Termotehnică 63

6.TRANSFERUL DE CALDURĂ

Termocinetica sau transferul de căldură este capitolul care se ocupă de studiul

modului în care se propagă căldura printr-un corp, între partea lui caldă şi cea
rece, sau între două corpuri cu temperaturi diferite. Transmiterea căldurii este
consecinţă a diferenţei de potenţial termic. Cunoaşterea fenomenelor de transfer
are ca scop principal activarea sau frânarea cantitativă a transferului.

6.1.Moduri elementare de transfer termic

6.1.1 Conducţia reprezintă fenomenul de transfer de căldură efectuat prin

contactul direct al particulelor unui corp (la nivel microscopic are loc un transfer
de energie cinetică între moleculele vecine). Fenomenul presupune imobilitatea
corpului în interiorul căruia există un gradient de căldură.
Conducţia este caracteristică pentru corpurile solide. Se poate vorbi şi despre
conducţie în corpuri fluide aflate în repaus, dar imobilitatea acestora în prezenţa
unui gradient de temperatură este mai greu de conceput. De aceea, transferul
conductiv în fluide este însoţit de convecţie şi radiaţie.

6.1.2 Convecţia este fenomenul de transfer termic realizat prin transfer de

masă, între zone cu temperaturi diferite. Fenomenul presupune mişcarea mediului
în interiorul căruia există un gradient de temperatură, deci convecţia este
caracteristică mediilor fluide. Fenomenul se manifestă la suprafaţa de separaţie a
fazelor (solid –lichid; solid –gaz; lichid –gaz)

6.1.3 Radiaţia reprezintă transferul de căldură de la un corp la altul prin unde

electromagnetice, cu condiţia ca mediul care le separă să fie transparent pentru
radiaţiile termice. Mecanismul radiaţiei constă în transformarea unei părţi a
energiei interne a corpului în energie radiantă, care se propagă sub formă de unde
electromagnetice în spaţiu şi care, întâlnind celălalt corp, se retransformă în
energie termică la zona de contact.

6.2.Noţiuni şi mărimi caracteristice transferului de căldură

Regim de transfer al căldurii:
-permanent-regimul în care transferul nu depinde de timp; corpul considerat este
în echilibru termic, căldura primită în unitatea de timp fiind egală cu cea cedată
(corpul nici nu se încălzeşte, nici nu se răceşte);
-tranzitoriu- regimul în care transferul se modifică în timp; acest regim este
caracteristic perioadei de încălzire sau de răcire a unui corp, când căldura primită
în unitatea de timp diferă de cea cedată.
Pentru un interval de timp tinzând la infinit, regimul tranzitoriu devine regim
permanent
Câmp de temperatură-totalitatea valorilor temperaturilor la un moment oarecare τ,
în spaţiu.
→ 
T = f  r ,τ 
 
→
unde r -vector de poziţie al punctului de temperatură T;
τ -momentul la care punctul are temperatura T.
64 Termotehnică

Suprafaţă izotermă- locul geometric al punctelor cu aceeaşi temperatură T, într-un

corp.
Gradient de temperatură-vector perpendicular pe două izoterme infinit apropiate,
care exprimă variaţia maximă de temperatură raportată la lungime.

no

T + ∂T
T
T − ∂T

Fig. 6.1 Secţiune transvesală prin trei suprafeţe izoterme infinit apropiate

→ ∂T
gradT = n O
∂n
→
unde n0 versorul normalei la suprafaţa izotermă T=ct
→
n vectorul normalei la suprafaţa izotermă T=ct
sau, altfel scris

∂T → ∂T → ∂T →
gradT = ∇T = i+ j+ k
∂x ∂y ∂z
unde ∇ -operatorul ″nabla″
→ → →
i , j , k -versorii celor trei direcţii în spaţiu.

Fluxul termic reprezintă cantitatea de căldură transferată (printr-un corp sau între
două corpuri) în unitatea de timp:
• dQ •
(5.1) Q= ; Q  = w
dt  

Fluxul termic unitar (intensitatea fluxului termic) reprezintă fluxul termic raportat
la unitatea de suprafaţă izotermă:
•
• •  w
(6.2) q = dQ ; q  =
dA
  m2
unde dA-suprafaţa elementară pe care fluxul cade normal.
Considend aria ca fiind orientată după direcţia normalei, fluxul termic unitar
este o mărime vectorială.
Observând fig.6.1, se poate spune că fluxul termic unitar se propagă de la
izoterma de temperatură T + ∂T către cea de temperatură T după direcţie normală,
adică pe drumul de minimă rezistenţă la propagare. Gradientul termic are aceeaşi
direcţie, dar sens contrar.
Termotehnică 65

6.3Conducţia termică

6.3.1 Legea lui Fourier

Fluxul termic unitar conductiv, care trece printr-un corp imobil, între două feţe
laterale ale acestuia, în direcţie normală, în timpul dτ, prin suprafaţa dA, este
proporţional cu gradientul de temperatură dintre cele două feţe:
•
(5.3) q = −λ ⋅ gradT
unde λ-coeficient de conductivitate termică specific mediului
material prin care trece fluxul.
Considerând componentele fluxului unitar pe cele trei direcţii, se mai poate scrie:
• • → • → • →
q = qx i + q y j + qz k
• ∂T • ∂T • ∂T
unde q x = −λ x ; q y = −λ y q z = −λ z
∂x ∂y ∂z
Deoarece, experimental, nu se poate determina gradientul de temperatură,
fluxul termic unitar nu se poate calcula direct din legea lui Fourier.

6.3.2Ecuaţia lui Fourier pentru transferul de căldură conductiv

Se consideră un element de volum, dv, dintr-un corp prin care trece căldura
prin conductivitate. Se face bilanţul termic, considerând următoarele ipoteze:
! corpul este solid (sau fluid imobil) omogen;
! parametrii termofizici au aceeaşi valoare în orice punct;
! deformarea elementului de volum sub acţiunea căldurii este neglijabilă;
! sursa internă, de flux unitar qv , este uniform distribuită în volumul
considerat.
In timpul dτ, elementul de volum dv primeşte un flux termic conductiv dQi,
prin trei dintre feţele sale şi cedează un flux termic conductiv dQe,, prin celelalte
trei feţe. In acelaşi interval de timp, sursa internă generează fluxul termic dQs.
Ecuaţia de bilanţ termic exprimă faptul că diferenţa dintre căldura primită (intrată
în elementul de volum şi cea generată de sursa internă) şi cea cedată contribuie la
încălzirea / răcirea elementului de volum, deci a corpului.

dQz+dz
dQy+dy
z

dQx dQx+dx

dQy

y
dQz x

Fig.6.2 Elementul de volum considerat pentru ilustrarea bilanţului

termic conductiv
66 Termotehnică

Considerăm căldura primită mai mare decât cea cedată, deci corpul se va încălzi.
Pentru elementul de volum dv , căldura primită în timpul dτ de la elementele
vecine, este:
dQi = dQ x + dQ y + dQ z
iar cea cedată este:
dQe = dQx + dx + dQ y + dy + dQz + dz
Căldura rămasă în elementul de volum dv, în timpul dτ , pe direcţia x, este
dQrx :
• • 
dQrx = dQx − dQx + dx =  q x − q x + dx dy ⋅ dz ⋅ dτ
 
unde fluxul termic unitar s-a raportat la elementul de arie dAyz=dy.dz
•
Funcţia q x + dx , fiind continuă în intervalul dx, se poate dezvolta în serie:
• • • •
• • ∂ qx ∂ 2 q x dx 2 ∂ 3 q x dx3 • ∂ qx
q x + dx = q x + dx + + + ... ≈ q x + dx
∂x ∂x 2 2! ∂x3 3! ∂x
S-au neglijat termenii infinit mici din dezvoltarea în serie şi s-au reţinut numai
primii doi termeni. Expresia căldurii rămase devine:
 •  •
 • • ∂q  ∂ q
dQrx =  q x − q x − x
dx dy ⋅ dz ⋅ dτ = − x
dx ⋅ dy ⋅ dz ⋅ dτ
 ∂x  ∂x
 
Analog, pentru direcţile y şi z se pot scrie relaţiile:
• •
∂qy ∂qz
dQry = − dx ⋅ dy ⋅ dz ⋅ dτ ; dQrz = − dx ⋅ dy ⋅ dz ⋅ dτ
∂y ∂z
Căldura rămasă în elementul de volum dv, în timpul dτ, este:
(6.4)
 • • • 
3 ∂q ∂qy ∂q 
dQr = ∑ Qrk = dQrx + dQry + dQrz = − x + + z dx ⋅ dy ⋅ dz ⋅ dτ =
k =1  ∂x ∂ y ∂ z 
 
 
 • • • 
∂q ∂qy ∂q 
= − x + + z  dv ⋅ dτ
 ∂x ∂y ∂z 
 
 
Căldura primită de elementul de volum dv , în timpul dτ, de la sursa internă este:
• •
(6.5) dQs = q v dx ⋅ dy ⋅ dz ⋅ dτ = q v dv ⋅ dτ
Căldura totală rămasă în elementul de volum dv va fi:
 • • • 
∂q ∂qy ∂q  •
(6.6) dQ = dQr + dQ s = − x
+ + z  ⋅ τ+
dv d q v dv ⋅ dτ
 ∂x ∂y ∂z 
 
 
Termotehnică 67

Căldura totală rămasă va încălzi elementul de volum dv, a cărui temperatură va

∂T
creşte în unitatea de timp cu . Din ecuaţia calorimetriei rezultă:
∂τ
∂T
(6.7) dQ = cρ dτ ⋅ dv
∂τ
unde c-căldura specifică masică a corpului, J kg ⋅ K ;

ρ-densitatea corpului, kg .
m3
Egalând relaţiile (6.6) şi (6.7) se obţine viteza de variaţie a temperaturii
corpului:
 • • •  •
∂T 1  ∂ q ∂ q y ∂ q  q
z 
(6.8) = x
+ + + s
∂τ c ⋅ ρ  ∂x ∂y ∂z  c ⋅ ρ
 
 
Conform legii lui Fourier:
• ∂T • ∂T • ∂T
q x = −λ x ; q y = −λ y ; q z = −λ z
∂x ∂y ∂z
• • •
∂q x ∂ T 2 ∂q y ∂ T 2 ∂q z ∂ 2T
deci = −λ x ; = −λ y ; = −λ z .
∂x ∂x 2 ∂y ∂y 2 ∂z ∂z 2
Ecuaţia (6.8) se mai poate scrie:
•
∂T  2  q
λ ∂ T + λ ∂ T + λ ∂ T  + s
2 2
1
(6.9a) =
∂τ c ⋅ ρ  x ∂x 2 y
∂y 2
z
∂z 2  c ⋅ ρ

sau, pentru corpuri omogene, pentru care λ x = λ y = λ z = λ , ecuaţia (5.8) devine:
•
∂T λ  2 2 
∂ T + ∂ T + ∂ T + s
2 q
(6.9b) =
∂τ c ⋅ ρ  ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2  c ⋅ ρ
 
sau
•
∂T q
(6.9c) = a∆T + s
∂τ c⋅ ρ
∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T
unde ∆-operatorul Laplace; ∆T = +; +
∂x 2
∂z 2 ∂y 2
λ
; [a ] = m
2
a-coeficient de difuzivitate termică; a = .
c⋅ρ s
Ecuaţia (6.9) se numeşte ecuaţia lui Fourier pentru conducţia termică. Ea
exprimă faptul că, viteza de variaţie a temperaturii unui corp, sub acţiunea unui
flux termic conductiv şi a unei surse interne de căldură, depinde de gradientul de
temperatură şi de valoarea coeficientului de difuzivitate termică a materialului
din care este alcătuit corpul.
Coeficientul de difuzivitate termică,a, depinde la rândul său de temperatură şi
presiune. El exprimă, din punct de vedere fizic, inerţia termică a corpului.
Ecuaţia conducţiei termice permite determinarea:
68 Termotehnică

! câmpului de temperaturi:
T = T (x , y , z ,τ ) ,pentru regimul tranzitoriu; T = T (x , y , z ,) pentru regimul
permanent
! fluxului termic unitar:
•
q = −λ ⋅ gradT ,
! fluxului termic:
• •
Q = q⋅ A
Astfel, se pot aborda probleme de optimizare a proceselor de propagare a
căldurii şi de dimensionare a instalaţiilor termice. Ecuaţia se particularizează în
funcţie de tipul regimului studiat, permanent sau tranzitoriu şi de existenţa sau nu
a surselor interne de căldură.

6.3.3Condiţii de unicitate pentru ecuaţia conducţiei termice

Integrarea ecuaţiei lui Fourier pentru conducţia termică introduce constante de
integrare care fac ca soluţia găsită să reflecte o întreagă clasă de fenomene
asemănătoare. Pentru determinarea soluţiei unice trebuie impuse condiţii de
unicitate. Condiţiile de unicitate se pot împărţi în :

Condiţii temporale. Se cunoaşte câmpul de temperatură la un anumit moment,τo,

considerat iniţial:
(6.10) T = T (x , y , z ,τ o )
Condiţii spaţiale (condiţii de margine sau de frontieră). Se dau, în continuare, trei
tipuri de condiţii de frontieră:

• Condiţii tip Dirichlet. Se cunoaşte câmpul de temperatură pe

suprafeţele limită (pe frontierele sistemului).
• Condiţii tip Neumann. Se cunoaşte gradientul de temperatură pe
suprafeţele de frontieră:
(6.11) gradT = f (x , y , z ,τ )
ceea ce permite cunoaşterea fluxului termic unitar pe aceste frontiere:
• •
q = −λgradT = q (x , y , z ,τ )

• Condiţii de tip Fourier (de propagare a căldurii prin suprafeţe). Aceste

condiţii impun faptul că, valoarea fluxului termic, la suprafaţa de
separaţie dintre un solid şi un fluid, nu se modifică. Fluxul termic
unitar care a străbătut solidul prin conducţie termică şi a ajuns la
suprafaţa de separaţie dintre solid şi fluid este preluat în întregime de
către fluid prin convecţie şi radiaţie:
•
(6.12) q = −λgradT A= α (T A − T∞ )
unde α -coeficient de propagare a căldurii prin suprafaţă;
TA-temperatura suprafaţei;
T ∞ -temperatura medie a fluidului.
Termotehnică 69

6.3.4 Conducţia termică în regim permanent prin corpuri fără surse interioare
de căldură
În cazul propagării căldurii prin conducţie, în corpuri fără surse de căldură,
ecuaţia lui Fourier (6.9c) ia o formă particulară, transformându-se într-o ecuaţie
eliptică de tip Laplace:
•
(6.13) a∆T = 0 pentru q s = 0

6.3.4.1.Transferul de căldură prin pereţi plan-paraleli, infiniţi

Se consideră un perete din material omogen şi izotrop, cu suprafeţele limită

plane paralele şi infinite. Se consideră, pentru simplificare, că temperatura variază
numai în direcţia x, deci suprafeţele izoterme sunt plane paralele cu planul yOz.
Suprafeţele limită coincid cu izotermele particulare de temperatură To şi respectiv
T1.
În aceste condiţii, ecuaţia (6.13) devine:
∂ 2T
(6.14) =0
∂x 2
Soluţia generală a acestei ecuaţii este de forma:
(6.15) T = C 1 x + C 2
deci temperatura variază liniar în lungul axei Ox a peretelui, aşa cum se observă
în fig.6.3. Constantele de integrare C1, C2 se determină în funcţie de condiţiile de
unicitate, obţinându-se astfel soluţia particulară căutată.

T0

T1
0
x
δ

Fig 6.3 Variaţia liniară a temperaturii într-un perete cu feţe plan paralele, infinit

Condiţii de unicitate tip Dirichlet:

(6.16) x = 0; T = T0
x = δ ; T = T1
Punând aceste condţii ecuaţiei (6.15), rezultă soluţia particulară:
T −T
T = 1 0 x + T0
δ
Din legea Fourier rezultă, mai departe, fluxul unitar termic:
λ W 
(6.17) q! = (T0 − T1 ) ,  2 
δ m 
Relaţia intensităţii fluxului termic (6.17) permite şi precizarea sensului fizic al
coeficientului de conducţie termică,λ .În expresia:
70 Termotehnică

δ δ Q! δ Q
λ= q! = = .
T0 − T1 T0 − T1 A T0 − T1 Aτ
Se consideră δ = 1m; T0 − T1 = 1K ; A = 1m;τ = 1s şi rezultă λ numeric egal cu Q.
Deci, coeficientul de conducţie termică , λ , reprezintă cantitatea de căldură care
străbate într-o secundă printr-o suprafaţă de 1m 2 ,un perete omogen gros de 1m ,
la care diferenţa de temperatură între suprafeţele sale limită este 1K . Relaţia
(6.17) poate fi pusă sub forma:
T −T T −T
(6.18) q! = 0 1 = 0 1
δ Rs
λ
unde Rs -rezistenţa specifică la permeabilitate termică a peretelui, definită
prin analogie cu legea lui Ohm din electrocinetică . Cele două fenomene sunt
analoage .
În cazul peretelui finit , perturbarea spectrului de izoterme pe contur modifică
gradientul de temperatură şi valoarea ariei suprafeţei izoterme ,relaţia (6.18)
nemai fiind valabilă . Totuşi (6.18) se foloseşte în tehnică ,erorile introduse fiind
foarte mici .

Condiţii de unicitate tip Neumann

Cunoscându-se gradientul de temperatură pe frontiera A, se utilizează legea

Fourier pentru determinarea constantei C1:
q!
gradT = − = C1
λ
A A
Cea de-a doua constantă se scoate dintr-o condiţie tip Dirichlet:
x = 0 ,T = T0 = C 2 .
Deci, câmpul de temperatură se determină sub forma:
q! λ
(6.18) T = − x + T0 ⇒ q! = (T0 − T ).
λ x
Se regăsesc rezultatele stabilite anterior pentru x = δ .

Condiţii de unicitate de contact

În cazul peretelui plan compus din mai multe straturi de material se utilizează
legea de conservare a intensităţii fluxului termic la suprafaţa de contact între două
straturi. Condiţiile de contact sunt însoţite de condiţii tip Dirichlet pentru
suprafeţele limită ,exprimate sub forma :
x = 0 ; T = To
n
x = ∑ δ k ; T = Tn
k =1
unde δ k -grosimea stratului k
Pentru un strat curent k, relaţia (6.17) se scrie:
δ
Tk −1 − Tk = q! k
λk
Termotehnică 71

Ştiind că fluxul termic unitar este constant (aceeaşi valoare în fiecare strat) se
poate face însumarea :
n n
δ T − Tn
(6.19) ∑ (Tk −1 − Tk ) = q! ∑ k ⇒ q! = 0n
1 λk
1
∑ Rsk 1
Temperatura într-un strat curent k variază liniar . Legea de frângere a curbei
λ
temperaturii la suprafaţa de separaţie arată că tgΨ k = k −1 tgΨ k −1 . Dreptele vor
λkj
avea înclinare mare în straturile izolatoare .
λk λn
T λ1

T0

Tk-1 ψk-1
Tk
ψk
Tn
0
x

δ1 δk δn

Fig.6.4 Variaţia temperaturii în perete plan cu feţe paralele, compus din mai multe
straturi, care au coeficienţii de conductivitate termică λ1, λ2,..λn.

Condiţii de unicitate de tip Fourier

Circulaţia fluidului de-a lungul suprafeţelor limită (x=0 şi x=δ ) şi fenomenele

de radiaţie fac ca temperatura să prezinte variaţii accentuate în vecinătatea acestor
suprafeţe .

λ
Ti
T0
T1
αi Te
αe
0 x

Fig 6.5 Variaţia temperaturii în perete plan, cu suprafeţe paralele, de-a lungul
cărora circulă un fluid
72 Termotehnică

Se cunosc: temperatura fluidului la interior Ti şi la exterior Te ,precum şi

coeficienţii de transfer termic prin suprafaţa interioară α i şi exterioară α e . Se
impun condiţii de determinare a constantelor C1 , C 2 , sub forma :
− λC1 = α i (Ti − C 2 )
− λC1 = α e (C1δ + C 2 − Te )
Ştiind că :
T = C1 x + C 2
∂T
= C1
∂x
Rezultă câmpul de temperaturi:
  
(6.20) T =
K
(Te − Ti )x + K  Te + Ti  1 + δ 
λ α i  α e λ 
unde K coeficient specific total de transformare termic:
(6.21) K =
1 δ
1
1 m k
[ ]
, W 2 . Rezultă intensitatea fluxului termic:
+ +
αi λ αe
Ti − Te
(6.22) q! = K (Ti − Te ) =
R

Optimizarea pereţilor plani compuşi.

a) Înlocuirea materialelor

În aplicaţiile tehnice se pune problema înlocuirii unui perete compus din mai
multe straturi cu un perete simplu din alt material, cu condiţia ca densitatea
fluxului termic să nu se modifice:
-dacă se păstrează grosimea iniţială, materialul înlocuitor trebuie să aibă
coeficientul de conducţie termică echivalent, λe :
n
∑δ k
(6.23) λ e = k =1
n δ
k
∑
k =1 λ k
unde n-numărul de straturi
-dacă se impune materialul , deci se cunoaşte λ , rezultă grosimea echivalentă din
condiţia de egalitate a intensităţii fluxului termic:
nδ
(6.24) δ e = λ∑ k .
1 λk
La valori δ e , λe apropiate de cele reale , alegerea se face din consideraţii tehnico-
economice .

b)Acumularea căldurii în pereţi

Termotehnică 73

Ordinea de aşezare a straturilor într-un perete plan influenţează cantitatea de

căldură acumulată în straturi . În cazul în care stratul izolator se aşează pe
suprafaţa caldă , cantitatea de căldură acumulată în perete este mai mică.
Pentru un perete plan compus din n straturi , cantitatea minimă de căldură
acumulată în perete corespunde aşezării materilelor în ordinea crescătoare a
valorilor coeficienţilor de conducţie termică, începând de la suprafaţa caldă.

6.3.4.2.Transferul de căldură prin pereti cilindrici, infiniţi

Se consideră un perete cilindric, infinit de lung, fără surse de căldură

•
interioare, q v = 0 . Se admite că temperatura este constantă în lungul axei Oz, axa
longitudinală a cilindrului. Temperatura variază numai în lungul razei cilindrului.
Ecuaţia lui Euler, în acest caz, are forma (6.13)
a∆T = 0
care, în coordonate carteziene, bidimensional:
∂ 2T ∂ 2T
(6.25) + =0
∂x 2 ∂y 2

λ λ
Ti, αi
αe
To To
ri T1
λ T1
αi
Te, αe Te, αe
2ro

2re
re
Ti Te

Fig. 6.6 Transmiterea căldurii printr-un perete cilindric scăldat de două

fluide.a)Secţiune transversală ; b)Scţiune longitudinală şi reprezentarea câmpului
de temperatură

Ecuaţia cercului este:

(6.26) x 2 + y 2 = r 2
Exprimând ecuaţia (6.25) în coordonate cilindrice, ea devine:
1 d  dT 
(6.27) r =0
r dr  dr 
pentru cazul presupus, T = T (r ) .
Soluţia generală a ecuaţiei (6.27) este:
(6.28) T = A ln r + B , cu condiţia r ≠ 0
unde A,B constante de integrare.
Determinarea constantelor A,B şi , deci, determinarea soluţiei particulare se
realizează punând condiţii de unicitate.
74 Termotehnică

Condiţii de unicitate de tip Fourier

Se cunosc:
Ti, temperatura fluidului din interiorul cilindrului;
Te, temperatura fluidului din exteriorul cilindrului;
α i -coeficientul de transfer termic prin suprafaţa interioară;
α e -coeficientul de transfer termic prin suprafaţa exterioară;
λ -coeficientul de conducţie termică prin materialul peretelui.

Condiţiile Fourier impun conservarea fluxului termic unitar la suprafaţa de

separaţie dintre două faze. Pentru suprafaţa interioară a cilindrului, de rază ro şi
lungime L, condiţiile Fourier se exprimă prin relaţia:
= 2πr0 ⋅ Lα i (Ti − T )
dT
(6.29) − λ ⋅ 2πro ⋅ L ⋅
dr
Pentru suprafaţa exterioară, de rză re şi lungime L, avem analog:
= 2πre ⋅ Lα e (T − Te )
dT
(6.30) − λ ⋅ 2πre ⋅ L ⋅
dr
unde T este funcţia căutată, câmpul de temperaturi în perete.
Introducând expresia (6.28) în ecuaţiile (6.29) şi (6.30) se obţin constantele de
integrare A şi B, deci se află câmpul de temperaturi în perete.
Rezultă fluxul termic sub forma:
• 2πL(Ti − Te )
(6.31) Q =
1 1 r 1
+ ln e +
α i r0 λ ro α e re
Dacă studiem influenţa razei exterioare, re , asupra fluxului termic transmis
• •
prin perete, Q ,considerăm funcţia: Q = f (re ), care prezintă un punct de maxim la
valoarea razei exterioare:
λ
(6.32) re = = rcr
αe
numită raza critică (figura 6.7).

•
Q

•
Q max

rcr r

Fig 6.7 Variaţia fluxului termic transmis, în funcţie deraza exterioară a peretelui
cilindric
Termotehnică 75

Efectul de izolaţie a peretelui se obţine pentru o rază exterioară mult diferită

de cea critică.
Intensificarea transferului de căldură prin perete se obţine la o rază
exterioară apropiată de cea critică.
Aceste concluzii se utilizează la dimensionarea conductelor.

6.3.5.Conducţia termică în regim staţionar prin bare cu răcire laterală

Nervurarea suprafeţei de transfer termic conduce la intensificarea fenomenelor

de transfer. Metoda este folosită la racirea cu aer a motoarelor. Problemele
principale sunt: determinarea câmpului de temperaturi de-a lungul nervurii şi a
fluxului termic pe care poate să-l evacueze nervura.
Fie o bară (nervura )confecţionată din material omogen şi izotrop, care nu are
izvoare interioare de căldură. Se consideră că nervura face corp comun cu un
perete solid. Contactul dintre bară şi perete este perfect, lipsit de discontinuităţi.
Bara se consideră înconjurată de un fluid cu temperatura constantă, Te, iar
coeficientul de transfer termic prin suprafaţă,α, este constant în timp şi spaţiu.
Bara se consideră foarte lungă şi cu secţiune dreptunghiulară.
Ecuaţia de bilanţ termic se scrie:
• • •
(6.33) Q x = Q x + dx + δ Ql
•
• • δ Qx • d  dT 
unde Q x + dx = Q x + dx = Q x +  − λA dx
dx dx  dx 
•
δ Q l = αP(T − Te )dx
A-aria secţiunii transversale,
P-perimetrul secţiunii transversale.
Rezultă:
d  dT  αP
(6.34) A − (T − Te ) = 0
dx  dx  λ
Se notează:
θ = T − Te
βP
β=
λA
şi rezultă ecuaţia:
(6.35) θ "" − β 2θ = 0 care are soluţia de tip Euler:
(6.36) θ = C1e βx + C2e− βx

T0
δ x
• •
0
Qx Q x + dx
•
δ Ql
76 Termotehnică

Fig.6.8 Secţiune prin bară de secţiune dreptunghiulară,pentru efectuarea bilanţului termic

În cazul barelor foarte lungi şi subţiri, se pun condiţii de tip Dirichlet pentru
determinarea constantelor de integrare din soluţia generală:
(6.37) x = 0 ; T = T0 ; adică θ = θ 0 = T − Te
x = ∞ ; T = Te ; adică θ = 0 ; C1 = 0
Din soluţia generală (6.36)se obţine câmpul de temperaturi:
(6.38) θ = θ 0 exp(− βx )
Relaţia este valabilă atât pentru răcire cât şi pentru încălzirea barelor prin
suprafaţa de contact cu fluidul. De-a lungul barei, temperatura variază
exponenţial. Gradientul de temperatură depinde de coeficientul β , care ţine cont
de caracteristicile termice (λ ) şi de cele geometrice ale barei.
În figura 6.9. este reprezentat câmpul de temperatură pentru cazul răcirii barei.
T

T0

β1 > β 2

Te β1

Fig. 6.9 Variaţia exponenţială a temperaturii în cazul răcirii laterale a unei bare
subţiri, cu secţiune dreptunghiulară