2.

Renașterea (secolele al XIV-lea și al XV-lea) - caracteristici, școli,

reprezentanți
Renașterea este epoca din din istoria Europei care se desfășoară în sec. XIV –
XVI și reprezintă perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă.
Cuvântul franțuzesc renascentist (Rinascimento în italiană) înseamnă
"renaștere" și definește perioada ca fiind o manifestare de interes pentru cultura
antichității clasice de către umaniștii Renașterii, precum și o epocă de renaștere
economică după epidemia de ciumă (Moartea neagră) din 1348.
Începe în Italia unde apar primii germeni ai capitalismului dar se răspândește
și se dezvoltă în toată Europa, cunoscând deosebiri de la o țară la alta în funcție de
etapa istorică , de tradiții, etc.
Transformărilor social-economice și politice le corespund un avânt fără
precedent în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei,
gândirii social-politice și filozofice.

Trăsăturile caracteristice ale Renașterii sunt:

1. Desacralizarea constă în pierderea treptată a caracterului religios al culturii
și artei italiene și apropierea tot mai accentuată de profan. Pictura va
continua sa abordeze subiecte sacre dar personajele biblice devin personaje
reale, îmbrăcate după moda timpului, scenele desfășurându-se în locuri
reale sau case din timpul respectiv.
2. Redarea realului perfect inteligibil. Interesul pentru aceasta realitate
inconjuratoare ii face pe artisti sa lucreze dupa model, sa-si sporeasca
atentia acordata anatomiei trupului sau expresivitatii chipului uman.
3. Umanismul. Omul devine figura centrală a culturii și artei, putându-se
vorbi în acest sens de umanismul Renasterii. Idealizează omul prin trupuri
bine proporționate căutând frumusețea ideală.
4. Formarea individualităților artistice. În Renaștere rolul artistului
evoluează de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al
creatorului care semnează opera, proclamându-şi astfel individualitatea
artistică.
5. Legătura cu arta și cultura antichității greco-romane. Renașterea
redescoperă și reînvie arta antichității, un rol important avându-l săpăturile
arheologice efectuate odată cu reconstrucția orașelor.
6. Caracterul clasic al Renașterii. Artiștii se inspiră după modelul operelor
clasice greco-romane, dar fără a le copia.

1
În Italia, Renaşterea cuprinde următoarele perioade:
- Pregătirea Renașterii - Prerenașterea - Trecento (sec. XIV)
- Renașterea timpurie – Quattrocento (se. XV)
- Renașterea de apogeu – Cinquecento (prima jumătate a sec. XVI)
- Renașterea târzie – Cinquecento (a doua jumătate a sec. XVI –
desfășurându-se uneori în paralel cu Manierismul)

Pe teritoriul Italiei, în Renaștere, s-au dezvoltat și funcționat mai multe școli

de pictură, fiecare cu particularitățile și reprezentanții săi.
În secolul XV există următoarele școli locale:
- Școala sieneză
- Școala florentină
- Școala umbriană
- Școala padovană
- Școala venețiană
În secolul XVI această împărțire pe școli va dispare, singurul centru, cu
tradiție, care va purta amprenta unei școli rămânând Veneția, altul la Roma.

Pregătirea Renașterii - Prerenașterea - Trecento (sec. XIV)

Trecerea de la arta medievală la cea renascentistă se face prin intermediul unei

generații de pictori încă atașați concepției teocentrice medievale dar în același timp
deschiși către schimbarea de mentalitate ce anunța zorii unei noi epoci.
Cel care revoluționează pictura este Giotto di Bondone. El restituie imaginii
(personaje şi peisaj) forţa, măreţia şi rigoarea antică dar interpretarea este profund
creştină. Giotto a pictat două ansambluri de fresce cu valoare excepţională pentru întregul
parcurs ulterior al artei italiene: frescele care reprezintă viața Sfântului Francisc din
Asisi de la biserica ce poartă același nume și cea pictată la Padova /capela Scrovegni
(1305), cu scene hristologice

Școala de pictură sieneză

În școala sieneză își are începuturile pictura italiană. Spre deosebire de
sculptură și arhitectură, pictura evoluează mult mai lent. În principal tematica
continuă să rămână religioasă dar dispare treptat caracterul sacru. Pe lângă
compozițiile murale începe să se răspândească treptat și pictura în ulei și de șevalet.
Principalii reprezentanți în pictură sunt:
2
 - Ambrogio Lorenzetti – Fresca Alegoria bunei și relei guvernări cu o
abordare bine conturatăa formelor, tratarea lor în volume sintetice,
monumentale, în maniera antică.
- Duccio di Buoninsegna – Madona Rucellai; Capodopera La Maesta <
Fecioara pe tron, în glorie pune în evidenţă faptul că un nou stil se impune în
artă, caracterizat prin claritate compoziţională, monumentalitate, accentuarea
volumetriei corporale, cromatism ce exaltă formele sporindu-le pregnanţa
spaţială, clar-obscur rafinat, dar sintetic, ritm solemn, pătruns de gravitate.
Aceste calităţi îl apropie de Giotto, deşi, în mod fundamental, Duccio rămîne
un rafinat şi subtil “oriental”.
- Simone Martini – împărtăşeşte aceeaşi tentaţie de a părăsi convenţiile
stilului gotic internaţional şi cele grecizante punînd accentul pe claritatea şi
logica structurii compoziţionale, pe articularea fermă în spaţiu a planurilor
arhitecturale şi a personajelor. Lucrare: Buna vestire.

Sculptura în prerenaștere – sec. XIV – Trecento

Compozițiile sculpturale sunt în marea lor majoritate aglomerate, cu
numeroase personaje și detalii. Cu toate acestea, se remarcă treptat scăderea
numarului de personaje și o citire din ce în ce mai ușoară a compoziției. Personajele
sunt grupate pe mai multe planuri pentru a sugera adâncimea, nu mai sunt tratate
schematic, ci încep să capete volum, sunt îmbracate în togi romane, prezintă chipuri
din ce in ce mai expresive.
Dintre cei mai de seama sculptori ai acestei perioade de tranziție sunt:
- Arnolfo di Cambio
- familia Pisano (Niccolo, Giovanni, Andrea)

Arhitectura în Prerenaștere – se. XIV – Trecento

Interesul pentru antichitatea greco-romană, studiul geometriei, al simetriei au
determinat o nouă concepție arhitecturală coexistând în paralel și elementele
goticului. Schimbarea se va petrece mai rapid din punct de vedere al motivelor
decorative prin pătrunderea arcurilor, coloanelor cu capiteluri clasice, frontoanelor,
cornișelor decorative, ancadramentelor dreptunghiulare pentru uși și ferestre.
Odată cu ele se modifica și se răspândesc noile gusturi pentru simplitate,
geometrizarea formelor arhitectonice, folosirea simetriei, dominația plinului față de
gol s.a.m.d.
3
 Tratatul de arhitectură al lui Vitruvius (se. I d. H.) devine acum cartea de
căpătâi a arhitecților.
În arhitectură trecerea de la gotic la renaștere se observă în opera lui Arnolfo
di Cambio – Biserica Santa Croce din Florența.
Exemple de construcții în Prerenaștere:
- Primaria din Sienna (sau Palazzo Publico),
- Primaria din Florenta (sau Palazzo Vecchio sau Palatul Signoriei, care
va introduce pentru prima data forma cubica a intregii constructii, pastrand din gotic
doar crenelurile si turnul inalt de 94m, care au insa rol doar pur decorativ),
- Palatul Bargello, din Florența (care introduce severitatea si stricta
delimitare geometrica, cubica).

Renașterea în Quatrocento
Școala de pictură florentină
Florența rămâne până la finele sec. XV principalul centru al Renașterii.
Pictorii florentini aparținând quatrocento-ului fac trecerea de la stilul gotic la cel
renascentist. Cea mai importantă caracteristică a școlii florentine este atenția
acordată desenului pe care îl consideră prioritar, culoarea venind să se adauge doar
ca un element ajutător pentru înțelegerea subiectului. Ei execută fresce din viața de
zi cu zi și mediul înconjurător dar adoptă cu mare reținere culorile de ulei.
Principalii reprezentanți în prima jumătate a secolului sunt:
- Masaccio – cu motivele sale naturaliste și aplicarea perspectivei în
desen, este socotit deschizătorul de drum în pictura din perioada
timpurie a Renașterii. Masaccio a pictat Alungarea din Paradis și
scenele din viața Sfântului Petru: Tributul, Sf. Petru tămăduind cu
umbra sa.
- Fra Angelico – este cel mai atașat stilului gotic și-și alege subiecte din
viețile sfinților sau a marilor prelați ai bisericii. Opera celebră
Incoronarea Fecioarei;
- Paolo Uccello – atașat artei gotice este considerat ultimul reprezentant al
acestui stil.
Principalii reprezentanți în a doua jumătate a secolului sunt:
- Andrea del Verochio – pictor și sculptor al cărui elev a fost Leonardo da
vinci, îmbină două tehnici: pictura în tempera și ulei încercând să obțină
efecte deosebite. Influența sa se răsfrânge și asupra celui care încheie
seria pictorilor florentini din quatrocento, Sandro Botticelli.
4
 - Sandro Botticelli – exprimă în lucrările sale stări sufletești complexe –
în Simonetta, Nașterea Venerei.
- Domenico Ghirlandaio – a avut ca discipol pe Michelangelo. Opere
celebre: Funeraliile Sfintei Fina, Autoportret.

Școala de pictură umbriană

Provincia din centrul Italiei, Umbria, se bucură de un peisaj cu multă verdeață,
o lumină și o transparență a aerului specială care-si vor găsi ecoul în pictură. Școala
umbriană va fi canalul de legătură între școala florentină și Roma.
Aici se dezvoltă numeroase personalități artistice foarte diferite între ele de
aceea este mai puțin omogenă decât școala florentină.
Cea mai puternică personalitate a picturii ubriene este Piero della Francesca.
Arta sa exprimă liniște și monumentalitate, desenul este viguros, culorile
strălucitoare. Capodoperă: Legenda adevăratei crucii. Tabloul „Biciuirea lui
Christos” prezintă simultan două scene plasate în epoci diferite. În jumătatea
stângă, Christos, după arestarea de către romani, este biciuit ca pedeapsă pentru
faptul de a-și fi atribuit titlul de rege. În partea dreaptă se zăresc trei personaje in
haine din perioada Renașterii.

Școala de pictură padovană

Padova este recunoscută datorită celebrei universități și a studiilor sale
umaniste dar este vestit și datorită numeroaselor săpături arheologice. Școala
padovană va cunoaște influența școlii de pictură venețiene în momentul în care va
deveni provincie venețiană.
Cel mai mare reprezentant este Andrea Mantegna. Acesta a adus ca noutate
în pictura subiectul tragic al morții. În lucrarea sa Hristos mort este redată moartea
biologică a ființei umane precum și durerea pricinuită de pierderea celui drag.

Școala de pictură venețiană

Originalitatea școlii venețiene rezidă în contopirea în lucrările artiștilor a
influențelor gotice și oriental-bizantine. Aurul este folosit în colorarea fondului pe
care se profilează scena redată. Fresca este mai puțin folosită preferându-se
mozaicul.
Primii artiști renascentiști venețieni au fost:
- Antonello da Messina - este cel mai important pictor al sudului Italiei
din secolul al XV-lea si o figura marcanta a Renesterii italiene. El a fost
5
 influentat de lucrarile pictorilor flamanzi, acordand o atentie speciala
detaliilor si jocului luminii pe suprafete. De la maestrul flamand Jan van
Eyck Antonello a preluat tehnica picturii in ulei pe care a introdus-o la
Venetia. Cunostintele lui au fost transmise mai multor pictori
contemporani, influentand in mod semnificativ scoala de pictura
venetiana. Lucrarea "Portret de barbat" de la Galeria Borghese.
- Giovanni Bellini - aflat sub influența picturii flamande, este printre
primii pictori venețieni care aplică tehnica picturii în ulei. Lui i se
datorează cca. o sută de versiuni ale Madonnei. Renumită este
"Madonna Bunei Vestiri", printre primele tablouri pictate în ulei.
- Vittore Carpaccio folosește culori clare, aplicate prin trăsături de
pensulă rapide, anticipând în acest fel stilul lui Giorgione și pe cel al lui
Tițian.

Arhitectura în quatrocento (se. XV)

Construcția clădirilor este foarte intensă datorită cererilor și comenzilor de
edificii publice, religioase sau particulare. Accentul se deplasează de la construcțiile
religioase la cele particulare de tipul vilelor sau a palatelor.
Principalele tipuri si trasaturile generale ale palatelor italiene sunt cristalizate
la Florenta, palatele florentine devenind modele pentru restul oraselor. Cu toate
acestea, de la inceput se contureaza o diferenta majora intre palatele florentine si
cele venetiene.
Palatele florentine au un aspect de fortareață, cu ziduri puternice, bine
ancorate în sol și în care domină plinul (zidul) față de gol (ferestre). Ele au forme
bine geometrizate (paralelipipedice, cubice), în care accentul cade pe liniile drepte,
unghiurile de 90 grade.
Din punct de vedere al planului, palatele florentine reiau vechile planuri ale
caselor romane, fiind compuse de regula dintr-o curte interioara delimitată de șiruri
de arcade sprijinite pe coloane, în jurul căreia sunt dispuse 1-2 etaje cu spațiile
funcționale necesare desfășurării vieții. Fiecare etaj este subliniat prin liniile
orizontale ale cornișelor decorative și accentuează separarea netă a acestora.
Palatele venețiene se deosebesc de cele florentine prin cateva elemente
specifice. Datorită condițiilor geografice și climaterice speciale, la Veneția palatele
sunt mult mai deschise spre peisaj prin numărul mare și dimensiunile apreciabile ale
ferestrelor.
Dominația golului față de plin se adaugă unei preferințe speciale pentru
bogăția ornamentală, exprimată prin utilizarea elementelor arhitectonice sau
6
decorative gotice (arcuri frânte), coloane cu capitele corintice, cornișe mult mai
ample și bogat decorate, frontoane, frize decorative și chiar policromie (mozaicuri
sau fresce ca niște covoare orientale).
Dezvoltarea arhitecturii este puternic influențată de apariția personalităților
artistice care pot avea un rol extrem de important, punandu-și amprenta pe întreaga
epocă. Dintre cei mai mari arhitecți cu un astfel de rol enumăr:
- Filippo Brunelleschi – cel mai însemnat constructor al Renașterii,
alături de Masaccio, Lorenzo Ghiberti și Donatello, Brunelleschi a revoluționat
arhitectura și arta plastică introducând în spațiul plastic perspectiva liniară - o
metodă rațională prin care se putea crea un spațiu tridimensional coerent, omogen și
infinit pe o suprafață bidimensională. Realizează cupola Domului din Florența,
Palatul Pitti.
- Leon Battista Alberti – Una dintre cele mai de seamă contribuții ale lui
Alberti, a cărei influență se extinde peste secole, o constituie tratatul de arhitectură
"Arta de a construi". Lucrarea are ca punct de plecare celebrul tratat al arhitectului
roman Vitruviu. Construește Palatul Ruccelai.
- Michelozzo Michelozzi - arhitect si sculptor este autorul Palatului
Medici din Florenta, a vilei familiei Medici din Corregi si cel ce va reface
complexul manastirii San Maria (adevarata parohie a Medicilor).

Sculptura în quattrocento (sec. XV)

În acest secol își câștigă definitiv autonomia, ronde-boss-ul, desprinzându-se
de monumentul de arhitectură.
Domeniile preferate sunt în egala măsură basorelieful și statuara, iar genurile
preferate sunt nudul, portretul, statuia ecvestră, și monumentele funerare.
Tematica este legată de subiecte profane, de obicei inspirate din mitologia
antică, sau inspirate din realitate, fără să se neglijeze subiectele religioase.
Sculptura va influența puternic pictura prin tratarea sculpturală a corpurilor
(modelarea volumelor), atitudini, drapaje, etc.
Actul de naștere al sculpturii renascentiste este considerat Concursul de la
1401 pentru decorarea porților de bronz ale Baptisteriului de la Florența.
câștigatorul fiind Lorenzo Ghiberti.
Cei mai de seama reprezentanti ai sculpturii Quattrocento-ului sunt:
- Lorenzo Ghiberti - devine cunoscut prin realizarea porților de bronz ale
Baptisteriului din fața Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porțile
Paradisului". Maestru al basoreliefului puţin adânc, Opera sa se caracterizează prin
claritate, ordine şi naturaleţe, calităţi specifice artei antice.
7
 - Donatello - Un alt sculptor renumit este Donatello (1386 – 1466), a
cărui concepţie despre formă şi monument, alcătuirea compoziţiilor, tratarea
materialelor au influenţat dezvoltarea sculpturii renascentiste dar și a picturii.
Renumită pentru proporţiile armonioase, este statuia care-l întruchipează pe David.
În sculptura monumentală, cea mai deosebită realizare a lui Donatello este
statuia ecvestră în bronz a unui condotier celebru, Gattamelata ( pisica mieroasă)
din Padova.
- Andrea del Verrochio - Din generaţia care a urmat lui Donatello, o operă
plastică mai importantă, este aceea a lui Andrea Verrocchio (1435 – 1488). El este
autorul a două lucrări nemuritoare, cunoscute în lumea întreagă: David şi statuia
ecvestră a condotierului Colleoni, făcută la Veneţia.