Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Suport de Curs Var - 2 - 4 PDF
Suport de Curs Var - 2 - 4 PDF
Colectivul de autori:
Chişinău 2011
1
Cuprins
Medicina de familie ca specialitate. Premise istorice. Implementarea şi dezvoltarea medicinii de familie în
Republica Moldova şi în lume. Standardul Educaţional WONCA / EURACT. ............................................ 4
Cuvânt introductiv ............................................................................................................................................ 4
Terminologie. Definiţii. .................................................................................................................................... 4
Scurt istoric al medicinii de familie. .................................................................................................................. 5
Caracteristicile fundamentale ale medicinii de familie ca parte componentă ale Asistenţei Medicale Primare..... 8
Standardul profesional al medicului de familie .................................................................................................. 9
Rolul medicinii de familie în sistemul de sănătate modern. Obiectivul şi metodologia medicinii de familie. .... 16
Deosebirile dintre Asistenţa Medicală Primară şi Asistenţa Medicală Specializată ........................................... 17
Modele de organizare ale medicinii de familie ................................................................................................ 18
Structura serviciului de Asistenţă Medicală Primară din R. Moldova ............................................................... 19
Bibliografia: ................................................................................................................................................... 20
Managementul contactului primar în medicina de familie. ...............................................................................21
Medicina de familie – medicina de prim contact în sistemul de sănătate .......................................................... 21
Funcţiile medicului de familie ......................................................................................................................... 24
Rolul MF în sistemul de sănătate .................................................................................................................... 26
Forme de organizare a practicii medicale ........................................................................................................ 33
Abordarea în echipa în Asistenta Medicala Primara......................................................................................... 37
Asigurările obligatorii de servicii medicale (AOM) ......................................................................................... 41
Rolul asigurărilor medicale în promovarea medicinii de familie ...................................................................... 46
Întrebări pentru recapitulare ............................................................................................................................ 47
Referinte ......................................................................................................................................................... 47
Pacientul în contextul familiei. Familia şi boala. Asistenţa centrată pe familie. ...............................................50
Introducere ..................................................................................................................................................... 50
Aspecte evolutiv-istorice ale dezvoltării sistemului familial ............................................................................ 50
Definiția familiei, tipuri de familie, funcțiile familiei..................................................................................... 51
Funcțiile familiei ............................................................................................................................................ 53
Tendințe ale sistemului familial modern ....................................................................................................... 55
Teorii ale dezvoltării familiei. Ciclul vieț ii de familie ..................................................................................... 56
Ciclul vieții de familie .................................................................................................................................... 56
Sănătatea familiei ........................................................................................................................................... 61
Caracteristica serviciilor centrate pe familie. Activitatea în echipă. .................................................................. 67
Activitatea în echipă. Evoluţia modelelor de servicii. ...................................................................................... 70
d. Modelul de consolidare colectivă ................................................................................................................ 71
Întrebări:......................................................................................................................................................... 72
Bibliografie .................................................................................................................................................... 72
Anexa 1. Tipuri de familie şi stilul intercomunicării familiale ......................................................................... 74
Anexa 2. Ciclul vieții de familii ...................................................................................................................... 78
Etica medicală în practica medicului de familie. ...............................................................................................84
Terminologie, definiț ii, noțiuni generale ........................................................................................................ 84
Etica medicală – aspecte istoric-evolutive ....................................................................................................... 85
Etică medicală și medicina de familie.............................................................................................................. 89
”Principiismul” și principiile seculare ale eticii medicale ................................................................................. 90
Autonomia pacientului .................................................................................................................................... 90
Principiul confidenţialităț ii.............................................................................................................................. 96
Principiul ne dăunării şi binefacerii ................................................................................................................. 97
Principiul dreptăţii, sincerităț ii, veridicității și responsabilității ...................................................................... 98
Etica medicală, modalităț i de luare a deciziilor pentru copil și adolescent. Rolul familiei în luarea deciziei
pentru copil..................................................................................................................................................... 99
Minorul şi consimț ământul informat ............................................................................................................102
Responsabilităţi în luarea deciziei şi în implementarea ei ...............................................................................103
Întrebări.........................................................................................................................................................103
Bibliografie ...................................................................................................................................................104
Omul sănătos în practica medicului de familie. Promovarea sănătăţii şi prevenirea afecţiunilor. ................. 105
2
Introducere. Definiţiile sănătăţii. ....................................................................................................................105
Factorii care determină sănătatea. Spaţiul sănătăţii. ........................................................................................106
Factorii sociali ...............................................................................................................................................107
Conceptul contemporan al determinantelor sănătăţii. ......................................................................................112
Relaţiile dialectice între sănătate şi boală. ......................................................................................................112
Comportamentul şi sănătatea. Consultul comportamental în asistenţa medicală primară. ................................115
Importanţa diagnosticului corect al stării de sănătate. .....................................................................................123
Activităţile preventive în practica medicului de familie. Scopurile şi conţinutul. .............................................124
Întrebări pentru autocontrol ............................................................................................................................129
Referinţe. .......................................................................................................................................................130
Consultul centrat pe pacient. Comunicarea ca instrument important in practica medicului de familie. ...... 131
Consult centrat pe pacient. .............................................................................................................................131
Introducere. ...................................................................................................................................................131
Particularitățile consultul medical .................................................................................................................134
Problemele care apar în procesul consultaţiei. ................................................................................................140
Tehnici de comunicare eficientă în cadrul consultului medical în practica medicului de familie. .....................142
I. Colectarea informaţiei pentru înţelegerea problemei pacientului. .................................................................144
II. Răspunsul la emoţiile pacientului ..............................................................................................................149
III. Educaţia pacientului şi transmiterea informaţiei medicale. ........................................................................151
Bibliografia: ..................................................................................................................................................153
Întrebări pentru verificare: .............................................................................................................................153
Îngrijirea centrată pe pacient. Abordarea comprehensivăși abordarea holistică. .........................................154
I. Noţiunea îngrijire/asistenț ă medicală centrată pe pacient..........................................................................154
II. Abordare comprehensivă. ..........................................................................................................................156
III. Abordare holistică. ...................................................................................................................................159
Întrebări.........................................................................................................................................................163
Referinţe bibliografice ...................................................................................................................................163
Particularităţile diagnosticului şi tratamentului în medicina de familie .........................................................164
Colectarea şi interpretarea informaţiei medicale. ............................................................................................164
Dificultăţi de diagnostic .................................................................................................................................167
Sinteză diagnostică. .......................................................................................................................................169
Strategiile paraclinice ....................................................................................................................................171
Particularităţile tratamentului în medicina de familie ......................................................................................172
Supravegherea tratamentului ..........................................................................................................................176
Medicina defensivă ........................................................................................................................................177
Sinteza terapeutică .........................................................................................................................................178
Bibliografie selectivă: ....................................................................................................................................180
3
Medicina de familie ca specialitate. Premise istorice. Implementarea şi
dezvoltarea medicinii de familie în Republica Moldova şi în lume.
Standardul Educaţional WONCA / EURACT.
Cuvânt introductiv
La răscrucea mileniilor suntem martori la transformările profunde ale întregii societăţi, din
care face parte şi sistemul ocrotirii sănătăţii. Pe parcursul ultimelor decenii în întreaga lume şi la noi
în ţară au loc schimbări progresive şi vertiginoase în domeniul sănătăţii publice, care au
redescoperit rolul medicului de familie ca persoană cheie în sistemul de sănătate, au dus la apariţia
asigurărilor obligatorii în medicină, s-au înfiripat centre de sănătate autonome, clinici private de
medicină, etc. Reforma este în derulare continuă şi este direct proporţională cu dezvoltarea şi
succesul medicinii moderne bazată pe principiul medicinii de familie.
Terminologie. Definiţii.
Medicina de familie este cea mai veche specialitate care a parcurs o cale lungă din
antichitate şi până în prezent. Însă în perioada postbelică a secolului trecut a fost dominată de
celelalte specialităţi care au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă graţie dezvoltării tehnologiilor
medicale care au contribuit la dezvoltarea laborioasă a ei. Dar această evoluţie progresivă a
medicinii specializate a fost umbrită de creşterea cheltuielilor pentru sistemele de sănătate care erau
din ce în ce mai greu suportate de societate, iar în plan pur medical specializarea şi
ultraspecializarea a făcut ca organismul uman să fie divizat şi supradivizat (la figurat) care în plan
de abordare nu se mai putea regăsi în toată integritatea sa – aspect deosebit de important pentru
evaluarea reală a stării de sănătate a individului. Dezvoltarea extensivă a sistemelor de sănătate
direcţionate cu prioritate spre asistenţa medicală spitalicească, spre asistenţa medicală specializată
aproape complet a ignorat practica generală din care motiv a început să deranjeze atât pacienţii cât
şi medicii şi conducătorii instituţiilor medicale. Pentru aşi putea rezolva problemele sale de sănătate
pacientul trebuia să se adreseze la mult mai mulţi specialişti pe care de cele mai multe ori nu ştie
cum să îi aleagă. Lipsea un specialist al întregului, un specialist care să abordeze pacientul în toată
integritatea sa cu toate problemele sale medicale, sociale, psihologice, culturale şi existenţiale. Era
nevoie de un medic de practică generală care să presteze servicii de sănătate nu numai individului
(cum au făcut-o anterior medicii internişti, pediatrii şi obstetricienii după principiul de
circumscripţie) dar şi familiei în întregime (asistenţă medicală populaţiei indiferent de vârstă şi sex)
şi comunităţii. Se cerea un specialist al întregului, un medic generalist care să faciliteze intrarea şi
orientarea pacientului în sistemul de sănătate, utilizând eficient resursele sistemului de sănătate prin
coordonarea asistenţei medicale cu alţi profesionişti de la etapa asistenţei medicale primare şi ale
serviciilor specializate ierarhice. De aceia de mai mult de 2 decenii după o lungă perioadă de
marginalizare a practicii generale asistăm la un proces de redescoperire a medicinii de familie în R.
Moldova, care prin ordinul N 40 al Ministerului Sănătăţii din anul 1993 a fost legiferată ca
specialitate medicală de sine stătătoare. La aceasta au contribuit forurile Internaţionale organizate
de OMS:
5
1. Rezultatele Conferinţei Internaţionale iniţiale de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (or. Alma–
Atâ, R. Kazahstan, anul 1978), care a dat start reformelor în sistemele de sănătate ale ţărilor
lumii, direcţionate spre fortificarea asistenţei medicale primare, inclusiv prin implementarea
practicii medicinii de familie. În documentul final al Conferinţei (Declaraţia de la Alma-Ata) a
fost stipulat ca Asistenţa Medicală Primară (AMP) constituie primul nivel de contact al
individului, familiei şi comunităţii cu sistemul de sănătate, aducând serviciile de sănătate cât
mai aproape de locul unde trăiesc sau muncesc oamenii şi în acelaşi timp este primul element al
procesului continuu de păstrare a sănătăţii cu cheltuieli pe care şi le poate permite comunitatea
sau fiecare ţară în parte. AMP a fost nuanţată nu numai ca nucleu al fiecărui sistem de sănătate
dar şi ca component forte al dezvoltării sociale şi economice a societăţii.
2. Conferinţa OMS, privind reforma sistemelor de sănătate (Liubleana, Slovenia, 17 –
20.06.1996). Prin rezoluţia finală a Conferinţei (Carta de la Liubleana) sa stipulat că reforma
sistemelor de sănătate a avut ca scop să sublinieze ca succesul oricărei reforme trebuie apreciat
în funcţie de ameliorarea pe termen lung a sănătăţii populaţiei. Ceea ce ţine de îngrijirile de
sănătate primare şi medicina de familie, conferinţa a chemat ca autorii reformei să vegheze ca
serviciile de sănătate să asigure protecţia şi ameliorarea sănătăţii, ameliorarea calităţii vieţii,
prevenţia şi tratarea maladiilor, readaptarea pacienţilor şi îngrijirea persoanelor suferinde sau în
faze terminale, iar soluţionarea acestor obiective cer mai insistent implementarea la nivel primar
a practicii medicului generalist / de familie. Prin aceasta reforma trebuie să faciliteze luarea de
decizii împreună de către pacient şi cel care acordă îngrijiri şi să dezvolte caracterul global şi
continuu al îngrijirilor ţinând cont de particularităţile fiecărui mediu cultural.
În baza acestor rezoluţii ale forurilor internaţionale, precum şi a Biroului Regional European
din anul 1984 care a trasat 38 sarcini pentru sănătatea fiecărui cetăţean ca bază de garanţie a
politicii de menţionare / ocrotire a sănătăţii în majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Est a fost
dat start reformelor în sistemele de sănătate spre fortificarea Asistenţei Medicale Primare şi
implementarea practicii medicinii de familie.
Anul 1988. În R. Moldova în premieră s-a iniţiat formarea medicilor de familie prin
facultatea de perfecţionare a USMF „Nicolae Testemiţanu”. Medicii internişti şi pediatri de
circumscripţie pe parcursul a 6 luni, prin realizarea unei programe de specializare primară obţineau
calificativul de medic generalist / de familie care le permitea să presteze servicii de sănătate la etapa
AMP populaţiei indiferent de vârstă şi sex. Primele loturi de medici de familie au fost din raioanele
Edineţ, Anenii – Noi şi policlinica N 2 din municipiul Chişinău.
Anul 1993. Prin Ordinul N 40 al Ministerului Sănătăţii RM medicina de familie a fost
legiferată ca specialitate medicală, fiind inclusă cu drept egal în registrul de stat al specialităţilor
6
medicale, iar ca reformă de instruire postuniversitară în domeniu a fost implementată Internatura cu
durata de instruire de un an. Această formă de formare a MF în anul 2002 a fost sistată.
Anul 1997 – Hotărârea Guvernului R. Moldova Nr.668 „Cu privire la aprobarea Concepţiei
reformării sistemului asistenţei medicale în RM în condiţiile economice noi pentru anii 1997 –
2003”.
Anul 1997 – Hotărârea Guvernului RM Nr.1134 „Cu privire la dezvoltarea Asistenţei
Medicale Primare”.
Anul 1997 – Ordinul Ministerului sănătăţii RM Nr.200 „Privind reforma medicinii primare
în R. Moldova”.
În baza Hotărârilor de Guvern a RM (Nr. 668 şi 1134) şi a ordinului MS Nr. 200 sa realizat:
• Implementarea rezidenţiatului ca formă de instruire postuniversitară a medicilor de familie
(anul 1997).
• Fondarea catedrei „Medicina de familie” (anul 1998)
• Tirajarea medicinii de familie în toate Instituţiile Medico-Sanitare de Asistenţa Medicală
Primară din RM
• Creată baza academică de instruire în medicina de familie (Centrul ProSan, Clinica
Universitară de Asistenţă Medicală Primară)
• Implementarea Instruirii medicale Continue pentru medicii de familie (anul 2003) şi
instruirii universitare în medicina de familie (2007)
• Elaborarea Regulamentului şi Profesiogramei pentru medicul de familie şi al asistentului
medical de familie.
Prin ordinul Nr. 200 al MS a fost implementată ca formă postuniversitară de instruire a
medicilor de familie Rezidenţiatul cu durata de instruire de 3 ani. Prin această reformă s-a realizat
cerinţa de aliniere la standardele mondiale şi Europene de formare a specialiştilor pentru practica
generală. Scopul rezidenţiatului în Medicina de Familie în conformitate cu EURACT-ul este de a
pregăti specialişti cu un nivel al competenţei clinice suficient de elevat pentru a avea o practică
independentă. Până la moment prin Rezidenţiat au fost formaţi circa 700 medici de familie care se
bucură de succes şi autoritate în IMSP unde îşi desfăşoară activitatea profesională. Ca baze clinice
de instruire sunt utilizate cele ale Catedrei Medicină de familie din Chişinău – Centrul Model al
Medicilor de Familie „PRO-SAN”, Clinica Universitară de AMP, CMF Nr. 2,3,6,7 şi CCD
Buiucani, IMSP din Bălţi, Orhei, Cahul şi bazele clinice ale catedrelor USMF „Nicolae
Testemiţanu”, ultimele fiind coparticipante la realizarea curriculei de formare a medicilor de familie
prin rezidenţiat, pediatrie, chirurgie, obstetrică-ginecologie, urgenţe medicale, ORL, neurologie,
endocrinologie, oncologie-hematologie, sănătate publică etc.
7
Anul 2003. A fost implementată instruirea medicală continuă (IMC) care se realizează atât
prin sistemul curricular în cadrul catedrei medicina de familie cât şi prin instruirea în cadrul altor
catedre.
Pe parcursul a cinci ani (perioada dintre atestare la grad de calificare sau de corespundere la
funcţia pe care o exercită) medicul de familie trebuie să acumuleze 400 ore de IMC.
Anul 2007. În planul de instruire universitară al facultăţilor Medicină şi Facultate Publică a
USMF „Nicolae Testemiţanu” a fost implementată ca disciplină obligatorie medicina de familie ca
rezultat al chemării Societăţii Europene a Medicilor Generalişti / de Familie (WONCA Europa sau
ESPE / MF), care prin organizaţia sa – Academia Europeană a Profesorilor de Medicină de Familie
(EURACT) a recomandat universităţilor de profil să unifice standardul educaţional inclusiv prin
educaţie universitară şi în domeniul medicinii de familie.
Anul 2007 – Ordinul MS Nr. 404 „Cu privire la delimitarea juridică a AMP la nivel
raional”
• A stabilit organigrama sistemului sănătăţii raional
a) spital raional
b) Centrul Medicilor de Familie
c) Centre de Sănătate în cadrul CMF
d) Centre de Sănătate autonome
e) Centrul de Sănătate Publică
f) Substaţia Asistenţa Medicală de Urgenţă
• A stabilit principiile de contractare directă a CS de către CNAM (CS autonome)
Anul 2010 – Ordinul MS Nr. 695 „Cu privire la Asistenţa Medicală Primară” din
R. Moldova.
Prin acest ordin au fost aprobate:
• Normele de reglementare a AMP din R. Moldova
• Profesiograma medicului de familie şi al asistentului medical de familie
• Normativele de personal pentru IMSP de Asistenţa Medicală Primară
8
În acest act normativ este stipulat că „Medicina de familie este o disciplină academică şi
ştiinţifică, care are un conţinut propriu educaţional, de cercetare, de medicină bazată pe dovezi şi de
activitatea clinică orientată spre Asistenţa Medicală Primară”. Prin cuvintele cheie – specialitate
clinică, academică şi ştiinţifică – medicina de familie a fost echivalată (recunoscută) cu alte
specialităţi clinice şi academice care se predau în perioada universitară de formare a medicilor şi
prin care sa stabilit un standard pentru ţările Europei de formare a medicilor de familie.
Din definiţia în cauză ca şi din cea a OMS prin care „Medicina de familie este specialitatea
ce asigură Asistenţa Medicală Primară şi Continuă, care prin acţiuni terapeutice, profilactice,
educaţionale şi de recuperare contribuie la promovarea stării de sănătate a individului familiei şi
colectivităţii”, reiese caracteristicile de bază ale specialităţii Medicina de Familie:
• Constituie primul nivel de contact al individului, familiei şi comunităţii cu sistemul de
sănătate, aducând serviciile de sănătate cât mai aproape de locul unde trăiesc sau muncesc oamenii.
Facilitează intrarea şi orientarea pacientului în sistemul de sănătate.
• Foloseşte eficient resursele sistemului de sănătate coordonând asistenţa medicală.
• Colaborează cu ceilalţi reprezentanţi din asistenţa medicală primară şi asigură legătura
pentru celelalte specialităţi. Medicul de familie este consilierul şi reprezentantul pacientului în
relaţii cu alţi specialişti.
• Este orientată către individ, familia lui şi comunitate.
• Se bazează pe comunicarea directă medic – pacient, care duce la stabilirea unei relaţii în
timp (de durată).
• Asigură continuitatea actului medical şi îngrijirilor determinate de nevoile pacienţilor.
• Rezolvă problemele de sănătate acute şi cronice ale pacienţilor.
• Promovează sănătatea şi starea de bine a pacienţilor prin intervenţii adecvate şi eficiente.
• Urmăreşte rezolvarea problemelor de sănătate ale comunităţii.
• Se ocupă de problemele de sănătate în dimensiunea lor fizică, psihologică, socială şi
culturală.
În conformitate cu aceste caracteristici, medicul de familie cere a fi competent în diferite
domenii atât ale medicinii clinice cât şi manageriale. Având în vedere că activitatea profesională
cotidiană a medicului de familie care are menirea de soluţionare concomitentă a mai multor
activităţi, WONCA – EURACT a întrunit aceste caracteristici în şase grupe care şi alcătuiesc
competenţele de bază (standardul profesional) ale profesionistului în domeniu.
10
c) coordonare a activităţilor de promovare a sănătăţii, profilaxiei, tratamentului,
îngrijirilor, asistenţei paliative şi de recuperare.
11
a) cunoaşterea principiilor generale, metodelor şi conceptelor cercetării ştiinţifice, precum
şi a metodelor de evaluare statistică (incidenţa, prevalenţa, valoarea predictivă etc.);
b) cunoaşterea bazelor ştiinţifice ale patologiei, simptomelor, diagnosticului, terapiei,
prognosticului, epidemiologiei, teoriei decizionale, teoriilor de formulare a ipotezei şi de soluţionare
a problemelor, activităţilor preventive;
c) capacitatea de a accesa, consulta şi evalua critic literatura de specialitate;
d) dezvoltarea şi menţinerea instruirii profesionale continue şi îmbunătăţirii calităţii
serviciilor acordate.
12
b) efectuarea diagnosticului diferenţial, argumentarea diagnosticului clinic, elaborarea
planului de tratament şi supraveghere a pacienţilor;
c) realizarea în condiţii de ambulatoriu a planurilor de diagnostic şi tratament ale pacienţilor
în domeniile medicale, apelând la necesitate la medicii specialişti de profil;
d) reabilitarea pacienţilor în condiţii de ambulator, referirea lor la centre balneo-sanatoriale
şi de recuperare;
f) organizarea îngrijirilor paliative cu asigurarea unei calităţi decente a vieţii pacienţilor;
13
- Medicii de familie poartă, la fel, responsabilitate pentru sănătatea întregii comunităţi în
care practică. Elaborând planurile de conduită cu pacienţii săi, ei integrează factorii fizici,
psihologici, culturali şi existenţiali.
- Medicii de familie utilizează eficient şi corect încrederea pacientului şi informaţia despre
el, care sunt generate din cunoaşterea de durată a pacientului şi familiei sale.
- Medicul de familie exercită rolul său profesional prin promovarea sănătăţii, prevenirea
maladiilor şi acordarea asistenţei medicale comprehensive, îngrijirilor curative şi paliative. Acestea
sunt realizate de medicul de familie în mod direct sau prin intermediul altor specialişti, în funcţiile
de necesităţile de sănătate ale pacientului şi de resursele disponibile din comunitate, facilitând
accesul pacienţilor la servicii.
- Medicul de familie poartă responsabilitate personală pentru menţinerea şi sporirea
competenţelor sale profesionale, echilibrului psihic şi valorilor morale şi etice, condiţiilor de bază
ale unei asistenţe eficiente şi sigure pacientului
14
h) administrează tratament în staţionarul de zi;
i) efectuează expertiza incapacităţii temporare de muncă, trimiterea la expertiza medicală a
vitalităţii;
j) realizează examenele medicale profilactice anuale, inclusiv la angajare şi periodice, în
conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare;
k) organizează acordarea ajutorului medico-social de comun cu organele protecţiei sociale
persoanelor, singuratice, vârstnice, invalizilor, bolnavilor cronici, etc.
l) acordă suportul consultativ familiei cu referire la: imuno-profilaxie; alimentaţie, educaţia
igienică a copiilor, prevenirea dereglărilor de sănătate pregătirea copiilor pentru admiterea la
instituţiile de învăţământ, orientare profesională, sănătatea reproducerii, asigurarea maternităţii
sigure, planificarea familiei, contracepţiei, eticii, psihologiei, igienei, aspectelor sociale şi medico-
sexuale vieţii familiale;
m) efectuează trimiterea la tratament balneo-sanatorial;
n) organizează activităţi antiepidemice;
o) organizarea activităţii de evidenţă, completarea şi ţinerea la zi a documentaţiei medicale
primare şi statistice medicale, planifică activităţile şi periodic evaluează rezultatele;
p) participă la şedinţe, întruniri ştiinţifico-practice referitor la problemele diagnostice şi
curativ-profilactice, este membru al organizaţiilor obşteşti şi profesionale;
r) asigură delegarea activităţilor pentru realizare de către personalul subordonat,
monitorizează şi controlează executarea lor;
15
i) la asociere în sindicate, organizaţii profesionale sau în alte organizaţii care au drept scop
reprezentarea şi protejarea intereselor profesionale;
j) să-şi perfecţioneze cunoştinţele şi să fie atestaţi pentru acordarea gradului de calificare
profesională;
k) să exercite alte drepturi, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
16
promovare a ei, funcţia preventivă, supraveghere medicală continuă, de acordare a îngrijirilor
medicale curente, mediere a pacientului în sistemul medical, asistenţă medicală a familiei şi
colectivităţii, recuperare şi reabilitare a pacientului, acordare a îngrijirilor medicale în stadiile
terminale etc. Aceste particularităţi nuanţează medicina de familie nu numai ca o specialitate cu
obiective de activitate bine delimitate dar şi cu o metodologie caracteristică.
Între AMP şi AMS există o serie de deosebiri legate de orientarea AMP, predominat asupra
stării de sănătate, în timp ce AMS este orientată spre starea de boală. În timp ce AMP îngrijeşte boli
mai uşoare, dar mai frecvente, în AMS se îngrijesc pacienţii cu patologii mai avansate ce necesită
investigaţii şi tratamente mai complexe.
17
Deosebirile dintre AMP şi AMS
Asistenţa Medicală Primară Asistenţa Medicală Specializată
Este orientată spre sănătate Este orientată spre bolnav
Orientată spre prevenţie Orientată spre tratament
Orientată spre abordare integrală Orientată spre boală (spre organ)
Acordă asistenţă medicală de prim contact Acordă asistenţa medicală secundară
Asigură asistenţă medicală continuă Asigură asistenţă periodică
Este mai puţin costisitoare Este mai scumpă
AMT
ASISTENŢA
MEDICALĂ SECUNDARĂ
18
Structura serviciului de Asistenţă Medicală Primară din R. Moldova
35 Centre ale Medicilor de Familie (raionale)
CMF Bălţi
5 AMT din Municipiu Chişinău cu 12 Centre ale Medicilor de Familie
Clinica Universitară AMP
Inclusiv:
392 Centre de Sănătate inclusiv 14 CS independente (mun. Chişinău)
541 Oficii ale Medicilor de Familie
Clasificarea CMF
Centre ale medicilor de familie.
• Categoria III – până la 40.000 populaţie
• Categoria II – 40.001- 80.000 populaţie
• Categoria I – 80.001 şi mai mult
Notă: În numărul populaţiei se include cel din CS, OMF, OS (din componenţa CMF),
inclusiv din cadrul CS autonome şi instituţii private.
19
Clasificarea Centrelor de Sănătate (I)
• Categoria IV – 4500 – 6000 populaţie
• Categoria III – 6001 – 9000 populaţie
• Categoria II – 9001 – 11500 populaţie
• Categoria I – 11501 şi mai mult.
Clasificarea Centrelor de Sănătate (II)
Notă:
1) CS, inclusiv cele autonome, pot avea un număr de populaţie mai mic de 4500 în
cazurile când amplasarea geografică nu permite organizarea accesului
populaţiei la asistenţa medicală în CS nominalizat (se informează MS)
2) Oficiul MF se organizează în localităţile rurale cu o populaţie de la 901 până la
circa 3000 locuitori
3) Oficiul de sănătate se organizează în localităţile rurale cu o populaţie mai mică
de 900 locuitori.
Bibliografia:
1. Enăchescu V., Pârvulescu V., Beznă S., Florea L., Puiu I. Medicina de familie. Curs universitar
pentru studenţii anului VI. Editura Medicală universitară, Craiova. 2006
2. Restian A. Bazele Medicinii de Familie, Bucureşti, vol 1,2,2003,2001
3. Ghid practic al medicului de familie (sub redacţia Grigore Bivol), Chişinău, 2004.
4. Dumitru Matei. Îndreptar practic de medicină de familie. Bucureşti, 2006.
5. Eugen Ilicea .Medicina de familie. Constanţa 2001
6. Ilicea Eugeniu, Ilicea Elvira. Fundamentul medicinii de familie. Constanţa, 2007
7. Oбщепрактическая и семейная медицина. (под ред. Михаеля М. Кохена). Минск
«Беларусь», 1997
8. Лин Гец, Стейнар Вестин. Руководство для преподавателей и врачей общей практики.
Санкт-Петербург, 2005
9. Избранные лекции по семейной медицине (под ред. О. Ю. Кузнецовой). Санкт-
Петербург, 2008
10. Марк А. Грабер Мэтью Л. Уантернер. Руководство по семейной Медицине. Москва, 2002.
11. http://www.woncaeurope.org/
12. http://www.euract.org/
20
Managementul contactului primar în medicina de familie.
21
Competentele de baza a medicului de familie ce ţin de managementul contactului primar în
medicina de familie (WONCA, 2005):
1. Managementul contactului primar al pacienţilor cu probleme de sănătate
neselectate.
• Sa cunoască bine epidemiologia problemelor prezentate în AMP
• Sa posede deprinderi clinice şi de comunicare care facilitează accesul uşor a
pacienţilor cu probleme neselectate la servicii medicale.
• Abordare organizata şi managementul condiţiilor cronice.
• Cunoştinţe vaste despre condiţiile clinice care se întâlnesc frecvent în practica
medicului de familie şi tratamentul acestora.
2. Deservirea pacienţilor cu în spectru larg de probleme
• Cunoştinţe de spre prevenţie în AMP
• Deprinderi clinice pentru managementul condiţiilor acute, cronice, preventive
activităţi de prevenţie, paliative şi urgente medicale.
• Deprinderi clinice pentru desfăşurarea consultaţiei clinice în AMP: colectare
anamneză, examen fizic şi utilizarea testelor pentru diagnosticare condiţiilor prezentate de pacienţi
în AMP.
• Deprinderi de prescriere a tratamentelor medicale şi nemedicale pentru condiţiile de
adresare în AMP.
• Prioritizarea problemelor cu care se prezintă sau confrunta pacientul.
3. Coordonarea cu alţi profesionişti în AMP şi alţi specialişti
• Sa cunoască cum este organizat sistemul de sănătate
• Sa comunice excelent cu pacienţii, personalul şi sa posede abordarea în echipa
efectiva.
4. Sa presteze servicii eficiente şi potrivite pacienţilor folosind eficient resursele
sistemului de sănătate.
• Cunoaşte structura sistemului de sănătate şi cum funcţionează AMP în cadrul
sistemului de sănătate.
• Cunoaşte şi înţelege sistemul de referire a pacienţilor câtre serviciile secundare şi
alte cai de acces.
• Refera pacienţii câtre specialişti şi menajează interconexiunea dintre AMP şi
serviciile secundare, inclusiv comunicare cu alţi profesionişti.
5. Oferă servicii de sănătate potrivite pacienţilor
• Comunica eficient, consiliază, învaţă şi tratează pacienţii, familia şi îngrijitorii
22
• Organizează şi dirijează practica medicala, menţine registrele şi documentaţia
medicala, efectuează managementul informaţional şi abordarea în echipa, se asigura de
monitorizarea calităţii serviciilor medicale.
6. Apără interesele pacientului în sistemul de sănătate.
• Dezvolta şi menţine relaţii cu pacienţii săi; Comunica cu respect, tratându-i fără
paternalism şi superioritate, ca pe nişte persoane egale.
• Medicul de familie exercita capacitaţi de lider, negociază şi găseşte compromisul atât
cu pacienţii cit şi cu specialiştii cu care interacţionează coordonând îngrijirile medicale.
Medicul de familie necesită abilitaţi clinice si de organizare şi management a practicii
medicale pentru a realiza contactului primar al pacientului cu sistemul de sănătate. Medicul de
familie abordează primul pacientul cu orice problemă de sănătate. Tot el este acela care
coordonează îngrijirile cu alţi specialişti din sistemul de sănătate atât în sistemul de asistenţa
medicala primara (AMP) cât şi în afara lui. Abilitatea medicului familie de a oferi eficient îngrijiri
de sănătate la nivelul AMP permite utilizarea eficienta a resurselor sistemului de sănătate în general.
În acelaşi timp, medicul de familie facilitează accesul persoanelor la servicii de sănătate prin
referirea şi coordonarea îngrijirilor şi apărarea intereselor pacientului (WONCA, 2005). Ariile de
competenta a medicului de familie pentru managementul contactului primar în AMP includ
prestarea serviciilor medicale accesibile şi potrivite, organizarea, dotarea şi dirijarea financiara a
practicii, colaborarea cu echipa din medicina de familie, cit şi cooperarea cu alţi specialişti şi
personal din AMP (Rakel, 2001).
Managementul practicii medicului de familie include elementele de organizare a serviciilor,
managementul financiar şi personal. Managementul informaţional joaca un rol deosebit pentru
succesul practicii medicale şi îndeplinirea sarcinilor primare în medicina de familie (Rakel, 2006).
Specialiştii din sistemul medicinii de familie au nevoie de mai multe deprinderi practice, pe lingă
vastele cunoştinţe clinice. Printre acestea sunt deprinderile de comunicare cu pacienţii şi colegii de
serviciu, cunoaşterea principiilor de organizare a sistemului de sănătate, cum sunt dirijate îngrijirile/
serviciile de sănătate; deprinderi de abordare în echipa a lucrului în medicna de familie, de a învăţa
în afara limitelor profesiei; de a efectua auditul clinic şi analiza practicii medicale; aptitudini de
conducere- manageriale (Fraser & Skelton, 2009).
23
pacientului cu sistemul de sănătate. Orice persoana indiferent de vârsta şi gen se poate adresa la
medicul de familie oricând şi cu orice problema de sănătate, indiferent de boala. Practica unui
medic de familie este organizata astfel incit persoanele sănătoase sau cele cu spectru larg de
probleme de sănătate au acces la serviciile medicului de familie. Medicul de familie asigura
servicii de calitate şi potrivite nivelului AMP în limita competentelor specialităţii medicina de
familie. Pacientul este referit câtre specialistul din secţiile consultative în instituţiile de ambulator,
sau cei din instituţiile medicale secundare, terţiare. Medicul de familie asigura folosirea efectiva a
resurselor sistemului de sănătate prin acordarea îngrijirilor de calitate şi potrivite la nivelul AMP,
referirea doar la necesitate a persoanelor bolnave câtre specialist sau instituţii spitaliceşti şi
coordonarea îngrijirilor după întoarcerea pacientului . Medicul de familie serveşte drept poarta de
intrare a pacientului în sistemul de sănătate şi apăra interesele pacientului în sistemul de sănătate.
Pacientului i se favorizează şi nicidecum limitează accesul la servicii specializate, sarcina medicului
de familie fiind determinarea gradului de necesitate şi urgenţa deservirii. Aceste acţiuni sunt impuse
pentru a dirija volumul de trimiteri şi preveni supraîncărcarea serviciilor specializate, utilizarea
resurselor pentru persoanele care au cea mai mare nevoie de servicii medicale specializate,
prevenindu-se agravarea bolilor, survenirea complicaţiilor, rezultatelor fatale, sau minimalizându-se
riscurile pentru persoanele din comunitate în cazul maladiilor infecţioase.
24
• Facilitatea intrării şi orientării pacientului în sistemul de sănătate. Medicul de
familie trimite pacientul la alţi specialişti, orientându-l unde sa se adreseze.
• Sinteza diagnostica şi terapeutica. Medicul de familie efectuează inventarierea
bolilor, ierarhizează bolile, formează interconexiuni şi ia o decizie diagnostica şi terapeutica.
• Supravegherea medicala continua. Medicul de familie urmăreşte evoluţia stării de
sănătate şi boala a persoanelor deservite. Pacientul este asistat şi supravegheat în caz de boala la
nivel de asistenta medicala primara la dresarea iniţiala în caz de boala, pe durata evoluţiei bolii şi în
cazul revenirii pacientului de la alt nivel de asistenta medicala cum ar fi secundara sau terţiara.
• Asistenta medicala a familiei şi comunităţii. Medicul de familie acorda asistenta nu
numai persoanelor individual ci şi precauta problemele de sănătate a comunităţii şi intervine în
cazurile necesare pentru prevenirea bolilor la nivel de comunitate.
• Funcţia de recuperare şi reabilitare. Medicul de familie susţine pacientul prin
activităţi de recuperare şi reintegrare în activitate în cazul după externarea din spital sau afecţiunile
trenante.
• Acordarea îngrijirilor terminale şi paliative. Medicul de familie împreuna cu
echipele de îngrijiri paliative asista pacienţii cu afecţiuni terminale şi are scop asigurarea calităţii
maxime posibile, combaterea durerii şi consolidarea persoanei în îngrijiri terminale şi familiei sale
pentru a depăşi dificultatea situaţiei de pierdere a unei persoane apropiate.
• Funcţia de cercetare ştiinţifica se refera la aspectele ştiinţifice ale specialităţii
medicina de familie. Participarea la cercetare medicala contribuie atât la perfecţionarea specialităţii
cit găsirea soluţiilor optimale pentru sistemul de sănătate şi problemele de sănătate a pacienţilor.
Datorita specificului specialităţii medicina de familie medicii se confrunta cu situaţii de
incertitudine frecvent, când sunt nevoiţi sa ea decizii rapide şi sa orienteze pacienţii în sistemul de
sănătate reieşind din limita de timp a unei vizite (15-20 minute), dar şi sa tina cont de informaţiile
furnizate de pacient în perioada vizitelor repetate şi relaţiei de lunga durata cu acesta. Pentru
îndeplinirea funcţiilor medicii de familie necesita deprinderile clinice şi de comunicare. Medicul de
familie pune un diagnostic fizic, psihic şi social în condiţii de ambulatoriu. In activitatea sa medicul
de familie trebuie să utilizeze datele epidemiologice în regiune şi activitatea curentă. El permanent
trebuie să ţină cont de factorul de timp când pune un diagnostic sau indică tratamentul. Identificarea
şi combaterea factorilor de risc pentru sănătate e deprindere esenţială a unui medic de familie in
activitatea sa de prevenire. Medicul de familie trebuie să fie permanent gata de a lua o decizia
iniţiala în orice problema de sănătate pe care o are pacientul. Pentru a realiza supravegherea
pacienţilor cu probleme complexe sau specifice de sănătate medicul de familie trebuie să fie în stare
să coopereze cu alţi specialişti in AMP şi alte nivele de asistenţa medicală. Fără deprinderea de a
25
organiza şi conduce practica sa medicală medicul de familie nu poate funcţiona productiv in
sistemul de asistenta medicala primara.
26
de familie prestează servicii eficiente şi sigure si este preocupată atât de îmbunătăţirea sănătăţii cât
şi de rezultatele sociale pentru populaţie (Evans & Lerberghe, 2008).
27
urgentelor şi prevenirea complicaţiilor cu risc pentru sănătate şi viata, cit şi sporeşte satisfacţia
pacienţilor.
• Urgentele medicale
Fiecare oficiu al medicului de familie stabileşte un sistem de rezolvare imediata a urgentelor
medicale. Echipa medicului de familie înţelege sistemul de management al urgentelor medicale şi
intervine corespunzător la necesitate. Pacienţii primesc la timp ajutorul de urgenta la adresare în
oficiu sau la domiciliu. Toţi membrii echipei medicului de familie sunt instruiţi în managementul
urgentelor medicale, inclusiv resuscitarea cardio – respiratorie. În oficiul medicului de familie este
stabilit un sistem care asigura posibilitatea contactării unui medic în caz de urgenta. Persoana
responsabila pentru contactul telefonic (recepţionistul sau asistenta medicală) în orele de program
furnizează informaţii referitor la urgentele, care pot fi deservite de medicul de familie şi îndreaptă/
refera la alte servicii potrivite după caz. În orele după program sau zilele de odihna pacienţii sunt
informaţi despre serviciile de urgenta disponibile din localitate. Informaţia de contact şi programul
de urgenta este de obicei afişat în locuri vizibile şi menţinut cu informaţii corecte curente.
• Consultaţiile neurgente/ de rutina
Pacienţii cu probleme obişnuite / comune sânt văzuţi în cel mult doua zile lucrătoare de
orice doctor şi în cel mult şapte zile lucrătoare de un anumit doctor (Shortell and Kalujny, 2006).
Datele literaturii prezintă termeni rezonabili de aşteptare pentru vizitele de rutina (Shortell and
Kalujny, 2006; Nemerenco, 2008). Examenele de sănătate sunt programate la intervale mai mari
decât cele cu caz de boala. Satisfacţia pacienţilor creste în cazul combinării programării cu accesul
liber pe motiv de boala (Saltamn et al, 2007). Durata medie a unei consultaţii programate în oficiul
medicului de familie cu întrevedere la doctor sau asistenta medicului de familie este de cel puţin 10
minute (cel puţin 7,5 minute de contact personal), dar poate dura de la 2 la 19 minute în mediu
pentru vizita, intervalul de programare fiind de 20 min (Nemerenco, 2008; Ordinul MS nr. 695,
2010). Fiecare oficiu al medicului de familie stabileşte un sistem de monitorizare a posibilităţii de
programare şi a timpului de aşteptare al cărui scop este de a identifica şi corecta întârzierile
semnificative. Cercetările efectuate în instituţiile medicale din Moldova au demonstrat ca timpul
mediu petrecut cu medicul, asistenta medicala şi timpul total de aşteptare nu variază substanţial de
timpul de aşteptare în clinicile din Europa şi duce sporirea satisfacţiei pacientului (Nemerenco,
2008). Sistemul electronic de programare a vizitelor la medic scade timpul de aşteptare în oficiu şi
sporeşte satisfacţia pacienţilor (Nemerenco, 2008; Popov, 2009).
• Accesul telefonic
Accesul telefonic este esenţial pentru stabilirea accesului populaţiei la serviciile medicale.
28
Oficiul medicului de familie instalează suficiente linii telefonice şi amplasează suficient
personal care sa răspundă nevoilor pacienţilor. Timpul de aşteptare la apelul telefonic sau
posibilitatea de accesare telefonica a oficiului medicului de familie sunt foarte importante în
stabilirea accesului la servicii de asistenta medicala primara. Oficiul medicului de familie instituie
un sistem fezabil de înregistrare a programărilor / chemărilor la domiciliu fie prin program
electronic sau pe suport de registre şi de informare a membrului corespunzător al echipei care se
ocupa de managementul solicitării. Registratorii sau asistentele medicului de familie se ocupa de
obicei de recepţionarea apelurilor telefonice şi programarea vizitelor la medicul de familie,
înregistrarea solicitărilor vizitelor la domiciliul pacientului. Solicitările telefonice în oficiul
medicului de familie pot fi făcute conform unui program zilnic stabilit şi care este adus la cunoştinţa
persoanelor deservite.
• Timpul de aşteptare
Pacienţii nu sunt puşi sa aştepte în sala de aşteptare nemotivat şi sunt informaţi asupra
motivelor oricărei întârzieri fata de programarea făcuta. Timpul de aflare în oficiul medicului de
familie în mediu este de 40-60 min pentru o vizita, incluzând timpul de prezentare, triere şi
pregătire câtre consultul medicului, timpul post-consultaţie şi pregătire câtre vizita repetata, sau
efectuare de tratamente medicale, instruire de câtre personalul medical mediu (Nemerenco, 2008).
Vizitele urgente au o durata diferita în dependenta de cauza de adresare, deoarece presupun o
intervenţie urgenta, investigaţie mai complexa şi monitorizare de scurta durata în oficiu.
• Vizitele la domiciliu
Vizitele la domiciliu sunt acceptate şi asigura accesul persoanelor la servicii medicale.
Numărul şi frecvenţa vizitelor variază în dependenta de sistemul de sănătate şi asigurările medicale
in diverse ţări. În ţările unde predomină serviciile de sănătate private vizitele la domiciliu sunt
foarte rare şi sunt un semn de curtoazie din partea medicului. În schimb asistentele medicale pentru
îngrijiri la domiciliu, asistenţii sociali, asistenţii de sănătate comunitari sunt cei care asigura serviciu
la domiciliu destul de frecvent. In ţările cu sisteme de asigurări sociale a serviciilor de sănătate
vizitele la domiciliu a medicului de familie sunt destul de des solicitate. Pacienţii sunt consultaţi la
domiciliu daca medicul considera ca boala/ condiţia lor necesita aceasta. În Republica Moldova
Asigurările Obligatorii de Servicii Medicale acoperă un sir de vizite la domiciliu (vezi Boxa 2):
29
Boxa 2. Vizite deservite la domiciliul pacientului
1. Urgentelor medico-chirurgicale
2. Copiilor în vârsta de 0-5 ani aflaţi sub tratament
3. Persoanelor asigurate cu insuficienta motorie a membrelor inferioare
4. Bolnavilor în faza terminala sau cu afecţiuni grave care necesita examinare, supraveghere
şi tratament
5. Persoanelor, care au solicitat serviciul de asistenta medicala urgenta şi solicitarea a fost
transmisa pentru deservire medicului e familie
6. Persoanelor asigurate de orice vârsta după externare din secţiile spitaliceşti, care necesita
supraveghere în dinamica la domiciliu
7. Depistarea contactelor cu boli contagioase, organizarea şi efectuarea masurilor
antiepidemice primare în focarele de boli contagioase
8. Supravegherea medicala şi tratamentul preventiv al contactelor
30
asigurat/neasigurat, iar în cazurile de urgenta medico-chirurgicale sau alte situaţii justificate din
punct de vedere medical pacienţii sunt deserviţi indiferent daca sunt sau nu înscrişi pe lista
medicului pe tot teritoriul republicii Moldova. Pacienţii sunt înscrişi pe lista medicului de familie
indiferent de statul asigurat sau nu, fără discriminare fata de statutul lor social, de rasa, gen, vârsta,
confesie religioasa, grad disabilitate sau condiţie medicala. Trecerea pe lista altui medic se
efectuează în baza unei cereri în scris cu motivarea transferului doar o data pe an dat fiind faptul ca
finanţarea serviciilor medicale în asistenta medicala primara are loc per capita şi se face o data pe
an. Schimbarea domiciliului permite transferarea persoanelor pe lista altui medic de familie pe toata
perioada anului. Oficiul medicului de familie accepta pacienţii care doresc sa fie înscrişi pe lista şi
nu face discriminări de rasa, sex, clasa sociala, vârsta, religie, grad de disabilitate sau condiţie
medicala. Pacienţilor scoşi de pe lista li se va oferi în scris o explicaţie a motivului excluderii, la fel
şi pacienţii trebuie sa ofere explicaţia în cazul dorinţei sa părăsească lista unui medicului de familie.
• Acceptabilitatea serviciilor
Aspectul de acceptabilitatea de către consumator/ beneficiar a serviciilor prestate de medicul
de familie se pot răsfrînge asupra consului de servicii medicale si în ultimă instanţa deminua sau
mari accesul la servicii. Disponibilitatea unei instituţii medicale de asistenţa medicală primară în
cadrul geografic, comoditatea oficiului, dotareacu echipament, posibilităţi de investigare de
laborator, tratmente medicale, prezenţa personalului medical, trebuie sa fie completate de condiţii,
care satisfac dimensiunile socio-psihologice ale nevoilor consumatorilor. Beneficiarii nu trebuie să
resimta bariere socio-culturale, lingvistice in instituţia medicală şi pacienţii să se simptă bienveniţi
în instituţia medicală indiferent de statul său.
31
monitorizarea timpului de acces, a tipului de medici angajaţi s.a.) şi alte instituţii care pot asista
pacienţii oportun şi calitativ. Neapărat va exista în oficiu o strategie de înlocuire a membrilor
echipei pe perioada absentelor (concedii de odihna sau boala, participare la cursuri de educaţie
medicala continua, conferinţe, congrese sau alte manifestări profesionale s.a.).
Continuitate îngrijirilor medicale în medicina de familie (Freeman, Olesen, and Hjortdahl,
2003)
1. Experienţa unor îngrijiri coordonate şi progresarea lenta/fără probleme a îngrijirilor de la un
specialist la altul din punctul de vedere a pacientului (continuitatea experenţială)
2. Pentru a obţine acest element important serviciul trebuie sa asigure:
3. Transferul excelent al informaţiei care urmează pacientul (continuitatea informaţionala;
continuitatea şi coerenta fisei medicale)
4. Comunicarea efectiva dintre profesionişti şi servicii şi cu pacienţii (continuitatea intre ramuri şi
a echipei)
5. A fi flexibil şi sa se ajusteze la necesităţile indivizilor în timp (continuitatea flexibila)
6. Îngrijirea a cit mai puţin posibili profesionişti, consistenta cu alte necesitaţi ale pacientului
(continuitatea longitudinala)
7. Sa asigure unul sau mai mulţi profesionişti nominal, cu care pacientul poate sa dezvolte o relaţie
terapeutica şi interpersonala (continuitatea relaţionala sau interpersonala)
Este important ca medicii de familie sa înţeleagă perspectiva pacientului şi cum acesta
resimte trecerea de la un medic la altul în sistemul de sănătate pentru a asigura continuitatea
îngrijirilor medicale sub aspect experienţial. Pacienţii nu trebuie sa resimtă fragmentarea îngrijirilor
in sistemul de sănătate. Pentru continuitatea servicii în medicina de familie e necesar să se asigure
transferul informaţional care urmează pacientul, ce ar crea coerenta fisei medicale şi continuitatea
informaţionala. Comunicarea intre specialiştii instituţiilor din asistenta medicala primara şi alte
instituţii specializate asigura o continuitate a echipei şi asigura legătura intre diverse ramuri.
Medicii de familie se adaptează la necesităţile pacienţilor în timp şi asigura o continuitatea flexibila,
iar participarea la îngrijirea pacientului a cit mai putini specialişti, consistenta cu alte nevoi ale
pacientului asigura continuitatea longitudinala. Pacientul are posibilitatea sa dezvolte o relaţie
terapeutica şi interpersonala cu unul sau mai mulţi profesionişti nominali în medicina de familie,
asigurându-se continuitatea relaţionala sau interpersonala (Freeman, Olesen, and Hjortdahl, 2003).
Boxa 3. Continuitatea îngrijirilor medicale în medicina de familie
1. Experienta unor ingrijiri coordonate - continuitatea experentiala
2. Transferul excelent al informatiei - continuitatea informationala; continuitatea şi
coerenta fisei medicale
3. Comunicarea efectiva dintre profesionisti - continuitatea intre ramuri şi a echipei
4. Flexibil la necesitatile indivizilor - continuitatea flexibila
5. Ingrijirea a cit mai putin posibili profesionişti şi consistenta cu alte necesitati ale
pacientului - continuitatea longitudinala 32
6. Presionisti nominal cu care pacientul dezvolta o relatie terapeutica şi interpersonala -
continuitatea relationala sau interpersonala
Managementul practicii medicului de familie
Managementul practicii în medicina de familie reprezintă procesul de planificare şi
menţinere a condiţiilor în care un grup de persoane (echipa de lucru a medicului de familie)
lucrează eficient pentru atingerea unui scop definit (cum ar fi asigurarea cu servicii de AMP
populaţia înscrisa pe lista medicului de familie). Medicul dirijează resursele umane, materiale,
financiare şi de timp (Shortrell & Kalujny, 2006; Etco, 2006 ). Ca şi oricare alt manager medicul pe
lingă obligaţiile clinice mai are rolul de management interpersonal, informaţional, de luarea a
deciziilor şi acţionare ca întreprinzătorul în cazul unei practici individuale. În cazul practicilor de
grup medicul poate participa la procesul de management în măsura variată cu delegarea anumitor
funcţii. Managementul include îndeplinirea funcţiilor de viziune, planificare, organizare,
coordonare şi controlul/evaluare rezultatelor. Participarea echipei de lucru la îndeplinirea acestor
funcţii duce la o desfăşurarea participativa a activităţilor şi rezultă în productivitatea practicii
medicale, cât şi sporeşte satisfacţia profesionala a membrilor echipei.
33
Etapele de management
Etapele de management includ: analiza situaţiei, identificarea problemelor, evaluarea
resurselor, elaborarea unui plan, organizarea procesului de implementare a planului şi planificarea
activităţilor propriu zise, desfăşurarea activităţilor, coordonarea şi controlul rezultatelor. Evaluarea
şi re-evaluarea situaţiei încheie procesul de management şi permite sa stabilim procesul şi succesul
masurilor întreprinse.
Procesul de management
Competenta clinica, abilităţile manageriale şi de comunicare influenţează eficienta lucrului
unui medic. Un management neeficient scade calitate serviciilor clinice, demoralizarea personalului
medical şi rezulta în insatisfacţia pacienţilor. Un management reuşit al asistentei medicale primare
va aloca astfel resursele limitate incit sa fie satisfăcute nevoie de îngrijire şi cerinţele pacienţilor,
respectând valorile şi principiile medicinii de familie. Nici în cele mai dezvoltate societăţi şi bogate
tari nu sun suficiente resurse pentru satisface toate nevoile şi cerinţele de sănătate a pacienţilor. De
aceea orice medic de familie va fi nevoit sa evalueze cerinţele, sa stabilească priorităţi şi sa aloce
resurse în practica. Acest proces este ciclic şi duce de la evaluare la re-examinarea obiectivelor,
priorităţilor şi procedurilor de practica.
Boxa 4. Procesul de management în practica medicului de familie
• Formularea obiectivelor
• Definirea populaţiei deservite in practica/centru medical
• Evaluarea necesitaţilor, evaluarea cerinţelor, evaluarea resurselor
• Determinarea/Alocarea priorităţilor
• Formularea politicilor
• Evaluarea performanţelor
35
Procedeele de audit a fiselor medicale se foloseşte pentru monitorizarea aspectelor specifice de
performanta în conduita anumitor condiţii, prescrierea medicamentelor, referirea la specialist,
folosirea investigaţiilor de laborator.
In baza rezultatelor acestor evaluări se face revedere obiectivelor practicii şi stabilirea noilor
regulamentele interioare. Este foarte important ca obiectivele stabilite sa fie realistice şi sa tina cont
de schimbarea cerinţelor din parte pacienţilor şi regulamentelor la nivel de sistem de sănătate.
Educaţia pacienţilor, campaniile informaţionale desfăşurate în comunitate pot influenta considerabil
cererea/ adresarea pacienţilor şi practica medicului e familie trebuie sa răspundă prompt la aceste
schimbări. Calificare medicului şi cerinţe lui pentru vizite de supraveghere, încurajarea examenelor
profilactice poate de asemenea influenta cererea pacienţilor. În timpul reevaluării obiectivelor
practicii se va tine de cont de faptul cit de eficient sunt utilizate resursele practicii, cum este utilizat
timpul pentru consultaţii, daca este constant fluxul de pacienţi, documentaţia medicala corect şi la
timp amplasata, instrumentarul pentru examinare pregătit la timp şi suficient, comunicarea intre
membrii echipei este eficienta. La fel se va tine cont daca medicii şi alt personal cunosc şi respecta
regulamentelor interioare. Recepţionistul (persoana care preia toate apelurile telefonice în oficiu)
are responsabilitatea cheie pentru fluxul informaţional intre pacienţi şi membrii echipei medicului
de familie şi aşteptările de operare a practicii.
Cele mai frecvente greşeli în managementul practicii medicului de familie:
• Prea multe apeluri telefonice simultan, când pacienţi cu probleme urgente pot avea
dificultate de accesare. Aceasta nu numai limitează accesul persoanelor la serviciile medicale dar
generează nemulţumiri şi situaţii tensionate.
• Răspunsuri neadecvate la apelurile telefonice datorate lipsei de competenta a
persoanei care răspunde, dar deficiente de comunicare. Întârzierea sau imprecizie la transmiterea
telefonica a informaţiilor. Neanunţarea pacienţilor unde sa se adreseze în afara orelor de program
sau zile de odihna.
• Timp lung de aşteptare (2-3 zile) pentru o programare pentru cazuri acute cum sunt
infecţiile acute respiratorii sau urinare.
• Pacienţii nu reuşesc sa vorbească la telefon cu asistenta medicala sau medicul din
cauza barierei impuse de recepţionist din dorinţa de a proteja timpul de lucru a medicului cu alţi
pacienţi.
Atâta timp cit managementul practicii medicului de familie nu este critic analizat şi
obiectivele clar stabilite, medicul poate nici sa nu cunoască deficientele şi sa continue practica în
ignoranta.
36
Procesul de luarea a deciziilor. Membrii echipei medicului de familie trebuie sa cunoască
procedura de luare a deciziilor şi sa fie la curent cu responsabilităţile şi împuternicirile de a lua
decizii la nivelul competentelor sale. Adunările săptămânale cu personalul medical şi adăugător duc
atât la transparenta decizionala cit şi la clarificare rolurilor şi responsabilităţilor. Regulamentele de
petrecere a şedinţelor echipei de lucru depinde forma de organizarea a practicii, dar în mare parte
are politici şi practici similare pentru toate practicile în medicina de familie.
38
legături, care facilitează dezvoltarea armonioasa a echipei şi atingerea scorului de baza a echipei
medicului de familie.
39
• Identifică problemele cu care pacientul s-a adresat
• Contribuie la desfăşurarea consultaţiilor
• Semnalează urgenţele medico-chirurgicale eventuale
• Efectuează tratamente indicate de MF în oficiu şi la domiciliu
• Pregăteşte cabinetul de lucru a MF
• Sterilizează echipamentul
• Desfăşoară activităţi de educaţie sanitară
• Ţine evidenţa materialelor şi completează aparatajul şi medicamentele pentru urgenţe.
Moaşa în practica medicului de familie îndeplineşte următoarele sarcini (Enachescu, 2006;
Ordinul MS RM nr. 695, 2010):
40
evaluarea calităţii şi controlul. Informaţiile clinice, epidemiologice şi administrative reprezintă
principalele tipuri de informaţii în centrele de medicina de familie.
Informaţia clinica este stocata în fiselor medicale standarde individuale pentru fiecare
pacient. Un sir de registre pentru morbiditate, mortalitate, înregistrarea vizitelor şi altor informaţii
pentru identificarea grupurilor de risc facilitează luarea deciziilor în practica medicala. Registrele şi
formele medicale sunt standarde şi utilizate conform regulamentelor sistemului de sănătate.
Informaţiile epidemiologice sunt utilizate de centrul medical pentru evaluarea stării de sănătate a
comunităţii, cit şi pentru raportarea către instituţiile de monitorizarea a maladiilor contagioase şi
non-contagioase. Informaţiile administrative ţin de monitorizarea serviciilor medicale prestate şi
sunt folosite pentru îmbunătăţirea calităţii acestora.
Folosirea sistemului informaţional pentru programarea vizitelor ajuta echipa din AMP sa
obţinerea unui flux organizat de pacienţi şi sa evite tensionările, situaţiilor de conflict, sporeşte în
ultima instant satisfacţia pacienţilor (Saltman, 2006; Nemerenco, 2008; Popov, 2009). Folosirea
sistemului electronic în clinica, fişa medicală electronică permite dirijarea fluxului informaţional cu
alte instituţii medicale, generarea rapida şi precisă a rapoartelor de activitate, evidenta serviciilor.
Sporirea calităţii activităţii medicului de familie se obţine prin integrarea recomandărilor de examen
profilactic, ghiduri de conduita a maladiilor cornice frecvent întâlnite şi obţinerea continuităţii
serviciilor fără omiteri şi pierderi de timp. Costuri adiţionale pentru echipament, programe (softuri),
întreţinere de reţele, cât şi instruirea personalului retine introducerea pe scara larga a sistemelor
informaţionale în medicina de familie.
• Solidaritate
• Echitate
41
• Accesul universal
• Finanţarea sistemului de sănătate din fondurile publice, formate din taxe şi impozite, precum şi
din contribuţii obligatorii şi benevole ale patronatului şi populaţiei active
• Persoanele asigurate sunt reprezentate de asiguraţi angajaţi, persoane asigurate de către stat şi
persoane care procura poliţa de asigurare independent.
Programul Unic
Acordarea serviciilor medicale are loc in baza Programul Unic, revăzut şi adoptat anual
conform bugetului CNAM. Programul unic specifică tipul şi volumul de servicii medicale de
asistenta medicala primara, asistenţa medicala specializată, servicii spitaliceşti, servicii
farmaceutice (medicamente gratuite şi compensate). Asistenţa medicala primara include servicii
profilactice, de urgenţa, servicii medicale curative, servicii speciale şi servicii de suport. Echipa
medicului de familie prestează servicii de AMP conform profesiogramei, desfăşoară activităţi de
supraveghere a sănătăţii, profilactice şi curative pentru populaţia înregistrată la medical de familie
indiferent de statul asiguratului (asigurat, neasigurat). Medicul de familie este prima persoana la
care apelează persoana asigurata pentru a beneficia de asistenta medicala, care poate elibera bilet de
trimitere la medicul specialist de profil sau pentru internare în spital, conform prevederilor
Programului Unic.
42
Boxa 5. Tipuri de servicii medicale incluse in Programul Unic
AMP oferă servicii medicale primare de bază, precum şi servicii medicale extinse sau
servicii medicale adiţionale (Ordinul nr. 695, 2010).
Serviciile medicale primare de bază prestate in AMP sunt:
• Intervenţii de primă necesitate în urgenţele medico-chirurgicale, inclusiv la domiciliu;
• Servicii medicale preventive, precum: şcolarizarea populaţiei în vederea promovării modului
sănătos de viaţă, realizarea programului de imunizare, depistarea activă a persoanelor cu risc
sporit de îmbolnăvire pentru afecţiuni selecţionate conform dovezilor ştiinţifice, supravegherea
medicală activă la adulţi şi copii asimptomatici cu risc normal sau ridicat, pe grupe de vîrstă şi
sex;
• Monitorizarea bolilor cronice, care cuprinde: supraveghere medicală activă pentru cele mai
frecvente boli cronice, iniţierea si menţinerea tratamentului de susţinere, asigurarea evaluărilor
periodice clinico-instrumentale, de laborator şi consultativ- specializate;
• Servicii medicale de consultanţă pentru gravide, copii, adolescenţi, vîrstnici, persoane social-
vulnerabile, persoane cu handicap şi bolnavi terminali;
• Planificare familială, supravegherea gravidelor, lăuzelor, copiilor;
• Unele proceduri de mică chirurgie;
• Servicii medico-sociale: îngrijiri medicale la domiciliu, îngrijiri paliative în faza terminală, în
cadrul echipei multidisciplinare, conform actelor normative în vigoare.
Servicii medicale adiţionale sunt acele servicii pe care instituţiile de asistenţă medicală
primară le pot oferi şi care depăşesc sfera tradiţională de cuprindere a asistenţei medicale primare,
fiind legate de competenţe suplimentare şi dotări speciale. Acestea sunt serviciile adiţionale
necesare pentru diagnosticul maladiilor la nivel de asistenţă medicală primară, tratamentul de
reabilitare şi organizarea asistenţei farmaceutice, activităţi de suport etc. Dezvoltarea serviciilor
adiţionale este reglementată de actele normative în vigoare.
43
Servicii profilactice includ:
• Promovarea modului sănătos de viata, educaţia pentru sănătate în prevenirea şi combaterea
factorilor de risc, consilierea antidrog: instruirea părinţilor vizând regulile de baza în educaţia
copilului; depistarea, monitorizarea şi înlăturarea factorilor de risc: promovarea activităţii fizice,
alimentaţiei raţionale, masurilor de igiena personala, promovarea consumului de apa din surse
sigure, a sării iodate, combaterea fumatului, consumului excesiv de alcool, expunerii la soare,
stresului, prevenirea traumatismului, infecţiilor sexual-transmisibile, infecţiei HIV etc.;
• Supravegherea dezvoltării fizice şi psihomotorii a copilului prin examene de bilanţ,
• Imunizarea categoriilor de grupa selectate conform Programului Naţional de Imunizări,
indicaţiilor epidemiologice, ordinelor Ministerului Sănătăţii şi testarea cu tuberculinica a
persoanelor selectate.
• Îngrijirea antenatala, supravegherea gravidelor şi îngrijirea postnatala a lăuzelor, în conformitate
cu actele normative aprobate de Ministerul Sănătăţii, cu prescrierea investigaţiilor paraclinice
necesare, stabilite în Normele metodologice
• Planificarea familiei: consultarea în probleme de planificare a familiei, inclusiv alegerea
mijloacelor de contracepţie pentru persoanele fără risc obstetrical, maladii social-condiţionate.
• Controlul medical anual al persoanelor > 18 ani, pentru prevenirea bolilor cu consecinţe majore
în morbiditate şi mortalitate. Examene profilactice: examinarea pielii, glandei tiroide,
ganglionilor limfatici; examinarea glandei mamare (F > 20 ani); măsurarea tensiunii arteriale;
tonometria oculara (> 40 ani); aprecierea acuităţii vizuale; Indicaţii pentru microradiofotografie
(grupele de risc şi persoanele din contingentul periclitant); indicaţie pentru aprecierea nivelului
glicemiei (grupele de risc); indicaţie pentru testarea serologica MRS, HIV; examinarea
ginecologica profilactica,inclusiv prelevarea frotiului pentru examenul citologic; indicaţie
pentru testare la frotiu urogenital la gonoree şi trihomonade, inclusiv prelevarea frotiului;
indicaţie pentru tuşeul rectal (> 40 ani);
• Controale medicale periodice se petrec pentru afecţiunile aflate sub supravegherea medicului de
familie. Se prescriu investigaţii paraclinice şi de diagnosticare în temeiul criteriilor (indicaţiilor)
obiective şi după Normele metodologice stabilite, folosindu-se ghiduri, standarde şi protocoale
clinice (www.ms.md ).
Controlul medical cuprinde: Consultaţia (anamneza, examen obiectiv, diagnostic);
Prescrierea de examene paraclinice, în caz de necesitate sau suspiciune, atunci când exista
argumente clinice.
Examene profilactice include examinarea pielii, glandei tiroide, ganglionilor limfatici /anual;
examen clinic al glandei mamare (Femei > 20 ani)/anual; măsurarea TA – anual; tonometria oculara
44
(adult > 40 ani)/ anual; aprecierea acuităţii vederii - la adresare/ examenul starii de sănătate;
indicaţie pentru microradiofotografiei (grupele de risc şi persoanele din contingentul periclitant);
indicaţie pentru aprecierea nivelului glicemiei (grupele de risc) – anual; testarea serologica MRS,
testarea HIV; examinarea ginecologica profilactica a femeilor în vârsta > 20 de ani / la 2 ani; cu
coelcatrea si examinarea frotiului citologic; la femeile în vârsta < 20 de ani, prelevarea frotiului
pentru examenul citologic se efectuează în caz de patologie a colului uterin depistata vizual;
indicaţie pentru testare la frotiu urogenital la gonoree şi trihomonade, inclusiv prelevarea frotiului;
indicaţie pentru tuşeul rectal (> 40 ani) – anual.
45
Asistenta medicala la domiciliu
• Urgentelor medico-chirurgicale
• Bolnavilor în faza terminala sau cu afecţiuni grave care necesita examinare, supraveghere şi
tratament
• Persoanelor asigurate de orice vârsta după externare din secţiile spitaliceşti, care necesita
supraveghere în dinamica la domiciliu;
Activităţi de suport:
Medicul de familie efectuează expertiza incapacităţii temporare de munca, inclusiv
eliberarea şi evidenta Comisiei Medicale Consultative. Organizarea trimiterii la Consiliul de
Expertiza Medicala a Vitalităţii (CEMV), inclusiv completarea documentelor. Eliberarea şi evidenţa
certificatelor medicale despre starea sănătăţii, pentru îngrijirea copilului bolnav, adeverinţelor
medicale, certificatelor de deces etc. Organizează activităţii de evidenta, completare şi tinere la zi a
documentaţiei medicale primare şi statistice medicale spre a fi prezentate MS şi CNAM.
Referinte
1. Atun, R.A., Richardson, E., Shishkin, S., Kacevicius, G., Ciocanu, M., Sava, V. and Ancker, S.
(2008). Moldova: Health system review. Health Systems in Transition. 10(5): 1–138.
2. Enachescu et al, (2006). Medicina de Familie.Curs Universitar pentru Studentii anului VI.
Editura Universitara Medicala. Craiova, 2006
3. Etco, C. (2006). Introducere în management. Evolutia gandirii manageriale. În Management în
Sistemul de Sanatate. Editura Epigaf, Chisinau, 2006 p. 25-58.
47
4. Evans, T & Lerberghe, W.V. on behalf of team for The World Health Report (2008). The world
health report 2008: primary health care now more than ever. World Health Organization,
Geneva, Switzerland, 2008
5. Fraser, A. & Skelton, J. (2009).The General Practice Consultation. Curriculum Statement 2. The
Royal College of General Practitioners.1 (1), 1-16. Accesat 01.31.2011 http://www.rcgp-
curriculum.org.uk/PDF/curr_2_The_GP_Consultation.pdf
6. Freeman, G.K., Olesen, F. and Hjortdahl, P. (2003). Continuity of care: an essential element of
modern general practice? Family Practice. 20 (6), 623–62. Doi: 10.1093/fampra/cmg601,
accesat la 02.22.2011 la www.fampra.oupjournals.org
7. L E G E A fondurilor asigurarii obligatorii de asistenta medicala pe anul 2010 nr. 128-XVIII din
23.12.2009 Monitorul Oficial nr.193-196/615 din 29.12.2009
8. Monitorul Oficial (21.12.2007). Hotarîre de Guvern Nr. 1387 din 10.12.2007 cu privire la
aprobarea Programului Unic al Asigurarii Obligatorii de Asistenta Medicala. 21.12.2007 în
Monitorul Oficial Nr. 198-202
9. Nemerenco, A., (2008). Optimizarea serviciilor de asistenta medicala primara prin
implementarea metodelor manageriale contemporane. Autoreferat ştiinţific al tezei de doctor în
medicina. Accesat 30/08/2010 http://www.cnaa.md/thesis/11661/
10. Ordinul MS RM nr. 695 Cu privire la Asistenta Medicala Primara din Republica Moldova din
13.10.2010. Accesat 02.02.2011 www.ms.md
11. Popov, I. (2009). Conceptul programului informational Medical pentru Oficiul medicului de
familie implementat în linica universitara de asistenta medicala primara a USMF “Nicolae
Testemitanu” în Medicina sociala şi management sanitar. www.usmf.md
12. Popusoi, E. et al (2002). Managementul serviciilor de sanatate. În Sanatate Publica şi
Management. Chisinau, 2002, p. 492-557
13. Rakel, R. (2006). Essential family medicine: fundamentals and case studies. Saunders Elsevier.
Accessat www.books.google.com
14. Rakel, R.E. (2001). Textbook of Family Practice (6th edn) London: WB Saunders, 2001
15. Ministerul Sănătăţii al RM. Protocoale clinice standardizate pentru medicii de familie. Accesat
08.30.2010 http://www.ms.gov.md/public/info/Ghid/
16. Saltman R. et al. (2008). Primary care în the driver’s seat? Organizational reform în European
primary care. European Observatory on Health Systems and Policies Series, 2006.
17. Saltman, D. C., O’Dea, N. A., Farmer, J., Veitch, C., Rosen, G. and Kidd, M. R. (2007), Groups
or teams în health care: finding the best fit. Journal of Evaluation în Clinical Practice. 13: 55–
60. doi: 10.1111/j.1365-2753.2006.00649.x
48
18. Shortell, S.M. & Kalujny, A. (2006). Health Care Management: Organization Design and
Behavior. 5th edition. Thomson Delmar Learning. New York, USA
19. World Health Organization (2008). The world health report 2008: primary health care now more
than ever. World Health Organization. Geneva, Switzerland. Accesat
http://www.who.int/whr/2008/whr08_en.pdf 02.02.2011
49
Pacientul în contextul familiei. Familia şi boala. Asistenţa centrată pe
familie.
Introducere
Una dintre funcțiile cele mai importante ale medicinii familiei este asistenta medicala a
familiei. Omul se naște, se dezvolta, trăiește, se îmbolnăvește, se vindecă sau moare intr-o familie,
starea sa de sănătate fiind foarte mult influențata de factorii familiali.
Cunoașterea relațiilor familiale, a influențelor fizice și psihice, deseori reciproce, ale
membrilor unei familii, observarea mediului familial unde pacientul este îngrijit sau unde se află ne
apărat în fata bolii, oferă medicului de familie o mai buna în
țelegere a posibilităților și
imposibilităților de prevenire, diagnostic și terapie.
Este important ca medicul de familie sa-si formeze o imagine reala atât asupra problemelor
medicale ale unei familii, câtși asupra problemelor psihologice, sociale și economice care ar putea
influența starea de sănătate a familiei. În anumite situații problemele familiale pot influența sau
chiar determina apariția anumitor boli, iar medicul de familie trebuie să fie pregătit să le identifice
la timp și să încerce, să le influențeze în scopul depășirii lor.
Nu este de prisos să susţinem că familia constituie nucleul de bază al societăţii, vectorul prin
care se realizează obiectivele economice şi sociale şi obiectivul politicilor de dezvoltare economico-
socială.
Multe s-au schimbat în peisajul familial european în ultimele patru decenii, mai ales în cazul
celor aflaţi în zona central şi est europeană. Adoptarea noilor schimbări în comportamentul
individual şi familial a fost mult încetinită de contextul politic existent „dincoace”. Modele
familiale, altădată marginale societăţii, sunt acum foarte răspândite în Europa vestică şi devin din ce
în ce mai răspândite şi în fostele ţări socialiste, dar nici modelul tradiţional nu consideră bătălia
pierdută şi există oarecare semne de inversare a tendinţei. Influenţele pe orizontală sunt reciproce şi
modelul familial european este în evoluţie.
51
Conform definiției OMS, familia reprezintă o persoană sau un grup de persoane care trăiesc
împreună şi au legături de sânge, prin căsătorie sau adopţiune.
Clasificarea familiilor.
La baza clasificării familiei stau numărul persoanelor, relaţiile dintre membrii familiei,
funcţiile fiecăruia precum şi relaţiile cu comunitatea.
A. Familii tradiţionale:
o Familia nucleară – soţ, soţie şi urmaşi locuind într-o gospodărie comună.
o Diada nucleară – soţ şi soţie, singuri, fără copii sau copiii nu locuiesc împreună cu ei
Familia lărgită = perechea + rude
o Pe verticală– soţ, soţie, copii + părinţii unuia dintre soţi sau ai ambilor;
o Pe orizontală –copii + fraţi sau surorile unuia dintre soţi;
o Lărgită atât pe verticală cât şi pe orizontală
Familia cu un singur părinte (decapitată)
Familia poligamă (în cult islamic).
B. Familii netradiţionale: (experimentale, uniuni)
o Familia consensuală (concubinaj), coabitare heterosexuală cu un mariaj "de facto",
dar fără forme legale;
o Familia binucleară;
o Familia reconstituită sau familia vitregă;
o Uniunea homosexuală de pereche sau mai mulţi membrii într-o singură gospodărie.
o Structuri cvasifamiliale (persoane vârstnice neînrudite, împărţind un aranjament
comun, gospodărie comună şi cheltuieli împărţite);
o Relaţii de familie afiliate (membrii mai vârstnici neînrudiţi au fost integrate în
familii mai tinere);
o Afilierea nerezidenţială prin care poate fi menţinută relaţia dintre ruda mai vârstnică
şi alţi membri ai familiei extinse;
52
încheiata cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii. Din perspectiva
psihologică a defini căsătoria înseamna a vorbi despre o relație psihologica în tre două persoane
conștiente. Ca atare, căsătoria este calea unor prefaceri psihologice ale personalității.
Căsătoria nu poate șterge cu desăvârșire particularitatiile individuale, astfel ca starile sotilor
sa fie absolut identice. De obicei unul dintre soti isi gaseste locul in casatorie mai repede decat
celalalt. Din perspectiva sociologica, căsătoria reprezintă unirea a doua neamuri între care, în mod
obișnuit, nu exista legături de cosanguinitate.
Funcțiile familiei
Familia are un rol important în societate, îndeplinind mai multe funcții. Principalele funcții
ale familiei sunt: economică, de socializare, de solidaritateși sexual -reproductivă.
Funcția economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale, financiare,
necesare existenței familiei. O dată îndeplinită corespunzător, funcția economică dă libertatea
familiei de a se concentra și a îndeplini și celelalte funcții. Această funcție este realizată de cei doi
soți prin aducerea veniturilor în urma exercitării unor profesii, prin procurarea și producerea hranei,
a obiectelor de îmbrăcăminte prin transmiterea profesieiși/sau susținerea copiilor în alegerea
profesiei.
Funcția de socializare este tradusă ca fiind funcția de educare în scopul asimilării de către
copii, dar și de ceilalți membri ai familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de
comportament caracteristice unui anumit grup social. Rolul funcției de socializare este de a integra
în societate persoana(copilul), prin educația făcută la toate nivelele cum ar f i: material, fizic,
psihologic, moral și spiritual. Această funcție are grade diferite de manifestare, de la o familie la
alta în funcție de preocuparea într-o mare sau mai mică măsură privind educarea membrilor săi.
Funcția de solidaritate constă în asigurarea unității și stabilității familiei, implicând
manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a încrederii
membrilor unii în alții, a dezvoltării intimității, a ajutorării și susținerii reciproce de -a lungul
timpului. Această funcție are un grad din ce în ce mai slab de manifestare în zilele noastre, fapt
dovedit prin creșterea ratei divorțurilor, a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a
familiilor monoparentale.
Funcția sexual-reproductivă contribuie la are în vedere satisfacerea sexuală reciprocă a
celor doi soți și a ducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcții sunt tratate
diferit în funcție de familie pun ându-se accentul fie pe împlinirea sexuală în unele familii, în timp
ce în alte familii se acordă o importanță deosebită aducerii pe lume a copiilor. Realizarea acestei
funcții depinde și de factori cum ar fi gradul de cultură, avut de cei doi parteneri, gradul și tipul de
educație primit de influențele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor
53
doi soți. S-a constatat că în zilele noastre, în societățile mai avansate economic, cuplurile și familiile
tind să pună accent din ce în ce mai mult pe împlinirea afectiv-sexuală în detrimentul celei
reproductive.
Indiferent de forma pe care o are, familia îndeplineşte în societate câteva funcţii de bază.
Din natura relaţiilor dintre membrii familiei, rezultă şi funcţiile pe care aceasta le
îndeplineşte. Ele pot fi foarte multe, dar se rezumă la următoarele:
o angajamentul emoţional, social şi economic dintre soţi;
o îngrijirea copiilor, vârstnicilor şi a rudelor cu deficienţe;
o educarea şi socializarea copiilor şi chiar a părinţilor;
o protecţia membrilor familiei;
o realizarea necesităţilor individuale de bază, ale fiecărui membru al familiei.
Prioritatea acordată uneia sau alteia dintre funcţii depinde de stadiul vieţii familiale. Ele sunt
asociate, în primul rând, cu familia nucleară standard, care a fost prevalentă în societăţile europene,
în special.
În formele familiale noi, funcţiile familiei nucleare nu mai sunt realizate decât parţial, la fel
ca şi rolurile membrilor familiei standard.
Multe familii pot fi considerate în risc din cauza unor circumstanţe variate, unde se află forţe
care le scapă de sub control. De aceea, e necesar să se identifice caracteristicile familiilor care
reuşesc să asigure satisfacerea nevoilor de bază ale membrilor lor în aceste circumstanţe – cum sunt
migraţia forţei de muncă din cauza sărăciei, familiile monoparentale, cele dislocate şi cele a căror
vecinătate a fost distrusă prin degradarea mediului – pentru a sprijini răspândirea acestor
caracteristici şi în favoarea altor familii.
Familiile monoparentale conduse de mamă tind să fie economic mai slab situate decât cele
conduse de tată. Mamele singure cu copii sub 3 ani au o probabilitate mai mică de a fi angajate,
decât mamele căsătorite cu copii de vârstă similară. Sprijinul familiei extinse, calitatea şi
disponibilitatea serviciilor de îngrijire a copilului sunt câţiva factori care influenţează posibilitatea
femeilor de a lucra în afara căminului.
Speranţa de viaţă mai mare a femeilor şi mărimea perioadei de văduvie le-au făcut economic
vulnerabile. Majoritatea femeilor sunt financiar dependente de soţii sau rudele lor masculine în
timpul vieţii lor şi/sau sunt din ce în ce mai mult ocupate în sectorul informal sau în alte sectoare
nesigure sau cu slujbe slab plătite, ceea ce nu le vor da dreptul la pensie. Mai mult, cum familiile
sunt tot mai mici şi deseori se desfac prin emigrare şi urbanizare, un număr tot mai mare de femei
54
vârstnice vor fi lăsate singure în ultimii ani de viaţă. Femeile văduve ce trăiesc singure riscă izolare
socială, iar problemele de sănătate evoluează nedetectate. Se ştie că obiectivele politice şi
economice sunt realizabile numai
55
Unele cupluri coabitante au copii şi îşi legalizează uniunea; altele se separă, divorţează sau devin
văduvi, prin decesul unuia dintre parteneri, pentru toată viaţa, iar altele formează mai târziu o nouă
familie.
Specialiştii consideră că, din punct de vedere teoretic, termenul de familie a dobândit o
accepţiune mai largă, pentru a îngloba şi celelalte forme de convieţuire decât familia nucleară, şi
foarte diferite de aceasta.
În unele societăţi, normele sociale au devenit atât de permisive încât noile forme familiale
sunt foarte răspândite, iar în familie, definită în mod obişnuit prin componenţa: soţ, soţie şi copiii
acestora, nu mai e organizată, în unele societăţi europene, decât o parte a populaţiei.
Evoluţiile demografice, economice şi sociale au adus modificări fără precedent în formele
familiale şi compoziţia gospodăriilor. Creşterea ratei divorţurilor, scăderea ratei fertilităţii şi
creşterea participării femeilor la forţa de muncă au zdruncinat edificiul familiei tradiţionale, în care
mama este cea care are
grija familiei, iar tata este cel ce câştigă veniturile. În toate ţările, majoritatea femeilor devin
56
moartea unei persoane apropiate pot avea repercusiuni asupra modului în care o persoana trece prin
aceste etape.
Etapele ciclului vieții d e familie (după unii autori) sunt: perioada de celibat, cuplul sau
mariajul, părinți cu copii la diferite vârste, cu adolescenți, perioada de adult, vârsta a treia.
Importanta înțelegerii ciclului vieții de familie
Abilitățile îmbunătățite și evenimentele importante din fiecare etapa permit trecerea cu
succes la următoarele stadii de dezvoltare. Daca nu sunt stăpânite aceste aptitudini, trecerea la etapa
următoare se poate realiza, dar este posibil să se întâmpine dificultăți în relațiile și tranzițiile
viitoare. Teoria acestui ciclu sugerează ca tranzițiile făcute cu succes pot preveni boli și tulburări
emoționale sau legate de stres. Cu cat se înțeleg mai mult provocările din fiecare etapă, cu atât mai
ușor se trece mai departe.
Îmbunătățirea ciclului de viața al familiei
Orice persoana poate învăța abilitățile neînvățate anterior și prin aceasta să îmbunătățească
calitatea vieții personale și a familiei sale.
Fiind un sistem deschis, având numeroase influențe din partea mediului și interacționând cu
acesta, familia se schimbă de la un moment la altul în func
ție de evenimentele ce apar în interiorul
sau exteriorul acesteia. Acest sistem trebuie permanent să se restructureze și să se reorganizeze în
funcție de: apariția sau dispariția unora dintre membrii ei (nașterea copiilor, a nepoților, căsătoria
copiilor, etc.), creșterea și dezvoltarea membrilor (copilul mic, adolescentul, conștientizarea rolului
parental de către părinte, înaintarea în vârsta etc.) sau apariția unor evenimente așteptate sau
neașteptate (intrarea copilului la grădinița sau școala, pensionarea părinților, divorțul, o boală,
obținerea sau pierderea unui loc de muncă, etc.).
O dată apărută o schimbare într-o generație, ea determină schimbăriși în celelalte generaț ii,
astfel transformările ce au loc într-un subsistem familial produc influențe și în celelalte subsisteme.
O concluzie importantă este aceea că, într-o familie schimbările se produc în salturi, ce pot fi
numite chiar zguduiri, plăcute sau nu acestea producând întotdeauna stres. De exemplu, in cazul in
care copilul merge la grădiniță sau școală, toți ceilalți membrii ai familiei își vor schimba
programul, atitudinile si comportamentele unul față de celălalt, sau un alt exemplu, in cazul plecării
copiilor de acasă, apare nevoia de restabilirea vieții în doi a părinților și exemplele pot continua.
S-au făcut diferite etapizări ale ciclului de viață familială de diverși oameni de știință,
psihologi. Este important de ştiut că nu există nici o versiune fixă sau un standard a ciclului vieţii de
familie. Acest lucru se datorează tipologiile familiei – familii cu un singur părinte, cupluri de acelaşi
sex, familii vitrege, cât şi unor factori externi precum: etnia, religia, cultura. Cert este că o problemă
adesea întâlnită în terapia de familie este legată de tranziţiile în ciclul vieţii datorită inabilităţii sau
57
temerii de a face tranziţia. Au fost mai multe încercări de etapizare a ciclului vieţii familiei, unele cu
caracter mai general, acoperind toate tipurile de familie, dar cele mai multe au avut în vedere
naşterea copiilor. Prezumţiile legate de cadrul de dezvoltare al familiei pot fi rezumate după cum
urmează:
o Familiile se dezvoltă şi se schimbă în mod similar şi consecvent.
o Oamenii iniţiază acţiuni pe măsură ce se maturizează şi interacţionează cu alţii ca şi
pe măsura presiunilor din mediu.
o Familia şi membrii familiei trebuie să îndeplinească anumite sarcini legate de timp,
stabilite de ei sau sarcini determinate de cultură şi societate.
o Familiile tind să aibă un început şi un sfârşit.
o În perioadele de tranziţie de la o etapă la alta întreaga familie suferă un dezechilibru,
o provocare.
o Asupra constituirii familiei conjugale acţionează mai mulţi factori: instinctuali
(reproducere), afectivi (dragostea), sociali, tradiţionali-culturali, morali, juridici,etnici.
Ideal ar fi ca aceşti factori să nu acţioneze foarte puternic asupra constituirii familiei şi nici
unul din ei în mod exagerat sau preponderent, dar trebuie ţinut cont de ei datorită funcţiilor familiei
ca şi comunitate socială pe care va trebui să îndeplinească şi pentru a evita dificultăţi şi conflicte în
timpul evoluţiei ciclului vieţii de familie.
Din punct de vedere istoric, norme morale şi juridice au reglementat constituirea şi protecţia
familiei ca: interzicerea incestului, căsătoria exogamă, monogamia, obligativitatea de protecţie a
minorilor. În concluzie, familia este un nucleu social elementar întemeiat prin căsătorie care uneşte
pe soţi şi pe descendenţi prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual.
În Moldova, familia nu a constituit un obiect de studiu foarte important din punct de vedere
social şi mai ales medical. Reorientarea aşezării familiei în centrul preocupărilor multor domenii şi
instituţii, medicina se repliază şi ea într-o abordare a Medicinii Familiei şi Sănătăţii Familiei.
Există o varietate largă de abordări și corespunzător, de etapizări ale vieții. Aici subliniem
trei mari cicluri ale vieții :
a. Ciclul de creștere și dezvoltare, din primii 20 ani de viața. Acest ciclu cuprinde câteva
perioade de viața care la rândul lor incorporează fiecare substadii oarecum specifice (copilăria cu
sub stadiile ei, pubertatea și adolescenta).
Copilăria ca prima etapa a vieții, se întinde pe o perioada de aproximativ 10 ani si se
constituie etapa de maxima importanta pentru întreaga dezvoltare ulterioara. In copilărie se
formează toate conduitele importante adaptative, se pun bazele personalității, se constituie
structurile mai importante energetice, intelectuale, creative, inclusiv sociabilitatea, o serie de
58
aptitudini, caracteristicile comportamentelor de baza, reacțiile afective – voliționale,
multilateralitatea aspirațiilor. Tot in copilărie are loc procesul alfabetizării, proces ce in societatea
moderna începe înaintea de intrarea copilului în școala. Prin alfabetizare, copilul se adaptează
condițiilor fundamentale si primare ale nivelului social de cultura. Dezvoltarea pe acest plan se
continua pana in momentul in care posibilitatea de a scrie si a citi încep sa servească trebuințe si
interese psihice intelectuale dobândite ( interne ) si întreține astfel un nivel de cultura, dinamismul
si apetitul sau.
Perioada adolescentei (pubertatea, adolescenta de la 10 la 20 ani) este legata de probleme
mai intime ale integrării școlare si sociale a copiilor, dar si de aspecte complexe ale debordantului
dimorfism sexual. Se știe ca sub influenta condițiilor nefaste de viața, a dezordinilor educative,
delicventa juvenila a crescut simțitor mai ales in mediul urban, ceea ce face pe mulți autori sa o
considere legata de procesul de urbanizare si de schimbarea generala a valorilor morale si culturale
concomitent cu urbanizarea. Schimbările profunde de stil de viața, confort, solicitări, distractii,
aspirații, legate complementar de schimbările in procesele de munca creează un mediu educativ mai
superficial si episodic al părinților cu copii, dar si necesitatea unei atenții din ce in ce mai mari fata
de procesul educației si instruirii pentru viața social – culturala si economica tot mai complexa.
Sensibilitatea psihica a puberului si adolescentului aflat in plin proces de dezvoltare a eu-lui si
conștiinței de sine și saltul de mentalitate și responsabilitate pe care trebuie sa-l facă, determina o
fragilitate deosebita fata de orice fel de influente.
Particularitățile de personalitate se accentuează in perioadele pubertății si adolescentei
dilatându-se uneori și nuclearizându-se impetuos. Este considerata o perioada de trecere. Exista
adolescenta prelungita (20 – 24 ani), perioada conturata astfel prin prelungirea adaptării și
maturizarea personalității.
b. Etapa sau ciclul adult, ce prelungește dezvoltarea psihologica a omului, se extinde pana
la vârsta de 65 de ani. In timpul acestui ciclu (denumitși vârsta a doua), personalitatea uma na se
antrenează in responsabilitățile sociale și profesionale contribuente. Acest ciclu cuprinde si el câteva
etape: tinerețea și substadiile ei (de la 25 la 35 ani), etapa adulta timpurie sau precoce (de la 35 la 44
ani), etapa adulta medie (de la 45 la 54 ani) și etapa adulta prelungita sau tardivă (de la 55 la 64
ani).
In etapele tinereții integrarea socio- profesională și punerea bazelor unei familii, constituie
cadrul trebuințelor personale, dar concomitent si al solicitărilor sociale. In aceste condiții se
structurează mai profund subidentitatile profesionale (roluri prospective alimentate profund),
subidentitățile legate de structurarea familiei personale si subidentitațile parentale in cadrul noii
familii. Aceste dimensiuni pot avea grade de concordanta sau discordanta relativ complexe si sa
59
acopere câmpul conștiinței, al aspirațiilor si al obiectivelor. In etapele tinereții are loc si dezvoltarea
generala a experienței sociale cu întreaga sa gama de inedit si de responsabilitate.
Etapele adulte sunt încărcate de obligații implicate in ierarhia profesionala, de obligatii
familiale – de aspecte din ce in ce mai complexe si solicitante pe aceste planuri. Ierarhia
profesionala, ca si antrenarea multilaterala in roluri si statute, extraprofesionale pe lângă cele
profesionale, creează o oarecare criza de timp la nivelul tuturor vârstelor – mai ales a celor active.
Cuibul gol: plecarea tinerilor
Aceasta etapa începe atunci când primul copil părăseşte casa părinteasca şi se termina cu
«cuibul gol». Plecarea copilului cel mare de acasă are consecinţe pozitive şi negative. Daca familia
s-a dezvoltat semnificativ în cadrul ciclului, copiii vor fi pregătiţi sa plece şi sa facă faţă
provocărilor vieţii. Nefiind responsabili de îndatoririle părinteşti se poate revigora propria relaţie
sau atingerea ţintelor profesionale.
Stabilirea unor relaţii mature cu copiii este cheia acestei etape. Părinţii pot fi puşi la încercare prin
acceptarea unor noi membrii în familie datorita căsătoriei sau altor relaţii ale copiilor. Acum este
momentul de a restabili priorităţile în viața, de a ierta pe cei care au greşit (chiar cu mult timp
înainte) şi de a evalua convingerile proprii.
Etapa este lungă ca durată şi corespunde sfârşitului adolescenţei fizice a primului copil. Ea
se subîmparte în două subetape bine definite:
a. subetapa de “contracţie familială” ce corespunde plecării primului copil din familie, la alt
domiciliu.
b. subetapa “de cuib gol” moment din viaţă când ultimul tînăr/ă părăseşte familia, la alt domiciliu
sau întemeind o nouă familie.
La părăsirea domiciliului tânărul/a are nevoie de suport emoţional dar şi material, medical.
Suportul material poate consta dintr-o nouă locuinţă, mobilă, obiecte de uz gospodăresc, aparate de
uz casnic, maşină, motocicletă, îmbrăcăminte, etc. Ajutorul este binevenit, dar tânărul/a în acţiunea
lor de independenţă nu trebuie să se bazeze decât pe propriile sale resurse. între donatori şi primitori
nu este bine să se instaleze un raport de permanentă obligaţie, iar părinţii e bine să nu reamintească
ajutorul oferit, acest lucru e cunoscut şi i-ar umili. Dar există şi părinţi care nu pot sau nu doresc să
ofere un ajutor tânărului/ei ce părăsesc domiciliul părintesc.
Suportul este oferit de medicul de familie care cunoaşte familia de origine şi înţelege
procesul de separare şi motivaţia lui. El trebuie să fie un mediator între tînăr/ă şi părinţii săi, să fie
un avocat al fiecăruia pentru păstrarea unei relaţii benefice şi pentru a ajuta adaptarea părinţilor la
60
situaţia nouă. Relaţiile ce se stabilesc sunt de egalitate şi medicul de familie încurajează acest
aspect. Medierea e necesar să fie moderată.
Medicul de familie trebuie să evalueze perspectiva evoluţiei stării de sănătate a familiei “în
criză” precum şi a tânărului/ei ce părăseşte domiciliul părintesc. El trebuie să acorde asistență
medicală preventivă şi curativă atât familiei cât şi celui “care pleacă”. E nevoie şă facă cunoscute
noţiunile de igiena habitatului, alimentaţiei, mediului, igiena sexuală şi a noţiunilor de planificare
familială şi contracepţie, celui ce pleacă la un alt domiciliu.
Suportul emoţional este cel mai necesar şi mai uşor de acordat din partea părinţilor, dar şi a
rudelor. În cazul lipsei lui, tânărul/a se poate afla în situaţia de a căuta un suport emoţional în altă
parte: biserică, prieteni, asociaţii culturale etc.
c. Ciclul al treilea sau etapele vârstelor de regresie (ale bătrâneții) se extind de la 65 ani
pană la moarte. Și in cadrul acestui ciclu se delimitează perioade (perioada de adaptare, aceea a
bătrâneții timpurii, a bătrâneții propriu – zise și perioada marii bătrâneți și a regresiei finale sau
ciclul terminal).
Perioadele bătrâneții, considerate și ca post – adulte, se caracterizează printr-o acumulare de
oboseală și uzura internă care minează treptat organismul și modifica funcționalitatea psihica,
scăzându-i productivitatea. Ieșirea din câmpul muncii ca și reducerea nucleului familial prin
plecarea copiilor ( fenomen de denuclearizare familiala ) creează modificări complexe in câmpul
preocupărilor, intereselor, a stilului vieții. Subidentitatea profesionala si matrimoniala se
estompează sau intra in crize ( prin decese ). Bolile de degenerescenta fac din aceasta perioada
fragila o etapa de înstrăinare si aceasta cu atât mai mult cu cat se trăiește sentimentul inutilității
ți adulți, plecați din casa
sociale si al „ abandonului” , data fiind criza de timp a copiilor deveni
părinteasca in propria lor familie.
NB! În contextul etapelor (ciclului) vieții de familie deosebim evenimente ”planificate” sau
dorite (căsătoria reușită, nașterea unui copil sănătos…) și ”neplanificate”, nedorite (nașterea unui
copil cu o afecțiune severă, îmbolnăvirea sau decesul unei persoane apropiate…). A ține cont de
gradul de stres înalt în cazul evenimentelor nedorite și rolului important al medicului de familie,
psihologului, familiei etc. în depășirea lui de către pacient.
Sănătatea familiei
Sănătatea familiei este abilitatea ei continuă de a menţine o structură a sistemului familiei
care să faciliteze îndeplinirea funcţiilor definite în interacţiune cu sistemele sociale, politice,
economice şi sanitare. Din perspectiva cadrului de dezvoltare, sănătatea familiei poate fi definită ca:
61
deţinerea capacităţilor şi resurselor pentru a îndeplini normele de dezvoltare a fiecărei etape din
ciclul vieţii familiei.
O familie sănătoasă poate fi numită şi evaluată după abilitatea sa de a îndeplini
autoîngrijirea esenţială sau capacitatea de îngrijiri independente, să apeleze cât mai puţin la sisteme,
organizaţii sau instituţii care pot prelua din sarcinile familiei. Cu cît o familie îşi poate păstra
integritatea structurală şi funcţională şi este mai puţin dependentă, cu atât este mai sănătoasă.
Pentru studiul familiei şi măsurarea sănătăţii ei, OMS recomandă cel puţin patru indicatori:
demografici, medicali, sociologiciși economici.
Utilizarea conceptului de sănătate a familiei pornește de la faptul ca o persoana, în
dezvoltarea sa somatică, psihică și socială, este puternic influențată de mediul familial. Sănătatea
familiei reprezintă mai mult decât suma sănătății membrilor componenți, ci exprimă inter -relațiile
care se stabilesc în cadrul acestui grup social.
Există perioade în care asistenţa medicală a pacientului constituie priorități ale activității
medicului de familie:
o perioada dezvoltării psihosomatice a copilului
o medicina omului sănătos
o perioada cuprinsă între sănătate şi boală
o perioada de trecere de la starea de boală la sănătate
o naşterea şi moartea ca evenimente ale vieţii
o ciclul vieţii familiei.
62
Deci, se spune că sănătatea familiei e bună, când grupul familial este fizic sănătos, productiv
şi eficient în îndeplinirea obiectivelor sale – în special acelea de protecţie, hrană şi socializare a noii
generaţii –, există un echilibru emoţional între membrii familiei, rezolvă o seamă de nevoi umane
vitale, dovedeşte integritate în faţa adversităţilor, agerime şi abilitate de rezolvare a problemelor etc.
Sănătatea familiei este mai mult decât suma sănătăţii fiecărui membru. Sănătatea familiei
reclamă ca familia însăşi să fie sănătoasă, să asigure hrană, grijă şi sprijin membrilor săi, chiar când
unii membrii ai familiei sunt bolnavi. În ciuda condiţiilor adverse, ca sărăcia, împrăştierea şi
discriminarea, unele familii au vigoarea care le permite realizarea funcţiilor esenţiale de îngrijire.
Aceste familii sunt cele foarte motivate, au sisteme de valori puternice şi contribuie la sănătatea
membrilor ei cu cunoştinţe şi îndemânare.
Asocierea dintre mortalitate şi morbiditate, cu modificări în stagiile ciclului de viaţă
familial, a devenit doar recent subiect de cercetare. Efectele ciclului de viaţă sunt privite de la
primele două stadii: de formare şi extensie, având rezultate ca naşteri de copii sub greutatea normală
şi mortalitate şi morbiditate printre bătrâni, în special în timpul ultimului stadiu, cel al disoluţiei. S-
a demonstrat deteriorarea relaţiilor maritale, la o treime din cupluri, după naşterea primului copil şi
riscul crescut de deces în primele şase luni după infarct, în lipsa suportului emoţional.
Răspunsurile la momentele stresante şi abilitatea de a le face faţă par să fie determinate, în
mare măsură, de calitatea relaţiilor din familie, reflectată în modelul comun de răspuns la solicitările
vieţii ce se găseşte în robusteţea, puterea şi agilitatea răspunsurilor sau în eventualele eşecuri.
Distorsiunea gravă sau permanentă nu este relativ frecventă; majoritatea familiilor au un echilibru.
În absenţa acestuia, încordarea specifică a relaţiilor familiale pot cauza boli fizice, chiar specifice,
dar lanţul cauzal este adesea neclar.
Unele familii sunt mai vulnerabile decât altele, din cauza unor variate motive,unele chiar
moştenite, astfel că acestea a) nu reuşesc să asigure nevoile de bază ale membrilor familiei pentru
sănătate, hrană, adăpost, îngrijire fizică şi psihică şi dezvoltarea personală a individului; b) nu
asigură justiţia în distribuirea drepturilor şi a responsabilităţilor membrilor săi, existând şi o
distorsiune a rolului acestora; c) sunt subiectul unei disoluţii, ca o consecinţă a factorilor externi
economici, sociali sau politici. Prevalenţa familiilor disfuncţionale este relativ mică, dar
dezintegrarea lor este costisitoare pe termen lung pentru o gamă largă de domenii. Intervenţia este
rar însoţită de succes, resursele folosite sunt o risipă şi sunt disproporţionate, iar valoarea raportului
cost-beneficiu este mică şi cel puţin o generaţie de copii sunt
fără sprijin, efectele fiind serioase. Este deci de preferat prevenirea efectivă. Sănătatea este
afectată de realizările din alte sectoare, iar boala are repercusiuni asupra altor sectoare, incluzând
63
educaţia, bunăstarea socială, locuirea, problemele femeilor, comerţul, agricultura, ocuparea,
criminalitatea, mediul.
64
Impactul bolii asupra familiei
Orice medic de familieștie că apariția unei boli la un membru al f amiliei are un impact
asupra întregului sistem familial, iar evoluția bolii este influențată de modul în care membrii
familiei se mobilizează si se adaptează stresului provocat de boală si nevoilor celui în suferin
ță În
lume asistenta medicală primară prin medicul de familie si comunitate umană într-un sistem de
sănătate judicios organizat, încearcă ambulatoriu rezolvarea a peste 85% din îmbolnăvirile acute si
cronice. Eficienta economică a îngrijirii unei boli în familie fată de spital este benefică sistemului
sanitar si societății fiind de 10 ori mai ieftină.
Impactul financiar: adică posibilitatea familiei de acoperi cheltuielile materiale ce implică
îngrijirea bolnavului la domiciliul propriu. În acest scop sistemele de sănătate bazate pe asigurări de
sănătate reduc la maximum aceste cheltuieli pentru familie, acordând medicamente gratuit pentru
îngrijirea bolii la domiciliu.
La noi în tară, momentan, un bolnav îngrijit la domiciliu e necesar să suporte o parte din
costul medicamentelor (25-50% si în cazul unei familii cu greutăți financiare solicită spitalizarea
pentru a se bucura de gratuitatea câștigată prin internare si încarcă cheltuielile cu încă de nouă ori
valoarea medicamentelor. Impactul financiar e mai mare atunci când persoana ce aduce venitul cel
mai mare în familie e bolnavă.
Impact habitual, adică necesitatea ca familia să se poată organiza,astfel încât să poată
acorda spațiul necesar separat celui în suferință, cu asigurarea nevoilor fundamentale de care
bolnavul are nevoie pe perioada îngrijirilor: căldură, lumină, aerisire adecvată etc. Spațiul acordat
celui bolnav poate necesita rearanjări fată de distribuirea anterioară si să fie în contradicție cu
necesitățile sau scopurile altor membrii de familie.
Impactul psihic asupra membrilor familiei este declansat din momentul în care medicul de
familie dă verdictul de boală. Stresul legat de gravitatea bolii, de probabilitătile de evolutie, de
prognosticul rezervat sau de cronicizarea unei afectiuni, de dependentele sau infirmitătile pe care le
poate genera duc la la ruperea echilibrului familial si la adevărate crize. Adesea acest impact al bolii
asupra membrilor de familie se pot răsfrânge si asupra medicului de familie. Stresul psihic poate
creea dificultăti în perceperea cauzelor si realitătii bolii, iar supărarea unor membrii de familie se
poate manifesta prin acuze la adresa altor membrii de familie pe care îi consideră "părtasi" la
îmbolnăvire sau pe medicul de familie ce nu face uz de toate cucerilile stiintei "pentru a vindeca"
cât mai rapid boala.
Impactul structural al bolii asupra familiei e firesc pentru perioade mai scurte (în boli
acute) sau mai lungide timp (în bolile cronice infirmizante). Sarcinile celui în suferintă sunt preluate
de alt membru. Dacă cel bolnav este singurul susținător al familiei cu copii, aceștia trebuie preluați
de membrii familiei lărgite.
65
țiunile celorlalți membrii
Impactul bolii asupra familiei poate fi anihilat sau diminuat de ac
de familie, ale medicului de familie ce poate ajuta familia să identifice asemenea situații de impas si
să canalizeze acțiunile sale prin cunoștințele despre familie în restabilirea echilibrului familiar.
Modalitățile folosite sunt: o bună comunicare - medic de familie-bolnav-medic de familie-membrii
familiei - membrii de familie-bolnav si -membrii de familie între ei; o adaptare compensatorie la
nevoile familiei cu o persoană bolnavă, făcând ajustările necesare momentului în plan: financiar,
organizatoric,structural si emoțional; o coeziune familială solidă preexistentă bolii sau chiar un
echilibru câștigat prin boala unui membru, la familiile cu probleme. Coeziunea familială scade
impactul bolii asupra familiei, făcând-o validă în confruntarea cu boala.
66
considere afecțiunea ca o lovitură nedreaptă a "soartei" (de ce chiar el?). Negarea este reacția
următoare: "Imposibil !!! Până ieri,nu avea nimic!"
• Neîncrederea în precizia diagnosticului si speranța unor investigații suplimentare care să
modifice evoluția si prognosticul bolii sunt manifestări frecvente ale familiei fată de medicul de
familie (-Dar poate ar trebui să facă analize mai multe?)
• Furia și revolta pot cuprinde membrii familiei la impactul cu boala. Protestul lor este o
manifestare a supărării si tensiunii emoționale provocată de verdictul neașteptat.
• Tristețea, anxietatea sau chiar depresia pot constitui reacții ale familiei la impactul cu boala si în
special atunci când evoluția acestei boli prezintă aspecte înspăimân tătoare pentru membrii de
familie ai celui bolnav. Medicul de familie printr-o comunicare eficientă si o relație bună cu
familia celui bolnav trebuie să o determine să accepte situația, să se adapteze compensator
pentru a face fată nevoilor celui în suferință dar si pentru dezvoltarea pe mai departe a familiei
si a împlinirii scopurilor si telurilor propuse.
Negarea, tensiunea, neîncrederea, furia si tristețea trebuiesc înlocuite cu speranța.
Medicul de familie în afara rolului de terapeut prin arsenalul de medicamente si tehnici e
necesar să aducă si alinarea si mângâierea sufletească. E bine dacă medicul de familie folose
ște în
acest scop si resursele comunitare (servicii sociale, psihologi, preoți, prieteni etc.).Boala cu
caracterul ei distinctiv poate să facă familia să nu se adapteze la stres, la schimbările de structură, să
rupă coeziunea familiei si să câștige teren în plan psihosomatic pentru ceilalți membrii de familie.
Astfel îmbolnăvirea de o boală cronică a unuia dintre soți poate determina îmbo lnăvirea celuilalt.
67
regulă implică toată familia. Trebuie de ţinut cont că există oportunităţi speciale de implicare
maximă a familiei, cum ar fi în cazul vizitelor la domiciliu, spitalizărilor pacientului, în cazul când
pacientul este adus de cineva din familie la vizită etc. Este dovedit că, de regulă, pacientul preferă
implicarea familiei în suportul şi îngrijirea sa. După obţinerea consimţământului informat al
pacientului, MF poate contacta pe oricare membru al familie şi implica în măsura posibilităţilor în
îngrijirea pacientului, în discutarea problemelor, împărăţirea informaţiei, căutarea în comun a
soluţiilor. Membrii familiei îşi pot împărtăşi impresiile despre starea pacientului în timpul găsirii lui
acasă, apare posibilitatea de a discuta în comun: medic de familie-pacient-membrii familiei planul
de recuperare. Una din metodele cele mai eficiente de implicare a familiei este empatia; prin
această metodă ni se propune a ne pune în locul pacientului, în locul familiei, a găsi astfel soluţia
optimă. Prin empatie se obţine şi cea mai mare satisfacţie a pacientului şi cele mai mari şanse că
familia va adera la recomandările profesionale. Odată cu implicarea membrilor familiei se poate
descoperi că opiniile diferitor membri sunt diferite evidente, fapt care poate conduce la conflicte,
anxietate, supărare, separare. Conduita corectă a acestor emoţii devine foarte importantă, în special
în prezenţa mai multor membri ai familiei; membrii familiei trebuie să fie convinşi că au fost auziţi,
înţeleşi, opinia lor a fost luată în consideraţie. Pentru a conduce corect astfel de participări ale
familiei, în astfel de dialoguri, medicul de familie are nevoie de unele abilităţi de comunicare, de
ascultare şi înţelegere, abordări psihologice. În cazul când complexitatea problemelor depăşeşte
competenţele şi resursele medicului de familie se recomandă referirea la specialistul îngust.
Procesul de referire trebuie organizat în aşa fel ca pacientul să nu-l interpreteze ca pe ceva negativ,
dar dimpotrivă acesta să servească un motiv adăugător de încredere în medicul de familie. Uneori
referirea la specialist poate reduce satisfacţia pacientului faţă de medicul de familie; astfel devenind
indispensabilă o reevaluare ulterioară, un suport continuu, fapt care va spori încrederea în medicul
de familie. În procesul de implicare a membrilor de familie în viaţa particulară a pacientului pot
interveni şi unele probleme; pacientul ar putea fi împotrivă ca membrii familiei să cunoască toate
detaliile vieţii lui; în acest context deosebit de important este obţinerea consimţământului informat,
cunoaşterea preferinţelor pacientului. Ca concluzie, am putea menţiona că este foarte important de a
realiza că familia pacientului este o sursă valoroasă în recuperarea şi susţinerea pacientului, dar
implicarea familiei nu este un proces simplu; el ar putea aduce satisfacţie pacientului, dar ar putea
să apară şi unele dificultăţi. Datoria medicului de familie este de a promova cele mai bune relaţii de
susţinere şi înţelegere dintre pacient şi familia sa.
Modelul centrat pe familie diferă de modelele anterioare cel puţin prin două caracteristici:
• În primul rând, familia, inclusiv părinţii, pacientul şi oricare altă persoană importantă
pentru pacient devin parte colaborativă în procesul curativ, preventiv şi de recuperare. În
68
modelul medical tradiţional, medicul ia decizia, care se aduce la cunoştinţa pacientului,
părintelui.
• A doua diferenţă importantă dintre modelul medical tradiţional şi modelul centrat pe familie este
că se ţine cont de necesităţile întregii familii, aceste necesităţi sunt considerate ca factor în
luarea deciziilor şi în activităţi. Spre exemplu, asistentul social este membru al echipei,
persoană care se poate implica şi participa la soluţionarea problemelor financiare legate de
procesul curativ.
69
Modelul centrat pe familie are ca scop îmbunătăţirea stării familiei ca un tot întreg;
activităţile nu sunt orientate doar asupra mamei, dar şi asupra tuturor membrilor familiei şi,
adăugător, asupra comunităţii, ca factor important de influenţă asupra funcţionării familiei .
Serviciile devin orientate pe familie, alegerea (luarea deciziei) este a familiei, este prezentă
perspectiva de fortificare a familiei. Specialistul serveşte ca agent în promovarea deciziei familiei.
Familia devine unitate de atenţie, ea are dreptul la selectarea necesităţilor, scopurilor şi măsurilor de
intervenţie, ea hotărăşte natura relaţiilor cu specialiştii etc. Un constituent important al acestui
model îl reprezintă principiul conform căruia fiecare familie are nişte laturi puternice şi energia ei
izvorăşte din capacităţile, talentele, posibilităţile, viziunile, valorile, speranţele ei. Modelul respectiv
presupune ca specialistul să ţină cont de aceste caracteristici în realizarea programelor, să faciliteze
accesibilitatea familiei la factorii de mediu, care ar face mai eficiente punctele forte ale familiei, şi
mai puţin să se axeze pe domeniile slabe.
În acest model puterea este împărţită între membrii familie şi specialişti, ea fiind mai
limitată pentru specialişti, în comparaţie cu modelele anterioare; specialistul îşi manifestă puterea sa
prin intermediul capacităţilor familiei. Familia devine o constantă în viaţa copilului, se schimbă
serviciile şi personalul, există condiţii pentru o colaborare bună între părinţi şi specialişti; sistemul
de îngrijiri presupune servicii atât pentru copil, cât şi pentru membrii familiei. Pentru specialişti
apar sarcini noi, momente neobişnuite, cum ar fi: luarea deciziei de către familie, orientarea pe
priorităţile familiei etc.; colaborarea cu familia devine unicul mijloc de identificare şi apoi de
realizare a necesităţilor copilului şi familiei, serviciile orientate pe familie se bazează pe nişte
valori, care trebuie respectate obligatoriu (parteneriat, responsabilitate reciprocă etc.).
Serviciile orientate pe familie pot constitui o dificultate în plus pentru familie; pentru mulţi
dintre părinţi este mai uşor de a accepta doar rolul de beneficiar pasiv de servicii; de facto, serviciile
rămân, totuşi orientate pe copil şi frecvent nu este inclusă toată familia, ci doar mama.
Modelul orientat pe familie presupune rezultate şi pentru familie, inclusiv, creşterea
competenţelor familiei, abilităţilor ei de a face faţă necesităţilor copilului.
a. Echipa multidisciplinară
70
În modelul medical multidisciplinar membrii echipei activează ca specialişti independenţi,
care oferă consultaţii, dar comunică minimal între ei. Aici există o oarecare coordonare în abordarea
problemelor de către echipă şi o oarecare integrare a procesului de furnizare a serviciilor. Astfel,
acest model poate fi considerat drept un model suboptimal de soluţionare a problemelor complexe,
dar perceperea beneficiarului este aceea că serviciile sunt, în cel mai bun caz, fragmentate, în cel
mai rău caz, periculoase.
b. Modelul interdisciplinar
Un grad mai înalt de colaborare şi integrare în oferirea serviciilor a fost atins odată cu
implementarea modelelor de activitate interdisciplinară. Modelul se caracterizează printr-un grad
mai înalt de comunicare, cooperare, coeziune a specialiştilor în echipă. Cu toate că scopurile
programelor sunt selectate doar de membrii echipei (fără implicarea obligatorie a familiei), în acest
tip de organizare are loc sistematic comunicarea între specialişti cu transmiterea informaţiei,
experienţei, discutarea scopurilor. Acest model este centrat pe client, dar aici lipseşte comunicarea
suficientă, de la egal la egal, cu familia, persistă protecţionismul profesional.
c. Modelul transdisciplinar
Acest model se impune ca o soluţie pentru consolidarea procesului de prestare a serviciilor
medicale şi sociale, cu considerarea holistică a nevoilor pacientului complex, model care oferă
suficientă flexibilitate şi posibilităţi de depăşire a hotarelor restrictive ale unei profesiuni.
Adăugător, acest model se dovedeşte a fi şi mai cost-eficient. Activitatea în colaborare a echipei
transdisciplinare este modalitatea optimă de oferire a serviciilor integrate de calitate. Cuvântul
„colaborare” („co”- şi „laborare”) semnifică activitate conjugată şi denotă gradul în care membrii
echipei interacţionează între ei. În acest model se respectă şi se susţine rolul familiei ca principal în
îngrijire. Familia reprezintă cea mai importantă sursă de suport şi de fortificare. Acest moment
trebuie menţionat ca cel mai important în îngrijirea copilului. Există o colaborare dintre
pacient/părinte şi specialist la toate nivelurile. Deciziile se iau împreună şi nu doar se aduc la
cunoştinţă. Deciziile se iau de comun şi nu există o subordonare sau ierarhie rigidă în relaţiile
părinte-specialist. Abordarea „terapie integrală” constituie o parte componentă vitală a modelului
echipei transdisciplinare.
Întrebări:
1. Ce importanță are cunoașterea aspectelor medico-sociale și psihologice ale sistemului familial
de către medicul de familie în activitatea sa practică?
2. Care a fost evoluția dezvoltării familiei ca nuclei social de bază?
3. Care sunt deosebirile dintre cuplu, căsătorie și familie?
4. Cu ce probleme se confruntă sistemul modern familial (noul model familial)?
5. Care sunt cele 3 etape principale din ”ciclul vieții”? Ce rol are cunoașterea ciclului vieții în viața
familiei și în practica medicului de familie?
6. Ce presupune conceptul ”sănătatea familiei”?
7. Care pot fi interacțiunile familie-boală și boală-familie și care este implicarea medicului de
familie între acestea?
8. Care sunt caracteristicele serviciilor centrate pe familie?
9. Prin ce se deosebesc modelele de servicii: model multidisciplinar, interdisciplinar,
transdisciplinar?
Bibliografie
72
Intervention, Second edition, Edited by Jack P. Shonkoff and Samuel J. Meisels, 2006, pp.630-
647
2. Bolgaru, Maria. Sociologie. Manual. Vol.2, 2003, Chișinău, CE USM.
3. Cuzneţov, Larisa; Banuh, N. Filozofia educaţiei. Chişinău: CEP UPS « Ion Creangă » 2002, 107
p.
4. Es, J. C. van - Medicul de familie si pacientul sau – Ed. LIBRA, București, 1997.
5. Iluț, P. Sociopsihologia și antropologia familiei, Iași, Editura Polirom, 2005, 292 p
6. Mitrofan, Iolanda, Ciuperca, Cristian. Incursiune in psihosociologia si psihosexologia familiei,
Edit Press, București 1998.
7. Multidisciplinary, interdisciplinary, and transdisciplinary Educational models and nursing
education. Department of Nursing and Health Services Management, University of New
England, College of Health Professions, Portland, Maine, USA. 2003 Jul-Aug; 24(4):186-8.
School of Psychology, Roosevelt University, Chicago, Illinois, USA
8. Simion, Maria. Familia în Europa între anii 1960și 2000. Calitatea vieții, XIII, nr. 1 -4, 2002.
9. Restian, Adrian – Bazele medicinii de familie – vol., Ed. MEDICALA, Bucuresti, 2000
10. Voinea, Maria. Familia contemporană. Mica enciclopedie. Focus. București, 2005, 242 pagini
11. Voinea, Maria. Tipologia familiilor monoparentale din Romania. Bucuresti, 2008
73
Anexa 1. Tipuri de familie şi stilul intercomunicării familiale (după Larisa Cuznețov,
d.h.ș.p.)
74
Familiile de acest tip constituie 7,3% din lotul investigat.
4. Familia „al treilea e de prisos”. În acest tip de familie ataşamentul reciproc al soţilor şi
stilul comunicării dintre ei au o însemnătate deosebită pentru aceştia, obligaţiunile de părinţi fiind
considerate drept o piedică în fericirea lor personală.
Relaţiile dintre părinţi şi copii sînt reci, distante. Părinţii tot timpul observă şi subliniază
greşelile şi neajunsurile copiilor. Desconsiderarea personalităţii lor cauzează formarea complexului
de inferioritate la copii, care, mai apoi, în adolescenţă, le creează dificultăţi în procesul de
autodeterminare şi inserţie socială.
Uneori poate fi „de prisos” mama, tatăl şi fiica formând o coaliţie; alteori este „de prisos”
tatăl, mama formând o coaliţie cu copiii. În relaţii predomină conflictele de disperare şi cele de
atracţie-frică.
Adolescenţii din asemenea familii, de regulă, sînt timizi, anxioşi, fricoşi, izolaţi, pasivi sau,
dimpotrivă, prea agresivi, răzbunători, încăpățânați.
Familiile de acest tip constituie 1,2% din lotul investigat.
5. Familia cu „idol”. Aici adolescentul este persoana centrală. Ambii părinţi manifestă un
comportament alterocentric exagerat. Predomină relaţiile de tutelare şi de aprobare, sacrificiul
frecvent din partea părinţilor. Copilul se dezvoltă într-o atmosferă de „seră”, devine egoist, nu poate
fi independent, autocritic şi activ. În relaţii predomină conflictele de disperare.
Acest tip de familii constituie 4,3% din lotul investigat.
6. Familia „azil”. Aici predomină un stil de comunicare deschis, de aprobare. Raporturile
sînt neuniforme: relaţiile de colaborare se îmbină cu cele de tutelare, indiferenţă, dominare şi
confruntare.
Momentele educative se deosebesc după intensitate, durată, modalitate, formă şi conţinut,
deoarece vin de la o mulţime de persoane de vîrstă şi competenţă diferită (de la părinţi, bunici, rude
mai îndepărtate sau cunoscuţi), care se află în familie un anumit timp.
Aici întâlnim toate tipurile de conflicte. Copiii lipsiţi de consecvenţa cerinţelor devin
contradictorii, învaţă a manevra, a minţi sau, dimpotrivă, devin infantili.
Acest tip de familii constituie 2,4% din lotul investigat.
7. Familia „teatru”. Astfel de familii îşi păstrează stabilitatea prin intermediul modului de
viaţă teatralizat. Membrii familiei joacă anumite roluri sau „montează” un „spectacol” în ansamblu,
ceea ce le permite „înscenarea” bunăstării relaţiilor familiale.
În realitate însă educaţia copiilor este lăsată numai pe seama instituţiilor respective –
grădiniţă, şcoală. Contactul cu copiii este înlocuit prin procurarea excesivă a bunurilor materiale
75
(jucării, haine etc.). Membrii familiei îşi îndeplinesc obligaţiunile formal, relaţiile interpersonale
oscilează de la cordiale la indiferente, de la dorinţa de a domina la cea de indiferenţă.
În relaţiile cu copiii, aprobările şi dezaprobările se fac rapid şi tot rapid se uită; lipsesc
cerinţele unice, de aceea copiii se dezvoltă, de obicei, cu anumite trăsături accentuate de caracter
(labil, hipertimic, senzitiv etc.).
Acest tip de familii constituie 8% din lotul investigat.
8. Familia liberală se întâlnește extrem de rar. Aici predomină relaţiile de indiferenţă, stilul
distant liberal, lipsa de cordialitate şi ataşament. Deciziile se iau în dezacord, predomină
egocentrismul. Acţiunile familiei sînt răzleţe, necoordonate. Fiecare membru al familiei îşi are viaţa
sa, nu-l interesează atmosfera din familie, în relaţii persistă atmosfera de incertitudine. Copiii devin
introvertiţi, izolaţi, deseori egoişti, indiferenţi faţă de ceilalţi membri ai familiei.
Acest tip de familii constituie 1,2% din lotul investigat.
9. Familia „egalitate” se caracterizează printr-un echilibru psihologic, moral şi material.
Soţii au aproximativ acelaşi nivel intelectual; obligaţiile şi funcţiile lor sînt echilibrate:
ambii participă la educaţia copiilor şi la conducerea gospodăriei. Deciziile sînt luate la „sfatul”
familiei, predomină relaţiile armonioase, de colaborare, un stil axat pe angajarea tuturor membrilor
în chestiunile familiei. Climatul este cordial, binevoitor. Conflictele mai frecvente au un caracter
constructiv. Copiii se dezvoltă normal, dispun de independenţă, posedă spirit creativ, voinţă.
Adolescenţii din acest tip de familii, în genere, sînt pregătiţi pentru viaţa de familie, nu au dificultăţi
în autodeterminarea profesională şi socială.
Acest tip de familii constituie 20,1% din lotul investigat.
10. Familia patriarhală. Aici domină, de regulă, tatăl (91%). Acest tip de familie se
întâlnește mai ales în localităţile rurale, fiind tradiţional în Moldova, unde capul familiei este
bărbatul care domină, dar nu este agresiv şi despotic, ci raţional şi practic. Deciziile se iau
unipersonal, nu se discută, dar sînt explicate şi argumentate. Relaţiile sînt stabile, calme, de
dominare, prevalează un stil de dirijare riguroasă. Comportamentul, ordinea şi stricteţea, odată
stabilite în familie, se respectă de către toţi membrii ei. Soţul şi soţia reprezintă un
tot întreg, manifestând un comportament sociocentric, axat pe subiectul psihologic „noi”, care se
transmite de la capul familiei şi nu vine în contradicţie cu opinia partenerului. În astfel de familii,
soţii se înţeleg din jumătate de cuvânt sau fără cuvinte, sînt compatibili psihofiziologic şi moral.
Principiile stricte şi unice de educaţie a copiilor contribuie la formarea unor personalităţi volitive,
echilibrate şi valoroase din punct de vedere social.
Acest tip de familii reprezintă 33,6% din lotul investigat.
76
11.Familia romantică. Este tipul de familie în care membrii ei păstrează relaţiile de
dragoste şi ataşament tandru pînă la adânci bătrânețe. Se caracterizează prin relaţii de colaborare şi
tutelare îmbinate armonios, stil romantic, centrat pe activitatea comună a membrilor familiei.
Conflictele au un caracter constructiv, comportamentul este bazat pe reprezentări sociocentrice.
Copiii se dezvoltă armonios.
Familiile de acest tip constituie 1,8% din lotul investigat.
12. Familia spirituală. Acest tip de familie e axat pe orientarea membrilor ei spre valorile
spirituale, morala creştină. Ei au exigenţe sporite faţă de propriile persoane, în familie predomină
relaţiile de colaborare bazate pe stimă reciprocă şi înţelegere. Uneori la membrii familiei se observă
o doză de fanatism în acţiuni. Copiii se dezvoltă armonios, sînt orientaţi spre valorile spirituale; sînt
independenţi, creativi, inteligenţi, dar pot fi fragili din punct de vedere fizic.
Familiile de acest tip reprezintă 6,7% din lotul investigat.
Analiza acestor tipuri de familie ne-a permis să observăm anumite tipuri de relaţii şi diverse
tipuri de conflicte între membrii familiei, ceea ce ne oferă posibilitatea de a determina stilul
intercomunicării familiale şi de a stabili sistemul reprezentărilor utilizate de parteneri.
77
Proiect. V2
Anexa 2. Ciclul vieții de familii (cu mai multe detalii)
Etapele emoţionale şi intelectuale prin care un om trece din copilărie pana la vârsta
pensionarii ca membru a unei familii se numeşte ciclul vieţii de familie. In fiecare etapa, omul
se confruntă cu provocări în viaţa de familie care îl ajuta să-şi dezvolte sau să câştige noi abilitaţi.
Îmbunătăţindu-şi aceste abilitaţi omul poate depăşi schimbările prin care aproape fiecare familie
(tradiţională sau nu) trece.
Nu oricine trece prin aceste etape uşor. Situaţii ca boli severe, probleme financiare sau moartea unei
persoane apropiate pot avea repercusiuni asupra modului în care o persoana trece prin aceste etape.
Din fericire, abilitaţi pierdute în una din etape pot fi învăţate in următoarele.
80
Proiect. V2
Deprinderile de viață învăţate în aceasta perioada sunt importante în dezvoltarea adevăratei
interdependente şi a abilitaţii de a avea o relaţie sănătoasa şi cooperantă. Câteva din provocările
acestui stadiu sunt :
o tranziţia spre un nou sistem familial
o includerea partenerului de viaţă în relaţiile cu prietenii şi familia
o obligaţia de a face căsătoria sa meargă
o punerea nevoilor partenerului deasupra nevoilor personale.
Daca trecerea spre un sistem familial nou e lina, atunci partenerii vor fi mai puţin stresați,
ceea ce va duce la o sănătate mai buna a partenerilor.
o Scopurile specifice acestei perioade sunt :
o crearea unei noi familii cu partenerul de viața
o includerea în familia natala şi grupul de prieteni apropiaţi a partenerului.
83
Proiect. V2
Etica medicală în practica medicului de familie.
84
Proiect. V2
Evaluarea consta în cântarirea diverselor motivatii stabilite, si alegerea celei mai justificate. Când
persista îndoiala, se poate apela la ajutor exterior (colegi, specialisti, pacient si familie, comitete
etice, alte forme de consiliere) pentru a clarifica aspectele generale ale cazului (consistenta si
coerenta argumentului), si pentru a stabili alternativa de urmat (acceptarea premizei initiale,
acceptarea contrapremizei, sau formularea unei noi premize ca rezultat al modificarii premizi
initiale sau a contrapremizei). Acțiunea medicului e dictata de decizia etica luata, si vizează ce este
sau nu de făcut.
Bioetica poate fi privită sub 2 aspecte: bioetica descriptivă şi bioetica prescriptivă.
o Bioetica descriptivă descrie modul în care oamenii concep viaţă, interacţiunile şi
responsabilităţile lor morale. Studiile în domeniul bioeticii descriptive denotă că în culturi diferite
există foarte multe principii comune: dreptul internaţional al omului, drepturi egale ale tuturor
fiinţelor umane, iubirea faţă de semeni, principiul comun „a nu dăuna”, etc., care s-ar putea încadra
în aşa numita, bioetică universală.
o Bioetica prescriptivă explică (altora) latura bună şi rea a lucrurilor, principiile mai
importante, drepturile şi responsabilităţile unei persoane. Ambele concepte au rădăcini foarte
adânci, religioase şi culturale, interferând cu idei şi valori universale.
Dilema etică este alegerea între două sau mai multe principii etice legale, altfel spus este o
compromitere a unui principiu etic. Dilemele etice vor exista mereu, fiindcă foarte frecvent
„răspunsul corect” nu este la suprafaţă. Cunoaşterea principiilor de bioetică ar ajuta medicul în
luarea unei decizii corecte.
La baza conceptului de bioetică stau astfel de însuşiri ca iubirea faţă de viaţă, dragostea faţă
de semenii săi, iubirea a tot ce ne înconjoară. Iubirea este aceea care poate echilibra beneficiile şi
riscurile, poate incita spre a face bine şi a evita răul, a respecta autonomia cuiva, a ţine cont de
dreptate, echitate, etc.
o Legile sunt reguli emise de către autorităţile ce guvernează o comunitate şi au
aplicabilitate pentru că autorităţile respective le pot impune prin puterea ce o deţin.
o Principiile etice operează la un grad mult mai înalt decât legile şi iau în considerare
condiţii specifice. Principiile etice vorbesc mai degrabă în "spiritul legii" decât in "litera" ei. Totuşi,
deciziile etice sunt uneori îngreuiate de existenţa concomitentă a mai multor principii etice.
85
Proiect. V2
La început subiectele de bază ale disciplinei erau concentrate asupra relațiilor etice medic -
pacient, respectarea confidențialități i și obținerea acordului informat. Ca metodologie primar
folosită în etica începătoare a servit abordarea în bază de principii (”principiism”), abordare
actualmente văzută ca una simplistă, în special de specialiștii din sfera academică.
Așa zisul ”principiism” este, de fapt, o aplicare a unui set restrâns de principii pentru toate
dilemele etice, întru căutarea celei mai bune soluții sau acțiuni. Această teorie a devenit foarte
populară în SUA în anii 1960-1970, fiind acceptată de diferite organisme de etică, inițial
identificând trei principii de bază:
o respectul față de persoană,
o binefacerea și
o justiția.
În aceiași perioadă (1979) Beauchamp și Childress publică ”Principiile Eticii biomedicale”
(reeditată deja de 5 ori), în care autorii stipulează patru principii de bază:
o autonomia,
o nedăunarea,
o binefacerea și
o justiția (echitatea, dreptatea).
Aceste patru principii și aplicarea lor au devenit un ”standard”, am putea spune o ”abordare
oficială” în bioetică. Această etică medicală învățată de practi cieni este direcționată pe utilizarea
acestor principii, cadrul legal și consecințele aplicării principiilor de etică.
Una din cauzele ”popularității” înalte a acestei abordări este simplitatea utilizării acesttor
câtorva principii de către profesioniști din diferite domenii, care consideră că au un instrumentar
suficient pentru a soluționa probleme, a depăși dileme etc. Totodată, chiar dacă principiile de
nedăunare, binefacere și justiție, cel puțin aparent, par a fi aplicabile în toate situațiile și în t oate
timpurile, abordarea ”principiism” esteși criticată, deoarece nu ține cont de perspectivele și
abordările moral relevante, nefiind susceptibilă pentru contexte culturale, economice, sociale
diferite, ignorând faptul că acestea nu pot fi aplicate fără rezerve în toate situațiile și în toate
culturile. Îndeosebi nu este acceptată abordarea ”tradițională” a principiul de autonomie a
pacientului; în multe țări, cu culturi tradițional colectiviste, spre exemplu din Asia sau Africa,
abordarea este preferențial centrată pe familie, auto-determinarea are o altă conotație, nefiind axată
pe individ. Luarea deciziilor înțările cu astfel de culturi se bazează preferențial pe responsabilitatea
socială, pe solidaritate, egalitarism asupra familie ca sistem integru. În astfel de țări decizia este mai
curând luată de comunitate, care are obligația de a se îngriji de cei bolnavi, ea se simte responsabilă,
nu numai material, dar și spiritual, și de armonia socială sau de consensul comunitar în luarea
deciziei.
86
Proiect. V2
Începând cu anii 70, bioetica devine disciplina pilot a eticii aplicateși începe să se
organizeze instituțional plecând de data aceasta nu de la nevoile filozofilor, dar ale practicii
medicale și cercetării științifice. Este pe larg acceptat, că marile teorii etice nu sunt instrumente
universale adecvate pentru a face educația morală a lucrătorilor medicali. Au apărut ”eticieni ai
profesiilor”, în instituțiile medicale, științifice, dar nu în departamentele de filozofie. Apar ”etici
aplicate” specializate – etica terapiei genice, etica biotehnologiilor, neuroetica etc. În multețări apar
Comitete Naționale Consultative de Etică pentru Științele Vieții și Sănătății.
Totodată, trebuie de menționat că, aceste ”noi specialități” și „noi specialiști” nu ar fi putut
apărea și nici exista fără un suport teoretic de fundal, astfel aceste două domenii (domeniul filozofic
și domeniul eticii aplicate) trebuie văzute ca domenii complementare.
Pe parcurs apare așa numită ”etica sănătății publice”, care nu este o disciplina academică
aparte, dar care constituie un domeniu nativ incipient de studiu al eticii medicale. Ea descrie
filozofia morală și politică corelată cu sănătatea publică și dimensiunile etice ale celor mai
importante activități ale acestui domeniu. În etica sănătății publice sunt utilizate câteva teorii de
bază: teoria consecințialistă, teoria utilitarismului, teoria non – consecintialistă, principialismul,
etica virtuției și altele, care servesc ca principii în luarea deciziilor.
Consecențalismul este o teorie majoră care constată că valoarea morală a unei acțiuni poate
fi determinată și înțeleasă doar cu referință la consecințe, pe când acțiunea poate să denote un act,
un motiv, o politică, un regulament, o lege, o intervenție din domeniul sănătății publice etc. Altfel,
valoarea morală a acțiunii nu are criterii de a fi etichetată ca fiind corectă sau incorectă, acceptată,
obligatorie sau absolut indispensabilă, buna sau rea. Acest concept rămâne fără rațiune dacă nu se
face clară utilitatea imediată și rezultatu l ulterior al acțiunii
Teoria utilitarismului. Există o corelație a teoriei consecențalismului cu teoria
utilitarismului, care este privită ca o versiune a consecențalismului și care stipulează că o acțiune
este benefică dacă se soldează cu cele mai bune consecințe, iar cele mai bune consecințe sunt cele
ce sporesc bunăstarea, prosperitatea, beneficiul (“consecențalismul - cât mai mult bine, pentru cât
mai multe persoane”, utilitarismul – cât mai mult bine per se, indiferent de distribuție; a trata 5
pacienți cu răceală, sau a folosi aceleași resurse pentru a salva viața unei persoane cu un pericol
major pentru viață? Utilitaristul, reiese de aici, va selecta ultima variantă; astfel, utilitarismul, pe
lângă alte caracteristici, constituie o teorie imparția lă sau impersonală). A cui bunăstare este mai
importantă? Utilitaristul va răspunde – a fiecăruia în parte. Aici imparțialitatea este o caracteristică
atractivă, fiecare persoană trebuie să beneficieze de aceiași considerațiune. Conform teoriei
utilitariste, sănătatea este un beneficiu; oricare politică de sănătate care produce o valoare în plus
este moral justificată, chiar obligatorie.
87
Proiect. V2
Teoria non – consecințialistă. Există câteva abordări în raționamentul moral, fiecare din
care poate implica luarea deciziei în sănătatea publică: deontologia, principialismul, etica virtuală.
Caracteristica distinctă și fundamentală a deontologiei este că „valoarea morală a acțiunii depinde
de natura acțiunii date” și ea, nu totdeauna, este corelată doar cu consecințele ei. Aici se vede
obligatorie cunoașterea circumstanțelor și contextului pentru a putea aprecia natura și valoarea
acțiunii, acestea fiind decizionale pentru a aprecia acțiune ca bună sau rea. (De exemplu, persoana
care nu accepta transfuzia de sânge din motive religioase, pentru ea nu are importanță riscul,
beneficiul sau dauna acțiunii, hotărâtor este faptul că etica sa este deontologică (prin principii și
datorii) și ea nu acceptă această procedură din motivul de credință, astfel, etic impermisibilă pentru
ea). NB! Nu există o corelație obligatorie dintre deontologie și etica religioasă (aici este doar un
exemplu), dar această abordare (deontologică) ar putea fi utilizată mai frecvent de către persoanele
religioase. Este important de a ține cont și de filozofia lui Immanuel Kant, cu o viziune mai largă
asupra deontologiei. Datoria morală o are doar persoana autonomă, cu capacitatea de ași recunoaște
responsabil starea; el susținea că regulile și principiile ar trebui să fie cu aplicare universalăși să fie
acceptate maximal de toate persoanele raționale, cu respect față de toate celelalte persoane.
Principiismul este o viziune mai largă decât abordarea deontologică și susține că deciziile
etice trebuie strâns corelate cu cei cărora ele se adresează și că ele nu trebuie să se rezume doar
constatări de un nivel foarte simplist, de la sine înțeles. Pe de altă parte, discuțiile extensive nu ar
trebui să știrbească principiile fundamentale, principiile noi trebuie să fie compatibile cu principiile
morale majore, chiar în cazul considerațiunii unor principii invocate ca „alternative”.
Totodată, dezbaterile morale trebuie realizate în cadrul celor patru principii fundamentale
ale eticii biomedicale: respect față de autonomia persoanei, nedăunarea, benefacerea și justiția.
Aceste patru principii sunt pe larg descrise și bine cunoscute, nu este însă totdeauna clară
aplicabilitatea acestora în sănătatea publică. Dimensiunea etică a acestor principii în diferite
specialități medicale ar trebui să devină mai largă, mai puțin simplistă și constrânsă, și
principialismul atrage atenția asupra acestui fapt; (mulți autori consideră că etica medica, în special
cea aplicativă, rămâne subdezvoltată).
Etica virtuții constituie o abordare mai semnificativă decât abordarea utilitaristă și cea
deontologică. Ea vine cu unele elemente și origini de la Aristotel și de la Plato. Integritatea,
abordarea holistică sunt concepte morale fundamentale; echilibrulși armonia constituie principii
morale cheie. Această abordare nu susține primordi al consecințele, dar pune accentul pe condițiile
care ne fac viața și practica mai bune, ce tip de personalitate tindem să fim, cine sunt persoanele
care vor lua decizii importante, etc. Pentru Aristotel a trăi bine însemna a-și păstra integritatea,
abilitatea de coerență și stabilitate în pofida schimbărilor continue ale anturajului și mediului.
88
Proiect. V2
Etică medicală și medicina de familie
Etica medicală este o disciplină cu origine din principiile filozofice. Scopurile eticii
medicale sunt foarte largi, dar care este aplicabilitatea acestora în medicinăși în medicina de
familie, în special?
Etica medicală se consideră component fundamental, cheie al cunoștințelor pentru o practică
medicală bună.
În practica medicului de familie se vede ca stric obligatoriu adaptarea cunoștințelor la
practica personală, reieșind din realitățile și abordările specifice acestui domeniu medical:
o Pacientul ca ființă bio -psiho-socială, în contextul său cultural, familial, comunitar
o Diversitatea socială și culturală a pacienților
o Implicarea mai multor actori în luarea deciziei
o Interacțiunea Mf cu populație vulnerabilă: copil, pacient cu dizabilități intelectuale
o Responsabilitatea MF de a soluționa un spectru larg de probleme de sănătate
o Responsabilitatea MF de a furniza servicii pe durate lungi de timp aceluiași pacient
o Pacienți de diferite vârste
o Presiune asupra medicului de familie a tuturor insatisfacțiilor din partea sistemului
de sănătate
Ținând cont de complexitatea problemelor cu care s e confruntă, deseori medicii de familie
recunosc personal necunoașterea suficientă a principiilor eticii medicale și căilor de soluționare a
multiplelor dileme etice.
Sarcinile etice și cele legale puse frecvent în fața medicului de familie sunt mult mai mari,
comparativ cu cele puse altor specialiști, medicul de familie fiind primul care trebuie să explice și
să răspundă la multiplele întrebările din partea pacientului, de undeși dificultățile cu care se
confruntă el și, corespunzător, necesitatea vitală a unor instruiri pe potrivă de care ar trebui să
beneficieze el în domeniul eticii medicale. În multețări există deja curriculum în etica medicală
adaptat necesităților medicului de familie. Aceste programe de studii cuprind obligatoriu mai multe
obiective, printre care:
o Recunoașterea dimensiunilor etice a fiecărui pacient, înțelegerea naturii și impactului
valorilor asistenței medicale, inclusiv, valorilor personale; instruirea unui comportament care ar
reflecta aceste valori, atitudini, caracteristici ale unui medic de familie bun – empatie, compasiune,
suport, dar și atitudine critică fașă de sine
o Demonstrarea abilităților morale de raționament în soluționarea unor conflicte sau
dileme; instruirea capacităților analitice într-o manieră sistematică și comprehensivă care l -ar ajuta
să soluționeze probleme și dileme etice;
89
Proiect. V2
o Cunoașterea unor ghiduri de etică profesională și acte legale în soluționarea
problemelor; accesibilitate la literatură de etică medicalăși cadru legal;
o Demonstrarea cunoștințelor și capacităților de comunicare eficientă și capacitate de
înțelegere a valorilor pacientului; instruirea abilităților de comunicare interpersonală și de
soluționare a conflictelor.
Puține sunt însă sursele de instruire în realizarea acestor obiective, inclusiv la nivel
internațional.
Autonomia pacientului
Luarea unei decizii este de fapt alegerea unei decizii corecte, care ar îmbunătăţi viaţă şi
societatea. Una din dilemele de alegere este echilibrarea dintre autonomie şi iubire. Conceptul de
autonomie este bazat pe egoism, conceptul de iubire pe altruism.
90
Proiect. V2
În multe religii, iubirea este considerată mai favorabilă decât egoismul. Teoretic mulţi
oameni consideră iubirea mai bună decât egoismul, dar nu şi în practică.
Joseph Fletcher, in 1966, a propus teoria „eticii situaţionale”. El spunea că iubirea este cel
mai important principiu al bioeticii. El a reactualizat regula „iubeşte-l pe aproapele tău, ca pe tine
însuţi”, care în religie datează de milenii.
Autonomia este dreptul unei persoane la autodeterminare, la independenţă şi libertate.
Smith (1985) spunea că autonomia este "capacitatea unui individ de a analiza o informaţie,
de a o înţelege, în vederea luării unei decizii ce ţine de persoana sa şi de a executa această decizie".
Deci, acest principiu etic implica respectarea dreptului fiecărei persoane de a lua decizii ce
ţin de ea însăşi.
Lucrătorul medical este chemat să implementeze acest principiu, oferind pacientului toată
informaţia necesară luării unei decizii, ajutându-l să înţeleagă şi să aplice această decizie. El trebuie
să fie însă sigur că decizia luata a fost aleasă în mod liber de pacient şi că acesta nu a fost impus de
o alta persoană.
Principiul autonomiei afirma ca echipa medicală (medici, asistente) trebuie să respecte
alegerea făcută de pacient, chiar dacă nu este întru totul de acord cu ea. Ei, însă, pot interveni in
cazul în care există suspiciuni referitor la natura informaţiei de care a dispus pacientul, la
capacitatea acestuia de a o înţelege, la luarea deciziei în mod forţat.
Respectarea autonomiei presupune şi recunoaşterea pacientului ca personalitate unică. Fiinţa
umană îşi formulează scopurile şi convingerile, motivele şi face alegerea în baza lor, îşi planifică
viitorul. Astfel, respectarea autonomiei pacientului, merge mină la mână cu demnitatea umană.
Autonomia nu înseamnă doar dreptul la autodeterminarea corpului şi tratării lui; ea mai
presupune şi dreptul de a beneficia de orice informaţie referitor la persoana sa, la modul său de
viaţă, şi la sănătate, dreptul de a decide cui îi pot fi încredinţate unele date personale, sacre; aceste
sunt parte integrală a sensului eul-ui şi a identităţii. Cunoaşterea unor informaţii personale despre
cineva, poate juca un rol important în procurarea senzaţiei de securitate, libertate, autorespect.
Astfel, legea şi societatea sunt pro autonomia pacientului, ca un drept al omului şi totodată
ca principiu de bază de relaţie medic – pacient.
91
Proiect. V2
o artă creează probleme adăugătoare. Medicul este privit, tot mai frecvent, ca un furnizor de servicii
medicale.
Ţelul major al unui consimţământ valid este garanţia autonomiei pacientului.
Consimţământul îi dă pacientului puterea şi îi oferă posibilitatea de a participa la luarea unor
decizii importante pentru el, atâta timp cât el o doreşte şi are capacitatea de a o face.
Justificarea obişnuită a consimţământului informat este în esenţă asigurarea autonomiei
pacientului (autonomia fiind privită în principal ca capacitate a pacientului de a lua, independent, o
decizie). Autonomia, ne dăunarea, binefacerea şi dreptatea stau la baza moralităţii. Dacă autonomia
este privită ca concept cheie, calea cea mai adecvată de înţelegere a relaţiei medic-pacient este de a
o considera drept un contract, în care medicul şi pacientul sunt pe poziţii egale, ceea ce permite
pacientului să joace un rol activ în procesul de luare a deciziei asupra tratamentului. Astfel, modelul
contractual al relaţiei medic-pacient, chiar dacă comportă şi unele riscuri, are avantaje evidente în
comparaţie cu modelul paternalist.
Astfel, consimţământului informat:
o Este trăsătura de bază a relaţiei medic-pacient, fiind expresia adevăratei fidelităţi
profesionale.
o Apără siguranţa autonomiei pacientului
o Este o cerinţă a principiului dreptăţii, care acordă pacientului putere juridică.
Ţelul practic de implementare al consimţământului informat în context clinic, este de a
asigura pacientul, în măsură rezonabilă, că nu va fi minţit sau constrâns, însă el nu garantează
aceasta în cazul unui consimţământ formal, sau a unei informări insuficiente a pacientului.
92
Proiect. V2
Competenţa pacientului ţine atât de cadrul legal, cât şi de cel etic. Se face distincţie între
concluzia medicală despre capacitatea pacientului de a lua decizii şi concluzia legală despre
„competenţă”, însă ele sunt foarte frecvent apropiate, corelate, această noţiune fiind folosită pentru
ambele aspecte, medical şi legal.
„Competenţa” înseamnă în primul rând capacitatea de a îndeplini o sarcină, şi în acest
context, abilitatea de a lua decizii despre îngrijirea cuiva sau participarea într-un experiment, etc.
Competenţa diferă de la o sarcină la alta; spre exemplu, pacientului îi poate lipsi capacitatea de a
hotărî probleme financiare, dar el este apt de a lua o decizie despre participarea într-un studiu, şi se
schimbă în timp (copilul devine competent odată cu maturizarea, adultul poate deveni temporar sau
permanent incompetent).
Există unele divergenţe în aprecierea unei persoane ca competentă. Lista acestor abilităţi
include: înţelegerea informaţiei relevante pentru luarea deciziei, aprecierea importanţei vitale a
deciziei într-o situaţie concretă, raţiunea de a folosi informaţia relevantă, capacitatea de a alege şi
de a exprima.
Astfel, condiţiile unui consimţimânt informat valid sunt:
o Competenţa, cu toate componentele ei: înţelegerea informaţiei relevante pentru
luarea deciziei, aprecierea importanţei vitale pentru situaţia dată, raţiunea de a folosi informaţia
relevantă, capacitatea de a alege şi a exprima;
o Informarea adecvată, bazată pe o comunicare eficientă între lucrătorul medical şi
pacient;
o Actul voluntar, luarea unei decizii în mod benevol, conştient. Se va ţine cont de
posibilitatea subtilă de a influenţa luarea deciziei, mai ales la un individ vulnerabil.
Pentru un consimţământ informat, ar putea sluji cerinţa: „furnizarea unei informaţii precise,
relevante şi strict necesare pacientului, cu posibilitatea extinderii ei într-un mod prietenos şi la
necesitate”.
Opacitatea consimţământului informat.
Pacientul trebuie să cunoască lucrurile integral şi nu doar o parte ruptă din context.
Consimţământul pentru procedura A, care logic este corelată cu procedura B şi poate avea
consecinţa C ; pacientul trebuie să cunoască toate aceste verigi în formarea consimţământului.
Consimţământul voluntar, presupune un act benevol, intenţionat, o luare de decizie fără a fi
constrâns, controlat manipulat sau influenţat altfel. Evident, nu toate formele de influenţă sunt
răufăcătoare sau forţate. Voluntarismul poate fi foarte fragil, pentru pacientul nimerit în anturajul de
spital, cu senzaţia de dependenţă totală de lucrătorii medicali. În special, pacientul pasiv, dependent
sau anxios poate avea dificultăţi în luarea voluntară a unei decizii. Uneori, cu intenţii bune, membrii
familiei pot influenţa luarea unei decizii de către pacient.
Pacientul trebuie să ştie că-şi poate retrage oricând consimţământul, în special pentru
participarea într-un experiment medical. El poate avea senzaţia de datorie, în cazul relaţiilor de
rudenie cu lucrătorul medical şi trebuie să fie asigurat că refuzul nu va influenţa calitatea îngrijirii
ce i se va acorda ulterior.
94
Proiect. V2
o Care sunt limitele consimţământului de substituire? Unii consideră că doar terapia şi
experimentul terapeutic pot fi efectuate cu un consimţământ-surogat, alţii susţin că şi donarea de
organe, dacă este în interesul major al pacientului.
Alte criterii de luare a deciziei:
o Directiva în avans a pacientului, dacă există, trebuie respectată.
o Raţionamentul de substituire: cum ar fi decis pacientul, dacă la momentul deciziei ar
fi fost competent.
o Decizia în interesul major ale pacientului
Toate acestea criterii nu pot avea un caracter absolut, ele pot fi puse la îndoială.
o La momentul luării deciziei starea pacientului poate fi cu totul alta decât ceea de la
scrierea testamentului. „Raţionamentul de substituire” poate fi înlocuit cu „interesul major” sau cu
„directiva în avans”, ţinând cont de perioada în care pacientul şi-a exprimat o careva dorinţă în acest
context.
o Decizia poate fi influenţată de felul cum este abordat pacientul, ca un individ aparte,
autonom, sau ca unul dependent de cei cel înconjoară.
o La fel, principiul „în interesul major al pacientului”; poate fi foarte problematic de
hotărât în locul unui pacient care nu a fost nicicând în stare conştientă clară (retard mental sever de
la naştere) ce ar fi considerat el că corespunde interesului sau major („imaginaţia morală”).
Principiul confidenţialității
Medicul, din punct de vedere etic şi legal, este dator să respecte dreptul pacientului la
confidenţialitate. La baza acestui drept stă autonomia pacientului. Implicarea pacientului în luarea
deciziei este un moment important de autonomie, el devenind astfel partener activ al procesului
curativ.
Principiul confidenţialităţii mai presupune ca echipa medicala să nu dezvăluie informaţiile
obţinute din relaţia cu pacientul altor persoane, care nu sunt implicate direct în îngrijirea acestuia.
Excepţiile sunt posibile doar dacă pacientul încuviinţează dezvăluirea unor informaţii
confidenţiale sau dacă legea impune furnizarea anumitor informaţii. Informaţiile restricţionate
includ date de genul: nume, diagnostic, vârstă, teste de laborator, proceduri terapeutice şi
chirurgicale.
Principiul de confidenţialitate reiese din principiul respectului şi loialităţii dintre echipa
medicala şi pacient. Divulgarea informaţiilor se aseamănă cu furtul, cu încălcarea proprietăţii
private şi distrugerea ei. Transpunerea informaţiilor medicale pe computer, măreşte accesibilitatea
la informaţie, prin urmare ea necesita masuri speciale de confidenţialitate.
Confidenţialitatea, ca principiu, este uşor acceptată de majoritatea medicilor şi pacienţilor şi
stă la baza încrederii dintre medic şi pacient, însă o analiză mai profundă a rostului şi necesităţii ei
în practică, scoate în evidenţă unele divergenţe fundamentale de înţelegere şi aşteptări. Conform
actelor legale toată informaţia pe care medicul o obţine de la pacient este confidenţială, legea
stipulând dreptul persoanei la autonomie, totodată, nu există lege care ar supune oricare informaţie
medicală unei protecţii absolute.
96
Proiect. V2
cercetători, părinţi, profesori), atunci când acestea asigură sprijinul tacit sau exprimat de respectare
a confidenţialităţii.
5. Informaţiile obţinute de la persoana consiliată rămân confidenţiale, cu excepţia
următoarelor situaţii:
o Persoana consiliată este ea înseşi în pericol sau prezintă pericol pentru alţii.
o Persoana consiliată cere ca informaţia să fie furnizată şi terţilor.
o Autorităţile din sfera juridică solicită oficial informaţii despre persoanele consiliate
implicate în investigaţii de natură juridică.
o Informaţiile despre client, oferite în situaţiile menţionate mai sus, vor viza strict obiectul
cererii, şi vor fi considerate justificate de consilier în termenii prezentului cod etic şi a legilor în
vigoare.
În caz de careva dubiu cu privire la o excepţie de la regula confidenţialităţii consilierul se
consultă cu alţi profesionişti în domeniu sau face apel la asociaţiile profesionale de profil pentru
a se asigura că deciziile luate sunt în acord cu regulamentele şi codurile de conduită
profesională şi nu aduc nici un fel de prejudiciu clienţilor.
În cazul şedinţelor de consiliere în grup se stabileşte o înţelegere de principiu cu privire la: aria
de circulaţie a informaţiilor, spiritul de solidaritate al grupului şi rolul acestuia în ameliorarea
cazurilor individuale.
97
Proiect. V2
în „declaraţiile despre drepturile omului”, ce am dori să evităm, apariţia unei dizabilităţi sau unei
alte daune.
Principiul binefacerii cere instituţiilor medicale şi personalului lor de a da o consideraţie
explicită relaţiilor şi posibilei discrepanţe între valorile sociale şi individuale.
98
Proiect. V2
Etica medicală, modalități de luare a deciziilor pentru copil și adolescent. Rolul
familiei în luarea deciziei pentru copil
Convenția Națiunilor Unite despre Drepturile Copilului
o În ce măsură Convenția Națiunilor Unite despre Drepturile Copilului, ca instrument
legal internațional, asigură soluționarea problemelor copilului în cadrul eticii medicale?
o Care sunt principiile de bază ale Convenție în luarea deciziilor pentru copil?
o Care este rolul familiei în luarea deciziei pentru copil.
Convenția Națiunilor Unite despre Drepturile Copilului (Convenția) pretinde reflectarea
unor principii universale asupra luării deciziilor ce țin de interesele copilului. Cum trebuie tratat
copilul de către stat și de către părinți? Care sunt competențele copilului în luarea deciziei și care
sunt responsabilitățile lui pentru acțiunile săvârșite? În acest context, nu există o părere unanimă și
despre rolul familiei; care este autoritatea părinților în luarea deciziilor, cine ia decizie pentru
copilul abandonat sau copilul fără părinți (cu părinți decedați, părinți condamnați, etc.) ?
În lume există divergențe majore vizavi de rolul legal al statului. În ce măsură Convenția
Națiunilor Unite despre Drepturile Copilului, ca instrument internațional, asigură soluționarea
problemelor copilului în cadrul bioeticii pediatrice.
Convenția reflectă trei valori de bază vizavi de „cine” și „cum” trebuie luate deciziile
ță pe parcursul anilor:
medicale pentru copil, aceste principii fiind discutate cu impertinen
a) familiei îi revine rolul central, cel mai important în creșterea (educația) și
asigurarea bunăstării copiluluiși responsabilitățile, dreptu rile și îndatoririle familie trebuie
respectate;
b) deciziile pentru copil trebuie să fie luate în baza interesului major al copilului;
c) copilul trebuie să fie implicat în luarea deciziilor ce îl privesc, în măsura
maturității lui de a putea influența alegere a, cu acces maxim la informație, adaptat la gradul lui de
înțelegere. Copilul are un șir de drepturi de ordin social și politic care trebuie respectate de către stat
și de către părinți.
Acceptarea necondiționată a acestor trei principii este imposibilă din motivul unor
divergențe evidente din conținutul acestora și încercarea de a le interpreta și de le aplica în practică
conduce la conflicte substanțiale.
Interesul major al copilului și Convenția Națiunilor Unite despre Drepturile Copilului, standarde
de luare a deciziilor
Interesul major al copilului trebuie să constituie prima considerațiune a oricărei instituții,
private sau publice, sociale, medicale, autorităților administrative sau de drept; acesta ar putea fi
limitat doar din cauza insuficienței re surselor disponibile. Organizația Națiunilor Unite a declara că
copilul trebuie să beneficieze de o îngrijireși o asistență specială (1990). Astfel, realizarea acestui
99
Proiect. V2
drept al copilului, într-o oarecare țară, ar putea fi evaluată doar după ce am cunoaște resursele ei și
felul în care acestea au fost distribuite în favoarea copilului sau părinților pentru a oferi cele mai
bune condiții pentru copil. În ce măsură persoana legală care va lua decizia pentru copil îi va
manifesta interesul major, dacă ia nu va cunoaște suficient copilului, nu va avea surse suficiente de
informare despre acest copil (lipsa rudelor, prietenilor etc.)
Academia Americană de Pediatrie stipulează că, cu toate că din partea părinților se așteaptă
că ei vor lua cea mai bună decizie pentru copil, cunoscându-l pe el cel mai bine, nu întotdeauna
putem urma opiniile acestora; am putea să luăm în considerare acordul părinților, doar după ce
aceștia vor fi informați în măsura de a cunoaște problema și de a se pronunța. Se va evita la maxim
conflictul cu părinții, nu se va recurge la luarea deciziilor împotriva voinței lor, cu excepția
cazurilor de abuz sau neglijare a copilului din partea părinților, caz în care se va recurge la
proceduri legale în luarea deciziilor pentru copil.
Toate principiile etice sunt valabile şi pentru copil de aceea vor trebui aplicate şi în raport cu
el.
Convenţia despre dreptul copilului atribuie şanse egale tuturor copiilor, cu sau fără
dizabilităţi. Se recunoaşte că copilul cu handicap mental sau fizic are dreptul la aceleaşi condiţii de
viaţă, cu respectarea demnităţii şi autonomiei sale, facilitarea participării sale active la viaţa
comunităţii.
Fiind mai gingaş şi mai vulnerabil, copilul are nevoie de mai multă afecţiune, ajutor,
consideraţie. Dizabilitatea unui copil nu este un „destin” al său, ci, frecvent, o consecinţă a unor
condiţii nefavorabile pentru existenţă, urmarea unor activităţi umane nocive, rodul unor procedee
sofisticate de practică medicală.
“A nu dăuna” este principiul eminent aplicabil pentru a exclude orice formă de terapie
agresivă sau periculoasă.
Standardele de comportament în relaţia cu copilul sunt bazate pe:
100
Proiect. V2
Consimţământul informat, permisiunea părintească şi acordul pacientului în practica
Pacientul, în funcţie de gradul său de dezvoltare şi de capacitatea sa de competenţă,
beneficiază de dreptul de participare la luarea deciziilor.
Personalul medical, în lipsa unor argumente pertinente (motive convingătoare), nu are
dreptul să excludă copilul sau adolescentul din procesul de luare a deciziei. Chiar dacă în
majoritatea cazurilor medicul va cere permisiunea părintească, el va ţine cont şi de datoria de a
furniza, în orice condiţii, îngrijiri adecvate interesului major al copilului.
În cazul stărilor de conflict, medicul şi familia vor recurge la asistenţă consultativă, iar în
cazuri excepţionale va fi nevoie de hotărâri judecătoreşti.
Principiul de „consimţământ informat” are de fapt o aplicare limitată în pediatrie. Doar
pacientul care dispune de capacitate adecvată şi de împuternicire legală de a lua decizii îşi poate da
consimţimântul informat pentru sau contra unor îngrijiri medicale. În toate celelalte situaţii,
permisiunea informată pentru stabilirea diagnosticului şi aplicarea tratamentului copilului revine
părinţilor sau celor care deţin acest rol.
În ultimul timp în procedura de luare a deciziei au intervenit unele schimbări. Pacientul are
dreptul să-şi cunoască diagnosticul şi opţiunile terapeutice. Practica tradiţională „medicul ştie mai
bine” are caracter paternalist şi este considerată inacceptabilă. Societatea recunoaşte că pacientul
sau tutorii săi au dreptul, după consultări cu specialiştii, să decidă care din procedeele propuse pot
sau nu pot fi acceptate.
Puterea şi autoritatea de luare a deciziei progresiv devine o sarcină egală între parteneri,
pacient-medic sau cei cărora le revine acest rol de pacient-medic.
101
Proiect. V2
Lucrătorul medical va obţine permisiunea informată părintească înainte de intervenţia
medicală, cu excepţia cazurilor de urgenţă vitală.
Această permisiune se bazează pe conceptul „interesul major al copilului”, deşi în unele
situaţii definirea acestui interes este problematică; diferite apartenenţe religioase, culturi, stări
sociale, convingeri filozofice, aduc cu sine interpretări diferite ale bunăstării, a noţiunii de
binefacere pentru copil, etc.
De regulă legea îi împuterniceşte pe părinţi cu drepturi deosebite în creşterea şi educarea
copilului, dar necesitatea legii care interzice neglijarea copilului, maltratarea lui vorbeşte despre
faptul că unii părinţi, nici pe departe, nu-şi onorează obligaţiile faţă de copil.
102
Proiect. V2
„Minorul matur”
Unele ţări oferă dreptul de a lua decizii (fără implicarea părinţilor) unor minori care nu sunt
ca atare emancipaţi, dar au capacitatea de a lua decizie; spre exemplu, minorii care solicită
tratamentul unor stări patologice particulare cum ar fi bolile venerice, graviditatea, abuzul de alcool
sau droguri.
Din punct de vedere legal, emanciparea presupune un statut special (ex., mod de viaţă
independent) sau o problemă socială sau personală importantă de sănătate (ex., afecţiune sexual
transmisibilă).
Întrebări
1. Care sunt carențele abordării principiismului?
2. Care sunt cele patru principii seculare ale bioeticii medicale?
3. Care este metodologia aplicării consimțământului informat?
4. Care sunt problemele de bază ale aplicării bioeticii medicale în practica medicului de familie?
5. Care este caracteristica teoriei consecintialiste din filozofia moralei
6. Ce presupune teoria utilitarismului din filozofia moralei?
7. Ce presupune etica virtuții?
8. Cum vedeți interacțiunea dintre principiile filozofice și principiile eticii aplicate?
9. Care sunt principiile de luare a deciziilor pentru copil?
103
Proiect. V2
10. Care sunt contradicțiile între principiile bioetice de luare a deciziei pentru copil și Convenția
despre drepturile copilului?
Bibliografie
1. Bogdan C. Bioetica, la aproape patru decenii de la lansarea conceptului. Aspecte bioetice.
București, 2008.
2. Codul cadru de etică (deontologic) al lucrătorului medical și farmaceutic. Ministerul Sănătății
Republicii Moldova. Chișinău, 2008.
3. Statutul Comitetului de etică a cercetării al USMF ”Nicolae Testemitanu”, Chișinău, 2010
4. Mureșan V. Este etica aplicată o aplicare a eticii? Revista de filozofie analitică, vol. I, 2007, p
70-108.
5. Puiu, I. Principii fundamentale de bioetică medicală. Responsabilită
ți etice pentru copil.
Drepturile persoanei cu tulburări psihice. În: Copilul cu dizabilităţi. Aspecte de dezvoltare şi
comportament, Chişinău, 2004, p. 14-47.
6. Scripcaru Gh. și col. Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Ed. Polirom, 2000.
7. Tirdea T.N. Filozofie și bioetica, Ed. UASM, 2000
8. Ţîrdea, T.N. Dicţionar de filozofie şi bioetică. Chişinău, 2004
9. Ţîrdea, T.N. Elemente de bioetica. Chișinău, 2005.
10. Ashcroft R. Principles of Health care Ethics, 2nd edition, 2007.
11. Andrew D. Lowson. What is medical ethics? Current anesthesia and critical care. 2010, 1-4.
12. Bird. S.B. Neuroethics . Elsevier, 2009.
13. Manson Helen. The need for medical ethics education in family medicine training. Fam. Med
2008; 40 (9):658-64
14. Sirkku K Hellsten. Global bioethics: utopia or reality? Developing World Bioethics, vol. 8, nr.
2, 2008 pp. 70-81.
15. Frazer Howard, Martin McKneally. Integrating Bioethics into postgraduate medical education:
the University of Toronto Model. Academic Medicine, vol. 85, no 6/june 2010.
16. Rachael E.Eckles, Eric M Meslin and co. Medical ethics education: where are we? Where
should we be going? A review. Academic Medicine, vol. 80, no 12/Decem 2005.
17. Racine E, Shevelli MI. Ethics in Neonatal neurology: when is enough, enough? Pediatric
Neurology, 2009; 40: 147-155.
18. Anna S. Iltis. Toward a coherent account of pediatric decision making. Journal of Medicine and
Philosophy, 35:526-552, 2010.
104
Proiect. V2
Omul sănătos în practica medicului de familie. Promovarea sănătăţii şi
prevenirea afecţiunilor.
105
Proiect. V2
Modelul de bunăstare este preocupat de stările mai bune decât normalul, precum şi de senzaţiile
subiective de sănătate.
Modelul de ambianţă descrie interacţiunile optime ale individului cu mediul ambiant.
Modelul eclectic include definiţiile neobişnuite ale sănătăţii.
Toate modelele menţionate nu sunt perfecte având avantaje şi dezavantaje.
Tentativa de a da sănătăţii o definiţie universală a fost întreprinsă de OMS şi este prezentă în
preambulul Constituţiei OMS, adoptate la Conferinţa Internaţională a Sănătăţi din 19 iunie – 22 iulie 1946,
în care este declarat: „Sănătatea este o stare de prosperitate completă fizică, mintală şi socială, ci nu doar
lipsa bolii sau infirmităţii”. Evident că conform definiţiei OMS, puţini locuitori ai Globului pământesc sunt
absolut sănătoşi. Totodată, aceasta definiţie stabileşte scopurile pentru sistemele de sănătate din diferite ţări,
atingerea cărora ar contribui la îmbunătăţirea potenţialului de sănătate al comunităţilor şi indivizilor. [11]
Biologia umană
Elementul biologiei umane include toate aspectele sănătăţii fizice şi mintale, care au loc în corpul
uman în consecinţă a proceselor biologice ale corpului şi determină înfăţişarea lui individuală sau fenotipul.
Acest element include ereditatea individului, procesele de mutaţie şi îmbătrânire, mulţimea interacţiunilor
dintre sistemele complexe interne ale corpului precum sistemele osteo-articular, muscular, nervos,
cardiovascular, endocrin, digestiv, etc. Fiind corpul uman atât de complex, implicaţiile biologiei umane sunt
numeroase, variate şi importante. Acest element contribuie la toate felurile de îmbolnăviri şi la toate tipurile
de mortalitate, inclusiv multe maladii cronice (cum ar fi artritele, diabetul, ateroscleroza, cancerul) şi altele
(cum sunt maladiile genetice, malformaţiile congenitale, retardul mintal). Problemele de sănătate care au
originea lor în biologia umană sunt multiple, cauzează enigme clinice numeroase şi costă foarte mult în
sensul serviciilor diagnostice şi curative.
Mediul ambiant
Categoria „Mediul ambiant” include toate aspectele (influenţele) legate de sănătate, care sunt externe
corpului uman şi asupra cărora individul are un control mic sau nu-l are deloc. Indivizii nu pot de sine
stătător asigura situaţia în care produsele alimentare, medicamentele, produsele cosmetice, aparatele, apa,
etc. sunt necontaminate şi neprimejdioase; în care pericolele pentru sănătate ce provin din aer, apă poluată,
106
Proiect. V2
zgomot, vibraţie sunt puse sub control; în care răspândirea bolilor transmisibile este prevenită eficient; în
care are loc colectarea şi procesarea corectă a deşeurilor de diferită provenienţă şi în care ambianţa socială,
cu toate schimbările ei rapide, nu produce efecte dăunătoare asupra sănătăţii.
Stilul de viaţă
Categoria „Stilul de viaţă” constă din totalitatea deciziilor luate de către indivizi, care afectează
sănătatea acestora, şi asupra cărora indivizii posedă un anumit grad de control. Deciziile personale, incorecte
din perspectiva sănătăţii, creează riscuri impuse de sine. Când aceste riscuri rezultă în îmbolnăvire sau deces,
poate fi spus că stilul de viaţă al victimei a contribuit sau chiar a cauzat boala sau decesul acesteia.
Factorii sociali
Este necesar de adresat şi determinantele sociale ale sănătăţii, acestea fiind strâns legate cu
determinantele discutate mai sus. Deşi importanţa biologicului, în special a moştenirii genetice este foarte
mare, iar descoperirile recente în domeniul genomului uman au permis înţelegerea mai profundă a
potenţialului sănătăţii şi a predispunerii la multe maladii, multe din cauzele majore care afectează sănătatea
indivizilor şi întregilor societăţi se află în mediul ambiant: ele apar şi dispar mai rapid decât schimbările în
genomul uman şi, de fapt reflectă schimbările modului de trai. Aceasta, probabil, este cauza majorării duratei
medii a vieţii la ultimele generaţii; tot aceasta poate fi explicaţia, de ce ţările Comunităţii Europene au
ameliorat considerabil starea de sănătate a populaţiei, iar altele ţări din Europa nu au reuşit. Aceasta ar fi
răspunsul la întrebarea: De ce diferenţele în starea de sănătate între diferite grupe sociale s-au majorat ori s-
au redus pe măsura schimbărilor condiţiilor socio-economice?
Gradientul social
Condiţiile sociale şi economice precare afectează sănătatea indivizilor pe parcursul vieţii. Oamenii
care se află în partea inferioară a scării sociale posedă riscul cel puţin dublu de îmbolnăviri serioase şi deces
prematur în comparaţie cu indivizii aflaţi în topul scării sociale. Gradientul social în sănătate se extinde de-a
lungul societăţii într-aşa fel că chiar şi în limitele unei categorii, persoanele situate mai jos pe scara socială
au mai multe îmbolnăviri şi decesuri premature decât cei aflaţi în topul categoriei.
107
Proiect. V2
Stresul
Circumstanţele stresante, care fac oamenii să se simtă anxioşi, îngrijoraţi, nefiind în stare să facă faţă
situaţiei, sunt devastatoare pentru sănătate şi pot duce la decese premature. Ce este cunoscut referitor la
stres? Circumstanţele sociale şi psihologice pot condiţiona stresul de lungă durată. Anxietatea continuă,
nesiguranţa, autoaprecierea joasă, izolarea socială, lipsa de control asupra vieţii la lucru şi acasă au efecte
puternice negative asupra sănătăţii. Acţiunea riscurilor psihosociale se acumulează pe parcursul vieţii şi
sporeşte probabilitatea deteriorării sănătăţii mintale şi a deceselor premature. Perioade îndelungate de
anxietate şi nesiguranţă, precum şi lipsa relaţiilor de suport sunt devastatoare în orice arie a vieţii nu ar
apărea. Cu cât mai jos se află indivizii în ierarhia socială, cu atât mai frecvent sunt întâlnite problemele de
acest gen. Cu toate că stresul în viaţa contemporană rar necesită activitate fizică de intensitate mare, sau chiar
moderată, lansarea răspunsului la stres redirecţionează resursele de la procesele fiziologice necesare pentru
menţinerea sănătăţii pe o durată lungă. Suferă atât sistemul cardiovascular cât şi cel imunitar. Acesta nu
contează pentru perioade scurte, însă dacă indivizii sunt tensionaţi prea frecvent sau tensionarea durează prea
mult, ei devin vulnerabili la un spectru larg de patologii, aşa cum sunt infecţiile, diabetul, hipertensiunea
arterială, cardiopatia ischemică, ictusul cerebral, depresia şi comportamentul agresiv.
Condiţiile de dezvoltare în copilărie.
Un bun început de viaţă înseamnă suport mamelor şi copiilor mici. Impactul dezvoltării şi educaţiei
în copilărie persistă pe parcursul vieţii. Studiile observaţionale şi cele de intervenţie demonstrează că bazele
sănătăţii a adultului sunt puse în copilărie şi chiar până la naştere. Creşterea cu retardare şi suportul
emoţional insuficient condiţionează riscul pe viaţă de sănătate fizică proastă şi funcţionare fizică, cognitivă şi
emoţională insuficientă în maturitate. Experienţele negative din copilărie şi creşterea fizică înceată devin
incorporate în biologia individului pe parcursul dezvoltării şi formează bazele capitalului individual biologic
şi uman, care afectează sănătatea pe parcursul vieţii. Condiţiile nefavorabile pe parcursul sarcinii pot duce la
dezvoltarea suboptimală a fătului printr-un lanţ, care poate include deficienţe în nutriţie pe parcursul sarcinii,
stres la gravidă, probabilitatea mai mare de fumat şi abuz de alcool şi droguri la gravidă, exerciţii insuficiente
şi îngrijire părintească neadecvată. Dezvoltarea neadecvată a fătului condiţionează riscuri pentru viaţa
ulterioară.
Perioada de copilărie este importantă pentru perioada ulterioară în sensul maleabilităţii
(adaptabilităţii) continue a sistemelor biologice. Deoarece stimulurile cognitive, emoţionale şi senzorii
programează răspunsurile creierului, atmosfera emoţională nesigură şi stimularea neadecvată poate duce la
pregătirea insuficientă pentru şcoală, reuşita insuficientă şi comportament problematic, sporind riscul de
marginalizare socială ulterioară. Deprinderile legate de sănătate, precum alimentaţia raţională, exerciţii
fizice, nefumatul, sunt asociate cu exemplele părinţilor şi prietenilor şi cu educaţia respectivă. Dezvoltarea
fizică înceată sau cu retard în copilărie este asociată cu dezvoltarea şi funcţionarea reduse a sistemelor
cardiovascular şi respirator, a pancreasului şi rinichilor, cu sporirea riscului de îmbolnăviri în vârsta adultă.
Izolare socială
Viaţa este scurtă acolo unde calitatea ei este proastă. Prin condiţionarea dificultăţilor, antipatiei şi
ostilităţii, sărăcia, izolarea socială şi discriminarea costă vieţi. Sărăcia, privarea şi excluderea socială au un
108
Proiect. V2
impact major asupra sănătăţii şi mortalităţii precoce, iar şansele de a trăi în sărăcie sunt mult mai mari la
anumite grupe sociale. Sărăcia absolută – lipsa condiţiilor materiale elementare necesare pentru viaţă –
continuă să existe chiar şi în cele mai bogate ţări. Şomerii, minorităţile etnice, oamenii cu disabilităţi,
refugiaţii, vagabonzii sunt la un risc sporit. Vagabonzii au o rată de mortalitate cea mai mare. Sărăcia relativă
înseamnă a fi mai sărac decât majoritatea membrilor societăţii şi este definită ca trai cu mai puţin de 60% din
venitul mediu naţional pe cap de locuitor. Aceasta de regulă nu permite accesul la locuinţă decentă, educaţie,
transport şi alţi factori importanţi pentru participare în viaţa societăţii. Marginalizarea de la viaţa socială şi
tratarea din partea altora ca un inferior duce la deteriorarea sănătăţii şi decese premature. Presiunea vieţii în
sărăcie este deosebit de dăunătoare în perioada sarcinii, în copilărie şi la bătrâneţe. În unele ţări, aproape o
pătrime din toată populaţia şi, în proporţie mai mare copiii şi bătrânii, trăiesc în condiţii de sărăcie relativă.
Cu cât mai lungă este perioada de trai în circumstanţe de sărăcie, cu atât mai mare este probabilitatea de a
suferi de probleme de sănătate, în special de maladii cardiovasculare. Pe parcursul vieţii oamenii trec şi
depăşesc perioade de sărăcie. Prin urmare, numărul celor care au suferit de sărăcie şi izolare socială este mult
mai mare decât numărul de oameni ce trăiesc în sărăcie actualmente. Sărăcia şi marginalizarea socială
sporeşte riscurile de divorţ şi separare, disabilitate şi boală, dependenţă de substanţe, izolare socială şi
viceversa, formând cercuri vicioase, care aprofundează situaţia grea în care se află individul.
Locul de muncă
Stresul la locul de muncă sporeşte riscul de îmbolnăviri. Oamenii care au un control mai bun asupra
evenimentelor la locul de muncă, au sănătate mai bună. În general, de avea loc de lucru este mai bine decât
de a fi şomer, însă organizarea socială a lucrului, stilurile de management, relaţiile sociale la locul de muncă,
toate au importanţă pentru sănătate. Dovezile demonstrează că stresul la locul de muncă contribuie la
diferenţele în sănătate condiţionate de statutul social, durata de aflare pe buletin şi rata deceselor. O serie de
studii la locul de muncă demonstrează că sănătatea suferă atunci când oamenii nu au posibilităţi să aplice pe
deplin aptitudinile posedate şi au autoritate mică în luarea deciziilor. Controlul insuficient asupra lucrului
propriu este strâns legat de incidenţa durerilor lombare, durata aflării pe buletin şi bolile cardiovasculare.
A fost depistat, că riscurile acestea sunt independente de caracteristicile psihologice ale indivizilor
studiaţi, însă sunt dependente de mediul la locul de muncă. Unele studii au evaluat rolul cerinţelor la locul de
muncă, şi unele demonstrează interacţiunea între cerinţe şi control. Locurile de muncă cu cerinţe mari şi un
grad redus de control posedă un risc sporit. Există date că suportul social la locul de lucru are acţiune
protectoare. Suplimentar, recunoaşterea neadecvată a eforturilor depuse la locul de lucru, la fel, este asociată
cu riscul cardiovascular sporit. Recunoaşterea poate fi în forma de salariu, status, sau autoapreciere.
Rezultatele menţionate demonstrează că mediul ambiant psihosocial la lucru este o determinantă importantă
a sănătăţii şi contribuie la gradientul social al sănătăţii.
Şomajul
Siguranţa la locul de muncă sporeşte sănătatea, bunăstarea şi satisfacţia. Nivelele mai mari de şomaj
cauzează mai multe boli şi decese premature. Şomajul pune sănătatea la risc, iar riscul este mai mare în
regiunile în care şomajul este mai răspândit. Dovezile din mai multe ţări demonstrează că chiar după
ajustarea la alţi factori, şomerii şi familiile lor au nivele mai înalte de mortalitate. Efectele şomajului asupra
109
Proiect. V2
sănătăţii sunt legate atât de consecinţele lui psihologice, cât şi efectele asupra sănătăţii mintale (în special,
anxietatea şi depresia), boli cardiovasculare şi factorii de risc cardiovascular. Din motivul că lucrul foarte
nesatisfăcător sau nesigur poate fi la fel de dăunător ca şi şomajul, pur şi simplu a avea un loc de lucru nu
întotdeauna înseamnă a avea protejată sănătatea fizică şi mintală: este importantă şi calitatea lucrului.
Suportul social
Prietenia, relaţiile bune sociale şi reţelele puternice de suport îmbunătăţesc sănătatea acasă, la lucru
şi în comunitate. Suportul social şi relaţiile bune sociale fac o contribuţie bună la starea sănătăţii. Suportul
social ajută la obţinerea resurselor emoţionale şi practice necesare omului. Apartenenţa la o reţea de
comunicare socială face oamenii să simtă grija, să se simtă iubiţi, apreciaţi şi respectaţi. aceasta are un efect
protector asupra sănătăţii. Relaţiile de suport, la fel, pot încuraja comportamentul mai sănătos. Suportul are
efecte pozitive şi la nivelul individual, şi la nivelul societăţii. Izolarea socială şi excluderea sunt asociate cu
rata sporită de mortalitate şi şanse mai rele de supravieţuire după infarct de miocard. Oamenii, care se bucură
de mai puţin suport emoţional şi social de la cei din jur, mai des se îmbolnăvesc, mai des fac depresie, au
riscul mai mare de complicaţii în sarcină şi au grade mai avansate de disabilitate cauzată de bolile cronice.
Sărăcia poate contribui la izolare socială. Societăţile cu grade mari de inegalitate în venituri au tendinţa de a
avea mai puţină coeziune socială şi crime mai violente.
Dependenţa de substanţe
Indivizii se întorc spre alcool, droguri şi tutun, şi suferă din cauza utilizării lor, însă acest consum
este influenţat de condiţiile şi circumstanţele sociale. Folosirea drogurilor este atât răspuns la insuccese
sociale, cât şi un factor important în agravarea inegalităţilor în sănătate. Ea oferă utilizatorilor senzaţia de
scăpare de la stres şi dificultăţi, însă face problemele şi mai grave. Dependenţa de alcool, consumul ilicit de
droguri, fumatul, - toate acestea sunt strâns asociate cu semnele de dezavantaj social şi economic. În unele
ţări din Europa de Est, anii 80-90 au fost ani de dezastru social-economic. Prin urmare, numărul deceselor
legate de consumul de alcool, precum a celor legate de accidente rutiere, violenţă, traume şi suicid, - a sporit
dramatic. Dependenţa de alcool este asociată cu moartea violentă şi în alte ţări. Mecanismele cauzale,
probabil acţionează bidirecţional. Oamenii încep să consume alcoolul în exces pentru a potoli durerea din
cauza condiţiilor dure sociale şi economice, iar dependenţa de alcool agravează problemele şi morbiditatea
socială. Ironia constă în faptul că oferind refugiu temporar de la realitate, alcoolul agravează problemele,
care au cauzat consumul lui. Similară este şi situaţia cu fumatul.
Privarea socială, fiind măsurată prin locuinţă proastă, venit mic, familii incomplete, şomaj sau
vagabondaj, este asociată cu rate înalte de fumat şi foarte joase de abandonare. Fumatul este o una din căi
majore de pierdere a veniturilor pentru cei săraci şi o cauză importantă de deteriorare a sănătăţii şi a
deceselor premature, în pofida faptului că nicotina nu ameliorează realmente stresul şi nici nu ridică
dispoziţia. Consumul de alcool şi droguri este promovat de marketing-ul şi promoţia agresive ale
companiilor transnaţionale şi de organizaţii criminale. Activităţile lor sunt o barieră majoră pentru iniţiativele
politice de a reduce consumul de către tineri, iar complicitatea lor la contrabandă, în special a produselor din
tutun, a împeticat eforturile guvernelor de a limita consumul prin mecanismele de preţuri.
110
Proiect. V2
Alimentaţia
Deoarece forţele pieţii globale controlează aprovizionarea cu produse alimentare, alimentaţia
sănătoasă devine o problemă politică. Comerţul produselor alimentare este un business mare în lume. Acest
business croieşte aprovizionarea cu produsele alimentare în mai multe regiuni ale lumii, având interesele sale
economice, fapt de care trebuie de ţinut cont în evaluarea caracterului de alimentaţie a unor comunităţi şi a
indivizilor. Dieta corectă şi aprovizionarea adecvată cu produse alimentare este importantă pentru
promovarea sănătăţii şi bunăstării. Insuficienţa produselor alimentare şi varietatea lor redusă cauzează
malnutriţia şi boli deficitare. Consumul excesiv (la fel, o formă de malnutriţie) contribuie la apariţia bolilor
cardiovasculare, diabetului, cancerului, bolilor degenerative ale ochiului, obezităţii şi cariei dentare. Sărăcia
alimentară există alături cu abundenţa alimentară. O problemă importantă de sănătate este disponibilitatea şi
costul alimentaţiei sănătoase. Accesul la alimentaţia calitativă influenţează mai mult asupra alimentaţiei
decât educaţia în alimentaţia sănătoasă. Creşterea economică, ameliorarea condiţiilor de trai şi celor sanitare
au adus cu sine tranziţia epidemiologică de la boli infecţioase la boli cronice, inclusiv cardiopatia ischemică,
ictus şi cancer. Concomitent a survenit şi tranziţia nutriţională, când caracterul de alimentaţie s-a schimbat
spre consum excesiv de grăsimi săturate şi carbohidraţi, ce duc la obezitate. În acelaşi timp, obezitatea a
devenit mai răspândită printre săraci decât printre bogaţi. Condiţiile sociale şi economice rezultă în
gradientul social în calitatea alimentaţiei, ce contribuie la inegalităţi în sănătate. Cea mai mare diferenţă
alimentară între clasele sociale este sursa substanţelor nutritive. În mai multe ţări, săracii tind să consume
alimentele mai ieftine, procesate în locul produselor proaspete. Oamenii cu venituri mici, precum familiile
tinere, bătrânii, şomerii, nu au posibilitatea să se alimenteze calitativ. Scopurile alimentare în profilaxia
maladiilor cronice presupun consumul de mai multe legume şi fructe proaspete şi mai multe produse minimal
prelucrate ce conţin amidon, însă cât mai puţine grăsimi animaliere, zahar rafinat şi sare. Mai mult de 100 de
comitete de experţi au căzut de acord asupra acestor scopuri alimentare.
Transportul
Transportul sănătos înseamnă mai mult mers pe jos sau cu bicicleta, suplimentat de un sistem bun de
transport public. Mersul pe jos sau cu bicicleta şi folosirea transportului public promovează sănătatea pe
patru căi. Ele asigură efortul fizic, reduc numărul de accidente fatale, consolidează contactele sociale şi reduc
poluarea aerului. Din cauza că mecanizarea a redus gradul de eforturi fizice la locurile de lucru şi în locuinţe
şi a contribuit la epidemia crescândă de obezitate, este nevoie de găsit căi noi de incorporare a efortului fizic
în viaţa cotidiană. Exerciţiile sistematice protejează contra bolilor cardiovasculare, şi, prin limitarea
obezităţii, reduc instalarea diabetului de tip II. Ele promovează senzaţia de bunăstare şi protejează persoanele
vârstnice de depresie. Reducerea traficului rutier ar contribui la fel la reducerea numărului de accidente
rutiere şi deceselor în urma lor. Cu mai puţini pietoni, străzile încetează să mai fie spaţii sociale, iar pietonii
izolaţi pot avea frică de atac. Izolarea socială şi lipsa interacţiunii în comunitate sunt puternic asociate cu
starea mai proastă de sănătate. Traficul rutier redus diminuează poluarea aerului prin gazele de eşapament,
consumul combustibilelor nerenovabile şi nu duce la încălzirea globală. Mersul pe jos şi ciclismul nu
contribuie la îmbolnăviri din cauza poluării aerului, nu produc zgomot şi sunt mai preferabile pentru
localităţile ecologice compacte din viitor. [7, 10]
111
Proiect. V2
Politici şi intervenţii
Comporta-
mentul
Mediul Mediul
fizic Individual social
Biologia
Acces la servicii
calitative de asistenţă
medicală
Adaptat din „Healthy People 2010: Understanding and Improving Health”. [5]
112
Proiect. V2
funcţională maximă/optimă. Mai jos de 30% de maximum există doar o fâşie subţire de siguranţă până la
apariţia pericolului serios pentru funcţionare şi supravieţuire. Anume în limitele acestei fâşii apare
majoritatea adresărilor la medici şi sunt generate cele mai mari cheltuieli în sensul diagnostic şi curativ. [1]
Sănătate
30% Boală,
Disabilitate
Deces sau
20% pierdere
profundă
0%
113
Proiect. V2
sau alte riscuri specifice, - atunci una din sarcinile medicului de familie este de a explora aceste domenii şi
de a lua măsuri potrivite educaţionale şi preventive.
Înţelegerea procesului de evoluţie a pacientului de la sănătate la boală şi viceversa, precum şi
conştientizarea relaţiilor dialectice între sănătate şi boală, îi permite medicului de familie stabilirea mai
corectă a diagnosticului de sănătate şi de boală. Etapele tranziţiei sunt prezentate în figura 3. Starea iniţială
este starea de sănătate. În aceasta fază individul este supus acţiunii diferitor factori de risc externi şi interni,
însă organismul posedă o rezistenţă suficientă pentru a înfrunta şi neutraliza efectele lor. La o etapă anumită,
mecanismele de neutralizare a efectelor factorilor de risc se epuizează şi organismul devine sensibil la
acţiunea influenţelor negative, deplasându-se în faza de susceptibilitate, în care efectele negative a factorilor
de risc externi şi interni se acumulează, cauzând declanşarea proceselor patologice. Procesul patologic rar se
dezvoltă imediat. Chiar şi în cazul îmbolnăvirilor acute, boala există în faza ei asimptomatică (perioada de
incubaţie în bolile infecţioase, faza asimptomatică a DZ, ateroscleroza coronariană, etc.).
Stadiul Semne şi
Susceptibi- Evoluţia Clinica
Sănătate asimpto- simptome Complicaţii
litate clinică desfăşurată
matic minore
Manifestările subiective ale bolii lipsesc, însă explorarea clinică şi paraclinică aprofundată permite
depistarea unor dereglări instrumentale şi de laborator. La o etapă anumită de evoluţie a bolii, pacientul poate
prezenta unele simptoame minore, acestea fiind în majoritatea cazurilor nespecifice (de ex.: fatigabilitate,
dereglarea somnului, modificări în dispoziţie, etc.), care nu-i reduc considerabil capacitatea şi sunt
interpretate ca tranzitorii. La un moment dat, manifestările clinice impun pacientul să se adreseze medicului.
Stabilirea diagnosticului în fazele precoce ale bolii necesită explorare minuţioasă a pacientului, gândire
medicală cu aplicarea cunoştinţelor atât din domeniul clinic, cât şi din domeniul sănătăţii publice (de ex.:
pacientul cu inapetenţă, care vine din focarul de tuberculoză), supraveghere atentă a cazului. Având pacientul
clinica desfăşurată a unei maladii, în majoritatea cazurilor tipice, este relativ uşor de stabilit diagnosticul
clinic. O mare parte din boli acute vor fi vindecate complet cu, sau fără consecinţe decelabile, altele vor
evolua în faza lor cronică. Mai multe boli, în special cele cronice se caracterizează prin perioade de remisii şi
acutizări, în urma cărora capacităţile funcţionale ale pacientului se diminuează progresiv, boala ajungând la o
etapă, în care manifestările ei nu pot fi compensate, chiar şi cu aplicarea tratamentului potrivit. În ultima
fază, în care sunt epuizate toate mecanismele interne de compensare şi posibilităţile tratamentului, boala va
atinge pragul de supravieţuire a pacientului. Este evident că evoluţia de la o fază la alta este însoţită de
pierderea respectivă a potenţialului de sănătate. Cu alte cuvinte, cu cât mai grav este bolnav pacientul, cu
114
Proiect. V2
atâta mai redus este potenţialul lui de sănătate. Criteriile de diagnosticare a gradelor de sănătate, şi, respectiv,
a gradelor de boală este prezentat în tabelul 1.
Tab. 1. Diagnosticul gradelor şi a formelor de sănătate [9]
Gradul Gradul Elemente
de sănătate de boală de diagnostic
Sănătate ideală absentă absenţa semnelor de boală / absenţa factorilor de risc
prezenţa semnelor pozitive / vigoare şi rezistenţă deosebită
Sănătate deplină absentă absenţa semnelor de boală / absenţa factorilor de risc
date clinice şi paraclinice normale / prezenţa semnelor pozitivi
Sănătate satisfăcătoare stadiul de susceptibilitate prezenţa factorilor de risc / absenţa semnelor de boală
date clinice şi paraclinice / normale
Sănătate îndoielnică stadiul preclinic prezenţa factorilor de risc / semne vagi de boală
datele clinice şi paraclinice la limita maximă a normalului
Sănătate subminată stadiul incipient prezenţa factorilor de risc / prezenţa semnelor de debut
/ modificări biologice minime
Sănătate compromisă stadiul manifest prezenţa factorilor de risc / modificări clinice şi paraclinice
caracteristice
Sănătate pierdută stadiul decompensat leziuni ireversibile / tulburări de adaptare / apariţia complicaţiilor
115
Proiect. V2
probleme. Această teorie serveşte drept îndrumar pentru cercetarea factorilor care pot fi modificaţi precum
cunoştinţele, abordările, autoeficacitatea, sprijinul social, lipsa resurselor, etc.
Teoria schimbării sau teoria acţiunii. Serveşte drept îndrumar pentru elaborarea intervenţiilor de
promovare a sănătăţii, Teoriile oferă concepte clare care pot fi transpuse în mesaje şi strategii. Ele sunt
punctele de reper pentru evaluarea în baza unei teorii şi determină elaborarea unor asumări explicite privind
modul în care programul ar trebui desfăşurat.
Activităţile de promovare a sănătăţii sunt practic imposibile fără componenta de schimbare a
comportamentului (a unui individ, unui grup sau a unei comunităţi). Toate modelele de schimbare a
comportamentului se bazează mai mult sau mai puţin pe concepte şi fac parte din elementele a celor două
teorii menţionate: teoria explicativă şi teoria schimbării. Modelele diferite se expun în mod diferit asupra
individului şi/sau asupra grupelor şi comunităţilor.
Există mai multe modele de schimbare a comportamentului utilizate pentru explicarea diferitor
fenomene sau fundamentarea diferitor programe de acţiuni. Actualmente sunt cunoscute nu mai puţin de 9
modele, din care vor fi discutate 2 aplicate mai pe larg:
Modelul de încredere în sănătate.
Modelul transteoretic (modelul etapelor de schimbare).
116
Proiect. V2
Luarea deciziei/pregătirea/planificarea. Perioada se caracterizează prin elaborarea planului de
măsuri concrete de schimbare a comportamentului, stabilirea momentului în timp.
Acţiune. Este perioada de implementare a planului de schimbare a comportamentului.
Menţinere. Perioada este caracterizată prin asigurarea continuităţii schimbărilor obţinute în
comportament.
Modelul acesta reflectă/tratează schimbarea comportamentului ca un proces în care indivizii se află
la diferite etape de promptitudine de a-şi schimba comportamentul. Modelul „Stadiilor de schimbare” nu
este liniar. Indivizii pot intra şi ieşi din procesul de schimbare la orice punct/etapă, iar unii pot repeta o etapă
de mai multe ori.
Modelul transteoretic recunoaşte că nu fiecare individ este pregătit să-şi schimbe comportamentul.
Acest model este util în alcătuirea programelor pentru sănătate destinate etapelor specifice a procesului de
schimbare, pentru a ghida indivizii prin procesul acesta.[3]
Impactul programelor de schimbare a comportamentului
Abordările intensive foarte eficiente de grup în abandonarea fumatului de obicei au un efect mai
sporit în rata de abandonare a tutunului decât intervenţiile de consiliere în instituţiile de asistenţă medicală
primară. Metodele aplicate pentru lucru în grup produc o rată de abandonare de 30 – 40%, însă cuprind doar
o proporţie mică de fumători foarte motivaţi, doritori să se trateze (de obicei 3 – 5% din toţi fumătorii).
Astfel, impactul potenţial asupra prevalenţei fumatului (impact = de participare x eficienţa) este mult mai
inferior decât impactul intervenţiilor sistematice la nivelul instituţiilor de asistenţă medicală primară
deoarece aici pot cuprinde 70% de fumători ce vizitează medicii anual, şi pot rezulta în 5 – 10% cazuri de
abandonare a fumatului în mediu.
Intervenţiile cu o eficacitate modestă care adresează consumul excesiv de alcool şi modificarea dietei
în cazul abordării similare din perspectiva sănătăţii publice, vor avea un impact considerabil asupra
populaţiei întregi, fiind aplicate pe larg.
Abordarea practică a depăşirii barierelor pentru intervenţiile de modificare a comportamentului.
Există un şir de bariere (obstacole) pentru aplicarea intervenţiilor de schimbare a comportamentului
în practica instituţiilor medicale, printre care mai răspândite sunt următoarele: focusarea asupra problemelor
medicale (clinice) mai urgente; Insuficienţa de timp; Instruirea insuficientă a personalului; Insuficienţa de
încredere în forţele proprii; remunerarea insuficientă; cererea insuficientă din partea pacienţilor; Insuficienţa
resurselor de suport; informarea insuficientă din partea pacienţilor, în special referitor la succesele obţinute.
117
Proiect. V2
ADVISE (propune, dă sfat). Se va da un sfat clar, specific şi personalizat referitor la schimbarea
comportamentului, care va include şi informaţii despre daunele/pericolele comportamentului actual şi
beneficiile personale în cazul schimbării comportamentului.
AGREE (obţine acordul). Prin colaborare se va alege scopul şi metodele potrivite de atingere a
scopului bazate pe interesul pacientului şi dorinţa lui de a schimba comportamentul.
ASSIST (ajută). Folosind tehnicile de schimbare a comportamentului (autoajutorarea şi/sau
consilierea) pacientul se ajută în atingerea scopurilor stabilite prin însuşirea deprinderilor, obţinerea
încrederii şi suportului social, suplimentat prin tratamentul medical adăugător unde este necesar (ex.
contraceptive, farmacoterapia la dependenţă de alcool, tutun, etc.).
ARRANGE (organizează). Se vor programa contactele de supraveghere ulterioară (personal sau prin
telefon) pentru a asigura asistenţa şi suportul continuu şi pentru a ajusta planul de tratament dacă este
necesar, inclusiv referirea la tratament mai intensiv sau specializat.
Argumentarea implementării strategiei celor 5 „A”
Conţinutul fiecărui pas al constructului 5 „A” variază de la comportament la comportament, însă
intervenţiile medicale axate spre orice schimbare a comportamentului pot fi descrise cu referire la fiecare din
cele cinci componente ale constructului. Tipurile şi intensitatea măsurilor de modificare a comportamentului
pot varia în funcţie de complexitatea schimbărilor, necesitatea achiziţionării sau abandonării a unui sau altui
comportament, precum şi de factorii individuali ai pacientului.
Assess. Din motivul că riscurile comportamentale sunt în mare măsură invizibile şi rar prezintă
cauza de bază în căutarea asistenţei medicale, sistemele explicite de evaluare a factorilor comportamentali de
risc servesc pentru două scopuri:
• identificarea tuturor persoanelor care necesită unele intervenţii pentru un anumit comportament (de ex.,
indivizii sedentari, versus indivizii suficient de activi fizic);
• acumularea datelor necesare pentru a grupa pe cei care necesită intervenţii diferite şi, determinarea
problemei unde este necesar, pentru a individualiza intervenţiile în scopul eficientizării lor maxime în
sensul beneficiului pentru sănătate.
În dependenţă de caracterul comportamentului, grupele vor avea intervenţii ajustate la practicile lor
curente (de ex., fumătorii versus cei care au abandonat recent fumatul), intenţiile (de ex., femeile care
intenţionează să alimenteze copii la sân versus cele care nu intenţionează), promptitudinea la schimbare (de
ex., cei care intenţionează să-şi modifice comportamentul în curând versus cei care intenţionează să încerce
peste o perioadă mai îndelungată de timp) şi prezenţa factorilor medicali/fiziologici, care vor influenţa
alegerea opţiunilor (de ex., femeile gravide versus cele ne gravide). În limitele grupelor-ţintă factorii
moderatori, aşa cum sunt vârsta, sexul, provenienţa etnică, prezenţa maladiilor şi gradul de informare în
problemele de sănătate, pot ajuta la individualizarea accentului intervenţiei din motivul că o astfel de
individualizare s-a dovedit benefică. Evaluarea în scopul individualizării intervenţiilor poate fi efectuată mai
târziu, la etapa de obţinere a acordului. Evaluarea poate identifica şi contraindicaţiile pentru intervenţii, aşa
cum se poate întâmpla în promovarea activităţii fizice în prezenţa unor boli curente, sau securitatea şi
oportunitatea terapiei de substituire a nicotinei în calitate de adjuvant.
118
Proiect. V2
O evaluare sistematizată şi sistematică de rutină serveşte drept bază pentru o consiliere activă în
problemele de comportament, şi în special în realizarea potenţialului ei în ameliorarea sănătăţii publice. De
exemplu, prezenţa şi aplicarea unui sistem de identificare şi documentare a fumătorilor sporeşte de trei ori
probabilitatea intervenţiei din partea medicilor. Evaluarea adecvată poate ajuta la considerarea priorităţilor
pacienţilor şi riscurilor medicale, în special la indivizii cu riscuri comportamentale multiple. La moment
există puţine cercetări în metode eficiente de prioritezare între riscuri comportamentale coexistente.
Strategiile de evaluare ideale pentru practica medicală sunt fezabile, scurte, pot fi interpretate sau
cuantificate uşor şi precis; ele contribuie la sporirea eficacităţii şi la ajustarea intervenţiilor. Evaluarea
variază în volum de la câteva întrebări focusate în cadrul vizitei la medic („Aţi folosit produse din tutun în
ultimele 7 zile? Dacă da, Vă gândiţi în mod serios să abandonaţi în următoarele 6 luni? Dacă nu, aţi folosit
produse din tutun în ultimele 6 luni?”) până la instrumente mult mai sofisticate, aşa cum este chestionarul de
evaluare a riscului pentru sănătate (HRA – Health Risc Apprisal), care este un chestionar din mai multe
pagini ce colectează informaţia despre pacient pentru identificarea factorilor de risc şi de regulă se utilizează
pentru obţinerea informaţiei detaliate individuale necesare pentru acţiuni de promovare a sănătăţii,
menţinerea funcţionalităţii şi prevenirea maladiilor. Informarea pacientului asupra rezultatelor chestionării
HRA aparte sau în combinaţie cu o singură sesiune de consiliere cu medicul este de regulă ineficientă în
obţinerea schimbărilor de comportament, însă HRA poate servi o metodă ieftină şi uşoară pentru culegerea
sistematizată a datelor despre un spectru de comportamente în sănătate ce pot fi modificate, precum şi despre
factorii asociaţi.
Advise. După cum a mai fost menţionat, sfatul medicului stabileşte problemele de comportament ca
o parte importantă a asistenţei medicale şi fortifică motivaţia pacientului de a se schimba. Un astfel de sfat
are o forţă mai mare dacă personalizarea prin stabilirea legăturilor concrete între schimbarea
comportamentului şi îngrijorările specifice ale pacientului cu privire la sănătate, experienţa lui, familia,
situaţia socială, fiind ajustat la nivelul de cultură sanitară a individului. Sfatul medicului în primul rând dă o
direcţie pentru acţiune, pe când alţi lucrători medicali şi media trebuie să asigure detaliile. În acest caz,
medicul este un catalizator unical pentru schimbarea comportamentului pacientului şi este ajutat în mare
măsură de către un sistem coordonat în obţinerea şi menţinerea schimbării.
Informaţia despre evaluarea curentă sau precedentă poate ajuta la personalizarea riscurilor şi
beneficiilor pentru sănătate, precum şi pentru sporirea gradului de motivare pentru schimbare. Un sfat bun,
prestat calitativ susţine autodeterminarea (autosuficienţa) pacientului. Utilizarea formelor potrivite (de ex.,
„Ca medicul Dvs. eu consider că trebuie să Vă spun” în locul „Dvs. trebuie”) este o cale subtilă însă
puternică de a exprima respectul şi a evita lezarea autonomiei pacientului.
Un sfat medical eficient are câteva elemente importante. Informaţia furnizată pacientului poate fi de
ordin biologic (rezultatele testelor de laborator sau investigaţiilor instrumentale), normativ (comparaţiile cu
normele pentru aceea-si vârstă şi sex), sau ipsativă (compararea cu rezultatele precedente ale pacientului). O
mare importanţă are şi modul în care este dat sfatul medical – un stil călduros, empatic şi neacuzativ produce
mai multă cooperare şi mai puţină rezistenţă în special din partea pacienţilor ce nu sunt la momentul actual
cointeresaţi în modificarea comportamentului. O abordare respectuoasă individualizată consideră în primul
119
Proiect. V2
rând interesul pacientului în schimbare înainte de a-l informa despre riscurile sau de a-l convinge să
întreprindă acţiuni. Un sfat medical potrivit la fel evidenţiază încrederea medicului în aptitudinea (abilitatea)
pacientului de a-şi schimba comportamentul (crearea şi fortificarea auto-eficacităţii)şi asigură pacientul că
există mai multe căi de abordare a schimbării cu succes, precum şi resurse de suport pentru schimbare a
comportamentului dacă aceasta a fost iniţiată. Recunoaşterea succeselor precedente ale pacientului în
obţinerea schimbărilor la fel poate fortifica încrederea lui în succes. Cu toate elementele menţionate,
mesajele de sfat pot fi compacte şi scurte (30 – 60 secunde), în special când sunt îmbinate cu alte forme de
asistenţă.
Agree. La acest capitol pacientul şi medicul ajung la un „numitor comun” în ceea ce ţine de aria
(ariile) în care este necesar de considerat sau de întreprins schimbări de comportament. Dacă ambii sunt de
acord că schimbarea este necesară, ei vor colabora la definitivarea scopurilor şi/sau metodelor de modificare
a comportamentului. Importanţa asistenţei colaborative şi acordului pacientului pe parcursul acţiunii nu a
fost atât de explicită în modelul iniţial de cele 4 „A”, însă gândirea medicală s-a schimbat în ultimele decenii
spre participarea mai activă a pacienţilor la mai multe aspecte de asistenţă medicală. Într-o măsură tot mai
mare deciziile medicale se bazează pe acordul între pacient şi medic după considerarea mai multor opţiuni de
tratament, consecinţelor posibile şi preferinţelor pacientului. Luarea deciziilor în comun este în special
recomandată pentru serviciile preventive, care implică relaţiile risc-beneficiu contradictorii sau foarte
individualizate. La fel, abordarea de colaborare cu pacientul favorizează şi accentuează alegerea pacientului
şi autonomia lui. Ea este necesară în intervenţiile de consiliere comportamentală, în care pacientului îi
aparţine decizia definitivă.
Implicarea pacienţilor în luarea deciziilor referitor la schimbarea comportamentului oferă beneficii
importante, inclusiv în situaţiile în care decizia ce implică riscuri şi beneficii concurente, cu certitudine nu
provoacă îngrijorări. Pacienţii implicaţi în mod activ în luarea deciziilor ce ţin de asistenţa medicală au
senzaţia de un control mai mare asupra situaţiei, cea ce prezintă un factor important pentru schimbarea
reuşită a comportamentului. Similar, implicarea pacienţilor în luarea deciziilor promovează şi facilitează
alegerile bazate pe aşteptările realistice şi pe valorile pacientului, care la rândul lor sunt factorii importanţi în
aderare sau complianţă. Metodele axate pe pacient, în care este obţinut acordul reciproc între pacient şi
medic asupra anumitor schimbări, pot necesita mai puţin timp pentru vizite decât cele axate pe prestator.
Întrebările suplimentare vor ajuta la determinarea conţinutului componentelor ulterioare ale
intervenţiei. De ex., recomandările curente referitor la fumat propun de a evalua dacă pacientul doreşte să
întreprindă tentativa de abandonare în perioada de 30 de zile următoare. Dacă nu doreşte, asistenţa ulterioară
va constitui o intervenţie de motivare pentru a suporta încrederea şi promptitudinea, precum şi a adresa
barierele de ambianţă şi altele care împiedică schimbarea. În cazul în care pacientul este pregătit să
întreprindă acţiuni, se va acorda consilierea ulterioară comportamentală concomitent cu medicaţia sau alte
metode potrivite. În mai multe cazuri câteva întrebări scurte, de ex., „Cât de important este pentru dvs. să...”
sau „Cât de sigur sunteţi că puteţi...” cu uşurinţă evaluează motivaţia individului şi încrederea în posibilitatea
de a schimba comportamentul, în mod rapid identifică căile de perspectivă (posibilităţile) pentru asistenţa
ulterioară. Astfel de comunicare deschisă poate angaja într-un mod inofensiv şi un pacient puţin cointeresat
120
Proiect. V2
în schimbare, cea ce poate spori cunoştinţele, încrederea în sine şi motivaţia. Aplicarea în mod activ a
consimţământului pacientului înainte de a proceda cu consilierea ulterioară în privinţa comportamentului
poate preveni rezistenţa. Consimţământul presupune existenţa mai multor opţiuni de tratament sau intervenţii
pentru a angaja pacientul să atingă scopurile stabilite în schimbarea comportamentului. De ex., pacienţii vor
putea alege din opţiunile la domiciliu sau în sala de fitness pentru sporirea nivelului de activitate fizică; din
substituirea nicotinei sau metoda de inducţie a aversiunii pentru abandonarea fumatului; din folosirea
contraceptivelor sau abstinenţă pentru prevenirea sarcinii, precum şi dintr-o mulţime de opţiuni pentru
corijarea dietei. Suplimentar, pentru fiecare din cele menţionate, pacienţii vor putea alege din opţiunile de a
se baza pe scheme de autoajutorare sau metode medicale mai intensive în dependenţă de preferinţele lor
anticipate de însuşire mai intensă a deprinderilor sau unui nivel mai mare de suport social pe care îl poate
asigura consilierea în persoană. La persoane cu mai multe riscuri comportamentale consimţământul este
necesar referitor pentru decizia la care schimbare (schimbări) de întreprins în primul rând.
Assist. În cadrul asigurării asistenţei, lucrătorul medical asigură un tratament suplimentar în
ameliorarea barierelor pentru schimbare, sporirea motivaţiei pacientului, dexterităţilor de autoajutorare şi/sau
ajută pacientul să obţină suportul necesar pentru schimbarea reuşită a comportamentului. Intervenţiile
eficiente de asistenţă au scopul de a instrui pacientul în autoajutorare ceea ce implică achiziţionarea şi
dezvoltarea deprinderilor în soluţionarea problemelor şi depăşirea obstacolelor, împuternicindu-l astfel pe
pacient să întreprindă paşii ulteriori în obţinerea schimbărilor preconizate a comportamentului preconizate.
Cei care nu sunt pregătiţi să se implice în schimbarea comportamentului în viitorul apropiat, frecvent
beneficiază din aplicarea strategiilor de asistenţă care explorează ambivalenţa şi stimulează motivaţia. După
cum a fost menţionat anterior, asistenţa suplimentară prin tehnici eficiente de schimbare a comportamentului
nu ar trebui să fie acordată nemijlocit de medicul din AMP de sine stătător în cadrul vizitei de asistenţă
medicală primară. Medicii pot acorda asistenţa prin referire la un alt profesionist medical din instituţia
medicală sau din afara acesteia, în comunitate. Este important că acest tip de abordare în mod tipic implică
mai multe canale de comunicare şi metode de intervenţii, ceea ce la fel produce rezultate mai bune.
Asistenţa adiţională în cadrul sau înafara vizitei pacientului probabil va produce rezultate mai bune
decât un tratament „de contact minim” sau „numai-sfat”. De ex., dacă consilierea cu durata de 1 – 3 minute
s-a dovedit să sporească rata abandonării fumatului de 2 ori în perioada de 6 luni, intervenţiile cu durata mai
mare şi cu contacte multiple produc efecte şi mai bune. Majorarea timpului total de contact al intervenţiei
(timpul pentru 1 intervenţie x numărul de contacte) de la minim (1-3 minute) până la mai mult de 30 minute
dublează rata de abandonare de lungă durată. Analiza recentă la nivelul populaţiei SUA denotă că rata ex-
fumătorilor oglindeşte sporirea numărului de lucrători medicali care asigură o consiliere sistematică
pacienţilor săi de la 60 la 90%. Această estimare a fost comparată cu cei care asigură o consiliere
suplimentară (10 minute) efectuată de către medic sau alt lucrător medical pentru 50% de fumători, care după
prima consiliere au manifestat cointeresarea în abandonarea fumatului. Rezultatele indică că sporirea ratei de
consiliere asigurate numai de către medici va produce suplimentar 63.000 de persoane ce vor abandona
fumatul în perioada de 1 an. Suplimentarea nivelului mai înalt de consiliere cu asistenţa consultativă de
scurtă durată va spori numărul de fumători care ar abandona fumatul de 10 ori (630.000 de persoane).
121
Proiect. V2
Tehnicile de consiliere variază în dependenţă de comportament şi de necesităţile individuale ale
pacienţilor, însă includ consilierea practică (instruirea dexterităţilor/deprinderilor în soluţionarea
problemelor) în scopul substituirii comportamentului problematic cu alte comportamente şi al depăşirii
barierelor de ambianţă şi celor fiziologice pentru schimbare. Asistenţa la fel poate include şi suportul direct
de la formator/echipă, sfaturi în obţinerea suportului social din partea prietenilor şi familiei, asigurarea cu
materialele necesare pentru auto-ajutorare în scopul susţinerii eforturilor individuale de schimbare, precum şi
eliberarea sau prescrierea medicamentelor (dispozitivelor) necesare (de ex., farmacoterapia dependenţei de
tutun, contraceptive pentru prevenirea sarcinii neplanificate, suplimente dietetice pentru anumite regimuri de
scădere ponderală). Alte metode (tehnici) eficiente de schimbare comportamentală utilizează modelarea şi
antrenamente de comportament, contractarea cu angajaţii (contingency contracting), controlul asupra
stimulentelor, instruirea în dirijarea (conduita) stresului, utilizarea auto-monitorizării şi auto-stimulării (self-
reward).
Implicarea mai multor profesionişti şi utilizarea metodelor complementare de intervenţii sporeşte
fezabilitatea şi eficacitatea asistenţei ulterioare în modificarea comportamentului. Videofilmele interactive
pot asigura elemente standardizate pentru intervenţiile de consiliere comportamentală. Consilierea prin
telefon şi materialele de auto-ajutorare elaborate calitativ asigură canale suplimentare pentru efectuarea
eficientă a intervenţiilor eficace. În cazul confirmării eficacităţii, intervenţiile computerizate vor oferi un
contact direct interactiv prin terminalele calculatoarelor sau Internet ceea ce depăşeşte posibilităţile
resurselor personalului din oficiu. Pentru instituţiile cu posibilităţile limitate, acordarea asistenţei potrivite în
schimbarea comportamentului este mai uşoară dacă activităţile educaţionale şunt repartizate între lucrătorii
medicali (de ex., medicul, asistenta medicală, registratorul).
Arrange. Aranjarea supravegherii ne impune să re-conceptualizăm factorii de risc comportamental ca
probleme cronice care se schimbă cu timpul. Independent de intensitatea asistenţei, o formă sau alta de
supraveghere, evaluare şi suport prin intermediul vizitelor repetate, convorbirilor telefonice sau altor forme
de contact, este necesară pentru succesul intervenţiilor de modificare a comportamentului. Contactele
ulterioare de supraveghere asigură posibilitatea de reevaluare şi ajustare a planului iniţial de schimbare
comportamentală. De regulă, aceasta se obţine prin repetarea succintă a celor 4 „A” iniţiale (assess, advise,
agree, assist) pentru a ajusta planul iniţial ţinând cont de eforturile depuse de către pacient, experienţa lui şi
de perspectiva curentă. Supravegherea în continuare permite asigurarea suportului necesar pentru menţinerea
schimbării comportamentului şi prevenirea exacerbărilor pentru cei care deja au obţinut schimbări
substanţiale de comportament. În general, primul contact de supraveghere este mai util de programat după o
perioadă relativ scurtă (de ex., 1 lună), deşi timpul poate să fie selectat în dependenţă de necesitatea acordării
suportului la un anumit eveniment (de ex., contactarea prin telefon după câteva zile de la data stabilită pentru
abandonarea fumatului.
După evaluarea iniţială care va urma după intervenţie, contactele ulterioare de regulă sunt planificate
la intervale succesiv mai mari pentru asigurarea suportului necesar şi continuarea într-o manieră descrescând
gradual.
122
Proiect. V2
Important este că intervenţiile scurte care au fost elaborate pentru a fi încadrate în practica cotidiană
au demonstrat că produc schimbări de importanţă la nivelul populaţiei în privinţa numărului tot mai mare a
factorilor de risc comportamentali.
Progresele ulterioare vor depinde de descoperirile ştiinţifice care vor suporta intervenţiile de
consiliere comportamentală în asistenţa primară rezultate din continuarea cercetărilor în domeniul
comportamentului şi de elaborarea ulterioară a standardelor şi metodelor de raportare şi revizuire sistematică
a intervenţiilor de consiliere în domeniul comportamentului. Realizările acestea vor facilita elaborarea
ulterioară a recomandărilor în privinţa temelor de consiliere în domeniul comportamentului. La fel, ele vor
facilita identificarea elementelor-cheie comune şi celor specifice pentru intervenţii în varietatea de
comportamente şi populaţii, consolidând în acest fel implementarea lor practică de către şi pacienţii reali în
condiţii cotidiene clinice. [3]
123
Proiect. V2
Tab. 2. Criteriile utilizate în diagnosticul stării de sănătate
Criteriile Observaţii
Criteriile negative Absenţa bolilor manifeste clinic
Absenţa bolilor care evoluează în crize sau în pusee
Absenţa bolilor asimptomatice
Absenţa factorilor de risc
Criteriile pozitive Dezvoltare morfologică normală
Funcţionarea normală a organelor
Comportament normal
Vigoare şi adaptabilitate
Criteriile statistice Încadrarea parametrilor între anumite limite statistice
Corespondenţa comportamentului cu normele admise în societatea
respectivă
Variaţii statistice de la o societate la alta
Promovarea sănătăţii
Promovarea sănătăţii este o parte componentă a sănătăţii publice fiind un proces de creare a
posibilităţilor pentru populaţie de a îmbunătăţi sănătatea sa şi a fortifica controlul asupra ei. (OMS, 1986).
Conform unei alte definiţii, promovarea sănătăţii este ştiinţa şi arta de a ajuta populaţia să-şi schimbe modul
de viaţă spre o stare optimală a sănătăţii (American Journal of Health Promotion, 1989).
Există un şir de factori, care pot influenţa sănătatea noastră: ereditatea, mediul social, fizic,
economic şi deprinderile individuale ale fiecărei persoane. Informarea sistematică a populaţiei despre
impactul acestor factori asupra sănătăţii este o cale importantă de conştientizare a necesităţii activităţilor
pentru îmbunătăţirea sănătăţii şi bunăstării personale.
Încurajarea şi sporirea rolului populaţiei în realizarea activităţilor de sănătate este una din funcţiile
principale ale sistemului de sănătate publică ceea ce preconizează de a ajuta populaţia să-şi menţină şi să-şi
îmbunătăţească sănătatea. Aşadar principiile prioritare de efectuarea acestor activităţi sunt determinate de
promovarea sănătăţii.
În linii generale, promovarea sănătăţii include o totalitate de activităţi nemedicale şi mai puţin
medicale, orientate la schimbarea stilului de viaţă, alimentaţiei, mediului ambiant axate spre fortificarea
potenţialului de sănătate al individului şi al populaţiei. Promovarea sănătăţii reprezintă un concept de
organizare a activităţilor de îmbunătăţire a sănătăţii şi prosperităţii individului şi comunităţii în întregime.
Acest concept este orientat spre majorarea gradului de implicare a individului şi comunităţii în menţinerea
sănătăţii proprii.
124
Proiect. V2
Obiectivele promovării sănătăţii.
Obiectivul principal al promovării sănătăţii este păstrarea sănătăţii şi prosperităţii populaţiei pe un
termen cât mai lung. Pentru atingerea acestui obiectiv se elaborează şi se implementează programe de
promovare a sănătăţii. Orice program trebuie să aibă în primul rând nişte obiective, care trebuie să
corespundă următoarelor cerinţe: specifice, măsurabile, realistice, relevante, clare în timp.
Obiectivele sunt nişte elemente sau trepte spre atingerea scopurilor programelor de promovare a
sănătăţii. Obiectivele de scurtă durată a unui program de promovare a sănătăţii trebuie să includă activităţi
măsurabile de îmbunătăţire în domenii concrete, de ex:
• factorii de risc,
• elaborarea politicii,
• dezvoltarea infrastructurii,
• schimbări ale mediului,
• dezvoltarea deprinderilor,
• participarea comunităţii.
Programele de instruire şi informaţie trebuie să asigure sporirea numărului populaţiei, care este bine
informată despre problemele de sănătate şi care poate mai bine să se organizeze în soluţionarea lor.
Activităţile de promovare a sănătăţii sunt activităţi individuale sau activităţi care se realizează ca o parte
componentă a unor programe de promovare a sănătăţii. Obiectivele de promovare a sănătăţii trebuie să fie
bine alese în dependenţă de scopul programului şi de grupul de populaţie cărui ele sunt adresate.
Din cele 4 direcţii de prevenţie a îmbolnăvirilor (fig.3), promovarea sănătăţii ocupă treapta iniţială şi
se realizează prin diferite măsuri nespecifice, de ordin general.
Figura 3. Modurile de prevenţie
Modurile de prevenţie
Promovarea sănătăţii
Profilaxia primară
Profilaxia secundară
Profilaxia terţiară
Aceste moduri de prevenţie depind în primul rând de starea de sănătate a populaţiei şi includ
multiple şi variate activităţi, principalele dintre care sunt prezentate în tabelul 3.
125
Proiect. V2
Tabelul 3. Modurile de prevenţie şi activităţile principale în dependenţă de starea sănătăţii [2]
Starea Modurile de Activităţile principale
sănătăţii prevenţie
Populaţia Promovarea Propagarea modificărilor sănătoase a condiţiilor de existenţă, a
sănătoasă sănătăţii stilului de viaţă, comportamentului, alimentaţiei şi mediului,
care reduc riscurile individuale şi creează un mediu ambiant
sănătos.
Profilaxia primară Prevenirea specifică şi nespecifică a apariţiei bolii
Boala latentă, Profilaxia secundară Screening-ul (în mediul populaţiei) sau depistarea precoce a
indivizii aparent cazurilor şi administrarea promptă a unui tratament eficace
sănătoşi pentru a stopa dezvoltarea, a scurta durata sau a evita
complicaţiile oricărui proces patologic.
Boala cu Profilaxia terţiară Prevenirea agravării stării sănătăţii în urma sechelelor bolii;
manifestări recuperarea şi menţinerea funcţiei optime odată ce boala s-a
clinice, indivizii instalat (recuperarea funcţională).
bolnavi
Profilaxia primară.
126
Proiect. V2
Profilaxia primară reprezintă activităţile orientate spre prevenirea bolii sau leziunii atât la un individ
în parte, cât şi în mediul populaţiei în întregime. Aceste activităţi pot avea ca ţintă organismul uman prin
crearea unei rezistenţe specifice (imunitate) la acţiunea unui agent patogen sau prevenirea apariţiei unor
condiţii favorabile pentru dezvoltarea unor maladii (fluoroza, guşa endemică etc.). În prezent în Republica
Moldova se realizează diferite programe de prevenţie primară: imunoprofilaxia bolilor infecţioase în
conformitate cu calendarul vaccinărilor, utilizarea centurilor de siguranţă pentru prevenirea traumatismului în
accidentele rutiere, iodarea sării de bucătărie pentru prevenirea maladiilor iododeficitare, tratarea cu clor a
apei potabile pentru prevenirea bolilor infecţioase, care se răspândesc pe cale hidrică etc.
Un rol important în asigurarea realizării eficace a activităţilor de prevenire primară o are informarea
permanentă şi instruirea populaţiei.
Profilaxia secundară.
Profilaxia secundară include măsurile de diagnostic şi management terapeutic precoce cu scopul de a
trata boala şi preveni complicaţiile ei. Activităţile sanitare publice de prevenire a răspândirii bolilor
infecţioase includ măsurile antiepidemice în focarele de boli infecţioase, depistarea şi tratamentul surselor de
agenţi patogeni, măsuri de supraveghere medicală a persoanelor, care au avut contact cu bolnavii infecţioşi şi
tratamentul sau imunizarea lor.
Asigurarea unui management adecvat al hipertensiunii arteriale este o activitate de prevenire
secundară a maladiilor cardio-vasculare. Copilul cu o infecţie streptococică nedepistată şi netratată la timp
riscă să dezvolte complicaţii severe ca afecţiunile reumatice, glomerulonefrita etc. În cazul leziunilor
traumatice un rol hotărâtor îl are asistenţa competentă de urgenţă, transportarea şi managementul adecvat al
traumatismului, care pot reduce riscurile de deces şi/sau invaliditatea.
Profilaxia terţiară.
Acest mod de profilaxie include activităţi de reabilitare, recuperare şi menţinere a funcţiei maxime a
organismului după instalarea unei boli cronice sau a complicaţiilor ei. Persoanele, care au suferit un accident
cerebro-vascular sau o traumă cranio-cerebrală necesită la un anumit timp după debutul maladiei efectuarea
unei reabilitări active pentru a restabili funcţiile pierdute şi pentru a preveni activizarea ulterioară a
complicaţiilor. Tratamentul infarctului miocardic şi fracturilor astăzi include o reabilitare precoce pentru
vindecarea optimă şi restabilirea maximală a funcţiei.
Un rol important îl are asigurarea unei îngrijiri şi a unui management adecvat a bolnavilor cu maladii
cronice prin organizarea asistenţei la domiciliu cu elaborarea unui regim optimal de tratament, alimentare,
activitate fizică (gimnastică curativă) şi servicii de îngrijire. Supravegherea persoanelor cu boli cronice şi
asigurarea lor cu tratament medical, monitoring-ul manifestărilor clinice, suportul social contribuie la
menţinerea unei independenţe maximale în activitatea de toate zilele a acestui grup de pacienţi şi constituie
un element esenţial al Sănătăţii Publice. [2, 11]
127
Proiect. V2
Biologia umană este, de fapt, influenţată încă la etapa consultului premarital şi a consultului preconcepţional
(planificarea familiei). Intervenţia în acest domeniu continuă şi în perioada sarcinii (de ex.: suplimente de
fier, acid folic administrate gravidelor). Practic fiecare examen anual de bilanţ al pacientului conţine
elementul de evaluare a factorilor de risc, printre care un rol important le revine factorilor comportamentali şi
ale stilului de viaţă:
• caracterul de alimentaţie;
• fumatul;
• consumul excesiv de alcool;
• intensitatea şi durata efortului fizic cotidian;
• folosirea centurilor de siguranţă în automobil, etc.
Medicul de familie va întreprinde intervenţii de modificare a comportamentului pentru a reduce
riscurile provenite din stilul de viaţă şi comportamentul primejdios pentru sănătatea pacientului. Factorii
mediului ambiant, la fel, pot fi influenţaţi de către medicul de familie. Unul din scopurile vizitelor lui la
domiciliul pacientului este evaluarea mediului fizic şi psihologic, precum şi a gradului de suport în familie.
Este firesc, că în urma estimării riscurilor pentru sănătatea pacientului, medicul de familie va îndruma
membrii familiei spre înlăturarea lor. (De ex.: mucegaiul, sau hrana pentru peştişorii de acvariu în
apartamentul, în care este un copil cu astm bronşic.)
La nivel comunitar, medicul de familie joacă trei roluri-cheie în domeniul sănătăţii. Aceasta este mai
evident în cazul comunităţilor rurale.
Lider. În mai multe situaţii medicul de familie preia rolul de lider în soluţionarea problemelor de
sănătate a comunităţii, analizând prevalenţa lor, cunoscându-le cauzele şi căile mai raţionale de soluţionare.
Persoana de influenţă. Medicul de familie este persoana înzestrată cu cunoştinţe în domeniul
sănătăţii publice şi joacă un rol de catalizator, mediator şi organizator al colaborării între diferite sectoare
pentru soluţionarea problemelor de sănătate a comunităţii (de ex.: soluţionarea problemelor de sănătate a
copiilor necesită implicarea sectorului de educaţie publică, administraţiei publice locale, specialiştilor
consultanţi şi a medicului de familie).
Comunicator. În mai multe situaţii medicul de familie va comunica cu publicul, cu conducerea
comunităţii cu privire la impactul deciziilor luate asupra sănătăţii populaţiei din comunitate.
128
Proiect. V2
1. Daţi caracteristica modelelor utilizate în definiţia sănătăţii. Explicaţi esenţa lor. Descrieţi avantajele şi
dezavantajele.
2. Definiţia sănătăţii conform OMS. Avantajele şi dezavantajele. Domeniile de aplicare.
3. Enumeraţi şi caracterizaţi factorii care determină sănătatea. Care este ponderea lor în condiţionarea
sănătăţii?
4. Enumeraţi şi caracterizaţi factorii sociali care influenţează sănătatea.
5. Descrieţi elementele conceptului contemporan al determinantelor sănătăţii.
6. Daţi explicaţie relaţiilor dintre capacităţile funcţionale ale organismului în relaţie cu sănătatea şi boala.
Din perspectivă cărui model utilizat în definiţia sănătăţii este abordată problema?
7. Caracterizaţi etapele de tranziţie de la sănătate la boală. Numiţi activităţile medicului de familie
relevante etapelor enumerate.
8. Daţi explicaţie relaţiilor dialectice dintre sănătate şi boală.
9. Caracterizaţi elementele principale ale modelului de „încredere în sănătate” în schimbarea
comportamentală. La ce întrebare se obţine răspunsul utilizând acest model?
10. Caracterizaţi elementele principale ale modelului transteoretic sau „al etapelor de schimbare” în
schimbarea comportamentală. La ce întrebare se obţine răspunsul utilizând acest model?
11. Enumeraţi şi caracterizaţi elementele constructului celor 5 „A” utilizat în consilierea comportamentală.
12. Enumeraţi şi daţi caracteristica criteriilor utilizate în stabilirea diagnosticului de sănătate.
13. Argumentaţi importanţa stabilirii diagnosticului corect al stării de sănătate.
14. Numiţi şi caracterizaţi activităţile de caracter preventiv în practica medicului de familie.
15. Care este obiectivul principal şi care sunt elementele-cheie ale promovării sănătăţii?
16. Daţi definiţiile profilaxiei primare, secundare şi terţiare.
17. Enumeraţi şi caracterizaţi trei roluri-cheie în domeniul sănătăţii pe care le joacă medicul de familie la
nivel comunitar în promovarea sănătăţii şi profilaxia maladiilor.
129
Proiect. V2
Referinţe.
1. Bortz, W.M., Biological Basis of Determinants of Health. Am J Public Health, 2005. 95(3): p. 389-392.
2. Chicu, V., Comunicarea-Element Important în Promovarea Sănătăţii, in Comunicarea în Promovarea
Sănătăţii, în Situaţii de Risc şi de Criză. 2009, USMF Nicolae Testemiţanu: Chişinău. p. 7-11.
3. Curocichin, G., Comunicarea Pentru Schimbarea Comportamentului în Sănătate, in Comunicarea în
Promovarea Sănătăţii, în Situaţii de Risc şi de Criză. 2009, USMF Nicolae Testemiţanu: Chişinău. p. 40-
63.
4. Green, L.A., G.E. Fryer, B.P. Yawn, et al., The Ecology of Medical Care Revisited. New England Journal
of Medicine, 2001. 344(26): p. 2021-2025.
5. Healthy People 2010: Understanding and Improving Health. 2001, US Department of Health and Human
Services: Washington, DC.
6. Hogan C. Lunney J, G.J., Lynn J., Medicare beneficiaries costs of care in the last year of life. Health Aff.
, 2001. 20: p. 188-195.
7. James, W.P.T., M. Nelson, A. Ralph, et al., Socioeconomic determinants of health: The contribution of
nutrition to inequalities in health. BMJ, 1997. 314(7093): p. 1545.
8. LaLonde, M., A New Perspective on the Health of Canadians. 1991, Govt of Canada: Ottawa. 68 p.
9. Restian, A., Diagnosticul de Sănătate, in Bazele Medicinei de Familie, A. Restian, Editor. 2001, Editura
Medicală: Bucureşti. p. 111-116.
10. Social Determinants of Health. The Solid Facts., R. Wilkinson and M. Marmot, Editors. 2003, World
Health Organisation: Copenhagen. p. 1-33.
11. Tulchinsky, T.H. and E.A. Varavikova, Capitolul II. Extinderea conceptului de sănătate publică, in Noua
Sănătate Publică. 2004, ACADEMIC PRESS: San Diego New York Boston Londra Sydney Tokyo
Toronto 89 p.
12. White KL, W.T.G.-b.B., The ecology of medical care. N Engl J Med., 1961. 265: p. 885-892.
130
Proiect. V2
Consultul centrat pe pacient. Comunicarea ca instrument important in
practica medicului de familie.
Introducere.
Interviul, sau consultul medical este un schimb de informație relevantă între pacient şi
medic care condiționează înțelegerea suferinței pacientului, stabilirea corectă a diagnosticului şi
tratamentului şi formarea unei relații de încredere între pacient şi medic . În timpul carierei sale un
medic efectuează mai mult de 200.000 de consultații medicale, comunicarea cu pacientul fiind cheia
succesului în identificarea corectă şi rezolvarea pozitivă a problemelor pacientului, îmbunătă
țirea
rezultatelor tratamentului şi creșterea satisfacției a pacientului şi a medicului. Engel şi Morgan
(1973) caracterizează consultaţia pacientului ca pe cel mai „puternic, important şi complex
instrument de care poate dispune medicul”.
Interviul medical generează date şi informații im portante despre pacient necesare pentru
diagnostic, mult mai frecvent decât examenul fizic şi cel de laborator. De aceea calitatea informa
ției
obținute influențează direct procesul clinic, determină datele necesare pentru decizia de tratament şi
prevenție, iar modelul interviului medical facilitează modul de transmitere a informa
ției necesare
pentru pacient şi abilitatea pacientului de a participa în actul de luare de decizie. În final, calitatea
consultului medical determină formarea şi menținerea relației pozitive între medic şi pacient,
facilitează potențialul terapeutic şi influențează la rîndul sau calitatea informației transmise de
pacient.
Decizia de a consulta medicul de familie îi aparţine pacientului. Din acest motiv, în asistenţa
primară pacienţii vin la medic cu propria lor listă de probleme, adesea necunoscută medicului de
familie, care cuprinde diverse subiecte din diverse arii: probleme de sănătate şi prevenţie, probleme
psihologice, sociale, juridice, etc. Consultul medicului de familiei este poziționat ca unul „holistic”,
ce presupune integritatea şi indisolubilitatea fiecărui fenomen (simptom) şi dependenţa lui de modul
de viaţa, condiţiile sociale, familiale, economice ş.a. Spre deosebire de al
ți specialişti, medicul de
familie este primul şi uneori singurul purtător de cuvânt al pacientului pentru perioade lungi de
timp, ce-i permite să înțeleagă problemele pacientului în ansamblul vieții sale şi în contextul
familiei şi comunității de care aparține.
In mod tradițional societatea a “repartizat” atît doctorului cît şi pacientului un model de
comportament. Doctorii au fost învestiți cu putere, autoritate, respect, pentru a putea analiza nevoile
pacientului şi a lua anumite decizii în numele lui. Pacientului i s-a oferit rolul de “bolnav şi
dependent” total sau parțial pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp; el a fost încurajat să
131
Proiect. V2
lase toată responsabilitatea pe seama doctorului. Rolurile medicului şi pacientului la ora actuală au
o tendinţă pentru schimbare. Medicii tind să devină mai puţin autocratici, oferind pacienţilor mai
multă autonomie şi implicându-i în procesul de luare a deciziilor. De aici apare necesitatea de a
revizui relația între pacient şi medic, modul de abordare a pacientului şi comunicare cu el pentru a
ajunge la relația care ar fi mai benefică şi de confort pentru pacient.
Modelul biomedical.
Sistemul moştenit de instruire a medicilor presupune concentrarea atenției asupra factorilor
medicali şi biologici ai maladiei. Altfel spus, maladia este diagnosticată, folosindu-se modelul
biomedical (sau biotehnologic; centrat pe maladie), ce este îndreptățit pentru condițiile de spital şi
în zilele noastre. Medicul este înzestrat cu cunoştinţe în anatomie, fiziologie, patologie, clinică, etc.
şi instruit pentru diagnostic şi tratament al maladiilor. Evaluarea pacientului pentru stabilirea
diagnosticului se efectuează din punct de vedere a intereselor medicului, adică este axată pe analiza
simptoamelor şi sindroamelor. În acelaşi timp se accentuează importanţa diferitor investigaţii
instrumentale şi de laborator şi tot mai important loc îl ocupă tehnologiile medicale şi
informaţionale noi. Simptom + simptom + simptom
Acest proces facilitează înţelegerea maladiei şi
sindrom + sindrom
comportamentului aberant ca deviere de la funcţia
fiziologică normală. Pacientul este privit ca un obiect, diagnoză
sau corp biologic, ce conţine o sumă de organe şi Fig.1. Algoritmul de diagnostic
biomedical.
sisteme de organe, care la moment nu funcţionează
corect. Interviul medical în acest caz se face din punct de vedere a colectării informaţiei necesare
medicului pentru a aprecia această dereglare şi cauza ei: semne, simptome, timpul şi condiţiile de
apariţie, iradiere, etc. Modelul de consult este centrat pe
Model biomedical:
medic, şi este purtat din punct de vedere biomedical
Unde vă doare?
(modelul bolii), şi biotehnologic. El foloseşte întrebări de
Când a început să vă doară?
genul: „Unde vă doare? Când a început să vă doară? De
De cât timp durează?
cât timp durează? Ce vă face bine sau ce vă face rău?”.
Ce vă face bine sau ce vă face rău?
Modelul biomedical este efectiv din punct de vedere
biologic, dar completamente ignorează contextul psihologic, social, cultural, spiritual al maladiei şi
neglijează rolul pacientului, suferinţele şi temerile lui în dezvoltarea, menţinerea şi rezolvarea
procesului patologic.
Acest model de abordare a pacientului a cunoscut multe din succesele medicale, însă a
cauzat şi multă insatisfacție din partea pacienților din c auza ignorării dimensiunilor umane.
Accentul se pune pe corpul pacientului, nu pe persoana acestuia şi exclude majoritatea aspectelor
psihologice şi sociale ale persoanei. Modelul biomedical se reduce la în
țelegerea maladiei, adică la
132
Proiect. V2
dimensiuni biologice, fiziopatologice, anormalități structurale şi funcționale a țesuturilor şi
organelor şi ignoră înțelegerea bolii, care este o noțiune amplă ce include suferințele şi experiența
personală a pacientului, gândurile şi sentimentele, comportamentul schimbat al unei persoane care
nu se simte bine. Deficiențele abordării centrate pe medic au fost ilustrate în multiple studii care au
arătat ca:
• 69% de pacienți nu sunt lăsați să finiseze plângerile şi îngrijorările cu care s-au prezentat la
medic, fiind întrerupți î n mediu după 18 sec. de la începutul relatării (Beckman et Frankel,
1984, Marvel et al, 1999).
• La finele interviului în 21% de cazuri au apărut probleme noi, care nu au fost dezvăluite la
adresare, sau pe parcursul interviului (White et al. 1994)
• Între ⅓ şi ¼ de pacienți au raportat că au primit mult mai puțină informație medicală decât au
dorit, în special cu referire la riscul şi beneficiul tratamentului medical (Ford, Schofield, and
Hope, 2003).
• 9 din 10 pacienți nu au primit explicații referitor la trat amente sau investigații (Braddock et al,
2000).
• Medicii consideră că din consultul medical de 20 min. ei folosesc 9-10 min pentru educația
pacientului (explicații şi informații referitor la maladie, etc.), realitatea fiind mai puțin de 2 min
(studiu de audio- şi video- înregistrare a consultului medical, Waitzkin H., 1985).
Modelul biopsihosocial.
George Engel (1977), unul din promotorii modelului biopsihosocial, a menționat ca pentru a
înțelege pacientul şi a răspunde adecvat la suferințele lui medicul tre buie să apeleze concomitent la
esența biologică, psihologică, si socială a maladiei. El a oferit prioritate abordării holistice a
pacientului, nediminuând importanța, dar în același timp criticând abordarea prea „tehnică” a
pacientului în modelul medical ce predomina în societate din mijlocul secolului XX.
Modelul biopsihosocial presupune abordarea atît a maladiei în sine cît şi a pacientului care
are maladie. O anumită maladie înseamnă semnele comune pe care le au diferi
ți pacienți cu acee ași
maladie, însă fiecare persoană în parte are o experienţa unică a bolii, care se exprimă prin afectarea
diferită a psihicului pacientului (depresie, vinovăție, frică pentru viitor, indignare, s.a.), relațiilor în
familie, capacitate de muncă, relațiilor sociale, s.a.
Model biopsihosocial:
Anume specificul activității medicilor de familie bazat
Ce vă îngrijorează mai mult?
pe continuitate şi menţinere a unei legături de lungă
Cum aceasta vă afectează viaţa?
durată cu pacienţii permite o abordare holistică,
Ce credeţi că este aceasta?
exhaustivă şi biopsihologică a pacientului şi
Cum consideraţi, cu ce vă pot ajuta?
problemelor lui.
133
Proiect. V2
Medicii cunosc comportamentul pacientului pe parcursul maladiei, mediul social şi
particularităţile psihologice ale familiei lui. Ei caută poziţia corectă în interacţiune cu pacientul
pentru a-i fi de ajutor cît mai mult posibil, abordând maladia în contextul experienţei personale şi
valorilor psihologice, sociale, culturale, spirituale a pacientului, înţelegând cum ele influenţează sau
sunt influenţate de maladie. Cum este afectată viaţa socială, de familie, sau personală a pacientului
în contextul maladiei; care sunt temerile pacientului şi dacă este sau nu prezentă dorinţa de a ajuta
la sistarea procesului patologic. În acest sens a apărut conceptul de consultaţie centrată pe pacient,
sau model biopsihosocial al interacţiunii medic-pacient, cu abordarea procesului patologic din punct
de vedere a necesităţilor şi interesului pacientului. Mishler (1984) şi Eric Cassell (1985)
menționează că orice istorie a bolii are două dimensiuni care trebuie de înțeles pentru a rezolva
problema pacientului – corpul şi persoana, acordându-i prioritate experienței unice a pacientului
referitor la maladie. Întrebările tipice puse pentru a explora experiența pacientului sunt: „Ce vă
îngrijorează mai mult? Cum aceasta vă afectează viaţa? Ce credeţi că este aceasta? Cum consideraţi,
cu ce vă pot ajuta?”. În felul acesta medicul centrat pe pacient dezvăluie patru caracteristici de bază
a experienței bolii:
• sentimentele pacientului, în special temerile lui referitor la problemele de sănătate
• ideile pacientului despre ce este rău
• efectul bolii asupra activităţii zilnice
• aşteptările pacientului de la medic.
Integrarea ambelor concepte şi dezvoltarea aptitudinilor specifice pentru a ajuta pacientul
să-şi dezvăluie propriile idei, aşteptările şi sentimentele, folosind un comportament de facilitare şi
evitând atitudini de descurajare asigură atît succesul consultului medical cît şi, ce nu e mai puțin
important, satisfacția pacientului. Folosirea corectă a metodei centrată pe pacient, conduce la o
creştere semnificativă a satisfacției pacientului şi de asemenea a medicul ui, facilitează colectarea
calitativă a anamnezei şi rezultă în efecte dorite al tratamentului.
134
Proiect. V2
pacientului, în caz că el nu a oferit informaţie suficientă. În mod normal, interviul trebuie să
progreseze de la modelul centrat pe pacient la modelul centrat pe medic. Medicul va începe prin a
explora problema pacientului:
idei, concepte, aşteptări, sentimente, gânduri, efecte
înţelegerea experienţei de boală a pacientului
Înţelegând problema, el va şti cum să îşi urmărească obiectivul propriu, aplicând modelul biologic
al bolii pentru a ajunge la diagnostic:
simptome, semne, investigaţii
diagnostic diferenţial.
Însă, nu este necesară o anumită secvenţialitate, cum ar fi explorarea problemei pacientului
şi ulterior dezvoltarea obiectivelor medicului. Interviul (condus şi controlat de medic) poate reveni
în orice moment la modelul necesar pe tot parcursul interviului. Pacientul poate lansa “semnale “, în
orice moment al “procesului”. Dacă, de exemplu, el descoperă că motivul adresării pacientului este
obţinerea unui certificat medical pentru o boală deja cunoscută, nu este necesar să se urmărească
această secvenţialitate. Există situaţii când interviul nu poate fi controlat, sau este controlat cu
dificultate. Ex.: când pacientul este guraliv, sau medicul este extrem de autoritar. Aşa interviu
poartă denumirea de interviu disfuncţional.
Integrarea modelelor centrate pe medic şi centrate pe pacient ajută la înţelegerea similară de
către medic şi pacient a problemei prezentate, priorităţilor şi scopurilor tratamentului, rolului
medicului şi pacientului în atingerea acestui scop. Decizia finală în ce priveşte modificarea
comportamentului pacientului, cum ar fi preluarea tratamentului continuu, controlul glicemiei,
lipidemiei, etc., schimbarea modului de viaţă (sistarea fumatului, micşorarea ponderii, ş.a.) se ia de
pacient, medicului revenind rolul de avocat, sau sfătuitor. În cazul acesta rezultatul final are mult
mai mari şanse de fi pozitiv.
Metoda centrată pe pacient, integrând modelul bolii şi problema pacientului, are o
aplicabilitate universală în asistenţa primară şi aduce cu sine creşterea satisfacţiei pacientului,
acuratețea simptomelor şi istoriei maladiei, precum şi rezultate mai bune în tratament, rezoluţia mai
rapidă a simptomelor, micşorarea numărului de vizite ulterioare pentru aceeaşi problemă,
micşorarea dorinţei pacientului de a căuta altă opinie sau de a-şi schimba medicul de familie
(problema „târgului de doctori”, sau „colecţionare de doctori”)
Pe parcursul ultimilor treizeci de ani au fost acumulate suficiente dovezi ştiinţifice privind
importanţa anumitor aptitudini de consultare a pacienţilor, cât şi despre necesitatea implicării mai
active a pacientului în stabilirea şi soluţionarea problemelor sale de sănătate.
În baza modelelor de comunicare cu pacientul care au fost populare în ultimele decenii
(SEGUE, Calgary-Cambrige, E4, comunicarea centrată pe pacient, modelul trifuncţional) în anul
135
Proiect. V2
1999, un grup de lideri în medicina de familie au formulat şi identificat elementele esen
țiale,
scopurile şi aptitudinile necesare pentru un interviu medical eficient:
• Formarea relației eficiente între medic şi pacient bazată pe abordare centrată pe pacient axată
atît pe maladie cît şi pe experiența pacientului privind maladia, ținând cont de sentimentele,
ideile şi valorile pacientului;
• Construirea dialogului în modul care ar permite pacientului să-şi exprime completamente
gîndurile şi ideile fără a fi întrerupt;
• Colectarea informației cu folosirea inteligentă a întrebărilor deschise şi închise, clarificare şi
rezumarea informației, încurajare şi ascultare activă cu folosirea limbajului verbal şi nonverbal
(ex. contactul vizual, etc.);
• Înțelegerea viziunii pacientului în contextul statutul socioeconomic, spiritual, cultural, de vîrstă
si sex şi reflectarea sentimentelor şi valorilor pacientului, îngrijorărilor şi aşteptărilor;
• Informarea pacientului în limbă înțeleasă, cu verificarea înțelegerii şi încurajarea întrebărilor;
• Obținerea acordului şi înțelegerii în rezolvarea problemelor pacientului cu încurajarea de
participare în luare de decizii, verificarea complianței şi dorinței de a urma planul fixat şi
identificarea resurselor şi suportului posibil;
• Încheierea consultului cu verificarea problemele discutate şi planificarea vizitelor următoare.
Modelele existente de comunicare cu pacientul sunt bine descrise în literatura de specialitate
(Neighbour 1992, Pendelton et al 1984, Stewart et al 2003, Silverman et al 2005). Toate modelele
împărtăşesc concepte similare în privința necesității de a înțelege nu numai maladia pacientului, dar
şi a sentimentelor şi aşteptărilor lor, ce la rândul sau ajută la determinarea acțiunilor celor mai
corecte şi benefice pentru fiecare pacient în parte. În particular, modelul Calgary Cambridge,
formulat în baza dovezilor, a devenit un ghid recunoscut şi utilizat pe larg. El detaliază etapele
consultului medical şi specifică abilitățile de comunicare pentru fiecare etapă. În total Ghidul
Calgary Cambridge încadrează aproximativ 70 de elemente ce influen
țează comunicarea medic -
pacient, formulate în diferite studii.
136
Proiect. V2
Examinarea fizică face parte din categoria centrată pe medic.
NB! Deprinderile de comunicare pentru fiecare etapă a consultului medical sunt introduse în boxe.
I. Inițierea consultului
1. Asigurați condițiile inițiale pentru o relație pozitivă
137
Proiect. V2
II. Colectarea informației
1. Explorarea problemelor pacientului
a. determinați şi analizați:
• ideile pacientului (ce crede despre cauza maladiei, etc.)
• îngrijorările pacientului
• aşteptările pacientului referitor la fiecare problemă prezentată, scopurile, etc.)
• efectele: cum problemele afectează viața pacientului
b. Încurajați pacientul să-şi exprime sentimentele
138
Proiect. V2
IV. Formarea relației
1. Folosirea corectă a comportamentul nonverbal
a. Demonstrați comportamentul nonverbal corespunzător
- Contactul vizual, expresii faciale
- Postura, poziția şi mişcările corpului
- Volumul vocii, intonația şi viteza vorbirii
b. Demonstrați confidența corespunzătoare
V. Explicarea şi planificarea
1.Acordați informația necesară, comprehensivă, şi corespunzătoare
139
Proiect. V2
3.Asigurarea consensului în lumina viziunii pacientului pentru crearea unui plan de
tratament confortabil, ce ține cont de sentimentele şi gîndurile pacientului referitor la
informația primită şi încurajează interacțiunea
2. Verificarea finală
140
Proiect. V2
Capacitatea de a asculta activ pacientul la începutul consultaţiei permite stabilirea mai exactă a
motivului adresării şi garantează o consultaţie mai reuşită, care satisface aşteptările pacientului. În
aşa caz consultaţia devine mai eficientă, medicul primeşte mai multă informaţie necesară pentru
evaluarea şi soluţionarea problemei, de asemenea stimulând implicarea pacientului în procesul de
consultaţie, creşte şi nivelul răspunderii acestuia.
Conform studiilor, în practica generală pacienţii în timpul unei consultaţii exprimă de la 1,2
până la 3,9 din problemele proprii. Este evident că problema de bază poate să nu fie enunţată la
începutul consultaţiei. Cu toate acestea, pacientul vorbeşte în mediu 18 secunde la începutul
consultaţiei, până a fi oprit de medic, şi doar 23 procente din pacienţi sunt în stare să definească
motivul principal al adresării la medic la etapa iniţială a consultaţiei. În concluzie, este foarte
important ca pacientului să-i fie permis să vorbească şi să nu fie întrerupt la începutul consultaţiei!
De obicei pacientul nu vorbeşte mai mult de două minute, dacă medicul nu îl întrerupe. Felul în care
pacientul prezintă problemele sale, cât şi emoţiile în acest moment – totul este foarte important
pentru evaluarea problemei.
O altă problemă des întâlnită – este dominarea medicului în timpul consultaţiei. Este foarte
important ca pacientul să simtă responsabilitatea şi să participe activ la definirea planului de
tratament. Cu toate acestea în procesul unei consultaţii tradiţionale de cele mai multe ori medicul ia
asupra sa responsabilitatea pentru indicarea tratamentului iar pacientul doar ascultă pasiv indicaţiile.
Succesul consultaţiei deseori depinde şi de factori necondiţionaţi de medic. Peter Tate consideră
că consultaţiile pot eşua din următoarele cauze:
a. timpul insuficient;
b. întreruperea consultaţiei de către altă persoană;
c. contact nesatisfăcător la începutul consultaţiei;
d. consultarea / examinarea a mai mult de o persoană (mama şi copilul, soţul şi soţia);
e. pacientul este într-o stare de nervozitate (medicul se află într-o stare de nervozitate);
f. consultarea aşa-numitor pacienţi „dificili”;
g. pacientul se aşteaptă să-l consulte alt medic;
h. consultaţia se efectuează seara;
i. existenţa barierelor lingvistice.
Dacă medicul evaluează aceste aspecte în mod corespunzător, îşi perfecţionează continuu
capacităţile sale de comunicare, acesta va putea efectua mai multe consultaţii reuşite, realizând toate
obiectivele care, conform opiniei lui D. Pendleton, trebuie să fie cuprinse în fiecare proces de
consultare întreprins de medicul de familie:
1. Definirea cauzei adresării la medic;
2. Discutarea altor probleme de sănătate posibile;
141
Proiect. V2
3. Identificarea variantelor corespunzătoare pentru soluţionarea problemelor;
4. Stabilirea unui acord cu pacientul şi convingerea acestuia că aceasta este soluţia
optimă;
5. Implicarea pacientului în soluţionarea problemei;
6. Utilizarea eficientă a timpului şi altor resurse;
7. Menţinerea în viitor a unei relaţii strânse şi pozitive cu pacientul.
Deprinderile de comunicare medic-pacient corelează cu rezultatele serviciilor de sănătate.
Comunicarea eficientă în practica clinică în tandem cu schimbările structurii şi funcţionării
instituţiilor medicale pot duce la sporirea calităţii serviciilor medicale, satisfacţiei atât a pacienţilor
cât şi a medicilor. Organizaţiile internaţionale pentru educaţie medicală înaintează cerinţe unificate
pentru dezvoltarea abilităţilor de bază în comunicare şi dezvoltarea relaţiilor inter-personale.
Tehnicile şi procedeele de comunicare pot fi învăţate şi trebuie să deveni parte integrală a artei şi
ştiinţei de a vindeca, iar interacţiunea medic-pacient în timpul consultaţiei medicale să poarte un
caracter organizat.
142
Proiect. V2
nonverbal – prin expresia feţei, postura corpului, gesticulare. Comunicăm chiar şi atunci
când nu vorbim, cînd păstrăm tăcerea (ea de asemenea avînd semnificaţie psihologică).
Persoanele cu diferită situaţie economică, naţionalitate sau rasă exprimă la fel starea de
furie, scârbă, fericire sau îngrijorare prin expresia feţei, postură sau schimbarea vocii pe care le
putem recunoaşte uşor. Conform studiilor, numai 10% de informaţie este transmisă pe cale verbală.
90% de informaţie se percepe pe cale nonverbală sau metaverbală. De regulă, informaţia verbală
trebuie să corespundă cu informaţia nonverbală. Ea poate fi intenţională (prestată cu un anumit scop
şi deliberativ) şi non-intenţională (ascunsă). Răspunsul „bine” la întrebarea „cum vă simţiţi” a
pacientului ce evită privirea directă în ochi, răspunde monosilabic („da” sau „nu”), cu voce
monotonă, cu expresia feţei tristă, denotă discordanţă între informaţia verbală şi cea nonverbală şi
ascunde în sine o stare de depresie, sau o problemă pe care pacientul o ascunde.
O comunicare eficientă între pacient şi medic are ca scop colectarea informaţiei veridice, ce
se obţine prin stabilirea unei relaţii de înţelegere şi sinceritate bazate pe principiile de încredere
reciprocă, empatie şi confidenţialitate. Pacientul vrea să fie ascultat, să fie informat, să nu fie grăbit,
să fie înţeles şi să participe în luarea deciziilor. Numai în acest caz medicul poate obţine rezultate
pozitive şi în procesul medical.
În felul acesta, consultaţia medicală, care are ca scop final satisfacţia pacientului, este
instrumentul principal cu care medicul îşi poate atinge scopul profesional. Cunoaşterea şi folosirea
eficientă a procedeelor interviului medical este esenţială şi ajută medicul în procesul de stabilire a
unei relaţii de lungă durată cu pacientul, diagnostic, tratament şi complianţa pacientului în
schimbarea comportamentului. Un profesionist necesită abilităţi speciale pentru a menţine, facilita
şi dirija o conversaţie, încuraja şi crea atmosfera de sinceritate, încredere şi respect faţă de pacient.
O comunicare corectă este mult mai importantă pentru un diagnostic corect, decât numai folosirea,
chiar şi perfectă, a metodelor de examinare clinică sau paraclinică.
143
Proiect. V2
problemei pacientului
ția
maladiilor psihice
g. satisfacţia medicului
h. îmbunătățirea rezultatelor
finale
A. Educaţie în maladie:
1. întrebări închise/deschise 1. reflectarea 1. aprecierea cunoştinţelor inițiale
2. facilitarea 2. legitimarea 2. prezentarea diagnosticul
3. clarificarea 3. suport 3. răspuns la emoţii
4. verificarea 4. parteneriat 4. verificarea cunoştinţelor de bază
5. identificarea problemelor 5. exprimarea respectului 5. verificarea înţelegerii
noi sau „ascunse” B. Negocierea şi menţinerea
6. generalizarea planului de tratament
1. verificarea informaţiei
2. descrierea scopului şi planurilor
3. verificarea înţelegerii
4. aprecierea preferinţelor pacientului
5. stabilirea unui plan de tratament
6. prevenirea eşecului
C. Motivaţia de neaderare a
Deprinderile
pacientului
1. verificarea aderării
2. identificarea cauzelor neaderării
3. negocierea soluţiilor
4. stabilirea acordului de intenţii
Înţelegerea semnalelor nonverbale sunt esenţiale atât pentru pacient, cît şi pentru un medic
de familie. Un clinician ce demonstrează interesul față de pacient prin contactul vizual adecvat în
timpul conversaţiei, ascultă atent şi are o postură şi comportament ce arată interes în cea ce spune
pacientul are mai mare succes şi încredere decît medicul care citeşte, sau notează în fişa medicală în
timp ce pacientul îşi dezvăluie problema, se „retrage” după masa de scris, sau bea cafea în timp ce
vorbeşte.
Tehnici simple de comportament nonverbal sunt asociate cu satisfacţia mai mare a
pacientului, şi indiferent de faptul că ele sunt binecunoscute şi folosite des în viaţa de rutină, ele
sunt de regulă neglijate în practica clinică:
contactul vizual adecvat - este unul din comportamentele cele mai importante şi necesare în
comunicare care ajută la colectarea informaţiei vizuale şi demonstrarea atenției şi interesului
față de partener. Privirea directă în ochi pentru perioade neîndelungate de timp poate Pentru
a auzi pacientul şi a citi indicii emoţionali, medicul trebuie să privească pacientul direct.
Excepţia se face pentru pacienţii furioşi, sau paranoici, pentru care contactul vizual excesiv
poate fi apreciată ca provocare.
folosirea adecvată a spaţiului vertical şi orizontal între medic şi pacient – asigură o
comunicare deschisă, la egal. (Ex.: Medicul stă în picioare când pacientul stă pe scaun;
medicul stă prea departe sau prea aproape de pacient, etc.)
145
Proiect. V2
postura corpului – indică receptivitate şi dorinţă de a asculta pacientul. Postura
deschisă, fără încrucişarea braţelor sau picioarelor, cu capul şi corpul puţin aplecat
înainte spre pacient predispune la o comunicare sinceră.
b. Comunicarea verbală
Pentru menţinerea şi dirijarea unei comunicări eficiente este necesar de a folosi corect şi în
situaţii potrivite, întrebările închise (care presupun răspunsul „da” sau „nu”) sau deschise (ce nu pot
fi răspunse cu „da” sau „nu”, şi necesită un răspuns desfăşurat).
1. Întrebări deschise.
Un interviu medical de obicei se
EX:
începe cu întrebări deschise, adică acele care Ce problemă va făcut să vă adresaţi la medic?;
Cum apreciaţi/simţiţi cefalea?;
nu pot fi răspunse cu „da” sau „nu”. Ele se Spuneţi-mi mai mult despre durerea care o
simţiţi;
folosesc în faza de colectare a informaţiei şi
Ce s-a întâmplat apoi?;
invită, sau provoacă pacientul să-şi
formuleze gândurile, sentimentele şi
senzaţiile despre problema în cauză din punctul său propriu de vedere şi cu cuvintele proprii. În
acest fel pacientul prezintă problemele după prioritate sau importanţă din punctul său de vedere,
care deseori nu corespunde stării fizice apreciate de medic.
EX.: Pacientul se prezintă cu dureri lombare, dar în timpul consultaţiei medicul gaseşte nivelul de
TA 190/110, care din punctul lui de vedere are un impact mult mai periculos pentru viaţa
pacientului. Întrebarea închisă de tipul „aveţi cefalee?”, la care pacientul poate răspunde numai cu
„da” sau „nu”, oferă informaţie insuficientă. Începeţi consultaţia medicală cu întrebări deschise,
care se încep cu cuvintele „ce...?” şi „cum...?” Întrebările deschise la începutul interviului medical
ajută medicul să aprecieze cauza adresării la medic, să cunoască perceperea pacientului a problemei
în cauză şi temerile legate de maladie. Informaţia este preţioasă pentru stabilirea ipotezei
diagnosticului şi strategia managementului cazului.
NB!
Evitați să „interogaţi” pacientul
Ascultaţi cu atenţie şi nu-l întrerupeți
Permiteţi pacientului să-şi expună gândul până la sfârşit.
Evitaţi întrebarea “de ce?” – ea presupune o învinuire de la bun început şi împiedică stabilirii relației
de bunăvoinţă.
o Greşit: „De ce nu aţi primit medicamentele?; De ce nu aţi venit mai devreme?”
o În 69% de cazuri medicul întrerupe pacientul în medie în numai 18 secunde după începutul povestirii,
ce duce la colectarea incompletă a datelor, diminuarea înţelegerii problemei pacientului. (Beckman et
Frankel, 1989)
146
Proiect. V2
După faza nedirectivă iniţială în timpul căreia pacientul vorbeşte fără să fie întrerupt despre
problema ce îl preocupă medicul recurge progresiv la întrebări tot mai specifice, pentru a explora
semnele specifice a maladiei.
4. Clarificare şi direcţionare
Se foloseşte pentru a clarifica sensul
cuvintelor sau ideii expuse de pacient, afirmaţiile EX.:
Daţi-mi voie să precizez ce aţi spus...
neclare, inconsistente. Chiar şi în timpul fazei Puteţi să-mi spuneţi când a apărut
nedirective a interviului, folosind întrebări directive alergia pentru prima dată?
147
Proiect. V2
informaţie a pacientului pentru a clarifica această informaţie (ex. datele cronologice sau cantitative)
După întrebarea de clarificare medicul poate folosi EX.:
tactica de facilitare pentru a continua comunicarea. Aţi spus că pruritul s-a intensificat în
ultimii 2-3 ani? (repetarea ultimii fraze)
Aşi fi vrut să verific – aţi spus că soţul
D-stră se face agresiv când foloseşte
alcool. Aţi putea să spuneţi mai mult
despre aceasta? (redirecţionarea
subiectului prin folosirea întrebării
deschise)
5. Verificarea.
Este cea mai importantă parte a colectării informaţiei şi cea mai puţin utilizată. Limba de
comunicare are o complexitate de sensuri care pot să fie interpretate greşit. Atenţia medicului poate
să se micşoreze pe parcursul convorbirii şi este pericol de a pierde detalii esenţiale. Verificarea este
importantă pentru exactitatea informaţiei şi durează de obicei numai câteva secunde. Ea ajută
medicul să:
• Exprime în frază scurtă informaţia deseori
EX.:
lungă şi încâlcită „Daţi-mi voie să verific”..., sau:
• Ajută pacientul să sistematizeze tot ce a spus „După cum am înţeles din cele ce aţi spus
până acum...”, sau:
• Ajută să organizeze consultul în ordine
„Asa dar, alergia a apărut primăvara, apoi
consecutivă fiecare an se înrăutăţea timp de ultimii 2-3
• Se foloseşte la necesitate de a conecta ani şi credeţi că este legată de stresul pe care
l-aţi avut. Odată cu alergia a apărut şi
începutul discuţiei cu discuţia precedentă cefaleea, care începea lent şi se înrăutăţea în
• Se foloseşte la trecerea de la o temă de câteva zile. La moment aveţi cefalee care vă
discuţie la alta
• Se foloseşte atunci, când medicul vrea sa schimbe direcţia discuţiei
• Se foloseşte la finele întâlnirii, subliniind temele cele mai importante.
148
Proiect. V2
se lasă pentru sfârşitul interviului, când medicul este gata să finiseze sesiunea. De exemplu: „Sunt
oare bolnav de cancer (tuberculoză, SIDA, boala venerică, etc.? ”
Uneori pacienţii vin cu prea multe plângeri, sau medicul conduce interviul medical în mod
prea directiv, şi nu-i dă posibilitate pacientului să descopere toate problemele sale. Spre exemplu,
pacientul se prezintă cu plângere la cefalee şi febră, iar durerea toracică care apare numai la efort
fizic şi nu este principala suferinţă la moment, poate să nu iasă la iveală până la sfârşitul sesiunii,
când pacientul poate ca printre altele să-şi aducă aminte de ea. De acea se recomandă de a descoperi
şi identifica probleme noi imediat după plângerea principală sau, de obicei, după întrebarea „Ce
problemă v-a adus la medic?” şi de continuat până când pacientul nu mai prezintă acuze noi şi
răspunde că nu mai are probleme ce îl deranjează.
149
Proiect. V2
Relaţia bazată pe empatie reduce anxietatea pacientului, facilitează satisfacţia pacientului şi
medicului, şi aderarea pacientului la procesul curativ.
2. Reflectare este demonstrarea de către medic a înţelegerii stării emoţionale a pacientului la
moment (supărare, furie, anxietate...) De EX.:
exemplu, dacă în timpul conversaţiei medicul „Îmi pare că sunteţi trist”;
„Păreţi să fiţi puţin supărat”;
observă, că pacientul se face trist la amintirea
„Ştiu că e greu să vorbiţi despre asta”;
unor evenimente, (spre exemplu, boala sau „Înţeleg bine că aşteptarea lungă a putut să
importanţă pentru cauza adresării, care ar lua din timpul sesiunii, care în altă situaţie pacientul nu
le-ar fi dezvăluit. Dar, de fapt, exprimarea şi dezvăluirea emoţiilor care „stau la suprafaţă” este o
acţiune, care creează o legătură emoţională între medic şi pacient, ce permite medicului să aştepte
rezultate şi complianţă mai efectivă, creşte satisfacţia pacientului, şi convingerea în înţelegerea mai
bună de către medic. Atenţia faţă de sentimentele pacientului nu necesită mult timp şi deseori poate
descoperi necesitatea în consult alternativ al psihiatrului, psihologului, etc.
3. Legitimare (justificare). Este mult
EX.:
asemănătoare cu reflectarea, dar indică o „Eu cred, că oricine ar fi foarte stresat de
comunicare specifică de acceptare şi validare a această informaţie”
”Înţeleg ce simţiţi...”.;
“Trebuie să fie dificil pentru Dvs...” 150
“Oricare s-ar simţi la fel în situaţia asta..”
“Reacţia D-stră este normală...”
“Eu înţeleg de ce sunteţi aşa supărat.”
Proiect. V2
emoţiilor pacientului. Medicul îşi exprimă înţelegerea şi îndreptăţirea emoţiilor pacientului după ce
l-a ascultat cu atenţie şi chiar în caz de nu este de acord cu cauza emoţiilor, dar încearcă să le
aprecieze din punctul de vedere a pacientului. Comentariile de reflectare şi legitimare joacă un rol
special în stabilirea relaţiei cu pacientul furios sau anxios.
4. Suport personal. Asiguraţi pacientul că vreţi
EX:
să-l ajutaţi. Faceţi aceasta onest şi sincer. „Eu am să fac tot ce pot ca să vă ajut..”
„Spuneţi-mi ce pot să mai fac ca să vă ajut..”
6. Respectul pentru atitudinea pacientului faţă de boală. Exprimaţi respectul faţă de pacient şi
problema lui prin ascultare atentă, contact vizual, semne nonverbale. Comentariile explicite pot să
NB! Evitaţi exprimarea supărării, iritării faţă de pacient sau să judecăţi negativ despre
comportamentul pacientului, sau incapacitatea lui de a lupta cu maladia.
151
Proiect. V2
cauzei şi evoluţiei maladiei de către pacient, verificarea înţelegerii de către pacient al procesului
patologic şi acordul referitor la tactica de tratament. (Tehnicile sunt descrise mai sus.)
A. Informaţia despre maladie
152
Proiect. V2
Bibliografia:
1. Borrell-Carrio, F., Suchnam, A.L., Epstein, R.M. (2004). The biopsychosocial model 25 years
later: principles, practice, and scientific inquiry. Annals of Family Medicine, 2(6), 576-582.
2. Cohen-Cole, S.A., Bird, J. (1990). The three-function model of the medical interview: an
educational device. In: Hale MS, editor. Methods in teaching consultation-liaison psychiatry.
Advances in Psychosomatic Medicine. Basel: S Karger AG, 20, 65-88
3. Coulehan J.L., Block, M.R. (1989). The medical interview: mastering skills for clinical
practice. Philadelphia: F.A. Davis Company.
4. Engel, G. L. (1977). The need for a new medical model: a challenge for biomedicine. Science,
196 (4286), 129-136.
5. Kurtz, S.M. (2002). Doctor-pacient communication: principles and practices. Canadian Journal
of Neurological Sciences. 29 (Suppl. 2), S23-S29.
6. Lyles, J.S., Dwamena, F.C., Lein, C., Smith, R.C. (2001). Evidence-based patient-centered
interviewing. Journal of Clinical Outcomes Management, 8(7), 28-34.
7. Stewart, M., Roter, D.(1989). Communicating with Medical Patients. London: Sage Publication.
8. Smith, R.C., Dwamena, F.C., Fortin, A.H. (2010). Patient-centered interviewing. Chapter in
UpToDate database: www.uptodate.com
9. Kurtz, S.M., Silverman, J.D., Draper, J. (1998) Teaching and learning communication skills
in medicine. Oxford: Radcliffe Medical Press.
10. Silverman JD, Kurtz SM, Draper J (1998) Skills for communicating with patients. Oxford:
Radcliffe Medical Press.
11. http://skillscascade.com/
12. http://www.gp-training.net/training/communication_skills/calgary/guide.htm
153
Proiect. V2
Îngrijirea centrată pe pacient. Abordarea comprehensivă și abordarea
holistică.
154
Proiect. V2
Abordarea centrată pe pacient este ceva mai mult decât simplu mod de acțiune, ea este
modul de gândire. Aceasta înseamnă considerarea permanentă a pacientului intr-un context unic, și
luarea în considerare a preferințelor și așteptărilor pacientului la fiecare pas al consultației centrate
pe pacient.
Împărtășirea managementului problemelor cu pacientul și dezacordul asupra modului de utilizare a
resurselor limitate în maniera bruscanta poate duce la probleme etice, care influențează medicul,
abilitatea de soluționare al acestor probleme fără a dauna relației medic-pacient este una importantă.
Asistența medicală centrată pe pacient impune mari așteptări pentru continuarea procesului
de comunicare și a relației. Mc Ehinney accentuează că cuvântul cheie este responsabilitatea, și nici
intr-un caz disponibilitatea personală.
Asistența medicală centrată pe pacient este conectata cu abilitățile medicului de ascultare
activă, de informare adecvată a cazului, de luarea a deciziilor, de asigurare si respectare a
confidențialității, de reflectare și exprimare a sentimentelor, în general, de tot spectrul abilităților
care asigura o comunicare efectivă.
Procesul consultului centrat pe pacient se poate urmări în baza algoritmului reprezentat.
155
Proiect. V2
- va dezvolta și aplica relații efective medic-pacient în cadrul general al consultațiilor medicale,
respectând autonomia pacientului;
- va comunica, va evidenția priorități și va acționa în parteneriat;
- va oferi asistență medicală continuă de durata determinata de necesitățile pacientului, cu referire la
îngrijire continuă și management medical coordonat.
156
Proiect. V2
a gravidei, a copilului, a bătrânului, a familiei şi a comunităţii, precum şi probleme manageriale, de
cercetare şi de învățământ.
După N.C. Stott şi R.H. Davis primul obiectiv al medicului de familie este acela de a
descoperi problema pe care o are pacientul, adică de a descoperi dacă este vorba de o boală, sau nu.
El trebuie să diferenţieze dacă este vorba de un stres, de o boală acută, de o boală cronică, de o
urgenţă majoră sau de o urgenţă de gradul doi şi aşa mai departe. La medicul de familie poate
veni orice bolnav, cu orice boală. De exemplu, un copil cu scarlatină, un adult cu bronşită acută, un
bătrân cu depresie, o femeie cu maladie fibro-chisitică, un bolnav cu glaucom, un pacient cu
scleroză multiplă, un bolnav cu cancer pulmonar. Aşa dar problemele cu care se confruntă medicul
de familie necesită sistematizare.
Dificultatea problemelor.
Înainte de a nimeri la specialiştii de profil pacienţii sunt văzuţi de medicul de familie.
Problemele cu care se confruntă medicul de familie nu sunt deloc mai uşoare decât cele cu care se
confruntă specialiştii de profil. Diversitatea solicitărilor, dotare modestă, condiţii de consultare, stări
de debut al bolilor etc. fac ca consultația medicului de familie sa nu fie una ușoară în realizare. Vom
menționa că urgenţele medico-chirurgicale constituie 10% din numărul total al consultațiilor
medicale oferite de către medicul de familie.
Așadar, dificultăţile întâlnite de medicul de familie în activitatea de rezolvare a problemelor
pacienților sunt condiționate de:
- Diversitatea problemelor
- Gravitatea problemelor
- Evoluţia asimptomatică a unor boli
- Evoluţia în pusee a unor boli
- Debutul nespecific al unor boli
- Debutul atipic al unor boli
- Complexitatea fenomenelor
157
Proiect. V2
bolnav, tulburările psihopatologice pe care le-a produs boala, care sunt speranţele şi resursele sale
psihice şi care este rolul pe care este dispus să şi-l asume în tratamentul bolii sale.
Medicul de familie trebuie să stabilească situaţia familială a bolnavului, modul în care
boala afectează situaţia lui familială, precum şi modul în care familia îl poate susţine pe bolnav în
tratamentul bolii sale.
Medicul de familie trebuie să stabilească modul în care bolnavul mai poate efctua
activitatea profesională, precum şi modul în care activitatea profesională poate influenţa evoluţia şi
tratamentul bolii sale.
Medicul de familie ar trebui să stabilească modul în care boala afectează poziţia socială a
bolnavului, precum şi modul în care factorii sociali, de natură economică, sau culturală, ar putea
influenţa evoluţia şi tratamentul bolnavului.
158
Proiect. V2
III. Abordare holistică.
Conceptul Bio-Psiho-Social în practica medicală (istoria apariției).
Holism - de la holos, cuvânt grecesc, care înseamnă tot, totul, plin , având ca idee că toate
proprietăţile a unui sistem dat (biologic, chimic, social, economic, mental, etc.) nu pot fi
determinate sau explicate ca suma componentelor acestui sistem. Este sigur, că sistemul ca ceva
integru determina în mod important cum sunt privite părţile componente.
Principiul general al holismului a fost totalizat de către Aristotel în metafizică:
„Întregul este mai mult decît suma părţilor componente”.
Holism, istorie. Holismul ca idee sau concept filosofic este diametral atomismului.
Atomiştii cred că orice integral poate fi divizat sau analizat pînă la unităţi separate şi relaţiile între
ele. Holiştii susţin că integrul este primar şi deseori mai măreţ decît suma părţilor componente.
Atomiștii divizează lucrurile ca să le cunoască mai bine, holiştii privesc la lucrul sau sistemul
integral pentru a înțelege mai bine de pe această poziţie originea şi menirea lui. Democritus (sec 5
î.e.n.) este reprezentantul atomismului Grecesc devreme, fiind un fizician. Conform conceptului
holistic a lui Parmenides, " All is One. Nor is it divisible, wherefore it is wholly continuous.... It is
complete on every side like the mass of a rounded sphere." Totul este un întreg. Nimic nu poate fi
divizat, fiindcă este absolut continuu... Este completat din toate părţile ca masa unei sfere rotunde.
În secolul XVII, Spinoza a dezvoltat filosofia holistică asemănător lui Parmenides. Conform
lui Spinoza, toate diferenţele sau diviziuni aparente care le vedem în lume nu sunt alt ceva decît
aspectele unei substanţe, care se numeşte Dumnezeu sau natura. Hegel, la fel a avut viziuni mistice
asupra unităţii tuturor lucrurilor, pa care se baza propria lui filosofie integrală a naturii şi statului.
также, имел мистические видения единства всех вещей, на которых он базировал его
собственную целостную философию природы и государства. Toate ideile colectiviste politice
moderne – inclusiv a lui Karl Marx – subliniază un nivel mai mare a existenţei colective, unitatea,
întegritatea, grupul, doar aproape tot timpul din contul reducerii importanţei diferențelor, unei părţi,
individului. Secolul XX e demonstrat miscare spre holism în aşa variate domenii ca politica,
sociologia, psihologia, teoria conducerii şi medicina.
Complianţa bolnavilor.
Complianța pacienților este acceptarea de către ei a informației oferite de medic și acordul
de a urma recomandările propuse. Complianța pacienților este un fenomen flexibil. Complianţa
bolnavilor cronici este în general bună datorită bolilor de care suferă şi temerilor legate de
posibilitatea decesului. Un element care justifică o complianţă mai bună la vârstnici este faptul că
durerea reprezintă simptomul cel mai frecvent la aceşti bolnavi.
161
Proiect. V2
Credinţe culturale.
Programe complexe de medicaţie.
Efecte adverse ale medicamentelor.
Supraestimarea rezultatelor tratamentului.
Disconfortul provocat de tratamentul de lungă durată.
Competențele expuse mai sus: Asistenţă medicală orientată pe pacient; Abordare Comprehensivă;
Abordare Holistică, de rînd cu Managementul practicii primare; Soluţionarea Problemelor
Specifice; Orientare spre Comunitate reprezintă cei șase stâlpi pe care se bazează activitatea
medicului de familie. Aplicarea acestor competențe în practica medicală poate asigura o îngrijire
medicală efectivă atât de pe poziții medicale, dar ce este mult mai important, de pe poziția
beneficiilor și satisfacției pacientului.
162
Proiect. V2
Întrebări
1. Ce se presupune ca va fi respectat de către medic in cadrul asistentei medicale
centrate pe pacient?
2. Ce abilitați sunt necesare pentru realizarea consultației centrate pe pacient?
3. Ce modele de consultație medicală cunoașteți?
4. Care sunt principiile consultației centrate pe pacient?
5. Cum percepeți necesitatea aplicării principiului de abordare comprehensivă a
pacientului cu probleme în practica medicală?
6. Care sunt obiectivele abordării comprehensive aplicate în practica medicală?
7. Prin ce se explică diversitatea problemelor existente la pacienţi?
8. Prin ce se explică dificultatea problemelor existente la pacienţi?
9. Numiți și faceți comentarii privind problemele medicale preventive?
10. Ce întrebări își va pune medicul de familie dacă practică abordarea comprehensivă a
pacientului?
11. Din care 6 competenţe specifice pentru Medicina de familie/ Practica generală
face parte abordarea holistică?
12. În ce constă definiţia EURACT pentru abordare holistică?
13. În ce constă Modelul Bio-Psiho-Social în practica medicală?
14. Numiți și comentați 4 postulate ale Modeluliu Bio-Psiho-Social în practica
medicală.
15. În ce constau particularităţile bio-psiho-sociale în relaţia medic-pacient?
16. Explicați noțiunea de Complianţa a bolnavilor.
17. Care sunt explicatiile non-compliantei?
18. Care sunt acţiunile medicului în cazul pacienţilor puţin complianţi?
19. Ce întrebări își va pune medicul de familie dacă practică abordarea holistică a pacientului?
Referinţe bibliografice
1. Alan Stoudemire. Human behavior. An introducation for Medical Students. ISBN 0-397-50966-
9. 1990, Philadelphia, Pensilvania, 376 P.
2. Emanuel E.J. Four models of the physician-patient relationship, JAMA,1992; 267:2221-6
3. Flocke SA, Miller WL, Crabtree BF. Relationships between physician practice style, patient
satisfaction, and attributes of primary care. Journal of Family Practice,2002. 51, 10
4. Freeman & Olesen: keynote lecture at the WONCA conference in Vienna 2000
5. Frich JC, Fugelli P., Medicine and thearts in the undergraduate medical curriculum at the
University of Oslo Faculty of Medicine, Oslo, Norway. Acad Med. 2003 Oct;78(10):1036-8.
6. Haggerty JL. Continuity of Care, BMJ, 2003; 1219-1221
7. Heyrman J., EURACT Educational Agenda of General Practice/Family Medicine, Leuven
2005, 47 P.
8. Kaufman DM. ABC of learning and teaching in medicine: Applying educational theory in
practice. Br Med J 2003;326:213-6.2. Stewart M, Patient
9. Wharton M. Clinical training in the community - a holistic approach. BMJ, 1995. 310 (6976):
407.
163
Proiect. V2
Particularităţile diagnosticului şi tratamentului în medicina de familie
164
Proiect. V2
Tipuri de diagnostic în medicina de familie
Diagnosticul este ansamblul de investigaţii clinice şi paraclinice care au ca obiectiv
definirea stării patologice a unui pacient. Posibilităţile de stabilire ale diagnosticelor variază de la
specialitate la specialitate, de la o regiune geografică la alta, de la un tip de circumstanţe la altele.
Cert este că diagnosticul prezumptiv este prima etapă a oricărui diagnostic. Reprezintă
suspiciunea existenţei unei anumite afecţiuni. Se stabileşte în baza tabloului clinic prezent, a
simptomelor subiective, a examenului obiectiv, a istoricului bolii, antecedentelor personale şi eredo-
colaterale, adică a anamnezei. Acest diagnostic poate fi confirmat sau infirmat prin investigaţii
clinice şi paraclinice suplimentare. Există cazuri în care după investigaţii suplimentare diagnosticul
rămâne prezumtiv în continuare şi/sau în observaţie.
Diagnosticul definitiv sau de certitudine este etapa finală a unui diagnostic. Reprezintă
definirea clară a afecţiunii de care suferă pacientul şi include diagnosticul diferenţial. Acest
diagnostic este stabilit în urma investigaţilor clinice, de specialitate şi paraclinice solicitate de
medic. Diagnosticul definitiv poate fi stabilit adesea doar în baza simptomatologiei clinice.
Diagnosticul diferenţial este etapa de diagnostic în care diagnosticul prezumtiv este
comparat cu tablourile clinice şi paraclinice ale altor afecţiuni cu simptomatologie asemănătoare.
Diagnosticul clinic este bazat pe simptomatologia subiectivă (ceea ce descrie pacientul) sau
obiectivă (constatările făcute de examinator) şi cuprinde următoarele:
• semne şi simptome
• istoricul bolii
• fiziologice şi patologice
• antecedente eredo-colaterale (familiale)
• mediul de viaţă şi de muncă
• examenul fizic obiectiv.
165
Proiect. V2
coloana dreaptă, spre exemplu, interpretează rezultatele investigaţiilor de laborator sau evaluează o
radiografie a cutiei toracice, dar nu se ocupă exclusiv de ele.
Medicul de familie Alţi specialişti
Diagnostic clinic Diagnostic etiologic
Diagnosticul de sindrom Diagnostic patogenetic
Diagnosticul diferenţial Diagnostic de laborator
Diagnosticul precoce Diagnostic morfo-patologic
Diagnosticul evolutiv Diagnostic radiologic
Diagnosticul de sănătate Diagnostic intraoperator
Pentru a uşura procesul de diagnostic s-au elaborat o serie de criterii de diagnostic şi de
ghiduri de practică medicală, protocoale clinice care ne indică ce semne şi simptome sunt necesare
pentru a stabili diagnosticul bolii respective. Spre exemplu, în sunt elaborate Criterii DSM-IV
(Manualul de statistică şi Diagnostic în Sănătatea Mintală, revizia IV) sau criterii majore şi minore
după CIM 10 pentru epizodul depresiv. Deşi fiecare bolnav are particularităţile sale, ghidurile,
criteriile şi standardele de diagnostic pot reprezenta un mare ajutor pentru medicul de familie.
Formularea diagnosticului
Diagnosticul prezintă o denumire acceptată de comunitatea ştiinţifică pentru un tablou clinic, care
are o anumită etiopatogeneză, evoluţie şi tratament.
Formularea diagnosticului medical respectă anumite criterii, ce determină succesiunea unor
termeni în diagnostic, cu referire la următoarele tipuri de diagnostic:
• Diagnosticul anatomoclinic – reflectă leziunea organică sau/şi funcţională sistemului
implicat.
• Diagnosticul formei clinice şi stadial – reflectă stadiul clinico-evolutiv al patologiei cu
starea lezională sau/şi funcţională.
• Diagnosticul etiologic sau etiopatogenetic – menţionarea factorilor etiologici sau de risc
declanşatori (hepatită de origine virală).
• Diagnosticul funcţional – evaluează starea funcţională a organelor în patologie (insuficienţe,
decompensare, etc.).
• Diagnosticul evolutiv – apreciază stabilitatea procesului cronic cu risc de complicaţii
precoce sau tardive (ulcer duodenal cronic stenozant).
• Diagnosticul de asociaţie morbidă – după patologia de bază se înregistrează toate bolile
asociate în baza sintezei diagnostice şi criteriilor de ierarhizare a bolilor.
166
Proiect. V2
Factorii care determină particularităţile diagnosticului
Procesul de stabilire a diagnosticului în medicina de familie se deosebeşte de alte specialităţi
şi acest fapt de datorează anumitor particularităţi condiţionaţi de următorii factori:
Factorii Aspecte specifice ale activităţii medicului de familie
• Obligaţia de a sesiza trecerea de sănătate la boală
Primul • Diversitatea pacienţilor, necesitatea de a lua în considerare întreaga
patologie
contact • Necesitatea de a cunoaşte formele de debut, debuturile atipice
• Depistarea factorilor de risc pentru a stabili un diagnostic cât mai precoce
• Obligaţia de a face un diagnostic diferenţiat corect şi complet
• Necesitatea de a cunoaşte toate urgenţele medico-chirurgicale
• Supravegherea bolnavilor cronici cu depistarea eventualelor complicaţii
Asistenţa • Stadializarea diagnosticului în funcţie de evoluţia bolii
• Apariţia unor boli asociate
continuă
• Dotare tehnică modestă
Dotarea • Dificultatea solicitării investigaţiilor paraclinice,
• Predominarea diagnosticului clinic (metode clinice: anamneză, examenul
tehnică clinci obiectiv, supravegherea, etc.)
• Colaborarea cu ceilalţi specialişti
• Considerarea organismului ca un tot întreg
• diagnosticul de sănătate
• luarea în consideraţie a factorilor psihici, familiali, sociali şi profesionali
• necesitatea unei sinteze diagnostice cu ierarhizarea bolilor
Asistenţa • diagnosticul tuturor bolilor - diagnosticul global, considerarea tuturor
bolilor de care suferă bolnavul
persoanei • diagnostic bio-psiho-social
• Diagnosticul bolilor cu predispunere ereditară,
• Importanţa factorilor genetici,
• Sesizarea factorilor familiali care pot influenţa starea de sănătate:
• obiceiuri familiale
• factori de risc din familie
• nivelul economic
Asistenţa • condiţiile de viaţă
familiei • relaţiile interpersonale din familie
• nivelul de cultură
Dificultăţi de diagnostic
Procesul de diagnostic este un proces foarte dificil. Dar pe lângă dificultăţile comune de
culegere a informaţiilor necesare şi de elaborare a diagnosticului corespunzător, medicul de familie
întâmpina şi o serie de dificultăţi generate de problemele cu care este solicitat şi de condiţiile in care
lucrează.
167
Proiect. V2
Erorile de diagnostic.
Fiecare diagnostic este perfectibil. Dacă două opinii asupra diagnosticului sunt radical
diferite, poate fi necesară solicitarea unei a treia opinii medicale. Apariţia unor elemente noi, clinice
sau paraclinice, poate duce la schimbarea, uneori radicală a diagnosticului şi a conduitei terapeutice.
Există un şir factori care condiţionează erorile de diagnostic, ei fiind selectaţi în patru grupuri :
1. Erorile de diagnostic condiţionate de boală:
• Boli cu evoluţie asimptomatică (ateroscleroza, diabetul zaharat, cancerul)
• Manifestări clinice şterse (abdomenul acut la vârstnici)
• Debuturi şi evoluţii atipice (forma abdominală a infarctului miocardic acut, disritmii)
• Simptomatologie nespecifică (febră, cefalee, ameţeli comune în multe patologii)
• Evoluţie în pusee (astmă bronşic, epilepsie)
• Boli grave cu evoluţie infraclinică (meningite), latentă, mascate (cancerul, depresia şi
anxietatea mascată)
2. Erorile de diagnostic condiţionate de bolnav:
• Pacienţi necomunicativi (caracter depresivi, introvertiţi, ostili)
• Imposibilitatea bolnavului de a-şi expune acuzele (pacientul inconştient, copii mici)
• Particularităţi individuale (proprietatea organismului în mod deosebit de a manifesta boala)
• Bolnavi psihici
• Nivelul de cultură redus
• Simulanţii
3. Greşeli comise de medic:
• Evaluare greşită a semnelor şi simptomelor
• Datorită ignoranţei, superficialităţii (incompetenţei, lacune teoretice şi practice)
• Din cauza grabei (timp limitat, flux mărit de pacienţi)
• Fobia de decizie (frica de aşi asuma responsabilităţi, de a lua o hotărâre pentru a lăsa pacientul
la supraveghere acasă)
• Excesul de zel (sârguinţă exagerată inutilă)
4. Alte cauze
• Dotarea tehnică insuficientă (lipsa ECG-rafului pentru stabilirea formei abdominale de infarct
miocardic acut)
168
Proiect. V2
Diagnosticul diferenţial: erori.
Cauzele erorilor în efectuarea diagnosticului diferenţiat
(după Fiessinger şi Hegglin)
• Ignoranţa examinatorului, cu lacune în informaţiile teoretice şi superficialitate în corelarea
lor, pregătire medicală insuficientă
• Examenul incomplet – printr-o deprindere incorectă, tehnici defectuoase, grabă, lipsă de
timp, bolnavi necooperanţi, condiţii necorespunzătoare (miros, zgomot, lumină slabă), lipsa de
instrumentar necesar
• Greşeli în raţionament: prejudecată, idei preconcepute, inducţie insuficientă, orgoliu de a nu
recunoaşte neştiinţa, concluzii ilogice
• Erori de ordin psihologic – tendinţa de elabora un diagnostic spectaculos, preţios, rar
întâlnit, sofisticat; caracterul complicat al medicului, cu accent de pesimism sau optimism
• Erori de natură tehnică – rezultate fals pozitive sau negative, dotare cu tehnici defectate
(poli inversaţi ECG), artefact în imagistică, investigaţii nereuşit alese, în număr mic, etc.
• Erori de ordin statistic – probabilistic, nerespectarea corelaţiei cu vîrsta, cu sezonul,
anotimpul, (pentru boli infecţioase).
• Erori de neconsiderare a ambelor valori ale diagnosticului – diagnosticul pozitiv,
confirmativ şi negativ, infirmativ.
Sinteză diagnostică.
Sinteza diagnostică şi terapeutică reprezintă una din funcţiile cele mai importante ale
medicului de familie. Deoarece medicul de familie se ocupa nu numai de boală, ci şi de bolnav, el
trebuie să stabilească nu numai un diagnostic integral al bolnavului, deoarece unii bolnavi pot avea
mai multe boli, medicul de familie trebuie sa facă o sinteză diagnostică a bolnavului respectiv.
După consultaţiile multiplilor specialişti, bolnavul apare cu o colecţie de boli fără vre-o legătură
169
Proiect. V2
între ele. În practica medicinii de familie nevoia de totalizare şi de integrare a datelor se impune cu
mare acuitate. Pentru aceasta recurgem la analiza sistemică care la rândul său obligă la sinteză.
Sinteza diagnostică presupune diagnosticarea şi ierarhizarea tuturor bolilor pe care le are
bolnavul în vederea stabilirii unei strategii terapeutice adaptate particularităţilor bolnavului
respectiv. Sinteza diagnostică se poate face prin:
Inventarierea tuturor simptomelor
Ierarhizarea bolilor
Pentru a putea realiza o sinteză diagnostică corectă medicul de familie trebuie să efectueze o
abordare integrală a bolnavului, trebuie sa ia în considerare toate suferinţele bolnavului şi toţi
factorii de risc interni sau externi care ar putea influenţa starea de sănătate a bolnavului.
Strategiile paraclinice
Pentru confirmarea diagnosticului clinic, pentru stabilirea diagnosticului etiopatogenetic,
pentru a efectua diagnosticul diferenţial desăvârşit, pentru a efectua o sinteză şi ierarhizarea a
bolilor medicul de familie apelează la o serie de strategii şi investigaţii paraclinice.
Pentru a putea practica o medicină eficientă medicul de familie are nevoie de informaţie
valoroasă privind modificările fiziopatologice, morfopatologice, histologice, hematologice,
imunologice, biochimice şi genetice, care nu pot fi obţinute prin intermediul metodelor clinice. Unii
clinicieni au tentaţia de a supraaprecia metodele paraclinice apelând la ele înainte să epuizeze
metodele clinice. Cu ajutorul metodelor paraclinice se poate stabili mai repede şi mai precis un
diagnostic pozitiv, dar metoda clinică nu este o metodă depăşită, deoarece numai cu ajutorul
metodei clinice putem obţine informaţii privind suferinţele subiective ale bolnavului şi numai cu
ajutorul metodei clinice putem alege investigaţiile paraclinice cele mai utile. După cum arată R.
Hegglin (1994) anamneza ne furnizează 50% din diagnostic. După cum arată I. Haţieganu (1955),
ea ne furnizează 60% din diagnostic, iar după cum arată B. Lowe (2007), ea ne furnizează 75% din
diagnostic.
Deoarece medicul de familie nu dispune de aparate şi instrumente multe el trebuie să aleagă
investigaţia cu multă atenţie, argumentând necesitatea în fiecare caz aparte. Spre deosebire de
bolnavul din spital, pacientul în condiţii de ambulatoriu nu poate efectua aşa de uşor unele
171
Proiect. V2
investigaţii. Din aceste considerente, medicul de familie eşalonează investigaţiile paraclinice în
câteva etape, până la stabilirea diagnosticului definitiv.
Criterii de stabilire a strategiei investigaţiilor paraclinice în ambulatoriu sunt:
• Pentru efectuarea investigaţiilor paraclinice mai întâi este nevoie de diagnostic prezumptiv
• Se solicită acele investigaţii care pot confirma sau infirma diagnosticul clinic
• Dacă se cunosc criteriile de diagnostic (conform OMS, protocoalelor clinice naţionale)se vor
solicita respectivele
• Nu se recurge la investigaţii paraclinice până nu se epuizează resursele clinice
• Se solicită nu mai informaţii care aduc informaţie utilă pentru diagnostic
• Dacă există un algoritm de diagnostic se recurge la algoritm
• Dintre investigaţiile utile se aleg cele mai uşor de efectuat
• Dacă rezultatele infirmă suspiciunea, se revede diagnosticul clinic
• În cadrul revizuirii se recurge la alte investigaţii
• Între două investigaţii se alege cea mai simplă şi mai puţin riscantă
• Se ţine cont de posibilităţile pacientului (materiale, fizice)
• MF trebuie să întreţină legături funcţionale şi să ia legătura cu serviciile specializate
(planificarea, programarea)
• În cadrul stărilor de urgenţă sau grave, se evită tergiversarea investigaţiilor
172
Proiect. V2
• Recomandă tratament balneo-sanatorial
• Recomandă spitalizarea şi spitalizează
• Urmăreşte rezultatele tratamentului
• Consiliere psihologică
• Recomandări de recuperare
• Efectuează recomandări pentru reorientarea profesională sau de pensionare
• Precum şi planul de dispensarizare, care cuprinde specificul controalelor periodice de
bilanţ ale bolii de bază (manevre clinice, investigaţii, evaluarea rezultatelor terapeutice).
• Aplică o metodă alternativă de tratament - apiterapia, sacroterapia, aromoterapia, etc.
Decizia terapeutică
Deciziile terapeutice trebuie neapărat să aibă la bază argumente şi dovezi ştiinţifice. Din
aceste considerente MF trebuie să fie critic faţă de concepţiile şi obiceiurile ce vehiculează şi se
practică. Orice informaţie trebuie verificată riguros, având un grad de dovadă înalt: studii
randomizate, dublu-orb controlate, metaanalize, studii în cohortă, etc. Medicina bazată pe dovezi
urmăreşte să raţionalizeze actul medical de diagnostic, tratament şi profilaxie. În acest scop în
Moldova au fost instituite un şir de protocoale clinice naţionale pe cele mai frecvente patologii
întâlnite, unul din scopuri fiind selectarea strategiei de tratament corecte şi adecvate, bazat pe
dovezi.
Decizia terapeutică este unul din cele mai importante decizii pe care medicul de familie le ia
zilnic. Sunt necesare abilităţi pentru a îmbina cu măiestrie necesităţile şi posibilităţile de tratament
la domiciliu, în oficiul medicului de familie sau în staţionar. Decizia terapeutică şi realizarea
tratamentului în medicina de familie sunt influenţate de un şir de factori.
173
Proiect. V2
Boli care necesită internarea în spital
• Boli care pun în pericol iminent viaţa bolnavului
• Boli care afectează grav funcţiile vitale
• Boli care necesită o intervenţie chirurgicală iminentă
• Boli care necesită o monitorizare permanentă
• Boli grave pentru care nu avem un diagnostic cu certitudine
• Boli care presupun o evoluţie nefavorabilă
• Boli în care pot interveni complicaţii grave
• Boli care necesită investigaţii deosebite
• Boli care necesită tratamente deosebite
• Boli psihice grave
• Unele boli infecţioase
175
Proiect. V2
anxietatea, etc. Important e şi să asigure susţinere psihică a bolnavului terminal şi membrilor
familiei (şi după decesul apropiatului).
Supravegherea tratamentului
După efectuarea recomandărilor şi prescrierea tratamentului, medicul de familie trebuie sa
realizeze o supraveghere a lui cu monitorizarea clinică, paraclinică şi farmacocinetică, care se
deosebeşte de cea din medicina de staţionar, unde se efectuează supraveghere permanentă.
Supravegherea episodică în medicina de familie poate fi realizată prin supravegherea ordinară şi
specială.
I. În cadrul supravegherii ordinare este nevoie de apreciat:
1. Complianţa bolnavului
Medicul de familie trebuie să se asigure că pacientul respectă regimul şi urmează indicaţiile
efectuate. În prezent, fiind în era informatizării, mulţi dintre pacienţi practică automedicaţia, fără
să consulte vre-un medic. Din cauza că pacientul nu este informat suficient sau corect pacientul
poate să modifice schema de tratament sau să înlocuiască un preparat cu alt remediu. În cazul
pacientului puţin compleant medicul trebuie să identifice care a fost cauza incompleanţei, cele
mai frecvente fiind: neîncrederea în medic (de exemplu, medicul nu este convingător, pacientul
este capricios, cu personalitate accentuată), preparate greu de administrat, spre exemplu gust
neplăcut, scheme complicate, mod de posologie dificil, adversităţi, refuzul şi abandonarea
tratamentului. În medicina de familie de preferinţă sunt formele accesibile şi uşoare pentru
administrare, de exemplu soluţii orale, supozitoare, inhalatoare.
2. Toleranţa
În acest aspect medicul de familie trebuie să ţină cont de insuficienţe enzimatice sau de organ,
unele intoleranţe individuale, patologii asociate care influenţează absorbţia, metabolismul şi
eliminarea remediilor farmacologice
3. Eficacitatea se evaluează în baza semnelor şi criteriilor pe baza cărora s-a stabilit
diagnosticul: ameliorarea stării generale a pacientului, diminuarea sau dispariţia semnelor
clinice, ameliorarea modificărilor umorale, îmbunătăţirea probelor funcţionale (ECG, pef-
metria).
II. Supravegherea specială include: supravegherea
• bolnavilor cu risc: nou-născuţii, copii, bătrâni, gravidele, pacienţii cu dizabilităţi, bolnavi
cu insuficienţe renală şi/sau hepatică.
• medicamente cu risc: diferenţa dintre doza toxică şi cea terapeutic eficace, interacţiuni
medicamentoase.
176
Proiect. V2
Medicina defensivă
Medicina defensivă prezintă compromisul, deviaţia, abaterea de la ceea ce crede
medicul că are de făcut în cadrul practicii corecte, argumentate ştiinţific, la ceea ce crede
pacientul că trebuie de făcut.
Pentru a ajunge la un compromis cu pacientul este nevoie de a poseda o comunicare bună,
profesionalism înalt, cunoştinţe profunde şi deprinderi practice corecte, compasiune şi respect
deosebit. În medicina modernă se pune accent pe medicina bazată pe dovezi, astfel în multe cazuri
medicul argumentat refuză un tratament care este solicitat de pacient.
Însă sunt şi situaţii, când fiind plătit de Compania Naţională de Asigurări în Medicină în
funcţie de bolnavii pe care îi are, medicul de familie recurge la medicina defensivă pentru a nu avea
discuţii stresante, a nu fi reclamat, pentru a nu pierde pacientul din lista de evidenţă, pentru a păstra
relaţiile bune cu familia pacientului, etc. Desigur, un aşa compromis poate afecta rezultatele
tratamentului, poate duce la complicaţii şi cheltuieli inutile. De exemplu, o bătrânică de 86 ani, cu
proces de hondroză avansată a articulaţilor mici şi mari, cu sindrom algic persistent moderat în
regiunea coloanei cervicale şi lombare (Osteohondroza difuză a coloanei vertebrale gradul II-III -
confirmat radiologic), solicită medicului de familie să-i indice rezonanţa magnetică nucleară a
coloanei vertebrale, pentru că a citit pe internet despre această metodă informativă în plan
diagnostic. În acest caz solicitarea pacientului ce contravine cu părerea ştiinţifică a medicului.
Medicina defensivă nu este pentru bolnav utilă sau mai puţin periculoasă, ci ar putea fi chiar
dăunătoare. Depinde de limita până unde medicul acceptă să cedeze. De exemplu, un pacient cu
viroză solicită tratament antibacterian cu cefalosporine. Contrapunând pro şi împotrivă medicul de
familie este de acord să indice această investigaţie performantă. Astfel mulţi medici practică
medicina defensivă. După H. Lamberts circa 15% din investigaţiile radiologice, 9% din analizele de
laborator şi 8% din ECG au fost efectuate ca urmare a comportamentului defensiv. Ca şi în alte
specialităţi cu risc sporit precum obstetrica, chirurgia, medicina de urgenţă, în asistenţa medicală
primară riscul de a practica o asemenea medicină este mare, dat fiind faptului că se efectuează
abordare comprehensivă şi holistică, se acordă asistenţă medicală continuă, etc. Medicina defensivă
creşte cheltuielile pentru serviciile de sănătate şi poate expune pacientul la riscuri inutile. Unii
autori atestă că, un medic practică medicina defensivă, în domeniul diagnosticului sau
tratamentului, nu pentru a ajuta pacientul, ci mai degrabă pentru a preveni o acţiune în justiţie dacă
apare o problemă. Un studiu din 2005 de la Şcoala de Sănătate Publică din Harvard a demonstrat pe
un lot de 824 medici din Pennsylvania că, 93% practică medicina defensivă, fiind confirmat de un
sondaj din 2008 din Massachusetts (900 respondenţi) arată că mai mult de 80 % practica medicina
defensiva.
177
Proiect. V2
Cauzele medicinei defensive:
• criza de timp
• evitarea reclamaţiilor
• teama de a pierde bolnavul din listă
• evitarea unor conflicte cu bolnavul
• evitarea unor discuţii inutile
• comunicare dificilă cu pacientul
• bolnav necooperant
• neinformarea pacientului
• diferenţe de opinii
• insuficienţa pregătirii bolnavului
• lipsa de înţelegere a pacientului
• evitarea stresului
• bolnav cu personalitate accentuată
Sinteza terapeutică
Dacă sinteza diagnostică ne ajută sa ajungem la un diagnostic complet al bolnavului, sinteza
terapeutică ne poate ajuta sa ajungem la conduita terapeutica cea mai adecvată. De aceea MF
trebuie sa ia în considerare toate bolile de care suferă bolnavul, să stabilească legăturile dintre ele,
sa facă o ierarhizare a lor, să stabilească o conduită terapeutică în funcţie de gradul în care aceste
boli afectează funcţiile vitale, să stabilească legăturile dintre ele, influenţa pe care tratamentul unei
boli îl poate avea asupra celorlalte boli, s.a.m.d.
Inventarierea tuturor bolilor pacientului
178
Proiect. V2
Sinteza terapeutică îl ajută pe medicul de familie să stabilească tratamentul bolnavului în
funcţie de influenţa pe care acesta ar avea-o asupra celorlalte boli. Aşa, spre exemplu, în tratamentul
HTA la un bolnav cu astm bronşic se pune problema evitării unorβ blocante. De asemenea în
tratamentul unei poliartrite reumatoide la un bolnav cu ulcer duodenal, cu diabet zaharat, sau cu
psihoză, se pune problema evitării tratamentului cu corticosteroizi, etc.
Sinteza terapeutică reprezintă o problemă fundamentală a medicinii contemporane. În cazurile mai
complicate, ea se realizează prin intermediul unor consultări interdisciplinare. În practica medicală
curentă, ea ar trebui realizată, de către medicul de familie, însă, care nu-şi va putea îndeplini
funcţiile sale în sistemul de sănătate fără a realiza o abordare integrală a problemelor de sănătate ale
bolnavului.
Sinteza diagnostică şi terapeutică au avantajul de a oferi o imagine globală asupra
pacientului, de a descoperi legăturile dintre boli, de a putea face o ierarhizare a bolilor, de a realiza
o trecere de la boală la bolnav, de a alege conduita terapeutică cea mai adecvată, în funcţie de toate
problemele patologice ale bolnavului, de a individualiza tratamentul, etc. De aceea medicul de
familie trebuie sa acorde o importanţă deosebită sintezei diagnostice şi terapeutice.
179
Proiect. V2
Bibliografie selectivă:
1. Enăchescu V., Pârvulescu V., Beznă S., Florea L., Puiu I. Medicina de familie. Curs universitar
pentru studenţii anului VI. Editura Medicală universitară, Craiova, 2006, pag. 34-43
2. Restian A. Bazele Medicinii de Familie, Bucureşti, vol. 1, 2001, pag. 315-431
3. Restian, A – Diagnosticul medical, Editura Athena, Bucureşti, 1998
4. Hegglin, R – Diagnosticul diferenţial al bolilor interne, Editura Medicală 1964
5. Es.I.S.van „Medicul de familie şi pacientul său” Bucureşti, 1997, pag. 95-116, 203-205
6. Rakel R.E. – Essentials of family practice. Philadelphia, 1996, pag. 143-151.
7. McGee, M – Evidenced-based physical diagnosis Saunders Comp. New York, 2001
8. Adrian Restian. Importanţa clinicii în medicina modernă, PRACTICA MEDICALĂ – VOL. 4,
NR. 4(16), AN 2009
9. Harry L. Green, Clinical Medicine, second edition, Mosby-Year book, 1996 pp. 13-78
10. Collins RD., Differential diagnosis in primare care, ed. 2, Philadelphia, 1987
11. Green HL, Johnson W.P., MAricic MJ., Decisiion making in medicine, St Luis, 1993, Mosby
12. DeKay ML, Asch DA. Is the defensive use of diagnostic tests good for patients, or bad? Med
Decis Making. 1998;18:19-28.
13. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/9456202
14. http://society.guardian.co.uk/health/comment/0,7894,1450447,00.html
15. http://www.aaos.org/news/bulletin/janfeb07/clinical2.asp
16. http://jama.ama-assn.org/cgi/content/abstract/293/21/2609
180