Sunteți pe pagina 1din 117

Motto

Rodul muncii este cea mai plăcută desfătare


Vauvenargues
CUPRINS

CAPITOLUL I

I.1. Definiţia şi clasificarea aparatelor gnatoprotetice unidentare


I.2. Principii generale de realizare a aparatelor gnatoprotetice unidentare
I.2.1. Principiul profilactic
I.2.2. Principiul curativ
I.2.3. Principiul biologic
I.2.4. Principiul biomecanic
I.2.5. Principiul homeostazie
I.2.6. Principiul ergonomie
I.3. Algoritmul tehnologic comun de realizare a aparatelor gnatoprotetice unidentare
I.4. Prelucrarea în laboratorul de tehnică dentară a amprentelor în vederea realizării aparatelor
gnatoprotetice unidentare

CAPITOLUL II
Realizarea modelelor

II.1. Definiţia şi clasificarea modelelor pe care se realizează aparatele gnatoprotetice unidentare


II.2. Modelul monobloc cu „model unitar fix "
II.3. Modelul de lucru cu „model unitar mobilizabil"
II..3.1. Realizarea modelului unitar mobilizabil după metoda clasică
II.3.2. Realizarea modelului unitar mobilizabil prin metoda care utilizează pinuri
II.3.3. Realizarea modelului unitar mobilizabil prin metode moderne
II.3.4. Modele duplicat
II.4. Montarea modelelor în simulator

CAPITOLUL III

III.1. Definiţia machetei şi clasificarea metodelor de machetare


III.2. Machetarea prin metoda indirectă
III.2.1. Etapa de pregătire a modelului în vederea machetării pentru turnarea aliajelor metalice
III.2.2. Etapa de edificare a machetei
III 3. Pregătirea machetei pentru ambalare

CAPITOLUL IV
Confecţionarea tiparului

IV.1. Definiţia tiparului


IV.2. Realizarea tiparului
IV.3. Tehnici de ambalare a machetei
IV.4. Tratamentul termic al tiparului
CAPITOLUL V
Turnarea aliajelor metalice dentare

V.1. Turnarea aliajelor metalice


V.1.1. Aliaje metalice care se prelucrează prin turnare
V.1.2. Metode de realizare a fuziunii aliajelor metalice
V.2. Introducerea aliajului topit în tipar
V.2.1. Modalităţi de turnare a aliajului
V.3. Dezambalarea şi prelucrarea piesei protetice turnate
V.3.1. Sablarea
V.3.2. Dezoxidarea (decaparea) piesei turnate
V. 3.3. Prelucrarea propriu-zisă şi lustruirea piesei protetice
V3.4. Tratamentul termic al piesei protetice turnate

CAPITOLUL VI
Tehnologia de realizare a incrustaţiilor

VI.1. Definiţie, clasificare, avantaje, dezavantaje


VI.2. Particularităţi tehnologice în realizarea incrustatiilor
VI.2.1. Metoda directă de machetare
VI.2.2. Metoda indirectă de machetare
VI.2.2.1. Realizarea modelelor de lucru de inalta precizie
VI.2.2.2. Tehnica de machetare indirectă a incrustaţiilor metalice
VI.2.2.3. Turnarea incrustaţiilor metalice
VI.3. Particularităţi tehnologice în realizarea incrustaţiilor fizionomice

CAPITOLUL VII
Tehnologia de realizare a aparatelor gnatoprotetice unidentare de acoperire

VII.1. Definiţia şi clasificarea coroanelor de înveliş


VII.2. Coroana de înveliş metalică
VII.3. Coroane de înveliş fizionomice
VII.3.1. Coroane fizionomice din răşini sintetice
VII.3.1.1. Coroana fîzionomică acrilică
VII.3.1.2. Coroana fizionomică diacrilică
VII.3.1.3. Coroana fizionomică ceramică
VII.4. Coroana mixtă
VI.4.1. Coroana metalo-ceramică
VII.4.2. Coroana metalo-plastică
VII.4.2.1. Coroana metalo-acrilică
VII.4.2.2. Coroana metalo-diacrilică
CAPITOLUL VIII
Tehnologia de realizare a aparatelor gnatoprotetice unidentare de substituţie

VIII.1. Definiţia şi clasificarea aparatelor gnatoprotetice unidentare de substituţie


VIII.2. Realizarea modelului de lucru pentru confecţionarea aparatelor gnatoprotetice unidentare
de substituţie
VIII.2.1. Machetarea şi realizarea infrastructurii metalice a aparatului gnatoprotetic unidentar cu
piesă protetică unică tip Richmond
VIII.2.2. Realizarea componentei fizionomice a aparatului gnatoprotetic unidentar de substituţie
cu piesă protetică unică
VIII.3. Tehnologia de realizare a aparatului gnatoprotetic unidentar de substituţie prin dublă
piesă protetică
Bibliografie
ABREVIERI

0 oral
V vestibular
M mezial
D distal
M-D - mezio-distal
L.6.C. - leziuni odontale coronare
LC.R. - incrustaţie corono-radiculară
M.O.D. mezio-ocluzo-distal
I.O.S. - Inlay-Onlay de substituţie
CAPITOLUL I

I.1. Aparatele gnatoprotetice unidentare, denumite şi microproteze, sunt substitute


artificiale, inerte şi aloplastice, utilizate clinic în terapia leziunilor odontale coronare.
Leziunile odontale coronare se consideră abateri de la normal prin:
- pierderea integrităţii coronare dentare cauzată de carie, traumatism, abrazie, eroziuni etc;
- anomalii de forma, culoare, volum;
- anomalii de sediu şi direcţie ale coroanei dentare.
Microprotezele au şi alte utilizări clinice ca elemente asociate în construcţii protetice
plurale:
- în tratamentul conjunct al stării de edentaţie, unde capătă denumirea de elemente de agregare
şi servesc la fixarea aparatelor gnatoprotetice conjuncte pe dinţii stâlpi;
- în tratamentul adjunct al stării de edentaţie, microprotezele fixate la dinţii stâlpi, suport,
intermediază aplicarea de elemente de menţinere şi stabilizare a aparatelor gnatoprotetice
adjuncte;
- ca şi elemente componente ale unor dispozitive utilizate la imobilizarea dinţilor parodontotici;
- ca elemente ale aparatelor gnatoprotetice conjuncte utilizate în tratamentul de echilibrare a
rapoartelor ocluzale.
Patologia sistemului stomatognat care beneficiază de tratament gnatoprotetic are o
multitudine de forme clinice şi o diversitate de posibilităţi terapeutice în care sunt antrenate şi
microprotezele. Noi vom aprofunda tehnologia de realizare a microprotezelor utilizate ca
elemente unitare.
Microprotezele sunt elemente conjuncte adaptate în mod intim la structurile dintelui de
care se fixează cu ajutorul unui liant. Dintele este preparat corespunzător fiecărui tip de
microproteză şi constituie substructura organică a respectivei piese protetice. Toate structurile
biologice ale cavităţii orale care vin în contact cu aparatul gnatoprotetic formează câmpul
protetic. în cazul microprotezelor câmpul protetic este format din: dintele pe care se aplică
microproteza, ţesuturile parodontale ale dintelui respectiv, dinţii vecini, dinţii antagonişti.
In funcţie de modul în care microprotezele refac morfologia coronară, acestea se pot
clasifica în: microproteze de acoperire, de reconstituire şi de substituire.
In funcţie de agregare, care reprezintă raportul care se creează între microproteză şi
suprafaţa preparată a substructurii organice, microprotezele se clasifică în: microproteze cu agre-
gare coronară extrinsecă, intrinsecă şi mixtă, cu agregare radiculaţă, agregare dentinară, pulpară
etc.
In funcţie de materialul din care se confecţionează, pot fi: metalice (din diferite aliaje
metalice), nemetalice: acrilice, diacrilice, ceramice şi mixte: metalo-acrilice, metalo-diacrilice şi
metalo-ceramice.
Aceste materiale impun şi tehnologia de realizare:
- turnare - metale şi anumite ceramici;
- ştanţare - metale;
- ardere - ceramicile;
- polimerizare - răşini polimerice (acrilice, diacrilice);
- prin combinarea metodelor enumerate mai sus.
I.2. Indicaţiile de utilizare a diferitelor tipuri de microproteze rezultă în urma examenului
clinic, conform indicilor clinico-biologici individuali. Realizarea lor se efectuează în
conformitate cu pregătirea substructurii organice de. către medic şi cu indicaţiile transmise de
acesta. Execuţia tehnologică participă la reuşita tratamentului prin respectarea acestor secvenţe
de raţionament medical şi subordonându-se principiilor de tratament gnatoprotetic. Noi vom
delimita aspectele prin care tehnologia se subordonează acestor principii generale.
I.2.1. PRINCIPIUL PROFILACTIC se realizează pe două nivele:
- la nivel general urmăreşte profilaxia bolilor generale care pot fi cauzate de tratamentul
stornatologic atât la pacient, cât şi la echipa care instituie tratamentul. De aceea, în laboratorul de
tehnică dentară se vor introduce măsuri de prevenire a transmiterii bolilor generale prin
manopere specifice atât fa piesele ce vin din sectorul clinic, cât şi la cele transmise în sectorul
clinic.
- la nivel local se disting trei categorii de obiective:
• obiectivele profilaxiei primare care se adresează menţinerii stării de sănătate a structurilor
sistemului stomatognat;
• obiectivele profilaxiei secundare prin care se împiedică apariţia unor modificări patologice în
urma instituirii tratamentului stomatologic. In cazul microprotezelor se va evita apariţia
proceselor carioase şi a altor leziuni consecutive incorectei adaptări între piesa protetică şi
substructura organică;
• obiectivele profilaxiei terţiare care urmăresc împiedicarea extinderii fenomenelor patologice la
structurile vecine, în cazul nostru ţesuturile ce vin în contact sau sunt la distanţă de dintele pe
care s-a aplicat microproteza, şi a tulburărilor ce pot surveni la nivelul celorlalte componente ale
sistemului stomatognat.
Ca atare, în timpul executării protezelor dentare unitare trebuie să avem în permanenţă în
vedere obiectivele profilaxiei generale, iar la nivel local ale profilaxiei secundare şi terţiare.
Un prim obiectiv profilactic în elaborarea microprotezelor îl constituie menţinerea stării
de sănătate a sistemului parodontal. Afectarea frecventă a parodonţiului este posibilă prin
nerealizarea corectă a ariei de contact proximal, dimensiunilor şi morfologiei caracteristice a
spaţiului interproximal, ambrazurile contururilor coronare, adaptării cervicale la nivelul coletului
dentar. La nivel ocluzal trebuie restabilită morfologia ocluzală, iar pe ansamblu trebuie respectat
raportul coroană/rădăcină şi nemodificarea parametrilor implantării.
Caria dentară se previne prin crearea unei joncţiuni dento-protetice perfect etanşe care nu
permite comunicarea mediului oral cu plaga dentinară rezultată din prepararea substructurii
organice. La microproteză, prin conformarea tuturor suprafeţelor externe se urmăreşte .să nu se
creeze zone de retenţie pentru alimente cu dinţii vecini, iar întreg ansamblul dinte-microproteză
să favorizeze autocurăţirea şi periajul corect (curăţirea).
Disfuncţiile la nivelul determinantului anatomic dentar se previn prin confecţionarea de
microproteze care să asigure rapoarte ocluzale statice şi dinamice corecte. Prin materialele din
care se confecţionează, conformaţie şi finisare, microprotezele nu trebuie să afecteze cu nimic
caracteristicile mediului oral şi integritatea ţesuturilor moi cu care vin în contact.
I.2.2. PRINCIPIUL CURATIV constă în refacerea integrală a funcţiilor globale ale
sistemului stomatognat prin reconstituiri morfologice corecte ale coroanelor dentare afectate de
leziuni odontale coronare.
I.2.3. PRINCIPIUL BIOLOGIC impune ca microprotezele, să se integreze organismului
prin biocompatibilitatea faţă de ţesuturile vii a materialelor din care se confecţionează. Aceste
materiale nu trebuie să fie toxice şi nu trebuie să-şi modifice în timp structura chimică în urma
proceselor tehnologice sau a funcţionării în cavitatea orală, sau starea de suprafaţă şi să nu
traumatizeze ţesuturile orale.
I.2.4. PRINCIPIUL BIOMECANIC se referă la rezistenţa mecanică a piesei protetice şi
la armonizarea acesteia cu caracteristicile ţesuturilor dentare la care se integrează. în timpul
realizării tehnologice trebuie să respectam:
- axa de inserţie a piesei protetice - traiectoria parcursă de microproteză de la primul
contact până la perfecta adaptare, pe substructură. Trebuie să fie unică şi nu trebuie modîficată în
timpul manoperelor din laborator;
- agregarea - indiferent de tipului, trebuie sa asigure raporturi dento-protetice perfecte la
toate nivelurile şi în toate sensurile;
- retenţia - este asigurată prin frecarea dintre suprafeţele substructurii organice cu
suprafeţele microprotezei. Prin realizarea tehnologică trebuie să:
• mărim ariile suprafeţelor de contact dento-protetic, îndeosebi cele verticale de maximă
importanţă în realizarea retenţiei;
• asigurăm paralelismul şi adaptarea intimă între aceste suprafeţe;
• prin prelucrare să nu se anuleze microretenţiile realizate prin turnare pe feţele de contact
dentoprotetic ale micro-protezelor.
Trebuie ştiut că eficienţă maximă are retenţia realizată prin frecarea dintre suprafeţele
dintelui cu piesa protetică şi nu trebuie să mizăm pe retenţia asigurată de liantul de fixare;
- stabilitatea microprotezei este asigurată prin respectarea unor reguli precise în prepararea
substructurii.organice, reguli care iau în calcul dimensiunile şi rapoartele între diferite diametre
ale dintelui în toate cele trei planuri spaţiale. Microproteza trebuie să respecte aceste diametre în
condiţiile realizării dimensionale şi morfologice caracteristice, fireşti ale dintelui;
- rezistenţa se asigură prin alegerea şi prelucrarea corectă a materialului. Microproteza trebuie
realizată cu o grosime corespunzătoare.
Greşelile de modelare, turnare şi prelucrare pot crea zone de rezistenţă scăzută în masa
microprotezei, acestea devenind deformabile, fragile, în ansamblu necorespunzătoâre utilizării.
I.2.5. PRINCIPIUL HOMEOSTAZIC impune cunoaşterea şi reabilitarea homeostaziei
întregului sistem. Se respectă prin realizarea unei morfologii care să asigure protecţia ţesuturilor
cu care microproteza vine în contact, o transmitere corectă a forţelor funcţionale la nivelul
dinţilor şi parodonţiului de susţinere, un raport ocluzal static şi dinamic corect cu dinţii
antagonişti. în ansamblu, trebuie realizate rapoarte corecte între elementele sistemului
stomatognat care să permită o funcţionalitate corectă neuro-musculară.
I.2.6. PRINCIPIUL ERGONOMIC, care are ca axiomă „adaptarea muncii la om şi a
omului la muncă", ne impune ca în timpul fazelor tehnologice:
- să utilizăm instrumentar şi materiale corespunzătoare încadrate într-un circuit logic al fazelor
de lucru;
- realizarea condiţiilor de lucru care să asigure poziţia corectă a corpului în timpul lucrului;
- laboratorul să aibă asigurate condiţii de iluminare şi aerisire necesare şi o atmosferă de linişte şi
relaxare;
- datele transmise din cabinet prin intermediul amprentelor, înregistrărilor de ocluzie – faze
tehnice ce trebuie respectate strict pentru a nu introduce faze intermediare de lucru. Mărirea
numărului şedinţelor de tratament scade eficienţa cabinetului şi este supărătoare pentru bolnav.
I.3. Tratamentul prin aparate gnatoprotetice, inclusiv microproteze, impune respectarea
unui algoritm clinico-tehnologic. Acesta se constituie dintr-o îmbinare logică de faze clinice şi de
laborator. Asimilarea de materiale şi tehnologii noi are ca prim obiectiv scăderea numărului de
etape intermediare ce alcătuiesc acest algoritm. Cu cât numărul de manopere şi etape
intermediare ce alcătuiesc acest algoritm este mai mare, cu atât mai mult creşte riscul de apariţie
a erorilor. Erorile în timpul procesului tehnologic pot apărea datorită materialelor utilizate,
tehnologiei sau incompetenţei profesionale.
Imperfecţiunile cunoscute ale materialelor dentare se datorează proprietăţilor lor fizico-chimice:
modificări dimensionale de priză, de trecere dintr-o stare în altar ,fluid-solid, solîd-fluid; de
modificări ale structurii chimice in timpul încălzirii, la contactul cu alte materiale; hidratare sau
deshidratare. La fiecare material se cunosc aceste imperfecţiuni şi producătorul recomandă
măsurile de contracarare a lor prin:
- dozarea corectă şi modul de execuţie a amestecurilor;
- dimensionarea exactă a pieselor protetice;
- grafice cu timpii necesari şi temperaturile optime pentru topirea metalelor, topirea şi arderea
ceramicilor, polimerizarea răşinilor sintetice.
In etapa actuală, este posibilă asocierea de materiale cu calităţi compensatorii - a unuia în
raport cu celelalte - utilizate în procesul tehnologic. In realizarea microprotezelor, de regulă, se
parcurg etapele: amprentare, confecţionarea modelelor, confecţionarea machetelor, obţinerea
tiparelor, transformarea machetei în piesă protetică finită, prelucrarea piesei finite, manopere
corective, livrare în cabinet.
In această succesiune de etape se utilizează materiale care vor compensa imperfecţiunile
precedentului: de exemplu, dilatarea materialului de model compensează contracţia materialului
de amprentă; masa de ambalat se dilată, compensator pentru contracţia materialului care se va
turna în acest tipar.
Din aceste motive, s-au pus la punct sisteme de realizare tehnologică. Un astfel de sistem
cuprinde toate "materialele intermediare şi de confecţionare a piesei protetice, instrumentele
necesare, inclusiv recomandările privind particularizarea diferitelor metode, de lucru. Sunt
situaţii în care producătorul sistemului nu realizează toate aceste cerinţe. Atunci el recomandă
precis altă marcă, materialele de utilizat şi tehnica de lucru. De exemplu, un producător al unui
sistem de mase de ambalat poate recomanda folosirea unui anumit cuptor pentru realizarea
tratamentului termic al tiparului, al fuziunii.
O atenţie deosebită trebuie recomandată incompatibilităţii chimice sau chiar fizice între
diferitele materiale. Tehnologia microprotezelor presupune lucrul la temperaturi înalte, când
legăturile chimice devin instabile şi foarte uşor se pot degrada materialele. Apare posibilitatea
unor combinaţii chimice nedorite: oxidări, sulfurări, carburări etc.
In principiu, o schemă cu caracteristici comune ale algoritmului clinico-tehnic de realizare a
microprotezelor este:
Fază de cabinet: examen clinic, diagnostic, plan de tratament şi prepararea substructurii
organice. Urmează amprentarea şi înregistrarea relaţiilor interarcadice. Laboratorul va respecta
întocmai datele trimise de cabinet prin înregistrările efectuate şi recomandările scrise în fişă.
Fază de laborator cu etapele:
- prelucrarea amprentei, realizarea modelelor de lucru şi montarea lor în simulator;
- machetarea viitoarelor componente ale aparatelor gnatoprotetice unitare;
- realizarea tiparelor în care se vor turna metalele, unele ceramici sau se vor polimeriza
acrilatele;
- prelucrarea pieselor protetice obţinute prin turnare, polimerizare, ardere şi adaptarea lor pe
modelele de lucru;
- finisarea, igienizarea şi trimiterea în cabinet.
Fază de cabinet: adaptarea, finisarea microprotezei şi tratament postprotetic.

I.4. Prelucrarea în laboratorul de tehnică dentară a amprentelor


Amprenta dentară (fig.1) reprezintă negativul câmpului protetic înregistrat cu un material
de fidelitate corespunzător şi conform tehnicii recomandate. Calităţile materialelor de amprentare
care influenţează direct procesul tehnologic sunt:
- să asigure fidelitatea înregistrării detaliilor;
- să aibă un timp cunoscut în care se produc modificările
volumetrice şi de consistenţă;
- să fie compatibile cu materialele din care se confecţionează
modelele;
- să permită o tehnologie adecvată în realizarea modelelor;
Incă nu există un material de amprentă ideal cu calităţi
universal valabile pentru toate situaţiile. De aceea, s-au produs
şi se produc încă o multitudine de materiale cu diferite indicaţii Fig.1
clinice şi tehnologice.
POGIOLLI reuşeşte o clasificare satisfăcătoare şi care permite o orientare a procesului
tehnologic de prelucrare a amprentei:
I - materiale rigide - gipsuri şi acrilate;
II - materiale semirigide - materiale termoplastice
- pastele de oxid de zinc, eugenol, cerurile;
III. - materiale elastice - hidrocoloizi reversibili;
- ireversibili;
- elastomeri de sinteză;
- răşini reziliente.
Pentru amprentarea substructurii organice în vederea aplicării de microproteze se
utilizează cu precădere elastomeri de sinteză pe bază de siliconi, thiocauciucuri sau polişulfuri.
Sunt de asemeni utilizaţi hidrocoloizii şi masele termoplastice.
In laborator, în funcţie de metoda de amprentare vom diferenţia:
- modele obţinute pe baza amprentei cu ghidaj unitar (fig. 2) denumită
tradiţional „amprentă cu inel". In inelul metalic adaptat substructurii organice
preparate se introduce pentru înregistrare o masă termoplastică sau un material
siliconic;
- modele obţinute pe baza amprentei fară ghidaj unitar, înregistrarea fiind în
material de amprentă elastic susţinut de portamprentă rigidă sau semirigidă (vezi
fig. 1).
Amprentarea unei singure substructuri organice este amprenta unitară. Pe
baza ei se obţine modelul unitar. Amprentă unitară este întotdeauna încadrată într- Fig.2
o amprentă de situaţie care cuprinde rapoartele cu dinţii vecini/antagonişti,
inclusiv rapoartele de ocluzie dintre cele două arcade.
- Când se înregistrează într-un singur timp de amprentare toate detaliile câmpului protetic,
vorbim despre amprenta de situaţie în ocluzie. Aceasta cuprinde într-o singură amprentă
substructura organică preparată, dinţii vecini, dinţii antagonişti şi relaţia de ocluzie statică.
- Când se înregistrează în doi timpi, amprenta de situaţie are două componente: prima care
înregistrează substructura organică preparată şi dinţii arcadei sau segmentului de arcadă pe care
este situată, şi a doua componentă care înregistrează arcada antagonistă şi relaţia de ocluzie.
Cand se înregistrează în trei timpi sunt trei componente: arcada cu substructura preparată,
arcada antagonistă, relaţia de ocluzie.
In funcţie de amplitudinea înregistrării, diferenţiem:
- amprenta segmentară care cuprinde substructura preparată şi un segment din arcada pe care
se află, segmentul antagonist corespunzător şi relaţia de ocluzie de la nivelul lor; metoda este
incorectă deoarece nu transmite toate datele de ansamblu necesare confecţionării microprotezelor
şi nu permite montarea modelelor într-un simulator semiadaptabil sau adaptabil;
- amprenta globală este corectă şi completă, amprenta unitară fiind încadrată într-o amprentă
de situaţie care înregistrează în întregime arcadele dentare şi raportul de ocluzie corespunzător.
Materialele cu care s-a înregistrat amprenta sunt manipulate în timpul amprentării, ca şi
în laborator cu ajutorul portamprentei. Aceste portamprente pot fi standardizate, sau confec-
ţionate individualizat. Avem la dispoziţie portamprente standard metalice, acrilice sau din alte
materiale rigide.
Prelucrarea amprentei în vederea realizării modelului este în funcţie de: materialul de
amprentare, materialul din care se confecţionează modelul şi metoda tehnologică de realizare a
modelului.
Până in momentul realizării modelului, amprentele sunt supuse la trei manopere succesive:
igienizare, verificare, tratament specific metodei de realizare a modelului.
a) Igienizarea constă în:
- îndepărtarea prin spălare a sângelui şi salivei: amprentele din hidrocoloizi se spală cu apă
rece, celelalte cu apă călduţa;
- tratament cu soluţii antiseptice aplicate prin: spălare cu jet antiseptic, cufundare în baie
antiseptică, stropire cu spray antiseptic. Aceste soluţii antiseptice trebuie să aibă şi acţiune
antivirală. Nu trebuie să altereze calităţile fizico-chimice ale materialelor de amprentă şi ulterior
ale modelelor.
Substanţe antiseptice:
- Alcoolii: etanolul şi metanolul în formele CIS-TRANS 70% pentru materialele nesterilizâbile
la cald. Alcoolii aromatici-benzoici, fenoxicetolici au o utilizare limitată;
- Aldehidele: au un spectru larg de utilizare.şi acţiune sinergică cu a fenolilor. Produşi cum ar fi
TEHNOSEPT, GLITORAX sunt pe bază de aldehide ale acidului glutiric;
- Fenolii: sunt dezinfectanţi de suprafaţă care au efect în mediu acid. Fenolii halogenaţi sunt
toxici şi de aceea se vor utiliza fenolii nehalogenaţi („SPORICIDIN");
- Anionii cuaternari: sunt utilizaţi pentru activitatea lor detergentă, dar au efect asupra unui larg
spectru microbian.
Derivaţii halogenaţi - hipocloritul de sodiu.
Mijloace fizice - razele X, gama, ultraviolete, ultrasunetele au cea mai mare eficienţă
antiseptică şi nu schimbă caracteristicile fizico-chimice ale materialelor de amprentare. Băile
antiseptice sunt nocive pentru materialele hidrofile cum ar fi polieterii, hidrocoloizii.
b) Verificarea amprentei se adresează depistării eventualelor deformări din timpul manoperelor
şi defectelor de tipul bulelor de gaz, aer, clivaje ale straturilor amprentei.
c) Tratamentul specific în vederea realizării modelelor
- când modelele se realizează din gips:
• hidrocoloizii ireversibili, cu care, de regulă, se amprentează arcada antagonistă, se menţin în
soluţie alcalină 10-15 minute pentru neutralizarea Ph-ului acid (sunt săruri ale acidului alginic),
alaun 4%, sulfat de Zn sau sulfat de K 2% şi formarea unei pelicule la suprafaţa amprentei care
să împiedice trecerea apei din amprentă în model;
• amprentele din elastomeri se usucă perfect;
• amprentele din materiale termoplastice se usucă şi trebuie menţinute la distanţă de orice sursă
de căldură;
- când modelele se realizează prin depunere galvanică se urmăreşte transformarea amprentei într-
un bun conductor de electricitate prin acoperirea cu pulberi fine de grafit, Cu, Zn. Se mai pot
acoperi cu săruri de Ag sauAg coloidal. Dacă amprenta este cu ghidaj unitar metalic, acesta se
izolează cu un strat de ceară înainte de introducerea în baia galvanică. Pentru această metodă de
obţinere a modelelor nu se utilizează amprentele din hidrocoloizi şi polieteri.
- când modelul se realizează din pulberi metalice pulverizate, indiferent de materialul de
amprentare, acesta se spală şi se usucă perfect.
CONSERVAREA AMPRENTELOR se referă la timpul scurs de la momentul
amprentării până în momentul turnării modelelor.
Amprentele din hidrocoloizi se toarnă imediat pentru anu-şi pierde exactitatea prin
deshidratare. Din momentul prelevării până în momentul turnării modelului se menţin în mediu
umed: tifon umezit sau cel mai corect într-un humidor (clopot de sticlă ca suport pentru amprentă
şi un strat de vată la bază, îmbibat cu apă).
- Amprentele de elastomeri se usucă şi se pot conserva la temperatura camerei. Perioada optimă
pentru turnare este 30 de minute de la amprentare, dar nu mai târziu de 2 ore. Siliconii şi
polieterii permit un timp de conservare mai îndelungat, fără deformări. Modelele care reproduc
arcadele dentare se montează în simulator. Datele necesare montării în simulator sunt transferate
din clinică prin intermediul unor mijloace simple sau complexe de transfer denumite şi „chei de
ocluzie". Acestea sunt înregistrări simple:
- datele înregistrate de amprenta parţială într-un singur sau în doi timpi; datele înregistrate pe
folii de ceară, eugenat de zinc sau alte materiale semirigide de amprentă; cape de transfer sau
chei de ocluzie, machete de ocluzie;
- aparate gnat6protetice de transfer sau înregistrări prin metode complexe cum ar fi arcurile
faciale, pantografele etc.
Toate aceste piese intermediare trebuie supuse aceluiaşi tratament ca al materialelor de
amprentare.
CAPITOLUL II
Realizarea modelelor

II.1. Modelul reprezintă copia fidelă a câmpului protetic


reprodusă cu materiale corespunzătoare pe baza unei amprente
corecte. Această definiţie trebuie înţeleasă în corelaţie cu definiţia
câmpului protetic şi se adresează modelului de ansamblu, care, în
mod logic, va cuprinde (fig.. 3) modelul arcadei pe care se află
modelul unitar ce.reproduce substructura organică preparată,
modelul arcadei antagoniste, ambele poziţionate în relaţie de
ocluzie. Modelul pe care se află viitoarea proteză unidentară,
respectiv purtător al modelului unitar, mai este denumit şi model de Fig.3
lucru sau principal.
Existenţa mai multor materiale şi metode de
confecţionare a modelelor impune unele clasificări:
- după materialele din care se confecţionează modelul:
gipsuri, cementuri, metale, materiale plastice, ceramici;
- în funcţie de procesul tehnologic de realizare a modelului:
turnare, comprimare, electrodepunere, polimerizare, ardere a
maselor ceramice;
- după raportul dintre modelul unitar şi modelul de lucru: Fig. 4
model monobloc, la care modelul unitar este fixat pe modulul
de lucru (de bază sau principal) - model cu bont fix (fig. 4) şi
model de lucru cu model unitar mobilizabil - model cu bont
mobil (fig. 5);
- în funcţie de specificul metodei, de obţinere, modelele sunt:
modele iniţiale realizate pe baza amprentei înregistrate în
cabinet, şi modele duplicate obţinute prin amprentarea
modelului iniţial cu materiale şi tehnici speciale;
Un model trebuie să prezinte următoarele calităţi:
- din punct de vedere al mecanic, fidelitate: reproducerea
tuturor detaliilor câmpului protetic (fig. 6);
Fig. 5

Fig. 6

- exactitate: reproducerea dimensională corectă a detaliilor câmpului protetic;


- stabilitate dimensională pe tot parcursul procesului tehnologic;
- rezistenţă mecanică la uzura prin abrazie, presiune;
- să se confecţioneze uşor şi rapid;
- să nu impună manopere deosebite;
- materialul din care este confecţionat să fie compatibil din punct de vedere mecanic şi fizico-
chimic cu materialele de amprentă şi ulterior de machetare;
- fizic: să se integreze variaţiilor dimensionale ale celor două tipuri de materiale şi să nu-şi
altereze reciproc starea de suprafaţă;

- chimic: să nu realizeze legături chimice sau alţi compuşi între cele două categorii de
materiale. Materialele din care se confecţionează modelele dictează şi tehnologia de realizare:
Gipsuri: - gipsuri obişnuite - gr II ISO - dentalplaster;
- gipsuri dure - gr. III ISO -dentalstone;
- gipsuri extradure - gr. IV ISO – dentalstone high strength. Au expansiune de priză de 0,4%.
Cementuri: sunt cementuri dentare oxifosfatice sau silico-fosfatice la care s-a renunţat în
ultima perioadă, preferându-se celelalte categorii de materiale deoarece cementurile se fisurează
după o perioadă de conservare, îngreunând machetarea.
Polimeri: - răşini acrilice şi diacrilice la care s-a renunţat, având o contracţie de priză mare-
0,6%;
- răşini epoxidice - au fineţe în grânulaţie {25 micrometri), o contracţie de 0,2% şi priza în 10-15
minute. Sunt compatibile cu elastomerii de sinteză;
- poliuretanii au o bună fidelitate, dar un timp de priză îndelungat.
Metale - depuse electrolitic - Ag, Cu, Ni - dau modele de calitate, dar metoda este
laborioasă. Este utilă în cazul protezelor dentare unitare de mare exactitate;
- depuse prin comprimare - sunt aliaje uşor fuzibile şi se depun prin tehnica Metalomat (set
spray); se pot depune şi prin îndesâre în amprente neelastice (aliaje de Ag, Cu).
Ceramici - masele ceramice cu joasă fuziune (650 grade) au dat modele cu calităţi
deosebite (Neobrilant, Steinhard).
Fiecare model este format din modelul propriu-zis al arcadei dentare şi soclul modelului.

Modele obţinute prin turnare


II.2. Modelul monobloc cu „model unitar fix"
Acest tip de model este indicat, de regulă, pentru arcada antagonistă pe care nu există
substructuri organice preparate. Se poate face o singură excepţie, fiind utilizat ca model de lucru
şi anume când se confecţionează incrustaţii fără interesarea feţelor proximale (cav. cls. I şi a V
a).
Deoarece se confecţionează cel mai frecvent din gips vom detalia şi etapele de prelucrare
tehnologică a gipsurilor dentare:
a) Materiale necesare:
- se pregăteşte amprenta în funcţie de materialul în care s-a înregistrat;
- gips dur sau extradur, apă (sau apă distilată), bol de cauciuc, spatulă, masă vibratoare,
malaxor electric sau vacuum malaxor.
Se prepară pasta de.gips, a cărei componenţă se poate stabili prin două metode:
metoda predozării: conform indicaţiilor producătorului (unii livrează şi
dozatoare). în general, proporţia volumetrică este 3/2 sau 5/3 pulbere/apa.
metoda solvirii progresive: se adaugă gips în apă prin presărare lOOg pulbere/30-
45 cm apă până când în bol se realizează o piramidă cu vârful deasupra apei. Apa
3

trebuie să fie la 18° C, dacă este mai caldă accelerează priza în gipsul, pentru modele
nu se adaugă acceleratori sau inhibitori de priză.
Omogenizarea pastei prin:
- spatulare manuală - este incorectă deoarece permite stratificarea (acumularea unei
cantităţi mari de apă în straturile superficiale). Spatularea se execută energic cu 120 de
mişcări/minut. Depăşirea timpului de spatulare distruge gelul format şi scade rezistenţa
mecanică a modelelor;
- utilizarea vacuum malaxorului este o metodă modernă şi prezintă avajntajul
amestecului omogen cu îndepărtarea incluziilor de aer .
Consistenţa pastei trebuie să fie cremos-fluidă şi să rezulte din amestecul
cantităţilor iniţiale. După începerea spatulării nu se mai poate ad ăuga pulbere sau apă
deoarece creşte expansiunea de priză şi se afectează omogenitatea amestecului.
b) Confecţionarea modelului propriu-zis - introducerea pastei de gips în amprentă
- se face întotdeauna cu vibrarea amprentei. Corect, aceasta se realizează prin utilizarea
măsuţei vibraţorare pe care se aşează amprenta. Prin inefi cienţă este incorectă vibrarea
mâinii care ţine amprenta. Materialul se introduce treptat prin scurgere de la o margine
a amprentei, astfel că, pe măsură ce se umple, se elimină aerul dinspre fundul amprentei
(din identaţii) pe marginea opusă. In curgerea lui, gipsul trebuie să umple toate detaliile
şi se toamă până când se depăşesc marginile amprentei .
c) Confecţionarea soclului
Se aşteaptă 20-30 de minute efectuarea prizei gipsului din amprentă. Se creează
retenţii pe suprafaţa gipsului sub formă de şanţuri sau proeminenţe (fig. 7) care să adere
la soclu. Se prepară o nouă cantitate de pastă din acelaşi
gips. Din.motive de economie, există tentaţia de a
confecţiona soclul dintr-un gips inferior. Este incorect
deoarece apar diferenţe ale expansiunii de priză. Pasta
nou preparată se depune într-un conformator predestinat
soclului. Există şi tehnica prin care pasta de soclu se
depune pe un suport textil sau de hârtie. O mică parte din
această pastă se aplică pe contrafaţa modelului din
amprentă. Apoi, se răstoarnă amprenta peste gipsul
conformator şi se aşteaptă din nou priza 20-30 de minute. Fig.7
Cu atenţie şi prin mişcări dirijate pentru a nu rupe dinţii
se demulează amprenta. Există metoda care nu utilizează simulatoare pentru montarea
în ocluzie a modelelor, în aceste cazuri, la extremitatea distală a amprentei se creează o
prelungire de gips a soclului de 2-3 cm. Pe această prelungire se creează şanţuri de
ghidaj în Y sau în T. Modelul antagonist se toarnă peste modelul de lucru izolat dirijat
de cheia de ocluzie, cu o prelungire asemănătoare. La modelul antagonist se creează o
prelungire care constituie imaginea pozitivă a şanţurilor de ghidaj. Prin lovituri de
ciocan se separă cele două modele. Retenţiile T sau Y servesc la poziţionarea modelelor
în ocluzie în timpul lucrului, fapt ce însumează dublă eroare. Prima greşeală este aceea
a amprentării segmentare. A doua greşeală constă în faptul că prin uzura aşa -zisei chei
de ocluzie nu se mai obţin-reliefuri exact adaptate relaţiei de ocluzie. Corectă rămâne
metoda montării în simulator pe baza cheii de ocluzie înregistrată în cabi net.

II.3. Modelul de lucru cu „model unitar mobilizabil" (modelul cu bont mobil)


Au fost introduse, din necesitatea de a se putea îndepărta modelul unitar din
ansamblul arcadei şi de a realiza cât mai corect morfologia machetei viitoarei,
microproteze la nivel interproximal şi cervical. Recunoscând importanţa morfologiei
proximale, considerăm obligatorie realizarea microprotezelor pe model cu bont
mobilizabil. Deoarece raporturile modelului unitar mobilizabil trebuie să rămână
constante cu componentele modelului de ansamblu, s-au perfecţionat metodele de
realizare a „modelului cu bont mobilizabil". S-au structurat:
- metoda clasică;
- metoda cu pinuri;
- metodă modernă cu modele secţionate, fară pinuri.
Aceste metode se diferenţiază în funcţie de tipul amprentării (cu sau fară ghidaj
unitar) şi al materialului din care este confecţionat modelul.

II.3.1 Realizarea modelului unitar după metoda clasică


-
se aplică numai la amprente cu ghidaj unitar. Tehnologia implică doi timpi bine
definiţi: confecţionarea modelului unitar şi confecţionarea modelului de ansamblu
(principal sau de bază).
Se scoate inelul din amprenta de situaţie şi se cofrează cu o bandă de ceară de
15-20 mm lăţime (fig. 8), lipită de marginea cervicală a inelului. Cu pastă
de gips dur sau extradur se umple inelul şi cofrajul, introducându-se
cantităţi mici pe marginea inelului. Rezultă că modelul unitar are o
înălţime totală rezultată din sumarea înălţimii amprentei cu înălţimea
cofrajului. Se aşteaptă priza şi se îndepărtează cofrajul. Modelul unitar este
format din coroana dintelui sub formă de substructură preparată şi
segmentul de poziţionare. Segmentul de poziţionare se prelucrează prin
răzuire, i se dă o formă conică, neretentivă, şi se netezeşte până la
Fig.8
lustruire. Se marchează faţa vestibulară cu o faţetă de şlefuire pentru a
putea repoziţiona corect modelul unitar în modelul de lucru. In vârful conului se
poziţionează o bilă de ceară
(bila de reper). Apoi se
izolează segmentul de
poziţionare prin cufundare
în apă 10 min. sau prin
lubrifierea cu oleu de
vaselină. Nu este indicată
acoperirea cu ceară
deoarece, oricât ar fi de Fig.9 Fig. 10
subţire acest strat, permite jocul modelului unitar în modelul de lucru. Se reintroduce
modelul unitar cu inelul în amprenta de situaţie (fig. 9). în amprenta d e situaţie se
toarnă restul modelului propriu-zis şi apoi soclul modelului de lucru (fig. 10). Se
foloseşte acelaşi gips dur sau extradur. După definitivarea prizei şi prelucrarea prin
fasonare, se trasează pe soclu, până la baza lui, o linie verticală situată la mijlocul
diametrului M-D al inelului. In dreptul acestei linii, la baza soclului se reperează cu
vârful spatulei bila de reper. Cu un instrument bont se împinge modelul unitar cu tot cu
inel până se îndepărtează din modelul de lucru. Dacă amprenta cu ghidaj unitar a fost
realizată cu masă termoplastică, inelul se încălzeşte uşor pentru îndepărtare. In acest tip
de amprente se pot turna modele unitare din orice material, cu excepţia, aliajelor uşor
fuzibile care se introduc calde. In amprentele cu ghidaj unitar şi materiale elastice se
pot confecţiona modele unitare din materiale care nu produc presiuni la introducere:
gipsuri, cementuri, polimeri şi metale depuse
electrolitic. In amprenta cu hidrocoloizi reversibili
sunt contraindicate materialele metalice de ambele
tipuri. Metoda se pretează bine pentru obţinerea
bonturilor mobilizabile în cazul Incrustatie corono-
radiculară şi al metodei substituţiei (fig. 11). Fig.11

II.3.2. Realizarea modelului unitar mobilizabil prin metoda care utilizează pinuri
Pinurile (fig. 12) sunt dispozitive prefabricate, metalice sau plastice, formate
dintr-o porţiune retentivă pe care se edifică modelul substructurii preparate şi un

Fig.12
segment de poziţionare. Pinurile se clasifică în funcţie de segmentul de poziţionare:
- pinuri fară teacă, care au segmentul de poziţionare tronconic cu o faţă plană ce
asigură reperul de poziţionare şi împiedică rotaţia modelului unitar în modelul de
ansamblu;
- pinuri cu teacă, al căror segment de poziţionare are feţele paralele care se introduc în
teci cu pereţi identici;
- pinuri cu teacă şi segment de poziţionare tronconic şi care se introduc în teci cu
aceeaşi formă. Pentru a împiedica rotaţia pinului principal se asociază cu un al doilea
pin mai mic în dimensiune. R e z u l t ă astfel un pin cu segment de poziţionare dublu.
Pentru a împiedica rotaţia tecii, acestea sunt prevăzute cu aripioare laterale sau alte
reliefuri retentive, antirotative.
Pinurile se pot folosi câte unul pentru fiecare model unitar sau câte doua. Pe un
model de lucru pot fi unul sau mai multe modele unitare.
Realizarea modelului unitar cu pin în amprentă cu ghidaj unitar
Inelul de amprentă se cofrează cu o bandă de ceară lată de numai 10 mm. Se
umple inelul şi cofrajul cu materialul modelului şi înainte de priză se introduce pivotul.
Pivotul trebuie perfect centrat în poziţie verticală şi cuprins în masa materialului de
model pe toată porţiunea sa cilindrică retentivă, rămânând o distanţă de 2 -3 mm de faţa
ocluzală.
Reperarea vârfului pinului se realizează ca la metoda clasică prin sculptare la
baza soclului (fig. 13). Evidenţierea vârfului pinului prin sculptare are indicaţii
restrânse deoarece creează dificultăţi la montarea in
simulator. De aceea, se poate repera vârful pinului
printr-o fereastră practicată pe peretele vertical al
soclului. In rest, toate recomandările de la metoda
clasică rămân valabile.
Realizarea modelelor cu pin (pivot, ştift) în amprente fără
ghidaj unitar.
Amprentele fară ghidaj unitar sunt, de regulă, Fig.13
înregistrate la preparări multiple pe aceeaşi arcada. In
aceste situaţii, pe lângă exigenţele de exactitate şi fixitate a pinurilor, se urmăreşte şi
realizarea paralelismului între pinuri. Paralelismul se poate obţine prin mai multe
metode:
metoda tijelor de sârmă - în marginile amprentei se prepară 2 ancoşe vestibulare
şi oral, la mijlocul distanţei mezio-distale a impresiunii dintelui amprentat. Impresiunile
se încarcă cu material de model depăşind cu 3-4 mm marginile cervicale ale identaţiei.
In ancoşe se introduc extremităţile tijelor de sârmă care traversează impresiunile.
Pinurile se introduc conform regulilor enunţate şi se fixează de tije cu o picătură de
ceară. In acest fel se menţin paralele între ele până la întărirea materialului de model.
Pentru mai multă siguranţă în paralelizarea pinurilor su poate utiliza o plăcuţă cu
perforaţii prin care trec pinurile.
metoda anselor de sârmă (fig. 14) utilizează pinuri care
au un orificiu în vârful segmentului de fixare. Ansele de
sârmă se fixează cu un vârf în orificiul respectiv şi cu celălalt
prin înţepare, în marginile amprentei.
metode complexe - care utilizează dispozitive de
paralelizare adaptate la aparate numite paralelografe. Aceste
dispozitive sunt sub formă de plăcuţe sau planuri de ghidaj.
metoda de realizare a modelelor cu bont mobilizabil,
utilizând pinurile sau pivoturile, nu este utilizabilă în cazul
incrustaţiilor corono-radiculare şi al coroanelor de substituţie Fig.14
din cauza amprentei lojei radiculare.
Confecţionarea soclului la toate aceste metode
După întărirea materialului de model din amprenta, se îndepărtează sistemele de
fixare în poziţie paralelă a pinurilor. In lungul amprentei se trasează un şanţ de ghidaj.
Se izolează prin scufundare 5-10 min. în apă sau cu ulei de vaselin suprafaţa gipsului şi
a pivoturilor. In continuare, din acelaşi gips, tot pe măsuţa vibratorie se toarnă soclul
modelului. Soclul se poate turna direct în amprenta după cofrare sau în conformatoare
de soclu. Când modelul este întărit, se îndepărtează cofrajul şi se demulează amprenta.
Prin ferăstruire cu ferăstrăul de gips sau cu aparate speciale de tăiere se separă fiecare
model unitar până la joncţiunea model-soclu. Modelul unitar se mobilizează astfel: se
reperează vârful pinului şi pe extremitatea apicală a segmentului de poziţionare se
împinge cu un instrument în sens ocluzal. Se combină cu mişcări de împingere
executate cu vârful spatuiei la nivelul şanţului de ghidaj.
O altă particularitate în realizarea modelelor după amprentă fără ghidaj unitar o
constituie separarea modelelor unitare.
Ferăstruirea, indiferent dacă este manuală sau
mecanică, determină posibilitatea apariţiei de erori.
De aceea, a apărut metoda septurilor de oţel
(STUDERVANT) (fig. 15). Acest metodă include
în pregătirea amprentei separarea impresiunilor cu
lame fine de oţel. In acest mod se produc, simultan,
turnarea şi separarea. între modelul propriu-zis şi
soclu, se naşte o concavitate care permite o mai Fig.15
uşoară poziţionare a modelelor unitare. Lamelele
metalice se plasează proximal, extremitatea lor aflându-se la 1-2 mm de identaţie în
masa de amprentă fară să o deformeze. In continuare se urmăreşte acelaşi traseu
tehnologic – turnarea modelului de ipsos, fixarea pivoturilor, izolarea şi turna rea
soclului, demularea, mobilizarea modelului unitar (fig.
17 a, b,).
Şi pentru utilizarea pinurilor s-au imaginat
sisteme'de lucru. Sistemul ZEISER pune la dispoziţie
conformator pentru soclu prefabricat, sisteme de foraj,
cu poziţionarea precisă a pinurilor. Pornind de la
raţionamentul că mobilizarea tuturor dinţilor din
modelul de lucru permite o execuţie mai precisă şi că
uzura din timpul lucrului creează posibilitatea apariţiei Fig.17
de erori, s-au introdus şi tehnici care renunţă la
utilizarea pinurilor.
II.3.3 Realizarea modelului unitar mobilizabil prin metode moderne
Aceste metode sunt încadrate în sisteme de realizare a modelelor cum ar fi: Di -
Lock, Tray, High-Trech. In principiu, ele se compun din: cutii sau conformaţoare cu
reliefuri pe faţa internă cum ar fi zimţi (fig. 18),
şanţuri care se constituie în repere fixe de
repoziţionare a modelelor unitare. Modelul propriu-zis
se toarnă odată cu soclul. Reliefurile intern ale
conformatorului realizează o separare incompletă a
modelelor unitare. Separarea se definitivează prin
ferăstruire sau separare cu vârful spatulei (fig. 19).
Repoziţionarea modelelor unitare va fi dirijată Fig.18
permanent de reperele fixe. Pe faţa externă a cutiei se
pot ataşa dispozitive de montare în simulator.

Modelele obţinute cu ajutorul capelor de trasfer


Capele de transfer sunt piese protetice
intermediare confecţionate din metal sau polimeri pe un
model de lucru realizat după o primă amprentă. Ele sunt
prevăzute cu retenţii externe şi cu un spaţiu vestibular
de control al calităţii adaptării pe substructura organică. Fig. 19
Capele se aplică pe substructurile preparate (fig. 20). După verificarea
corectitudinii adaptării, a rapoartelor ocluzale, se procedează la o amprentare peste cape
(fig. 21). Capele vor rămâne fixate în amprentă şi în continuare se procedează la
realizarea modelelor cu bont mobil după una din tehnicile descrise (fig. 21), model care
se va aplica cu uşurinţă în capa de transfer, după care se toarnă modelul global.

Fig.20 Fig.21
Pe parcurs vom detalia tehnologiile de execuţie a:
- modelului obţinut prin electrodepunere;
- modelului obţinut prin compresiune;
- modelului obţinut prin polimerizare.
II.3.4. Modelele duplicat
Modelele duplicat au apărut din necesitatea de a se obţine modele cu calităţi
deosebite, necesare anumitor etape tehnologice. Din acest punct de vedere se pot
realiza:
- moctele duplicat pentru machetarea componentelor microprotezelor;
- modele duplicat ce intră în componenta
tiparului de turnare (fig. 22);
- modele realizate pentru arderea masei
ceramice.
Conform scopului în care se
confecţionează, vom utiliza pentru model diverse
materiale:
- materiale extradure de mare precizie (gipsuri Fig.22
Fuji Rock, Gilstone, cementuri);
- mase de ambalat;
- materiale refractare pentru prelucrarea ceramicii.
In cazul microprotezelor, duplicarea se adresează modelului unitar. Aceste
modele se pot obţine conform tehnologiei confecţionării modelului iniţial de lucru cu
model unitar mobilizabil:
- izolarea şi amprentarea modelului cu elstomeri sau hidrocoloizi;
- supunerea materialului de amprentă împreună cu modelul, la condiţii de înaltă
presiune (2-2,5 atm.) în spaţiu închis;
- turnarea modelului duplicat într-o asemenea amprentă cu calităţi deosebite:
omogenitate, rezistenţă, stare de suprafaţă.
A doua metodă de duplicare utilizează materiale specifice de duplicare pe bază
de „agar-agar", hidrocoloizi reversibili, mai rar, datorită preţului de cost, paste
siliconate foarte fluide, alginate. Metoda constă în:
- alegerea cuvetei de dupliciare, volumetric de trei ori mai mare în toate sensurile
decât modelul. Cuveta de duplicare are capacele detaşabile, capacul superior fiind
prevăzut cu orificii de introducere a materialului duplicator. Pentru siliconi sunt cuvete
speciale livrate de producătorul materialului;
- se fixează modelul cu plastilină sau alt material plastic pe fundul cuvetei;
- hidrocoloidul reversibil, ireversibil sau siliconul fluid, se introduc în cuvetă până la
deplina umplere;
- după priza materialului de duplicare se îndepărtează capacul inferior, pasta de fixare
şi modelul; -
- în amprenta obţinută se toarnă material pentru modelul duplicat;
- după întărirea materialului, hidrocoloidul reversibil se recuperează.
Modelul duplicat astfel obţinut este identic cu precedentul şi se repoziţionează
uşor în modelul de ansamblu.
II.4. Montarea modelelor în simulator
Pentru realizarea următoarelor faze tehnologice, modelele trebuie „montate" în
simulator (fig. 23).
Corectitudinea presupune realizarea de modele pe bază
de amprente globale în trei timpi, ale arcadelor dentare care se
montează în simulator pe baza cheii de ocluzie sau
înregistrării cu arcul facial. Montarea în simulatorul total
adaptabil sau semiadaptabil se impune, în special, în
realizarea de microproteze multiple diseminate pe întreaga
arcadă, cum este cazul reechilibrărilor ocluzale prin
microproteze (coroana de acoperire) sau platouri ocluzale
(onlay-uri de acoperire ocluzale).
Succesiunea etapelor în montarea modelelor în Fig.23
simulator este, următoarea:
- montarea modelului maxilar în braţul superior al simulatorului cu ajutorul unei mase
de gips sau al sistemelor speciale de fixare a modelelor în conformator;
- se răstoarnă simulatorul cu arcada maxilară pe masa de lucra şi braţ ul mandibular
este ridicat;
- se fixează cheia de ocluzie pe modelul maxilar şi poziţionăm modelul mandibular pe
baza acestei chei. Se aplică o masă de gips pe baza modelului mandi bular şi se coboară
braţul mandibular, astfel ca masa de gips să solidarizeze braţul la model.
Dacă a fost efectuată înregistrarea cu arc facial de transfer, aceasta va servi la
programarea simulatorului pană în momentul fixării modelului maxilar. Se îndepărtează
de pe simulator înaintea montării modelului mandibular. Deoarece în practică se mai
utilizează amprente parcelare, în aceste cazuri modelele se montează în ocluzoare cu
braţe înguste. Se mai pot realiza „chei de poziţionare" în raporturi ocluzale statice,
odată cu turnarea modelului. Consideram întreaga metodologie -amprentă parcelară -
model parcelar fixat cu chei de poziţionare de gips ca pe o improvizaţie în condiţiile
actuale de dezvoltare a stomatologiei.
CAPITOLUL III

Este copia fidelă a viitoarei microproteze, aceasta din urmă nefiind niciodată mai
exactă decât macheta.
III.1. MACHETA constituie piesa intermediară care reproduce ca formă şi
dimensiune o componentă sau întreaga microproteză şi este necesară pentru
confecţionarea tipanilui. Are specificitate îa funcţie de materialul care se introduce în
tipar. în acest sens se disting:
- macheta pentru realizarea tiparului în care se toarnă aliaje metalice;
- macheta pentru realizarea tiparului în care se vor polimeriza răşinile acrilice;
- macheta pentru realizarea tiparului în care se vor turna mase ceramice;
Până în prezent se cunosc trei metode de realizare a machetelor:
- metoda directă - de domeniu clinic, în care medicul realizează machetarea direct în
cavitatea orală. Se exclud astfel etapele intermediare de amprentare şi confecţionare a
modelului. Metoda are indicaţii de aplicare restrânse datorită condiţiilor dificile de
lucru direct în cavitatea orală şi le vom prezenta la momentul oportun;
- metoda indirectă - cea mai utilizată şi cu posibilitate de aplicare în toate situaţiile. Se
realizează pe modelul unitar mobilizabil cu respectarea rapoartelor cu dinţii vecini şi
antagonişti, reproduse pe modelul de ansamblu. Deşi este laborioasă, această metodă
permite un modelaj corect al machetei în toate zonele greu accesibile la machetarea
directă în cavitatea orală;
- metoda indirect-directă - în care macheta confecţionată în laborator este verificată şi
corectată în cavitatea orală. Metoda se adresează cazurilor dificile şi este rar utilizată
deoarece adaugă la dezavantajele metodei indirecte încă unul şi anume pe cel al şedinţei
intermediare de tratament.
In confecţionarea anumitor tipuri de microproteze, una din aceste metode devine mai
avantajoasă decât celelalte şi o vom detalia în mod corespunzător la capitolul respectiv.
III.2. Machetarea prin metoda indirectă
Metoda indirectă de machetare cuprinde trei etape tehnologice:
- pregătirea modelului pentru machetare;
- modelarea machetei;
- finisarea şi pregătirea machetei pentru ambalare.
Calităţile machetei depind de corectitudinea executării tehnologice şi de
calităţile materialelor din care s-au confecţionat modelele.
III.2.1. Etapa de pregătire a modelului în vederea machetării pentru turnarea
aliajelor metalice
- Se verifică mobilizarea facilă a modelului unitar şi exactitatea rapoartelor în cadrul
modelului de ansamblu. Deoarece mobilizările repetate impuse de manoperele de
machetare conduc la uzura firească a zonelor de frecare dintre cele două modele, nu
trebuie admis nici un compromis iniţial. Pe traseul segmentului de repoziţionare nu
trebuie să existe resturi de ceară, fragmente de gips, deoarece acestea ar împiedica
repoziţionarea corectă, iar eforturile pentru corectare duc la defecte imposibil de
remediat. Zonele care necesită o deosebită atenţie sunt: limitele preparării, limitele
gingivale şi de la nivelul dinţilor vecini şi antagonişti (fig. 24), zonele care realizează
contactul direct cu macheta. În ansamblu, modelul trebuie să reproducă identic situaţia
din cavitatea orală. Existenţa surplusurilor
mari de gips sau a lipsurilor determinate
de bule de aer incluse în momentul
confecţionării modelului impune
realizarea unui nou model.
- A doua manoperă de pregătire este
aceea a izolării modelului. Pentru izolare
se folosesc materiale insolubile, inerte
faţă de materialul de machetare şi aderente
la model, care să permită manipularea
usoară. Pelicula izolatoare rezultată Fig.24
trebuie să fie cât mai fină şi cu o grosime controlabilă pentru a putea fi inclusă în
calculul variaţiilor dimensionale.
Pentru modelele de gips se poate utiliza:
- apă saponată în care modelul se scufundă pentru 10 minute. Este o metodă depăşită
deoarece nu se pot verifica efectele apei asupra modelului;
- combinaţia între clorura de silicat de sodiu 80% aplicat calciu 30% aplicată prin două
pensulări şi un strat printr-o singură pensulare. Metoda are ca principiu evaporarea apei
din soluţie şi rămânerea pe suprafaţa modelului a unui strat precipitat de săruri (silicat
de calciu);
- soluţii alginice gata preparate (Pectizol, Izodent) care au consistenţă siropoasă. La
contactul cu ipsosul rezultă un precipitat corespunzător. Este o metodă foarte bună de
izolare;
- lacuri siliconice aplicate prin pensulare sau spray dau, de asemenea, o peliculă
izolatoare de bună calitate;
- vaselina solidă nu este indicată deoarece se acumulează în retenţiiţe preparaţiei şi
modifică relieful. în plus, creează pelicule groase;
- p e n t r u modelele realizate din polimeri, soluţii speciale cu formulă secretă tip
WISTAT, Epoxi-Die pentru răşinile epoxidice introduse în amprente siliconice;
- pentru modelele metalice, uleiul de vaselină cu îndepărtarea excesului prin pensulare
ulterioară cu pensoane uscate.
Deoarece aplicarea corectă a cerii de machetare impune încălzirea modelului la
37-38° C prin termostatare este bine ca aplicarea izolantului să se facă la aceeaşi
temperatură. Se realizează uscarea rapidă şi formarea unui strat uniform de izolare.
III.2.2. Etapa de edificare a machetei
Pentru aceasta pregătim două categorii de materiale:
- materiale de machetare: ceară de machetare sau produşi polimerici;
- materiale auxiliare: tije metalice fasonate extemporaneu sau prefabricate din mase
plastice pentru turnare, fire de păr de cal sau nylon, materiale pentru realizarea
retenţiilor mecanice.
Din multitudinea de ceruri utilizate în stomatologie pentru machetarea
microprotezelor se utilizează: ceruri pentru premodelare (conţinut de gutapercă), ceruri
pentru modelat inlay, ceară pentru modelat coroane, ceruri de corecţie. Dintre toate
materialele de confecţionat proteze dentare, cerurile au cea mai mare instabilitate
dimenisională la trecerea în cele 2 faze de agregare (lichid-solid).
Ceara pentru inlay este de trei tipuri:
Tip A - indicată în machetarea prin metoda indirectă, este tare cu fluiditate
redusă, se utilizează în tehnici speciale de machetare.
Tip B - indicată pentru metoda directă, fluiditate scăzută.
Tip C - moale, fluiditate mare, indicată preponderent pentru machetarea
indirectă.
In principiu, tehnologia de machetare presupune cunoaşterea exactă a calităţilor:
temperatură de topire, momentul fluidizării, starea de fluaj la anumite temperaturi,
contracţia de răcire optimă (0,4-0,6%), deformabilitatea datorată potenţialului de a
acumula tensiuni interne în momentul trecerii de la fluid la solid.
Pentru a obţine constant un indice de contracţie sau de dilatare integrat calculului
variaţiilor dimensionale succesive ce apar în procesul tehnologic, se respectă constant
condiţiile:
- încălzirea modelului la 37° C;
- aducerea cerii la starea topită prin prelungirea timpului de menţinere la temperatur a
necesară, în nici un caz prin forţare crescând temperatura. Cu cât creşte temperatura
pentru a grăbi topirea, cu atât tensiunile interne vor avea valori mai mari şi de asemenea
variaţiile volumetrice vor creşte;
- ambalarea machetei după detensionare.
Cerurile de inlay se livrează sub formă de batoane albastre, roşii, verzi şi permit
în stare fluidă sau plastifiată machetarea.
Cerurile pentru coroane au caracteristicile următoare: fluaj maxim la 35° C, nu se
fracturează la 23° C, se topesc la 50° C. In formă de folie se prelucrează la 40-45° C. Se
livrează sub formă de folii precalibrate de 0,2-0,3-0,4-0,5 sau mai groase, sub formă de
plăci de ceară pentru coroane, sau sub formă de batoane (ceara de inlay).
Aplicarea pe model se poate realiza cu ceara de machetare în stare:
• topită (prin picurare) - conform normelor:
• să nu fie supraîncălzită;
• să se aplice dintr-o mişcare pe toată suprafaţa;
• ceara aleasă să ajungă uşor în stare topită ş i să nu-şi modifice proprietăţile când se
solidifică;
• plastică (prin ştupuire) - conform normelor:
• să se încălzească uniform întreaga cantitate şi să se plastifieze omogen;
• să-şi menţină uniform starea plastifcă în întreaga masă până în momentul finisării
modelajului;
• sub formă de folie să nu se fractureze laplicaturare şi să se taie uşor surplusul.
Există mai multe tehnici de realizare a machetei.
Comune metodelor de machetare sunt tehnicile:
1. de realizare propriu-zisă prin sculptarea dintr-o masă de ceară aplicată moale şi care
s-a răcit pe model (fig. 25);
2. edificarea prin scufundări succesive ale modelului într-o baie de ceară topită (tehnica
răcirii gradate a cerii);
3. edificarea propriu-zisă prin picurare;
4. edificarea prin ştupuirea cerii ramolite. Ceara ramolită sub. formă de con (fig. 26)
este introdusă în preparaţiile sub formă de cavităţi şi înlojele radiculare la Incrustaţie
corono-radiculară şi coroanele de substituţie.
5. machetarea aditivă „pas cu pas", cunoscută sub numele de metoda adiţiei de ceară a

Fig. 25

Fig. 26

lui Tomas.
6. adaptarea de machete prefabricate - coroane sau cape de înveliş, din mase plastice,
suprafeţe ocluzale, feţe orale şi vestibulare, coroane parţiale completate apoi prin
aplicare de ceară pentru conformare.
A fost necesară diversificarea tipurilor de metode şi tehnici de machetare
deoarece nu există tandemul ideal material- tehnică care să permită obţinerea unei
machete cu toate calităţile necesare după o metodă general valabili la toate materialele
şi la toate microprotezele.
In funcţie de tipul de microproteză, se alege asocierea care core spunde cel mai bine
criteriilor:
- temperatură constantă cunoscută, de trecere de la lichid la solid, ideal fiind 37° C,
temperatura cavităţii orale;
- echilibru dimensional perfect între expansiunile la încălzire şi contracţiile la răcire.
Dimensiunea finală trebuie să fie perfect încadrată în variaţiile dimensionale ale
întregului algoritm de realizare a microprotezei;
- să nu acumuleze tensiuni interne sau dacă s-aii acumulat să fie total îndepărtate prin
tehnicile de detensionare. Pentru confecţionarea machet elor de ceară există două stări
de aplicare a cerii, în funcţie de tehnica de machetare aleasă:
a) aplicarea cerii în stare fluidă, stare în care se aduce prin topire. Topirea se poate
realiza prin încălzirea la bec Bunsen.
Aplicarea cerii topite are avantajul fluidităţii crescute care-i permite pătrunderea
în toate detaliile. Are dezavantajul depunerii succesive şi al contracţiilor de răcire
succesive care determină contracţia finală mare şi acumularea de tensiuni interne.
Aceste dezavantaje se evită prin aplicarea cerii încălzite optim pe modelul încălzit în
prealabil la 37-38° C (cuptor sau bec cu termostat).
b) aplicarea cerii în stare plastică (ramolită), stare în care se aduce prin plastifiere
la cald:
- cu ajutorul becului Bunsen-blocul de ceară se menţine la o distanţă optimă de flacăra
pentru a înmagazina căldura în toată masa sa, dar fără a se topi superficial (fluaj). Se
consideră deplin plastifiată când la suprafaţă capătă un anumit luciu (dar nu de topire)
şi la pensarea cu degetele are aceeaşi consistenţă plastică în toată grosimea;
- plastifierea în baie termostat la 50° C, ceara fiind menţinută într -un deget de mănuşă
de cauciuc. Metoda este predilect indicată deoarece, constantă fiind, nu există riscul
topirii la suprafaţă sau arderii constituenţilor.
Ceara plastifiată se introduce prin presiune pe substructura organică şi apare
riscul de a nu pătrunde în toate detaliile. In plus, se acumulează tensiuni interne ce
trebuie eliberate obligatoriu înainte de ambalare prin detjsnsionarea machetei.
Adiţia de ceară respectă reguli mult mai precise înlăturând o parte din
dezavantajele metodelor precedente.
Masele plastice pentru machetare:
Răşinile sintetice (acrilatele) au fost iniţial folosite la metoda directă deoarece se
manipulau uşor în Cavitatea orală. Ulterior au apărut tehnici de machetare care
utilizează ceruri în combinaţie cu mase plastice. în prezent, au utilizare amplă în
domeniul confecţionării micraprotezelor ceramice turnate. Indicaţiile majore sunt în
machetările prin metoda directă sau indirectă a incrustaţiilor, dispozitivelor corono
radiculare a capelor dentare şi a elementelor auxiliare de machetare: tije, retenţii etc.
Cele mai utilizate sunt răşinile acrilice şi diacrilice.
Realizarea machetei din mase plastice se diferenţiază în f uncţie de materialul
utilizat:
Răşinile acrilice autopolimerizabile rezultă din amestecul polimerului (pulbere) cu
monomerul (lichid). Au calităţile mecanice superioare cerurilor prin rezistenţa la
încovoiere, compresiune, fricţiune etc. Ard fară a lăsa reziduuri, complet, la 600 C.
Defectele sunt majore şi anume:
- variabilitatea dimensională mare care, în finalul polimerizării, ajunge volumetric la
2-4%. Pentru ameliorare, s-au introdus metode diferite de aplicare pe model: aplicarea
sub formă de pastă care, după o primă întărire, se căptuşeşte cu o nouă cantitate de
material şi se menţine sub presiune digitală pe model. în acest mod se urmăreşte
compensarea contracţiei primei polimerizări;
- aplicarea succesivă de polimer şi monomer. Se aplică pe model mon omer care se
saturează cu polimer şi se repetă manopera până la deplina realizare a machetei. In
studiul machetării diferitelor tipuri de microproteze vom mai prezenta şi alte tehnici.
Necesită o preîncălzire a tiparului deoarece acrilatele se dilată rapid la încălzire şi pot
distruge masa de ambalat din vecinătate.
Răşinile diacrilice fotopqlilnerizabile au avantajele următoare:
- contracţie foarte mică lapolimerizare şi dilatare redusă la încălzire;
- sunt perfect rigide la finalul poiimerizării;
- nu se deformează la îndepărtarea de pe modelul unitar;
- se livrează în proporţii optime şi'în două consistenţe;
- fluiditate optimă pentru detalii fine;
- consistenţă optimă pentru realizarea reliefurilor anatomice. Cele două tipuri de
polimeri din compoziţie realizează legături chimice între ele. Nu prezintă dezavantaje
majore în afara preţului de cost.
Când răşinile acrilice servesc la machetarea pe modele de gips, acestea se v or
izola cu lacuri de distanţare care dau o grosime controlabilă. Când modelele sunt din
mase plastice, izolarea se va face cu izolatori specifici de tipul „Lustrol".
In final, prin asocierea materialelor, metodelor şi tehnicilor de lucru, trebuie să
asigurăm machetei următoarele calităţi:
Calităţi morfo-funcţionale:
- reproducerea reliefurilor ocluzale conform parametrilor ocluzali statici şi dinamici
individualizaţi;
- reliefuri proximale concordante cu ale dinţilor vecini pentru a reproduce exact ariile
de contact şi ambrazurile;
- în zona cervicală - adaptare exactă în sens axial şi transver sal şi o perfectă închidere
marginală a joncţiunii dento-protetice fară a traumatiza ţesuturile moi parodontale.
In ansamblu, microproteza trebuie să asigure refacerea morfologiei şi funcţionalităţii
şubstructurii organice pe care se aplică şi să prevină dezechilib rele ocluzo-articulare.
Calităţi tehnologice:
- macheta trebuie să fie perfect adaptată la suprafaţa cu care vine în contact pe model
(care va asigura ulterior o adaptare corectă a microprotezei pe dinte);
- materialele alese să asigure posibilitatea de reproducere a detaliilor morfologice,
eventualele retuşuri şi de menţinere în formă şi volum constant a lor până la momentul
edificării tiparului. Insistăm asupra compatibilităţii cu materialul din care şe execută
modelul şi din care se va confecţiona tiparul;
- să permită îndepărtarea uşoară de pe model când se ambalează separat de acesta;
- să se elimine uşor din tipar prin ardere sau, în cazul tiparelor pentru răşini sintetice,
prin spălare cu apă fierbinte.
Dacă în finalul machetării nu s-au îndeplinit aceste deziderate se reface macheta,
deoarece nu există posibilitatea ulterioară de corectare a defectelor.
După controlul machetei conform criteriilor de mai sus, se trece la faza
următoare de finisare.
Pentru a obţine o suprafaţă cât mai netedă a machetei şi care ulterior va necesita
mai puţine manopere de, prelucrare a suprafeţei piesei finite, macheta se finisează prin
lustruirea cu un jet de aer cald fin dirijat cu o pară de aer. Machetele din răşini sintetice
obţin suprafeţe lucioase prin polimerizarea corectă a materialului.
III.3. Pregătirea machetei pentru ambalare - sunt două situaţii perfect distincte:
a)macheta se ambalează odată cu modelul duplicat;
b)macheta se ambalează îndepărtată de pe model.
Prima situaţie este fără reproş, dar este mai puţin utilizată decât a doua deoarece
este mai laborioasă, cu un consum crescut de materiale intermediare şi •neintegrată ca
manoperă de rutină de foarte mulţi practicieni.
Comune pentru ambele situaţii sunt manoperele următoare:
1. Realizarea condiţiilor pentru aplicarea materialelor fizio-nomice în cazul
microprotezelor mixte. Pentru coroanele metalo-acrilice se creează retentivităţi. Pentru
microprotezele metalo-ceramice se prelucrează suprafeţe netede, fiind contraindicate
orice retenţii mecanice. Pentru microprotezele metalo-diacrilice vom particulariza
pregătirea suprafeţelor la capitolul respectiv. Retenţionarea materialului fizionomie
acrilic rezultă din morfologia de ansamblu a suprafeţei metalice: macroretenţii sub
formă de perle, anse (fig. 27), plase realizate din ceară sau din răşini sintetice, solzi de
peşte, cristale solubile sau insolubile, cavităţi retentive. Este obliga -
torie realizarea, lor din faza de machetare.
2. Machetarea canalelor de turnare şi a rezervorului de metal
topit (fig. 28). Machetele canalelor de turnare se pot obţine utilizând:
- tije metalice din oţel inoxidabil acoperite cu un strat subţire de
ceară pe toată suprafaţa lor care să permită îndepărtarea lor prin
încălzire;
- t i j e prefabricate din mase plastice; sunt cele mai indicate
deoarece: au rigiditate şi dimensiune corespunzătoare, ard fără
reziduuri, nu necesită acoperire cu ceară, au gata machetat rezervorul
de metal topit;
- tije de ceară - utilizabile numai în situaţii precis indicate. Fig.27
Este o manoperă importantă deoarece canalele de turnare şi rezervorul de metal
topit trebuie să asigure cantitativ şi calitativ condiţiile de curgere a metalului până la
perfecta umplere a tiparului. Se realizează prin dimensionarea şi poziţionarea corecta a
elementelor de
machetare în
vederea turnării
(fig. 28 b).
Tijele pot
fi rotunde sau
plane. Este bine
ca cele plane să
aibă un traseu
Fig.28 Fig.28a Fig.28b
uşor curbat
pentru a rupe forţa de propulsie a metalului în timpul turnării, ceea ce conduce la
deteriorări ale tiparului.
Tijele trebuie să aibă un diametru corelat dimensional machetei (1,5 -2 mm).
Regula impune ca diametrul să fie cel puţin egal cu cea mai groasă secţiune a machetei
pentru a asigura curgerea nestingherita a metalului fluid. La tijele de sârmă, diametrul
corespunzător se obţine prin sumarea. diametrului tijei cu cel al stratului de ceară
corespunzător, acoperitor.
Lungimea tijelor este în medie de 2,5 cm, astfel încât să plaseze macheta în masa
de ambalat, astfel încât să faciliteze iniţierea răcirii mai întâi la acest nivel.
Rezervorul pentru metal topit are forma unei sfere cu diametrul de 3-4 mm. Este
situat pe tijă, la 2-4 mm de suprafaţa machetei. Porţiunea de unire dintre machetă şi
rezervor denumita istm are diametrul mai mare ca cel al tijei. Rezervorul se realizează
prin adiţie de ceară-sau este gata ataşat la tijele din mase plastice. Rolul rezervorului
este de a asigura cantitatea de metal topit corespunzătoare cantităţii machetelor din tipar
pe măsura răcirii şi contracţiei metalului. Rezervorul se uneşte cu macheta printr-un
istm de ceată care are diametrul mai mare decât cel al tijei de turnare.
Tijele de turnare se vor realiza întotdeauna poziţionate în zona cu cea mai mare
grosime a machetei, dar fară să se afecteze zonele morfo-funcţionale importante. Zonele
indicate sunt: versantul lingual al cuspizilor linguali, versantul vesti -bular al cuspidului
vestibular şi ambrazura proximală ocluzală. Unghiul de amplasare va fi mai mare de 90°
în sensul curgerii metalului topit pentru a nu crea turbionari. Metalul curge în sensul
forţei motrice centrifuge şi nu trebuie să întâlnească reliefuri ascuţite, trasee lungi,
sinuoase, cu deviaţii în unghiuri drepte sau mai mici de 90°. Fixarea de machetă se face
printr-o uşoară încălzire a tijelor metalice şi aplicare în masă de ceară sau cu picături
fine de ceară la tijele din mase plastice.
Realizarea machetelor canalelor de evacuare a gazelor (Vezi fig 28 a şi 28 b)
Gazele rezultate din pătrunderea metalului topit în tipar s au după încălzirea
tiparului din masa de ambalat trebuie să fie evacuate prin porii pereţilor tiparului şi prin
canalele de evacuare. Dacă nu se respectă acest lucru, gazele sunt forţate să se elimine
prin masa de metal topit creând porozităţi, iar cele care rămân în tipar determină
„lipsuri de turnare" (retasuri, sufluri etc). Se macheteaz a cel puţin două canale de
evacuare (fig. 28 a) din fire de păr de cal sau de nylon cu diametrul de 0,4 -0,6 mm.
Acestea se exteriorizează şi se fixează la nivelul conului de turnarea conformatorului
sau se pot termina orb în masa de tipar. La nivelul machetei, se fixează la extremităţile
suprafeţelor la care sunt fixate tijele de turnare. Nu se aplică diametral opus deoarece
metaţul topit le va obstrua din primele momente. In principiu, tijele se plasează în zona
ocluzală, iar firele la extremităţile opuse.
Degresarea machetei
Se realizează pentru toate suprafeţele realizate cu un aport de ceară, inclusiv ale
tijelor de turnare. Are ca scop, pe lângă completarea finisării, şi reducerea tensiunii de
suprafaţă a machetei, astfel încât materialul de tipar se mulează perfect pe suprafaţa
detensionată a machetei, determinând piese finite cu o stare optimă de suprafaţă. Pentru
degresare se utilizează un solvent al acizilor graşi ( alcool, neofalină, cloroform, xilol,
toluen) îmbibat într-o buletă de vată. Sunt şi soluţii speciale de tip Waxit ,care
diminuează riscul de a modifica dimensional macheta pţin utilizarea agresivă a
degresanţilor.
Detensionarea machetei
Indiferent de tehnică, material sau starea în care se aplică ceara, considerăm
detensionarea machetei o fază tehnică obligatorie. Există tendinţa de a se renunţa la
această fază din motive de operativitate şi, de ce nu, din ignoranţa. O metodă rapidă de
detensionare este aceea de a scufunda ansamblul model-machetă în apă la 37° C, timp
de 30 de minute. Metoda prezintă riscul nesincronizării dilatării modelului cu a masei
de ceară, în final modificându-se dimensional macheta.
O metodă eu rezultate constant bune, dar care consumă timp, este aceea a
menţinerii machetei pe taodel la temperatura camerei (23° C), timp de 12 -20 de ore.
Metoda menţinerii numai a machetei timp de 30 minute în baie de apă la 37° C are un
dezavantaj major şi anume îndepărtarea machetei de pe model. Cu toate acestea, în
foarte multe situaţii este o metodă predilectă.

Fig. 29
Situaţia turnării simultane a mai multor microproteze
In cazul în care se toarnă din acelaşi aliaj mai multe micro proteze, se urmăresc
aceleaşi etape şi faze, particularizându-se machetarea. Din conul deturnare pornesc 2-3
tije principale de turnare prefabricate sau metalice ale căror extremităţi se unesc cu o
tijă intermediară, paralelă cu baza conformatbrului de turnare. Unirea tijelor de turnare
cu tija intermediară nu se execută în unghiuri drepte (fig. 29):
Din tija intermediară pornesc tije secundare de care sunt fixate machetele
microprotezelor. Joncţiunea tijei secundare cu macheta respectă principiile enunţate:
fixare în zonele cele mai înalte, groase, fară a realiza unghiuri drepte. Ansamblul tije
intermediare - tije secundare se plasează în centrul fierbinte al tiparului denumit axul
termic al tiparului. Fiecare tijă secundară este însoţită de două tije de evacuare a
gazelor plasate diametral opus şi care se deschid la nivelul conului de turnare sau se pot
termina în masa tiparului. Rezervorul de metal topit este constituit din tija intermediară
(metoda de machetare Heraeus).
Capitolul IV
Confecţionarea tiparului

IV. 1. Tiparul este o cavitate care reproduce în formă şi dimensiune piesa protetică şi în
care se introduce metalul sau materialul din care se confecţionează piesă finită. Este imaginea
negativă a piesei protetice.
Rezultă din succesiunea a două manopere:
- edificarea pereţilor prin ambalarea machetei în materiale specifice denumite „mase de
ambalat";
- eliminarea materialului de machetat pentru a se materializa „cavitatea tiparului";
In realizarea microprotezelor, tiparele sunt necesare pentru:
- turnarea aliajelor metalice din care se confecţionează microprotezele metalice sau
infrastructura metalică a microprotezelor mixte. Ele se deosebesc prin tehnologie şi materiale
utilizate; descrierea se va aprofunda la capitolele respective.
- prelucrarea materialelor fizionomice sintetice sau ceramice.
IV.2. Realizarea tiparului
TIPARELE PENTRU TURNAREA ALIAJELOR METALICE
Masele de ambalat ale machetei pentru turnarea pieselor protetice metalice se diferenţiază
după:
- materialele ce le compun în: sulfatice, fosfatice, silicate, ceramice, alte sisteme;
- aliajul metalic care se utilizează: pentru aliaje metalice nobile, pentru aliaje nenobile, pentru
lipituri.
Tiparul trebuie să posede următoarele calităţi:
- exactitate: rezultată prin folosirea unor mase de ambalat cu granulaţie foarte fină şi la care din
amestecul pulberii cu lichidul să rezulte o pastă capabilă să reproducă cele mai fine detalii ale
machetei;
- precizie: să sufere variaţii volumetrice compensatorii cunoscute, sincrone cu ale aliajului care
trece din starea lichidă în starea solidă;
- să prezinte, după priză, un grad de porozitate care, împreună cu canalele de evacuare să
permită eliminarea gazelor din tipar.
Macheta de ceară suferă o contracţie liniară de 0,5%. Această deformare de contracţie se
compensează prin dilatarea tiparului.în urma a trei expansiunii:
- expansiunea de priză, care rezultă din întărirea semihidratului care este pulberea. Are
valoare de 0,1-0,6 mm;
- expansiunea higroscopică se produce în paralel cu cea de priză şi, ulterior, este indusă prin
aport mărit de apă. Aportul mărit de apă se poate realiza prin mărirea proporţiei de apă din
amestec sau, mai corect, prin scufundarea tiparului pentru 3-5 min. în apă. A treia metodă constă
în a îmbiba în exces căptuşeala conformatorului de turnare, constituită din hârtie absorbantă,
folie azbest etc Ea nu depăşeşte valoarea de 0,1 mm, dar este constantă.
- expansiunea termică se produce când se încălzeşte tiparul la 700-1100° C.
Cele trei expansiuni ne dau Ep + Eh+ Eţ = expansiunea totală, din care se scade contracţia
la răcirea metalului (sau materialului) după turnarea în tipar. Ideal este ca diferenţa între dilatarea
tiparului şi contracţia materialului de turnare să fie 0. Alte calităţi ce trebuie îndeplinite de un
material de realizat tipare:
- rezistent la temperaturi înalte - temperaturi de topire a materialului sau ceramicii;
- stabil chimic - să nu intre în combinaţii chimice cu compuşii rezultaţi din arderea machetei
sau topirea aliajului;
- uşor de manipulat, cu timp de priză relativ scurt (5-15 min.);
- uşor de îndepărtat de pe suprafeţa piesei finite.
Masele de ambalat pe bază de sulfaţi conţin materiale termorezistente (cuarţuri în
proporţie de 60-65%, lianţi, gipsuri semihidratate alfa, beta'şi materiale pe bază de borax-
moderatori de priză, sulfat de sodiu, cloruri de sodiu, K, Li pentru creşterea expansiunii termice,
grafit (element reducător). Sunt utilizate în tehnologii ce nu depăşesc 700° C la încălzirea
tiparului, cum ar fi:
- turnarea aliajelor pe bază de aur;
- fixarea pieselor protetice pentru lipire;
- modele duplicate pentru turnare;
Au coeficient de dilataţie de 1,25-1,30, corespunzător aliajelor nobile.
Mărci răspândite: DUROTHERM, EXPANSIT, CRISTO-BALT etc. Masele de ambalat
fosfatice se compun din amestecul pulberii şi lichidului. Pulberea reprezintă un amestec de:
- materiale termorezistente - cuarţuri;
- produşi fosfatici - fosfat de amoniu şi magneziu;
- produşi solubili în apă cu eliberare de ioni fosfatici.
Lichidul este de obigei produs de aceeaşi firmă, mai rar se utilizează apa. Priza se
produce în urma unei reacţii complexe în care rezultă silico-fosfaţi rezistenţi la temperaturi înalte
de peste 1000° C. .Sunt cele mai utilizate în turnarea: oţelurilor inoxidabile, aliajelor de Cr-Co,
aliajelor de Ag-Pd, aliajelor speciale pentru lucrări metalo-ceramice.
Ex.: THERMO VEST - pulbere + lichid special, este o masă de ambalat specială, folosită
inclusiv pentru confecţionarea modelelor duplicate pentru turnare. Expansiunea de priză - 3, 1%.
Produsele BEGO-BEGONAL -2,43% pentru aliajele nenobile;
AUROPLUS - pentru aliajele nobile;
TANCOVEST - pentru aliaje de Ti, utilizează lichid special BEGO;
CERAMIGOLD - destinat aliajelor metalice pentru aparate metalo-ceramice (pulbere +
lichid) prezintă: expansiune de priză %, expansiune higroscopică - 1,5%, expansiune termică -
1,2%. La toate materialele se vor urmări instrucţiunile producătorului: raport pulbere-lichid,
raport de diluţie a lichidului, timpul de amestec, timpul de priză, realizarea expansiunii (aport de
apă, temperatură de topire, modul de răcire).
Masele de ambalat pe bază de silicaţi - au compoziţie pe bază de geluri de silicat. Se
lucrează laborios, au indicaţii restrânse pentru lucrările nenobile ce nu necesită mare precizie.
Tehnica de lucru este la fel ca şi la masele de ambalat pe bază de sulfaţi. Masele de ambalat pe
bază de silicaţi prezintă doar expansiune termică, ceea ce explică şi imposibilitatea lor de a
acoperi perfect contracţiile aliajelor nenobile la turnare (granu-laţia mare, coeficientul de
dilataţie doar termic le indică pentru aliaje <nenobile-stelite, aliaje nichel-crom, fier-crom-nichel
etc).
Masele de ambalat ceramice revistă la temperaturi mari necesare topirii (fuziunii)
porţelanului dentar (neobrilant, steinhard etc).
Masele de ambalat speciale pentru turnarea Ti au ca bază oxizii de magneziu,
zirconium, litiu.. Sunt în studiu datorită calităţilor lor de dirijare a expansiunii termice.
IV. 3. Tehnici de ambalare a machetei
Indiferent de tehnica de ambalare sunt necesare: machetă corespunzător pregătită, masă
de ambalat specifică aliajului metalic, mufa sau conformatâr de turnare şi materialul de căptusire
a ei, suportul conformator al conului de turnare.
Se alege mufa de turnare (conformator) astfel încât
pereţii tiparului să capete o grosime de 10 mm în toate sensurile.
Daca pereţii sunt mai subţiri, nu rezistă la şocul termic şi la
presiunea de turnare, dacă sunt mai groşi, mr permit o corectă
evacuare a gazelor. Peretele intern al mufei se căptuşeşte cu
folia de azbest, hârtie cerată sau pâslă umezită care anihilează
variaţiile dimensionale ale tiparului. In prezent, se utilizează
lineri pentru expansiunea laterală a masei de ambalat, care pot fi
din alumino-silicaţi sau celuloză. Se verifică stabilitatea mufei
pe suportul conformatorului conului de turnare (fig. 30). Acesta
este un capac cu o prelungire conică. Imaginea negativă a
conului imprimată pe materialul de ambalat constituie conul de
turnare, locul de topire a metalului. Macheta se fixează pe vârful
Fig.30
cornului într-un orificiu în care se introduce tija de turnare şi se
stabilizează cu ceară. Macheta trebuie să ocupe centrul mufei, denumit şi „zona fierbinte".
Cavitatea tiparului va fi mai aproape de baza conformatorului pentru a începe răcirea iar
contracţia piesei în curs de răcire să fie compensată,, de materialul din axul termic care este încă
fluid.
Anexele machetei - tija, rezervorul de aliaj trebuie să ocupe centrul termic unde. Metalul
să rămână mai mult timp fluid pentru a alimenta tiparul.
Pregătirea masei de ambalat se va face întotdeauna după
indicaţiile prospectului. Amestecul pulberii cu lichidul se poate efectua
prin spatulare manuală în godeu sau bol de cauciuc - incorect prin
faptul că rămân foarte multe incluziuni de aer ce modifică parametrii
de expansiune şi omogenitatea materialului de ambalare. Altă
posibilitate de realizare a amestecului constă în utilizarea malaxorului
care omogenizează corect amestecul (malaxor electromecanic), sau a
malaxorului electromecanic asociat cu pompă de vid care realizează
cea mai bună omogenizare a amestecului cu eliminarea concomitentă a
bulelor de aer (fig. 31).
a) Tehnica ambalării într-un singur timp şi cu un material
(fig.,32 a, b)
- macheta amplasată prin intermediul tijei pe vârful conului este Fig.31
acoperită prin pensulare pe toată suprafaţa cu un strat foarte subţire de
masă de ambalat;
- se aplică mufa de turnare căptuşită pe suportul conformator şi întregul ansamblu se transferă
pe măsuţa vibratoare;
- masa de ambalat se toarnă progresiv din bol în mufa de turnare sub vibrare continuă pentru
eliminarea bulelor de aer conform prospectului, în câteva minute şe termină procesul de
ambalare. Confecţionarea tiparujui pe model duplicat din masă de ambalat într-un singur timp
constituie cea mai precisă metodă de turnare.
b) Tehnica ambalării în doi timp cu un material:
Fig. 32 Fig. 32a Fig. 32b Fig32c
In primul timp se realizează un nucleu denumit şi pară în care macheta ţinută de tija de
turnare este acoperită cu spatula sau cu un penson până la formarea unui nucleu (pară fig. 32 c).
Apoi acesta se poziţionează cu tija de turnare în canalul conului conformatorului iar în
conformatorul al cărui cilindru este tapetat cu hârtie filtru sau folie azbest se toarnă masă de
ambalat din acelaşi material. Este mai corectă, asigură o acoperire completă a machetei în toate
detaliile ei, are loc o aplicare intimă a materialului de ambalat pe machetă dar este mai
laborioasă.
c) Tehnica ambalării în doi timpi cu două materiale (cu nucleu), necorespuhzătoare
exigenţelor actuale, s-a imaginat din raţionamente economice. Nucleul este format din masă de
ambalat specifică, iar timpul 2 dintr-uri amestec de două părţi nisip la o parte de gips (fig. 33).
Are dezavantajele: se pierde controlul asupra variaţiilor
volumetrice ale pereţilor tiparului edificat din două materiale,
conul nu rezultă, din imprimarea conformatorului, ci se realizează
prin tăierea cu spatula a unui crater (con) cu pereţii înclinaţi în
45°. Pentru a rezista temperaturii de fuziune şi turnare, conul de
turnare se tapetează întotdeauna cu masă de material care acoperă
macheta. Miezul are pereţii de 3-5 mm grosime, realizaţi fără
vibraţie, prin aplicare manuală, în aceste condiţii, turnările exacte
şi cu suprafaţa corespunzătoare se obţin inconstant. Macheta,
menţinută cu mâna de extremitatea liberă a tijei, este acoperită cu
straturi succesive de masă de ambalat, până se edifică nucleul cu
pereţii groşi de 3-5 mm. Se aşteapta 30 min., se suflă excesul de
pulbere aplicată pe suprafaţa nucleului pentru a grăbi priza şi se
scufundă în apă. Nucleul este introdus în mufa metalică, care se
umple cu timpul 2. După întărirea timpului 2, se taie conul de Fig. 33
turnare la vârful tijei de turnare.
O variantă a acestei metode constă în realizarea primului timp într-un ring detaşabil care
creează pereţii tiparului de 5-7 mm. După priza masei de ambalat se îndepărtează ringul şi se
introduce acest nucleu în timpul 2 - nisip + gips.
Tehnicile moderne de ambalare combină ambalarea în vid şi vibraţie cu ajutorul
aparatelor specifice şi mase de ambklat speciale. S-aii produs sisteme integrale tip VACUMAT.
IV.4 Tratamentul termic al tiparului
După priza materialului de ambalat (o oră) se efectuează a
doua manoperă, de evacuare a materialelor de machetare din tipar.
Algoritmul acestei etape este următorul:
- îndepărtarea tijelor de turnare - dacă au fost utilizate tije
metalice, acestea se îndepărtează astfel: se încălzeşte bine
extremitatea liberă a tijei până când prin conducţie termică se
topeşte ceara pe întreaga ei lungime. Cu pâlnia de turnare orientată
în joş, se extrag tijele care alunecă uşor pe stratul de ceară. Dacă
tijele nu au componentă metalică acestea se ard la preîncălzire;
a) preîncălzirea masei de ambalat într-un cuptor (fig. 35) în care
se ajunge treptat, în timp de o oră la 200o C. Mufa este plasată, cu Fig. 34
conul deturnare în jos şi, progresiv, pe măsura creşterii
temperaturii, ceara se topeşte şi curge, apoi arde, inclusiv răşinile folosite la tije sau la macheta
propriu-zisă. Tiparul se usucă prin evaporarea apei la temperatura de peste 100° C. Această
preîncălzire, incorect, se poate efectua şi la flacăra unui aragaz.
Odată cu finalizarea preîntălzirii, se consideră tiparul constituit şi
se continuă cu etapa următoare de pregătire a tiparului pentru
turnare, etapă denumită b) încălzire. Scopurile acestui tratament
sunt: uscarea deplină a tiparului şi evacuarea gazelor şi a resturilor
organice din pereţii tiparului, iniţierea dilatării termice, apropierea
de temperatura pe care o are aliajul în stare topită.
Preîncălzirea se constituie şi ea într-o fază a tratamentului
termic, deoarece iniţiază dilatarea termică.
Tratamentul termic se realizează prin reglajul cuptorului în
încălzire, astfel încât să se respecte un grafic de evoluţie termică.
Când se urmăreşte realizarea deplină a dilatării higroscopice se Fig. 35
aplică tehnica higroscopică, indicată maselor de ambalat pe bază
de sulfaţi. Mufa se potriveşte cu conul în jos şi timp de o oră se ridică treptat temperatura la 650-
700° C. Se continuă încă 30 de minute la această temperatură. Dacă masele de ambalat pe bază
de sulfaţi se încălzesc peste 700° C, are loc descompunerea S04Ca cu degajarea de sulfuri care,
ulterior, vor contamina aliajul.
Tehnica expansiunii termice se aplică la masele de ambalat fosfatice sau silico-fosfatice
unde se urmăreşte încălzirea tiparului la 700-800° C, încălzirea tiparului se face treptat, timp de o
oră, la 750-700° C şi apoi se menţine şi se ridică temperatura încă 30 de minute până se ating
1100° C în cazyl maselor silico-fosfatice. Menţinerea mufei cu conul ţn jos realizează condiţii
optime de umiditate din vaporii de apă care rămân în interiorul tiparului, contribuind prin
presiunea lor şi la eliminarea materialului de machetare. Se trece apoi la fuziunea şi turnarea
aliajului metalic (sau ceramicii aluminoase).
Capitolul V
Turnarea aliajelor metalice dentare

V.1 Turnarea este etapa tehnologică de realizare a micro-protezelor metalice sau


ceramice, a infrastructurii metalice a microprotezelor mixte prin fuziunea şi introducerea
materialului topit în tipar.
Turnarea cuprinde mai multe faze care diferenţiază şi aparatura utilizată: topirea
materialului, introducerea materialului în tipar, dezambalarea, prelucrarea piesei protetice
turnate.
V.1.1. Aliajele metalice care se prelucrează prin turnare pentru obţinerea
microprotpzelor sunt:
I. aliaje nobile:
- cu conţinut crescut de aur;
- cu conţinut redus de aur;
- pe bază de Pd, Pd-Ag, Pd-Cu.
II. aliaje nenobile:
- pe bază de Ni-Cr;
- pe bază de Cr-Co;
- pe bază de Ti.
Alte aliaje care au un alt component de bază (Cii, Al) nu se mai utilizează clinic, ci numai
în scop didactic.
Aceste aliaje pot fi prezente sub formă de granule, pastile metalice sau mici lingouri.
Pentru turnarea unei microproteze se pregăteşte o cantitate de 2-2,5 ori mai mare decât greutatea
piesei finite, orientativ:
- incrustaţie monofaţetată: 1-1,5 g ... 2,5-3 g;
- incrustaţie multifaţetată: 1,5-2,5 g>... 5-6 g;
- coroane de înveliş: 2-3 g ... 5-7 g.
In acest mod, metalul topit creează o presiune suficientă în coloana fluidă. Astfel, se
umplu perfect tiparul propriu-zis, tiparele tijelor de turnare şi creează un exces în conul de
turnare.
O altă metodă de calcul a cantităţii necesare de aliaj constă în cântărirea machetei şi
multiplicarea cu 10-15 în funcţie de greutatea specifică a aliajului:
1 cm3 de aliaj cu înalt conţinut de aur - 15-17 g;
1 cm3 de aliaj cu redus conţinut de aur - 13-14 g;
1 cm3 de aliaj de Ni-Cr sau Cr-Co - 8 g;
1 cm3 de Ti -4,5 g.
Al treilea criteriu îl constituie faptul că la aliajele cu fluiditate mai mică se machetează
canalele de turnare şi rezervoarele mai voluminoase.
V.1.2. Metode de realizare a fuziunii aliajelor metalice
Alegerea sursei de energie termică necesară fluidizării metalului se face după aceleaşi
criterii ca la alegerea masei de ambalat şi anume aliajul dentar de confecţionare. în plus, se va lua
în considerare locul de topire. Metalul se poate topi:
- în conul de turnare al mufei (conformatorului);
- în creuzet, separat de mufa şi apoi transferat în aceasta.
Fuziunea în conul de turnare necesită un con de turnare mai puţin profund, în timp ce
fuziunea în creuzet necesită un con de turnare mai profund.
Temperatura de topire specifică:
- aliajele nobile cu procentaj crescut de aur - 900-1080° C;
- aliajele cu conţinut redus de aur - 860-1000° C;
- aliajele de Cr-Co, Ni-Cr- 1232-1456° C;
- aliajele de Ti- 1700° C.
A) METODE CARE FOLOSESC DREPT SURSĂ DE ENERGIE FLACĂRA
Flacăra este rezultatul arderii unui gaz combustibil în amestec cu aerul atmosferic sau
oxigen îmbuteliat. Pentru obţinerea temperaturilor în intervalul 1200-1500° C se ard vapori de
benzină sau gaze naturale în amestec cu aer. Pentru temperaturi de până la 3000° C se amestecă
hidrogen cu oxigen, rezultând flacără oxihidrică, sau acetilenă cu oxigen, rezultând flacără
oxiacetilenică.
O instalaţie completă cuprinde:
- recipiente cu gaze sub presiune (gaze combustibile, oxigen);
- dispozitive de racordare a recipientelor .cu manometrul şi regulatorul de presiune;
- conducte ce fac legătura cu arzătorul;
- arzătorul, format din mâner cu orificii de acces al gazelor, camera de amestec gaz-oxigen şi
becul de ardere (duză) unde.se realizează aprinderea (fig. 36).
Flacăra rezultată din arderea amestecului are patru
zone:
- zona rece, în care gazele provenite din duză nu s-au aprins
(inutilizabilă);
- zona de lumină - inutilizabilă, poate fi considerată zona de
aprindere a gazelor (galbenă);
- zona oxidantă - zona de ardere, de culoare galbenă-verzuie,
inutilizabilă deoarece este bogata în oxigen care, în amestec
cu metalul topit, dă naştere la oxizi (flacăra este denumită
flacără de oxidare);
- zona reductope - de ardere - albăstruie, utilizabilă, prin
aplicarea pe aliaje este denumită şi flacărăprimară sau
reductoare.
Se reglează din robinete proporţiile amestecului gaz
combustibil-oxigen până când se obţine maximum de culoare
albăstruie a flăcării. Deoarece flacăra în ansamblu nu poate
căpăta această, culoare pe toată lungimea, se aplică pe aliaj
segmentul de flacără reductoare.
Comodă şi ieftină, flacăra a nemulţumit prin faptul că
nu încălzeşte uniform aliajul, rezultând zone mai calde şi zone
Fig. 36
mai reci. Zonele reci impun prelungirea timpului de expunere
la flacără. în aceste momente, în zonele calde se produce supraîncălzirea care are drept
consecinţă evaporarea anumitor constituenţi, implicit acumularea de gaze şi oxidare. în plus,
fuziunea se face în atmosferă deschisă cu posibilitate de incluziuni străine.
B) METODE CE FOLOSESC SURSE DE ENERGIE TERMICĂ PRIN TRANSFORMAREA ENERGIEI
ELECTRICE
Energia termică rezultă din încălzirea unei rezistenţe electrice înfăşurate în jurul unui creuzet. In
funcţie de materialul din care este confecţionată rezistenţa se determină temperaturile: Cr-Co -
1200°C, platină 1400°C molibden - 2000° C, wolfram - 3000° C.
C) ENERGIA REZULTATĂ DIN ACTIVITATEA CURENŢILOR DE INDUCŢIE
Creuzetul cu metalul topit este plasat în interiorul unei bobine de inducţie. Pentru aliajele nobile
se folosesc creuzete de grafit ce nu se încălzesc fiind protejate de un portcreuzet din ceramică.
Pentru aliaje comune (nenobile) se folosesc creuzete din ceramică ce se
încălzesc în aceeaşi măsură cu tiparul (fig. 37).Curenţii de inducţie străbat
simultan creuzetul şi metalul. Au o frecvenţă de 1-1,5 MHz şi se utilizează
la aliajele nobile şi nenobile. Fiind o metodă foarte rapidă se utilizează în
condiţii de automatizare. Determină temperaturi de până la 2000° C, topirea
în mediu de gaze inerte eliminând oxidarea şi, în plus, temperatura este
reglată precis pentru punctul de fuziune al aliajului (fig. 38). Aparatele se
numesc cuptoare de fuziune sau castomate.
ENERGIA TERMICĂ REZULTATĂ DIN ACTIVITATEA ARCULUI VOLTAIC - Fig. 37
procedura se bazează pe descărcarea electrică dintre doi electrozi conectaţi la un curent electric
continuu de 1000 W. Temperatura rezultată se apropie de 4000° C, determinând pericolul
supraîncălzirii aliajului şi incluziunile de Carbon: (din acest motiv nu se mai utilizează).
ENERGIA REZULTATĂ DIN TRANSFORMAREA ENERGIEI ELECTRICE
ÎN ENERGIE TERMICĂ SUB FORMĂ DE PLASMĂ DE JOASĂ TEMPERATURĂ.
Se utilizează cuptoare cuf reuzet ceramic. Principiul constă
în trecerea prin scânteia electrică dintre doi electrozi a unui jet de
gaz plasmâgen (He, Ar) care se ionizează formând plasma cu o
temperatură cuprinsă între 2000 şi 20.000° C, Jetul de plasmă
topeşte metalul. Este o metodă fără reproş şi care permite
prelucrarea oricărui aliaj, inclusiv Ti. Metoda nu a pătruns
înstomatologie, nefiindnecesare astfel de temperaturi.
Pentru a preîntâmpina combinaţiile dintre metalul topit şi
componentele atmosferice, inclusiv oxigenul, metoda modernă
propune turnarea în vid sau atmosferă special constituită. Se
diferenţiază trei medii de topire:
- atmosferic - cu multe neajunsuri;
- în vid; Fig. 38
- sub protecţia de gaze inerte (Ar, He, Kr etc).
V.2. Introducerea aliajului topit în tipar - definită ca turnare propriu-zisă. Momentul
optim al introducerii în tipar este apreciat pentru aliajele nobile şi seminobile, prin apariţia unei
mişcări circulare a aliajului fluid cu un luciu puternicr de suprafaţă. în cazul aliajelor comune
metalul se prăbuşeşte într-un lac, fiind Jucios. Sunt doi factori specifici care determină
corectitudinea umplerii tiparului:
- fluiditatea aliajului, dependentă de compoziţia chimică, temperatura de topire;
- temperatura tiparului în momentul turnării, forţa şi timpul de antrenare a metalului topit în
tipar.
Forţa gravitaţională nu are utilizare în cazul turnării aliajelor dentare, trebuie apelat la alte
tipuri de forţe care sunt determinate de aparate diverse.
V.2.1. Modalităţi de turnare a aliajului
a) Aparate care dezvoltă forţa centrifugă au o utilizare intensă în perioada actuală. Acţionează
pe principul forţei centrifuge determinată de rotirea tiparului în plan vertical şi orizontal.
Calitatea turnării depinde de acceleraţia iniţială şi de forţă. Cele mai eficiente aparate sunt acelea
care trec rapid de la repaus la rotaţie şi capătă o viteză cât mai mare în timp cât mai scurt.
- fonda de mână, de domeniul istoriei, execută o mişcare în plan vertical;
- centrifuga manuala orizontală rotax (fig. 39) are, în
ansamblu, formă de balanţă. La un braţ al capătului orizontal
are un taler suport pentru mufa şi la celălalt o contragreutate.
Axul vertical este legat la suport prin lagăre sau rulmenţi şi
antrenat în rotaţie, prin desfăşurarea unei şufe (bandă
inextensibilă) trase manual. Materialul se topeşte în interiorul
conului mufei aşezate pe taler cu o sursă obişnuită de fuziune
-flacără oxigaz sau arc electric. După topire, prin tracţiune
continuă, fară bruscări pe şufa, se imprimă rotaţia;
Fig. 39
- centrifuga semiautomată - SCHLLODER (fig. 40) are
acelaşi principiu ca la rotax, dar rotirea este determinată de un
resort. Mufa (conformatorul) este plasată cu conul de turnare spre
centrul aparatului având în faţă creuzetul de topire. Legătura între
creuzet şi mufă se face prin fanta de descărcare a creuzetului. Se
acţionează resortul pjin cinci rotaţii în sens opus acelor de
ceasornic. Se topeşte metalul în creuzet, se deblochează resortul şi
se umple tiparul datorită forţei centrifuge;
- centrifuga automată (fig. 41) este acţionată de curentul electric.
Totul se succede conform programării elementelor de
automatizare.
• Topirea aliajului în creuzet ceramic sau de grafit prin curenţi de
inducţie.
• Rotaţia se declanşează automat îh momentul'fluidificării -
aliajului.
b) Aparate ce acţionează prin presiune pneumatică. Ele
sunt superioare celor ce acţionează cu forţa centrifugă. Fig. 40
Aparatul de la fig: 42 este un dispozitiv de
topire prin curenţi de joasă frecvenţă ce dezvoltă o
temperatură de 1200-1300°C, capabilă să fuzioneze
aliajele nobile şi seminobile. Introducerea aliajului
topit în tipar se efectuează prin vacuum asociat cu
presiune de vapori sau aer. Din acest motiv, aparatul
este prevăzut cu pompă de vacuum şi compresor ce
furnizează aer sub presiune de 1,5-2 atm. El este
constituit dintr-un conformator din ceramică în jurul
căruia este înfăşurată o rezistenţă, de regulă din
Fig. 41
platină, iar în mjlocul conformatorului este un tunel
în care se introduce creuzetul cu aliajul de fuzionat.
Acesta este dispozitivul de turnare cu dezvoltare de căldură prin trecerea curentului
printr-o rezistenţă înfăşurată în jurul unui conformator ceramic. într-o incintă care se poate
răsturna cu 180° se află un creuzef în care se topeşte aliajul prin inducţie. Succesiunea fazelor: se
produce vidarea, se topeşte aliajul, incinta se rabatează cu 180°, creuzetul trecând deasupra mufei
şi imediat ce materialul a trecut în conul de turnare „se.sparge" vidul cu un jet de argon sau aer
sub presiune.
Funcţionează după două principii:
- dezvoltarea forţei de împingere în tipare a metalului topit,
direct în canalele de turnare sau transferat din creuzet de către
presiunea pozitivă creată de aer sau de vaporii de apă. De marginile
mufei se fixează un dispozitiv de etanşare prin care trece aerul sub
presiune sau vaporii de apă.
- dezvoltarea forţei de absorbţie prin presiufie negativă
determinată în vid. Porozitatea masei de ambalat permite scoaterea
aerului din tipare. O astfel de instalaţie este cea de tip CASTOMAT
(vezi fig. 41).
Castomatele de la fig. 38 şi 41 sunt cuptoare electrice în care
curentul de reţea este transformat în curent de înaltă frecvenţă ce
trece printr-o bobină din ţeava de cupru răcită cu apă, în interiorul
Fig.42
căreia se află creuzetul din grafit sau ceramică ce conţine aliajul de
fuzionat şi care este situat într-un portcreuzet (vezi fig. 37). După fuziune, aliajul este introdus în
tipar fie prin forţă centrifugă (centrifugă automată, fig. 41,' semiautomată, fig. 40 b), fie prin
vacuum sau vacuum asociat cu presiune de aer.
Castomatul este alcătuit din bobină de inducţie răcită cii apă în care se situează creuzetul
cu metalul de fuzionat iar după fuziune metalul este turnat în tipar prin centrifugă semiautomată
sau automată.
V.3. Dezambalarea şi prelucrarea piesei protetice turnate
Tiparul este lăsat să se răcească lent, 4-5 minute, la temperatura camerei, până la dispariţia
culorii roşu-cireaşă şi apoi este scufundat brusc în apă. Această scufundare produce dezagregarea
masei de ambalat şi îndepărtarea ei de pe suprafaţa turnată.
Indepărtarea masei de ambalat se execută cu un instrumentar de mână (spatula), instrumentar
abraziv-rotativ şi prin sablare.
V.3.1. Sablarea se execută cu un aparat (fig. 43) în a cărui
incintă suprafaţa metalică turnată este supusă unui jet de presiune de 4-6
bari. Jetul este format din aer comprimat şi particule de cuarţ, corindon
sau plastic. în tehnologia stomatologică, sablarea are un dublu scop:
- curăţirea suprafeţei metalice de masa de ambalat şi oxizi. Se aplică la
toate microprotezele;
- de tratament special al suprafeţelor metalice în vederea placării cu
materiale fizionomice.
Se execută diferenţiat conform anumitor tehnici sau după cum
impune materialul de placare (ceramică, răşină diacrilică). Principiul
este acelaşi, dar se selectează pulberea după compoziţie şi mărime. Fig. 43
In cazul în care degajarea masei de ambalat de pe suprafaţa
piesei turnate se face cu dificultate, înseamnă că s-a produs o reacţie între aliaj şi masa de
ambalat. In turnările corecte, degajarea se face uşor, masa de ambalat nu aderă strâns la piesa
metalică.
Se practică şi sablarea în care jetul de aer comprimat este înlocuit cu vapori de apă.
După degajarea masei de ambalat se execută controlul turnării. La o primă examinare se
constată:
- existenţa parţială sau totală a lipsurilor anumitor detalii morfologice. Aceste lipsuri se
datorează greşelilor tehnologice cum ar fi: tipar insuficient încălzit, tije de turnare înguste sau
obstruate, aliaj topit în cantitate insuficient sau cu fluiditate necorespunzătoare, forţă de
împingere mică.
- existenţa plusurilor sub diferite forme:
• sfere - determinate de aderenţa neuniformă a masei de ambalat pe macheta de ceară, ceea ce
permite acumularea de picături de apă sau, bule de-aer;
• lamele ascuţite - determinate de fisuri în pereţii tiparului, datorită unui tratament termic
necorespunzător: încălzire bruscă, supraîncălzire;
• porii de suprafaţă - vizibili sau în profunzime, care se evidenţiază după prelucrare sau control
cu aparate speciale de idefectoscopie metalurgică;
• modificarea stării de suprafaţă în ansamblu, în care defectele sunt diseminate pe toată suprafaţa
turnată şi care sunt consecinţa pregătirii necorespunzătoare a machetei, ambalării incorecte,
regimului de turnare necorespunzător;
• distorsiunile ce pot să apară drept consecinţă a greşelilor în machetare, detensionare şi turnare;
• supra şi subdimensionăriie deosebit de periculoase pot să apară datorită:
- pregătirii incorecte a machetei şi, în special, nedeten-sionării acesteia;
- nerespectării graficelor termice (vezi tabelul).
V.3.2. Dezoxidarea piesei turnate se execută prin imersia în băi acide:
- aliajele pe bază de Au-âcid sulfurici 10-15%, 5 min.;
- aliajele PdrAg-acid acetic sau sulfuric 10-15%, 3-5 min;
- aliajele inoxidabile - prin fierbere 3-4 min., în soluţie de acid clorhidric 10-15% şi se spală sub
jet de apă.
Defectele de turnare şi remedierea lor (după Brugirard şi Guiraldeng)
Nr. DEFECTE tipul şi cauza REMEDIERE
crt.
1, TURNARE INCOMPLETA - tije de turnare mai groase sau se alege alt aliaj;
1. - proastă fluiditate a metalului; - a se cântări în prealabil macheta şi rezervorul;
- lipsă de metal; - a se lucra îngrijit, cu mare atenţie;
- obstruarea canalului de turnare - tije de turnare mai groase;
prin corpuri străine, masă de - canale de evacuare a gazelor sau, mai corect, turnare sub vid;
ambalat, dezoxidant etc; - a se respecta temperaturile prescrise;
- incluziuni de gaze; - a se regla coreei centrifuga, eventual a se modifica reglajul.
- tipar prea rece (solidificare
precoce);
- viteză şi timp de centrifugare
insuficiente.
2. TURNĂRI MODIFICATE - atenţie la deformările machetei;
DIMENSIONAL - a se prevedea o expansiune mai rapidă;
- deformate; - a se prevedea o expansiune mai mare.
- prea mare
(supradimensionată);
- prea mică (subdimensionată).
3. DEFECTE DE SUPRAFAŢĂ - a se evita fisurile tiparului printr-o încălzire rapidă;
- plusuri externe, bavuri - a se realiza detensionarea şi degţesarea machetei;
(îngroşări); - a se alege o masă de ambalat fară porozităţi mari;
- rugozităţi. - a se respecta procentul pulbere/lichid în masa de tipar;
- a se amesteca sub vid şi a nu supraîncălzi tiparul.
4. DEFECTE DE STRUCTURA - a se alege corect cel mai propice material;
- oxidare, sulfurare; - a se evita supraîncălzirea material ului (aliajului), evitându-se
- goluri neregulate (vacuole sau flacăra oxidantă şi folosind un dezoxidant;
incluziuni de corpuri străine); - a se lucra curat, prevăzându-se un rezervor curat şi corect;
- goluri regulate (incluziuni de - tije de turnare mai groase: turnare sub vid;
gaze); - a nu supraîncălzi aliajul şi a se turna sub vid.
- porozităţi.
V.3.3. Prelucrarea propriu-zisa si lustruirea piesei protetice
Prelucrarea propriu-zisa urmareste indepartarea asperitatilor mari, grosiere, a tijelor de
turnare de pe suprafetele microprotezelor, fara a indeparta asperitatile superficial de pe fata
interna , destinate cementarii si micro si macroretentiile de pe fata externa, necesare placarii cu
material fizionomic (acrilice, diacrilice), in cazul coroanelor mixte.
Prelucrarea se executa prin:
- aschiere, cu ajutorul instrumentelor prevazute cu dinti sau lame taietoare. Acestea sunt
freze dentare: instrumente rotative care au o portiune active pe a carei circumferinata sunt plasate
elemente taietoare. Partea inactive, tija, se fixeaza de piesa rotativa. Frezele sunt confectionate
di otel, carburi de metale dure (tungsten). Au forme diferite (sferica, cilindrica, conica) si moduri
diverse de dispunere a elementelor taietoare (drept, oblic, longitudinal, transversal).
- Abraziune, cu instrumente abrasive, constituite din conglomerate de particule abrasive.
Fiecare particular are o muchie ascutita care executa actiune a taietoare. Pot fi din corund, granat,
cuart, carburi sau diamante, unite intre ele si de un support care poate fi din otel, zartie, plastic
sau poate fi chiar lipsit.
Instrumentarul abraziv se poate prezenta sub forma de:
- Pietre abrasive - sferice, conice, flacara de lumanare, cilindrice cu diferite granulatii sip
uteri abrasive. Conglomeratul pulbere abraziva – liant este fixat la extremitatea unei tije de otel
care se fixeaza in piesa rotatorie.
- Discuri abrasive - fara support sau cu support metallic, de carton sau plastic pe care se
aplica carborundum, diamant pulbere, siliciu etc. Aceste discuri sunt fixate la extremităţile tijei
purtătoare sau se montează la acestea cu ajutorul unor şuruburi (mandrine).
Pentru prelucrarea grosieră se utilizează instrumentar abraziv cu granulaţie mare. Apoi, prin
alegerea de granulaţii mai mici se obţin suprafeţe tot mai netede.
Pasta de piatră ponce eu apă realizează prelustruirea. Pasta ponce este vehiculată de filtzuri de
bumbac.
Lustruirea mecanică este manopera prin care se obţine o stare de suprafaţă
corespunzătoare, asemănătoare „luciului de oglindă". Este executată manual şi presupune:
îndepărtarea cu un jet de apă a pastei de prelustruire, apoi cu pufuri rotative de bumbac fixate la
electromotor se aplică pasta de lustruit. Pastele de lustruit sunt pe bază de oxizi metalici abrazivi
(oxizi de Fier sau oxizi de croiri). Lustrul final se realizează cu discuri de lână (pâslă).
Lustruirea electrolitică se realizează
în baie electrolitică (fig. 44). La anod se
fixează piesa protetică, iar la catod o placă
metalică din aceleaşi materiale. Lustruirea se
realizează prin eliminarea straturilor
superficiale neregulate şi, odată cu acestea, a
incluziunilor rezultate în urma prelucrărilor
anterioare. Lustruirea electrolitică, prin
calităţile de suprafaţă obţinute, nu poate înlocui
în totalitate lustruirea mecanică. Suprafaţa
obţinută prin electrocoroziune este mată; luciul Fig. 44
de oglindă se obţine prin completare cu
lustruirea mecanică.
Gradul de lustruire poate fi cuantificat cu ajutorul unui aparat, imaginat in cadrul Clinicii
de Protetică Dentară din Iaşi, ce captează raza
reflectată cu ajutorul unui senzor de la nivelul
suprafeţei metalice şi după ce influxul trece printr-un
etaj de amplificare este apoi afişat cu
ajutorul unui led cu 3 celule, gradul de lustruire
putând fi apreciat cantitativ de la 0 la 999 (fig. 45).

V.3.4. Tratamentele termice ale piesei Fig.45


protetice metalice turnate
Tratamentul termic ar trebui să fie obligatoriu pentru aliajele nobile şi seminobile.
Perfecţionarea metodelor de investigare a calităţilor pieselor obţinute prin turnare (defecto-
scopie) a arătat că proprietăţile unui aliaj metalic pot fi îmbunătăţite după prelucrare prin
tratamente termice. Acestea se adresează detensionării, recristalizării omogenizării şi maturizării
aliajului metalic.
Pentru detensionare se procedează la aducerea metalului la temperaturi de 650° C, urmată de
răcire lentă. Are loc o „relaxare" a cristalelor care au acumulat tensiuni prin răcirea cu intensitate
diferită pe secţiunile de diferite grosimi.
Tratamentul termic de recristalizare are ca scop restructurarea aliajului care a suferit
deformare la rece. Se execută prin coacerea piesei protetice timp de 2-4 min., la temperatura de:
- 700-750° C pentru aliajele de aur;
- 855-900° C pentru aliajele Pd-Ag;
- 950-1000° C pentru aliajele folosite la lucrările metalo-ceramice. Urmează răcirea lentă.
Tratamentul termic de omogenizare are ca scop înlăturarea structurii dendritice în
masa metalului, care scade rezistenţa la tracţiune şi duritatea aliajului.
Omogenizarea se execută:
- pentru aliajele pe bază de Au - 30 min., la temperatura de 750-800° C;
- penttru aliajele de Pd-Ag- 60 min., la 850°' C;
- pentru aliajele de Au-Pt- 15 min., la 800-850° C.
Acest tratatnent termic omogenizează aliajele ce pot prezenta defecte de acest gen prin
răcirea rapidă sau neuniformă.
Tratamentul termic pentru maturizare are ca scop creşterea densităţii aliajului.
Urmează după omogenizare şi se realizează,prin încălzirea piesei protetice până la 350-400° C şi
apoi răcirea bruscă.
Capitolul VI
Particularităţi tehnologice în realizarea aparatelor gnatoprotetice unidentare de
reconstituire coronară – incrustaţiile

VI. 1. Incrustaţiile sunt microproteze cu dimensiuni reduse realizate din materiale


diferite (aliaje metalice, mase ceramice, răşini sintetice) în scopul refacerii morfologiei
funcţionale a unui dinte afectat de leziuni odontale coronare (LOC) sau folosite ca elemente de
agregare în punţi de mică amplitudine. Clasificarea incrusţaţiilor s-a efectuat luând în
considerare mai multe criterii şi anume:
1. După raportul incrustaţiei cu dintele:
- incrustaţii intratisulare (inlay) în care construcţia protetică este inserată în interiorul
structurilor cfore dentare;
- incrustaţii extratisulare (onlay), numite şi coroane parţiale ce
circumscriu parţial periferia coronară a dintelui (fig. 44);
- incrustaţii intra-extra tisulare sau inlay-onlay, în care micropfoteza se
agregă în interiorul structurilor dentare, parţial la periferia coronara
(incrastaţia cu platou ocluzal, incrustaţia corono-radiculară, incrustaţia cu
pivoturi dentinare) (fig. 45);
2. In funcţie de materialul din care sunt confecţionate, se Fig. 44
disting:
- incrustaţii metalice (din aliaje metalice nohiteşi semmobile)
rezervate zonelor laterale premolar-molare ale arcadelor;
- incrustaţii ceramice - realizate din porţelan dentar şi care pot fi
instituite oriunde pe arcadă, dar cu precădere în zona frontală;
- incrustaţii compozite - realizate din răşini diacrilice foto-
polimerizabile sau termopolimerizabile şi care sunt într-o
permanentă perfecţionare;
- incrustaţii acrilice din polimetilmetacrilat şi care, datorită
defectelor apestui material, se utilizează doar ca micro-proteze cu Fig. 45
caracter provizoriu;
- incrustaţii mixte metalo-ceramice sau metalo-compozite.
3. După forma cavităţilor în care se aplică incrustaţia:
- incrustaţii simple, pentru cavităţi cu un singur Compartiment (clasa I şi a V-a);
- incrustaţii compuse, pentru cavităţi cu mai multe compartimente (clasa a IlI-a, a IV-a, a Il-a,
MOD).
4. După numărul feţelor pe care se aplică sau cuprinde incrustaţia, întâlnim:
- incrustaţii monofaţetate (cele simple);
- incrustaţii bifaţetate (clasa a H-a şi a IlI-a);
- incrustaţii trifaţetate sau chiar polifaţetate (MOD şi variante).
5. In raport cu mijlocul de retenţie utilizat, incrustaţiile pot fi:
- cu retenţie obişnuită;
- cu mijloace suplimentare de retenţie (cavităţi, puţuri dentinare, clavete, pivoturi etc).
6. După clasa cavităţilor, ele au fost clasificate de către Black în cavităţi ce ţin de la
clasa I până la clasa a V-a.
7. Daca se iain considerare si scopul pentru care se instituie incrustatiile, distingem:
- Incrustatia de obstructie coronară;
- incrustaţia ca element de agregare în punţi;
- incrustaţia ca element ajutător în sprijinul, menţinerea şi stabilizarea protezelor parţiale
mobile;
- incrustaţia ca element constitutiv al unor şine de imobilizare în parodontopatii;
- incrustaţia ca element de corectare a tulburărilor de ocluzie.
VI.2. Particularităţi tehnologice în realizarea incrustaţiilor metalice
Incrustaţia metalică este o proteză unidentară (micropro-teză) cu dimensiuni reduse,
realizată cu ajutorul laboratorului de tehnică dentară din materiale diferite, menită să refacă
morfo-funcţional dintele afectat de LOC sau realizată în alte scopuri: reconstituire coronară,
element de agregare, element de menţinere şi stabilizare în proteza mobilă, element constitutiv în
şinele de imobilizare în pârodontopatii. Este denumită intratisulară sau inlay când se insera în
structurile dentare, sau extratisulară sau onlay când circumscrie parţial coroana dintelui natural.
Este sinonimă cu obturaţia dentară, dar superioară ei priii rezistenţă, fiabilitate şi, printr-o
adaptare la substructura organică, net superioară. Referitor la această afirmaţie, Le Huche
Spunea: „o obturaţie corectă de amalgam este superioară unui inlay mediocru", dar, pentru a fi
mai drastici, am putea spune că o obturaţie mediocră este preferabilă unui inlay mediocru.
Această postulare se bazează pe considerentul că inlay-ul este fixat la dintele preparat cu ajutorul
unui liant, iar perfecţiunea joint-ului dento-protetic protejează cementul de fixare contra acţiunii
distructive a fluidului bucal. Vom trece în revistă avantajele şi dezavantajele lor.
Faţă de obturaţiile care se introduc în stare plastică pe dintele natural, avantajele sunt de
fond. Incrustaţiile se realizează în forma definitivă pe model, sub controlul vizual direct.
- sunt microproteze rezistente, fiind realizate prin turnare din aliaje metalice, prin ardere, din
ceramică sau prin polime-rizare din răşini compozite (foto sau termopolimerizabile);
- refac corect şi exact morfologia coroanelor dentare;
- oferă o bună protecţie organului pulpar;
- nu necesită sacrificiu mare de substanţă amelo-dentinară;
- sunt microprpteze discrete datorită volumului lor redus.
Dezavantajele sunt formale şi se referă la următoarele:
- necesită competenţă profesională, atât din partea clinicianului, cât şi a tehnicianului dentar;
- ca elemente de agregare necesită volum dentar suficient şi comandă; axa de inserţie a punţii,
deci cere un paralelism riguros al dinţilor stâlpi preparaţi;
- datorită solicitărilor orale mari sunt predispuse la destabilizare prin decimentare (de aceea se
plasează mezial);
- necesită utilizarea de materiale cu preţ de cost ridicat.
Pentru prepararea substructurii organice sd respectă aceleaşi principii clasice, dar
particularizate pentru incrustaţii. Diferenţa în preparare faţă de obturaţiile plastice porneşte de la
ideea că, în timp ce materialul de obturaţie este moale în momentul în care se introduce în
cavitate, incrustaţia este rigidă, impunând o axă de inserţie. Preparările sunt retentive în toate
sensurile, cu excepţia a^ei ţie inserţie-dezinserţie a microprotezei finite.
Incrustaţiile metalice se realizează după acelaşi algoritm cu particularizări privind
metodele de machetare, aliajele utilizate şi prelucrarea finală.
VI.2.1. Metoda directă de machetare
Această metodă conduce la obţinerea unei machete direct pe preparaţie în cavitatea orală,
operaţia fiind executată de către medic. Prezintă marele avantaj al modelării funcţionale, atât
static, în relaţie de ICM, cât şi în dinamica mandibulară, excluzând timpul de amprentare şi
turnarea modelului de lucru şi reducând astfel timpul de lucru al microprotezei. Necesită însă
timp şi răbdare, atât din partea medicului; cât şi a pacientului. Se indică numai pentru
microproteze de dimensiuni mici (inlay, inlay-onlay de substituţie, ICR, mai rar pentru onlay),
dar se contraindică îninetoda acoperirii.
Pentru modelarea machetei din ceară a incrustaţie! se utilizează de regulă ceară albastră
de inlay care trebuie să prezinte următoarele caracteristici:
- contracţie la răcire cât mai mică, cu toate că aceasta există în mod inevitabil;
- coeficient de curgere optimă;
- culoare contrastantă cu structurile dentare (albastru, verde);
- trebuie să se curbeze fără să se crape sau să se exfolieze;
- trebuie să ardă în tipar fără să lase reziduuri.
Medicul va izola dintele cu rulouri de vată sau comprese de tifon aplicând şi aspiratorul
de salivă, iar după uscarea cavităţii o va lubrifia cu oleu de vaselină purtat pe o buletă de vată.
Stratul de oleu de vaselină trebuie să fie foarte subţire pentru a nu influenţa dimensiunile
machetei. Aplicarea cerii se poate efectua în două moduri:
- prin picurarea cerii topite într-o baie termostat la 50° C. Topirea cerii în flacără conduce la
supraîncălzirea cerii cu arderea unor compuşi şi contracţia mare la răcire, pe lângă senzaţia
dezagreabilă pe care o suportă pacientul;
- ştupuirea sau îndesarea în cavitate a unei pastile de ceară plastifiate prin încălzire uşoară.
După aplicarea cerii, pacientul este invitat să realizeze ocluzia de intercuspidare maximă,
arcada antagonistă fiind şi ea uşor vaselinată ocluzal. După deschiderea gurii, medicul
îndepărtează cu spatula de modelat excesul şi conformează morfologia ocluzală. Pacientul este
apoi instruit sâ efectueze mişcări de lateralitate dreapta şi stânga cu contact dentar, precum şi
propulsie şi revenire din fiecare mişcare în ICM. După deschiderea gurii se definitivează
morfologia ocluzală prin sculptare cu spatula, iar în cazul incrustaţiilor compuse se modelează
corect interdentar la nivelul punctului de contact şi la nivelul cervical.
Pentru a împiedica lipirea cerii de dintele vecin se recomandă fie vaselinarea feţei
proximale a dintelui adiacent, fie introducerea unei matrice vaselinate, urmând ca, în laborator,
tehnicianul să mai aplice cu spatula proximal, la nivelul ariei de contact, o peliculă de ceară
pentru a asigura un contact strâns. Dacă există exces la acest nivel, piesa finită se adaptează
corect prin şlefuire.
Ceara picurată prezintă avantajul ca fiind fluida pătrunde în toate detaliile preparaţiei, dar
adaosurile succesive de straturi de ceară conduc la contracţii succesive de răcire. Acest lucru se
produce cu atât mai mult cu cât ceara este mai fierbinte şi are ca finalitate o piesă
subdimensionată.
Ceara ştupuită fiind moale, dar nu fluidă, expune la riscul de a nu pătrunde în toate
detaliile preparaţii, iar presiunile exercitate ocluzal în cursul ştupuirii se acumulează în masa de
ceară ca tensiuni interne ce se eliberează în momentul prizei masei de ambalat a tiparului (reacţie
exotermă). Acest fapt poate conduce la obţinerea unei piese supradimensionate. Din acest motiv
se indică detensionarea machetei înainte de ambalare, aşa cum s-a văzut anterior.
Picurarea este posibilă numai la preparaţiile de pe arcada mandibulară, în timp ce
ştupuirea se indică la maxilar. Pentru incrustaţia corono-radiculară sunt valabile ambele metode
deoarece macheta lojei radiculare se efectuează numai prin ştupuire, în timp ce pentru porţiunea
coronară este valabilă picurarea. In plus, ca şi la reconstituirile coronare turnate cu pivot
radicular, modelarea funcţională nu este posibilă din cauza tijei de suport al machetei lojei
radiculare. în acest caz, fie se modelează morfologic în raport cu dintele omolog de pe
hemiareada opusă, modelajul funcţional fiind efectuat pe piesa finită prin şlefuire, fie se aplică în
modelarea machetei metoda indirectă. Pentru a rezulta machete corecte, care să redea cu
exactitate detaliile preparaţiei, aceasta trebuie să fie foarte bine curăţată cu aer şi apoi cu jet de
apă, iar peiitru izolarea preparaţiei se poate utiliza oleu de vaselină în peliculă fină, mai corectă
fiind utilizarea unui microfilm (Kerr) purtat de o buletă de vată, iar în lijpsa lor chiar saliva care,
prin mucină, constituie un izolant. Pentru o modelare corectă, începătorilor li se recomandă să
utilizeze matricea metalică susţinută de portmatrice în cazul cavităţilor compuse.
După modelarea şi răcirea completă a cerii, se mai verifică o dată modelajul, în special
ocluzal, după care macheta se va îndepărta utilizând anse de sârmă de 0,7-0,8 mm diametru, de
diferite forme:
- o tijă metalice simplă de 30-40 mm lungime, uşor efilată la un capăt şi pe care, cu discul, se
efectuează crestături pentru retenţie. Aceasta se utilizează în cazul cavităţilor simple (clasa I si a
V-a) şi este aplicată în zona cea mai groasă a machetei, la baza unui cuspid (clasa I) sau în
centrul ei (clasa a V-as.) pe o profunzime de 1-1,5 mm, într-un unghi de 100-105° faţă de suprafaţa
machetei, atunci când va juca şi rol de tijă de turnare în vederea realizării canalului de
introducere a aliajului topit;
- o tijă în forma de „U" cu braţe inegale (braţul lung fiind plasat proximal) pentru clasa a Il-a,
iar pentru MOD şi coroane parţiale în formă de „U" cu braţe egalq, acestea fiind aplicate la nivel
proximal;
- tijă dreaptă de 40 mm lungime, în cazul incrustaţiei corono-radiculare, efilată la un capăt şi cu
retenţii.
După îndepărtare, macheta este examinată cu atenţie de către medic, iar pentru
îndepărtarea lamelor subţiri ce pot exista la periferie se repune macheta corect pe preparaţie
definitivând modelajul la nivelul joint-ului dento-protetic, periferic. Transportul machetei în
laborator se efectuează într-o cutie pe fundul căreia, se aplică un strat de vată sau într-un flacon
de sticlă cu dop de plută, capătul tijei fiind introdus în dop (macheta fiind astfel protejată de
deformări). Defectele mari (lipsuri, goluri) implică refacerea machetei, în timp ce lipsurile mici
se pot repara prin aplicarea la locul respectiv a unei picături de ceară şi imediat se reintroduce
macheta pe preparaţie, presând-o până la poziţia finală.
VI.2.2. Metoda indirectă de machetare - presupune înregistrarea unei amprente de către
medic în cabinet, utilizând un material adecvat şi o tehnică corectă, amprentă care, trimisă în
laborator, permite confecţionarea unui model de lucru pe care se
modelează tnacheta (fig. 46 a, b).
Modelele se realizează din gipsuri speciale sau din alte
materiale.
VI.2.2.1. Realizarea modelelor de lucru de înaltă
precizie
Cele mai corecte modele cu rezistenţă crescută, cu
suprafaţă netedă şi fără modificări dimensionale sunt rhodelele din Fig. 46 a, b
metale (Cu, Al, Ni) depuse pe cale electrolitică prin galvanoplastie.
De aceea, vom aprofunda tehnologia de realizare a lor la acest capitol.
Suprafeţele interne ale amprentelor cu inel şi masă termo-plastică sau silicon sau ale celor
cu mase elastice (polieteri, siliconi) se acoperă prin galvanoplastie în baia galvanică cu un stat de
0,2-0,3 mm de Cu, Ag, Ni etc, restul bontului fiind realizat din gipsuri dure sau răşini epoxidice
ce umplu cochilia formată prin electrodepunere. Pentru a putea depune metalul, pe suprafaţa
amprentei, aceasta trebuie făcută bună conductoare de electricitate (fig. 47). Acest lucru se
realizează prin:
- pensularea interiorului am prentei cu emulsie de grafit
coloidal;
- reducerea Ag din sărurile de Ag prin precipitare (procedeul
oglinzilor);
- aplicarea prin pensulare a unei emulsii de Ag coloidal.
Aparatul de galvanoplastie este format dintr-o cuvă
metalică sau plastică în care este introdus electrolitul şi în care
se află, suspendaţi pe suporţi, anodul - o placă de Cu sau Ag,
Ni etc, şi suportul catodic la care se fixează amprenta sau
amprentele (fig. 48). Un miliampermetru indică debitul de Fig. 47
ciyrent continuu ce provine de la curentul de reţea ce trece
pnntr-un redresor şi este transformat în curent continuu. Electrolitul poate fi aeid sau bazic.
Pentru amprentele din mase termoplastice şi siliconi, se
utilizează electrolitul acid a cărui formulă este:
- sulfat de Cu-200 g;
- acid sulfuric concentrat - 1,48-70 cm3;
- apă distilată — 1000 ml.
Se pare că adaosul de 1 Ncm3 alcool etilic şi 0,5 cm3
acid fenilsulfonic modifică favorabil calităţile electrolitului.
Debitul de curent necesar pentru a avea o depunere uniformă
este între 15 şi 30 mA, iar timpul de expunere între 4 şi 12 Fig. 48
ore. Cu mult succes se utilizează ca electrolit compoziţia următoare:
- pirofosfat de Cu - 100 g/l;
- pirofbsfatdeK-250g/l;
- amoniac - 2 g/l;
- azotat de amoniu - 10 g/l;
-
oxalat de amoniu - 15 g/l.
Densitatea de curent este de până la 6 mA/dm2, temperatura opimă de 50-60° C, iar pH-ul
intre 8,2 şi 8,7, deci alcalin. In crearea depunerii de Ag, baia electrolitică şe compune din:
cianură de Ag - 30 g/l, cianură de K - 30 g/l, carbonat de K - 45 g/l, hidroxid de K - 3 g/l.
Densitatea de curent este de 0,5 A/dm2. Se folosesc ca agenţi de adiţie alcoolul propargilic şi
butandiolul.
Acoperirea cu Cu
Se izolează inelul de Cu al amprentei cu o folie de ceară sau lac, silicon etc. şi se fixează
inelul pe suportul catod, asigurându-ne de intrarea curentului fie prin inelul de Cu în contact cu
baza, fie printr-un fir ce atinge fundul amprentei. Pentru a o face bună conductoare de
electricitate, amprenta se pensulează cu un strat de ulei de vaselină, după care, cu o buletă sau cu
un penson uscat se şterg de două-trei ori pereţii, dar rămâne totuşi un strat fin de ulei. Apoi se
pudrează tot cu un penson, pulbere de bronz, după care excesul se îndepărtează cu un jet de aer.
Se poate utiliza drept conductor pasta de grafit amestecată cu puţină apă şi pensulată în
amprentă. Suportul catodic cu inelul de amprentă este scufundat în cuva cu electrolit. Se
branşează la curent care, iniţial, va fi slab - 8-10 mA, jar depozitul de Cu începe să apară după
10-15 min. de culoare roşie-gălbuie. O culoare mai închisă, spre brun, indică o intensitate a
curentului prea mare, ceea ce impune reducerea lui. După ce toată amprenta este atcoperită cu un
strat de Cu, se poate ridica intensitatea curentului la 20 mA şi peste. Dacă o parte din amprentă
nu este metalizată, se corectează conductibilitatea prin tratare cu pulbere de bronz sau grafit
coloidal. Pentru o depunere continuă şi mai intensă este recomandat un agitator al electrolitului
şi un termistor care să aducă temperatura băii la 35-37° C ceea ce facilitează depunerea. După 6-
12 ore, crusta realizată este suficient de groasă (1,5-2 mm), restul umplându-se cu gips dur sau
cement, introducându-se în mijlocul gipsului sau cementului porţiunea coronară a unui pivot
metalic sau de plastic, în vederea realizării bontului mobil.
Pentru degajarea modelului unitar se distruge amprenta, dar numai după ce s-a turnat în
ea din gips dur modelul principal adică cel care cuprinde alături de bontul mobil şi dinţii vecini,
precum şi modelul dinţilor antagonişti, modele repuse în poziţie corectă prin intermediul cheii de
gips sau montate în articulator după cheia de ocluzie înregistrată cu ceară, pastă de Zn-oxid-
eugenol sau silicon chitos.
Acoperirea ci Ag
Modalitatea este aceeaşi ca şi la depunerea de Cu în cazul amprentei cu inel şi masă
termoplastică. Amprenta este făcută bună conductoare de electricitate fie cu praf de Cu, fie cu
praf de Ag după degresare, badijonare cu un înmuietor, spălare sub curent de apă călduţă (30-35°
C), uscare cu aer călduţ şi apoi pen-sulare a suprafeţelor cu un penson cu pulbere de Cu sau Ag,
excesul fiind înlăturat cu un jet uşor de aer. Procedeul este similar şi pentru amprentele cu
elastomeri de sinteză, numai că aici se face bună conductoare de electricitate doar amprenta
viitorului bont mobil (cel cu preparaţia), amprenta fixându-se la catod.
Metoda electrodepunerii nu se aplică hidrocoioizilor, iar unii elastomeri de sinteză, cum
ar fi thiocauciucurile, reacţionează cu acidul sulfuric din baia de sulfat de Cu, dar se pretează la
depunerea de Ag în baia de cianură de Ag. (Atenţie la electrolit care este foarte toxic).
In cazul argintării, depurţerea este de trei ori mai rapidă decât în cazul celei cu Cu.
Cianura de Ag este preparată înainte de utilizare şi fiind foarte toxică trebuie manipulată cu
maximă prudenţă. în cazul argintării, anodul este din Ag pur. După pregătirea băii, plasarea
amprentei pregătite în prealabil, se dă drumul la curent la 4V şi 30 până la 50mA pentru fiecare
3cm2 de amprentă. Controlul electrodului cu polul negativ se stabileşte înainte de a scufunda
catodul (amprenta). Scufundarea durează 30-60 secunde şi în tot acest timp se agită puternic.
Amprenta este apoi repusă în baie, se stabileşte intensitatea curentului la 15mA şi 4-5 V
pentru o amprentă cu suprafaţa de 3 cm2, timp de 10-15 minune, după care se dublează sau chiar
se triplează intensitatea de curent pentru a mări depunerea, care ajunge la 1,5-2 mm în 4-5 ore.
Depunerea este alb-strălucitoare, dacă este gri se reduce amperajul. Baia se menţine la
concentraţia iniţială prin adaos de apă distilată. Anodul este o placă de Ag pur mărginită de un fir
conductor ce o leagă de polul pozitiv, distanţa anod-catod (amprenta) fiind de 10-15 cm. Uşoara
încălzire a electrolitului la 35-37° C cu un termistor şi agitarea acestuia în timpul
electrodepunerii cu o baghetă de sticlă sau cuarţ este benefică pentru electrodepunere.
Schematic, o instalaţie de electrodepunere se compune din:
- sursa de curent continuu care este un redresor sau un transformator al curentului alternativ de
reţea şi un reductor de tensiune ce reduce la 10-20V voltajul curentului comercial;
- un reostat pus in sbrie pe circuit, care face să varieze intensitatea curentului;
- un miliampermetru ce măsoară intensitatea curentului;
- un voltmetru ce indică diferenţele de potenţial la bornele băii, ştiut fiind că fiecare electrolit
are un voltaj propriu în funcţie de compoziţia sa şi de metalul utilizat la depunere;
- baie în care se găsesc cuve ce conţin electrolitul, anozirşi suporturile catodice;
- sistem de încălzire (termistor) din ceramică;
- dispozitiv de agitare care măreşte randamentul electrodepunerii şi antrenează eliminarea
bulelor de aer ce se formează la suprafaţa amprentei.
Galvanoplastia se va efectua întotdeauna la un voltaj şi. amperaj scăzut, un curent prea
mare riscând fie un depozit rugos, fie arderea lui, facându-1 impropriu scopului urmărit.
Grafitarea sau metalizarea se va efectua numai pe suprafeţele de acoperit, restul fiind lăsate ca
atare, iar suprafeţele pietalice izolate cu ceară sau lac. Catodul va fi montat şi apoi plasat în baia
electrolitică numai după ce s-a dat drumul la curent.
Prelucrarea în baie galvanică se poate efectua fie prin electrodepunere, fie prin electrocoroziune,
caz în care firele de legătura la bornele redresorului se inversează. Din timp în timp se va filtra
electrolitul şi se vor curăţa anozii pentru eliminarea impurităţilor depuse în timpul funcţionării.
Această aplicaţie a electrolizei nu este singură utilizare în arta stomatologică, ci ea mai foloseşte
la degresarea electrolitică a pieselor metalice, lustruirea stelitelor turnate, aurirea protezelor
conjuncte sau sudurilor. Decapajul electrolitic este utilizat în tratamentul iniay-urilor, onlayurilor
sau coroanelor turnate în vederea unei şlefuiri de precizie la nivelul suprafeţelor externe.
Modele obţinute prin proiectarea aliajelor uşor fuzibile
Modalitatea de obţinere a modelelor este de depunere a unor aliaje uşor fuzibile
pulverizate folosind un dispozitiv denumit metalomat. Aliajul uşor fuzibil fiind de tip Melot (Bi-
Sn-Pb), intervalul mic de topire-solidificare (80-130° C) îi permite solidificarea imediată la
contactul cu amprenta. Metoda este aplicată numai pentru amprentele fără ghidaj unitar,
înregistrate cu elastomeri de sinteză. Aparatul este compus dintr-o incintă cu două intrărilaterale
pentru mâini, un vizor de sticlă colorată, iar la baza sa sistemul de control şi reglaj electric şi
electronic. Pe o intrare se introduce o mână ce poartă amprenta fixată pe un suport protector din
ceramică (o placă de ceramică sau faianţă), iar pe cealaltă intrare se introduce mâna cu pistolul în
care se află camera de fuziune a aliajului şi în care intră un furtun ce aduce aer sub presiune de la
un compresor.
Amprentele dezinfectate, spălate şi uscate, dacă sunt înregistrate cu polieteri, se încălzesc
înainte de acoperire în incinta aparatului. Metalul topit în pistol se proiectează în spray cu
ajutorul aerului sub presiune pe amprentă, operaţia durând 5-6 minute, până ce stratul metalic
atinge 1 mm grosime. La contactul cu amprenta metalul va fi cu suprafaţa netedă, pe când în
interior, unde va fi turnat gipsul sau răşina pentru completarea modelului; va fi rugos.
Metoda prezintă avantajul că este mai accesibilă, mai puţin toxică, cu timp de lucru
redus, fidelitate şi duritate acceptabilă a modelelor^ dar şi calitatea acestor^este mai slabă decât a
celor din gipsuri extradure sau pe cale galvanică, existând şi riscul deformăriiprin manipularea
lor repetată.
Amalgamele se introduc în amprentă prin compresie cu fuioare. Cementurile dentare,
dintre care în prezent se mai utilizează cele silicofosfatice, se comprimă sub formă de pastă cu
ajutorul fuloarelor de cement.
Modele obţinute prin polimerizarea răşinilor acrilice şi a compozitelor
Răşinile acrilice (polimetacrilice, polivinilice) nu se mai utilizează la confecţionarea
modelelor datorită modificărilor lor volumetrice după priză, ceea ce generează turnări imprecise.
Materialele compozite sunt considerate materiale cu proprietăţi anizotrope formate din
două sau mai multe componente. Cele mai utilizate materiale din această categorie pentru
realizarea modelelor sunt răşinile epoxidice, epiminice şi poliuretanii.
Dintre modelele amintite, cele pe bază de răşini epoxidice prezintă o precizie
dimensională şi o stabilitate volumetrică acceptabilă, retracţia lor fiind de 0,02%, comparabilă cu
a metalelor adiţionate prin electrodepunere. Duritatea lor este destul de redusă, însă prezintă o
rezistenţă la abraziune crescută, similară cuprului depus în baie galvanică. Rezistenţa răşinilor
epoxidice la presiune este superioară tuturor gipsurilor de modele. Ele se prezintă în sistem
bicomponent: pastă-pastă, cu vâscozitate medie, fiind utilizate la confecţionarea modelelor cu
bont mobil pentru inlay-uri, coroane parţiale, coroane turnate şi punţi. Contracţia minimă şi
rezistenţa mecanică deosebită le fac apte pentru confecţionarea modelelor pentru machete foarte
precise. Unul dintre cele mai cunoscute produse ale firmei Ivoclar este Epoxi-Die, material
constituit din răşina epoxi ca material de bază, activator şi diluant care trebuie foarte precis dozat
conform indicaţiilor firmei producătoare (ex.: 5 ml bază, gradaţie activator şi 10 picături de
diluant pentru circa 2-3 modele mobilizabile). Are durata de polimerizare de circa 3 ore, dar la
temperatura de 120° C şi presiunea de 6 bari în aparatul I vomat polimerizareş se face în 7-8
minute.
Modele obţinute prin arderea masei ceramice
Pastele ceramice obţinute din ceramică de joasă fuziune se toarnă în amprentă şi apoi se
coc în cuptorul de ardere ceramică.
VI.2.2.2. Tehnica de machetare indirectă a incrustaţiilor metalice
Se execută la nivelul modelelor cu bont mobil şi numai în cazul incrustaţiilor
monofaţetate ocluzale (clasa I) şi vestibulare (clasa a V-a) pe model cu bont, fix. Se utilizează în
machetare mai rar ceara de inlay de tip A cu proprietăţi reduse de fluiditate, mai frecvent ceara
de tip C, mai moale, ce prezintă o fluiditate mai mare atât la tempei^tura cavităţii bucale, cât şi
sub această temperatură.
Cerurile moderne se caracterizează printr-un interval de topire-solidificare scăzut pentru a
reduce contracţia la soli-dificare şi a fase posibilă prelucrarea uşoară. Bocara preferă, în acest
scop, Balladi Ruscher's Blue Wax şi Delar Rainbow Set pentru buna lor comportare termică şi
manipularea uşoară. Recomandă, de asemenea, xeara de lip Whip Mix Inlay Wax Regular, mai
ales în instituţiile de învăţământ.
TEHNICA DE UTILIZARE
Mai întâi are loc izolarea modelului cu bont mobilizabil. La nivelul preparaţiei pereţii se
izolează cu un penson înmuiat în oleu de vaselină, după care excesul este îndepărtat prin frecarea
pereţilor cu un penson uscat. Se cere o grijă deosebită ca izolantul să nu fie în exces mai ales la
nivelul joint-uiui cavitate-machetă. Unii autori recomandă badijonarea pereţilor cavităţii cu o
peliculă fină de iac dentar pentru a obstrua porozităţile mici şi a obţine suprafeţe^ netede care să
faciliteze desprinderea şi îndepărtarea machetei din cavitate. Ceara de inlay poate fi aplicată în
cavităţile de inlay prin picurare şi ştupuire, prin picurare în cazul ohlay-urilor şi prin metoda
combinată în cazul incrustaţiilor corono-radiculare.
Câteva consideraţii - înainte de aplicarea cerii; ca şi în timpul modelării machetei pentru a
diminua tnodificările volumetrice şi acumularea de tensiuni interne - au fost emise la partea
generală a machetării. în cazul cerii picurate, desigur aceasta trebuie adusă în stare lichidă sub
influenţa căldurii.
Manopera de sculptare a cerii şi de modelare a ei conform morfologiei normale, cu
realizarea contactelor ocluzale şi proximale corecte, trebuie să fie precisă şi cât mai redusă ca
timp. Exagerările în modelare creează tensiuni interne în ceară. Ceara aplicata prin picurare, deci
fluidă, caldă, dar nu foarte fierbinte, pătrunde în toate detaliile preparaţiei, dar, dacă este prea
fierbinte şi modelul mobilizabil izolat în apă rece, la răcire ceara va suferi o contracţie accentuată
riscând să obţinem o microproteză subdimensionată.
In cazul cerii aplicare prin îndesare, se încălzeşte uşor o pastilă de ceară lângă flacără şi
se modelează între degete - aşa cum s-a specificat la partea generală despre machetare.
J. Studervanţ propune, pentru a elimina posibilităţile de deformare şi pentru a obţine o
machetă compactă şi bine adaptată, presarea cu degetul sau cu o buletă înmuiată în apă călduţa a
fiecărui strat de ceară aplicat pentru 3-5 secunde îndată'după solidificarea superficială şi înainte
de aplicarea stratului următor de ceară. Prin această tehnică se îmbină tehnica picurării cu cea a
îndesării; iar ceara care se aplic'ă ulterior peste stratul anterior trebuie să fie suficient de fluidă
(dar nu foarte fierbinte pentru a adera la stratul subiacent şi a evita formarea de spaţii sap goluri.
De o importanţă deosebită este modelarea feţelor proximale
care stabilesc contactul cu vecinii, precum şi a feţei ocluzale care
stabileşte raportul cu antagoniştii (fig. 49). Este foarte important ca
zona de contact să fie conformată corect, acest lucru fiind benefic
atât în transmiterea forţelor masticatorii şi dispersia lor în pată de
ulei, cât şi în ceea ce priveşte protecţia papilelor interdentare.
Mărimea ariei de contact proximal se testează cu firul de mătase Fig. 49
introdus în spaţiul interdentar şi cele tdouă capete îndoite spre
ocluzal vor indica lungimea vestibulo-orală a acestei zone, iar dacă se vor direcţiona spre
vestibular vom avea informaţii privind mărimea ei în sens ocluzo-cervical.
In orice poziţie, între capetele firului de mătase nu trebuie să existe o distanţă mai mare
de 2 mm. Contactele proximale normale între dinţi sunt acelea dintre două suprafeţe convexe ce
se ating una pe cealaltă într-un punct aflat în centrul acestei arii. Un contact prea întins în direcţie
VO ar împiedica autocurăţirea alimentelor la nivelul ambrazurii, pe de o parte, iar, pe de altă
parte, ţesutul parodontal proximal nu va primi stimulul necesar prin masaj, prin deplasarea
alimentelor prin ambrazură spre V şi oral.
Un contact situat prea aproape de gingival determină o înclinare a suprafeţelor proximale
dinspre ambrazură spre cervical, astfel încât alimentele fibroase vor fi îndesate în acest spaţiu şi
presează asupra dintelui creând disconfort pe de o parte, iar pe de alia parte produce traumă şi
iritaţie asupra papilei gingivale. Alteori, contactul proximal este prea strâns spre ocluzal (în cazul
dinţilor cu abrazie se observă acest -lucru). Acest tip de contact împiedică o cantitate minimă de
alimente să pătrundă în ambrazură şi să fie dirijate spre V şi O, iar limita gingivală fiind prea
departe de punctul de contact, apare un spaţiu interdentar papilar prea mare, ceea ce predispune
la retenţie alimentară şi la apariţia de carii.
Condiţiile descrise în cazul dinţilor laterali se aplică, în general, şi la dinţii frontali deşi
există o posibilitate mai redusă deiraumatizare gingivală, este mai puţin probabil să fie reţinute
alimentele care sunt forţate să treacă prin punctul de contact sau, dacă se întâmplă acest lucru, ele
sunt de regulă îndepărtate. Desigur, mărimea şi intensitatea contactului se verifică, de regulă, cu
eficienţă crescută după realizarea microprotezei cu firul de mătase de către tehnician în laborator
şi de către medic, după aplicarea pe substructura organică preparată.
Referitor la conformarea feţei ocluzale a machetei inlay-
ului de reconstituire coronară în cavităţile compuse bi sau
trifaţetate fară platou ocluzal, modelajul feţei ocluzale este destul
de simplu, structurile dentare ocluzale vecine cavităţii ajutând sau
ghidând modelajul morfologic în ICM (fig. 50), Pentru o modelare
funcţională care să ducă la obţinerea unor incrustaţii fără
interferenţe în dinamica mandibulară, este necesară montarea
modelelor de bază sau globale în simulator cel puţin semiadaptabil.
Modelarea morfostatică în ICM efectuată pe modele montate cu Fig. 50
cheie de ocluzie sau ocluzor simplu presupune aplicarea cerii prin
una din cele două metode amintite şi apoi sculptarea cerii cu spatule adecvate după întărirea cerii
(fig. 50). După aplicarea cerii, cât timp este moale, se închide simulatorul în ICM, dinţii
antagonişti fiind izolaţi cu oleu de vaselină sau lac dentar, se deschide articulatorul, se
îndepărtează excesul, şi în continuare se redă prin sculptare morfologia corectă. Pentru un
modelaj funcţional se efectuează mişcări de lateralitate şi revenire în ICM şi de protruzie după
fiecare mişcare sculptând ceara la nivelul zonelor de interferenţă. O atenţie deosebită se va
acorda stopurilor centrice şi continuităţii cerii cu peretele dentar al cavităţii la nivelul joint-ului
cu ajutorul instrumentarului Ward de modelat. Marmasse recomandă după izolarea sau
lubrifierea cavităţii de inlay cu uţt izolator (alginic sau microfilm Kerr) aplicarea în cavitate, cu
vârful spatulei, pe pereţi, a câtorva picături de ceară verde moale şi apoi cu o spatula încălzită
ceara se întinde pe pereţi, evitând astfel o contracţie în masă. Acest strat subţire de ceară moale
trebuie să depăşească uşor marginile cavităţii. Se depune apoi cu spatula peste acest strat de
ceară moale straturi de ceară dură (albastră) cu care se va edifica macheta. Modelul mobilizabil
este repus pe modelul de bază sau în caseta Di-Lok pentru a verifica punctele de contact şi
articularea cu antagoniştii.
Finisarea cerii se face cu un deget înfăşurat într-o bucată de ţesătură de nylon întinsă pe
deget, ce joacă rolul unei pile blânde ce va ajuta la t finisarea machetei, după care se îndepărtează
de pe bontul mobil utilizând anse de sârmă corespunzătoare tipului de incrustaţie.
Tehnica modelării machetei prin adiţie de ceară, fundamentată de Peter Thomas şi
Everett Pyhe, este aplicabilă numai în cazul acoperirii feţei ocluzale cu un platou metalic.
Această tehnică este practicată şi sistematizată cu obţinerea unor microproteze în ocluzie
corectă, dar ea nu se aplică decât pentru incrustaţiile cu platou ocluzal, fiind indicată pentru
coroanele turnate şi punţile metalice turnate. Nu poate fi aplicată decât pe arcade cu morfologie
normală.
Pentru retragerea machetei de pe modelul cu bont mobil şi pentru evitarea deformării ei
se utilizează tije sau anse de sârmă cu diametrul de 0,8-1 mm, o tijă dreaptă cu lungimea de 3-4
cm pentru incrustaţiile simple şi ICR sau anse în „U" cu braţe inegale pentru inlay bifaţetat
ocluzo-prdximal, cu braţe egale pentru inlay-onlay-ul MOD şi -pentru coroane parţiale 3/4 şi 4/5.
Pe extremitatea care va pătrunde în machetă pe 1 mm se realizează retenţii cu discul. Se
încălzeşte ansa în flacără şi se aplică Ta nivelul machetei în axul de scoatere. După răcirea şi
întărirea cerii se îndepărtează fie prin tracţiune cu degetele, fie cu o pensă. îndepărtarea cu
degetele fară tijă sau ansă sau prin insinuarea unui instrument ascuţit la limita cavitate-machetă
este pasibilă de deformări ce impUn refacerea machetei. Mai întâi se măsoară cu compasul
distanţa dintre locurile de fixare în cazul ansei de sârmă, după care cu un cleşte crampon se
îndoaie sârma şi se conformează ansa. Se efilează uşor extremităţile în „U", se fac retenţii cu
discul în carborundum şi după încălzirea extremităţilor se introduc 1 mm în masa machetei de
ceară (ocluzal şi proximal sau proximal). în cazul coroanelor
3/4 sau 4/5 se introduc proximal acolo unde macheta este mai
groasă, adică la nivelul şanţurilor de retenţie proximale (fig.
51 a, b). Cu o pensă sau cleşte crampon se tracţionează lent,
dar continuu, până la desprinderea machetei. Uneori se
mobilizează o porţiune, în timp ce alta rămâne fixă, caz în
care forţa se concentrează pe porţiunea fixă până la
desprinderea ei. Fig.51
După îndepărtare se inspectează, pentru a vedea dacă
nu există lipsuri, goluri sau cute, situaţie ce denotă o proasta adaptare şi se impune corectarea sau
refacerea în funcţie de gradul defecţiunii. Pentru a înlătura lipsurile sau golurile se lubrefiază din
nou modelul şi se repune macheta pe model. Se trece apoi yn instrument încălzit peste ceara din
zona cu lipsă de adaptare; ceara topirîdu-se permite aerului să se deplaseze pe suprafaţă, locul lui
fiind luat de ceara fluidă. După aceasta, se aplică o presiune digitală peste această ceară topită,
pâm| la întărirea ei. Această presare strică modelajul ocluzal, ceea ce impune readăugarea de
ceară, remodelarea şi verificarea ocluziei, îndată ce se dovedeşte corespunzătoare, ea se
îndepărtează cu degetele sau cu pensa de pe model, pregătindu-se ulterior pentru ambalare. Dacă
macheta va fi ambalată mai târziu in vederea realizării tiparului, ea va fi păstrată la temperatura
camerei şi numai aplicată pe model. Nu recomandăm introducerea în frigider, temperatura foarte
scăzută mărind contracţia cerii.
Macheta coroanelor parţiale se modelează prin picurare de ceară topită în baie
termostat (ceară albastră de inlay) după vaselinarea modelului cu bont mobilizabil. Cum
coroanele parţiale sunt de regulă elemente de agregare în punţi, ele se modelează mai întâi şi
apoi corpul de punte, macheta punţii fiind astfel un bloc unitar. Aici se acordă o mare atenţie
terminaţiei proximale a machetei şi la nivel incizal, orice exces de ceară conducând la
vizibilitatea metalului microprotezei cu perturbarea fizionomiei. De asemenea, se acordă o mare
grijă îndepărtării machetei cu ajutorul unei anse de sârmă în „U", orice deformare minoră făcând
imposibilă introducerea microprotezei (fig. 51 a, b).
Macheta pentru incrustaţia corono-radiculară
In cazul incrustaţiei corono-radiculare, ceara de machetă se introduce în loja radiculară
dupa lubrifierea ei prin ştupuire, sub forma unui con de ceară îndesat cu un fuloar. Se pregăteşte
o tijă de sârmă de wipla cu diametrul de 1-1,2 mm, care se efilează la o extremitate şi pe care se
fac retenţii cu discul; tija se jEncâlzeşte în flacără şi se introduce centrat în lojă. După răcirea şi
întărirea cerii se extrage cu un cleşte crampon continuu, fără basculări şi se examinează
corectitudinea machetei. Tija trebuie să fie acoperită cu ceară, care trebuie să se termine efilat,
fară rupturi spre apical. Se repune pe modelul lubrifiat, iar machetarea porţiunii coronare se face
prin picurare de ceară fluidă până la formarea unui bloc de ceară, după care se sculptează cu
spatula dând formă anatomică, luând ca model dintele omonim de pe hemiarcada opusă. Ceara
machetei coronare trebuie să fie în continuarea celei radiculare. Finisarea machetei se face cu aer
cald suflat cu o pară de cauciuc dinspre flacăra, unui bec Bunsen şi cu
bulete de vată înmuiate în apă caldă. Tijele servesc atât la
manipularea machetei, dar pot constitui şi tija viitorului canal de
turnare a metalului topit în tipar (fig. 52).
Dintre masele plastice, răşinile fotopolimerizabile (PALA-
CON, PALAVIT, PALDISC) para fi cele fnai indicate prin rigiditatea
şi stabilitatea lor. După izolarea modelului cu bont obilizabil se aplică
masa plastică pe plăcuţe de porţelan, apoi se aplică în cavitate pasta
de consistenţă mai fluidă care se fotopolimerizează în aparatul de Fig. 52
polimerizare, după care se aplică pasta mai consistentă, se modelează complet şi corect, iar când
se consideră modelajul terminat se introduce în aparatul de fotopolimerizat pentru 80-90 de
secunde. Machetele sunt rigide şi pot fi verificate şi în cavitatea orală fară riscul de deformare.
Dupa modelarea machetei din masă plastică sau, cel mai frecvent, din ceară, se trece la
pregătirea ei în vederea ambalării şi realizării tiparului.
O SITUAŢIE PARTICULARĂ prezintă INCRUSTAŢIITE INTRA ŞI EXŢRATISULARE PREVĂZUTE CU
PIVOTURI PARAPULPARE, DENTINARE.
In cazul preparării cavităţilor de inlay sau al preparărilor pentru onlay-uri prevăzute cu
pivoturi dentinare (fig. 53), îhainte de realizarea machetei se secţionează dintf-o sârmă de platina
cu diametrul de 0,6-0,7 mm fragmente de 3 mm lungime, dintre care 2 mm pătrund în canalul
dentinar, iar 1 mm rămâne în afară
pentru a fi prins în ceara de machetă.
Pentru a uşura pătrunderea în canalul
dentinar, o extremitate se efilează uşor,
iar cealaltă se lăţeşte prin
ciocănire sau se fac cu discul mici
retenţii pentru a retenţiona în ceară.
După aceea urmează modelarea Fig. 53
machetei prin aplicarea cerii prin
picurare, ştupuirea fiind contraindicată prin posibilitatea de deplasare a pivoturilor.
Modelele de lucru se realizează fie cu model unitar mobi-lizabil, fie cu model unitar fix,
din gipsuri dure sau extradure, uneori din cementuri dentare, iar pentru coroanele parţiale şi din
aliaje metalice sau Cu pe cale galvanică. Modelul de lucru trebuie să fie rezistent deoarece va
suporta manopere de machetare. Pentru o precizie desăvârşită şi pentru a evita deformările
machetei la scoaterea de pe model, acesta poate fi realizat prin duplicare din masă de ambalat
specifică aliajului de confecţionat. Modelul poate fi realizat după o amprentă unitară cu inel şi
masă termoplastică sau după o amprentă înregistrată cu hidrocoloide reversibile sau elastomeri
de sinteză.
Se va realiza macheta prin picurarea cerii topite (ştupuirea se contraindică deoarece
deplasează poziţia pivoturilor), iar în final, la îndepărtarea machetei, pivoturile rămân în macheta
de ceară şi, după turnarea metalului topit în tipar, acestea vor fi prinse de aliajul metalic nobil sau
seminobil la răcire, apărând solidare cu incrustaţia. Atenţie mare se acordă prelucrării finale,
pentru a nu se aduce daune acestor pivoturi.
Problema este ceva mai complicată când este vorba de realizarea mai multor puţuri
dentinare deoarece se ridică problema paralelismului acestor puţuri fără de care microproteza nu
poate fi introdusă în prepâraţie. Desigur, acest lucru se realizează prin izodromie Jeanneret
directă, care interesează pe medic în cabinet, dar se poate realiza şi indirect, metodologie care
solicită şi participarea laboratorului de tehnică dentară (fig. 54). In
acest caz, după amprentarea dintelui pentru inlay sau onlay, medicul
înregistrează o amprenta fie cu ghidaj unitar, fie fără ghidaj unitar cu
hidrocgloizi reversibili sau elastomeri. în laborator tehnicianul va
turna modelul cu bont mobilizabil aplicat în modelul de bază sau
primar. Acest model este aplicat pe măsuţa unui paralelograf şi,
împreună cik medicul, tehnicianul va situa şi va fora, cu freza aplicată
în piesa de mână şi aceasta în braţul paralelografului, câte puţuri
dentinare sunt necesare, apoi va realiză, din grafit şau sârmă de wiplă
calibrată; tije ale căror extremităţi vor pătrunde în puţ, cealaltă
extremitate depăşind suprafaţa ocluzală şi ajungârtd în planul de
ocluzie. Se confecţionează apoi din tablă de Cu tot atâtea tubuşoare Fig. 54
sau inele cu diametrul puţin mai mare decât al tijelor şi se Vor aplica
peste tije, ajungând şi ele în planul de ocluzie. în următorul timp, din aceeaşi tablă de Cu, se
realizează un inel de cofraj adaptat supraecuatorial sau cervical în funcţie de tipul de incrustaţie.
Se aplică în puţuri ştifturile, după care se aplică tubiişoarele din Cu. Se aplică pe dinte în poziţie
corectă inelul de cofraj, după care tehnicianul realizează o pastă din acriiat autopolimerizabil şi,
fluida fiind, o toarnă în cofraj, dintele fiind în prealabil izolat prin vaselinare. Pasta se va insinua
în prepâraţie şi va cuprinde tuburile, dar fară.să le acopere. După priză se îndepărtează cofrajul,
apoi tijele din tubuşoarele rămase în masa acrilică şi. se vor trimite în cabinet, unde medicul va
situa pe dintele preparat cofrajul care-şi va găsi poziţia corectă, graţie adaptării, iar prin
tubuşoare se va introduce o freză cilindro-conică sau fîsure de dimensiunea respectivă, forând
puţuri paralele. Această modalitate de realizare a puţurilor paralele este absolut indispensabilă în
realizarea punţilor la şinele de imobilizare în parodontopatii.
Machetei din ceară finisate cu aer cald sau bulete de vată înmuiate în apă caldă i se
ataşează tija în vederea realizării canalului de turnare a aliajului topit, aşa cum am văzut la
generalităţile privind machetarea
(fig. 55).
VI.2.2.3. Turnarea
incrustaţilor metalice
Dispoziţia şi diametrul
tijelor de turnare depind de modul
de fuziune şi turnare, de mărimea
machetei şi»de vâscozitatea
aliajului folosit la turnare (fig. 55 a,
b, c). Ele servesc şi de suport al
machetei, legând-o de conul de
Fig. 55 a, b, c
turnare şi sunt constituite, adeseori,
din tije metalice cu diametru variabil, acoperite cu un strat fin de ceară ce ajută la scoaterea lor
din tipar. Tijele pot fi şi din masă plastică, dar majoritatea autorilor nu le, recomandă deoarece la
ardere, cum tija arde mai târziu decât ceara, aceasta din urmă este împiedicată să se scurgă din
tipar la preîncălzire şi se va incrusta în pereţii tiparului. Tiparul tşe confecţionează din masă de
ambalat specifică aliajului respectiv. în cazul incrustaţiilor, singura metodă de ambalare valabilă
o constituie „ambalarea într-un singur timp".
ALEGEREA ALIAJULUI
La confecţionarea inlay-urilor şi onlay-urilor se utilizează aliaje nobile pe bază de aur,
precum şi aliaje seminobile care -sunt pe bază de Pd-Ag sau Pd-Ag-Au, având în compoziţie, ca
ingrediente, şi Cu sau Zn. în 1932, Biroul de Standarde şi ADA, prin specificaţia nr. 3,4 şi 5, au
clasificat aliajele nobile pe bază de Au în trei clase:
- tip A - aliaje de Au moale cu conţinut de Au 80-95% cu duritate Brinell destul de redusă (50-
80), care se brunisează foarte bine şi care se utilizează pentru inlay-uri de obturaţie clasa îşi a V
a. Mai conţin Pt-1%, Ag - 11%, Cu-3-4%;
- tip B — aliaj de Au mediu, mai dur decât cel precedent. Se brunisează bine şi se
utilizează la inlay-uri compuse. Conţine: Au- 73-83%, Pt - 2%, Ag - 12%, Cu - 6%. Are duritatea
Brinell 90-120;
- tip C - aliaj de Au dur pentru inlay cu platou ocluzal, inlay-uri elemente de agregare,
onlay-uri şi punţi şi care sunt ameliorabile prin tratament termic, cu duritate 120-150 şi conţinut
de Au - 71-80%, care nu se mai pot brunisa după tratament termic. Temperatura de topire este de
959° C.
Tot în căzui aliajelor nobile, denumite şi aliaje albe, sunt şi cele pe bază de Pd-Ag şi Pd-
Ag şi Au, ultimul având o tentă de culoare gălbuie. în 1981, s-a introdus în SUA o clasificare a
aliajelor în funcţie de compoziţia în procente a metalelor nobile:
- aliaj cu conţinut crescut de metale nobile (înjur de 90%);
- aliaj cu conţinut mediu de metale nobile (peste 70%);
- aliaj cu conţinut redus de metale nobile (sub 70%);
- - aliaje nenobile - din metale nenobile.
După ADA numai tipurile III şi IV de aliaje nobile pe bază de Au sunt susceptibile de a
suferi tratamente termice de durificare după călire.
Incrustaţiile simple sunt realizate din aliaje de Au tip A, cele. compuse din aliaje tip B, în
timp ce acele cu platou ocluzal, MOD şi onlay-urile sunt realizate din aliaje tip C, adeseori cu
adaos de Pt (5-10%). Cantitatea de aliaj este diferită în funcţie de tipul de incrustaţie, de volumul
său, aşa cum s-a specificat la generalităţi.
Poate fi efectuat un calcul aproximativ al cantităţii necesare de Au prin cântărirea
machetei din ceară, greutatea ei înmulţindu-se cu 10. Pentru aliajele de Pd-Ag sau Pd-Ag-Au,
care prezintă o densitate şi deci o vâscozitate mai crescută, se vor utiliza tije de turnare ceva mai
groase. Aliajele de Pd-Ag prezintă o mare afinitate pentru oxigen şi hidrogen pe care le dizolvă
în stare topită, conducând la turnături poroase.
Topirea aliajelor şi turnarea lor în tipar este făcută conform algoritmului comun.
Aceasta se poate realiza fie direct în conul de turnare al tiparului, fie într-un creuzet situat în faţa
conformatorului în poziţie verticală sau orizontală, utilizând pentru fuziune creuzete de ceramică
pentru aliaje nenobile, iar pentru cele nobile creuzete de grafit. Se utilizează, în general, două
surse de căldură convenţionale:
- combustia de gaze la presiune în amestec cu oxigenul sau aerul;
- curentul electric sub formă de curent de joasă şi înaltă frecvenţă.
In afara acestor surse convenţionale de căldura se mai cunosc astăzi şi alte surse cum ar
fi: jetul de plasmă, lasseY-ul-sau fluxul de electroni, dar a căror utilizare, în acest caz, nu este
justificată.
DEZAMBALAREA
Are drept scop degajarea piesei protetice din tipării se realizează prin distrugerea
tiparului, mecanic, după scufundarea şi înmuierea în apă; Dacă la dezambalarea piesei turnate
masa de ambalat se separă uşor, fără să rămână fragmente aderente, iar suprafeţele metalice sunt
netede, se poate considera că au fost corecte condiţiile de. fuziune, iar dacă masa de ambalat este
aderentă, iar suprafeţele neregulate, există întotdeauna motive să ne temem de o reacţie între
metal şi.masa de ambalat. După dezambalare, piesa protetică inlay-onlay se curăţă de resturi ale
masei de ambalat cu ajutorul periilor de sârmă sau, cel mai corect, într-o baie ultrasonică.
Sablarea este contraindicată la inlay-uri, în special, la cele din aliaje nobile din cauza pierderii de
metal prin sablare şi a eventualelor deformări şi lipsuri la nivelul marginilor. Pe suprafaţa
pieselor protetice metalice din aliaje nobile şi seminobile rămâne, după dezambaiare şi curăţire,
un strat de oxizi ce se înlătură prin scufundarea piesei protetice într-o baie de acid sulfuric 15%,
în scopul eliminării oxizilor superficiali. Se preferă soluţia de acid sulfuric deoarece este un
dizolvant eficient al oxizilor, iar vaporii săi nu sunt atât de toxici ca cei ai acidului clorhidric sau
azotic. Soluţia se obţine prin introducerea a 15 ml acid sulfuric în 100 ml apă. Vărsarea apei în
acid nu se recomandă deoarece prin efervescenţa produsă se pot produce arsuri grave şi
deformări în piesa protetică. Soluţia de decapare trebuie conservată în sticle cu dop rodat, iar
puritatea ei trebuie mereu verificată. Utilizarea unei soluţii decapante necorespunzătoare este o
cauză posibilă a unei colorări a piesei protetice în cavitatea orală. Folosirea soluţiei timp
îndelungat şi utilizarea de pense metalice la introducerea pieselor duc la contaminarea soluţiei de
acid şi apoi a suprafeţei turnăturii. De obicei, se dizolvă Cu în acid, iar ulterior, prin decaparea
altei piese protetice se depune la suprafaţă, iar în cavitatea orală ia contact cu sulfurile,
obţinându-se sulfura de Cu ce se colorează roşu-brun. Pentru a evita aceste complicaţii se
utilizează două recipiente la decapare şi şe foloseşte pensa cu braţe de cuarţ (dacă este din metal
nu se introduce în soluţie). Turnătura este introdusă în unui din recipiente şi adusă la fierbere.
Atunci când decaparea este terminată, numai acidul se varsă îa al doilea recipient. Turnătura,
care rămâne în primul recipient, va fi abundent spălată cu apă curentă înainte de a fi scoasă.
Deoarece recipientele metalice sunt susceptibile de a contamina acidul, se utilizează recipiente
nemetalice din similarită, un material similar porţelanului, ce rezistă atât la acizi, cât şi la
diferenţe de temperatură. Dacă baia decapantă este murdară de oxizi, masă de ambalat, se
înlocuieşte cu o altă soluţie. Odată scoasă din baie, piesa este introdusă într-o soluţie de apă cu
sodă de rufe ce neutralizează acidul. Turnătura finală va fi tot atât de netedă ca şi macheta.
Macheta rugoasă va conduce ja microproteze dificil de prelucrat şi lustruit.
PRELUCRAREA ŞI LUSTRUIREA
Se ştie că depozitele organice şi salivare se prind de inlay-uri, obturaţii, coroane, proteze,
iar ulterior ele se colorează, fiind uneori confundate cu modificări de culoare ale metalului.
Suprafeţele rugoase ale reconstituirilor incorect prelucrate şi lustruite favorizează depozitele de
placă bacteriană, în comparaţie cu cele bine lustruite care surit uşor curăţite de salivă, rămânând
curate şi strălucitoare'. Trebuie acordată atenţia şi importanţa cuvenită finisării şi lustruirilor
reconstituirilor dentare, aceasta fiind o dovadă în plus a conştiinciozităţii profesionale. Pentru
obţinerea unei prelucrări corecte este necesar ca turnătura să fie perfectă, fără ţ^orozităţi ce fac
prelucrarea şi, mai ales, lustruirea imposibil de obţinut. Porozităţile datorate unei tije de turnare
prea înguste sau eliminării incomplete a cerii sau a gazelor din tipar sunt adeseori dificil de
decelat cu ochiul liber, dar se manifestă în momentul lustruirii, care nu se poate efectua niciodată
corect, iar după aplicarea şi cimentarea în cavitatea orală tind să coloreze aliajul. Pentru o
prelucrare corectă prin şlefuire este nevoie de confort şi materiale utile - o piesă de mână bine
centrată la un motor cu posibilităţi de accelerare a vitezei, o iluminare perfectă (posibil
artificială), o trusă completă de pietre de şlefuit, vârfuri de carborundum sau diamante montate,
freze, perii. Examenul atent al suprafeţelor externe şi interne se efectuează chiar cu lupa sau la
microscop pentru a decela orice defect pozitiv (plusuri) sau negativ (lipsuri, goluri, pori).
Lipsurile în zonele critice, cum ar fî joint-ul dento-protetic, indică refacerea
microprotezei, iar cele pozitive reduse, plusurile sub formă de perle, lamele, aciculare se
îndepărtează cu o freză globulară niontată la piesa de mână. Orice prelucrare prin şlefuire la
nivelul joint-ului dento-protetic este interzisă. Se verifică apoi incrustaţia pe modelul unitar
mobiliz^bil. înainte de îndepărtarea tijei de turnare, turnătura trebuie să pătrundă cu presiune
uşoară. Ideal ar fi să avem aceeaşi senzaţie ca şi la scoaterea şi repunerea machetei. Dacă
suntdificultăţi la pătrunderea perfectă, se îndepărtează şi se examinează pereţii cavităţii pe
model, pentru a decela mici zgârieturi ce denotă plusuri la acest nivel pe incrustaţie şi care vor fi
îndepărtate cu freza sau cu piatra. Nu se forţează introducerea pe model deoarece acesta poate să
permită acest lucru prin deteriorarea pereţilor, dar avem mari dificultăţi la aplicarea în cavitatea
orală. Odată ce se dovedeşte satisfăcătoare, se îndepărtează tija de turnare cu un disc de
carborundum lăsând o prelungire de 2 mm pentru a putea îndepărta şi manevra incrustaţia la
îndepărtarea şi adaptarea pe model şi în cavitatea orală. Resturile rezultate la şlefuirea
turnăturilor din aliaje pe bază de aur se vor aduna pe un şorţ din piele de căprioară, acestea fiind
recuperabile. Nu se vor utiliza pietre şi freze care au fost utilizate la şlefuirea altor lucrări din
aliaj comun, pentru a nu contamina aliajul nobil cu particule străine. Turnătura este aplicată
cgmplet pe modelul cu model unitar mobilizabil, apoi i se efectuează o brunisare a marginii pe o
lăţime de 2 mm de-a lungul întregului joint dento-protetic cu un Moar cu bilă sau un brunisor
special, ceea ce oferă o adaptare marginală perfectă fără să se lase spaţii sau discontinuităţi
marginale: Se va acorda o atenţie deosebită la brunisare pentru a nu se deteriora modelul pe
marginile cavităţii, ceea ce ar duce la privarea de reper privind adaptarea corectă. O turnătura
este corectă când la limita dento-protetică nu există spaţii, iar microproteza nu are tendinţa să se
deplaseze singură, fară forţă. Este corect ca, după această brunisare, iijcrustaţia să fie trimisă în
cabinet pentru ca medicul să controleze adaptarea marginală corectă şi eventual să completeze
brunisarea în cabinet. Dacă brunisarea se dovedeşte corectă, în laborator se îndepărtează complet
tija de turnare cu piatra Heatless sau disc de carborundum. Se accentuează şanţurile şi fosele cu
ajutorai discurilor diamantate active pe muchie şi al frezelor globulare mici mai uzate, după care
se foloseşte un polipant discoidal cu muchii ascuţite pentru şanţuri şi un polipant conic mic
pentru fosete. Atenţie să nu se atingă cu polipantul marginile sau modelul lâ nivelul joncţiunii
deoarece va avea de suferit adaptarea. Tot în această fază se ajustează şi contactele proximale ale
incrustaţiei clasa a Il-a şi MOD, astfel încât să existe contacte cu fricţiune, dar nu cu presiune
exagerată. Dacă incrustaţia a fost corect finisată, şi timpul de lucru la scaunul pacientului se va
reduce substanţial. Se verifică apoi în simulator, cu ajutorul modelului antagonist care a fost
aplicat în poziţie de ICM, dacă ocluzia este corecta. Contactele premature şi interferenţele în
dinamică se evidenţiază prin aplicarea unei soluţii revelatoare pe suprafaţa dinţilor antagonisti
(mercuro-crom sau albastru de Prusia) care, K în ocluzie, va indica zonele de contact prematur ce
vor fi şlefuite până la obţinerea ocluziei corecte. Adeseori acestea sunt situate la nivelul tijei de
turnare.
In continuare, cu ajutorul unui polipant discoidal cu margine subţire şi al polipanturilor
mici conice se vor lustrui zonele mai puţin accesibile, dar cu grijă deosebită pentru a nu se atinge
rijarginile incrustaţiei sau ale cavităţii de pe model, ceea ce ar aduce prejudicii adaptării corecte
pe dinte. Se lustruieşte apoi suprafaţa externă a incrustaţiei, în special ocluzal, cu o perie
circulară şi pastă tripoli (amestec de pulbere de rocă poroasă şL ceară) de-a lungul şanţului
intercuspidian iar, în final, cu o roată din pâslă mică şi cu pastă tripoli se lustruiesc suprafeţele
vizibile proximale şi ocluzale sau feţele externe ale coroanelor parţiale. Luciul de oglindă se
desăvârşeşte cu o roată din pâslă sau piele de căprioară şi pastă roşie abrazivă pe bază de oxid de
fier. Nu se insistă cu lustruirea mult timp la nivelul joncţiunii dento-protetîce pentru a nu
prejudicia adaptarea corectă. Se curăţă apoi turnătura lustruită cu pastă roşie şi tripoli prin
scufundarea modelului cu bont mobilizabil pe care se află aplicată, într-un solvent adecvat
(cloroform, eter, toluen, benzen), pentru 1-2 minute, sau prin frecare cu o perie moale cu apă şi
săpun sau detergent, după care se îndepărtează turnătura de pe model. Nu trebuie să existe pastă
de lustruit la nivelul joint-ului dento-protetic deoarece ar dovedi o adaptare nu tocmai corectă.
Uneori turnătura este bine adaptată şi nu poate fi îndepărtată de pe model prin forţa degetelor sau
prin lovirea uşoară a modelului mobilizabil cu un obiect. In acest . caz, se înfăşoară segmentul de
pivot în colţul unei bucăţi pătrate de stofă şi se prinde cu un cleşte cu fălci zimţate antiderapante,
iar restul modelului mobil pe care se află turnătura se înfăşoară într-un postav, iar cu un ciocănel
metalic sautie comse dau lovituri uşoare pe fălcile cleştelui. Turnătura, mobilizându-se, rămâne
fixată în postav şi se evită sărirea ei de pe model şi posibilitatea de deformare a marginilor.
Turnătura este trimisă în cabinet fie liberă, fie aplicată pe model, pentru verificare şi adaptare pe
dinte, după care urmează cimentarea definitivă.
VI.3. Particularităţi tehnologice în realizarea incrustaţiilor fizionomice
La ora actuală incrustaţiile din răşini acrilice nu corespund exigenţelor clinice şi de aceea
nu se confecţionează decât ca prdteze provizorii.
Tehnologia de confecţionare a lor este aceeaşi ca la coroanele fizionomice acrilice şi
diacrilice.
Incrustaţiile fizionomice se pot realiza fie prin arderea ceramicii aplicate pe preparaţie pe
un model de material refractar (mase de ambalat ceramice şi pe bază de fosfat) care rezistă la
temperatura de ardere a porţelanului, în tehnica Cerestore, Hi-Ceram, Optec, Inceram, fie prin
turnarea ceramicii fuzionate într-un tipar de fosfaţi randforsat cu oxid de Al, în tehnica Dicor,
Cerapearl, Empress. Componentele de bază ale ceramicii clasice sunt reprezentate de:
- feldspat, care este un complex de oxizi de Ai, Si, Ca, Mg şi fliioruri ce fuzionează la 1400° C
şi care după ardere devine sticlos, dar îşi conservă forma;
- cuarţ - a doua componentă principală care conferă transluciditate materialului şi care poate fi
întâlnită sub una din formele sale alotropice (cristobalit, cuarţ sau tridinit). Este un compus
rezistent şi stabil la temperaturi înalte;
- caolinul - material argilos ce conţine alumind-silicat hidrat, dar cdifb se află în cantităţi
reduse, iar în unele mase ceramice moderne lipseşte. Se află în ceramiciie ce servesc la realizarea
coroanelor Jecket şi care conferă plasticitate masei de ceramică menţinând forma reconstituirii în
timpul arderii. La temperaturi mari fuzionează reacţionând cu alţi compuşi;
- trioxid de aluminiu, care este conţinut în sticla alumino--silieată, fiind un constituent al unor
ceramici dentare;
- fondanţi - fosfaţi, carbonaţi de K, Na, Ca, care contribuie la formarea masei şi la redarea
formei, dar dispar la temperaturi ridicate;
- coloranţi organici: oxizi de Fe, Cr, Co, Ir, Ag, St, Mg, Ti şi care conferă culoare pulberii de
ceramică;
- lianţi organici - amidon, dextrină, glucoza;
- anumiţi oxizi (de Ca, B, Na) ce scad punctul fuziune;
- carbura de siliciu - folosită ca element abraziv.
Ceramica modernă prelucrabilă prin ardere în vacuum are o compoziţie diferită faţă de
ceramica arsă în atmosferă, prin prezenţa oxizilor de Al, B, K, Na, Si, Mg, Li, dintre care cei de
Al şi Si reprezintă 65%, iar ceilalţi 14-16%. De asemenea, mai conţine şi urme de oxid de Rb şi
U pentru asigurarea fluor(esc5enţei, iar pentru opacifiere oxizi de Ti, Zr ş i S n .
CERAMICA ALUMINOASĂ, apărută mai recent, are o compoziţie asemănătoare cu cea
descrisă, dar este mai rezistentă prin încorporarea a 40-50% cristale ţie trioxid de Al, ce-i conferă
rezistenţă şi împiedică microfisurările. Ceramica ce conţine peste 70% oxizi de Al este aşa
numita ceramică aluminoasă sau sticloasă. Ceramica modernă revoluţionează ceramica dentară
prin rezistenţă mare, precizie şi transluciditate. Aşa au apărut şi sistemele de ceramică şi
prelucrare a ei, cum ar fi sistemele Hi-Ceram şi Cerestone, lipsite de contracţie volumetrică,
Inceram - sistem cu matrice sticloasă care utilizează în realizare sinterizarea ceramicii combinate
cu ardere dublă, sistemul Empress sau ceramica sticloasă turnabilă în tipare speciale din mase
refractare, tot pe bază de ceramică şi fosfaţi, cum ar fi sistemul Dicor sau Cerapearl, ultimul fiind
o ceramică de apatită turnată. Cum prin aceste procedee de turnare rqzult| inlay-uri sau onlay-uri
translucide, suprafaţa vizibilă a lor se va acoperi cu ceramică clasică pentru smalţ şi glazurare
prin ardere în cuptoare., Desigur, tehnologia este încă perfectibila, dar viitorul este al acestor
ceramici moderne.
In cazul ceramicii clasice, pe amprenta trimisă "din cabinet se va realiza un model din
gipsuri dure sau cementuri care, apoi, va fi duplicat în masa duplicatoare de mase de ambalat pe
bază de hidrocoloizi reversibili. în amprenta din masă duplicatoare se va turna masă de ambalat
pe bază de fosfaţi sau mase de ambalat ceramice (Neobrillant, Steinhart) care rezistă la
temperaturi de ardere de 1000-1250° C. Se aplică un lac de distanţare pe preparaţie, cu excepţia
joint-ului dento-protetic. Apoi, se aplică ceramică pentru miez în trei straturi şi se arde la 1150-
1170° C, timp de 20 de minute, după care urmează aplicarea şi arderea strattirilor pentru dentină
şrsmalţ. în acelaşi mod se foloseşte şi tehnica pentru Optec şi Hi-Cexam. pentru a întări modelele
refractare se recomandai ca ele să fie plasate pe pe o placă metalică încălzită la. 80-90° C,
imediat după turnarea lor. Limitele preparaţiei pot fi marcate prin trasarea cu un amestec de oxid
metalic, pulbere de glazură şi un lichid vâscos. Modelul refractar este aplicat pe modelul de
ansamblu în articulator, iar masa de porţelan aluminos şi porţelanul pentru glazură sunt aplicate
şi arse direct pe modelul refractar. După ce glazura a fost arsă, modelul refractar este transferat
pe modelul principal pentru controlul punctelor de contact şi al raporturilor ocluzale.
O altă modalitate de realizare este cea prin ceramică aluml-noasă sau sticloasă Dicor sau
Cerapearl, fuzionată şi introdusă pf in forţa centrifugă în tipar. După o amprentă din cabinet se
realizează un model din materialele expuse la modele. Se aplică lacul de distanţare, cu excepţia
joint-ului, după care se modelează o machetă din ceară de inlay. De remarcat că macheta poate
proveni şi din cabinet, modelată prin tehnica directă. Această machetă este pregătiră pentru
ambalare folosind tije de turnare cu diametrul ceva mai mare de 2,5-3 mm, ca şi canalele de
evacuare a gazelor. Se ambalează într-o masă de ambalat, mai întâi un strat de Neobrillant şi apoi
se continuă cu masă de ambalat fosfatică sau, în lipsa primului, se poate folosi numai masă
fosfatică. Tiparul este tratat termic la 900° C pentru, eliminarea cerii, arderea ei şi expansiunea
tiparului.
Lingourile din ceramică sticloasă vor fi fuzionate la 1350-1360° C şi apoi introduse prin
centrifugare în tipar. Pentru o buna fluidifîcare a ceramicii, aceasta va fi supusă timp îndelungat
fuziunii (30-50 minute), după care se va centrifuga. Se dezambalează cu grijă după răcirea lentă,
după care se ambalează în altă masă de ambalat, urmând ceramizarea acestei sticle translucide în
cuptoare speciale, la 1075°C, timp de 8-10 ore. Cum reconstituirea este transparentă, culoarea
structurilor dentare vecine se obţine prin amestec de ceramică, de dentină şi glazură care se
aplică pe feţele externe ale reconstituirii şi se arde. Oricum, cimentarea acestor incrustaţii se va
realiza cu cimenturi translucide silico-fosfatice. în tehnică Dicor pot apărea probleme în
confecţionarea inlay-urilor şi onlay-urilor. Marginea se poate fractura la adaptarea reconstituirii
pe model şi apoi pe dinte. Corectarea marginală este adeseori necesară folosind amestecul de
adiţie ceară-porţelan, cunoscut în tehnica Cerestone.
Sistemul Cerapearl foloseşte o ceramică de apatită - hidroxilapatita - material care are o
structură similară smalţului natural. Esteo ceramică sticloasă ce se toarnă la 1460° C, iar în
timpul procesului de ceramizare contracţia este doar de 0,53%. Pe un model cu bont mobilizabil
se realizează o machetă din ceară de inlay necolorată (ivoire) care se ambalează într-o masă de
ambalat cu liant fosfatic special sau pe bază de ceramică. După încălzirea tiparului la 850-900° C
şi eliminarea cerii din tipar se toarnă ceramică topită. După răcire, ceramica turnată este supusă
unui tratament termic la temperatura de 870° C, timp de o oră şi transformată în oxiapatită
cristalină care, fiind expusă în mediu umed, se transformă în hidroxiapatita cristalină. Culoarea
de suprafaţă poate fi apoi redată prin aplicare de ceramică colorată, ardere şi glazurare.
Materialul este foarte sensibil la procesul de răcire, de aceea implică folosirea unui cuptor special
conceput pentru nuanţarea culorii.
Colegiul dentar din Tokio-a introdus im alt sistem de ceramică turnată şi anume sticla
turnată Mica.
In ultimii ani au apărut şi alte sisteme cu model refractar, acestea fiind Mirage (Miron
International Inc. Kansas City) şi Optec (Jeneric Inc.). în concordanţă cu producătorii, rezistenţa
la încovoiere a materialului ceramic Optec pare a fi destul de ridicată pentru a se confecţiona
inlay-uri, onlay-uri, faţete şi chiar coroane. Aici nu masa de material creează probleme, ci
culoarea ce nu poate fi stabilită înaintea îndepărtării de pe model a materialului refractar datorită
marii translucidităţi a materialului (porţelanului). Au mai apărut şi alte sisteme, cum ar fi:
Minnesota, Bego-Denti-CAD, bazate fie pe amprenta palpa-toare cu senzori, fie pe amprenta
optică, toate computerizate.
Există şi sisteme de microproteze ceramice computerizate aflate în diferite stadii de
dezvoltare şi care deocamdată se aplică la proiectarea şi fabricarea inlay-urilor şi ,onlay-urilor.
Unul din acestea este sistemul Cerec de CFAO (Concepere şi Fabricate Asistate de Ordinator),
pus la punct de firma Siemens în colaborare cu prof. W. M. Morman. Restaurarea este realizată
într-o şedinţă, la fotoliul dentar. Acest sistem cuprinde o unitate de1 scanare, un sistem de
procesare video cu o cameră miniaturizată şi ataşată la un monitor TV, un computer şi un
dispozitiv de frezat cu 3 axe (tridimensional). După ce clinicianul a terminat prepararea cavităţii,
designul acesteia efete înregistrat cu o minicameră video care transpune pe ecranul unui monitor
o imagine tridimensională, iar operatorul realizează astfel designul şi coordonatele viitoarei
restaurări. Datele culese sunt introduse într-un computer performant (Macintosh sau Windows) şi
transmise unui microrobot de frezat cu" dispozitive de frezare însele trei planuri spaţiale. Printre
avantajele majore se numără: realizarea rapidă într-o singură şedinţă, la scaunul pacientului (între
60-90 minute), permite realizarea de contacte proximale durabile, iar amprenta optică permite un
control instantaneu al preparaţiei. Prezintă şi dezavantaje, \\ anume: o restaurare fixată prin colaj
cu o răşină compozită ce suferă la nivelul joint-ului modificări cromatice, suprafaţa ocluzală va fi
restabilită, perfect în ocluzia dujiă aplicarea în cavitate, iar investiţia financiară nu este acoperită
de productivitate. în ceea ce priveşte colajul, cele mai eficiente s-au dovedit a fi compozitele
posterioare heliomolare fotopolimerizabile şi compozitul dual hibrid (Duocşment, Coltene AG).
Ceramica utilizată în acest scop se află sub formă, de lingouri şi este pusă pe piaţă de firma Vita:
MK I, ce necesită o grosime mai mare de 1 mm, iar mai recent MK II şi ceramica Dicor MGC
(Dentsply). Deocamdată, sistemul nu este aplicabil decât la confecţionarea inlay-urilor şi
onlayurilor, dar cercetările continuă.
Capitolul VII
Particularităţi tehnologice în realizarea aparatelor gnatoprotetice unidentare de acoperire

VII.1. Microprotezele utilizate în terapia de acoperire sunt coroane de înveliş.


C o r o a n a d e î n v e l i ş este un aparat gnatoprotetic unidentar cu agregare extrinsecă de
întindere variabilă şi care acoperă în totalitate coroana dintelui refăcând morfologia şi funcţia lui
conform rapoartelor intra şi interarcadice individualizate.
O categorie aparte o constituie coroanele parţiale care acoperă 3/4 sau 4/5 din coroana
dintelui cu agregare extrinsecă. Aceste coroane parţiale, denumite şi onlay-uri, fac trecerea de la
terapia de reconstituire la cea de acoperire şi din punct de vedere tehnologic se înscriu în
algoritmul de realizare a coroanelor de înveliş.
După criteriul refacerii funcţiei fizionomice şi implicit a metodelor de colecţionare,
coroanele de înveliş se clasifică în:
- nefizionomice - metalice;
- fizionomice - ceramice, acrilice, diacrilice (sau compozite);
- mixte: metalo-ceramice, metalo-acrilice; metalo-diacrilice.
Denumirea de semifizionomie a coroanelor mixte nu mai este de actualitate, metodele
moderne permiţând refacerea funcţiei fizionomice în totalitate.
Un alt criteriu de importanţă deosebită în realizarea tehnologică este joncţiunea dento-
protetică la nivel cervical:
- coroane cu joncţiune tip end-knife, tip end-knife chanfreinat, tip chanfrein (în unghi mai
mult sau mai puţin ascuţit);
- coroane cu j oncţiune tip prag - în unghi drept, obtuz, bizotat extern; tip prag în conge
(rotunjit) de formă semisferică sau de formă semieliptică.
In funcţie de raportul marginii cervicale a coroanei cu parodonţiul marginal, coroanele
sunt: subgingivale; juxtagingivale, supragingivale; ecuatoriale (care de fapt sunt onlay-uri cu
platou ocluzal).
Modul de realizare a joncţiunii dento-protetice şi plasarea ei faţă de parodonţiul marginal
sunt hotărâte clinic şi dictate prin prepararea substructurii organice.
VII.2. COROANA DE ÎNVELIŞ METALICĂ a reprezentat cea mai uzitară formă de tratament
prin microproteze (fig. 56). La niyelul actual al exigenţelor, din-punct de vedere fizionomie este
greu acceptată chiar în zonele mai puţin vizibile din cavitatea orală. După criteriul procedeului
tehnologic de realizare, se clasifică în:
- coroană realizată prin ştanţare; la acest tip de coroană s-a renunţat de mult deoarece nu
corespunde nici unui principiu general de tratament gnatoprotetic. în schimb, procedeul de
ştanţare se mai utilizează la confecţionarea unor piese protetice intermediare sub forma de cape
metalice în tehnica metalo-ceramică (coroane mixte total fizionomice);
- coroană din două bucăţi: inel şi capac turnat, introdusă în practică în scopul de a remedia
deficienţele majore ale coroanei stanţate, s-a dovedit necorespunzătoare;
- coroana realizată prin turnare rămâne singurul tip de coroană metalică acceptat în terapia
actuală.
Coroana turnată se realizează conform algoritmului comun descris în primele capitole şi
detaliat în capitolul „Incrustaţia - metalică".
Reperele de realizare a coroanei turnate depind de:
- modul de preparare a joncţiunii dento-protetice;
- raportul cu parodonţiul marginal;
- suprafaţa de agregare creată între coroana dentară şi suprafaţa internă a coroanei de înveliş;
- aliajul mejtalic utilizat - cu conţihut crescut de aur, aliaj cu fconţinut redus de aur, aliaje pe
bază de Pd-Ag şi aliaje nenobile.
Particularităţile
tehnologice faţă de
algoritmul comun în
realizarea coroanei
turnate intervin în etapa
de machetarea unde în Fig. 56 Fig. 57 Fig. 58
funcţie de suprafaţa c|e
agregare dinte-microproteză. Se diferenţiază metodele:
- machetarea coroanei cu. contact intim pe toată suprafaţa preparată a substructurii organice -
rezultând coroana cu grosime nedirijată (fig. 57);
- machetarea coroanei cu contact parţial la suprafaţa preparată a substructurii organice -
coroana cu grosime dirijată (fig. 58).
Aceste două metode sunt valabile la toate tipurile de coroane turnate, indiferent de modul
de preparare a joncţiunii denţo-protetifee, a raportului marginal sau a aliajului folosit.
MACHETAREA COROANEI CU GROSIME NEDIRIJATĂ
Se poate realiza după mai multe tehnici şi întotdeauna pe model unitar mobilizabil.
Tehnica EDIFICĂRII PRIN RĂCIRE GRADATĂ A CEARII TOPITE cuprinde timpii:
- izolarea modelului unitar;
- scufundarea pentru câteva secunde a coroanei modelului unitar în baia de ceară topită;
- răcirea gradată a cerii în atmosferă şi repetarea operaţiei până când se obţine o capiă de ceară
de 0,3-0,4 mm grosime, uniformă pe toate suprafeţele;
- se continuă edificarea prin picurarea cerii refacându-se morfologia feţelor proximale, axiale.
In zona ariilor de contact va fi adăugat un discret surplus de ceară, care, după prelucrarea finală,
permite obţinerea contactului strâns cu aria de contact vecină;
- edificarea prin picurarea cerii a reliefului feţei ocluzale conform raporturilor cu arcada
antagonistă. Grosimea minimă a feţei ocluzale este de 1 mm;
- picurarea cerii alternează cu modelajul prin sculptare, astfel ca în final ansamblul feţelor să fie
neted şi să redea arhitectura firească. Pentru a se înlocui baia de ceară se poate obţine primul strat
sub formă de capă prin termomodelarea unui disc prefabricat din material plastic „Discul are o
grosime de 0,15-0,20 mm, se plastifîază în flacără şi se aplică intim pe model cu ajutorul unei
piese din material siliconat. Se îndepărtează de la nivef cervical marginile în, exces şi se continuă
machetarea prin picurare de ceară.
TEHNICA PRIN PICURAREA CERII: pe modelul unitar izolat se edifică prin picurare o machetă
cu un gabarit mărit. Apoi, prin sculptare din aproape în aproape se reproduce morfologia
dintelui.
TEHNICA ADIŢIEI „PAS CU PAS" a lui Peter Thomas este o tehnică de machetare a
microprotezelor, care permite realizarea unei morfologii dentare funcţionale individualizate.
Permite machetarea fiecărui detaliu morfologic deoarece înlănţuirea secvenţelor de adiţie a cerii
se bazează pe studiul analitic al constituentelor morfologiei reliefurilor dentare. Se realizează
prin adiţionarea cerii picătură cu picătură, morfologia coronară edificându-se progresiv, „pas cu
pas". Necesită modele de lucru cu model unitar mobilizabil, montate în simulator cel puţin
semiadaptabil şi trusă de ceruri. Există mai multe mărci de ceară pentru această tehnică.
Important este ca trusa să conţină un minim de patru culori de ceară. Instrumentarul este
constituit din trusa de adiţie (Thomas) sau confecţionat din instrumente obişnuite de cabinet (fig.
59). Sunt 5 instrumente:
- instrumentele nr. 1 «şi 2 servesc la depunerea picăturilor de
ceară şi au forma unor sonde dentare cu vârful rotunjit;
- instrumentul nr. 3 este un brunisor conic;
- instrumentul nr. 4 este pentru sculptură şi acţionează prin
tăiere (lamă fină de bisturiu);
- instrumentul nr. 5 acţionează prin răzuire având formă de .
sapă cu partea tăietoare sub formă de ancoşă.
Alături de aceste instrumente sunt necesare pensoane
fine pentru aplicarea de pulberi şi perii pentru curăţarea
suprafeţelor pe care se aplică ceara.
Tehnica are următoarele secvenţe:
- marcarea cu ceruri colorate a ariilor de contact proximale,
unghiurilor de linie, unghiurilor de punct; ocluzal - linia
crestelor marginale şi a crestelor sagitale (MD) cuspidiene. Fig. 59
Crestele sagitale ale cuspizilor se trasează astfel: se împarte suprafaţa ocluzală în sens vestibulo-
oral în patru sferturi; la unirea primului cu cel de-al doilea sfert se trasează linia crestei sagitale a
cuspidului V, iar la unirea sfertului trei cu sfertul patru - linia crestei sagitale a cuspizilor orali.
Pentru,corectitudinea realizării raporturilor intraarcadice se va contura cu creionul de
anilină aria de contact a dinţilor, vecini unde se va plasa aria de contact a machetei.
Pentru rapoartele intercar-diace se marchează pe dinţii antagonişti zonele de contact ale
cuspizilor şi în acel perimetru se plasează vârful cuspidian creat din ceară.
- edificarea unor conuri (fig. 60)
cu o primă culoare de ceară ce
acoperă marcajele proximale şi
ocluzale şi vârful lor se proiectează
pe marcajele dinţilor vecini şi
antagonişti.
- în continuare se marchează cu o
altă culoare de ceară feţele
proximale conform principiului Fig. 60
simetriei ariilor de contact, ambrazurile şi unghiurile de linie.
- cu o a treia culoare şi a patra culoare se modelează cuspizii de sprijin, respectiv de ghidaj. La
cuspizii de sprijin se edifică vârful, crestele cuspidiene şi versanţii, în concordanţă cu marcajele
de pe arcada antagonistă şi cu caracterele
morfologice specifice. La cuspizii de ghidaj se
realizează aceleaşi reliefuri, dar pantele de ghidaj
se vor macheta în funcţie de traseele parcurse de
mobilizarea modelelor de către simulator. La
funcţia grup vor contacta cu antagoniştii toate
versantele ocluzale ale cuspizilor vestibulari. La Fig. 61
funcţia canină, acestea se vor despovăra,
rămânând în contact faţa palatinală a caninului.
Cu a cincea culoare se edifică crestele marginale în aşa fel încât să se respecte posibilele
contacte cuspid-fosă sau cuspid-ambrazură cu cuspizii antagonişti (fig. 61).
Modelajul se termină cu edificarea feţelor vestibulare şi orale în ceară din aceeaşi culoare
cu'a feţelor proximale. Apare evidentă continuitatea suprafeţei ocluzale externe în perimetrul
căreia se înscrie suprafaţa ocluzală internă.
Definitivarea reliefurilor cu "
instrumentele 3, 4, 5 şi 1 prin exprimarea
(fig. 62) proeminenţelor şi a
depresiunilor care concretizează detaliile
morfologice de pe toate suprafeţele
reconstituite.
In principiu, dacă lucrăm pe
model unitar duplicat nu se îndepărtează
macheta şi asta este o manieră foarte Fig. 62
corectă. Dacă nu am lucrat pe model
unitar duplicat, se impune îndepărtarea machetei şi atunci modelul trebuie izolat cu ulei de
parafină.
In succesiunea: marcare, edificarea reperelor, modelajul prin adiţie de ceară a reliefurilor
şi definitivarea modelajului, nu se va trece la faza următoare până la terminarea precedentei.
Toate reliefurile vor fi convexe.
Metoda conferă un avantaj în ceea ce priveşte morfologia obţinută care seamănă foarte
mult cu morfologia primară, dar are dezavantajul că blochează ocluzia în intercuspidare maximă,
creând dificultăţi în dinamică. Ea nu poate fi aplicată în cazul morfologiei ocluzale modificate
prin procesul de abraziune sau atriţie.
Coroanele turnate cu grosime nedirijată nu sunt indicate decât pentru dinţii cu dimensiune
cervico-ocluzală redusă, când agregarea totală măreşte suprafaţa de fricţiune dinte-coroană.
Dezavantajele sunt multiple: pereţi groşi cu dimensiune neuniform, in care se utilizează o
cantitate mare de metal; secţionarea dificilă la îndepărtarea din cavitatea orală; transmiterea la
dinte a variaţiilor de temperatură din cavitatea orală; se ambalează îndepărtate de pe model, ceea
ce induce riscul deformării cerii sau al tracţiunii ei. Aceste dezavantaje au impus înlocuirea lor
cu coroane cu grosime dirijată. Dacă nu sunt indicaţii precise, nu există nici uri motiv ca în
laborator să se macheteze coroane cu grosime nedirijată.
MACHETAREA COROANEI CU GROSIME DIRIJATĂ va avea în vedere următoarele obiective:
- agregarea dinte-coroană se realizează pe toată suprafaţa ocluzală şi pe o înălţime de 2 mm pe
circumferinţa cervicală a preparării. în rest, între suprafaţa internă a coroanei şi suprafeţele
verticale ale dintelui există un spaţiu liber ce va fi umplut cu cementul de fixare, termoizolant;
- pereţii laterali să aibă o grosime uniformă cte 0,3-0,4 mm;
- reliefurile feţelor verticale rezultă din conformarea pereţilor laterali ai machetei, nu
din îngroşări prin adaosuri de ceară. Este recomandat numai adaosul discret la nivelul ariei de
contact, care se pierde la prelucrarea finală. Se pot utiliza două metode de realizare a grosimii
dirijate. Cea mai corectă este metoda pe model duplicat. Machetarea se realizează pe modelul
duplicat din masă de ambalat specifică după cum urmează: pe modelul unitar iniţial realizat în
amprentă se premodelează materialul de „dirijat grosimea". S-au folosit aţă cerată, masă de
ambalat sau moldină. Parametrii corecţi se obţin utilizând un amestec de gutapercă cu ceară. Se
premodelează un relief inelar fixat pe pereţii axiali ai modelului şi care porneşte de la limitele
ocluzale şi se opreşte la 2 mm de limita cervicală a preparaţiei. Acest relief are o grosime cu 0,3-
0,4 mm mai mică decât volumul final al microprotezei şi va determina diametrul vestibulo-oral şi
mezio-distal al coroanei turnate. în fcontinuare se realizează duplicatele din masă de ambalat
specifică aliajului. Modelul unitar astfel obţinut se integrează modelului de ansamblu. Pe
modelul duplicat, peste premodelaj, se edifică macheta, prin tehnica preferată. Macheta se
ambalează cu modelul duplicat la care s-a îndepărtat segmentul de poziţionare. Porţiunea de
model restantă devine parte componentă a tiparului. Tehnica de machetare se diferenţiază în:
 edificarea machetei prin picurare şi sculptare;
 edificarea machetei prin scufundări succesive şi completată prin picurare modelată prin
sculptare;
 tehnica de machetare cu folie de ceară.
MACHETAREA CU FOLIE DE CEARĂ precalibrată rezultă din succesiunea:
- din folia de ceară de 0,3 mm se secţionează o bandă dreptunghiulară de dimensiuni
corespunzătoare dimensiunii substructurii preparate; banda se transformă
în inel prin înfăşurarea în jurul modelului unitar; inelul are circum-.
ferinţa dictată de circumferinţa preparaţiei cervicale;
- se adaptează inelul de ceară intim la nivel cervical pe o înălţime de cel
puţin 2 mm prin modelare. Grosimea se realizează prin adaos de ce^ră
picurată conform cerinţelor preparării la nivel cervical;
- prin spaţiul liber dintre dinte şi pereţii verticali ai inelului se introduce
un fuloar cu care, prin împingere, se modelează convexităţile feţelor
verticale, inclusiv ariile de contact proximale. Dinspre exterior, tot prin Fig. 63
împingere, se modelează şanţurile axiale:
- extremitatea liberă ocluzală a inelului se răsfrânge în interior şi peste aceasta se
închide inelul cu o rondelă de ceară;
- morfologia ocluzală se realizează prin picurarea cerii şi
sculptarea ei cu spatula.
Realizarea modelajului feţelor verticale prin picurarea cerii
peste inelul din folie de ceară nu este indicată deoarece se îngroaşă
pereţii verticali. Este un compromis inutil.
Metoda a fost iniţiată pentru a renunţa la duplicare. Poate fi
justificată din considerente de operativitate, dar niciodată nu va
putea să compenseze precizia metodei cu model duplicat. Macheta,
indiferent de modul de realizare, va fî verificată urmărind: Fig. 64
- corectitudinea la nivelul joncţiunii dento-protetice;
- reproducerea morfologiei individuale de ansamblu, a rapoartelor corecte prin ariile de
contact şi ambrazuri cu dinţii vecini;
- verificarea rapoartelor ocluzaleţ funcţionale cu dinţii antagonişti, fără a submina
rezistenţa feţei ocluzale. Indiferent de metoda de machetare, aceasta trebuie să aibă o grosime
optimă de 1,5 mm.
Pentru coroanele parţiale machetarea se execută prin picurarea cerii de inlay pe toate
suprafeţele preparate. Modelajul se execută prin sculptură conform tehnicii descrise la incrustaţii.
Marginile machetei depăşesc uşor marginile preparaţiei pentru a se realiza un surplus necesar
brunisării. Dacă se utilizează pivoturi dehtinare pentru îmbunătăţirea retenţiei, macheta acestora
se pbate realiza prin pivoturi care se introduc în puţuri şi se includ în machetă.
In continuare, macheta se pregăteşte (fig. 63), se ambalează (fig. 64) şi se transformă prin
turnare (fig. 65) în piesă protetică finită, conform algoritmului de realizare a pieselor
(microprotezelor) metalice.
VII.3. COROANE DE ÎNVELIŞ FIZIONOMICE
COROANA FIZIONOMICĂ este o microproteză de acoperire cu agregare coronară
extrinsecă, totală, realizată numai din materiale fizionomice -
polimeri sintetici sau mase ceramice.
A fost realizată şi se continuă cercetările pentru
perfecţionarea tehnologiei de confecţionare, din dorinţa
satisfacerii cât mai depline a principiului fizionomie. La ora
actuală definirea de „fizionomie" numai pentru acest tip de
microproteză devine improprie deoarece există posibilitatea
de realizare a coroanei cu aspect total fizionomie prin
asocierea unei infrastructuri metalice la materialele sintetice
sau ceramice. Din această asocierea materialelor metalice cu Fig. 65
materiale fizionomice rezultă coroana mixtă.
Pentru a diferenţia coroana fizionomică de coroana mixtă s-a propus şi se utilizează
definirea de coroană tip Jacket. Numele de Jacket defineşte un termen ce sugerează coroana
fizionomică prin coroană fără infrastructură metalică. Există şi tendinţa de a defini numai
coroana ceramică drept coroană tip Jacket. Deoarece din considerente clinice şi tehnologice
aceste definiri pot induce confuzii, vom aborda în studiul nostru terminologia:
- coroana fizionomică acrilică sau diaorilică;
- coroana fizionomică ceramică;
- coroana friixtă parţial sau total fizionomică.
Indicaţiile şi contraindicaţiile utilizării deferitelor tipuri de coroane fizionomice se
stabilesc clinic. Substructurile organice dentare se prepară conform criteriilor clinice corelate cu
proprietăţile materialelor din care se confecţionează coroana fizionomică. Calităţile materialelor
fizionomice se apreciază în funcţie de mai multe criterii:
- CRITERIUL FIZIONOMIE, care solicită unei coroane fizionomice, în condiţiile unei prelucrări
corecte, să reproducă identic detaliile de morfologie şi cromatică ale dintelui natural. Conform
acestui principiu, mai avantajoase sunt coroanele ceramice care permit reproducerea întocmai a
morfologiei, culorii şi translucidităţii naturale; odată realizate, aceste calităţi nu se modifică în
timp. Coroanele sintetice nu pot reproduce aspectul total natural al dintelui fără să-şi modifice
aspectul în timp.
- CRITERIUL BIOLOGIC - ambele materiale sunt bine tolerate de ţesuturile orale, neutre din
punct de vedere chimic şi slab conductoare de căldură. Coroanele sintetice sunt mai puţin
corespunzătoare decât cele ceramice deoarece nu permit obţinerea unor suprafeţe perfect
lustruite şi, în timp, prin îmbătrânire, pe suprafaţa lor apar microspaţii unde se dezvoltă colonii
bacteriene.
- CRITERIUL BIOMECANIC avantajează net coroanele ceramice care nu se deformează sau
abrazează în timp. Duritatea crescută a ceramicii devine şi un factor negativ deoarece poate
produce abrazia dinţilor naturali antagonişti, îndeosebi atunci când nu se întocmeşte un plan
terapeutic corect. Coroanele polimerice se abrazează uşor şi suferă procesul de îmbătrânire
specific răşinilor acrilice. Sunt dezavantaje majore şi de aceea coroanele polimerice sunt indicate
numai ca microproteze proviizorii, cu o utilizare delimitată în timp. Un dezavantaj, major îl
reprezintă rezistenţa scăzută la tracţiune şi torsiune şi, de aceea, cproanele fizionomice nu sunt
indicate ca elemente de agregare decât în anumite cazuri, excepţionale. Coroanele polimerice
diacrilice sau compozite sunt mai rezistente decât cele acrilice şi mai puţin rezistente decât cele
ceramice. Aceste coroane sunt mai stabile cromatic şi mai biocompatibile decât cele acrilice.
-
CRITERIUL ECONOMIC avantajează net coroanele polimerice deoarece sunt ieftine, au o
realizare tehnologică uşoară şi nu necesită o procedură specifică. Coroanele ceramice sunt
scumpe şi necesită o perfecţionare profesională a echipei care le realizează.
Din bilanţul avantajelor şi dezavantajelor dictate de proprietăţile materialelor fizionomice
rezultă că în terapia de acoperire prin coroane fizionomice vom utiliza:
- coroane din răşini sintetice - ca microproteze provizorii aplicate pentru perioade limitate de
timp. Astfel de situaţii sunt:
- refacerea de urgenţă a funcţiilor pierdute prin afectarea morfologiei dinţilor şi arcadelor
dentare;
- protecţia substructurilor organice preparate pentru aplicarea altor tipuri de microproteze care
necesită un timp mai îndelungat pentru confecţionare;
- temporizarea în vederea aplicării unor aparate gnatopro-tetice mai laborioase.
- coroane ceramice pentru tratament de durată, aplicate pentru perioade nelimitate de timp.
Constituie mijlocul de elecţie pentru acest tip de tratament gnatoprotetic.
VII.3.1. COROANE FIZIONOMICE DIN RĂŞINI SINTETICE
Polimerii, cunoscuţi şi sub denumirea de răşini sintetice, utilizaţi în stomatologie, sunt
numeroşi şi, după structura lor chimică, se împart în: răşini acrilice, răşini diacrilice, răşini
poliuretanice, expoxidice, policarbonate, polivilinice.
Tehnologia în urma căreia ajung îri forma de utilizare se adresează reacţiilor de
polimerizâre. Polimerizarea se iniţiază rchimic - autopolimerizare, prin căldură -
termopolimerizare, cu lumină ultravioletă - fotopolimerizare şi mixt prin căldură şi lumină.
Procesele de polimerizare se îmbunătăţesc prin asocierea la factorii de iniţiere a unor
condiţii de mediu, cum ar fi vidul sau presiunea crescută.
Ca scheme de desfăşurare a reacţiei de polimerizare, acestea pot decurge prin:
- polimerizare liniara - în care se formează lanţuri de asociere a macromoleculelor, specifică
răşinilor acrilice;
- polimerizare reticulară - în care se formează structuri polimerice spaţiale sub
formă de reţea tridimensională, specifică răşinilor diacrilice.
Cea mai perfecţionată schemă de polimerizâre se realizează în cazul răşinilor diacrilice
compozite. In ochiurile reţelei reticulate se insinuează lariţuri polimerice unde sunt cuprinse şi
încărcături organice (sticle, ceramici etc). Această asociere organic-anorganic permite obţinerea
de polimeri cu proprietăţi deosebit de favorabile: duritate, stabilitate volumetrică,
prelucrabilitate, aspect fizionomie corespunzător.
Pentru confecţionarea coroanelor de îriveîiş fizionomice în laboratorul de tehnica dentară
se utilizează răşinile acrilice şi cele diacrilice. Din celelalte răşini se confecţionează coroane
provizorii, în condiţii de tehnologie industrială, ce nu pot fi reproduse actualmente în laboratorul
de tehnică dentară. Aceste . coroane provizorii au o anumită standardizare pe dimensiuni, forme
şi culori şi se fixează pe structurile organjce după o prealabilă adaptare.
VII.3.1.1. COROANA FIZIONOMICĂ ACRILICĂ
Este o microproteză de acoperire-pentru dinţii frontali, dar aplicarea ei se poate extinde şi
pe dinţii laterali, respectând condiţia de provizorat (fig. 66). Se confecţionează din acrilate
termopolimerizabile. Acrilatele âutopolimerizabile nu mai au utilizare decât pentru mici reparaţii
de urgenţă sau adaptări provizorii de scurtă durată. Se utilizează de asemenea şi pentru
microproteze de acoperire provizorii în tehnica Scutan.
Pentru deplina reuşită fizionomică este bine ca realizarea tehnologică să se ghideze,
inclusiv pentru coroana ceramică, după o afhprentă înregistrată înaintea preparării substructurii
organice dentare. Algoritmul tehnologic comun este: prelucrarea
amprentei, confecţionarea modelului până în faza de machetare.
Macheta coroanei fizionomice acrilice se execută cu ceruri. Se
utilizează ceară incoloră „IVOIRE" pentru a nu pigmenta tiparul
şi ulterior masa acrilică.
A) MACHETA se poate edifica prin metoda picurării metoda
scufundării succesive în baie de ceară topită sau prin sculptarea
Fig. 66
unui paralelipiped de ceară plastifiată aplicată pe modelul izolat:
Macheta reproduce în întregime morfologia coronară, dar i la nivel cervical respectă modul de
preparare realizat clinic (fig. 67).
B) TIPARUL pentru răşinile acrilice tempolimerizabile este
confecţionat din gips şi constituie, o entitate a algoritmului tehnologic.
Pentru realizarea coroanelor fizionomice acrilice tiparul trebuie să
reproducă identic, în negativ, feţele inteme şi externe ale machetei. Rezultă
în urma manoperelor de ambalare a machetei şi de îndepărtare prin topire şi
spălare a cerii de machetare.
Ambalarea se execută în, conformatoare cunoscute sub numele de
„cuvete de ambalat", proprii prelucrării acrilatelor. O cuvetă este formată
din "tiouă jumătăţi, fiecare fiind închisa cu câte un capac detaşabil. Fig. 67
Suprafeţele comune, fară capac, se asamblează precis şi întotdeauna în
aceeaşi poziţie, datorită unoî" ghidaje sub formă de şanţuri şi lame. Menţinerea închisă a acestui
tip de cuvetă se realizează cu prese ce se manipulează manual, denumite ringuri de presare.
Specifice pentru microprotezele acrilice sunt cuvetele mai mici, formate din două
jumătăţi care asamblate realizează un interior conic sau cilindric. Menţinerea celor două jumătăţi
asamblate tot pe ghidaje se face cu ajutorul unui inel filetat care se înşurubează pe filetul comun
plasat în zona de contur maxim al cuvetei.
In funcţie de poziţiile machetei, ambalarea se execută în două variante, fiecare cu
avantajele şi dezavantajele ei: ambalare verticală şi ambalare orizontală.
AMBALAREA VERTICALĂ: jumătatea de cuvetă fară ghidaj, cu capacul aplicat, se umple
cu pastă de gips. Macheta, împreună cii modelul unitar de gips dur, se introduce vertical, cu
marginea incizală în jos până când pasta de gips acoperă toată suprafaţa externă a machetei, fără
a se depăşi marginea cervicală. Se aşteaptă priza gipsului, de regulă 30 de minute, şi întregul
ansamblu se izolează prin scufundare în apă saponată timp de 10 minute. Se îndepărtează
modelul unitar şi îh locul său se introduce în interiorul machetei, sub vibraţie şi începând de la o
margine, pasta de gips dur (Moldano) în uşor exces cervical, care să se prindă în a doua jumătate
a cuvetei. Imediat se poziţionează a doua jumătate a cuvetei care se umple cu pastă de ghips
obişnuit, tot în condiţii de vibrare. Se închide cu al doilea capac şi pentru toată durata prizei se
menţine sub presă. Se obţin astfel pereţii netezi şi rezistenţi ai tiparului. După 30 de minute
necesare prizei, cuveta se scoate de sub presa şi se scufundă împreună cu ringul în apă clocotită
pentru 5 minute. La deschiderea cuvetei, în prima jumătate.se află cavitatea tiparului şi în a doua
jumătate, modelul substructurii organice, reten-ţionat prin prelungirea cervicală din Moldano
(fig. 68).
Avantajele ambalării verticale sunt:
- ceara se îndepărtează uşor din tipar si toată suprafaţa coroanei se află sub control vizual direct.
Izolarea este corectă, izolantul realizând o grosime uniformă, fară a
se acumula în zonele de retenţie invizibile;
- masa acrilică se introduce uşor, uniform, fără a exista riscul
fracturării modelului unitar;
- se poate evita manopera generatoare de erori, anume îndepărtarea
machetei de pe model. Modelele unitare fară pinuri sau, mai corect,
modelele unitare duplicate, după ajustarea dimensională a
segmentului de poziţionare pot fi lăsate în gipsul de ambalaj, intrând
în componenţa tiparului.
Dezavantajul este major deoarece ambalarea verticală nu
permite un control corect al distribuţiei masei acrilice pe zone d£
Fig. 68
culori. în plus, dacă gipsul nu a fost prelucrat corect sau bine plasat,
există riscul erorilor la nivel cervical. Marginile cervicale devin groase.
AMBALAREA ORIZONTALĂ presupune îndepărtarea machetei de pe modelul unitar şi
manipularea ei între degete. Macheta îndepărtată de pe modelul unitar este umplută cu gips dur şi
cufundată orizontal în gipsul moale care umple prima jumătate a cuyetei. Faţa orală este în jos,
gipsul acoperă feţele proximale lăsând liberă numai faţa vestibulară.
Se aşteaptă priza şi se izolează prin scufundare 10 minute în apă saponată. în continuare
se poziţionează a doua jumătate a cuvetei şi şe umple cu gips. Se închide capacul şi se presează
30 de minute. La deschidere (fig. 69), după scufundare pentru 5 minute în apa clocotită, cuveta
conţine în prima jumătate tiparul feţelor proximale,
orale, inclusiv modelul substructurii organice, iar în
a doua jumătate tiparul feţei vestibulare.
Avantajul ambalării orizontale constă în
faptul că lasă liberă faţa vestibulară şi se pot
repartiza sub control vizual direct masele acrilice de
diferite nuanţe.
Dezavantajele sunt multiple şi se datorează Fig. 69
unor zone ce nu pot fi controlate prin vizualizare directă, situate sub modelul substructurii
organice. Din această zonă, ceara se îndepărtează greu. Deoarece nu se realizează un strat
uniform, introducerea acrilaţului este dificilă. Există riscul fracturării modelului la introducerea
şi presarea acritatului. Dacă prelucrarea gipsului şi presarea nu s-au executat corect, se obţin
deformări ale feţei vestibulare.
In ambele cazuri, când se umple cuveta cu gips dur, tehnica preparării acestuia este: pe o
plăcuţă de sticlă cu ajutorul unei spatule de cement se amestecă pulbere cu apă în proporţiile
necesare. Prepararea în bolul de gips este neeconomică.
In continuare, indiferent de modul ambalării, ceara se îndepărtează din tipar prin
scufundarea acestuia împreună cu ringurile în apă clocotită pentru 5 minute. Se deschide cuveta
şi, menţinută într-un suport metalic, se spală sub jet de apă clocotită până se îndepărtează toate
resturile de ceară din tipar.
d) Următoarea fază, foarte importantă, este IZOLAREA TIPARULUI şi a zonelor
învecinate pentru a se împiedica aderarea masei acrilice la gips. Când se utilizează izolanţi din
grupa alginatelor,*fiparul trebuie să aibă 40° C şi lacul izolant se aplică prin 2-3 pensulări
succesive. Când se utilizează soluţii de clorură de calciu 33% şi silicat de sodiu 86%,
temperatura tiparului trebuie să fie de 90-95° C. Se pensulează 2-3 straturi de clorură de calciu şi
un strat de silicat de sodiu.
e) PREPARAREA MASEI ACRILICE
MASA ACRILICĂ termopolimerizabilă este întotdeauna pasta rezultată din amestecul
pulberii (polimerului) cu lichidul (monomerul). Există şi paste prefabricate, rezultate tot din
amestecul pulberii cu un lichid şi care au avantajul unei dozări mai precise. Acestea se introduc
direct în tipar prin compresare (ştupuire) sau injectare. Deoarece majoritatea produselor se
livrează sub formă separată - polimer - pulbere şi monomer -lichid; vom aprofunda prelucrarea
lor.
In prealabil, se va alege pulberea sau pulberile necesare folosindu-se cheia de culori.
Cheia de culori a unui produs este alcătuită din mostre sub formă de faţete dentare cu diferite
nuanţe ale culorii de bază (alb, galben şi gri). Numerotate, nuanţele de la 5 la 15 sunt perfect
identificabile prin numere. în cabinet, pentru fiecare produs trebuie să existe
aceeaşi cheie de culori. Indicativul nuanţelor şi topografia lor sunt trecute în
fişa de laborator de către medic. In mod obişnuit, la realizarea feţei
vestibulare a frontalilor se utilizează cel puţin trei nuanţe (fig. 70) care
trebuie să coincidă cu distribuţia nuanţelor la dinţii integri din cavitatea
orală. De regulă este o nuanţă mai galbenă la nivelul treimii cervical^, o
nuanţă alb-gălbuie în treimea medie şi alb-gri spre transparent în treimea
incizală. în realitate, zonele de distribuţie a culorilor diferă şi pe culoarea
situată în plan orizontal, astfel încât pot fi 9 sau mai multe cadrane de Fig. 70
nuanţă. De aceea, fiecare produs are mai multe nuanţe de alb, de galben şi de gri. Dacă nu
coincid cu nuanţele naturale necesare, pulberile de diferite nuanţe se amestecă conform
prospectului, obţinându-se mai multe culori. De exemplu avem flacoane cu indicaţia Îşi 5, iar
într-un cadran de pe faţa vestibulară ne trebuie nuanţa cu indicativul 3 din cheie. Se amestecă
cantităţi egale de 1 şi 5 şi se obţine 1 + 5/2 = 3 - identic celui din cheia de culori.
Polimerul se amestecă cu monomerul în godeuri de sticlă sau ceramică în proporţiile din
prospect. Este corect ca aceste godeuri să fie acoperite deoarece monomerul este toxic. Imediat
după amestec se obţine o masă cu aspect de zahăr topit. In câteva minute trece în fază a doua în
care masa acrilică va căpăta un aspect cremos şi la spatulare se trage în fire. Ulterior, în faza a
treia amestecul are un aspect de pastă cu o plasticitate crescută, nu aderă la pereţii godeului şi
permite modelare în masă compactă. Este faza optimă pentru intrqducerea în tipar. Conform
standardelor, cele trei faze trebuie parcurse în 20 de minute. Faza plastică trebuie să se menţină 5
minute pentru a fi timp suficient pentru introducerea în tipar. Dacă se depăşesc timpii de amestec
(20 de minute) şi de lucru (5 minute) monomerul se evaporă şi intră în faza a patra (elastică),
devenind inutilizabil.
INTRODUCEREA MASEI ACRILICE ÎN TIPAR
In cazul ambalării verticale se introduce prin transfer cu o spatuiă inoxidabilă sau de agat.
Pastele vestibulare, de culori diferite, se introduc începând de la incizal, apoi treimea medie şi în
final treimea cervicală. în rest, tiparul se umple cu nuanţa de bază.
La ambalarea orizontală se ştupuieşte întâi nuanţa de bază care umple spaţiul oral al
feţelor proximale şi parţial al feţei vestibulare. Se acoperă cu o folie de celofan şi se închide
presat cuveta. Se redeschide, se îndepărtează masa acrilică de pe faţa vestibulară şi se aplică
nuanţele diferenţiat pe cadrane. Este indispensabil ca trecerea de la o tentă de culoare la alta să se
facă imperceptibil (gradual), fară o delimitare netă între nuanţe. Se aplică apoi din nou cetofanul
şi se închide presat cuveta. Se redeschide, se verifică distribuţia culorilor, se fac retuşurile şi
completările necesare, după care se reaplică folia de celofan, se închide definitiv cuveta şi se
menţine sub presă 15 minute, la cel puţin 2 atm. Din acest moment, cuvetele se transformă în
ringul de presare sau se înfiletează inelul de asamblare şi se trece la termopolimerizare.
f) POLIMERIZAREA MASEI ACRILICE - fiecare produs se încadrează într-un regim
termic de polimerizâre care se desfăşoară conform unui grafic. Se preferă termopolimerizarea în
mediu umed deoarece creşterea temperaturii este mai uşor de realizat şi controlat, iar timpul de
polimerizare este mult mai scurt decât la căldura uscată. Este obligatorie respectarea graficului
de polimerizare. Se recomandă mai multe grafice de termopolimerizari, în funcţie de produs.
Cuveta cu ringul de presare se introduce înti;-un vas cu apă prevăzut cu termostat (de preferinţă)
sau aşezat pe sursa de căldură (aragaz).
Graficul prezintă următorul traseu: în 30 de minute se ridică temperatura la 60° C unde se
menţine încă 60 de minute. Apoi se ridică temperatura la 100° C în 30 de minute şi se menţine
încă 30 de minute. Se răceşte lent. Este contraindicată răcirea bruscă deoarece pot să apară fisuri
în masa acrilica prin neconcordanţa între indicele de contracţie al gipsului şi masei acrilice.
De asemenea, nu este indicată „ştupuirea"uscată", tentantă prin uşurinţa introducerii
acrilatului., îndeosebi în tiparul obţinut prin ambalare orizontală. Tehnica ştupuirii uscate constă
în introducerea polimerului în tipar şi îmbinarea lui cu monomer. Prin această tehnică se obţin
coroane poroase cu modificări volumetrice şi calităţi mecanice deficitare. Totul se datorează
excesului de monomer care se încorporează si bulelor de gaz, rezultate din evaporarea lui.
Polimerizarea se însoţeşte de contracţii mari şi, în final, se creează zone mai puţin compacte, mai
puţin rezistente la uzură.
g) DEZAMBALAREA ŞI PRELUCRAREA COROANEI ACRILICE . Cuvetele se deschid după
răcire. Cu instrumente ascuţite se îndepărtează gipsul şi se spală cu apă. Surplusurile de masă
acrilică se îndepărtează cu pietre abrazive, la viteze mici pentru a nu încălzi şi depolimeriza masa
acrilică.
Finisarea se execută prin îndepărtarea asperităţilor cu pietre mici, executându-se şi
eventualele ameliorări ale formei. Lustruirea se realizează cu ajutorul „motorului orizontal" la
care se adaptează periile de lustruit. Materialul pentru lustru este o pastă obţinută din amestecul
apei cu pulbere de piatră ponce. Luciul final se obţine dintr-o pastă rezultată din amestecul de
cretă sau gips cu alcool, vehiculată de o piesă numită „puf de lustruire". Se spală în final cu apă
şi detergent, după care se menţine în apă obişnuită până la trimiterea în cabinet.
VII.3.1.2. COROANA FIZIONOMICĂ DIACRITICĂ
A) RĂŞINILE DIACRILICE sunt produşi polimerici care, în principiu, au trei
componente de baza:
- componenta organică, ce reprezintă până la 30% din volumul respectiv. Este formată din doi
copolimeri. Aceşti copolimeri sunt dimetilacrilici, compuşii cel mai frecvent întâlniţi fiind
BIS-Gama, denumit şi copolimer de bâză şi copolimeri de diluţie care cresc stabilitatea celor
de bază. Tot în componenta organică se introduc şi sistemele de iniţiere ale polimerizării.
Acestea pot iniţia polimerizarea chimică sau foţopolimerizarea.
- componenta anorganică, ce se prezintă sub forma unei pulberi fine de 20-25 mµ din cuarţ
cristalin, siliciu coloidal, sticle borosilicate etc.
- componenta caracteristică ce a făcut posibilă apariţia răşinilor diacrilice o constituie SILANII.
Aceştia sunt compuşi organici din siliciu care au capacitatea de a realiza legături chimice între
compuşii polimerici şi compuşii anorganici: Se cunosc şi sub denumirea.de primeri sau agenţi
de cuplare. Se prezintă sub formă de lichide clare, capabile de reacţii chimice bidirecţionale.
O direcţie creează legături hidroxi cu oxizii componentei anorganice. Cealaltă direcţie se
leagă de produşii organici prin intermediul unui radical anorganic nesaturat. Fiecărui polimer
îi corespunde un anumit silan, existând atâtea tipuri de silani câte tipuri de radicali organici
sunt necesari pentru a se lega de polimerii respectivi. Până la sintetizarea silanilor nu a fost
posibilă realizarea de legămri chimice organo-anorganice.
Răşinile diacrilice, faţă de cele acrilice, prezintă o contracţie mai redusă de polimerizare,
absorb mai puţină apă şi au calităţi mecanice net superioare. Au un aspect fizionomie iniţial mai
performant, stabilitate cromatică în timp relativ mai bună şi cu fenomene de îmbătrânire mai
lente.
Răşinile diacrilice nu reuşesc să atingă performanţele estetice şi de stabilitate ale maselor
ceramice. Răşinile diacrilice se recomandă pentru confecţionarea de coroane fizionomice şi
pentru- reparaţii de necesitate ale coroanelor ceramice neesenţial deteriorate. Utilizarea lor
deelecţie rămâne pentru confecţionarea de coroane cu infrastructură metalică. Sunt preferate în
defavoarea acrilatelor pentru confecţionarea coroanelor fizionomice provizorii deoarece au un
traseu tehnologic mult mai scurt. Se prezintă sub formă de tuburi de diverse nuanţe cu destinaţie
pentru reconstituirea straturilor de dentină, de smalţ şi de luciu final.
Sunt însoţite de un tuib de opaquer.
B) O metodă mai rapidă, facilă, de realizare a coroanelor fizionomice diacrilice constă
în:
- izolarea modelului unitar cu izolanţi specifici" ce împiedică 1 difuzia diacrilatului în masa de
gips;
- peste izolant se aplică pasta de opaquer care se fotopolimerizează;
- peste opaquer se aplică stratul de colet şi de dentina care se modelează cu spatule nemetalice.
Se fotopolimerizează;
- peste stratul de dentină se aplică stratul de smalţ care este mfei translucid şi permite obţinerea
unei grosimi suficiente a marginii incizale. Şe fotopolimerizează. în final se fotopolimerizează
stratul de glazură.
Conform acestei metode se elimină etapele de machetare şi obţinere a tiparului, .necesare
prelucrării acrilatelor. De asemenea, polimerizarea este mult mai rapidă şi mai uşor de controlat.
VII.3.1.3 COROANA FIZIONOMICĂ CERAMICĂ
Coroana fizionomică ceramică este o microproteză de înveliş fizionomică realfeată după
tehnologia proprie maselor ceramice.
Masele ceramice utilizate în stomatologie sunt definite în literatură cu termenul de
porţelan dentar sau ceramică dentară. Al doilea termen are un înţeles mai larg şi exprimă foarte
bine procesele de perfecţionare la care sunt supuse în prezent masele ceramice. Ceramicile
dentare constituie o categorie de materiale cu largi indicaţii deoarece:
- determină aspectul firesc al restaurărilor prin posibilităţile de combinare ale culorilor,
stabilitate cromatică permanentă şi transluciditate apropiată de cea a smalţului dentar;
- biocompatibilitatea superioară determinată de stabilitatea chimică, conductibilitatea termică
nulă şi pasivitatea reacţiilor la contactul cu ţesuturile vii;
- calităţile biomecanice: rezistenţă la abrazie şi şocuri.
Au şi dezavantaje:
- rezistenţă scăzută la tracţiune şi încovoiere;
- se prelucrează după procese tehnologice laborioase şi la preţ de cost ridicat;
- nu permit execuţia de retuşuri şi reparaţii după fixarea pe substruttura organică;
In cazul microprotezelor, ceramicile dentare sunt indicate pentru confecţionarea
incrustaţiilor, coroanelor de înveliş fizionomice, coroanelor metalo-ceramice şi dispozitivelor
corono-radiculare ceramice, a faţetelor de colaj etc.
Ceramicile dentare (categorie a maselor ceramice) utilizate pentru coroanele fizionomice
în momentul actual pot fi clasificate în: - CERAMICĂ DENTARĂ CLASICĂ ce are în compoziţie
feldspat, cuarţ, caolin, alumină, pigmenţi, lianfi şi alţi oxizi sau săruri; - CERAMICILE MODERNE
care mai conţin şi alţi produşi minimali în afară de cei enumeraţi şi în a căror compoziţie au
crescut proporţiile de oxizi metalici. Creşterea în proporţie de peste 50% din masa ceramică a
aluminei (A1203) a condus la obţinerea - CERAMICILOR ÎNALT ILUMINATE. Acest adaos a modificat
forma de cristalizare a masei ceramice, fapt care-i conferă rezistenţă mecanică crescută,
plasticitate şi o elasticitate optimă. Adaosul de oxid de magneziu peste 5% a condus la obţinerea
CERAMICILOR MAGNEZIENE.
Prin amestecul de alumină cu sticle speciale şi prin dirijarea tratamentelor termice
adresate modificării stărilor alotropice ale cuarţului şi în mod deosebit ale feldspatului s-au
obţinut - CERAMICI STICLOASE.
Aceste prelucrări şi obţinerea de noi reţete de mase ceramice sunt încă secrete de
fabricaţie ale producătorilor de sisteme ceramice şi din punct de vedere tehnologic au avut drept
rezultat:
- obţinerea de ceramici cu temperatură de ardere definită:
- ceramici cu punct termic ridicat (1200-1400°C);
- ceramici cu punct termic mediu (1050-1200°C);
- Ceramici cu punct termic coborât*(800-1050°C);
- abţinerea de ceramici cu posibilităţi de ardere în medii diferite: în aer atmosferic, în vacuum.
Tehnicile de obţinere a coroanelor fizionomice ceramice sunt:
• tehnici de ardere -pe folie de platină, pe model refractar;
• tehnici de turnare sau presare în tipare obţinute pe baza machetei de ceară;
• tehnica directă prin sculptarea mecanică cu instalaţii speciale;
• tehnici speciale, cum este tehnica porţelan-ceară în care ceara constituie vehiculul de transport
al ceramicii. Tehnica se adresează în mod special corecţiilor la nivel cervical.
Diversele tehnici se pot aplica singure sau asociate, în funcţie de modul cum a fost
conceput sistemul ceramic ales.
Pentru a sublinia importanţa acestor ameliorări
tehnologice în confecţionarea coroanelor fizionomice ceramice
precizăm că procedeul clasic se bazează pe arderea pe folia de
platină. Tehnologiile njoderne permit renunţarea la această
folie. Ceea ce se menţine de la procedeul'clasic sunt straturile
de ceramică ce alcătuiesc pereţii coroanei ceramice (fig. 71).
După depunerea fiecărui strat se procedează la arderea lui.
STRATUL DE OPAQUER - grundul - este format dintr-o
Fig. 71
masă ceramică opacă, foarte rigidă pentru a susţine toate
straturile suprapuse. în afară de rolul de schelet, grundul împiedică vizibilitatea prin transparenţă
a substructurii organice şi a cementului de fixare. Creează un fond opac pe care se manifestă
numai efectele cromatice dorite realizate de straturile superioare. Acest strat de grund în tehnica
clasică se aplică direct pe folia de platină. Tehnicile moderne care au renunţat la folia de platină
permit obţinerea acestui schelet din alte categorii de mase ceramice, pe care pentru diferenţiere le
vom numi ceramici de miez sau de nucleii ceramic. Nucleul ceramic îndeplineşte şi celelalte
funcţii ale grundului.
STRATUL DE DENTINĂ este stratul cel mai consistent. El dictează nuanţa de fond a dintelui
şi obţinerea dimensiunilor micro-protezei. Deoarece masele ceramice suferă la ardere o
contracţie mare, masa de dentină se edifică supradimensionat având un volum cu 25-30% mai
mare. Masa de dentină nu se aplică la nivelul coletului din două motive: pentru a nu se deforma
folia de platină în momentul contracţiei la,ardere şi pentru a permite aplicarea masei de colet cu
calităţi coloristice diferite de cele ale restului dintelui. De asemenea, masa de dentină nu edifică
în totalitate zona incizală unde se va depune masa de smalţ.
Al treilea strat se realizează după arderea stratului de dentină şi constă în aplicarea MASEI
DE COLET, mai colorată (fig, 72) şi a MASEI DE SMALŢ, mai transparentă, care completează
modelajul treimii incizale.

Fig. 72
In acest al treilea strat sunt aplicate şi MASELE DE CORECTARE ce completează detaliile de
morfologie, de transparenţă, defectele de culoare, petele, fisurile. în acest strat se pot aplica şi
masele Nde ceramică ce'au drept scop crearea de efecte cromatice similare cu cele ale dinţilor
naturali din arcada dentară respectivă. După ardere se verifică toate detaliile propuse în
edificarea coroanei, dacă dste posibil şi proba în cavitatea orală.
In final se aplică şi se arde STRATUL DE GLAZURĂ. Acesta este constituit din masă ceramică
sticloasă care conferă coroanei ceramice o suprafaţă netedă cu o strălucire asemănătoare dintelui
natural. Cel mai corect este să se renunţe la aplicarea stratului de glazură şi să se efectueze o
ultimă ardere până aproape de punctul de fuziune al ceramicii (cu 5-6°C sub), ceea ce conduce la
fuziunea stratului superficial de ceramică. Luciul este mult mai intens şi mai stabil.
Indiferent de sistemutceramic şi tehnologia de realizare a coroanei fizionomice, ceramica
trebuie să cuprindă (cu unele excepţii) aceste straturi. Se diferenţiază numai tehnica de obţinere a
lor.
Masele ceramice necesare obţinerii în laborator a coroanelor fizionomice se prezintă în
seturi care diferă de Ia un sistem ceramic la altul. Aceste seturi se numesc şi „truse de ceramică
preparabilă" pentru a se diferenţia de ceramica manufacturi-zată, care se livrează sub forma unei
piese protetice finite, cum ar fi dinţii artificiali, faţetele etc.
Un set de CERAMICĂ PREPARABILĂ va conţine:
- pulberile de ceramică conţinute în flacoane de sticlă marcate cu indicativii de culoare şi
pentru stratul pe care-1 reface:
- strat de bază (grundul sau nucleul);
- strat de dentină;
- strat de smalţ;
- in aceste flacoane sunt pulberile accesorii necesare: corective, pentru efecte cromatice şi
masele transparente;
- lichidele sunt de asemeni conţinute în flacoane de sticlă marcate şi se diferenţiază în:
- lichide de constituire a masei ceramice pe bază de apă ^ distilată în amestec cu glicerina
sau dextrină;
- lichide speciale cu rol de liant, izolant, lac de distanţare sau diluant al lacului.
In funcţie de complexitatea sistemului ceramic, setul de prezentare mai cuprinde:
- materiale auxiliare - mase de ambalat, pentru turnare, pentru ardere, sablare, inclusiv
cementul de fixare;
- instrumente necesare edificării, turnării sau arderii maselor ceramice, instrumentar de
prelucrare mecanică;
- aparate cum ar fi: centrifuga de turnare, cuptorul de ardere, sablatorul;
- alte accesorii dintre care obligatorii sunt cheile de culori identice pentru cabinet şi laborator şi
caseta cu instrucţiuni.
REALIZAREA COROANEI FIZIONOMICE CERAMICE PRIN TEHNICI DE ARDERE A MASEI CERAMICE
DENTARE
Arderea masei ceramice se poate realiza pe suport de platină sau pe model refractar.
a) Suportul realizat din folia de platină este specific tehnicii clasice, dar a fost preluat şi
de tehnicile moderne.
TEHNICĂ CLASICĂ presupune două etape distincte care se integrează în algoritmul clinico-
tehnic comun:
- confecţionarea şi adaptarea suportului de platină;
- arderea masei ceramice.
Modelul unitar pe care se adaptează folia de platină trebuie să fie dur, perfect neted,
stabilvolumetric şi rezistent la fracturare. Materialele recomandate sunt amalgamul, cementul,
gipsul extradur sau metalele depuse galvanic, toate realizate după tehnicile cunoscute.
Folia de platină cu grosimea optimă între 0,20-0,25 mm se decupează
sub forma unui romb de dimensiuni corespunzătoare celor ale modelului
unitar. Centrul feţei vestibulare a modelului unitar se plasează la intersecţia
diagonalelor rombului $i se menţine permanent în aceeaşi poziţie cu
degetele. Incizal, folia se decup'ează cu foarfecele până la nivelul marginii
incizale. Cervical, folia trebuie să depăşească prepararea cu 4-5 mm. Excesul
se îndepărtează prin tăiere. Extremităţile vestibulare ale foliei se mulează
pornind de la linia mediană vestibulară pe feţele proximale ale modelului şi
se unesc pe linia mediana a feţei orale (fig. 73 a şi b). La acest nivel
extremităţile se taie, rămânând un exces de 1 mm la una şi 2 mm la cealaltă.
Cu un instrument rotunjit din plastic sau din lemn se reface traseul de
adaptare vestibulo-proximo-orală, perfectându-se intimitatea model-folie. Fig. 73
Extremităţile orale ale foliei se îmbină prin falţuire. În final suportul de platină este perfect
adaptat lâ model, neted şi se îndepărtează uşor, fară deformări. Cervical, se scurtează până când
depăşeşte cu 2 mm prepararea. îmbinarea foliei se poate plasa şi pe una din feţele proximale,
urmând acelaşi procedeu (matrice cufalţ lateral).
Urmează un tratament termic al suportului de platină la 1200-1300°C pentru degresare şi
degazare (10 minute).
Arderea masei ceramice cuprinde etapele: prepararea pastei de ceramică, aplicarea şi
condensarea sa pe suportul de platiritt şi arderea propriu-zisă.
Prepararea pastelor se realizează pe plăci de sticlă .marcate de la început cu numerele de
cod ale nuanţelor ce vor fi folosite. Pulberile ceramice se amestecă cu lichidele pe bază de apă
distilată cu ajutorul spatulelor inoxidabile, până ce se obţine o pastă consistentă ce permite
modelarea. Cu o spatulă fină de modelat şi pensule fine din păr de samur se aplică succesiv
masele ceramice. Fiecare strat trebuie să fie cât mai compact. Compactarea se realizează prin
vibrare cu spatule speciale sau pqn tamponare uşoară cu hârtie absorbantă care preia şi excesul
de umiditate. Apa se îndepărtează şi prin absorbţia de~ către pudra uscată care se presară pe
suprafaţa pastei umede. Suprafaţa stratului condensat se curăţă de pulberea în exces cu ajutorul
ujiei perii fine. Pentru prima ardere se aplică stratul de grund gros de 0,3 mm. Suportul de platină
se îndepărtează de pe model, se aşează pe soclul refractar al cuptorului de coacere. Soclul se
menţine 10 minute în uşa cuptorului pentru uscare, apoi se împinge în incinta cuptorului pentru 5
minute, incintă clare se găseşte la temperatura de 900°C şi care este vidată. Sp scoate din cuptor
suportul de platină întărit de grund şi după răcire se seaplică pe model. Pentru a doua ardere se
aplică după aceleaşi reguli masa-ceramică pentru dentină. Aceasta este premodelată, mai
voluminoasă. Arderea cuprinde uscarea în gura cuptorului tipip de 10 minute, arderea în vid 4
minute la 900°C, întreruperea vidului şi deschiderea cuptorului, microproteza fiind menţinută în
aceste condiţii încă 1 -2 minute. Se scoate din cuptor şi se lasă să se răcească.
A treia ardere se adresează maselor de colet, maselor pentru smalţ, corecturilor. Suportul
de platină se repune pe model. Cu instrumente abrazive se îndepărtează defectele şi se
dimensionează corect microproteza în funcţie de rapoartele inter şi intra-arcadice. Se aplică
masele ceramice respective, se compactează. Urmează arderea care cuprinde: preuscarea – 10
minute, arderea - 3-4 minute în vid şi în final 1-2 minute la presiunea atmosferică şi 950°C, după
care urmează deschiderea cuptorului. în acest moment, coroana se consideră edificată şi trebuie
să răspundă dezideratelor morfologice, dimensionale şi fizionomice. Se pot efectua în continuare
corecţii prin adăugarea de mase ceramice, fiecare intervenţie fiind urmată de o nouă ardere la
parametrii specifici celei de-a treia arderi. Când totul este corespunzător urmează arderea pentru
glazură. Cu ajutorul pensulei se aplică stratul de glazură - se preîncălzeşte la gura cuptorului şi
apoi se arde timp de 2 minute la 700°C, fără vacuum. După răcire se îndepărtează folia de platină
din interiorul coroanei cu ajutorul unei pense cu vârf ascuţit, sub formă fragmentară. Dacă rămân
resturi de platină în interiorul coroanei, acestea se îndepărtează cu instrumente ascuţite fine sau
prin atac, cu apă regală; Microproteza se livrează cabinetului aplicată pe model.
TEHNICI ADAPTATE MASELOR CERAMICE MODERNE
In situaţia utilizării maselor ceramice moderne, aluminoase, magnezice, tehnologiile se
particularizează prin înlocuirea stratului de grund cu nucleul format din masele ceramice
respective.
Tehnologia ceramicii înalt aluminate cuprinde:
- realizarea modelului extradur şi adaptarea foliei de platină;
- degazarea foliei de platină;
- 2 arderi succesive până se edifică nucleul din ceramică aluminoasă gros de 1 mm.
Prima ardere de edificare a nucleului are două faze: FAZA DE USCARE - patru minute la gura
cuptorului plus trei minute în incinta vidată la 950°C şi FAZA DE COACERE care o continuă pe
precedenta 10 minute, timp în care temperatura ,ajunge la 1050°C. La această temperatură se
menţine timp de 5 minute la presiune atmosferica normală. Se răceşte lent până la 820°C.
A doua ardere cuprinde tot două faze, de uscare şi ardere (coacere), cu deosebirea că la
1050°C se menţine timp de 8 minute. Arderea maselor de dentină şi de smalţ se execută ca la
tehnica clasică.
Glazurarea se execută fără vid, 4 minute la 950°C.
Glazurarea cea mai corectă, cu luciul persistent, se obţine nu prin adaosul a 1 sau 2
straturi de porţelan de glazură, ci prin a treia ardere, care se realizează la o temperatură cu 5-
10°C sub punctul de fuziune. Astfel se topeşte stratul superficial de ceramică, conferind o
glazură persistentă.
La ceramica cu conţinut crescut de magneziu, nucleul de masă ceramică se,execută tot pe
o folie de platină după aceleaşi reguli. Folia de platină se îndepărtează înainte de glazurare, astfel
încât glazura să cuprindă şi faţa internă a coroanei.
ARDEREA MASEI CERAMICE PE MODEL UNITAR REFRACTAR (Hi-Ceram, Optec) are
următoarele particularităţi:
- realizarea obişnuită a modelului unitar;
- aplicarea pe model a unui lac de distanţare care are drept scop compensarea contracţiei de
coacere a masei ceramice;
- duplicarea modelului şi realizarea unui model duplicat silico-fosfatic Pe acest model se ard
straturile. în număr de 2-3 ale nucleului la temperaturile de medie fuziune a masei ceramice.
- p e s t e acest nucleu se ard straturile de dentină, smalţ şi glazură specifice sistemelor Hi-
Ceram, Optec etc.
ARDEREA MASELOR CERAMICE PE CAPA SINTERIZATĂ DE ALUMINĂ este o tehnică
impropriu denumită „de turnare" în barbotină şi tehnica In-Ceram.
La prima tehnică (de turnare în barbotină), modelul duplicat din gips poros special este
scufundat în suspensia aluminoasă a barbotinei până când la suprafaţa acestui model se formează
o depunere sub formă de capă. Se usucă pasta depusă şi capa este introdusă într-o etuvă de
calcinâre unde gipsul se separă de . capă prin deshidratarea Ulterior capa este supusă arderii la
temperatura de medie fuziune, constituind astfel scheletul pe care se fac apoi arderile maselor
ceramice clasice.
La procedeul In-Ceram, alumina se depune pe modelul duplicat din gips poros cu
pensula, în straturi. După arderea capei la temperatura de fuziune specifică, se armează cu
pulberi de sticlă şi se arde timp îndelungat (4 ore la 1100°C). Pe scheletul ceramic constituit de
capa armată se ard masele ceraroice de dentină, smalţ, glazură.
REALIZAREA COROANELOR CERAMICE FIZIONOMICE PRIN TEHNOLOGII DE TURNARE A
MASELOR CERAMICE
Metoda se bazează pp-tehnică-clasică de turnare a aliajelor metalice.
Tehnicile Dicor:
- realizarea modelului duplicat şi aplicarea lacului de distanţare; -machetarea în ceară a
coroanei (ceară incoloră - ivoire);
- ambalarea machetei în masă de ambalat cu liant fosfafic sau mase ceramice (steinhard);
- arderea cerii şi preîncălzirea tiparului la 900°C;
- topirea masei ceramice sticloase la 1360°C - fiind menţinută la această temperatură pentru 90-
120 de minute pentru fluidizare şi apoi introducerea în tipar prin centrifugare cu centrifuga
sistemului DICOR;
- dazambalarea ceramicii şi arderea ei într-un al doilea tipar din masă de ambalat la o
temperatură mai scăzută (1075°C) în cuptorul sistemului;
- glazurarea cu mase ceramice colorate ce definitivează şi aspectul fizionomie prin ardere la
900°C fară vid.
TEHNOLOGIA DE PRESARE A MASEI CERAMICE permite obţinerea în tipare a unui nucleu
pe care se ard masele ceramice de dentină şi de smalţ. Timpii sunt:
- duplicarea modelului, aplicarea lacului de distanţare, modelarea în ceară a machetei nucleului,
eliminarea prin ardere a cerii;
- presarea în tipar a masei ceramice plastice purtată de o masă din răşini siliconate;
- dezambalarea nucleului şi coacerea lui la 1320°C timp de 8 ore;
- arderea maselor ceramice de dentină şi de smalţ.
TEHNOLOGIILE MODERNE de prelucrare mecanică necesită dotare complexă şi se
bazează pe sistemul CAD/CAM (Computer Aided Design /Computer Aided Machining) sau,
cum spun francezii, CAO/FAO (concepţie asistată pe ordinator şi fabricare asistată pe ordinator).
Principiul general este.amprentarea optică şi prelucrarea computerizată a datelor, după
care acestea sunt transmise unei maşini de prelucrare a ceramicilor prin aşchiere şi şlefuire, care
edifică microproteza. Nu se aplică deocamdată decât pentru inlay-uri ceramice, iar tehnologia şi
pierderea de material prin aşchiere le fac puţin acceptabile.
VII.4 COROANA MIXTĂ
Coroana mixtă este o proteză unidentară de înveliş constituită dintr-o infrastructură
metalică placată cu un material fizionomie polimeric sau ceramic.
Este tnicroproteza cel mai larg utilizată la momentul actual şi este încă supusă unei
intense activităţi de cercetare şi perfecţionare pentru a se îndeplini trei deziderate: aspect
fizionomie perfect; rezistepţă la solicitările funcţionale, cu un volum de material cât mai redus
pentru a nu necesita preparări ale substructurilor organice cu consum mare de ţesuturi dentare;
realizarea prin tehnologii necomplicate şi la un preţ de cost cât mai redus.
Coroanele mixte combină rezistenţa mecanică a aliajelor metalice care alcătuiesc
infrastructura cu aspectul fizionomie creat de materialele de placare (suprastructura).
Coroanele mixte pot fi indicate în toate situaţiile de tratament prin acoperire al leziunilor
odontale corono-radiculare şi ca elemente de agregare sau sprijin în construcţiile protetice
plurale. Permit aplicarea pe substructuri organice preparate cu un sacrificiu de substanţă mai
mare, comparativ cu coroanele fizionomice, dar condiţii de rezistenţă mecanică strict superioară.
Coroanele mixte s-au dovedit a fi superioare coroanelor de substituţie în situaţii clinice
comparabile, deoarece nu impun devitalizarea dintelui şi realizarea de elemente de agregare
radiculară.
Comparativ cu celelalte tipuri de microproteze (incrustaţii, coroane metalice), necesită
un, sacrificiu mai mare de ţesuturi dentare, unele situaţii clinice impunând şi devitalizarea
dintelui suport.
Două dezavantaje majore plasează coroana mixtă, în aria cercetărilor:
a) realizarea unei suprafeţe ocluzale fizionomice corespunzătoare deoarece polimerii
-răşinile acrilice si diacrilice cunoscute şi aplicate până în prezent, nu au rezistenţa necesară la
uzură şi prin abrazie sau fracturare modifică rapoarele ocluzale normale; masele ceramice sunt
dure şi există riscul abraziei exagerate a dinţilor antagonişti. în plus, nu mai pot fi retuşate dupâ
aplicarea şi fixarea pe dinte pentru a se perfecta contactele dento-dentare interarcadice.
b) existenţa riscului separării parţiale sau totale a materialului fizionomie de pe
infrastructura metalică sau apariţia de fisuri, fracturi, modificări de culoare datorate infiltrării
salivei la joncţiunea cu materialul de placare.
Aceste, riscuri pot apărea în ciuda tuturor perfecţionărilor aduse.
Există mai multe criterii de clasificare a coroanelor mixte. Noi le vom aminti doar pe
acelea cu implicaţii directe în tehnologie. în fîmcţie de aspectul fizionomie, mai precis de
întinderea suprafeţei infrastructurii acoperite de material fizionomie, coroanele mixte sunt:
- parţial fizionomice, materialul de placare acoperind doar parţial infrastructura metalică.
- total fizionomice - materialul de placare acoperă toată suprafaţa
vizibilă a infrastructurii metalice (fig. 76).
In funcţie de materialul de placate, mai precis de modul în
care acesta influenţează procedeul tehnologic;, coroanele mixte sunt:
metalo-ceramice, metalo-acrilice şi metalo-diacrilice.
In funcţie de procedeul tehnologic utilizat la placarea
coroanelor, acestea pot fi realizate prin:
- arderea masei ceramice pe infrastructură;
- polimerizarea răşinilor pe infrastructură prin termopolimerizare Fig.76
sau fotopolimerizare.
Componenta metalică se poate realiza prin: turnare ştanţare, galvanizare, sinterizare etc.
In privinţa ştanţării, precizăm că nu ne referim la coroana stanţată, ci la procedeul tehnologic de
ştanţare prin care se obţin infrastructurile metalice sub formă de capă şi care vor constitui
suportul materialelor de placare.
VII.4.1, COROANA METALO-CERAMICĂ
Confecţionarea ei Se încadrează în algoritmul comun.de realizare a microprotezelor,
particularizându-se prin procedeele tehnologice de edificare a infrastructurii metalice şi aplicare
a masei ceramice.
Obţinerea infrastructurii metalice prin turnare
Pentru obţinerea infrastructurii metalice prin turnare,
tehnologia se particularizează în momentul machetării şi
pregătirii piesei turnate pentru placare. Macheta componentei
metalice turnate se realizează pe modelul unitar, model corect
încadrat în modelul âe ansamblu (fig. 77). La machetare se Fig. 77
urmăresc următoarele obiective:
- OBIECTIVUL BIOMECANIC - infrastructura metalică în final să aibă o grosime de 0,3-0,4 mm,
uniformă pe toate suprafeţele . ce urinează a fi placate, rezervând materialului de placare un
spaţiu ce-i va permite o grosime, de
asemenea uniformă, de 1-1,2 mm (fig. 78).
- nu se admite realizarea pe suprafaţa
metalului infrastructurii de macroretenţii, de
retenţii în relief sau modificări de
morfologie pentru a crea reliefuri reteiţtive.
Joncţiunea metalo-ceramică trebuie realizată
pe suprafeţe netede, planate, cu contururi Fig. 78
convexe paralele cu suprafeţele substructurii
organice^preparate;
- joncţiunea metalo-ceramică perijferică trebuie să se realizeze sub forma unor trepte (praguri)
preparate în infrastructura metalică în unghiuri deschise (chanfrein, conge),
niciodată ascuţite şi înalte de 1-1,2 mm (fig. 79);
- la coroanele parţial fizionomice componenta metalică nu trebuie să fie
vizibilă la nivel incizal, respectiv la nivelul marginii vestibulare a feţei
ocluzale. Marginea incizală se reconstituie din ceramică (fig. 80),
joncţiunea. metalo-ceramică plasându-se pe faţa orală la 2,5 mm spre
cervical (în funcţie de tipul de ocluzie). La nivel ocluzal, ceramica se
plasează la 2,5 mm spre vestibular de stopul centric, reconstituind
Fig. 79
marginea ocluzo-vestibulară;
- joncţiunile metalo-ceramice proximale se vor situa întot-
deauna oral faţă de ariile de contact interproximal şi vor fi sub
formă de trepte (aripioare) coplanare în sens vertical. La
coroanele total fizionomice, joncţiunea orală metalo-ceramică
poate fi,plasată sub, juxta sau supragingival.
Fig. 80
La ambele tipuri de coroane metalo-ceramice; „zonele
cheie" sunt reprezentate de zonele cervicale „vizibile". Mai precis, este vorba despre joncţiunea
dento-protetică cervicală vestibulară şi interproximală.
Confecţionarea machetei infrastructurii metalice trebuie să se adapteze întocmai
raţionamentului după care s-ă făcut prepararea substructurii organice. Dirijarea machetării
trebuie să respecte criteriile de preparare a substructurii organice.
- OBIECTIVUL BIOLOGIC - este dependent de starea clinică de sănătate parodontală şi
conformare a parodohţiului. Paro-donţiul marginal nu trebuie traumatizat în timpul preparării şi
ulterior de către microproteza fixată pe dinte. Un şanţ gingival cu dimensiuni reduse creează un
spaţiu cu „dimensiuni mici" pentru joncţiunea dento-protetică. Scopul prelucrării este de a se
obţine un „spaţiu lărgit" pentru această joncţiune. Ca atare:
- prepararea end-knife nu are logică în cazul coroanelor metalo-ceramice;
- preparările chanfrein petmit obţinerea unui spaţiu lărgit în care se poate plasa colereta
metalică subgingivală, dar există riscul vizibilităţii prin transparenţa gingivală;
- preparările cu prag sunt cele care permit
pbţinerea unui „spaţiu cervical mărit
corespunzător, dar necesită un sacrificiu mare
de ţesuturi dentare (fig. 81). De aceea, pragul
circular subgingival se prepară mai rar. Cel mai
frecvent se utilizează un prag înfundat
s,ubgingival în porţiunea vizibilă, continuat cu
o preparare în châtifrein sau cu prag supra-
gingival în zonele invizibile. Trecerea de la o Fig. 81
zonă la alta de preparare se va-macheta tot sub
formă de treapta cu aceleaşi dimensiuni. Pragul gingival se înfundă în funcţie de nivelul
joncţiunii dento-epiteliale şi poate fi în unghi obtuz sau conge, dar întotdeauna mai mare de 90°,
putând ajunge până la 130-145°.
Machetarea se va realiza în
funcţie de aceste situaţii după
cum urmează (fig. 82):
- realizarea joncţiunii
subgingivale dento-metalice
totale
- capa metalica acopera in
intregime preparatia fara sa- Fig. 82
si modifice forma si
grosimea (fig.82 c );
- jonctiunea dento-protetica completa, dar capa se subtiaza spre gingival, creand un
spatiu pentru un strat mai gros de ceramică; îngroşarea se realizează numai în sens
vertical;
- joncţiunea dento-protetică parţială completată spre gingia marginală cu joncţiunea
dento-ceramică. Capa nu acoperă toată suprafaţa şi este un pic îngroşată la margini
pentru a se asigura rezistenţa (fig. 82 b).
La preparările la care nu s-a obţinut „spaţiu lărgit" corespunzător şubgingival se
va insinua numai coreleta metalică ce va realiza joncţiunea dento-metalică
corespunzătoare. Joncţiunea metalo-ceramică se realizează tot în treaptă'preparată pe
infrastructura metalică. Chiar dacă este foarte corect realizată şi în momentul adaptării
metalul nu este vizibil, ulterior, prin retracţie gingivală, colereta metalică va deveni
vizibilă.
- obiectivul clinic - în timpul machetării, conform datelor clinice se. va urmări:
- în caz de funcţie canină, faţa palatinală a acestui dinte va fi în întregime metalică sau
funcţia canină va fi transformată în funcţie grup;
- în zonele laterale, faţa ocluzală se acoperă cu ceramică atunci când se creează un
spaţiu interocluzal uniform de 1,4 rfim şi care permite recon stituirea corectă a
stopurilor ocluzale. în această zonă de maximă solicitare a re liefurilor ocluzale, acestea
nu se edifică prin nerespectarea grosimii masei ceramice, ci prin machetarea
morfologică a infrastructurii metalice. Joncţiunea metalo-ceramică periferică se
plasează pe faţa orală la cel puţin 2,5 mm de faţa ocluzală.
Greşelile tehnologice au repercusiuni ulterioare deoarece reechilibrarea ocluzală
prin şlefuire este dificila. Rapoartele ocluzale neechilibrate conduc la abrazii dentare şi
traumatizare parodontală datorită durităţii mari a masei ceramice, care nu se abra zează.
Materialele nou-apărute au dus şi la apariţia de tehnici de machetare noi. Astfel a
apărut machetarea infrastructurii metalice sub formă de plasă, al cărei relief este plan la
contactul cu dintele şi convex spre masa ceramică. Tehnica INZOMA permite realizarea
de suprafeţe concave''ale infrastructurii la nivelul pereţilor orali şi vestibulari.
Noile tehnici sunt încă în cercetare şi rezultatele lor în timp aşteaptă
confirmarea.
Aliajele din care se toarnă infrastructura metalică sunt cuprinse în cele trei
categorii de aliaje: nobila, nenobile, pe bază de Ti, dar toate trebuie să aibă calităţi
particulare:
- să asigure formarea stratului de oxizi necesar unirii cu masa ceramică. Se
realizează prin adaosuri de Fe, Sn, Ir, alături de Au, Pt, Pd, elemente care sunt şi
componente ale aliajelor nenobile. Titaniul şi aliajele de titanium prin oxidarea
spontană corespund maxim acestor cerinţe;
- sa aibă un interval de topire cu cel puţin 150-200°C mai ridicat decât al
arderii masei ceramice; masele ceramice care se ard pe metal au temperatura de ardere
(coacere) cuprinsă între 850-1100°C. Masele ceramice de înaltă duritate se coc (ard) la
1400°C, deci solicită aliaje metalice corespunzătoare;
- modulele de elasticitate şi de dilatare termică să fie sincrone cu ale masei
ceramice pentru a rezista la arderile succesive ale maselor ceramice, fară a afecta
ulterior masa ceramică prin tensionări ce ar conduce la fracturare;
- infrastructurile mecanice trebuie sâ fie dure şi rigide.
Fiind aliaje speciale se particularizează:
- machetarea tijelor cu lungimea de. 1,5-2 mm şi diametrul de 4 mm. Când este
necesar (mai multe machete) tijele intermediare au un diametru de 5 mm, tijele
secundare au o lungime de 2,5-3,5 mm şi cele 2-3 tije principale au un diametru de 4-5
mm.
- detensionarea machetei se face prin menţinerea pe model câteva ore la temperatură
constantă a camerei, iar eventualele defecte se corectează cu PLASTODENT U;
- pentru degresare se utilizează WAXIT sau un solvent al acizilor gra$i (benzen,
toluen, xilol);
- masele de ambalat trebuie să reziste ta temperaturi înalte şi de aceea sunt pe bază de
fosfat, niciodată de sulfat. Sunt mase de ambalat specifice, recomandate special pentru
un aliaj sau un grup de aliaje. Se prepară întotdeauna la vacutim malaxor. Pentru
evacuarea cerii machetei se introduce mufa (conformatorul) după 2 ore de la ambalare
într-un cuptor de uscare încălzit până la 300°C, pentru 30-60 de minute, încălzirea
mufei uscate se realizează într-un cuptor prealabil incalzit la 300C. Se ridica
temperatura cu 20c pe minut, timp de 20-60 de minute, pana la 850-900C. Topirea este
la 1400C, realizata intr-un interval de120-180 secunde, numai in creuzete ceramice,
cele de grafit fiind utilizate măi rar. Pentru aliaje nobile şi seminobile se utilizează
creuzete de grafit, cele ceramice utilizându-se pentru aliajele comune. Sursele de
căldură sunt curentul electric de înaltă frecvenţă: flacăra oxipropan şi - oxi-acetilenică
arcul electric fiind prohibit.
Pregătirea suprafeţei metalice pentru acoperirea (placarea) cu mase ceramice
După dezambalare urmează etapele:
- sablarea cu particule de corindon (Alfa A1 2 0 3 );
- prelucrarea cu freze dure de oţel sau diamantate, conform principiului singurei
direcţii de manipulare; nu se prelucrează cu gume abrazive sau pietre cu lianţi deoarece
se includ impurităţi în suprafaţa metalului;
- decaparea cu acid fluorhidric, 15 secunde;
- fierberea componentei metalice în apă distilată saiţ spălarea cu alcool etilic de 0,2%.
Condiţionarea suprafeţelor prin oxidarea componentei metalice
Se urmăreşte obţinerea unui strat de oxizi care, în concen traţii optime, asigură:
- legarea chimică metalo-ceramică;
- realizarea punţilor de oxigen;
- difuzarea ionilor metalici în masa ceramică, constituind „zona de difuziune,, în care
elementele difuzează dintr-o componenta în alta;
- creşte „reactibilitatea" suprafeţelor metalice, creând premisele esenţiale de
desfăşurare a reacţiilor chimice între faza solidă metalică şi fază fluidă a masei
ceramice.
Oxidarea se realizează prin aducerea la incandescenţă a componentei metalice:
960-980°C, timp de 8-10 minute pentru aliajele nobile; 1035°C - % 30 secunde pentru
aliajele nenobile.
După scoaterea din cuptor metalul se răceşte lent sub clopot de sticlă. Oxidarea
determina o închidere a nuanţei aliajului. Dacă este o oxidare exagerată, stratul de oxizi
este prea gros şi poate fi diminuat în baie de HC1 20%, timp de 10 minute. Metodele
modeme au renunţat la oxidare, utilizând agenţi de cuplare. Au indicaţii majore pentru
aliajele nobile. Şi aceşti agenţi sunt recomandaţi selectiv, creând legături metalo-
ceramice deosebite din punct de vedere al rezistenţei şi influenţând culoarea prin
transparenţă.
Precauţie - după decaparea cu acid fluorhidric, componenta metalică este
manipulată cu pensa. înainte de a începe depunerea masei ceramice capa se aplică pe
modelul de lucru, care se izolează prin aplicare de lac izolator pentru a împiedica
difuziunea lichidului pastei ceramice.
Alte metode de realizare a componentei metalice
Acestea au apărut prin reactualizarea metodelor clasice şi au drept scop
înlocuirea turnării componentei metalice, care este considerată scumpă şi laborioasă şi
poate dujce la erori datorită multitudinii de faze tehnologice. La aceasta se adaugă şi
insuficienţa redării fizionomiei indusă de materialul prelucrat, conform normelor
clasice.
Reactualizarea procedeului de ştanţare a capelor metalice are timpii tehnologici:
- pe modelul unitar din gips se aplică o folie din plastic pentru distanţare cu grosimea
de 1 0 mµ;
- peste folia din plastic se stanţează oxapă din aur, groasă de 50 -80 mµ;
- capa este îngroşată cu metal sinterizat, acoperită cu agent de legătur a (primer) şi
urmează depunerea masei ceramice.
Reactualizarea metodei de fenestrare vestibulară a infrastructurii metalice (mai
rar utilizată):
- se realizează modelul unitar duplicat în două exemplare cu materiale refractare;
- pe primul model se toarnă infrastructura metalică fenestrată vestibular, astfel ca prin
masa ceramică să transpară dentina;
- pe al doilea model duplicat se aplică infrastructura metalică şi se arde masa
ceramică simultan pe metal şi la nivelul ferestrei direct pe substructura dentară.
Adaptarea procesului de galvanizare
Modelul unitar este duplicat. Pe acest model duplicat şe aplică un lac bun
conductor de electricitate (emulsie cu grafit sau Ag. coloidal). Se introduce în baia
galvanică unde se depune aur sau aliaje pe bază de pr -Ni, până se obţine o. capă groasă
de 0,2-0,3 mm. Dacă se lucrează cu cape din aliaje nenobile ; se plachează apoi galvanic
cu aur cu o grosime de 20-30 mµ. Capa se transferă pe modelul unitar de mare precizie
şi se arde ceramica.
Procedeul de sinterizare a metalelor
Sinterizarea metalelor (arderea) este un procedeu prin care infrastructura
metalică se edifică prin aplicarea granulelor metalice la temperaturi aflate sub limita de
lichefiere totală.
Granulele metalice sunt din aliaje nobile şi amestecate cu un lichid formează
pasta de sinterizare. Pe un model unitar duplicat în masă de ambalat termorezistentă,
uscat şi tratat cu lichidul pastei de sinterizare, se aplică primul strat de pastă de aur. Se
usucă la 1400° C, se aplică al doilea strat şi se usucă şi acesta în cuptorul deschis. Se
închide cuptorul şi se sintetizează la 1000 ° C, timp de 10 minute.
După aceeaşi schemă se sintetizează al doilea strat de aur plasat pentru creşterea
rezistenţei mecanice, care conţine aditivele necesare pentru ceramică. Capa se transferă
apoi pe modelul unitar şi se aplică ceramica.
Procedeul electrocoroziunii este readus în actualitate datorită posibilităţilor de
control computerizat.
Se adresează aliajelor,dificil de turnat, inclusiv Ti, dar încă nu are utilizare
curentă.
Ti, prin calităţile sale: rezistenţă mecanică mare la o greutate specifică mică (4,5
g/cm ), rezistenţă foarte mare la coroziune şi calităţi excepţionale de biocompatibilitate,
3

a trezit interesul lumii medicale fiind utilizat în ortopedia generală şi stoma tologică, la
confecţionarea protezelor, a substitutelor de ţesuturi dure osoase, dentare. Punctul de
topire ridicat (1670-1700°C) şi afinitatea crescută pentru compuşii aerului atmosferic au
impus condiţii speciale pentru turnare. Au apărut sisteme de prelucrare a Ti. In acest
sens, precizăm că producătorii de produse utilizate în metalo-ceramică au adoptat aceste
maniere de realizare a sistemelor tehnologice. Un sistem tehnologic trebuie să cuprindă
foarte multe componente: materialele necesare confecţionării piesei protetice, metal,
liant, mase ceramice, cuptor, gips, lacuri izolante etc. Este bine să se utilizeze numai
componentele recomandate de producător. Se rezolvă astfel toate problemele de
compatibilitate între materiale şi se elimină neconcordanţele determinate de
modificările volumetrice.
Realizarea componentei fizionomice din mase ceramice
a) Pentru realizarea componentei fizionomice a coroanelor mixte metalo-ceramice
se utilizează mase ceramice specifice ale căror proprietăţi rezultă din punerea în
amestec a constituenţilor. Sunt cuprinse în categoria maselor ceramice pentru placare,
care ard la temperaturi joase (9Q0-980°C):
- au coeficient de dilatare termică sincron cu al aliajelor pe care se ard;
- rezistenţa la solicitările mecanice - asigură rezistenţa la compresiune a piesei
protetice, aceasta fiind egală cu a metalului;
- rezistă la şocuri termice şi la variaţiile bruşte de temperatură din cursul proceselor
tehnologiee;
- au omogenitate aproape egală cu a metalului, fiind mase compozite fară pori şi cu o
densitate optimă;
- satisfac cerinţele cromatice necesare utilizării pentru afca -' dele dentare şi asigură
transluciditatea specifică unui dinte natural;
- sunt prezentate în sistem pulbere-lichid, încadrate în sistemele tehnologice specifice
de realizare a piesei protetice ceramo-metalice;
- placarea infrastructurii metalice se realizează prin arderea în cuptoare speciale în
care parametrii temperatură/timp sunt asiguraţi în condiţii de vid;
- în timpul arderii se pFoduc: uscarea prin evaporarea apei, arderea lianţilor,
coloranţilor şi a altor compuşr organici, arderea pastei ceramice care, ca şi în cazul
metalelor, produce unirea particulelor din stratul superficial topit.
Sunt necesare mai multe arderi prin care se depun grundul, stratul bazal.de
dentină, stratul de corectură, stratul de glazură.
Pentru arderea masei ceramice se pregătesc:
- infrastructura metalică oxidată sau tratată cu bonding (primer), plasată pi modelul de
ansamblu;
- trusa de mase ceramice a sistemului, din care vom alege pulberile straturilor dirijând
nuanţa încă de la primul strat.
Intr-o trusă găsim flacoane de pulbere pe nuanţe. Culoarea finală este transmisă
din cabinet conform cheii de culori specifice materialului utilizat. Obţinerea culorilor se
execută prin amestecul de pulberi colorate. O trusă cuprinde:
- un flacon de grund alb sau de diverse nuanţe;
- un număr de flacoane de masa de b^ză (dentină) de diverse . nuanţe opace;
- nuanţe de corectura;
- nuanţe de ceramică pentru gingie;
- flacoane de nuanţă pentru glazură, pentru reproducerea smalţului, cu diverse grade
de transluciditate;
- flacoane cu lichid - pentru izolarea modelului, pentru amestecul cu pulberea şi
formarea pastei, lichid cu adaos de coloranţi;
- accesorii: plăci, godeuri pentru realizarea pastei, pensule fine din păr de samur,
spatule fine, materiale pentru absorbţia lichidelor şi pentru condensarea pastei
ceramice.
In momentul aplicării trebuie şă îndepărtăm excesul de lichid din pastă pentru ca
masa ceramică să nu sufere o contracţie mare, să fie omogenă şi să capete o rezistenţă
mecanică mai mare; îndepărtarea excesului de lichid se realizează prin trei procedee şi
este bine să fie aplicate succesiv:
- condensarea prin presare cu instrumente de presiune a pastei pe metal;
- uşoară presiune şi absorbţie a excesului de apă cu hârtie absorbantă;
- vibraţie mecanică.
Aplicarea grundului (opaquer) - acesta se poate depune într-un singur strat sau,
mai corect, în două straturi. Se amestecă pulberea cu licjiidul până se obţine o pastă
cremoasă. Se aplică cu pensula un strat uniform pe toată suprafaţa metalică tratată. Se
vibrează mecanic şi se absoarbe excesul de lichid. Şe usucă la gura cuptorului. Dacă
aplicarea este în două straturi, primul este mai subţireV a:l doilea mai gros, până se
ajunge la o grosime totală 3 grundului de 0,2-0,3 mm. După uscarea prealabilă se arde
în cuptor în condiţii de vid la 970°C, timp de mitiute. Se răceşte sub clopot de sticlă. Se
verifică dacă eate corectă acoperirea întregii suprafeţe metalice pregătite. Rolul
grundului este de a împiedica transparenţa metalului prin masa ceramică. La nivel
cervical, grundul trebuie să fie în strat subţire pierdut, deoarece poate influenţa aspectul
fizionomie; în plus, nu se glazurează corect, devenind zonă de retenţie pentru placa
bacteriană. Grundul poate suferi o contracţie de ardere până la 25%. Grundul în exces
se şlefuieşte ; cu piatră abrazivă şi se spală sub jet de apă. Dacă există defecte de
acoperire sau fisuri mari se repetă arderea, dar fară a se îngroşa stratul mai mult de 0,3
mm.
Aplicarea masei ceramice de bază
Masa ceramică de bază cuprinde ceramica de colet, masa dentinară şi masa de
smalţ. In prealabil se prepară cele trei paste prin.amestecul pulberii cu apă, până când
se obţine o pastă de consistenţă crescută. Cu spatula se aplică masa de colet şi masa de
dentină, se vibjează mecaiftc şi se îndepărtează apa în exces. Se aplică a poi pasta de
smalţ care este mai groasă la marginea incizală - faţa ocluzală. Succesiunea aplicării
materialelor în sens vertical se realizează prin treceri disimulate pentru a nu se marca
limitele dintre ele. în final pasta are un volum cu 25% mâi mare în toate sensurile şi
prin modelaj redă morfologia normală a coroanei mixte.
Se usucă la gura cuptorului 5 minute până când capătă aspectul de pastă uscată.
Se introduce în cuptorul încălzit la 750°C. Se creează vidul şi în 6 minute se ridică
temperatura până la 950° C. Timp de 1 minut se menţine această temperatură, după care
se întrerupe vidul şi se răceşte lent. Se controlează şi se constată dacă sunt deficienţe de
formă, volum sau culoare. Defectele depistate şe înlătură cu instrumente abrazive
pentru ceramică, se spală cu jet de apă şi se trece la:
Aplicarea masei de corectură, care se prepară până la consistenţa cremoasă, se
aplică, se usucă şi se arde (coace) după aceleaşi reguli camasele de bază. Cu ajutorul
acesteia se refac: deficienţe de formă sau volum (coroana este mai mică), culoarea care
nu corespunde cu cea recomandată, fisuri sau desprinderi dacă nu s -a efectuat corect
uscarea.
După corecţii se preluctează de către tehnician şi „la probă" de către medic,
pentru a se obţine detaliile corespunzătoare, rapoartele corecte cu dinţii vecini şi
antagonişti Se înlătură toate imperfecţiunile de pe suprafaţa prelucrată cu mijloace
fizice (jet de apă, de aer, aparat cu unde ultrasonice sau baie de cloroform). Se aplică un
jet de apă, se usucă cu jet de aer şi se preîncălzeşte la gura cuptorului 2-3 minute.
Aplicarea masei de glazurare
Se aplică ufi strat foarte subţire de ceramică transparentă, se introduce în cuptor
la 900° C şi se arde timp de 4-5 minute, ridicându-se temperatura cu 20-50°C.
întotdeauna temperatura de glazurare este inferioară celei $e coacere (ardere) a
straturilor precedente. Glazurarea se execută la presiune atmos ferică. Are ca scop
realizarea luciului caracteristic şi impermea-bilizarea masei ceramice. Este
contraindicată supraglazurarea pentru a se obţine efectul de dinte natural. Glazurarea
cea mai bună se obţine prin a treia ardere fără aplicarea porţelanului de glazură,
temperatura la care se efectuează fiind cu 5-10° C sub temperatura de fuziune a
ceramicii, rezultând o transluciditate persistentă. După ardere se decapează componenta
metalică în baie de HC1 şi se lustruieşte după tehnicile
cunoscute, după care coroana mixtă metalo-ceramică se
consideră finită (fig 84).
VII.4.2. Coroana metalo-plastică
Se realizează prin placarea infrastructurii metalice
cu polimeri acrilici sau diacrilici.
La ora actuală infrastructura metalică a coroanelor
mixte metalo-plastice se realizează prin turnare. Ar fi
nedrept să nu amintim ceea ce denumim coroană tip
Fig. 84
Weisser, câre constituie prima coroană mixtă cu
infrastructură metalică obţinută prin turnare. Metoda imaginată pentru infrastructuri
obţinute prin turnare din aliajele metalice în mase de ambalat specifice a introdus
criterii de bază cum ar fi:
- prepararea dintelui pentru asigurarea spaţiului pentru • materialul fizionomie de 1,5 -
2 mm pe faţa vestibulară;
- crearea pragului vestibular de 1,5 mm, înfundat 0,5-1 mm sub-gingiva] şi extins
proximal 1-2 mm prag chanfrein sau conge;
- realizarea infrastructurii nţetalice cu o grosime de 0,3-ţ0,4 mm, ce permite modelarea
unei loje vestibulare pentru materialul fizionomie şi retenţii pentru fixarea acestuia.
Inainte de a începe studiul posibilităţilor actuale de realizare a coroanei mixte
metalo-plastice, trebuie să precizăm:
- coroana mixtă metalo-plastică (CMMP) constituie o alternativă preferată numai
datorită preţului de cost. De aceea, încă se întâlneşte în competiţie cu coroana metalo -
ceramică. în funcţie de ameliorările aduse materialelor plastice şi tehnologiilor de
prelucrare, CMMP a avut perioade de preferinţă în' faţa ceramicii, dar a pierdut în timp
datorită neajunsurilor observate. La ora actuală, componenta plas tică, fizionomică este
realizată din răşini acrilice sau din răşini diacrilice (compozite). Dacă sistemele acrilice
au pierdut definitiv competiţia, răşinile diacrilice prin calităţile lor biomecanice şi
fizionomice rămân de actualitate, Nici răşinile diacrilice, deocamdată, nu au convins că
pot inlocui ceramica din toate punctele de vedere.
Efectul iniţial fizionomie al coroanei mixte depinde de doi factori importanţi:
- de modul în care materialul fizionomie imită ţesuturile dentare coronare
individuale înlocuite prin culoare, transluciditate, asortare la dinţii vecini;
- de întinderea suprafeţei coronare reconstituite cu componenta fizionomică.
Coroanele metalo-ceramice reuşesc să atingă performanţa efectului total
fizionomie prin reconstituirea întregii zone vizibile a coroanei dentare. Acelaşi lucru se
doreşte, dar încă nu se poate realiza de către coroanele metalo-plastice. Rezistenţa lor
scăzută la uzura nu permite refacerea zonelor de maximă solicitare de contact cu arcada
antagonistă. Prin abrazie se pierd rapoartele normale. Fortuit apare noţiunea de coroană
mixtă total fizionomică şi coroană mixtă parţial fizionomică, în care zonele de maximă
solicitare sunt reconstituite din metal Reconstituirea zonelor de solicitare prin „stopuri
centrice" din insule de metal nu poate fi o soluţie viabilă deorece; abrazia polimerului
din jur creează posibilitatea apariţiei punctelor de basculare.
Afirmaţia ca o faţă ocluzală total reconstituită din răşini diacrilice moderne este
corespunzătoare, nu poate fi acceptată definitiv la momentul actual. Comparând
deficienţele componentei fizionomice plastice (mimetism deficitar, rezistenţă scăzută la
abrazie) cu neajunsurile coroanei ceramice (preţ de cost ridicat, prin duritate prodube
abrazia dinţilor antagonişti), observăm că în privinţa coroanelor mixte ne aflăm încă în
faza căutărilor.
Vom descrie particularităţile în tehnologia de realizare a coroanei mixte metalo -
plastice şi vom evidenţia îmbunătăţirile aduse de materialele moderne apărute.
VII.4.2.1. Coroana metalo-acrilică
Algoritm de realizare - particularităţi:
Componenta fizipnomică de placare se realizează prin polimerizarea masei
acrilice aplicate pe infrastructura metalică.
Pe infrastructura metalică se realizează macheta componentei fîzonomice, se
ambalează împreună pentru a se realiza tiparul. în acest tipar se polim erizează masa
acrilică.
Machetarea infrastructurii metalice se realizează pe modelul unitar mobilizabil,
model realizat din gips dur sau pe modelul duplicat de turnare, realizat din mase de
ambalat. La machetarea porţiunii metalice ce nu va fi acoperită de material fizionomie
nu există nici o deosebire faţă de coroana metalică. La nivelul
feţei vestibulare, întotdeauna se modelează loja pentru materialul
fizonomic şi macroretenţii (fig, 85). La nivel cervical cu prag
deschis (140-145°) chanfrein sau conge (100-110°), în fundul de
sac se plasează numai coreleta metalică. în preparaţiile largi cu
prag, joncţiunea poate fi dento-metalică spre dinte, iar vestibular Fig. 85
dento-acrilică (fig.86).
Macroretenţiile vor fi sub formă de;
- retenţii perlate din ceară sau polimeri, cu diametrul de 0,2-0,4-0,8 mm, aplicate
direct pe machetă sau prin intermediul unui lichid care se evaporă şi perla rămâne lipită
de ceară. Jumătate din perlă (emisfera liberă) se îndepărtează prin abrazie
după turnarea metalului;
- anse, plase, fire din ceară sau polimeri,
prefabricate, se aleg în funcţie de
profunzimea lojei;
- cristale insolubile, care se aplică după
principiile de la perle şi dau retenţii
eficiente, în relief;
- cristale solubile, care se înfundă în. Fig. 86
ceara de machetat, se spală cu apă şi dau retenţii negative. Alte tipuri de retenţii
negative se obţin şi prin sculptarea cu spatula fina, în masa de ceară, a unor forme
retentive (solzi de peşte etc).
Macheta coroanei Mathe - aceasta se aplică pe un dinte preparat cu un prag
vestibular lat de 1,5 mm şi foarte mult redtts din
volumul lui coronar (fig. 89).
Componenta metalică acoperă pragul şi toată
suprafaţa dintelui ca o capă cu retenţii pe toate
suprafeţele. Este o metodă perimată deoarece
sacrifică mult ţesut dentar, iar componenta acrilică
se degradează rapid în timp. în lipsă de alte
posibilităţi aceste coroane sunt încă folosite îii zona
frontală. Capa are o grosime de 0,25 mm şi faţa Fig. 89
vestibulară prezintă retenţii. Proximal şi oral,
pereţii se dedublează asigurând retenţie şi rezistenţă. în zona premolar-molară se
machetează stopuri centriee (fig. 90) pentru contactul cu antagonistul, jar faţa orală se
dedublează din aceleaşi motive. Preparaţia
cervicală vestibulară este cu prag.
Din elemente prefabricate de
retenţie se pot macheta diferite tipuri de
machetare. Sistemul ATR rezultă din
combinarea principiilor de machetare a
inlay-onlay MOD cu a coroanei fenestrate.
Elementele prefabricate permit
realizarea unui MOD ale cărui margini Fig. 90
vestibulare. şi orale sunt sub formă de şanţ de retenţie. Acesta se transformă în inel de
retenţie prin mache-tarea la nivel vestibulay şi oral a restului de şanţ de retenţie.
Metoda este utilizată în confecţionarea, componentei fizio nomice din materiale
diacrilice prin fotopolimerizare. Ambalarea şi turnarea machetelor pentru componenta
metalică nu diferă cu nimic de turnarea microprotezelor metalice. Pentru coroanele
mixte metalo-acrilice se utilizează aliaje metalice dure şi extradure cu conţinut crescut
de aur (65-80%), scăzut in aur (50-60%), pe bază de Ag-Pd : Au sau pe bază de Pd-Ag,
aliaje nenobile pe bază de Ni-Cr sau Cr-Co.
Componenta metalică este prelucrată şi lustruită. Pe supra feţele de placat se
machetează din ceafă viitoarea componentă acrilică. Se ambalează şi se obţine tiparul
din gips. Răşina acrilică se prelucrează la fel ca la coroana fizionomică, se ambalează,
se spală ceara şi se aplică opacul. Acrilatul este ştupuit şi termopolimerizat în baia de
apă. Se prelucrează în final acrilatul şi se finisează întreaga microproteză.
Acrilatele clasice sunt aplicate din ce în ce mai rar deoarece nu aderă la metal
decât prin retenţii mecanice,, au un coeficient mare de contracţie la polimerizare.
Modificările volumetrice nu sun| sincrone cu cele ale infrastructurii metalice,
favorizând desprinderea. în concluzie, datorită calităţii acrilatelor, compo nenta
fizionomică de placare la CMMP se modifică prin: îmbătrânire, modificări de culoare
proprii şi în profunzime la locul de joncţiune, apariţia de fisuri, abrazie, desprindere.
Incercările de înlocuire a hidrotermopolimerizării cu polimerizarea
hidropneumatică la cald nu au dus la rezultatele aşteptate. Componenta fizionomică este
mai omogenă, dar prezintă aceleaşi dezavantaje.
VII.4.2.2. Coroana metalo-diacrilică
Are un algoritm individualizat din momentul începerii placării infrastructurii
metalice. Prezintă avantajele următoare:
- elimină confecţionarea tiparului şi permite modelarea componentei diacrilice
„strat cu strat";
- înlocuieşte,termohidropolimerizarea cu fotopolimerizarea asociată sau nu cu
termopolimerizare;
- realizează legături chimice metal-polimer.
Legătura chimică la infrastructura metalică le conferă:
- o bună aderenţă şi stabilitate a culorii deoarece lichidul şi factorii agresivi din mediul
oral nu se mai pot insinua la joncţiunea metalo-diacrilică;
- o perfectă redare a culorii iniţiale datorită unui "strat de opaquer aplicat pe metal şi
datorită diversităţii de nuanţe a răşinilor diacrilice;
Compoziţia organo-anorganică le conferă:
- duritate crescută, dar fară a fi capabilă de a produce abraziunea dinţilor antagonişti
ca masele ceramice;
- contracţii la polimerizare redusă şi dilatare termică scăzută;
- rezistenţă la abrazie şi la forfecare (nu se desprind de pe infrastructură);
- sunt impermeabile, chiar hidrofobe.
Dintre toate metodele de iniţiere a, polimerizării (chimică, termică, foto, la
presiune sau în vacuum), fotopolimerizarea constituie un real succes tehnologic.
Răşinile diacrilice aplicate ca şi componentă fizibnomică se pot repara în
cavitatea orală cu răşini diacrilice de cabinet, uşor şi fară dotări speciale.
In prezent sunt o multitudine de sisteme în realizarea coroanei mixte metalo-
diacrilice. Noi von încerca să sistematizăm elementele comune ale acestor sisteme,
urmând ca particularităţile să se aplice în funcţie de opţiunea pentru un anumit sistem.
Comune sunt etapele:
Pregătirea suprafeţelor metalice cu retenţii mecanice;
Oxidarea suprafeţelor metalice, metalizarea sau cositorirea;
Aplicarea elementelor de legătură metal-diacrilat;
Aplicarea stratului de opaquer; Placarea cu material fizionomie.
Realizarea infrastructurilor metalice capabile să realizeze legături fizice şi
chimice este în funcţie de aliajul utilizat şi răşinile diacrilice. Fiecare sistem recomandă
marca de aliaj nobil sau nenobil pentru utilizare:
- cu conţinut crescut de aur - MAIN GOLD, STABILOR;
- cu conţinut redus de aur - HERA sau AUREA;
- pe bază de Ag-Pd-PALLIAG M, ALBA, DEGUPIL;
- nenobile: Ni-Cr-Mo sau Cr-Co, BIOSIL, WISIL.
Microretenţiile, aceleaşi ca la coroana metalo-acrilică, se confecţionează în
timpul machetării şi se suplimentează cu microretenţii realizate
prin sablare sau gravaj acid (fig. 92).
Sablarea are dublu scop:
- comun pentru toate piesele turnate - acela de curăţire
mecanică de resturile de masă de ambalat şi oxizi rezultaţi din
turnare;
- specific pentru coroanele mixte metalo-diacrilice -
crearea de microretenţii prin topirea superficială a metalului sub Fig. 92
formă de microcratere.
Jetul de pulbere de sablat este format din:
- pentru aliaje nenobile: corindon, A1 2 0 3 cu dimensiuni de la 25-500- m µ ;
- pentru aliaje nobile: particule din polimetilimetacrilat care nu topesc metalul, ci
numai îl deformează şi nu rămân incluse în masa metalică.
- Gravajul electrolitic se realizează în baia electrolitică deter minând migrarea ionilor
din aliaj spre placa catodului. Este cu predilecţie utilizat pentru aliaje nenobile. Are o
marjă de siguranţă redusă, trecând rapid în condiţia de lustruire electrolitică. De aceea
în cazul aliajelor nobile/şi al unora nenobile se preferă gravajul acid cu un amestec de
HN0 3 (apă regală) şi HC1 (1/3) şi 4% alcool metilic.
Condiţionarea prin oxidarea suprafeţelor metalice are ca scop crearea de legături
metal-oxid-silan în care metalul participă prin gruparea OH. Se realizează prin
pensularea mai multor microstraturi de oxizi care contribuie la edificarea
microretenţiilor. Unele tehnici înlocuiesc aplicarea oxizilor în straturi prin procedee
care utilizează un pistol ce proiectează pe suprafaţa componentei metalice particule din
acelaşi aliaj. Se obţine oxidarea şi microretenţii prin adaos. O metodă simplă constă în
acoperirea suprafeţelor metalice cu un strat de staniu, cu o grosime de 1-2 mm, care
oxidează spontan în atmosferă. Staniul se depune prin galvanoplastie (stanare).
Aplicarea elementelor de legătură (silanizarea metal-răşină diacrilică)
Pentru a produce un strat eficient se aplică un produs pe bază de Si0 2 în amestec
cu silani specifici. Pe infrastructura •metalică se aplică acest liant de silicat organic
care-1 leagă de opaquer. Stratul de silanizare are o grosime de 0,5 mm.
Aplicarea stratului de opaquer
Opaquerii sunt produşi organo-anorganici cu un conţinut ridicat de pigmenţi care
polimerizează chimic sau care se foto-polimerizează şi au radical comun cu diacrilatul
de placare. Ei se aplică în grosime de 20-200 microni şi au drept scop crearea unui fond
de culoare aderent care transpare prin masa diacri -lică. Există procedeul care
înlocuieşte depunerea de silicaţi organici şi opaquer cu arderea unui strat de ceramică.
Aceasta se depune peste stratul de oxizi, coroana se arde la800 -1000°C şi se acoperă cu
un silan. Este un exemplu tipic de îmbinare între tehnicile metalo-ceramice şi cele
metalo-acrilice.
Placarea cu răşini diacrilice
Se execută prin tehnica strat cu strat. Modelele se izolează cu izolanţi speciali,
recomandaţi de respectivul sistem, pentru a împiedica difuziunea răşinii diacrilice pe
modeL Primul strat care se aplică peste opaquer este stratul de colet şi stratul de
dentină. în funcţie de produs prepolimerizează la presiune şi temperatură sau
ultravidlete. Peste stratul de dentină se aplică stratul de smalţ care are o transluciditate
mai mare, mai ales incizal. Se polimerizează şi acesta. Ultimul strat este cel cu luciu
asemănător glazurii ceramice.
Exemplu - placarea cu Compozit R
Suprafaţa metalică prelucrată şi sablată cu corindon este tratată cu soluţie WIDLE şi
apoi acoperită cu silan care realizează elemente de legătură. Opaquerul se prepară din
trei părţi pulbere şi o parte lichid care se.amestecă. Se aplică şi se fotopoiimerizează 80
de secunde în aparatul COMPLET. Urmează placarea pas cu pas, respectând parametrii
prospectului, ai dentinei, smalţului şi de luciu.
Capitolul VIII
Particularităţi tehnologice în realizarea aparatelor gnatoprotetice unideritare de substituţie

VIII.l. Microprotezele de substituţie sunt aparate gnatoprotetice unidentare


menite să înlocuiască total sau parţial coroana unui dinte cu leziuni odontale coronare
întinse atât în suprafaţă, cât şi în profunzime. Poate fi utilizată ca element unidentar, în
refacerea morfo-funcţională a unui dinte afectat de leziuni odontale coronare, cât şi ca
element de agregare în aparatele gnatoprotetice conjuncte. Anumite tipuri de coroane de
substituţie servesc şi la menţinerea şi stabilizarea aparatelor gnatoprotetice adjuncte
parţiale (coroane cu pivot arcuit şi teacă, coroana Kelly).
Microproteza se agregă în canalul radicular al dintelui printr-un pivot metalic,
acesta fiind elementul caracteristic al coroanei de substituţie. Execuţia clinico-tehnică
precisă a dispozitivului radicular garantează stabilitatea şi fiabilitatea micro protezei.
Microproteza se compune şi dintr-o parte coronară care poate fi sub forma unui bont
metalic conformat astfel încât să primească o microproteza de acoperire, sau sub forma
unui talon metalic denumit casetă, pe a cărui faţă yestibulară se poate fix a o faţetă din
răşini acrilice, compozite sau mase ceramice.
Pot exista două tipuri de dispozitive radiculare - elemente care, de altfel,
particularizează tipul de microproteza de substituţie:
A. dispozitive radiculare simple - formate dintr-un pivot metalic şi o coroană,
cele două elemente putând fi unite între ele (coroana Logan) sau pot fi detaşate şi fixate
fiecare separat (cele de tip Davis, Brown, White);
B. dispozitive radiculare compuse care prezintă la nivelul pivotului unele întăriri ce
contenţionează porţiunea cervicală a preparaţiei, împiedicând fractura radiculară prin
înfundare sau basculare. Intăriturile pot avea diferite forme:
- plăcuţă metalică ce acoperă suprafaţa de şlefuire cer-vico-radiculară;
- plăcuţă şi inel pericervical ce acoperă şi înconjur ă bontul dentar în zona cervico-
radiculară;
- turnătură metalică sub formă de inlay ce completează pierderea de ţesut radicular.
Elementele de întărire ale dispozitivului radicular compus: plăcuţă, inel
pericervical, ca şi pivotul, sunt realizate dintr-6 singură piesă prin turnare, metodă
preconizată de Richmond. Realizarea lor separată şi apoi îmbinarea prin sudare nu mai
corespunde perioadei actuale, ştiind că sudurile constituie tot atâtea locuri de minimă
rezistenţă mecanică şi la coroziune. Dispozitivul coronar poate fi sub forma unui bont
metalic, pregătit chiar din faza de n^achetare pentru a primi un anumit tip de
microproteza de acoperire (coroana fizionomică, metalică sau mixtă), sau sub forma
unei casete sau talon metalic ce va primi vestibular o faţetă fizionomică (acrilică,
peramică, compozită). Este de asemenea turnat întpo singură piesă cu dispozitivul
radicular, aceastş. fiind metodologia cea mai ergonomjcă de realizare.
Lăsând la o parte dispozitivele radiculare simple pe care le-am enumerat anterior
şi la care laboratorul de tehnică dentară nu are nici. o contribuţie, ele fiind prefabricate,
vom prezenta dispozitivele compuse, realizate cu ajutorul laboratorului de tehnică
dentară.
Clasificarea coroanelor de substituţie:
A. în funcţie de aspectul fizionomie pot fi:
- total fizionomice - realizate dintr-un dispozitiv radicular şi unul coronar care este un
bonţ metalic acoperit de o microproteza fizionomică;
- parţial fizionomică - în care dispozitivul coronar este format dintr-un talon metalic -
caseta sau semicaseta şi o faţetă fizionomică. Poate fi şi o coroană mixtă parţial
fizionomică;
- nefizionomică - porţiunea coronară este o coroană metalică turnată, valabilă pentru
zona laterală mandibulară şi maxilară.
B. După scopul urmărit:
- pentru refacerea morfologiei: dtîiţilor cu leziuni odontale coronare întinse în
suprafaţă şi profunzime;
- ca elemente de agregare în punţi dentare de diferite amplitudini;
- ca elemente de sprijin şi stabilizare a aparatelor protetice adjuncte parţiale
(coroana de substituţie cu pivot'arcuit şi teacă, coroana Kelly);
- ca elemente componente ale unor şine de imobilizare în cazul dinţilor
parodontotici mobili.
C. In funcţie de metodologia clinico-tehnică distingem:
- coroana de substituţie realizată prin metoda turnării monolit, atât a
dispozitivului radicular, cât şi a celui coronar (coroana tip Richmond);
- metoda substituţiei prin dublă piesă protetică, în care prima piesă este o
reconstituire coronară parţială sau totală, agregată radicular cu pivot sau pivoturi
metalice, realizate prin turnare de aliaje metalice, iar cea de-a doua este o microproteză
de acoperire (coroana de înveliş fizionomică, metalică sau mixtă).
De remarcat că între faza clinică de preparare a dintelui, care este redată în
manualul „Clinica preparărilor dentare în vederea aplicării de microproteze", şi
aplicarea definitivă a miero-protezei, intervin câteva faze d& laborator, iar în acest
interval se poate realiza o coroană de substituţie provizorie. Pe modelul respectiv
realizat cu bonturi fixe se fasonează un pivot metalic din sârmă de 1-1,2 mm diametru,
pe a cărui porţiune extra-radiculară se îndoaie în formă de semn de întrebare formând o
buclă situată sub nivelul planului de ocluzie. Pe acest pivot fie se adaptează o coroană
din policarbonat care se fixează cu acrilat autopolimerizabil, fie se modelează macheta
din ceară direct pe pivot. Macheta se ambalează cu pivotul şi se reali zează din acrilat
auto sau termopolimerizabil piesa protetică. După prelucrare şi lustruire se va fixa pe
substructura organică preparată, restabilind provizoriu continuitatea arcadei şi redând
astfel fizionomia pacientului.
Coroanele de substituţie definitive cu pivot radicular compus tip Richmond sau
cu inlay tip Ilina, ca şi reconstituirile corono-radiculare în cazul dublei piese protetice,
sunt realizate din aliaje nobile - Au 833%O jsimplu sau, şi mai corect, Au 833% cu adaos
de Pt 10-12%, aliaje seminobile şi, foarte rar din aliaje comune, inoxidabile, prin
turnare.
Microprotezele de substituţie prezintă marele avantaj al rezistenţei mecanice, al
retenţiei perfecte datorită agregării cervico-radiculâre şi âl posibilităţii de a reda perfect
morfologia şi mai ales funcţia fizionomică. Prezintă şi o serie de dezavan taje ce i-au
limitat mult posibilităţile de aplicare. Impune depul-parea dintelui când este element de
agregare într-o construcţie protetică plurală, prin pivotul radicular dictează axa de
inserţie - a întregii construcţii. De asemenea, îndepărtarea unei coroane de substituţie
tip Richmbnd de pe un dinte este deosebit de dificilă, adeseori necesitând sacrificiul
dintelui. Din acest punct de vedere, tehnica substituţiei prin dublă piesă protetică este
mult mai avantajoasă, accidentele petrecându-se de regulă la nivelul celei de-a doua
piese protetice, uşor de înlocuit.
După prepararea substrucţurii organice, medicul procedează la înregistrarea
amprentei utilizând fie o amprentă unitară cu ghidaj care foloseşte inelul de Cu sau Al
şi masa termoţlastică însoţită de o amprentă de situaţie, fie o amprentă fără ghidaj
unitar în care amprenta se înregistrează în doi timpi cu elastomeri de sinteză.
Odată sosită în laborator, amprenta va fi verificată pentru a se aprecia
corectitudinea ei, în caz contrar fiind posibilă apariţia de neconcprdanţe între dinte şi
microproteză în faza finală de adaptare. în cazul amprentei cu inel şi masă
termoplastică(cu ghidaj unitar) se urmăreşte:
- stratul de material termoplastic (Kerr verde, stenţ, ceroform) să acopere în totalitate
suprafaţa internă a inelului. Dacă în anumite zone inelul este neacoperit de masă
termoplastică, dar trecerea inel-masă termoplastică se face gradat, fară treaptă,
amprenta este corectă deoarece denotă o adaptare transversală corectă a inelului, intimă,
ce nu mai lăsat loc masei termoplastice. Dimpotrivă, dacă trecer ea inel-masă
termoplastică se face prin intermediul unei trepte, amprenta este incorectă, periferia
cervicală a bontului dentar este retentivă, iar un fragment de masă termoplastică a
retenţionat în sulcusul gingival. în acest caz se trimite amprenta în ca binet, unde se va
reconsidera preparaţia cervicală a bontului şi se va relua amprenta;
- amprenta lojei radiculare să fie completă, adică ceara de inlay cu care s -a amprentat
loja să înconjure ştiftul de sârmă şi să aibă o terminaţie conică, netedă, fară lip suri. De
asemenea, cu pulpa indexului aplicată uşor pe vârful amprentei lojei radicjilare se
încearcă mobilizarea ei. Amprenta lojei radiculare nu trebuie să se mobilizeze în
amprenta din inel, orice mobilitate generând inexactitate în executia tehnologică;
- suprafeţele celor două amprente - a lojei radiculare înregistrată cu ceară de inlay şi a
bontului coronar - să fie în continuitate, fară lipsuri, goluri;
- masa termoplastică din inel trebuie să redea forma suprafeţei de secţiune cervico-
radiculară;
- masa termoplastică trebuie şă prezinte suprafaţa netedă şi să şe termine pierdut,spre
marginea inelului.
Pentru realizarea unei tfiicroproteze corecte în raport cu dinţii vecini şi
antagonişti, mai ales la coroana de substituţie monolit tip Richmond, la care
dispozitivul coronar este casetă . cu faţetă, este absolut necesar ca amprenta unitară cu
inel să fie însoţită de amprentă de situaţie ce înglobează şi impresiunile dinţilor vecini
şi antagonişti, înregistrate fie cu gips, fie cu siliconi de consistenţă pe scută (heavy
body). Amprenta de situaţie, în funcţie de adaptarea ocluzalăa inelului, poate
înregistrată într-un timp, în doi sau trei timpi. Pentru zona frontală, este corect ca
amprenta de situaţie să cuprindă şi impresiunile dintelui omonim de pe hemiarcada
opusă pentru ca tehnicianul să aibă un ghid în modelarea dispozitivului coronar.
In laboratorul de tehnică dentară mai poate sosi o amprentă înregistrată cu
elastomeri de sinteză, siliconi chitoşi sau, în lipsa acestora, chiar cu mase termoplastice
cu care se înregistrează o primă amprentă ce cuprinde dintele preparat, dinţii vecini,
într-un bol de material de formă paralelipipedică, cu ajutorul căruia^e înregistrează şi
dinţii antagonişti în poziţie de intercuspidare maximă în care se aplică, în lo je şi în
identaţii silicon fluid cu acul lentullo şi spatula.

VIII.2.1. Realizairea modelului de lucru pentru confecţionarea aparatului


gnatoprotetic unidentar de substituţie.
Se utilizează aceleaşi materiale care au fost prezentate în cazul celorlalte
microproteze, dar tehnologia de realizare se deosebeşte oarecum datorită prezenţei
amprentei lojei radiculare care apare ca o prelungire
conică de pe suprafaţa de secţiune cervico-radiculară
(fig. 93). Inainte de turnarea modelului, amprenta se spală
sub un jet de apă rece, fară presiune, pentru îndepărtarea
resturilor de salivă, sânge etc.
In cazul amprentei cu inel şi masă termoplastică Fig. 93
sau siliconi fluizi, se utilizează la confecţionarea modelului cu bont mobilizabil metoda
cofrării inelului cu benzi de ceară roz de
moclelat, cu lăţimea de 20-25 mm, care se
înfăşoară în jurul periferiei extremităţii
cervicale a inelului după îndepărtarea
acestuia din amprenta de situaţie (fig. 94).
Se amestecă pulberea de gips dur sau
extradur cu apă în proporţia cunoscută, Fig. 94
formând o pastă cremoasă care se adaugă în
părţi mici cu spatula pe peretele intern al cofrajului, vibrând în permanenţă prin
trepidaţii manuale sau cu ajutorul unei pile la marginea ocluzală a inelului, astfel încât
gipţsul să umple inelul şi cofrajul fară a se îngloba bule de aer.
Se poate utiliza cu succes măsuţa vibratoare, dar pentru poziţionarea şi
stabilizarea inelului pe măsuţă se va realiza mai întâi un soclu de gips de formă
paralelipipedică sau triunghiulară cu o grosime de 1-1,5 cm, în care se introduce pe o
profunzime de 2-3 mm capătul ocluzal al inelului; dupa priza gipsului acesta va fi prins
şi acest soclu se aşează pe măsuţa vibratoare. Gipsul duf, extradur, cementurile
oxifosfatice sau silicofosfatice de consistenţă cremoasă se introduc pe peretele intern al
cofrajului în porţiuni mici, cu spatula.
In cazul amprentelor cu mase termoplastice, atât pentru loja raţliculară, cât şi
pentru bontul coronar, sau cu răşini acrilicţ, autopolimşrizabile, bontul mobilizabil se
poate realiza şi din aliaje metalice - amalgame de Cu sau Ag, îndesate cu ajutorul unui
fuloar în inel; după umplerea lui se realizează pentru amprenta lojei radiculare o
prelungire de gips de formă conică. In asemenea modele nu se poate realiza modelul cu
bont mobilizabil prin depunere, electrolitică de Cu sau Ag. De asemenea, în cazul
amprentelor înregistrate cu ceară de inlay pentru loja radiculară şi masă termoplastică
sau siliconi pentru bontul coronar, nu se pot realiza bonturi mobilizabile din aliaje
metalice de Cu şi Ag deoarece prin îndesarea pastei respective se riscă deformări ale
amprentei şi inexactităţi ale modelului, care trebuie să fie copia fidelă pozitivă a
substruc-turii organice preparate.
După priza gipsului sau cementului utilizat, se îndepărtează cofrajul din ceară
roz de modelat, iar prelungirii de gips din afara inelului i se conferă, cu ajutorul unei
spatule sau cuţit ascuţit, formă tronconică (fig.
95), realizând şi o faţetă de orientare pe faţa
vestibulară a prelungirii radiculare care serveşte
la repoziţionarea corectă a modelului cu bont
mobilizabil în modelul de bază. Se repoziţionează
corect inelul cu prelungirea sa radiculară în Fig. 95
amprenta de situaţie, se aplică în vârful prelungirii conice din gips sau cement o sferă
de ceara de 2-3 mm, după care amprenta se introduce în apă simplă sau saponată pentru
10 minute, cu scopul izolării gipsului din prelungirea radiculară. Se poate utiliza şi o
substanţă izolatoare sub formă de soluţie alginică (Izodent), clorura de Ca, Silicat de
Na, siliconi fluizi. Se toarnă apoi restul modelului din gips de altă culoare până ce
gipsul umple amprenta şi depăşeşte şi vârful prelungirii radiculare cu sfera de ceară
plasată în vârful ei. Se aplică gips realizând cheia de ocluzie.
Dacă amprenta a fost realizată într-un singur timp, după izolarea modelului 10
minute în apă simplă sau apa cu săpun sau detergent, sau după izolarea prelungirii
terminale cu un izolator alginic sau lac, se toarnă modelul dinţilor antagonişti de pe
verso-ul amprentei, prelungind gipsul şi la nivelul cheii distale a modelului cu
preparaţia. Gipsul modelului dinţilor antagonişti va fi categoric gips obişnuit; iar după
priză şi fasonarea modelului manual sau la~aparatul de soclat se loveşte la nivelul
prelungirii distale cu un ciocănel de corn sau de lemn până la desprinderea celor două
modele la acest nivel, după care, pe rând, se extrag din amprentă prin tracţiune în axul
dinţilor. Pe modelul cu preparaţia pe care se află inelul de Cu se trasează o linie cu
spatula pe faţa vestibulară la mijlocul dintelui (a inelului din model) şi care se
prelungeşte până la mijlocul bazei soclului modelului principal. Cu o spatulă ascuţită se
forează în gips până se întâlneşte sfera de ceară, după care cu ajutorul unui, instrum ent
bont se împinge modelul mobil în afară (se desprinde uşor pentru că în prealabil a fost
izolat).
Se scoate modelul cu bont mobilizabil de pe modelul principal,
se încălzeşte uşor inelul în flacără sau In baie de apă fiartă şi şe
extrage de pe bont cu degetele în axul lung al dintelui, având în acest
moment în faţă prelungirea radiculară, ce conţine loja radiculară,
suprafaţa de secţiune cervico-radi-ciilară şi zona pericervicală cu o
lăţime de 1-2 mm (fig. 96). Se îndepărtează complet ceara din lojă prin
introducerea prelungirii radiculare din gips cu orificiul lojei în jos
într-o baie de apă fiartă, iar resturile de masă termoplastică rămase pe
bontul coronar prin tamponare cu o pastilă plastifiată din masă Fig. 96
termoplastică prin atingere. Se repune apoi pe model în poziţie corectă
şi se aplică modelul antagonist graţie qheii de ocluzie de pe prelungirea distală a
modelelor de gips.
Daca amprenta a fost înregistrată în 2 sau 3 timpi, cele două modele cu
preparaţia şi cu antagoniştii se vor repune corect în ocluzie prin cheia de ocluzie sau
articulator parţial adaptabil, cu ajutorul ocluziei, înregistrate în folie de ceară, masă
termoplastică sau eugenat de zinc sau siliconi chitoşi. Foarte bine se pretează la
realizarea modelului unitar, poziţionat corect faţă de vecini, dispozitivul Di-Lock, care
a fost expus în cazul modelelor la partea generală.
In amprenta înregistrată cu mase elastice, elastomeri de sinteză în special, se
poate proceda în două moduri:
a. După izblarea amprentei şi îndepărtarea excesului prin scuturare sau suflare cu
jet de aer se prepară gips dur sau extradur şi cu pasta cremoasă se umple amprenta
aplicând gipsul pe marginea amprentei situată pe măsuţa vibratoare sau cu vibrare
manuală continuă. Gipsul va acoperi şi prelungirea lojei radiculare după care se lasă să
facă priză. Apoi se izolează gipsul în apă simplă sau în apă cu detergent şi se
completează soclul cu un gips de o culoare diferită, formând un soclu de 15 -20 mm
grosime. După priză, se izolează modelul împreună cu amprenta în apă simplă saponată
sau cu detergent pentru 10-15 minute, după care se toarnă modelul antagonist. Pe
modelul cu preparaţia se efectuează cu un ferăstrău cu pânză foarte fină două secţiuni,
mezial şi distal de dintele preparat pană ce se depăşeşt e în plan vertical limita ăpicală a
preparării jojei radiculare. La această limită se introduce lama unei spatule şi prin
basculare verticală se desprinde modelul cu bont mobil ce are în interior loja radiculară.
Suprafaţa de separare anfractuoasă permite repunerea lui corectă în modelul principal.
Aşezarea modelelor în poziţie corectă de ocluzie şi montarea lor în simulator
semiadaptabil sau adaptabil se fac prin intermediul cheii de ocluzie înregistrată cu folie
de ceară, silicon chitos sau pastă de oxid de Zn-eugenol aplicată pe suport textil.
b. Se realizează o compartimentare a amprentei respective la nivelul bontului sau
bonturilor cu ajutorul unor lame cu o lungime corespunzătoare (stripsuri metalice sau
chiar lame de ras) şi 3-4 mm lăţime introduse cu extremităţile în amprentă, dincolo de
impresiunile dentare sau fixate cu o picătură de ceară fierbinte, ele fiind poziţionate cu
marginea cervicală la nivelul septului, uşor divergente, fără a atinge impresiunea
dintelui. Spaţiile rămase libere între marginea cervicală a lamei şi septul interdentar se
acoperă cu ceara. Orice plus de ceară se radiază şi se aduce amprenta septului de ceară
la suprafaţa lamelei. Se procedează la turnarea arcadei cu preparaţia şi a modelului
arcadei antagoniste, după modalitatea expusă anterior la modele. După demularea celor
două modele din amprentă, prin scoaterea celor douiă lamele de pe modelul principal,
rămân două fante înguste ce delimitează precis bontul prin care se introduce pânza
subţire a unui ferăstrău şi se continuă secţiunea până se depăşeşte apical amprenta lojei
radiculare. Apoi se detaşează bontul mobilizabil prin basculare cu spatula. Avantajul în
acest caz este acela că la nivel interdentar spaţiul este foarte redus datorită prezenţei
lamelor şi nu se riscă modificarea amprentei bontului prin secţiunea cu lama de
ferăstrău.
O altă posibilitate mai modernă şi extrem de precisă, dar costisitoare, este aceea
a obţinerii modelului cu bont mobilizabil prin electrodepunere de Ag sau de Cu prin
galvanoplastie. Metoda a fost descrisă şi în cazul incrustaţiilor, dar aici avem de -a face
ou o prelungire radiculară. Metoda se aplică în cazul amprentelor cu siliconi, după
transformarea amprentei într-un corp bun conductor de electricitate prin grafitare sau
precipitarea unor săruri mefalice. Se obţine astfel o lamelă de 1-1,5. mm grosime din
Cu sau Ag la nivelul bontului coronar şi un tub cilindro-conic la nivelul prelungirii
radiculare, după care bontul se completează cu gipsuri dure sau extradure, răşini
sintetice, aliaje metalice. Avantajele sunt: suprafaţa deosebit de netedă şi regulată,
comparativ cu celelalte metode şi rezistenţa mult mai mare la abraziune a materialului
metalioc.
Tehnica metalomat, prin depunerea unor metale uşor fuzibile prin
pulverizarea amprentei înregistrate cu elastomeri de sinteză, este prezentată la
capitolul incrustaţiilor.
Modelele cu bont mobil pot fi realizate şi din răşini sau materiale
compozite - răşini epoxidice, epiminice sau poliuretani, mai rar pentru coroana
de substituţie şi mai frecvent pentru incrustaţii, coroane parţiale sau punţi.
Atunci când st doreşte o microproteză de mare exactitate se poate utiliza şi
modelul mobilizabil, realizat din masa de ambalat specifică aliajului din care se
realizează microproteză, adică modelul duplicat.
VIII.2.1. Machetarea şi realizarea infrastructurii matalice a aparatului
gnatoprotetic unidentar cu piesă unică tip Richmond
Macheta coroanei de. substituţie tip Richmond se realizează cel mai frecvent din
ceară albastră de inlay, ceară calibrată, dar poate fi realizată şi din mase plastice –
răşini acrilice autopolimerizabile sau răşini diacritice (compozite) foto sau
termopolimerizabile. Se îndepărtează din modelul principal bontul mobilizabil, se
examinează cu atenţie corectitudinea sa, după care se izolează fie cu apă simplă,
saponată sau cu detergent pentru 10-15 minute, fie cu o soluţie alginica, apoi prin
scuturare energică sau prin introducere în loja radiculară a unei meşe uscate purtate de
un ac Miller se va înlătura excesul. în lipsa acestor izolanţi se poate folosi în loja
radiculară uscată şi lubrifierea cu oleu de vaselină introdus tot cu o meşă de vată pe ac
Miller, după care excesul se îndepărtează cu meşe uscate.
Din ceară albastră de inlay se confecţionează un con de calibrul lojei radiculare
care, plastic fiind, se introduce în loja cu vârful conic, presându-l cu degetul şi apoi cu
ajutorul unui Moar sferic, astfel încât vârful său să ajungă la extremitatea apicală a lojei
radiculare. In cazul unei ocluzii psalidodonte, când dinţii frontali maxilari acoperă pe
1/3 din înălţimea lor pe cei mandibulâri, sau al unei ocluzii adânci cu acoperire de 1/2,
se alege o tijă de sârmă cu diametru de 1-1,2 mm şi o lungime de 30-35 mm care se
efilează la un capăt, realizând apoi cu un
disc de carborundum şanţuri superficiale
cu rol de retenţie (fig. 98 a). Cu un cleşte
crampon se prinde tija de sârmă de
extremitatea neefilată, se introduce în
flacără până la roşu, se îndepărtează şi
după 4-5, secunde de aşteptare se
introduce în loja radiculară centrată pe
mijlocul acesteia. Introducerea la roşu1 în
ceară duce la arderea cerii, loja rămânând
aproape goală, iar o tijă doar puţin călduţă Fig. 98
nu va topi ceara suficient pentru a o aplica
intim pe pereţii lojei, iar pe de altă parte nu va adera perfect la tijă, astfel încât la
îndepărtarea din lojă va ieşi numai tija, nu şi ceara de machetă. Se extrage tija trăgând
fie cu degetele, fie cu cleştele crampon în axul dintelui, luând punct de sprijin pe
degetele celeilalte mâini care menţine bontul mobilizabil şi fără fracţiuni bruşte sau
basculări. După îndepărtare se examinează macheta lojei radiculare la care ceara trebuie
să cuprindă toată loja, având vârful efilat şi să înconjure tija metalică de jur-împrejur,
având o suprafaţă netedă fară lipsuri. Se procedează apoi la realizarea machetei inelului
pericervical şi a capei din folie de ceară calibrată. Se taie o fâşie de ceară calibrată de
0,4-0,5 mm grosime şi 2-3 mm lăţime şi se înfăşoară înjurai perimetrului cervical ai
bontului, intim aplicată pe bont, iar cele două capete se unesc cu o spatula încălzită cu
puţină ceară de inlay. Marginea dinspre incizal a inelului va fi la acelaşi
nivel cu suprafaţa de secţiune cervico-radiculară. Se vaselinează şi
suprafaţa de secţiune, după
care din această folie de ceară calibrată se taie cu spatula sau cu
foarfecele o rondelă cu diametrul mai mare decât cel al suprafeţei de
secţiune cervico-radiculară, se introduce cu centrul pe tijă şi se aplica
intim pe suprafaţa de secţiune cu pulpa indexului sau cu o buletă mică de
vată înmuiată în apă călduţă, până ce foaia iaibrma acestei suprafeţe (fig.
98 b). Joncţiunea plăcuţă-tijă metalică se întăreşte cu o picătură de ceară Fig. 99
de inlay topită şi cu vârful spatulei mergând de jur-împrejurul tijei. Porţiunea ce
depăşeşte inelul pericervical va fi înlăturată cu o spatula ascuţită, uşor încălzită, fără a
atinge inelul, după care joncţiunea inel-plăcuţă se va întări de asemenea cu puţină ceafă
de inlay topită pe toată periferia cervicală a acestei joncţiuni. Şe scoate macheta de pe
bont trăgând de tija metalică în axul dintelui şi se controlează corectitudinea
elementelor machetei dispozitivului radicular compus din pivot, plăcuţă şi inel
pericervical (fig. 99).

Pentru remedieri şi verificări se aplică din nou pe model după care se efectuează
corecturile necesare.
Se trece apoi la modelarea dispozitivului coronar care poate fi sub forma unui
bont coronar metalic, modelat conform microprotezei de acoperire ce urmează a fi
utilizată, în acest scop se picură ceară de inlay topită, dar nu prea fierbinte, peste
plăcuţă, formând în jurul tijei de metal un bont de formă tron -conică cu
baza la nivelul plăcuţei, prin sculptare cu spatula (fig. 101). Terminaţia
la nivelul plăcuţei poate fi în unghi drept, dacă se prevede acoperirea cu
o coroană Jacket din porţelan, sau în unghi deschis - chanfrein sau conge
în cazul acoperirii cu coroane metalice turnate sau cu coroane mixte. In
situaţia în care dispozitivul coronar va fi un talon metalic sau casetă,
modelarea acestuia se diferenţiază după cum elementul fizionomie plasat
pe faţa V şi parţial pe feţele proximale va fi o faţetă din răşini acrilice, Fig. 101
compozite, porţelan ars pe talonul .metalic sau faţetă din porţelan cu crampoane
(glisiera Steel).
In cazul casetei cu faţete din porţelan, compozite sau
acrilat se taie dintr-o folie de ceară calibrată un dreptunghi
sau un pentagon, după cum este vorba de un incisiv sau de un
canin şi ceara, uşor înmuiată, se aplică cu baza la periferia
porţiunii orale şi parţial proximal. Cât timp este moale ceara,
se aplică modelul antagonist şi se imprimă pe ceară modelând
astfel faţa palatinală în raport cu dinţii antagonişti. Elementul
coronar fixat bine cu ceafă la dispozitivul radicular se va
Fig. 102
întări sau completa ulterior prin adăugare de ceară topită pentru realizarea zonelor mai
proeminente, cum ar fi cingulum, crestele marginale sau chiar marginea incizală. Prin
tracţiunea pe tijă se scoate de pe bont, se verifică, se repune din nou pe bont (fig. 102 a,
b), se fac corecturile necesare şi se aplica, în cazul răşinilor acrilice, sisteme de
retenţionare în interiorul casetei; cum ar fi: anse din fire de ceară, perle de ceară sau
cristale de zahăr fixate pe faţa internă a casetei şi care vor arde în tipar fară reziduuri ca
şi ceara de machetare. Pentru faţetele din răşini diacrilice (compozite) nu sunt necesare
retenţiile, unirea acestora la infrastructura metalică făcându-se prin intermediul unor
lianţi de tip silanic (prin punţi de H), prin ceramizarea metalului şi apoi silanizare sau
prin adezivi speciali (Se-Bond, MKV, META 4 etc.)
In cazul ceramicii arse pe infrastructura metalică, unirea dintre metal şi
ceramică este chimică, prin schimbul ionic între oxizii metalici ai aliajului şi cei din
masa ceramică.
O altă metodă de realizare, mai incomodă, dar care se poate aplica în absenţa
cerii calibrate, este adăugarea prin picurare, combinată cu sculptura în ceară albastră de
inlay, peste capa şi inelul din ceară de inlay şi atunci când dispozitivul coronar este sub
forma unei coroane pline se sculptează în macheta coroanei o casetă V, apreciind
grosimea cerii prin transparenţa ei în lumină. După realizarea casetei solidară cu capa şi
inelul, se aplică sistemele de refenţie ca mai sus, atunci când elementul fizionomie este
o casetă de metilpolimetacrilat termopolimerizabil.
Unii autori recomandă utilizarea în realizarea casetei a metodei replicii din gips a
feţei palatinale în modul următor: se modelează din ceară de inlay macheta lojei
radiculare, capa şi inelul pericervical, după care se realizează din ceară de inlay prin
picurare şi sculptare faţa orală şi parţial feţele proximale ale viitoarei coroane, în raport
corect cu antagoniştii şi vecinii. Se înregistrează într-o cheie de gips faţa palatinală a
machetei şi feţele palatinale ale dinţilor vecini, iar după priza gipsului se îndepărtează
de pe arcadă această cheie de gips, se izolează în apă sau în alt izolant la nivelul
amprentei dispozitivului coronar, care este îndepărtat de pe capa dispozit ivului
radicular. Se aplică replica din gips a suprafeţelor palatinale, iar în impresiunea izolată
lăsată de dispozitivul radicular se toarnă cu o mică linguriţă ceară topită care după 3-4
secunde se scutură, rămânând pe pereţii din gips o capă de ceară de 0,5-0,6 mm
grosime. Dacă după îndepărtarea cheii grosimea se dovedeşte insuficientă, se repetă
operaţia. Cum modelarea înainte de amprentarea cu gips s-a efectuat în. raport de dinţii
antagonişti, este clar că macheta casetei noastre va avea o poziţie cor ectă faţă de
antagonişti. După îndepărtarea chpii din gips se mai poate continua modelarea şi
corecta forma prin aplicarea de ceară topita şi prin sculptare. Cea mai corectă metodă de
realizare este cea cu folie.de ceară calibrată din care se realizează atât capa şi inelul, cât
şi dispozitivul coronar sub formă de casetă.
Macheta este apoi pregătită în vederea realizării tiparului, ca şi în cazul
microprotezelor realizate prin turnare din aliaje metalice, având grijă să se aplice corect
tija de turnare (aici poate folosi la realizarea canalului de turnare a metalului chiar tija
de manevrare a machetei), rezervorul de aliaj fluid, firele~ pentru realizarea canalelor
de evacuare a gazelor care vor trebui să fie 2 sau 3 (unul lawârful machetei pivotului
radicular şi unul sau două la nivelul capei, pe faţa externă, capetele libere fiind fixate la
marginea conului de turnare). Se efectuează de asemenea detensionafea machetei în apă
caldă la 37° C, timp de 20-30 minute şi apoi degresarea machetei cu un agent de
reducere a tensiunii superficiale a cerii (benzen, toluen, cloroform, xilol, waxit etc),
după care are loc ambalarea şi realizarea tiparului, metodă similară cu cea descrisă la
realizarea celorlalte microproteze metalice. Preîncălzirea şi încălzirea tiparului se face
la 750° C. Masele de ambalat sunt pe bază de sulfaţi de calciu, aliajele utilizate fiind,
de regulă, nobile şi seminpbile. Pentru realizarea unei coroane de substituţie de tip
Richmond sunt necesare circa 2,5-3 g de aliaj nobil sau seminobil, daf ţinând seama de
aliajul care se consumă la tija de turnare şi rezervorul de aliaj fluid, preCum şi de
aliajul necesar asigurării unei presiuni optime pentru a împinge aliajul în tipar prin
centrifugare, sunt necesare 5-6 g aliaj.
In ceea ce priveşte fuziunea şi turnarea aliajului, se folosesc aceleaşi surse de
căldură pentru fuziune şi aceleaşi mecanisme de turnare ca şi în cazul incrustaţiilor sau
coroanelor metalice turnate. In cazul in care coroana de substituţie de tip Richmond
serveşte şi ca element de agregare într-o punte dentară, după realizarea machetei
coroanei de substituţie şi îndepărtarea ei de pe bont se realizează macheta celuilalt
element de agregare şi apoi macheta corpului de punte; între cele două elemente de
agregare, ceara din elementele de înlocuire se uneşte cu ceara din elementele de
agregare în treimea mijlocie şi ocluzală pentru a menaja spaţiul pentru papila gingivală
în treimea cervicală. Astfel, întregul ansamblu elemente de agregare -elemente de
înlocuire se machetează în aceeaşi şedinţă şi se pregătesc pentru realizarea tiparului .
După turnarea dispozitivului metalic corono-radicular al coroanei de substituţie
tip Richmond se lasă conformatorul cu piesa turnată la temperatura camerei până
dispare culoarea roşie-aprinsă din conul de turnare, dupăvcare conformatorul se
introduce într-un vas cu apă rece. Se dezambalează piesa turnată prin distrugerea
tiparului, apoi se curăţă masa de ambalat cu ajutorul periilor aspre, spatulelor sau, mai
corect, într-o baie ultrasonică. Oricum, sablarea nu se indică în cazul aliajelor nobile şi
seminobile din cauza imposibilităţii de recuperare a piliturii din aliaj. Se prelucrează cu
ajutorul discurilor cu care se secţionează tija de turnare fară a lăsa vreo prelungire, se
îndepărtează cu freze fine plusurile, în special la nivelul pivotului şi în interiorul capei
şi al inelului pericervical, după care se prelucrează cu pietre fine diamantate, utilizate
numai pentru aliajele nobile şi seminobile şi apoi se netezesc gu polipanturi doar la
nivelul feţelor externe ale inelului şi casetei. Se trimite în cabinet şi după verificarea pe
model se probează şi se adaptează pe dintele preparat astfel încât pivotul radieular să
pătrundă perfect, capa să contacteze suprafaţa de secţiune cervico -radiculară, iar inelul
qu marginea sa cervicală subţiată şi cu lăţimea de 1,5-2 mm să contenţioneze corect
bontul coronar la nivel cervical. Referitor la dispozitivul coronar, acesta trebuie să se
situeze corect în planul dinţilor vecini şi antagonişti, fară a modifica ocluzia de ICM.
Odată efectuată proba în cabinet, medicul va alege culoarea elementului fizionomic
pentru acrilat, compozit, ceramică şi va returna dispozitivul corono -radicular
laboratorului, împreună cu indicaţiile privind culoarea.
Metodologia descrisă de unii autori este de realizare într -un prim timp a
dispozitivului radieular, iar după dezambalarea şi prelucrarea acestuia se trimite în
cabinet unde medicul îl probează si adaptează pe dinte şi apoi înregistrează o amprentă.
Dispozitivul radieular rămâne în amprentă şi apare pe model, după care în a doua fază
se realizează dispozitivul coronar, machetarea având loc prin una din metodele
cunoscute. Ambalarea machetei dispozitivului coronar sub formă de casetă fie se face
împreună cu dispozitivul radieular, având loc turnarea casetei peste capă, metalul fluid
topind stratul superficial al capei cu care se uneşte structural, fie se toarnă separat şi
apoi într-un alt timp se sudează cu lot de lipitură la dispozitivul radieular, modalitate
complet părăsită astăzi în favoarea modelării monolit.
VIII.2.2. Realizarea componentei fizionomice la aparatul gnatoprotetic unidentar de
substituţie cu piesă protetică unică
Realizarea componentei fizionomice din răşini acrilice termapolimerizabile.
Componenta metalică, adică talonul metalic sau caseta ce . prezintă în interior sistemul
de retenţie, este prelucrată, inclusiv lustruită pe toate feţele cu excepţia interiorului
casetei. Interiorul casetei se pensulează cu un lac opac de culoare alb -gălbuie pentru a
împiedeca transparenţa metalului subiacent şi apariţia culorii cenuşii.
In interiorul casetei aplicată pe bontul mobil şi acesta pe modelul principal se
picură ceară roz de modelat până ce aceasta, prin volumul ei, depăşeşte vestibular
curbura dinţilor vecini, după care, la rece, se sculptează ceara vestibular, aducând -o în
curbura dinţilor. Uneori caseta prezintă şi margine incizală metalică, mai ales în ocluzia
cap la cap, alteori în ocluzii adânci ea se poate opri cu 1,5-2 mm înainte de incizaj (un
fel de semicasetă).
Apoi, dispozitivul corono-radicular, împreună cu faţeta din ceară, se scoate de pe
bontul mobil, se ambalează în gips obişnuit în poziţie orizontală pentru a avea sub
control faţa vestibulară. După aplicarea şi a celeilalte jumătăţi acuvetei şi iz olarea
gipsului din cealaltă jumătate de cuvetă cu un izolator alginic fară a atinge caseta, se
umple cu gips şi pe timpul prizei se ţine fixată la presă. Se scoate din presă, se
introduce într-un vas cu apă fiartă timp de.5 minute. Se scoate cuveta, se desfac cele
două jumătăţi, într-una fiind dispozitivul corono-radicular, iar în a doua o concavitate
corespunzătoare feţei vestibulare a faţetei. Dacă a mai rămas ceară, cu o lingură de apă
fierbinte aceasta se îndepărtează total. Cât timp este încă fierbinte metalul casetei, se
aplică cu un penson acel opac alb-gălbui (crem) ce aderă în strat subţire de metalul
casetei. Concavitatea de gips dina doua jumătate acuvetei se izolează cu un izolator
alginic; se prepară pasta din acrilat în trei culori, deci în trei godeuri pentru porţiunea
cervicală, mijlocie şi piorţiunea incizală mai deschisă la culoare, obţinută din culoarea
de bază a dentinei amestecată cu transparent Când pasta începe să devină plastică, se
aplică în casetă respectând culorile celor trei zone după care se aplică deasupra o folie
de celofan şi peste ea cea de-a doua jumătate a cuvetei. Se pune cuveta la o presă şi se
strânge bine, iar după 3-5 minute se scoate din presă, se aplica un inel (bighel) de
strângere şi apoi se introduce într-un vas cu apă rece, o baie termostat, procedând la
polimerizarea acrilatului conform schemei de polimerizare. După sfârşitul polimerizării
se lasă să se răcească, după care se desfac cele două jumătăţi ale cuvetei, iar faţa
vestibulară a acrilatului va fi petedă, lucioasă datorită foliei de celofan. Se degajează
microproteză din gips, se prelucrează acrilatul, se finisează şi se lustruieşte.
Realizarea componentei fizionomice din răşini diacritice
In această situaţie, componenta metalică ce va primi faţeta fizionomică va fi
tratată în prealabil. Acest lucru se poate face prin oxidarea componentei metalice în
cuptoare speciale la temperatura de 800-900° C, în prezenţa aerului. Stratul de oxizi ce
se va depune va realiza o suprafaţă aspră ce va asigura retenţia răşinilor compozite, dar
acest lucru nu este dovedit.
Mai corectă gste metoda silanizării, silanii fiind compuşi organici ai Si ce
asigură legătura chimică între metal şi răşinile .compozite prin punţi de H. La
polimerizarea termică sau fotonică, gruparea polimerizabilă a silanului participă la
reacţie împreună cu grupările monomere, asigurând legarea chimică de matricea
organică a polimerului.
De asemenea, se recomandă acoperirea suprafeţelor metalice cu un strat de 1-2
microni de Sn ce se oxidează spontan în contact cu aerul, strat de Sn care se silanizează
ulterior. Se folosesc de asemenea adezivi speciali care realizează prin punţi de H
legătura între metal şi compozit. După tratarea chimică a acestei suprafeţe se aplică
pasta de răşină diacrilică, se modelează corect cu spatule din material plastic,, iar când
modelajul este terminat se introduce în cuptoare speciale cu ultraviolete unde
polimerizarea are loc în 90-120 secunde.
Unii autori recomandă ceramizarea suprafeţei, adică aplicarea şi arderea unui
strat de grund, realizând astfel o unire chimică metalo-ceramică. Peste stratul de grund
se aplică o peliculă de silan ce asigură legătura chimică ceram ică-polimer.
Realizarea componentei fizionomice din ceramică
Metodologia de realizare este similară cu cea din cadrul coroanei mixte metalo -
ceramice.
Componenta.metalică - talonul sau caseta
Se va prelucra cu freze speciale (extradure) din carbură de W şi pietre
diamantate, fiecare şet.de pietre şi freze utilizat doar pentru aliajele nobile, altele pentru
cele seminobile şi altele pentru cele inoxidabile, pentru a se evita
contaminarea&liajului cu elemente străine. Feţele externe vor fi chiar lustruite, iar,faţa
internă a casetei, care nu prezintă nici un element de retenţie mecanică, se va prelucra
cu freze diamantate şi polipanturi adecvate astfel încât să nu existe pori sau lipsuri.
Marginea cervicală a inelului pericervical este prelucrată subţire pen tru a pătrunde
subgingival fără a produce leziuni parodontale. în cazul dispozitivului periradicular cu
semiinel, acesta lipseşte la nivel vestibular unde porţelanul vine în contact cu pragul
chanfreinat cervical.
Componenta metalică este decapată 20-30 de minute în acid fluorhidric într-o
baie ultrasonică, iar m absenţa acesteia se ţine în acid 8 ore după care se spală şi se
degresează într-un solvent al acizilor graşi. Desigur, tehnologia de aplicare, succesiunea
şi temperaturile de ardere sunt specifice fiecărui proces şi indicaţiile producătorului
trebuie respectate cu stricteţe.
1. în primul rând are loc arderea pentru oxidate, în care infrastructura
metalică este introdusă în cuptorul pentru ars ceramica la 340° C. urmând ca
temperatura să fie ridicată cu circa 37-38° C pe minut, până la 960° C.
Această ardere se efectuează în prezenţa aerului. Pentru a evita o oxidare a
suprafeţelor externe, dacă acestea au fost lustruite, se procedează la ambalarea acestora
în masă de ambalat pe bază de fosfaţi, lăsând liberă doar faţa vestibulară a casetei.
Cuptoarele moderne sunt prevăzute cu sisteme de programare şi automatizare. După ce
piesa a fost ţinută 4-5 minute la 960° C este scoasă din cuptor cu o pensă cu braţe de
cuarţ şi este aşezată pe un suport- de ceramică, lăsată să se răcească sub un
clopotdesticlă termorezistentă.
2. APLICAREA ŞI ARDEREA GRUNDULUI (OPACUL)
Se prepară într-un godeu de sticlă sau pe o plăcuţă de cristal din pulberea pentru
grund şi apa distilată sau lichidul livrat de producător, obţinându-se o pastă uşor
spumoasă, care apoi cu unpenson se aplică pe toată suprafaţa internă a casetei depăşind
uşor marginile acesteia. Depunerea se face cu vibrare permanentă, iar excesul de lichid
ce apare la suprafaţă se absoarbe cu hârtie absorbantă înfăşurată pe un baţ de chibrit sau
scobitoare. Grosimea stratului de grupd este de 0,25-0,3 mm, uniformizarea grosimii
sale facându-se prin întindere cu pensonul înainte de arderea în cuptor, se aşează cu
modelul pe un suport refractar in faţa cuptorului încălzit pentru ca lichidul să se evapore
lent, fară a genera fisuri. Apoi se introduce în cuptor unde se ridică temperatura
constant până la 950-960° C, punând în funcţie'pompa de vid cu care este dotat cuptorul
de ars ceramică.
Arderea are loc timp de 10 minute în condiţii de vid, după care se opreşte pompa
de vacuum, se introduce aer în cuptor şi se continuă arderea încă 3-4 minute. în cursul
coacerii ceramica se contractă obţinând o grosime de 0,15-0,20 mm. Lucrarea se scoate
din cuptor numai la dispariţia culorii roşii, fiind apoi lăsată să se răcească lent. Dacă
există porţiuni mai groase şi zone neacoperite de opac, zonele mai groase se şlefuiesc
cu pietre diamantate, iar cele neacoperite se pensulează din nou cu pastă de grund şi se
repetă ciclul de ardere. Masele ceramice moderne sunt mai comode la aplicare,
permiţând obţinerea unui strat subţire cu aderenţă foarte bună. Lucrarea este spălată cu
jet de apă şi lăsată să se usuce la aer pentru a se înlătura eventualele impurităţi. Grundul
de la marginea casetei este îndepărtat cu pietre diamantate.
3. Se depune şi se modelează pasta pentru dentină şi smalţ. Cele două paste
se realizează concomitent în două godeuri.de sticlă prin amestecul pulberii de dentină şi
de smalţ, depunand în cele 2/3 de colet pastă de dentină în porţii mici şi pierzându-se în
strat subţire spre incizal; porţiunea pierdută şi care va completa caseta se va realiza din
pastă de smalţ din celălalt godeu, astfel încât cele două paste să se întrepătrun dă
armonios fară a se produce o linie de demarcaţie între ele, lucru foarte important. Faţeta
se va modela cu un volum uşor supradimensionat (circa 1/5 din volumul total) pentru a
compensa contracţia la coacere. Pasta are o consistenţă groasă iar excesul de lichid se
absoarbe cu hârtie absorbantă. Lucrarea astfel modelată se aşează pe suportul refractar
la uşa cuptorului încălzit la 700-750C pentru 5-6 minute pentru uscare lentă, după care
se introduce în cuptor, unde, după punerea în funcţiune a pompei de vacuum, se ridică
temperatura progresiv la 9-50-960°C, timp de 7 minute. Se scoate şi se lasă să se
răcească la temperatura camerei. După scoaterea lucrării din cuptor se pot observa unele
defecte, cum ar fi:
- forma şi volumul faţetei mai mici, ce nu se încadrează în curbura celorlalţi
dinţi vecini deoarece nu s-a modelat în exces,
- culoarea necorespunzătoare cu cea indicată pe baza cheii de culori;
- suprafaţa rugoasă cu depresiuni mici datorită necondensării pastei prin vibrare
şi eliminării lichidului în exces;
- fisuri sau chiar desprinderi de fragmente în cazul introducerii direct în cuptor
fără să se lase să se usuce la gura cuptorului;
- suprafaţa sticloasă, datorită fie depăşirii temperaturii de ardere cu topirea
ceramicii, fie timpului prelungit de coacere;
- suprafaţa mată, mătăsoasă, datorită arderii un timp mai scurt.
Unele din aceste defecte pot fi remediate (1,3,6), altele necesită îndepărtarea şi
reluarea ciclului (2,4,5).
4. GLAZURAREA
Forma definitivă a faţetei şi dimensiunile sale se obţin prin şlefuiri cu pietre
diamantate cu microproteză aplicată pe modelul cu bpnt mobil şi acesta pe modelul
principal, ca şi în cavitatea orală. Coroana Richmond cu faţetă ceramică este curăţată de
impurităţi fie în baie ultrasonţeă, fie ţinută 2-3 minute în cloroform, spălată apoi sub jet de
apă şf uscată cu un jet de aer, după care s,e aşează la gura cuptorului încălzit la 750-800°C pentru
uscare, timp de 3-4 minute, după care se introduce în cuptor la 900°C, urmând
ridicarea,temperaturii cu 1Q-159C, sub punctul de fuziune al ceramicii. Această ardere are loc în
4-5 minute în prezenţa aerului (nu în vacuum). în cursul acestei ultime arderi are loc topirea
stratului superficial de ceramică ce conferă'luciul caracteristic. Orice modificare prin şlefuire,
aplicare a maselor ceramice pentru culoare, efecte speciale, se realizează înaintea acestei ultime
arderi, după care orice intervenţie este inoportună. De altfel, toate firmele producătoare de aliaje
în tehnica metalo-ceramică şi de mase ceramice corespunzătoare prezintă indicaţii privind modul
de utilizare a aliajelor şi maselor ceramice, indicaţii care trebuie strict respectate pentru a se
asigura succesul.
La finele ciclurilor de ardere a masei ceramice lucrarea este decapată în soluţii de acid
fluorhidric. Apoi se utilizează pentru decaparea componentei metalice HCl sau acid azotic, după
care se folosesc pplipanturi pentru netezire şi pufuri de bumbac cu pastă abrazivă, fiind apoi
trimisă cu modelul în cabinet pentru probă şi cimentare. Sigur metodologia de aplicare şi ardere a
straturilor de ceramică este similară cu cea descrisă în cazul coroanei mixte metalo-ceramice.
Realizarea componentei fizionomice cu faţete prefabricate
Pe modelul cu bont mobilizaţii se realizează, prin tehnica anterior menţionată, macheta
dispozitivului radicular compusă din pivot, plăcuţă şi inel pericervical. Se alege'o faţetă din
acrilat, se adaptează prin şlefuire la înălţimea şi'lăţimea corespunzătoare modelului cu bont
mobil, acesta fiind poziţionat în modelul de bază, se yaselinează uşor faţa orală a faţetei, după
care se lipeşte cu'puţină ceară la marginea cervicală de capa de ceară pentru a rămâne fixată în
poziţie corectă. Se picură apoi ceatâ pe faţa orală a faţetei şi spre proximal obţinând un volum de
ceară, după care se sculptează anatomia feţei orale cu spatuia, în relaţie corectă cu antagoniştii.
După răcirea cerii se îndepărtează faţeta din acrilat,, se finisează macheta fără a ne atinge
dejpatul faţetei, după care se îndepărtează întreaga machetă, se pregăteşte pentru ambalare, se
realizează tiparul şi se toarnă din aliajul ales pentru acest scop. Pe faţa internă, deci pe patul
faţetei se pot realiza retenţii: solzi, perle etc. După dezambalare, prelucrare şi lustruirea
componentei metalice, se realizează o . înăsprire prin şlefuire a feţei orale a faţetei şi aceasta se
fixează în casetă prin cimentare cu ciment oxifosfat de zinc.
In cazul coroanelor de substituţie de tip Richmond cu dispozitiv coronar - casetă cu faţetă
prefebricată din porţelan, aceste faţete pot fi: cu crampoane scurte, butonate din Au; cu
crampoane lungi, nebutonate din Pt; cu glisieră (Steel).
Se alege de către medic şi tehnician, de obicei în prezenţa pacientului, după o cheie de
culori, faţeta corespunzătoare culorii şi dimensiunii MD şi incizo-
cervicale a spaţiului, după realizarea dispozitivului radicular după
tehnica descrisă anterior. Adaptarea faţetei la spaţiul respectiv ca
dimensiune şi pentru încadrare în curba vestibulară a dinţilor, vecini
se face prin şlefuiri cu pietre diamantâte la margini, niciodată pe faţa
vestibulară, pentru a nu afecta luciul oferit prin glazurare(fig. 103).
Faţetele cu crampoane sunt şlefuite după adaptarea
dimensională la nivelul marginii incizale în bizou înclinat într-uri
unghi de 40-45° spre oral, pentru a putea realiza aici din casetă rama
Fig. 103
metalică de protecţie, cu excepţia faţetelor cu glisieră Steel care nu beneficiază de această ramă
datorită sistemului ei de Culisare cu direcţie incizo-cervicală.
Faţetele cu crampoane scurte, butonate se prelucrează la nivelul crampoanelor fâcându-le
neretentive prin acoperire şi modelare cu ciment dentar oxifosfat de zinc sau Fletcher. Faţeta
astfel adaptată £ste montată cu marginea cervicală pe plăcuţa de ceară ce acoperă suprafaţa de
secţiune cervico-radiculara, vestibular fixând-o cu o picătură de ceară fie de plăcuţă, fie de dinţii
vecini pentru a sta în poziţie, după care se vaselinează vestibular dinţii vecini şi faţa vestibulară a
faţetei şi se înregistrează o cheie de gips ce va cuprinde faţeta şi feţele vestibulare ale vecinilor,
cheie ce va permite repunerea corectă şi mai ales menţinerea fixă a faţetei la locul ei. Apoi se
realizează macheta casetei prin picurare de ceară albastră de inlay pe faţa orală a casetei şi pe
feţele proximale, modelând apoi faţa orală în raport şi 4e antagonişti, parţial feţele proximale cât
să încastreze faţeta şi marginea incizală (cu excepţia faţetei Steel). In cazul faţetei Steel, aceasta
este livrată o dată cu şina metalică pe care culisează şi care rămâne după modelarea machetei şi
va fi prinsă în aliajul metalic ce se toarnă peste şină.
Casetele cu faţete cu, crampoane lungi, nebutonate vor avea în interior, după îndepărtarea
faţetei din machetă, două tuneie corespunzătoare celor două crampoane, iar, înainte de ambalare,
la pregătirea machetei în cele două
tuneie se vor introduce tije de grafit
calibrate la grosimea crampoanelor, ale
căror extremităţi vor depăşicu 1-1)5 mm
suprafaţa machetei, pentru a prinde în
masa de ambalat şi de a realiza tiparul 1
(fig. 104).
In cazul faţetelor cu crampoane
scurte butonate, după îndepărtarea
faţetelor, lăcaşurile crampoanelor vor fi
făcute retentive prin sculptare în ceară cu
un instrument ascuţit. După îndepărtarea
faţetelor, se pregăteşte macheta, se Fig. 104
ambalează, se toarnă aliajul în tipar, se dezambalează, se prelucrează lustruindu-se doar
suprafeţele externe ale casetei» nu şi patul faţetei. Se face proba şi adaptarea dispozitivului
metalic corono-radicular pe model şi în cavitatea orala, urmărind adaptarea la preparaţia dentară
şi raportul cu dinţii vecini şi antagonişti, static şi dinamic. Fixarea faţetei la casetă se face i diferit
în funcţie de tipul de faţetă. Faţeta cu crampoane scurte butonafe se fixează în casetă prin
cimentare cu ciment oxifosfât de zinc ce va prinde bine în cavitatea retentivă şi butoanele
crampoanelor. Faţeta cu crampoane lungi nebutonat£ se fixează în casetă după scoaterea minelor
de grafit cu o freza cilindrică adecvată diametrelor tunelelor. Orificiul de pe faţa orală este puţin
lărgit cu o freză, pentru ca apoi, prin nituireă.după cimentare în casetă, să nu depăşească
perimetrul feţei orale. Pentru faţeta Steel nu este nici o problemă, ea va fi introdusă prin culisare
dinspre incizal pe şina ei aflată în talonul metalic, după aplicarea de ciment pe şină şi pe culisă
de pe faţa sa orală (fig. 105). Prezintă mareleavantaj că în caz de fracturare,poate fi uşor înlocuită
cu o faţetă de aceeaşi mărime. În final se mai lustruiesc o dată definitiv porţiunile metalice, după
careţe&te trimisă în cabinet pe model pentru cimentare.
VIII.3. Tehnologia de realizare a aparatului gnatoprotetic unidentar de substituţie
prin dublă piesă protetică
Este denumită astfel
deoarece într-o primă fază se
realizează reconstituirea
coronară sub forma unui bont
metalic agregat pe rădăcina
dintelui printr-un pivot, iar în
faza a doua se realizează
acoperirea acestui bont metalic
cu o microproteză de acoperire.
Niciodată prima piesă protetică
nu va constitui un scop în sine,
ea neavând valoare decât
completată cu cea de-a doua
piesă protetică, de acoperire.
Prima piesă ţnai poate fi
denumită, aşa cum a precizat
Rivault, inlay-onlay de
substituţie sau de reconstituire.
Este modalitatea de rezolvare a
Fig. 105
LOC ce
prevalează faţă de coroana de substituţie Richmbnd, datorită multiplelor sale avantaje. Coroana
de substituţie de tip Richmond antrenează o mutilare prea mare coronară, este foarte dificil, dacă
nu imposibil de înlăturat din necesitate şi nu poate fi realizată decât pe dinţi monoradiculari.
Inlay-onlay-ul de substituţie nu înlătură coroana dentară sau restul coronar rămas, ci îl conservă,
permiţând pregătirea lui, împreună cu care realizează un bont dentar ce va fi acoperit cu o
coroană de înveliş. Atunci când au loc accidente, acestea se produc de regulă 1a nivelul celei de-
a doua piese protetice, care este microproteza de acoperire şi care poate fi uşor înlocuită datorită
independenţei sale de reconstituire o turnată, solidară cu, substructura organică prin cimentare.
Poate fi aplicată cu succes şi pe dinţii pluriradiculari, nu nurhai monoradiciilari, prim sistemul de
clavetare sau imbricare.
In ceea ce priveşte modalitatea de realizare, exista o varietate de posibilităţi în funcţie de
topografia dintelui pe arcadă şi de situaţia clinică privind profunzimea şi întinderea LOC. O
situaţie clinică aparte o prezintă dinţii cu slabă rezistenţă după preparare (subţiri, devitaii), ce
prezintă risc de fractură după aplicarea unei microproteze de acoperire. Se poate realiza o
consolidare a acestor dinţi printr-un pivot metalic turnat, ce străbate coroana în direcţie ocluzo-
cervicală printr-un tunel realizat de operator la nivel coronar şi care se agregă la rădăcina dintelui
în loja radiculară special pregătită în acest scop. Pe modelul'cu bont fix sau mobilizabil, realizat
pe baza amprentei înregistrate în cabinet, tehnicianul va realiza din ceară albastră de inlay
ramolită şi conformată sub forma unui con macheta viitorului pivot corono-radicular, după
izolarea preparării în apă sau cu un izolator alginic sau vaselină. Cu ajutorul unei tije metalice cu
o lungime de 25-30 mm şi 0,9-1 mm grosime, efilată la un capăt şi pe care s-au realizat retenţii
cu discul de carborundum în porţiunea efilată introdusă în lojă după încălzire la flacără, se
îndepărtează după răcire macheta de pe preparâţie, se inspectează şi i se verifică corectitudinea,
după care macheta se pregăteşte pentru ambalare, utilizând tija folosită la .scoaterea machetei şi
ca tijă pentru realizarea viitorului canal de turnare în ţipata aliajului topit. După ambalare,
tratament termic al tiparului, fuziune şi turnare a aliajului în tipar, se dezambalează piesa
metalică şi se trimitem cabinet. Medicul o probează şi după cimentare va secţiona tija de turnare
la nivelul feţei ocluzala a bontului. Există situaţii clinice diferite, cum ar fi: LOC întinse în
suprafaţă şi profunzime, resturi coronare şi resturi radiculare corect tratate la nivelul dinţilor
frontali sau laterali maxilari şi mandibulari, pentru care atât prepararea substructurii organice, cât
şi realizarea clinico-tehnică a reconstituirii corono-radiculare este diferită.
1. LOC întinse cu păstrarea unui rest coronar pe dinţii monoradiculari
Se prepară restul coronar rămas înlăturând toate porţiunile cu rezistenţă redusă şi anulând
retentivităţile în sens ocluzo-cervical, Restul coronar rămas va fi preparat sub formă de bont
dentar corespunzător micropirotezei de acoperire în prealabil stabilite. Se efectuează apoi
bizotarea internă, pentru a înlătura marginile'amelo-dentinare subţiri şi cea externă, pentru a
asigura acoperirea şi protecţia, limitei cervicale în metalul reconstituirii. Se procedează apoi la
prepararea lojei radiculare ca pentru coroană de substituţie de tip Richmond Modelarea machetei
se poate efectua fie direct în cavitatea orală, scurtând astfel timpul de execuţie a microprotezelor,
fie indirect, în laborator, de către tehnician pe un model de lucru
realizat pe baza unei amprente trimise de medic, metodă pe care o
vom expune în continuare (fig. 108).
Modelul se poate realiza fie cu bonturi fixe, fie cu bonturi
mobile, eventualitate recomandabilă deoarece conferă mai mult
confort şi precizie în modelare. Se izolează modelul fie cu apă
simplă, fie cu apă cu detergent, dar de cele mai riiulte ori se
lubrifiază loja radiculară şi restul coronar cu oleu de vaselină, Fig. 108
parafina sau soluţie alginică. Se realizează un pivot de sârmă de
0,9-1 mm grosime şi 20-30 mm lungime care se efilează la o extremitate iar cu discul de
carborundum se realizează la nivelul porţiunii intraradiculare retenţii sub formă, de şanţuri. Din
ceară albastră de inlay uşor încălzită laţ flacără se realizează un con cu diametrul lojei radiculare
şi se introduce în lojă presat, cu ajutorul unui fuloar. Tija din sârmă prinsă de capătul coronar cu
un cleşte crampon se încălzeşte la flacără până Ia inroşu, se îndepărtează şi după 3-4 secunde se
introduce centrat în lojă până la capăt. După răcire se scoate trăgând cu cleştele crampon în axul
dintelui, prin tracţiune uşoară, se examinează corectitudinea ei, după care se repune pe model în
aceeaşi poziţie. Dacă tija este prea fierbinte, la, introducere se arde ceara şi vom avea o machetă
incompleta iar dacă tija este insuficient de caldă, ceara nu va adera de, retenţii, iar la îndepărtare
va ieşi doar tija. Macheta lojei radiculare se consideră corectă doar dacă ceara înconjoară tija de
jur-împrejur, suprafaţa cerii este netedă, iar vârful machetei, efilat, este integru. Se procedează
apoi la modelarea machetei porţiunii coronare a dispozitivului prin picurare de ceară topită în
jurul tijei şi pe suprafaţa internă a bontului coronar şi la nivel cervical, obţinând un volum mai
mare de ceară, care apoi se sculptează cu spatula în conturul suprafeţei externe a restului coronar.
Atenţie deosebită se va acorda la nivel cervical pentru ca ceara de machetă să acopere marginea
cervicală bizotată, iar terminaţia cervicală să o continue pe, cea realizată pe bontul coronar prin
preparare. După îndepărtare şi control se pregăteşte macheta, se ambalează, se toarnă din aliajul
ales, iar la prelucrare se lasă tija de turnare 2-3 mm pentru a putea manevra IOS-ul la adaptarea
sa pe model şi la proba în cavitatea orală, tijă care se înlătură prin şlefuire fie de către tehnician,
fie de către medic în cabinet, înainte de cimentare sau chiar după.
2. Distrucţie coronară totală cu rămânerea pe arcadă a unui rest radicular corect
tratat endodontic pe dinţii monoradiculari
In această situaţie se prepară suprafaţa de secţiune cervico-radiculară prin îndepărtarea
dentine ramolite, îndepărtarea zonelor amelo-dentinare subţiri, bîzoţarea externă şi prepararea
cervicală, în funcţie de microproteza viitoare de acoperire utilizată. După aceea se prepară loja
radiculară, se amprentează substructura organică preparată şi se trimite în laborator. Modelarea
machetei se face de regulă prin metoda indirectă, în laborator, modelarea directă fiind mult mai
dificilă, mai ales prin picurare (cu deosebire la maxilar). O situaţie mai deosebită o prezintă cazul
clinic în care disţrucţia interesează riu numai coroana dentară, dar şi porţiunea iniţială a rădăcinii,
astfel încât după îndepărtarea dentinei ramolite rămâne o excavaţie în „chiuvetă", ceea ce implică
completarea lipsei de substanţă prin turaătură metalică. Cum înclinarea pereţilor excavaţiei
predispune la fractură radiculară, prin acţiunea de pană, se prepară peretele
cuvetei în trepte, preparare cunoscută sub denumirea de „culoarul sau trotuarul
BLACK" (fig. 109). în acest fel,
presiunea ocluzală este preluată şi redusă la nivelul treptelor. Pe modelul turnat
cu-bont mobilizabil, de preferinţă, izolat la nivelul preparaţiei şi al lojei
radiculare, se modelează macheta, mai întâi a lojei radiculare dintr-un con de
ceară albastră de inlay în care se introduce o tijă din sârmă cu retenţii în
porţiunea intraradieulară şi apoi a porţiunii coronare ale cărei margini cervicale
vor acoperi şi proteja zona externă bizotată, iar terminaţia cervicală a machetei Fig. 109
şi,deci a viitoarei microproteze, va fi în concordanţa cu tipul de microproteza
de acoperire utilizat. Fiind dificilă modelarea în funcţie de antagonişti, din cauza tijei din sârmă,
se modeleaza macheta în funcţie de planul de ocluzie al dinţilor vecini, urmând ca reducerea
ocluzală şi obţinerea spaţiului necesar viitoarei microproteze de acoperire să se efectueze
ulterior, după secţionarea tijei de turnare şi prelucrarea inlay-onlay-ului de substituţie (I.O.S.).
Realizarea inlay-onlay-ului de substituţie sau reconstituire pe premolarul prim maxilar.
In acest caz există două situaţii clinice diferite:
a. fie cele două rădăcini sunt patralele sau foarte uşor divergente,
b. fie cele două rădăcini sunt divergente în sens apical.
In prima situaţie, prepararea lojelor radiculare nu comportă nimic particular, ele se prepară
de lungime corespunzătoare; scoaterea machetei de pe model şi în final introducerea
microprotezei formată din reconstituirea coronară solidară cu
cele două pivoturi paralele sau aproape paralele neîntâmpinând
dificultăţi deosebite (fig. 110).

Fig. 110
In cea de a doua situaţie, realizarea unei reconstituiri Fig. 112
turnate cu două pivoturi de aceeaşi lungime ar face
imposibilă introducerea microprotezei formate din reconstituirea coronară şi pivoturi, deoarece
distanţa dintre vârfurile pivoturilor care trebuie să se angajeze în lojele radiculare este mai mare
decât distanţa dintre orificiile de pătrundere în loje. Din acest motiv se vor prepara două loje de
lungimi diferite: una de lungime conformă cu lungimea rădăcinii, iar cea de-a doua având
lungimea jumătate din lungimea primei. în acest fel, diferenţa de lungime dintre cele două
pivoturi va anula diferenţa de paralelism a celor două loje radiculare, deoarece în momentul în
care pivotul lung a pătruns deja pe jumătate în lojă, celălalt abia se angajează în lojă (fig. 111).
3. Prepararea la pluriradiculari
Situaţia, este mult mai complexă la pluriradiculari - molarii mandibulari cu două rădăcini
şi trei canale saumolarii maxilari cu trei rădăcini şi trei canale radiculare. Aici posibilitatea de
realizare a reconstituirilor turnate şi agregate pe cel puţin două canale o constituie clavetarea sau
imbricarea. în laboratorul de tehnică dentară va sosi, de regulă amprenta înregistrată cu materiale
elastice - siliconi cu dublă consistenţă - înregistrată în doi timpi, pe baza căreia se va turna
modelul cu bonturi fixa sau mobilizabile.
Modelarea machetei IOS-ului prin imbricare
Se utilizează în special la reconstituirea molarilor mandibulari la care agregarea se face
prin pivot situat pe rădăcina distală şi pe unul din canalele meziale, Se stabileşte cu precizie
direcţia canalelor radiculare şi se prepară cele două loje conform cu lungimea rădăcinii şi direcţia
canalelor. Pe modelul de lucru se va realiza mai întâi macheta pivotului corespunzător canalului
celui mai divergent din ceară albastră de inlay. Se verifica după îndepărtare prin tracţiunea pe tijă
şi apoi se pune la loc continuând modelarea porţiunii
coronare a machetei corespunzătoare acestui canal, lăsând
liber orificiul lojei radiculare a celuilalt canal (fig. 112),
Suprafaţa machetei semibontului coronar dinspre loja
radiculară liberă va avea o direcţie paralelă cu direcţia
acestei loje. Pornind dinspre partea ocluzală pe toată
înălţimea coronară sau doar pe jumătate din ea se
sculptează în machetă o cavitate sau matrice în formă de
„T" sau coadă de rândunică. Se îndepărtează macheta de Fig. 112
pe model, se pregăteşte de ambalat, se realizează tiparul şi se toarnă aliajul metalic fuzionat. La
ambalare trebuie avut grija să se umple cu masă de ambalat, prin vibrare, matricea în coadă de
rândunică. După turnare şi răcire se dezambalează şi se prelucrează, având grijă ca la prelucrare
matricea în formă de coadă de rândunică şi suprafaţa dinspre canalul liber să fie neretentive în
sens ocluzo-cervical. Se aplică piesa metalică turnată pe model, se vaselinează suprafaţa metalică
dinspre loja radiculară liberă şi matricea în formă de
coadă de rândunică şi se procedează la modelarea
machetei lojei libere şi a celeilalte jumătăţi coronare,
având grijă să se picure ceara topită de inlay şi în
matricea vaselinată. După răcirea şi întărirea cerii se
extrage macheta în axul lojei radiculare trăgând tija
respectivă (fig. 113). Inclinarea peretelui metalic
paralel cu poziţia lojei şi matricea neretentivă
cervico-ocluzal permit îndepărtarea machetei fară
deformare. Se pregăteşte macheta ca în cazul primei Fig. 113
porţiuni, se ambalează şi se toarnă. După dezambalare, se prelucrează cu multă grijă la nivelul
interfeţei şi al prelungirii sub formă de patrice pentru a se obţine o congruenţă perfectă între cele
două jumătăţi de reconstituire şi o imbricare perfectă matrice-patrice.
Aşezarea pe model, ca şi cimentarea finală pe dinte, se face în ordinea în
care au fost confecţionate, solidarizarea celor două jumătăţi facându-se
prin cimentarea pivoturilor în Jojele#radiculare şi prin culisarea matrice-
patrice, după care urmează realizarea şi aplicarea celei de-a doua piese-
protetice - microproteza de acoperire.
Machetarea machetei IOS-ului prin clavetare
Această microproteza se instituie pentru reconstituirile coronare
la molarii maxilari sau resturile radiculare ale acestora. In laborator
soseşte amprenta înregistrată de regulă, cu materiale elastice (siliconi, Fig. 115
polieteri) care datorită elasticităţii lor permit îndepărtarea amprentei
lojelor radiculare divergente. în laborator se toarnă modelul fie cu bonturi fixe., fie mobilizabile.
Se izolează sau se lubrifiază cu oleu de vaselină una din lojele vestibulare şi se realizează
macheta introducând în lojă un con din ceară albastră de inlay înmuiat prin încălzire şi presat cu
fuloarul, după care se introduce tija din sârmă efilată la un capăt şi prevăzută cu retenţii (fig.
115), iar după scoatere şi examinare se pregăteşte macheta adăugând pe tija de turnare ceară,
până la
obţinerea diametrului machetei la intrarea în loja radiculară. Se aplică toate celelalte anexe,
seambalează, se realizează tiparul şi se toarnă. După dezambalare se prelucrează şi se adaptează
corect în loja radiculară respectivă, anulând orice retenţie de pe porţiunea extraradiculară. Se
procedează în mod analog şi cu cealaltă lojă radiculară, vestibulară, obţinând astfel două tije
adaptate corect în lojele lor, cu prelungirile sub formă de tije cilindrice extraradiculare şi care
sunt de fapt clavetele. Se vaselinează tijele prelungitoare ale celor două clavete ce au fost perfect
prelucrate cilindric la diametrele clavetelor, la ieşirea din loja radiculară şi se introduc pe model.
Se prepară loja palatinală prin lubrifiere şi se introduce pentru machetare un con din ceară
albastră de inlay presat bine cu fuloarul în lojă, după care se introduce în maniera anterior
prezentată tija din sârmă efilată şi cu retenţii, după încălzire. Se extrage, se controlează
corectitudinea ei, după care se repune în lojă şi se reîncepe machetarea porţiunii coronare
subformă de bont prin picurare de ceară topită în jurul tijei şi prelungirii ciavetelor, dând formă
uşor tronconică şi înscriindu-se în conturul cervical al rădăcinii (fig. 116 a). După răcirea cerii se
extrag una câte una cele două clavefe cu cleştele crampon şi în final trăgând de tija de sârmă se
extrage şi macheta lojei palatinale şi ş reconstituirii
coronare (fig. 116 b). Se examinează, după care se
introduc în cele două tunele rămase după extragerea
ciavetelor două tije de grafit calibrate şi care vor depăşi
cu extremităţile lor suprafaţa machetei cu 1-1,5
mm,.pentru a fi prinse şi fixate în tipar după arderea
cerii. După pregătirea machetei, ambalare, tratamentul
termic al aparului, fuziunea şi turnarea aliajelor, se
dezambalează şi se prelucrează având grijă să scoatem Fig. 116
tijele de grafit din tunele cu o freză cilindrică perfect calibrată. Se
prelucrează cu freze şi pietre lăsând dîn tijă 2-3 mm pentru a putea
manevra reconstituirea pe model, în vederea adaptării şi pe dinte
pentru verificare. Introducerea pe itioclel, ca şi cimentarea definitivă,

Fig. 117
se realizează în ordine inversă executării elementelor, adică mai întâi reconstituirea coronară cu
pivotul radicular palatinal şi apoi, prin tunelele lojelor respective cele două clavete. Clavetele vor
depăşi după cimentare suprafaţa ocluzală a reconstituirii coronare şi vor fi secţionate cu un disc
de carborandum. Urmează apoi fazeile clinico-tehnice de realizare a celei de-a doua reconstituiri
-microproteza de acoperire (fig. 117). Trebuie menţionat că se poate scurta substanţial timpul de
execuţie atât în cazul imbricării, cât şi în cazul clavetării, în metoda imbricării, jumătate din
macheta reconstituirii, solidară cu pivotul de pe rădăcina distală, Se realizează din răşina acrilică
autopolimerizabilă care va fi prelucrată corespunzător prin şlefuire cu freze şi pietre. Cavitatea
de retenţie în formă de coadă de rândunică se prepară ulterior cu o freză cilindrică. După
introducerea ei pe model, cealaltă jumătate a machetei reconstituirii coronare, solidară cu pivotul
de pe rădăcina mezială se va realiza din ceară de inlay prin picurare şi ştupuire după lubrifierea
machetei din acrilat. Se îndepărtează de pe model mai întâi macheta de ceară trăgând în axul
lojei radiculare, care este paralelă cu direcţia suprafeţei machetei acrilice, apoi se scoate cealaltă
machetă, se ambalează ambele în acelaşi conformator separat şi se toarnă. Şi în cazul clavetării
se pot rdâliza întâi clavetele de pe lojele vestibulare din răşină acrilică autopolimerizabilă, după
care se realizează din ceară albastră de inlay macheta lojei radiculare palatinale şi a reconstituirii
coronare, apoi se îndepărtează macheta clavetelor şi, în final, a reconstituirii.
O problemă serioasă ridică reconstituirile coronare agregate cu pivot radicular din aliaje
metalice pe dinţii frontali pe care urmează să se aplice o coroană Jecket din porţelan. Culoarea
subiacentă a aliajului metalic din reconstituire influenţează în mod negativ cromatica
microprotezej şi uneori chiar a parodonţiului marginal al dintelui respectiv. O soluţie excelentă a
fost propusa de Geller şi
colaboratorii, anume
confecţionarea unui IOS din
ceramică sticloasă -sistemele
Dicor şi Cerapearl permiţând
actualmente acest lucru (fig.
118). In sistemul Dicor, foarte
utilizat în prezent, se foloseşte
aceeaşi tehnologie ca şi la Fig. 118
aliajele metalice cu oarecare diferenţe legate de caracteristicile materialelor. Pe modelul de gips
extradur cu bont mobilizabil s-a realizat macheta din ceară a viitoarei reconstituiri corono-
radiculare. Această machetă îndepărtată cu ajutorul unei tije din masă plastică prevăzută cu
retenţii este ambalată în masă de ambalat pe bază de ceramică cu rezistenţă mare la temperaturi
înalte, apoi se realizează tiparul prin arderea şi eliminarea cerii din tipar, iar ceramica sticloasă
Dicor, sub formă de ploturi, granule sau batoane este fuzionată în creuzete speciale folosind o
sursă de fuziune cu temperatura de 1450-1460°C. Pentru a se fluidifica bine masa ceramică,
aceasta este ţinută la o astfel de temperatură timp de 10-15 minute după care este turnată cu
ajutorul forţei centrifuge în tiparul fierbinte. După răcirea lentă a tiparului, acesta este distrus cu
grijă pentru a elibera piesa care nu necesită decât prelucrări minore. Fixarea acestei reconstituiri
pe dinte se realizează după atacul acid al pivotului şi porţiunii coronare ce vine în contact cu
restul coronar şi se cimentează cu cimenturi pe bază,de răşină fotoactivabilă. Rezultatele estetice
ale coroanelor ceramice Jacket pe termen mediu şi lung sunt excelente în raport cu reconstituirile
metalice.
BIBLIOGRAFIE
1. BAClU C., ALEXANDRESCU I., POPOVICI R., BACIU MARIA - Ştiinţa
materialelor metalice. Ed. Didactică şi Pedagigică, Bucureşti, 1996
2. BOCCARA ERIK - Interet de la tehnique de la cire par addition dans la stabilitte
dimenssionelle de maquettes de prothese. Les Cahiers de Protheses, vol. 45, 1984
3. BOURELLY G., DAVID P. - Cum se orientează solidificarea pieselor din aliaje
metalice în tehnica turnării protezelor dentare. Les Cahiers de Protheses, 1980
4. BRATU D. şi col. - Materiale dentare utilizate în laboratorul de tehnică dentară. Ed.
Helicon, Tiniişoara, 1994
5. BRATU D. şi col. - Coroana mixtă. Ed. Helicon, Timişoara, 1994
6. BRUGIRARD J.; GUIRALDENQ J. - La fusione en prothetique dentaire.
Enciclopedie Medico-Chirurgicale, Paris, 1989
7. BURLUI V. şi col. - Protetică dentară. Curs litografiat U.M.F. Iaşi, 1989
8. BURLUI V. - Gnatologie clinică. Ed. Junimea, Iaşi, 1979
9. COMBE E. - Date asupra materialelor dentare. Ed. Chiurchill Livingstone, Londra,
1992
10. CAITUCOLLI FR. - La fusione en prothetique dentaire. Enciclopedie Medico-
Chirurgicale, 1973
11. CAITUCOLLI FR., FERRAN P. - Parametrii principali factori de reuşită prin metoda
cerii pierdute. Les Cahiers de Protheses Dentaire, voi. 40; 1982
12. FROMENT J., ALDIE J. – C.F.A.O. - Sistemul Cerec - Realites Cliniques, voi. IV,
1993
13. FUSAYAMA TAKAO - Suprafaţa rugoasă a pieselor turnate prin diferite tehnici de
turnare. The Journal British Dent., vol. V, 1973
14. HARTER J. – Incercare de sinteză privind restaurările ceramo-metalice. Restaurări
unidentare şi punţi de mică amplitudine. Actualites d'odonto-stomatologiques, voi. 126, 1979
15. HĂRAUSGEGEBEN, von L. HUPFAUF - Festsitzender Zahnersatz. Ed. Urban and
Schwarzenberg-Munchen, voi. 2 şi 5, 1987
16. GUYONVARE C. - Les aplications de l'electrolise -L'information dentaire, voi. 16,
1971
17. IONESCU Gh. şi col. - Clinica preparării dentare în vederea aplicării de rnicroproteze.
Ed. Apollonia, Iaşi, 1997
18. KWITKOWSKI ST. - A preliminary consideration of the glass-ceramic dowel post
and core. The Internaţional Journal of Prosthodontics, voi. 2, 1989
19. LABARGE JJ., TREHEUX D. - Durificarea aliajelor dentare turnate pe bază de aur.
Les Congres Internationeles de Metalurgie Dentaire, Lyon, 1980
20. MUIA PAUL - The four dimensional tooth color system. Quintessence Publishing Co.
Inc., Chicago, 1985
21. MARMASSE A. - Denttisterie Restauratrice - Tom II. Ed. Beiliozze J.B. et files,
Paris, 1970
22. MORMON W. - Inlay C.A.O. - F.A.O. - C.E.R.E.C. - 5 . ani de existenţă. Clinique,
Odontologie - Vol. 13, 1992
23. NEY crown and bridge. Tehniques book, 1972
24. PERLMUNTER S. - Reconstitutions ocluzalles et Ies procedees ceramo-metaliques.
Actualites d'odonto-stomatologiques, voi. 126, 1979
25. RÎNDAŞU I. - Proteze dentare - vol. 1. Ed. Medicală, Bucureşti, 1994
26. RIESGO OMAR - Porcellain sur alliages nonpreciosses. Les Cahiers des Protheses
Dentaire vol. 42, 1983
27. STURDEVANT J.P. - Gold inlay and gold onlay - operative dentistry restauration for
II cavity preparation, Ed. III, Mosby Company. The art and science of operative dentistry -
capitolul XIV, 1994
28. STURDEVANT J.P. - Gold inlay restauration for classes I, IV, V and VI cavity
preparations and the pinledge restaurations. The art and science of operative dentistry - cap. XV,
1985
29. SHELL J. - Dental materials. St. Louis, The CV. Mosby Company, 1938
30. SIMONPAOLI Y - Protocole de cuisson de la porcellain dentaire sur un aliage
nickel-chrome. Enciclopedie Medico-Chirurgicale, Paris, 1975
31. SIMONPAOLI Y. et colab. - Ceramo-metaliques sur des , materiales
nonprecioses. Actualites d'odonto- stomatologiques, vol. 109, 1975
32. SETZ JURGEN - Adaptarea marginală a coroanelor galvano-ceramice cimentate.
The International Journal of Prosthodontics, vol. I, II, 1989
33. STELEA O., MORARIU C. - Biomateriale. Ed. Apollonia, Iaşi, 1997
34. VICQ B. JANOT - Stabilite dimensionelle des cires a maquettes en protheses
conjointe. Les Cahiers des Protheses, nr. 31, 1980
35. WOHLEWEND ARNOLD - Metallo-ceramic and all porcelain restaurations current
considerations. The International Journal of Prosthodontics, voi. 2,1989

S-ar putea să vă placă și