STATUSURI SI ROLURI IN CLASA DE ELEVI

I INTRODUCERE
Clasa de elevi reprezintă un colectiv şcolar ,,format la nivelul unui ciclu de
învăţământ, definit după anumite norme de vârstă (…), iar din punct de vedere
pedagogic după programele modulate în funcţie de profesorul-conducător
(învăţător) şi de membrii echipei didactice“. Clasa de elevi poate fi analizată din
mai multe perspective şi anume: perspectiva structural-sistemică, operabilă la
nivelul liniei de continuitate dintre macro şi microsociologie. Abordarea
sociopsihologică, operabilă la nivelul colectivului în termen de sintalitate (analog
celui de personalitate), analiza sociopedagogică, în termeni de grup educaţional;
perspectiva sociocomunitară, operabilă la nivelul practicii de exprimare
democratică a elevilor în contextul mediului şcolar. Modelul structural-sistemic
(funcţional) permite analiza clasei de elevi ca ,,instanţă de socializare şi selecţie“
angajată la nivelul sistemului şcolar.
Din punct de vedere funcţional, clasa şcolară este definită ca ,,o instanţă de
socializare“ care anticipează evoluţia personalităţii elevilor din perspectiva
rolurilor sociale specifice ataşate statusului de adult care solicită o amplă susţinere
cognitivă, motivaţională, afectivă, caracterială. Această susţinere reflectă, în fapt,
dubla funcţionalitate a clasei de elevi, exprimată în general, la toate nivelurile
sistemului, în mod special spre sfârşitul treptelor secundare – gimnaziu, liceu,
şcoală profesională – în termeni de socializare şi de selecţie – şcolară,
profesională, socială. Funcţia de socializare a clasei de elevi are o dimensiune
primară şi una secundară. Dimensiunea primară angajează diferitele componente
ale personalităţii elevului care asigură interiorizarea valorilor sociale propagate,
în mod direct şi indirect, în mediul şcolar. Dimensiunea secundară vizează
efectele pe termen mediu şi lung care anticipează statusul ocupaţional
(socializarea anticipativă) al viitorului adult prin mijlocirea capacităţilor şi a
competenţelor dobândite şi exersate deja, în mediul şcolar.
 1. Caracteristicile clasei de elevi
Funcţia de selecţie exercitată la nivelul clasei de elevi traduce în planul
practicii teza corelaţiei dintre ,,nivelul de status al persoanei şi nivelul său de
instruire“; ea reflectă un anumit proces de stratificare socială exprimat prin nivelul
de moştenire culturală, observabil la intrarea în învăţământul primar şi secundar,
reprodus adesea până la ieşirea din sistem care obiectivează tendinţa de a urma
sau nu urma o treaptă şcolară superioară. Clasa de elevi întreţine această
diferenţiere realizată, de regulă, pe axa performanţelor obţinute în activitatea de
învăţare dependente nu numai de nivelul aptitudinal, ci şi de fondul atitudinal al
elevului cultivat sau insuficient cultivat de familie şi de şcoală. În învăţământul
primar, clasa de elevi produce diferenţierea pe axa performanţelor şcolare, în
contextul unei situaţii pedagogice definite prin patru trăsături principale:
,,obligativitatea unui set comun de sarcini“; omogenitatea rezultată din statusul
iniţial al elevilor; polarizarea între lumea adulţilor şi lumea elevilor;
sistematizarea tehnicilor de evaluare a elevilor. Aceste trăsături evoluează pe
fondul unor „seturi de particularităţi“ care se referă atât la organizarea formală,
cât şi la aspectele informale ale acesteia care oferă şanse suplimentare de
exprimare a individualităţii elevilor în procesul de socializare şi de
selecţie/afirmare, a fondului aptitudinal şi atitudinal. Realizarea funcţiei de
socializare presupune: – desprinderea copilului de afectivitatea primară, specifică
familiei; – interiorizarea obligaţiilor şcolare ca norme societale adaptabile la
psihologia elevului, cu o sferă de referinţă care depăşeşte mediul familiei; –
recompensarea performanţelor din perspectiva viitoarelor roluri sociale. În
învăţământul secundar realizarea funcţiei de socializare presupune continuarea
procesului de interiorizare a motivaţiei acţiunii elevului pentru performanţă în
contextul diferenţierii treptate a tipurilor calitative de performanţă, susţinute de
tipurile de capacitate diferenţiate, bazate pe o anumită orientare a fondului
aptitudinal-atitudinal, realizate de regulă în jurul vârstei de 16 ani. Abordarea
structurală a clasei de elevi tinde astfel să confirme rolul tradiţional al şcolii
secundare de ,,principală trambulină cu ajutorul căreia cei cu un status scăzut vor
intra în cadrul forţei de muncă pe când cei care ajung la un status ridicat vor
continua educaţia formală în colegii şi unii dintre ei mai departe“ .
Modelul structural solicită astfel deschideri metodologice în direcţia
abordării sociopsihologice şi sociopedagogice a clasei din învăţământul secundar
care conferă elevului ,,un evantai mai larg de statusuri“ produse în mediul şcolar
şi extraşcolar.
2. Statusurile si rolurile unei clase
Stratificarea grupurilor şi a personalităţilor în cadrul formal (clasa),
nonformal (cercul de activitate etc.) şi informal (microgrupuri de tineri etc.)
anticipează viitoarele statusuri sociale la standarde de prestigiu interindividual şi
comunitar dobândite într-o formă valorizată de performanţă care depăşeşte nu
numai canoanele didactice, ci şi iluziile unui romantism nostalgic care întreţine
legenda self-made-manului . Modelul sociopsihologic abordează clasa de elevi ca
grup microstructural care acţionează într-un câmp social deschis ,,rezultat al
interacţiunilor dintre persoanele care-l compun în vederea realizării unor obiective
educaţionale“ . Un astfel de grup poate fi definit ca ,,un grup de muncă specific,
compus dintr-un număr de membri egali între ei (elevi) şi un animator (profesorul)
ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul sarcinii şi de normele de
funcţionare“. Normele de funcţionare ale clasei de elevi – de conformare,
aprobare, adaptare, cooperare, competiţie etc. – reflectă finalităţile acestui grup
microstructural special care vizează: – pregătirea procesului de integrare
psihosocială a membrilor săi; – orientarea relaţiilor din interiorul clasei în direcţia
dobândirii coeziunii colectivului; – reglementarea relaţiilor interindividuale în
raport cu ,,oglinda socială a grupului“; – asigurarea securităţii membrilor săi în
termenii unui anumit confort psihic.
Clasa de elevi presupune o relativă unitate psihosocială exprimată prin
următoarele trăsături: – numărul de membri (de regulă între 20-40 de elevi într-o
clasă) şi timpul de funcţionare şcolară (pe parcursul a cel puţin o treaptă de
învăţământ); – relaţiile directe de comunicare şi de cunoaştere promovate în
condiţiile activităţii de educaţie şi de instruire; – structura configuraţională proprie
care reflectă interdependenţa statutelor şi a rolurilor membrilor; – coeziunea care
asigură coerenţa şi autonomia funcţională a grupului în condiţii de stabilitate şi de
mobilitate specifice; – dinamica proprie la nivel intern şi extern (cu mediul şcolar,
în general);– orientarea constantă în direcţia realizării scopurilor propuse pe
termen mediu (semestru, an şcolar) şi lung (treaptă şcolară) şi a sarcinilor curente
operaţionale . În calitatea sa de ,,grup microstructural“ clasa de elevi nu este o
societate în miniatură, ci ,,un colectiv cu caracteristici proprii izvorâte din
activitatea dominantă – învăţarea –, din particularităţile specifice vârstei elevilor,
din relaţiile cu persoane adulte (cadre didactice) investite cu atribuţii speciale în
această direcţie“ .
Aceste trăsături evoluează în raport cu situaţia existentă în colectivul
respectiv, concretizată în raporturile interindividuale dintre elevi şi profesori,
dintre elevi – profesori şi mediul şcolar şi extraşcolar, ceea ce conferă
individualitate fiecărei clase de elevi. Aceste trăsături psihosociale distincte care
circumscriu specificitatea unui colectiv concret de elevi, constituie ceea ce se
înţelege prin sintalitatea sa – concept operaţional care reflectă personalitatea unică
a fiecărei clase obiectivată chiar în contextul aceluiaşi mediu şcolar şi comunitar
(conştiinţa de ,,noi“, „clasa noastră“). ,,Portretul“ unic al clasei de elevi se
realizează în primul rând pe profesorul-diriginte, cu sprijinul profesorului
consilier, colectivului didactic, familiei elevului etc., utilizându-se în acest scop o
paletă metodologică care include observaţia psihosociologică, studiul de caz,
experimentul psihosocial, testele sociometrice etc. şi care îşi găsesc expresia
sintetică în ceea ce se numeşte fişa de caracterizare psihosocială a colectivului de
elevi (fişa de sintalitate) despre care vom discuta în capitolul consacrat metodelor
de cercetare specifice sociologiei educaţiei. Modelul sociopedagogic al clasei de
elevi abordează clasa în calitate de grup educaţional angajat nu numai în situaţii
de educare, ci şi în activitatea de învăţare desfăşurată într-un mediu şcolar cu
caracter tranzitoriu, consacrând anumite metodologii şi comportamente didactice
la nivelul relaţiei profesor-elev. Acest model valorifică în fapt teoria sociologică
a grupului. Astfel, din această perspectivă grupul şcolar este analizat în cele două
dimensiuni ale sale: dimensiunea orizontală şi dimensiunea verticală.
Dimensiunea orizontală a clasei de elevi include acele variabile direct observabile,
proprii unui astfel de grup:
– un set de scopuri şi obiective generale şi specifice, operaţionalizabile în
timp şi în spaţiu;
– o anumită mărime (de la 2-3 la 30-40 de membri) care permite
funcţionarea sociopedagogică a grupului;
– anumite structuri de normare (sistemul de norme şi reguli), de comunicare
(elev-elev, elev-profesor), de organizare (microgrupuri de referinţă, ,,găşti“,
,,bisericuţe“ etc.);
– o anumită dinamică, rezultată din sistemul de norme, interacţiuni, relaţii
interpersonale, obiectivate în termeni de statusuri şi roluri sociopedagogice
asumate de membrii clasei.
Dimensiunea verticală a clasei de elevi ca grup educaţional include
variabile mai greu observabile, identificabile totuşi la nivelurile structurii
psihosociale a grupului: nivelul raţional, nivelul afectiv-emoţional, nivelul
acţional, nivelul manifestării explicite etc. Aceste niveluri aflate în interacţiune
permanentă oferă criterii operabile în analiza claselor de elevi în vederea realizării
unor comparaţii între acestea, dar mai ales pentru sesizarea eventualelor probleme
speciale şi disfuncţionalităţi care apar în timp şi spaţiu. Articularea celor două
dimensiuni permite definirea clasei de elevi ca microgrup psihosocial de tip
educaţional, deosebit de alte grupuri psihosociale: de muncă, de creaţie, de
cercetare etc.
Specificul educaţional al clasei de elevi constă în următoarele:
a) orientarea explicită în direcţia stimulării activităţii de formaredezvoltare
a personalităţii elevilor în contextul unui colectiv relativ restrîns;
b) structurarea psihosocială a activităţilor realizată prin îmbinarea
aspectului social (relaţiile sistem-subsistem, statusuri, roluri etc.) cu aspectul
psihologic (resursele cognitive, afectiv-motivaţionale, volitive/acţionale,
caracteriale, creative, aptitudinal-atitudinale etc.);
c) organizarea formală care angajează existenţa profesorului diriginte,
conducătorului clasei, coordonatorului colectivului didactic; raporturilor
constante, reglementate extern şi intern între profesorul-diriginte şi elevi şi între
elevi; programului de activitate obligatoriu, realizabil în plan didactic şi
extradidactic, în mediul şcolar şi extraşcolar;
d) proiectarea acţiunilor în condiţiile învăţării psihosociale a
comportamentelor adecvate tipului de personalitate definit la nivelul idealului
educaţiei, în perspectiva modelului cultural al societăţii postindustriale,
informatizate.
Caracteristicile clasei
Clasa de elevi apare ca un grup educaţional, individualizat prin următoarele
note caracteristice:
– proiectarea finalităţilor în contextul avansării unor scopuri prescriptive
stabilite la nivel de politică şcolară de către factori decizionali situaţi în afara
colectivului (conducerea şcolii, inspectoratul şcolar/casa corpului didactic,
centrul de asistenţă psihopedagogică, minister), scopuri însuşite şi interiorizate
treptat la nivelul interacţiunii educatori – educaţi, prin acţiuni formale şi
nonformale şi influenţe informale;
– susţinerea finalităţilor/scopurilor la nivelul motivaţional optim necesar
pentru eficientizarea socială a acţiunilor proiectate şi pentru asigurarea securităţii
psihice a autorilor acestora (în primul rând a elevilor, dar şi a profesorilor);
– organizarea activităţilor în conformitate cu o anumită structură de roluri
(de conducere, de execuţie, de relaţie, de transmitere, de negociere etc.) investite
ca modele de conduită dependente de statusul elevului şi de resursele acestuia
(cunoştinţe, experienţă anterioară, dezvoltare intelectuală, sociomorală,
sociabilitate, imaginea sa despre grup şi despre membrii acestuia etc.);
– valorificarea stilurilor de conducere (normativ, personal, autoritar,
permisiv, democratic) în direcţia eficientizării comportamentului colectiv şi
individual, în situaţii de acţiune şi de interacţiune evaluabile în termeni de cultură
organizaţională;
– asigurarea coeziunii interne concepută ca strategie de funcţionare a
grupului educaţional care vizează: unitatea şi integrarea membrilor, capacitatea
de satisfacere a problemelor specifice vârstei şi de cooperare nonformală şi
informală care influenţează viaţa colectivului;
– consolidarea rolului profesorului-diriginte, de conducător şi coordonator
al grupului educaţional realizabil în funcţie de dimensiunea statică (situaţia la un
anumit moment dat) şi dinamică (sesizarea tendinţelor de evoluţie şi a liniilor de
perspectivă necesare) a acestuia;
– perfecţionarea permanentă a corelaţiei funcţionale profesor – elev în
condiţii de comunicare şi de intercomunicare formativă. În dinamica sa de grup
educogen, clasa de elevi evoluează de la situaţia de grup educaţional de-abia
constituit, la colectiv şcolar.
Pe parcursul existenţei şi al evoluţiei sale, el dobândeşte noi şi calitative
trăsături cum ar fi: o mai bună conştientizare a scopurilor; o mai solidă sudură a
relaţiilor sale interne şi externe; o coeziune din ce în ce mai puternică; o orientare
comportamental-atitudinală pozitivă, constructivă; o ierarhie şi o sedimentare
valorică puternice şi expresive; opinie constituită şi funcţională. În această fază
de colectiv şcolar distinct, net conturat în raport cu alte grupuri educaţionale (în
formare, centripet, în dezintegrare etc.) trăsăturile sale devin şi mai pronunţate,
astfel:
a) Stabilizarea dimensiunilor colectivului şcolar ca urmare a stopării
fluctuaţiilor iniţiale produse din diferite motive (abandon şcolar, mutări dintr-o
clasă/şcoală într-alta etc.), fie la grupuri mici (subgrupe de 5-15 elevi/studenţi), la
grupuri (clase) mijlocii (15-25 de membri) sau, în fine, grupuri mari (30, 40-100
de elevi/studenţi – an de învăţământ). Mărimea grupului influenţează desigur
calitatea actului didactic care poate fi ceva mai individualizat în cazul grupurilor
mici sau mai puţin individualizat (frontal, cu întreaga masă de şcolari) în cadrul
grupurilor mari. Avantaje sunt şi în direcţia conducerii şi controlului şcolar a
grupurilor mici în comparaţie cu ,,clasele mamut“ care necesită eforturi mari ale
cadrului didactic în direcţia stăpânirii acestora;
b) Creşterea capacităţii de relaţionare în interiorul colectivului atât în plan
orizontal (relaţia elev-elev), cât şi în plan vertical (relaţia profesorelev) se produce
o intensificare şi o îmbogăţire atât a comunicării verbale, cât şi a celei afective;
c) La nivelul scopurilor are loc de asemenea o mai bună conştientizare şi
angajare colectivă în direcţia realizării lor calitativ superioare. Pe lângă scopurile
introduse din afară, în colectiv apar noi scopuri specifice vieţii şi nevoilor proprii;
d) Are loc o consolidare a structurii interne a colectivului, o mai bună fixare
a statusurilor şi a rolurilor distincte ale profesorilor, cât şi ale elevilor.

Ce presupune rolul elev profesor?

Profesorul este perceput în toată bogăţia sa funcţională ca:
– model uman;
– transmiţător de cunoştinţe;
– organizator al muncii elevilor;
– conducător al activităţilor didactice;
 – evaluator al performanţelor obţinute de elevi;
– modelator al caracterului elevului.

Rolul sociologic
Pe de altă parte, are loc o conturare mai pronunţată a identităţii sociale a
elevului în următoarele sensuri: – clasa, colectivul şi viaţa şcolară devin ,,modus
vivendi“ pentru fiecare elev; elevul este un produs al unei etno-socio-culturi, al
unei anumite clase sociale, dar el ca şcolar devine marcat de acest nou mediu
educaţional; – elevul este simultan obiect/subiect al acţiunii educative conjugate
şi convergente, al unui sistem coerent de factori educaţionali; el nu mai este „un
anonim“, un „nimeni“, un „element statistic“ într-o mulţime, ci un „cineva“, un
interpret activ al lumii, o fiinţă educabilă cu visuri şi aspiraţii proprii; – a fi elev
este o ,,meserie“ care se învaţă greu, poate mai greu decât alte meserii dificile; în
şcoală au loc adevărate ,,ritualuri deiniţiere“ în tainele vieţii de elev/student, se
produce adaptarea progresivă la mediul şcolar, uitarea sau chiar refuzul vieţii de
acasă, ,,afilierea“ la acest mod de viaţă cu tainele şi simbolurile sale, cu aşteptările
sale (,,abia aştept să înceapă şcolica“!!!); – în şcoală are loc – aşa după cum au
arătat Bourdieu şi Passeron – procesul de construire a ceea ce ei numeau
,,habitus“-ul de elev care permite atât internalizarea exteriorităţii (subiectivare),
cât şi exteriorizarea interiorităţii (obiectivare); – treptat, treptat, elevul devine un
membru competent al unei ,,comunităţi şcolare“, transformându-se dintr-un
obiect pasiv, de dresaj uneori, într-un subiect activ, autor al propriei sale deveniri;
– socializarea şi ,,profesionalizarea“ elevului sunt, aşadar, efectul acţiunilor
conjugate ale factorilor educogeni fundamentali: familia, modelele (reale, ideale,
ficţionale) şi mediu (educogen, interactiv, relaţional, competiţional, ludic, de
loisir). În acest mediu şcolar elevul trebuie să înveţe de la profesor: – (…) ,,să se
conducă (…) să-şi însuşească comportamente individuale şi sociale (…) conform
relaţiilor sociale“; – „…să se orienteze în aşa fel încât să aleagă din multitudinea
de materii pe acelea care se potrivesc personalităţii fiecăruia“. – „...a-i învăţa pe
elevi să înveţe şi nu a-i învăţa pentru a-i învăţa ceea ce înseamnă să se acorde
preferinţă tehnicii de a munci, metodei de cercetare în locul unui enciclopedism
care depăşeşte puterea lor de înţelegere“ [10]. Structura de relaţii interne a
colectivului se diversifică pe măsură ce viaţa sa se îmbogăţeşte; astfel vom întâlni
o constelaţie, un univers de relaţii de colaborare, de cooperare, de întrajutorare,
de competiţie şi concurenţă, conflictuale, afective (simpatie univocă, simpatie
reciprocă, respingere univocă, respingere reciprocă, indiferenţă etc.). Structura
formală, mai puternică la începutul constituirii colectivului ,,păleşte“ în intensitate
în faţa celei informale. Compoziţia colectivului este relativ omogenă la formare
(aceeaşi vârstă, acelaşi nivel de pregătire, nivel de aspiraţii relativ omogen etc.);
o anumită influenţă asupra climatului, coeziunii şi performanţelor colectivului pot
exercita aspectele legate de: sex (fetele sunt mai sârguincioase, băieţii sunt mai
neastâmpăraţi); etnie (numărul românilor este mai mare decât al celorlalţi elevi de
alte naţionalităţi); rezidenţa (mai mulţi elevi din mediul urban decât din mediul
rural); originea socială (mai mulţi copii de muncitori decât de funcţionari,
profesori etc.).
Solidaritatea de grup, în general, este în creştere pe măsură ce colectivul se
sudează; la început ea este slabă (copiii de-abia se cunosc, se tatonează reciproc)
pentru ca apoi ea să devină din ce în ce mai puternică. Pe acest fond general al
creşterii solidarităţii apar desigur situaţii diverse şi paradoxale uneori: solidarizări
pe subgrupe la „bine“ sau/şi la ,,rău“, frondă colectivă faţă de anumiţi profesori
sau elevi, reacţii polare faţă de anumite atitudini negative a unor elevi-problemă,
manifestarea spiritului de dreptate în cazuri vizibile de favoritism, nepotism etc.
Aceste trăsături ale colectivului şcolar trebuie bine cunoscute de către cadrele
didactice implicate în viaţa lor şcolară, şi mai ales de către profesorul-diriginte
care trebuie să le transforme în veritabile mijloace de educaţie.

2. Statusurile si rplurile unei clase definitie

In cadrul grupului social, fiecare persoana are un anumit status, adica o

anumita pozitie reala, de valorizare sau de devalorizare.Ca urmare a
interactiunii dintre membrii grupului-clasa in vederea atingerii unui scop comun, se creeaza o
anumita structura a grupului. Structura grupului reprezinta reteaua de statusuri si roluri ale
indivizilor in grup. Statusul defineste locul pe care il pcupa un individ intr-un sistem la un
moment dat, pozitia sa sociala intr-o ierarhie data. Rolul este aspectul dinamic al statusului,
totalitatea conduitelor adoptate din perspectiva detinerii unui status. O anumita configuratie a
pozitiilor si functiilor formale si informale ale membrilor grupului determina doua structuri
fundamentale pentru clasa de elevi: o structura formala si o structura informala. Fiind un grup
formal, clasa de elevi are o structura organizata si impusa, care se concretizeaza in investirea
membrilor grupului cu diferite roluri (functii, responsabilitati), pentru a permite utilizarea cat
mai buna a resurselor elevilor in rezolvarea sarcinilor scolare si atingerea obiectivelor
propuse. in urma acestei investiri vor aparea in mod firesc liderii formali (oficiali), care au un
rol important in reglarea relatiilor din cadrul colectivului de elevi, ca si in stabilirea relatiilor
profesor-elevi.

Rolul definitie

Rolul este aspectul dinamic al status-ului. El reprezinta sistemul de asteptari ale membrilor
grupului fata de liderul lor.

Profesor
In cadrul clasei de elevi profesorul asigura respectarea normelor de
conduita prevazute in regulamentele scolare. El este managerul
activitatilor educative din clasa de elevi si indeplineste mai multe roluri :
planificarea activitatilor educative, organizarea clasei ca grup socio-
educativ, asigurand coeziunea si dinamica grupului scolar, conducerea
democratica si operationala a clasei, folosind diferite strategii de
interventie, rezolvarea cu tact pedagogic a conflictelor, conducerea
activitatilor educative nonformale si colaborarea cu familia, comunitatea
locala etc.

Profesorii reprezintă acea categorie de personal didactic care îndeplineşte funcţii didactice în
învăţământul secundar (gimnazii, licee) şi în unităţi conexe ale învăţământului preuniversitar (case de
copii, centre de asistenţă psihopedagogică, casele corpului didactic ş.a.). Rolul unui profesor este
definit de Legea privind Statutul personalului didactic care precizează că activitatea lui cuprinde: (a)
activităţi de predare-învăţare, de instruire practică şi de evaluare, conform planurilor de învăţământ,
(b) activităţi de educaţie, complementare procesului de învăţământ şi (c) activităţi de pregătire
metodico-ştiinţifice. Aceste tipuri de activităţi urmează să fie îndeplinite de către profesori la nivelul
unor standarde profesionale, adeseori specificate în diferite documente normative, astfel încât
societatea să fie protejată de riscul profesării acestei meserii de către oameni insuficient pregătiţi.
“Standardul este un enunţ-exigenţă care indică unul sau mai multe criterii, norme, în raport cu care
se apreciază calitatea unui program, proces, produs sau performanţă. Ele exprimă aşteptări valorice,
calităţi pretinse şi, în consecinţă, practici profesionale obligatorii.” (I. Al. DUMITRU, 2002). Consiliul
Naţional

Obligatiile profesorului

“cadrul didactic este un bun cunoscător al domeniului şi al didacticii disciplinei pe care o predă”; •
“cunoaşte elevul şi îl asistă în propria lui dezvoltare” (realizează demersul didactic în aşa fel încât
fiecare elev să-şi dezvolte propriile capacităţi, înclinaţii şi aptitudini); • “se manifestă ca un membru
activ al comunităţii” (colaborează cu membrii comunităţii şcolare şi cu familiile elevilor pentru
atingerea obiectivelor educaţionale propuse, îşi integrează activitatea în demersul comun, unitar,
costructiv al tuturor agenţilor educativi implicaţi în formarea copilului); • “se caracterizează prin o
atitudine reflexivă” (îşi analizează critic-constructiv experienţa în vederea ameliorării activităţilor
viitoare); • “cadrul didactic este promotor al unui sistem de valori în concordanţă cu idealul
educaţional” (promovează valorile culturii, valorile morale specifice unui sistem democratic, valorile
civice care definesc un bun cetăţean) (L. GLIGA, coord., 2002).

Rolul de elev

Elevii ocupă partea cea mai de jos în ierarhia rolurilor, în sensul că reprezintă o minoritate în luarea
deciziilor, deşi constituie majoritatea numerică a oricărui sistem educativ. Specificul situaţiei elevilor
ca membri ai organizaţiei şcolare constă în faptul că ei sunt membri temporari (spre deosebire de
membri personalului didactic, ce sunt membri permanenţi).
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap6

Bibliografie:
Ioan Mihailescu, 2000. Sociologie generala. Concepte fundamentale si studii de caz. Editura
Polirom

Raymond Boudon, Francois Bourricaud, Dictionnaire de la sociologie, 981, p. 511.