Berke Han a fost musulman și s-a bazat în ulusul Jochi pe cleri și pe comercianții musulmani.

În timpul
domniei sale, grosul armatei sale era constituit din triburile turcice, în special Kipchak. Dacă jochizii nu ar
fi fost activi în întemeierea statului, ei ar fi avut cu totul altă soartă, cum mongolii erau insimnificativi
numeric printre turcii Hoardei de Aur. Pe scena internațională, ei au început să reprezinte interesul lui
Desht-i Kipchak.

Relațiile dintre cele două uluse în epoca lui Mengu-Timur și Tuda Mengu a rămas un patrulater constituit
pe relațiile Hoardei de Aur cu Egiptul și al Ilkhanilor cu Bizanțul. Chiar dacă bizantinii nu au îndrăznit să
acționeze împotriva Hoardei de Aur, aceștia au continuat să penduleze între Jochizi și Hulaguizi. Hoarda
de Aur a trebuit să-și folosească de câteva ori forțele militare în probleme transnaționale. În fapt, în acel
timp, Hoarda de Aur își forma propria politică externă.

A fost doar Tulabuga care, începând cu 1288, a continuat eforturile împotriva Ilkhanilor și a trimis o
armată să cucerească Azerbaijianul. În orice caz, armata Hoardei de Aur s-a retras fără să-și atingă
obiectivele. În timpul domniei scurte a lui Nogai-Han, Hoarda de Aur nu a fost în stare să-și aloce toată
atenția către problema Transcaucaziană din cauza problemelor domestice. Din această cauză a rezultat
în final formarea statului Hulaguid și consolidarea autorității sale în Transcaucaz. În orice caz, după
rezolvarea acestor probleme, Tokhta Han a continuat politica Hoardei de Aur asupra revendicării
pământului din Transcaucaz. În 1303 ambasadorii săi au cerut de la Ilkhan Gazan să părăsească întregul
Caucaz. Chiar dacă Tokhta Han nu a reușit să-și atingă țintele politice, totuși au fost câteva acorduri de
negoț.

După Tokhta Han, Uzbeg Han de asemenea și-a exprimat revendicările asupra Caucazului, prin comerț și
relații economice ambele părți au făcut câteva încercări să reînvie comerțul dintre cele două state. Așa
cum arată cursul acțiunilor, ilhanii nu au încercat să cucerească teritoriile Hoardei de Aur, bazându-se
doar pe acțiuni militare defensive.

A.B. Malyshev a calificat motivele războaielor dintre ilhani și Hoarda de Aur. Ele au fost următoarele:

1) Revendicările jochizilor pentru Azerbaijian și Iranul de Nord, ca recompensă pentru ajutorul

oferit în cucerirea Iranului de către hulaguizi.
2) Uciderea de către hulaguizi a câtorva nobili jochizi care au participat la cucerirea Iranului.
3) Războiul religios purtat de jochizi împotriva hulaguizilor din cauza devastării țărilor musulmane
și uciderea lui al-Mustasim, ultimul calif Abbasid.

În plus, la aceste cauze, cercetătorii au adus un număr important de motive. De exemplu, I.H. Kamalov a
ajuns la concluzia că războiul dintre Hoarda de Aur și Ilkhan „ a avut loc din cauza problemelor de
frontieră care separau cele două state și nu erau binedefinite”. I.P. Petrushevskiy și M.A. Seifeddini au
menționat „efortul pentru controlul rutelor caravanelor care conectau Europa prin Transcaucaz”.

Lupta dintre Kublai Han și Arik Buka a durat până în 1264 și s-a sfârșit cu înfrângerea lui Alik Buka. În
fapt, Kublai Han a creat un nou stat- Imperiul Yuan cu capitala la Beijing. După înfrângerea lui Alik Buka,
opoziția mongolă a fost condusă de Qaidu, urmașul lui Ogodai. El a fost susținut de către teritoriile
indigenilor mongoli și ulusul Chaghataid. În această situație a fost necesară recunoașterea reciprocă a
statelor chingiside, în special pentru Hulagu și Kublai Han. Dar facțiunile au să ajungă la un acord abia
după moartea lui Berke Han, prin semnarea în 1269 a unui tratat bilateral de pace.
De ce au susținut jochizii autoritatea centrală în Mongolia așa de mult, chiar dacă ei au construit activ
propriul lor stat în Desht-i Kipchak? Aici, în opinia noastră, câteva motive ar trebui notate. Primul dintre
toate, autoritatea lui Jochid în rândurile aristocrației Imperiului Mongol a fost extrem de mare și toată
lumea realiza că după moartea lui Kingis-Han, Jochid va deveni marele Kagan, și nu Ogodai. În ochii
aristocrației, problema originilor lui Jochid care a fost aprins discutată în consiliul familiei chingiside nu a
avut ca rezultat excluderea sa din dreptul succesoral la tronul mongol. În legea lor dreptul din naștere al
lui Jochid a fost recunoscut universal. Prin urmare, jochizii nu au trebuit să-și dovedească dreptul la tron.
În contrariu, ceilalți descendenți Chingizi, așa cum s-a observat mai târziu, nu au trebuit doar să-și
dovedească drepturile, dar și să apeleze la suportul jochizilor, de când aceștia erau influenți în rândul
aristocrației Imperiului Mongol, chiar dacă aceștia nu mai trăiau în Karakorum și Mongolia. Următorul,
după ce au obținut propriul ulus, Jochid și descendenții săi au început să-și construiască propriul lor stat.
Posibil, din acest motiv, ulusul lui Jochid a fost cel mai durabil dintre statele kingiside și a durat mai puțin
de 100 de ani. Jochizii au avut o influență semnificativă în politica Imperiului Mongol de când se bucurau
de suportul populației din ulusul lor, care erau foarte obedienți. Politica internă a jochizilor devine mai
ușor de înțeles atunci când luăm în considerare activitățile lui Kublai-Han și a lui Hulagu în construirea
propriilor state. Spre deosebire de ei, jochizii nu au fost forțați să se grăbească. Această înțelegere a
guvernării a fost caracteristică jochizilor. Un al treilea motiv ar fi grija pentru viitorul statului, jochizii au
trebuit să fie susținătorii Imperiului care nu le cerea nimic decât supunerea nominală. În acest context,
cele mai relevatoare sunt cuvintele lui Batu care a renunțat la tronul imperial și a preferat puterea reală
din Dasht-i Kipchak, păstrându-și totuși o influență enormă în imperiu.

În fapt, jochizii au fost cei care au alterat politica imperială după ce ei au adus la putere descendeții lui
Tolui și au reprezentat aproape complet linia lui Ogodai, care a moștenit puterea lui Chingis cu relativă
armonie în raport cu ceilalți fii. Mulțumită suportului imperiului, jochizii au fost în stare să întemeieze
reguli generale asupra relațiilor internaționale. Considerând că, de facto, partea centrală a Eurasiei era
deja în mâinile chingisizilor, noi vom înțelege cât de importante au fost pentru politică și comerț. În
astfel de situații, chiar și dezintegrarea imperiului a fost înceată și mai puțin distructivă, bazându-se pe
înțelegeri sigure. Prin urmare, jochizii au susținut Karakorum dependent de teritoriile cucerite și ei s-au
opus lui Kublai Han, care a condus singur în China și care a aprovizionat cu resurse adecvate. În fapt,
doar jochizii au fost adevărații constructori ai statelor chingiside. Cu toate acestea, întărirea tulouizilor a
disturbat cursul general al istoriei, care fusese determinată exclusiv de jochizi. În schimb, Kublai Han și
Hulagu erau afară din Mongolia și controlau noi teritorii, având asupra lor armate de teren și teritorii
vaste.

Este semnificativ atunci când relațiile dintre Berke Han și Hulagu s-au deteriorat, unitățile jochizilor care
erau subordonate lui Hulagu au fugit către Egiptul mameluk. Încă de atunci, sultanii mameluci au devenit
principalii aliați ai Hoardei de Aur în politica externă până la sfârșitul secolului al XIV lea. Jochizii au
început să poarte propria lor politică, părăsind autoritatea imperiului, de când aceasta le-a devenit
inutilă. Și ulterior menținerea iluziei existenței Imperiului Mongol ar trebui să fie considerată ca parte a
politicii externe jochide.

În această situație internațională hulaguizii au trebuit să joace conform regulilor jochide. Nu conta de
câte ori ei au revendicat că statul lor a fost parte a Imperiului Mongol Yuan, dar acesta era foarte
departe și nu puteau să-i ajute cu militari pe hulaguizi. Ei au trebuit să se apere singuri. Hulaguizii au
rămas păgâni și au simpatizat cu creștinismul în ciuda faptului că erau conducătorii unor pământuri
musulmane. De asemenea, politica externă a patronilor lor – Imperiul Yuan- „în relație cu țările din vest
au fost îndreptate în special împotriva religiei musulmane”. Au fost câteva motive pentru aceasta .
Primul, ei au fost cei care au distrus califatul și tot ei l-au ucis pe calif – liderul tuturor musulmanilor.
Toate aceste acțiuni i-au făcut dușmanii islamului.

Un al doilea motiv, în 1260 mamelucii au reușit să reîntemeieze califatul Abbasid care a fost recunoscut
de Berke Han și care ș-a luat sub protecția sa. Pe această cale, jochizii au devenit puterea conducătoare
în lumea islamică. Natural, acesta a fost rezultatul înțelegerilor și a fost dictată de realitățile
internaționale. Un astfel de act politic nu poate fi o simplă expresie a voinței, dar a fost o reflexie a
situației politice care a apărut precis după crearea ulusului Hulaguid.

Cu siguranță, confruntările ulterioare dintre ulusul hulaguizilor și jochizilor au fost asociate cu luptele
pentru teritoriul Transcaucazian, favorabile economic și strategic. Unul dintre principalele surse de venit
ale statelor chingiside a fost tranzitarea negoțului dintre statele din est și vest. Două rute majore treceau
prin Iran și prin Dasht-i Kipchak. După întemeierea ilkhanatului, relațiile dintre Dasht-i Kipchal și Iran s-au
rupt și rutele sudice au ieșit de sub controlul jochid. Așa cum I. H. Kamalov a scris „ traversând
importante rute comerciale, doar a înrăutățit relațiile deja încordate dintre Hoarda de Aur și ilkhaniți, de
când ilkhanizii au căutat să controleze Caucazul și zonele nordice și să mențină sub controlul lor calea
către Mediterana. Prin urmare războiul dintre cele două state a devenit inevitabil.

Primul dintre toate, jochizii și-au schimbat prioritățile în politica internațională de când marele Imperiu
Mongol a căzut și toate statele chingiside au devenit oponenții lor. Conform realității situației
internaționale, jochizii au descoperit noi aliați. Principalul lor aliat a devenit califatul Abbasid, întemeiat
de mameluci. În conexiune cu schimbările realităților politice, principalele confruntări dintre Hoarda de
Aur și Ilkhani a devenit factorul religios, dar și revendicările teritoriale jochide.