Virusuri

Orthomyxoviridae
Influenza A, B, C
Clasificare
◼ Familia cuprinde patru genuri (dintre care trei
sunt de interes uman):
• Virusul gripal A (1933)
• Virusul gripal B (1940)
• Virusul gripal C (1947)
• Thogotovirusuri (infectează țânțari, purici)
Structura
ME
Structura - ME
◼ Simetrie helicala
Structura - schematic
Structura – schematic
◼ H
◼ N
◼ PB1
◼ PBA
◼ PB2
◼ NP
◼ NA
◼ M1, M2
◼ NS1, NS2
Structura
◼ Virioni sferici, 80 – 120nm
◼ Există si forme filamentoase
◼ Virusuri învelite
◼ Simetrie helicală a capsidei
◼ Genom segmentat, ARN, sens (-) (8 segmente
pentru A si B, 7 pentru C)
◼ Poseda o ARN-polimerază-ARN dependentă
(esențială pentru infectivitate; dictează transcri-
erea ARN (-) pentru sinteza de ARNm)
Structura
◼ NC este înconjurată de proteina M1 care
formeză un înveliș situat imediat sub anvelopa,
spre exterior.
◼ Proteina M2, proemină spre exterior, traversează
învelișul, formând canale ce permit schimburile
de ioni; în acest fel, determina modificarea Ph-
lui în endozom.
◼ Prezintă 2 tipuri de proiecții: H si N
Structura
◼ Hemaglutinina (H): denumită așa, datorită
capacității de a aglutina diferite tipuri de
eritrocite (util în RH și RIH);
◼ Lungime: 10 nm; Gm: 225.000 daltoni
◼ H este implicată în atașarea la receptorii
membranei celulare ce conțin acid sialic.
Hmaglutinina -Structuri/funcții
◼ Epitopii implicati în atasare, demonstrează
o mare variabilitate din cauza mutațiilor
ARN care dicteaza schimbarea configura-
tiei HA1 (aceste modificări sunt localizate în arii restrânse
aflate la nivelul situs-ului de atasare).
◼ Neuraminidaza: rol de enzima ce catali-
zează clivarea acidului sialic si un rest de
zahar aflat în glicoproteinele mucusului;
◼ astfel, virusul eludează apărarea nespecifică
locală.
Structuri/functii
◼ NA este importanta și în eliberarea virusului
◼ Previne autoagregarea particulelor virale
mature prin îndepărtarea resturilor de acid
sialic de la nivelul anvelopei.
Rezistenta la agenți fizico-chimici
◼ Relativ scazută.
◼ Poate supraviețui, timp de mai multe zile, în
picaturi septice, în condiții de umiditate și
temperatura scazută si în absența razelor solare;
◼ A fost evidențiat, în praf, dupa 2 săptămâni.
◼ Persista pe mâini – 30 – 40 min.
◼ In LA (lichid alantoidian) infectat sau țesuturi introduse în
soluţie salină de glicerol, persistă mai multe săptămâni la 4 0 C.
◼ Poate fi pastrat timp îndelungat la – 70 0 C.
◼ Este inactivat dupa expunerea la 56 0 C, timp de 30 min; unele
particule care persistă, pot fi distruse dupa 90 min.
Habitat/gazde naturale
◼ Virusul gripal A, infecteaza omul, mamiferele (cai,
porci, etc) si păsările (rațe, gâște, găini, etc)
◼ Virusurile gripale B si C, infecteaza doar omul.
◼ Virusul C a fost izolat si de la porci (in China).
◼ Tulpinile au specificitate de specie; rar se notează
transmiterea interspecii (e.g. izbucnirea epidemica din 1977,
cu o rată crescută de mortalitate, a apărut la om în Hong Kong;
tulpina a fost aviara(H5N1) si s-a transmis direct de la păsări (nu
s-au semnalat atunci transmiteri inter-umane).
Nomenclatura
◼ Denumire adoptată prin convenție internațională (OMS
– 1980)
◼ Genul (tipul)
◼ Gazda de origine (cu excepția omului)
◼ Aria geografica/orașul izolării
◼ Numărul tulpinii
◼ Anul izolării
◼ Pentru virusul gripal A, se specifică, în paranteză,
formula antigenică (pentru: H si N)
◼ Ex: A/Iași, 1/60/H3N2; A/equin/1/56 (H7N7)
Replicare
Replicare
Replicare: atasare, adsorbtie
Replicarea: sinteza ARN si eliberarea
Replicare
Replicarea
Replicarea
◼ Se desfașoară pornind de la ARN, segementat, cu
sens (-).
◼ Neuraminidaza scindează acidul sialic din
moleculele glicoproteice ale mucusului si glicocali-
xului eucariot (este o sialidază).
◼ Funcțiile NA:
◼ lichefiaza mucusul;
◼ facilitează eliberarea virionilor la finalul sintezelor
proteice si asamblării;
◼ previne autoagregarea de virioni prin resturile de acid
sialic din anvelopă.
Replicarea
◼ Atașarea prin intermediul HA, cu recunoașterea
de receptori specifici prezenți la nivelul celulelor
respiratorii ale TRS.
◼ După fixare, virusurile sunt endocitate prin
fuziunea membranei celulare cu membranele
gazdei.
◼ Decapsidarea are loc în citoplasmă.
Replicarea (continuare)
◼ Transcripția si replicarea genomului au loc
in NUCLEUL celulei gazda (excepție față de
alte virusuri ARN cu sens negativ).
◼ Explicație: primerii pentru transcriptie, extremitățile 5’metilate
sunt sintetizate de ARN-polimeraza celulară II.
◼ In prezența acestor primeri, ARN polimeraza
virală devine funcțională, controlând sinteza
catenei ARN cu sens (+) și a ARNm.
Replicarea (continuare)
◼ Catenele ARN complete, cu sens (+) sunt
folosite ca matriță pentru replicarea genomului
viral.
◼ Ulterior se sintetizează proteine capsidale si
antigene structurale;
◼ Sintezele proteice și asamblarea au loc în
citoplasma.
◼ Virionii se maturează prin înmugurire prin
membrana citoplasmatică.
◼ O celulă produce sute de cópii de virus.
Ciclul replicativ şi ţintele
antiviralelor
(Mark von Itzstein: Nature Reviews Drug Discovery 6, 967-974

(December 2007) doi:10.1038/nrd2400)
Variabilitatea antigenică
◼ Evoluția virusului gripal A
◼ 1874 --- (H3N8)
◼ 1890 --- (H2N2) .........................Pandemic
◼ 1902 --- (H3N2)
◼ 1918 --- (H1N1)..........................Pandemic
◼ 1933 --- (H1N1)..........................First strains isolated
◼ 1947 --- (H1N1)..........................Variation detected
◼ 1957 --- (H2N2).........................."Asian" Flu pandemic
◼ 1968 --- (H3N2).................."Hong Kong" Flu pandemic
◼ 1976 --- (H1N1).........................."Swine" Flu, non-epidemic
◼ 1977 --- (H1N1) + (H3N2)........."Russian" Flu epidemic
◼ Din 1977 circulă în paralel A̸H1N1, A̸H3N2 si B
Reasortarea genetică
◼ Tulpini umane și
aviare fac obiectul
reasortării genetice
Recombinarea prin
reasortare independentă
in timpul infecției duble.
Dupa infectarea unei
celule cu doua virusuri,
poate apare reasortarea
segmentelor replicative.
Consecința: apariția unui
virus progen al cărui
genom conține segmente
de genom de la ambele
virusuri parentale (variație
genetică majoră, sau
antigenic shift).
Variabilitatea antigenică
◼ Secundar variabilitaății genetice, au rezultat de-a
lungul timpului 16 tipuri de H (H1 – H16) si 9
tipuri de N (N1-N9).
◼ Prin combinarea lor, rezultă noi subtipuri de
virus.
◼ Intrarea în circulație a unui nou serotip presupune
dispariția serotipului precedent (excepție, din
1977, circulă, în paralel, virusurile gripale
A(respectiv A/H3N2 si H1N1) și B.
◼ Variații antigenice minore (antigenic drift)–
HA si NA sunt parțial recunoscute.
◼ Mutantele induc infecții într-o populatie imună;
sub presiunea imunologică a populațiilor gazdă
sunt selectate tulpini epidemice de virus A si B.
◼ Variatia antigenică majoră (antigenic shift)–
consecința reasortarii genomice între subtipuri de
virus. Valabila doar pentru virusul gripal A.
◼ Rezultă HA sau/și NA complet nouă.
◼ Generează pandemii.
Variații antigenice gripale
◼ Antigenic drift prezintă o
modificare graduală a
antigenicității, datorată
mutațiilor punctiforme care
afectează majoritatea situs-
urilor antigenice ale glicopro-
teinelor;
◼ Antigenic shift implică o

modificare abruptă datorată
reasortării genomice cu o
tulpină străină;
1.Jawetz, Melnick and Adelberg’s Medical
◼ modificările la nivelul NA și HA
Microbiology, Appleton & Lange, 2007. apar independent;
Patogenie
Patogenie
◼ Răspîndirea virusului de la o personă la alta se face prin intermediul
aerosolilor sau prin contactul cu mâini si suprafețe contaminate.
◼ Virusul inhalat este depozitat la nivelul mucoasei ce căptușește
tractusul respirator.
◼ Tinte pentru virus sunt celulele epiteliale cum sunt cele ciliate sau
secretoare de mucus;
◼ Consecința: afectează imunitatea de tip nespecific, sau primară.
◼ NA facilitează infectia prin clivarea reziduurilor de acid sialic de
la nivelul stratului de mucus si, în acest fel, permite atasarea virusului,
via H.
◼ Când virusul capătă acces la nivelul TRI, poate determina
descuamarea importantă a epidetiliului bronhiolar sau alveolar.
◼ Pe această cale v.g. permite aderarea bacteriilor la nivelul celulelor
epiteliale.
Patogenie
◼ Secundar acțiunii primare a v.g. evoluția
poate fi spre o pneumonie atipică primară
(interstițială) sau, secundar unei infectii
bacterine se ajunge la pneumonie lobară acută:
cel mai frecvent suprainfectia bacteriană este cu:
S. pneumoniae, H. influenzae sau. S. aureus (explică
chimioprofilaxia cu antibiotice la vârstnici).
◼ Lezarea celulelor induce un proces acut inflama-
tor cu edem si atractia celulelor fagocitare.
Manifestări clinice
◼ Posibilitătile evolutive sunt variate: de la afectiuni
respiratorii moderate cu rinită si farinigită la PAP cu
posibil deces.
◼ Infectiile asimptomatice pot atinge 50% dintre
infecții (surse imposibil de detectat).
◼ Tipic, fără a fi patognomonic pentru gripă este debutul
brusc cu febră si tuse.
◼ Tabloul clinic nu diferentiază în nici într-un caz gripa de
alte infecții cu localizarea la nivelul TR (este mai sever).
◼ Diagnosticul de laborator este util acestui scop
Istoria naturala a infectiei
Tablou clinic
◼ Adulţi: debut- febră, frisoane, cefalee, dureri în gat, tuse
uscată, mialgii, astenie, anorexie.
◼ Febra de 38 – 40 C se atinge la 24 de ore de la debut.
◼ Febra durează, de regulă, 3 zile (limite 1 – 5 zile).
◼ Simptomatologia se remite cel mai frecvent într-o săptămînă,
dar tusea şi astenia pot persista încă o săptămână după
remiterea febrei.
◼ In ultimul timp au evoluat v. gripale A: H1N1, H2N2 , H3N2 si
B, toate determinînd o simptomatologie asemănătoare.
◼ In general v.g. B determina infectii mai putin severe decât v.g A.
◼ Virusul gripal A/ H3N2 pare a fi cel mai “periculos”.
◼ La bătrîni simptomele majore sunt: anorexia, lentoarea, febra
neexplicată, astenia, rinita si starea de confuzie.
Copii si nou-născuti
◼ V.g. A si B sunt , pentru copii, agenți etiologici

importanti atât pentru TRS, cât si pentru TRI.
◼ Simptomatologia este asemănătoare cu cea a adultului,
dar tulburările gastrointestinale cum ar fi durerile
abdominale , vărsăturile si diareea sunt mai frecvent
semnalate. In plus, miozitele, crupul si otita medie sunt
si cele mai frecvente la copii.
◼ Infectia la nou-născut este posibil fatală si se poate
manifesta doar prin febră de etiologie neprecizată.
Complicatii
◼ TRS: sinuzite bacteriene, otite medii;
◼ TRI: exacerbarea unor boli pulmonare cronice obstructive,
insuficiență cardiacă congestivă, crup, bronsite, pneumonii .
◼ Pneumonia rar este determinată de v.g. si, mai frecvent,
constă în suprainfectii bacteriene deci, de instalarea unei
pneumonii lobare acute.
◼ Aparat circulator: rar implicat. Posibile miocardite,
pericardite si tromboflebite.
◼ Sindromul Reye este o complicatie rară ce constă în
insuficientă hepatică si encefalopatie, avand o rată a mortalităţii
de 30%- 40%.
◼ Apare mai ales la copii, (între 2-16 ani) secundar unor infectii
virale (e.g. gripă, mai ales cu tip B, varicelă) si a terapiei cu
aspirină administrata ca antipiretic. De aici rezultă
interdictia utilizării ei ca tratament simptomatic, la copii
în infectii virale.
◼ Patogenie, necunoscută.
Imunitatea
◼ VG nu imunizează încrucișat; există un răspuns în Ac faţă de
infecţii din antecedente (aşa numita teorie a “păcatului
orginar”); Ac cresc in infectiile noi si fata de antigene ale
virusurilor anterioare, dar in titru redus
◼ anticorpii IgA secretori anti-hemaglutinină previn infecția;
◼ anticorpii anti-neuraminidază previn infecția invazivă și
limitează contagiozitatea bolii;
◼ rolul anticorpilor serici este necunoscut;
◼ limfocitele T citotoxice lizează celulele infectate.
◼ anticorpii fixatori de complement au viața limitată la câteva
luni, iar cei inhibitori ai hemaglutinării persistă mulți ani;
◼ variațiile antigenice minore ale VG determină forme ușoare
de boală la persoane care au trecut prin infecția cu tulpina
parentală;
◼ față de subtipurile pandemice de VHA populația nu are
experiență imună și îmbolnăvirile pot fi grave.
Diagnostic (urmăriți și LP!)
◼ Diagnosticul de laborator: direct şi indirect
◼ Produse patologice:
◼ Tampoanele faringian şi nazal recoltate la debutul bolii sunt
descărcate în acelaşi mediu de transport (pentru un pacient);
◼ pot fi recoltate pentru izolarea v.g pe culturi de celule de
rinichi de maimuţă sau pentru inocularea pe ouă embrionate.
◼ Atenţie la transport şi conservare! Transportul, cât mai rapid
sau, dacă inocularea este întârziată, proba se conservă la 4C
dar nu se congelează!
◼ Aspiratul naso-fariangian, la copil, poate fi util atât pentru
izolarea de virus, cât şi pentru diagnosticul rapid, direct, prin
evidenţierea de antigene în probă.
Diagnostic
◼ Cultivare: OE, CC si identificarea prin RIH.
◼ OE: adaptarea în cavitatea amniotică, ulterior
pasaje oarbe pentru inocularea în cavitatea
alantoidiană; se pot repeta
◼ LA (lichid alantoidian): evidenţiere de virus prin
RH si identificare prin RIH
◼ Culturi de celule Madin - Darby canine kidney
(MDCK) – cea mai utilizată
◼ CC: celule primare epiteliale adenoidiene umane
sau epiteliale de la nivelul bronhiilor
◼ Urmat de identificare
◼ Identificarea VG
◼ Identificarea antigenelor izolate pe gazde vii se face
prin RFC pentru identificarea antigenelor specifice de
tip sau  şi prin RIH, R de hemadsorbţie, IF sau EIA
(pentru subtip).
◼ Identificarea rapidă a antigenelor direct în produsul
patologic, în celulele exfoliate sau în culturi de celule
(după o scurtă perioadă de timp, anterior apariţiei
efectului citopatic): IF, EIA.
◼ Evidentierea rapida a antigenelor: Rapid
influenza diagnostic tests (RIDTs)- pot identifica
vgA sau B, în câteva minute sau automazizat (ex.
10 variante aprobate de FDA)
◼ Sensibilitate: 50-70%
◼ Specificitate: 90-95%
◼ Mai sensibil: IF
◼ Testul imunenzimatic de tip directigen: principal asemănă-
toare cu ELISA, este o reacţie de culoare, care apare în câteva
minute.
◼ Deşi nu are sensibilitatea şi specificitatea ELISA sau a IF,
poate fi utilizată ca test de tip screening de către medicii de
familie.
◼ RT-PCR
◼ IF: diagnostic direct si indirect.
◼ DIAGNOSTICUL SEROLOGIC
◼ Serologie: RFC, RIH, ELISA, IF.
◼ Sensisibilitatea si specificitatea sunt diferite în
funcție de testul utilizat, laborator, proba.
◼ http://www.cdc.gov/flu/professionals/diagnosi
s/rapidlab.htm
Diagnosticul etiologic al gripei
Diagnostic direct:
 Produs patologic: tampon faringian, nasal sau
spălătură nasală. Sensibilitatea diagnosticului
creşte dacă recoltarea este cât mai precoce
(primele 3 – 4 zile de boală) şi dacă probele sunt
examinate imediat, sau conservate la 4° C.
 Metode rapide (permit diferenţierea tipurilor):

 detecţia antigenelor prin ELISA sau IF;
 detecţia ARN viral prin RT-PCR.
 Metode clasice (permit caracterizarea subtipurilor

şi a tulpinilor circulante, în scop epidemiologic
sau al preparării de vaccinuri):
◼ izolarea pe ouă embrionate;
◼ culturi de celule.
RH (reacţia de hemaglutinare):
◼ evidenţiază prezenţa virusului în produsul patologic,
graţie capacităţii virusului de a aglutina hematii;
◼ titrează cantitatea de virus hemaglutinant.
Necesar:
◼ suspensie hematii de cocoş;
◼ antigen gripal:
◼ pentru stabilirea apariţiei şi multiplicării virusului se va
folosi lichid amniotic şi alantoidian din ouă embrionate;
◼ pentru titrarea antigenelor hemaglutinante se folosesc
antigene standard, preparate pe oul embrionat.
Interpretarea reacţiei:
◼ reacţie negativă = hematiile sedimentează sub forma unui
disc roşu cu margini perfect regulate;
◼ reacţie pozitivă = depozit granulos / depunere a hematiilor
sub formă de umbrelă cu margini neregulate; supernatantul
este incolor.
◼ Diagnostic serologic:
 ELISA (Ac specifici de tip)
 RIH (reacţia de inhibare a hemaglutinării) - reacţia
Hirst.
◼ Principiu RIH: unele virusuri posedă
capacitatea de a aglutina hematii (RH).
Reacţia este împiedicată de prezenţa Ac
prezenţi în serul de testat (post-infecţie sau
post-vaccinare), în prezenţa antigenului
omolog.
RIH (Reacția de inhibare a hemaglutinării):
◼ oferă posibilitatea identificării unui virus hemaglutinant (diagnostic
direct);
◼ permite stabilirea diagnosticului unei viroze, prin evidenţierea
anticorpilor specifici inhibitori ai hemaglutinării în serurile testate
(seruri perechi: acut și de convalescent); dezavantajul legat de timp
(scop epidemiologic și mai puțin pentru pacienți);
◼ permite aprecierea eficienței vaccinării și studierea Ac-lor
anamnestici, după trecerea prin infecție, pentru populații largi
(serograme) – seroarheologie (istoria circulației virusurilor gripale,
de-a lungul timpul, prin determinarea Ac-lor în seruri obținute de la
vârstnici).
Necesar:
◼ seruri pacient (serul I şi serul II, recoltate la 10-14 zile interval);
◼ antigene hemaglutinante;
◼ hematii.
Interpretare:
- reacţie pozitivă (sedimentarea hematiilor -buton);
- reacţie negativă (hemaglutinare).
RIH
www.virapur.com
www.qmark2.leeds.ac.uk
http://contemporarypediatrics.modernmedicine.com/contemporary-pediatrics/news/neurologic-complications-
influenza-children?page=full
Tratament
◼ Analgezice si antitusive , ca tratament simptomatic. Ca
antipiretic se preferă acetominofen (pentru a preveni sindromul
Reye).
◼ Amantadina si rimantadina sunt drogurile de elecție
(rimantadina mai ales la cei cu insuficientă renală).
◼ Inhibitori de neuraminidază: oseltamivir, zanamivir (utilitate
în cazul rezistenţei la amantadină/rimantadină).
◼ Se adminstrează cât mai precoce, atât cu scop profilactic, cât si
terapeutic; reduc perioada de boală cu aprox. 50%.
◼ Clasic gripa “durează 7 zile fără tratament si o săptămînă cu
tratment ”); dificil de apreciat eficienta tratamentului.
◼ Pare foarte util la batrâni (previne complicațiile si evolutiile
severe).
◼ Antibiotice numai pentru profilaxia sau terapia suprainfecţiilor
bacterine.
http://www.consultantlive.com/infections-medicine-journal/h1n1-
influenza-virus-swine-origin-emergence-new-pandemic-strain
Antiviral Drugs for Seasonal Influenza 2014-2015
The Medical Letter on Drugs and Therapeutics • December 8, 2014 (Issue
1457) p. 121
Epidemiologie
◼ Variabilitatea antigenică face ca permanent un
număr mare de persoane să fie receptive la
boală; copii sunt mai frecvent afectaţi.
◼ In zonele temperate, epidemiile sunt practic
anuale, durează 4-6 săptămîni si desigur sunt
caracteristice sezonului rece.
Epidemiologie
◼ sursa de infecție este umană pentru VGB și VGC, iar

pentru VGA sursa este umană sau animalele care asigură
reasortările genomice ale virusului;
◼ boala se transmite prin picături Flűgge și mâini sau

obiecte contaminate cu virsus gripal;
◼ receptivitatea este generală;

◼ gripa cu VGC apare sporadic, cea cu VGB epidemic, iar
cea cu VGA epidemic sau pandemic.
Epidemiologie
 subtipurile pandemice de VGA sunt:
◦ H1N1 porcin pentru pandemia de “gripa spaniolă” din 1918 – 1919, când
au murit peste 20.000.000 oameni;
◦ H2N2 asiatic – pandemia din 1957;
◦ H3N2 Hong Kong – pandemia din 1968;
◦ H1N1 – tulpina rusească, pandemia din 1977.
 ultimile două subtipuri mai sunt cocirculante;
 epidemiile de gripă cu VGA se succed la intervale de 2 - 3 ani, iar cele

cu VGB de 3 - 6 ani;
 pandemiile survin la intervale de 10 - 40 ani.

Virusuri gripale noi
◼ în anul 2013 au fost raportate infecţii umane cu un nou serotip:
A/H7N9
◼ sursa probabilă: păsările; nu a fost demonstrată transmiterea inter-

umană
◼ forma de manifestare: cazuri sporadice;
◼ cazuri iniţiale: China (primăvara anului 2013) şi ulterior Malaezia (12

februarie 2014; pacient care a călătorit în zonele afectate din China);
◼ OMS: cazuri înregistrate în primavara 2013: 132; decese: 44;
◼ noua variantă de virus A demonstrează din nou potenţialul variaţiei

genetice a acestui virus, impunând continuarea supravegherii acestei
infecţii.
http://www.cdc.gov/flu/avianflu/h7n9-virus.htm
Ecologia gripei – gazdele naturale şi
relaţia dintre ele
Epidemiologie
◼ periodic apar noi variante, unele dintre ele cu potențial
epidimigen mai mare, cum ar fi noul AH1N1, pandemic 2009;
◼ unele tulpini de H1N1 sunt endemice și pot cauza epidemii

de gripă umane sau aviare;
◼ în iunie 2009, OMS a declarat tulpina noua de H1N1 ca fiind

pandemică, aceasta tulpină fiind responsabilă de 17.000
decese, numai în anul 2010;
◼ în ianuarie 2014, în Texas (SUA) au fost confirmate 33

decese, în rândul persoanelor infectate cu noul virus A/
H1N1.
Seasonal variation of selected upper respiratory tract infection pathogens. PIV is
parainfluenza virus, RSV is respiratory syncytial virus, MPV is metapneumovirus RSV,
and Group A Strept is group A streptococcal disease.
Epidemiologie
◼ Variatiile antigenice minore determina izbucniri
epidemice iar cele majore, pandemii.
◼ OMS a recomanadat ca în fiecare tară să existe
Centre Nationale de Referintă pentru supraveghe-
rea sero-epidemioligcă a gripei cu scopul surprin-
derii noii variante antigenice cît mai precoce si,
implicit, a producerii de vaccin.
Imunizarea
◼ Singura capabilă să prevină infectia.
◼ Scopul imunizării: producerea de Ac neutrali-
zanti anti-H si anti-N.
◼ Protectia este strict față de tulpinile înrudite
celor din compoziția vaccinului: H3N2, H1N1 si
B.
Tipuri de vaccin
◼ Vaccin integral inactivat prin formol sau beta-
propiolactonă. Vaccinul cultivat pe embrion de
găină are drept contraindicație majoră alergia la
proteinele din ou.
◼ Alte tipuri: viu atenuat si corpuscular (conține
numai H si N).
◼ Vaccinul cu administrare locală are avantajul
sintezei de IgA. dar nu este acceptat de populatie.
Vaccinarea
◼ Formula vaccinală este indicata anual de OMS
◼ Ex: sezonul 2001/2002
◼ Virus gripal A/Moscow/10/99 (H3N2)
◼ Virus gripal A/New caledonia/20/99 (H1N1)
◼ Virus gripal B/Beijing/184/93.
◼ Vaccinare, anuală, în sezon preepidemic

(septembrie - octombrie)
◼ 25 February 2016 (recomandări OMS)
◼ It is recommended that trivalent vaccines for use in the 2016-

2017 influenza season (northern hemisphere winter) contain the
following:
◼ an A/California/7/2009 (H1N1)pdm09-like virus;
◼ an A/Hong Kong/4801/2014 (H3N2)-like virus;
◼ a B/Brisbane/60/2008-like virus.
◼ It is recommended that quadrivalent vaccines containing two

influenza B viruses contain the above three viruses and a
B/Phuket/3073/2013-like virus.
Sursa: http://www.who.int/influenza/vaccines/virus/recommendations/2016_17_north/en/
Vaccinarea
◼ Grupe de risc:
- Persoane peste 65 ani
- Copii (mai ales prematuri, distrofici, cu malformatii,
etc.)
- Femei gravide dupa primul trimestru de sarcină
(orice stadiu, vaccinare cu vaccin omorât).
- Copii si adulti cu afectiuni cronice pulmonare, boli
cardiovasculare, diabet, maladii dismetabolice.
Vaccinare
Recomandări pentru gripa
pandemică
http://www.cdc.gov/hai/
GRIPA SEZONUL 2016-2017
De la inceputul sezonului de supraveghere a

infectiilor respiratorii acute au fost confirmate
cu laboratorul 631 cazuri de gripa, prepon-
derent cu virus gripal tip AH3N2 si s-au
inregistrat 27 decese la cazurile confirmate de
gripa.
Sursa: INSP (http://www.cnscbt.ro/) (inclusiv Raportul pentru 2017-2018)

Paramixovirusuri
 paramixovirusurile au structură și morfologie
asemănătoare ortomixovirusurilor, dar sunt
mai mari (150 – 300 nm) și mai polimorfe;
 au genomul nesegmentat și sunt antigenic
stabile;
 două glicoproteine le diferențiază în 3
genuri:
◦ Paramyxovirus;
◦ Morbilivirus;
◦ Pneumovirus.
Paramixovirusuri
 o glicoproteina mai mare funcționează ca
ligand, este numită H sau NA, după cum
are numai activitate hemaglutinantă sau/și
neuraminidazică;
 o altă glicoproteină, numită F, pentru că

determină fuziunea membranelor cito-
plasmice cu formare de sinciții, este hemo-
litică.
Genul Paramyxovirus
 Reunește virusuri care au glicoproteinele
NA și F;
 de interes medical sunt:
◦ virusurile paragripale umane și
◦ virusul parotiditei epidemice.
Genul Morbilivirus
 cuprinde virusuri care prezintă glicopro-
teinele H și F;
 spre deosebire de celelalte paramixoviru-
suri produc incluziuni citoplasmatice și
nucleare;
 de interes medical este numai virusul
rujeolei;
 înrudite antigenic sunt virusul jigodiei canine și al pestei
bovine.
Genul Pneumovirus
 este particularizat prin glicoproteina mare
lipsită de activitate hemaglutinantă și
neuraminidazică, motiv pentru care este
numită proteina G;
 glicoproteina F determină fuziunea
membranelor celulare, dar nu este
hemolitică;
 cu interes medical este numai virusul
respirator sincițial (VRS).
Paramixovirusuri
 paramixovirusurile sunt replicate în citoplasmă,
iar efectul citopatic comun constă în formarea de
sinciții și incluziuni acidofile citoplasmatice;
 virusurile paragripale și respirator sincițial sunt

cel mai frecvent implicate în infecțiile respiratorii
la copii sub vârsta de 5 ani și omoară anual cca
4.000.000 copii;
 virusul rujeolic și cel urlian determină infecții

sistemice frecvente ale copilariei: rujeola,
respectiv parotidita epidemică.
Genul Paramyxovirus –
virusul paragripal
 infecții la om determină serotipurile 1-3; unele taxonomii
recente, enumeră 4 serotipuri;
 evoluția infecției diferă cu vârsta;
 la copilul mic, este, după virusul respirator sincițial, a doua

cauză a infecțiilor respiratorii grave:
◦ laringotraheite cu crup (obstrucție a căilor aeriene, cu asfixie)
(serotipul 2);
◦ bronșite;
◦ bronșiolite;
◦ pneumonii.
 infecțiile copilului mare și adultului evoluează ca răceli

comune.
virusul paragripal
 anticorpii IgA secretori previn infecția;
 anticorpii neutralizanți serici nu previn

infecția, dar îi diminuează severitatea;
 răspunsul imun celular are rol în vindecare,

dar este insuficient studiat;
 imunitatea este de durată;
 sunt posibile reinfecții la vârste mai mari.

virusul paragripal
 Diagnostic direct:
◦ produse patologice: spălătură nasală, aspirat nasofaringian;
◦ succesul diagnosticului direct este asigurat de examinarea

probelor prelevate în primele 3-4 zile de boală;
◦ virusul (antigenele sale) poate fi detectat rapid prin IF sau ELISA;
◦ poate fi izolat pe culturi primare de rinichi de maimuță, în care

determină formarea de sinciții și hemadsorbția eritrocitelor de
cobai;
◦ izolatele sunt identificate prin reacția de inhibiție a hemagluti-

nării, reacția de neutralizare sau colorație imunofluorescență.
virusul paragripal
 Serodiagnostic:
◦ este prea tardiv pentru decizia clinică;
◦ poate fi util cu scopuri epdemiologice;
◦ serul acut trebuie prelevat în prima

săptămână de boala, iar cel tardiv după
minimum două săptămâni de convalescență.
virusul paragripal
 tratamentul viral nu este încă posibil;
 în cazurile grave de infecție la imunodeficienți
a fost încercat ribavirinul;
 infecția cu virusul paragripal este ubicvitară;
 serotipul 1 circulă mai ales iarna, iar serotipul
3 vara;
 prima infecție este precoce, de aceea majori-
tatea copiilor au anticorpi față de acest virus;
 nu există vaccin antivirus paragripal.
virusul urlian
 virusul urlian, antigenic omogen, determină
parotidita epidemică, boala contagioasă acută
caracterizată prin inflamația nesupurativă a
glandelor parotide;
 incubația bolii este de 7-25 zile, în medie 18 zile;
 ~ 1/3 din infecții sunt inaparente;
 inițial virusul este replicat în epiteliul tractului

respirator superior, după care se răspândește
viremic cu localizări în variate organe.
virusul urlian
 parotidele sunt infectate direct prin canalul
Stenon sau hematogen;
 pacienții au febră moderată cca o săptămână;
 virusul se elimină prin salivă: o săptămână

anterior debutului şi o alta, după tumefierea
glandelor parotide;
 complicațiile parotiditei epidemice sunt urmare a

replicării virusului în organele țintă, altele decât
glandele parotide.
Genul Paramyxovirus–
virusul urlian
 rinichii sunt frecvent infectați, încât majoritatea
pacienților au virurie până la 14 zile, dar rar cu
semne de nefrită;
 până la 15% din infecții se însoțesc de meningo-

encefalite, care debutează la 5-7 zile după infla-
mația glandelor salivare, dar pot fi semnalate și
concomitent, sau în absența parotiditei; evoluția
este benignă;
 la pubertate sunt bine cunoscute orhitele și

ovaritele urliene.
virusul urlian
 complicații rare:
◦ poliartrite autolimitate;
◦ tiroidite;
◦ pancreatite;
◦ nevrite auditive unilaterale (urmate de
surditate);
◦ hidrocefalie, prin stenoza apeductului silvian.
virusul urlian
 interferonul creşte în cursul infecției, dar cu
rol neprecizat în evoluția bolii;
 imunitatea post infecțioasă este asigurată de

anticorpi IgG neutralizanți;
 rolul imunității celulare este necunoscut; cu

toate acestea, intradermoreacția utilizând
antigenul urlian este un test pentru a
demonstra capacitatea unui organism de a
monta răspunsul imun celular.
virusul urlian
 diagnostiul etiologic, data fiind evoluția tipică a bolii,
rămâne justificat numai în cazurile de meningo-
encefalită care evoluează fără parotidită;
 produse patologice: exsudat faringian, salivă, urină;
 izolarea virusului din lichid cefalorahidian, de cele mai

multe ori, nu este posibilă;
 virusul izolat în culturi primare de rinichi de maimuță

este identificat prin efectul citopatic (formare de
sinciții) și prin colorație imunofluorescentă, inhibarea
hemadsorbției, sau a hemaglutinării.
virusul urlian
 serologic, ELISA este mai utilă pentru că
diferențiază IgM de IgG.
 alternativ putem recurge la metodele
clasice:
◦ RFC;
◦ inhibiția hemadsorbției, prin care urmărim
creșterea de cel puțin 4 ori a titrului anticorpilor
în serul de convalescent, comparativ cu serul
acut.
virusul urlian
 tratament antiviral nu există;
 rezervorul de infecție este uman, transmiterea aerogenă,

iar receptivitatea generală;
 izbucniri epidemice limitate sunt posibile la nevaccinați,

infecția afectează până la 90% dintre copiii sub 15 ani;
 contagiozitatea relativ redusă a bolii face ca unii adulți să

rămână receptivi;
 un vaccin viu atenuat previne boala cu eficiență de 95%.

Genul Morbilivirus – virusul rujeolei
 Este antigenic omogen, fiind considerat un singur
tip serologic.
 Caracterizarea genetic indică, pentru tulpina

salbatică, 8 clade (A-H), care împreuna reunesc 23
genotipuri:
- cladele B, C, D si G conțin multiple genotipuri, iar
A, E si F, câte un genotip.
 In formula vaccinală se utilizează genotipul A
(derivat din tulpina salbatică).
 Ultima epidemie din Romania – genotipul B3.
 rujeola este o boala contagioasă acută
caracterizată prin febră, semne respira-
torii și erupție maculo-papuloasă;
 după contagiu, virusul este replicat în

epiteliul respirator și se propagă în țesutul
limfoid regional unde este replicat în
continuare;
 replicarea în unele limfocite favorizează

diseminările hematogene ale virusului.
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 viremia primară diseminează virusul în sistemul
reticuloendotelial, iar
 viremia secundară la nivelul tegumentului,
tractusului respirator și conjunctivei;
 replicarea virusului rujeolei determină ca efect

citopatic: sinciții, sinteza în exces de nucleocapside
și antigene virale;
 pacienții elimină virusul prin lacrimi, secreții naso-

faringiene și urină, cu 2-4 zile înaintea debutului
bolii și 5 zile după apariția erupției.
 rujeola debutează brusc prin: febră, coriză, tuse, conjuncti-
vită şi apariția petelor /semnului Kőplik;
 petele Kőplik: semn patognomonic, precoce, caracterizat

prin mici macule, cu centru alb-albăstrui, pe mucoasa jugală,
în dreptul molarilor inferiori (sau cu alte localizări mai rare);
 prodromul durează 2-4 zile;
 din ziua a 5-7-a a bolii, apare erupția maculo-papulară, care

se generalizează centrifug spre extremități, fiind o manifes-
tare care evoluază în paralel cu apariția efectorilor imunitari;
 după 2-3 zile, erupția dispare odată cu febra.

 rujeola are numeroase complicații, unele
foarte grave;
 complicațiile rujeolei au 3 mecanisme

patogenetice:
◦ diverse forme de sensibilizare;
◦ deficit imun celular;
◦ suprainfecții bacteriene.
 Complicaţii imunopatologice: erupția rujeolică
este expresia unui asemenea mecanism, deoa-
rece pacienții cu deficit imunitar fac rujeolă, fără
erupție.
◦ encefalita rujeolică apare la 1/1000 pacienți; pentru

că virusul este rar izolat din creier, a fost incriminat un
mecanism imun;
◦ panencefalita slerozantă subacută (PESS): infecție

persistentă a neuronilor cu o mutantă defectivă a
virusului rujeolic care transformă celulele, acestea
exprimă pe membrană glicoproteine virale, care devin
ținte de atac ale efectorilor imunitari prin reacții
citolitic – citotoxice;
Complicaţii
◦ sindromul Guillain-Barée;
◦ copii vaccinați cu un vaccin antirujeolic inactivat care

contractau infecția naturală curând după vaccinare
făceau forme atipice, grave ale bolii
◦ inactivarea virusului este eficientă asupra glicoprotei-

nei H, dar nu și a celei F, încât la acești copii virusul
infecta pulmonul propagat de la celula la celulă, prin
fuziune;
◦ reacția virusului din pulmoni cu anticorpii anti-H

postvaccinali declanșa, probabil, un fenomen Arthus,
tradus prin pneumopatie gravă (in prezent, fenomen
înlaturat prin modificarea vaccinului).
 Complicații prin deficit imun celular:
◦ encefalita acută, progresivă, mortală,
eventualitate rară, se datorează replicării
active a virusului rujeolic în creierul unor
copii;
◦ pneumonia cu celule gigante (sinciții)
evoluează de asemenea letal.
 complicații prin suprainfecții bacteriene:
otite, pneumonii (mai ales cu streptococi
beta hemolitici), evoluează grav la copii
malnutriți
 peste 90% din mortalitatea rujeolei este
datorată pneumoniilor prin suprainfecție
bacteriană.
 imunitatea postrujeolică este persistentă;
 primii apar anticorpii anti- proteină N, urmați
de cei față de proteinele H și F;
 rolul protector al anticorpilor anti-virus
rujeolos rezultă din două observații:
◦ anticorpii adminstrați pasiv, protejează de rujeolă
contacții nevaccinați;
◦ în prezența anticorpilor materni, evoluția rujeolei
poate fi atipică, cu semne prodromale minore,
absența petelor Kőplik şi erupție discretă.
 Diagnosticul de laborator:
◦ este necesar numai în formele atipice;
◦ virusul poate fi cultivat în culturi de celule
primare de rinichi uman sau de maimuță;
◦ efectul citopatic apare după 7-10 zile: sinciții
și incluziuni citoplasmatice și nucleare;
◦ izolatele sunt identificate prin colorații
imunofluorescente și inhibiția hemadsorbției.
 serologic, valoroasă este ELISA pentru că poate
depista anticorpii IgM; util pentru formele atipice;
 prin RFC, reacţia de neutralizare sau de inhibiție

a hemaglutinării: depistăm seroconversia sau
creșterea de cel puțin patru ori a titrului anticor-
pilor în seruri perechi (dinamica semnificativă):
primul ser prelevat, la 3-4 zile după apariția
erupției, iar cel de-al doilea, după 3-4 săptămâni;
 confirmarea PESS impune depistarea anticorpilor

antirujeolici în LCR (titrul Ac in LCR de 3 ori mai
mare, comparativ cu serul)
 tratament antiviral nu există;
 rujeola este una dintre bolile cele mai contagioase;
 transmiterea se face prin picături Flűgge și secreții
conjunctivale;
 boala survine mai frecvent iarna și spre primăvară;
 epidemiile de rujeolă survin cu peridiocitate de cca 2 ani

în țările fără program național de vaccinare împotriva
acestei boli;
 un vaccin viu atenuat administrat generalizat, la copii în

vârstă de 9-12 luni, cu revaccinare înaintea intrării în
școala primară, previne rujeola cu eficiență de 90-95%.
 Epidemia din perioada 2016-2018 a impus creșterea
acoperii vaccinale (ca sa se atinga 90-95%).
 Primul vaccin atenuat: Edmonston B, (licențiat in SUA,
in 1963, ca Rubeovax).
 Alte tulpini: Schwartz și Edmonston-Zagreb.
 Inlocuite de vaccinul si mai atenuat, tulpina Moraten.
 Tulpinile vaccinale aparțin toate genotipului A, deoarece
acesta circula predominant la data obținerii vaccinului.
 Alte tulpini care nu derivă din tulpina Edmonston:
CAM-70, TD 97, Leningrad-16 si Shanghai 191 (Ji-191).
Se foloseste ca:
- vaccin monovalent
- vaccin bivalent (anti-rubeola)
- vaccin trivalent (ROR – anti- rujeola, oreion, rubeola)
Rujeola: 2016-2018 (Romania)
 Numărul total de cazuri confirmate cu rujeolă în
România pâna la data de 24.03.2017 era 3911.
 Au fost înregistrate 17 decese, astfel: 5 în jud. Arad, 4 în jud.
Timiș, 3 în jud. Dolj, 3 în jud. Caraș Severin, 1 in jud. Satu Mare și 1 in
București.
 S-au înregistrat cazuri de rujeolă în 37 de județe.
 Ca masura de limitare a extinderii rujeolei a fost
organizata si se desfasoara la nivel national o campanie
de vaccinare copiilor cu vârste cuprinse intre 9 luni si 9
ani.
 Octombrie 2018- 15.343 cazuri, noiembrie 15.450
 59 decese.
Genul Pneumovirus –
Virusul respirator sincițial (VRS)
 VRS este antigenic unic și determină 50% din
bronșiolitele și 25% din pneumoniile sugarilor sub
vârsta de 6 luni;
 transmiterea se face prin picături mari de secreții

nasofaringiene, astfel încât transmiterea prin
mâini și obiecte contaminate este mai importantă
decât cea aerogenă;
 virusul este inițial replicat în nasofaringe și, prin

secreții de la acest nivel, antrenat către căile
respiratorii inferioare.
Genul Pneumovirus–
Virusul respirator sincițial
 Semnele clinice apar după o incubație de
4-5 zile, iar bolnavii elimină virusul timp
de 1-3 săptămâni;
 la copilul mare și adult infecția cu VRS
evoluează ca o răceală comună;
 în ciuda prezenței anticorpilor specifici,
reinfecțiile cu VRS sunt frecvente.
 diagnosticul etiologic este important din
două motive: evită excesul de antibiotice, în
contextul în care există un tratament
antiviral;
 evoluția rapidă, acută și gravă a infecțiilor

sugarului, impune metodele rapide ale
diagnosticului direct:
◦ depistarea prin colorație IF a virusului în celulele
descuamate ale epiteliului respirator sau prin
◦ ELISA, în secrețiile nasofaringiene.
 boala respiratorie a sugarului determinată de

VRS beneficiază de tratament cu ribavirin,
administrat în aerosoli, timp de 3-6 zile;
 infecțiile cu VRS sunt mai frecvente iarna;
 în creșe și spitalele de pediatrie poate evolua

ca izbucniri de infecție nosocomială;
 problema unui vaccin anti-VRS eficient și lipsit

de riscuri nu este rezolvată.
Coronavirusurile
Familia Coronaviridae,
genul Coronavirus
• virusuri mari (120-160 nm) cu genom ARN monocatenar
de sens pozitiv, capsida cu simetrie helicală, anvelopate;
• glicoproteine virale pedunculate, dispuse caracteristic “în

coroană” permit ataşarea virusului la receptorii celulari,
cu epitopi recunoscuţi de Ac neutralizanţi;
• determină infecţii la om (OC43, 229E), la numeroase

specii de mamifere şi păsări, tulpinile animale nefiind
transmise la om;
Familia Coronaviridae,
genul Coronavirus
• manifestă tropism pentru tractusul respirator, dar pot
replica la nivelul mucoasei intestinului subţire, fiind
implicate în infecţii respiratorii superioare şi pneumonii
interstiţiale, posibil în gastroenterite;
• diagnostic etiologic bazat pe examen serologic: ELISA,

HAP (hemaglutinare pasivă), RFC (laborios, rămâne mai
mult un test cu valoare istorică);
• nu dispunem de un tratament etiotrop sau profilaxie

specifică.
SARS (Severe Acute Respiratory
Syndrome)
• reprezintă prima infecţie emergentă a secolului XXI,
care a afectat 8.098 de persoane din 26 ţări şi a cauzat
aproape 780 decese;
• determinat de o tulpină de coronavirus de la animale

care a depăşit bariera de specie şi a trecut la om;
• transmis prin aerosoli sau pe cale fecal-orală este

capabil să determine infecţii sistemice cu manifestări
severe de pneumonie, asociate mai ales la copii, cu
fenomene digestive;
SARS (Severe Acute Respiratory
Syndrome)
• virusul a fost izolat pe culturi de celule din secreţii
respiratorii, materii fecale, sânge, urină;
• diagnosticul de laborator poate fi direct, prin RT-PCR

sau indirect, prin ELISA, IFI;
• în studiu agenţi terapeutici antivirali şi vaccin.

 Lancet 2003; 361: 1319–25. Published online April 8, 2003
http://image.thelancet.com/extras/03art3477web.pdf See Commentary pages 1312
and 1313
and 1313
and 1313
Adenovirusuri
◼ Termenul a fost introdus in 1953
pentru a desemna un agent infecţios
izolat de la nivelul foliculilor
adenoidieni, fiind asociat cu izbuc-
niri epidemice de boli respiratorii, în
unităţi de recruţi.
◼ Izolat de Rowe et all.
Adenoviridae
◼ Cuprinde numeroase virusuri, izolate de la:

păsări, mamifere, marsupiale, amfibieni
◼ Determină:
◼ sindroame febrile
◼ sindroame respiratorii
◼ faringo-conjunctivite
◼ gastroenterite
Clasificare
◼ genul Mastadenovirus
- mamifere: om, maimuţă,
- ecvine, bovine, canine, porcine, ovine
◼ genul Aviadenovirus
- păsări: raţe, curcani, gâşte, fazani, găini
Alte genuri:
Atadenovirus, Ichtadenovirus, Siadenovirus
Genul Mastadenovirus
◼ Cuprinde 7 grupe
antigenice (A-G), pe baza:
- omologiei structurale;
- proprietăţilor hemaglutinante;
- capacităţii oncogene (doar experimental demonstrate, la
animale: înalt oncogene (A) şi slab oncogene (B);
◼ 57 serotipuri (imunitate prin Ac neutrali-

zanţi, conferită de regiunea superioară a hexonului
şi a pentonei).
Structura si replicare:
◼ sunt virusuri ADN, neînvelite, cu diame-

trul de 70-90 nm si simetrie icosaedrică a
capsidei (capsida are 252 capsomere şi este compusa
din subunităţi cu 6 si respectiv 5 laturi (hexoni în număr
de 240 şi 12 pentone prevăzute cu câte o prelungire
fibrilară, numită fibra pentonei, cu rol în fixarea virionu-
lui la receptorii celulari).
◼ Genomul ADN este dublu catenar, linear.
Schematic
Structură antigenică:
◼ hexonii sunt antigene fixatoare de C’

care clasifică adenovirusurile în şapte
grupe antigenice (notate de la A la G); în
unele manuale, mai vechi, sunt menţio-
nate 6 grupe (A - F).
◼ pentonele şi fibra pentonei sunt
hemaglutinine;
◼ prin RIH şi reacţia de neutralizare s-
au pus în evidenţă peste 55 serotipuri de
adenovirusuri umane (în ultimele clasifi-
cări sunt 57 serotipuri).
Replicare:
◼ V. se ataşează la receptorii celulelor

susceptibile (celule epiteliale) prin fibrele
pentonei după care este preluat în celula
gazdă, pierzându-şi pentonele şi fibrele
acestora.
◼ După aceasta ajunge la nivelul nucleu-
lui unde ADN-ul este eliberat;
◼ fiind un virus ADN cu genom +/-, d.c.,
acesta este transcris asimetric (o singură
catenă transcrisă) pentru a forma ARNm.
◼ Ulterior se sintetizează în jur de 20 de proteine
NS “precoce” şi, ulterior, proteinele “tardive”.
◼ Acestea sunt produse în cantitate mare în
citoplasmă fiind mai ales structurale şi mai
târziu sunt preluate şi transportate înapoi spre
nucleu unde are loc asamblarea noilor
virioni.
◼ Vizualizarea după fixare şi colorare ca incluzii
IN sub forma unor “linii cristaline”.
Replicarea adenovirusurilor
ME
Adenovirusuri - ME
◼ Patogenie: infectează celulele epiteliale de la
nivelul mucoaselor tractusului respirator şi
digestiv.
◼ După replicarea locală, viremia cu răspândirea
v. la diferite organe poate fi semnalată mai ales
la imunosupresaţi.
◼ Virusul este celebru prin afinitatea sa pentru
ţesutul limfatic, unde poate deveni latent;
◼ infecţia se poate reactiva prin infectarea gazdei
de către un alt microorganism sau prin imun-
supresie.
Infecţii determinate:
◼ aparat respirator;
◼ ocular;
◼ alte localizări: digestiv, tractus
urinar, tegumente, muşchi, SNC,
tractus genital, etc.
Aparat respirator:
◼ La copii:
◼ Boli respiratorii de severitate medie cu febră,
coriză, tuse;
◼ rar severe şi cu evoluţie spre pneumonie, mai
ales la copii mici.
◼ Infecţii severe: serotip 7
◼ S-au citat în literatură infecţii generalizate cu
serotip 9, la nou-născuţi, ca fiind însoţite de
creşterea CRP.
◼ La copii mari şi adulţii tineri:
◼ infecţiile respiratorii pot afecta 30-80% dintre
recruţii unităţilor militare;
◼ serotipurile 3, 4, 7, 14, 21 au fost cele mai
frecvent semnalate.
◼ Evoluţie severă: relativ recent (2007, SUA),
serotipul 14 (o tulpină mutantă, diferită de varianta
iniţială izolată în 1953) a determinat mai multe
decese.
◼ Aproximativ 2% dintre pacienţi necesită
spitalizare;
◼ izbucniri epidemice în unităţi de copii cu circuit
închis.
Ocular:
◼ Epidemii de conjunctivită asociate serotipului 8

dar şi: 3, 4, 7, 19, 37.
◼ Cazurile de conjunctivită pot fi sporadice sau
epidemice, mai multe cazuri legate de scăldatul
în piscine, de unde şi de numirea de “conjuncti-
vită de piscină”.
◼ Keratoconjunctivită epidemică: serotipuri 8, 19.
Alte infecţii determinate de
adenovirusuri:
◼ Diaree determinată de serotipuri din grupul F
(40, 41 şi 52, recent implicat);
◼ în ultimii ani s-au descoperite şase serotipuri noi (42 - 47),
cinci dintre ele (43 - 47) fiind izolate din scaunul
pacienţilor cu SIDA; toate cele 6 serotipuri au fost izolate
însă şi de la copii sănă-toşi;
◼ ulterior au fost descoperite noi serotipuri;
◼ replicarea locală la nivelul intestinului determină
o diaree de severitate medie care se manifestă
prin : greţuri, vărsături, diaree, stare de slăbi-
ciune.
◼ Adenovirusurile serotip 11 şi 21 au fost asociate
cu cistite hemoragice mai ales la băieţi de
vârstă şcolară, semnalate, de regulă, după
transplant renal sau de măduvă.
◼ Sindromul tip “pertusis”;
◼ Alte afecţiuni semnalate: afectarea musculaturii,
infecţii genitale (cervicite, uretrite), cutanate sau
la nivelul SNC.
◼ Câteva tipuri de adenovirusuri, mai ales 12, 18,
31 sunt recunoscute ca oncogene, fapt demon-
strat prin studii experimentale efectuate pe
hamsterul nou-născut.
◼ Virusul nu mai poate fi reizolat de la nivelul
ţesutului tumoral pentru că ciclul de replicare
este abortiv;
◼ se sintetizează ADN viral, ARNm şi un antigen
tumoral, dar nu capside şi virioni progeni.
Imunitatea
◼ Este asigurată de Ac neutralizanţi, specifici de

tip, care persistă, probabil, toată viaţa.
◼ Este activat atât răspunsul umoral, cât şi cel
celular: răspunsul umoral este cel mai important
în inducerea Ac specifici de tip.
◼ Răspunsul celulelor T este mediat de celulele T
CD4 (+), proteinele structurale jucând un rol
foarte important.
Diagnostic de la borator:
◼ Diagnostic direct: prin ME pentru materii

fecale (cercetare); nu poate identifica serotipul.
◼ Detectarea de antigene virale utilizând ca
probe exsudatul nasofaringian, prelevat per
tampon, lichidul de spălătură nazală.
◼ Practic acest diagnostic se bazează pe eviden-
ţierea de Ag în preparate celulare:
- IF, ELISA, RIA, IEC, RN, RIH, IME; aceste teste rapide
enumerate nu pot diferenţia între statusul de “purtător”
şi cel de “bolnav”.
◼ Cel mai sensibil test: PCR.
PCR
◼ Este mai sensibilă decât cultivarea.

◼ Există mai multe variante multiplex.
◼ Ex: un test care identifică toate cele 9 serotipuri
ale grupului D, implicate în infecţi oculare.
◼ Identificarea tuturor celor 7 grupe antigenice.
◼ Localizarea oculară, uneori, cu caracter epidemic

a impus proiectarea acestor variante PCR.
◼ Nu există tratament, dar diagnosticul rapid
dictează măsuri de prevenţie nespecifice, pentru
stoparea epidemiei.
◼ Ideal diagnosticul se face prin cultivare.
◼ Produse patologice: aspirat nasofaringean,
exsudat nazal şi faringian sau ocular, prelevate
cu tamponul, dar şi fecale sau urină.
◼ Culturi de celule: HeLa, HEp2, KB, A549.
◼ Utilizarea liniei 293 (culturi de celule transformate de
către adenovirusuri) permite şi izolarea serotipurilor
necultivabile: 40, 41. Rotunjirea şi agregarea
celulelor apare după 1 - 4 săpt.
◼ Lichidul prelevat care conţine virus şi antigene
virale poate fi apoi utilizat pentru identificare
prin RIH sau RN.
ECP
◼ Apare în 4-6 zile, la periferie.

◼ Rotunjire, aglomerarea “în ciorchine” şi desprindere de pe
suport
◼ Nucleul creşte, apar IN, iniţial eozinofile, apoi bazofile, sub
forma unor “linii cristaline”.
◼ Tratament: nu ex. antivirale specifice.
◼ Epidemiologie
◼ Adenovirusurile recunosc o răspândire universală
şi par a fi transmise mai frecvent pe cale fecal-
orală decât respiratorie; calea respiratorie pare a
fi mai importantă pentru serotipurile cu număr
mic.
◼ Sezonalitatea evoluţiei îmbolnăvirilor este una-
nim recunoscută:
- multe dintre epidemiile de febră faringo-conjuntivală ce
afectează şcoli întregi izbucnesc vara;
- dimpotrivă, în unităţile de recruţi, epidemiile sunt
aproape exclusiv iarna.
◼ Infecţiile afectează copiii, precoce;
◼ până la 5 ani, aproape toţi copiii prezintă Ac cel
puţin faţă de un serotip.
◼ Se apreciază ca adenovirusurile determină cel
puţin 10% dintre infecţiile febrile ale căilor
respiratorii şi până la 20% din infecţiile TRS.
Profilaxie
◼ Vaccinarea a fost folosită cu oarecare

succes pentru prevenţia infecţiei;
◼ deşi s-au utilizat ambele tipuri de vaccin,
cel viu, atenuat ar conferi o protecţie mai
bună.
◼ Variante de trivaccin: 4, 7, 21 dau 3, 4, 7,
utilizate pentru unităţile militare deoarece
infecţia poate afecta până la 70% dintre
recruţi.
◼ http://wn.com/adenovirus
Hepatitele virale
Date generale
• hepatitele virale sunt boli infecţioase sistemice care
evoluează cu leziuni necrotice, inflamatorii şi regenerative
hepatice, determinate de
- virusuri cu tropism primar pentru hepatocite: VHA,
VHB, VHC, VHD, VHE (VHG?);
- virusuri cu tropism secundar hepatic: v.Epstein-Barr,
v.citomegalic, v.herpes simplex;
• se manifesta cu forme subclinice până la forme cu anorexie,
greţuri, icter, asociate cu creşterea transaminazelor si
bilirubinei serice (teste indirecte de diagnostic);
• numai testele specifice de laborator permit stabilirea tipului
de hepatită virală.
Virusul hepatitei A
Caractere generale
• reprezentant unic al genului Hepatovirus, familia Picornaviridae
• virus ARN cu polaritate pozitivă, capsida cu simetrie
icosaedrică, nud (27 nm Ø);
• cultivă dificil pe unele culturi de celule;
• se prezintă cu o singură variantă Ag majoră;
• determină infecţii naturale numai la om, cu transmitere fecal-
orală (apă şi alimente contaminate); răspândire universală.
Patogenia infecţiei
• după replicare la nivelul tractusului digestiv, în cadrul unei
viremii de scurtă durată (1-2 săptămâni), manifestă tropism
pentru hepatocite unde replică, infecţia fiind necitocidă;
• leziunile hepatice apar simultan cu prezenţa Ac specifici;
• virusul este eliminat prin materii fecale (aprox.2 săptămâni
anterior de debutul infecţiei şi 2 săptămâni după apariţia
icterului).
• după o incubaţie de 2-6 săptămâni infecţia evoluează
- la copii, cel mai frecvent asimptomatic;
- la adulţi, în special cu icter;
• foarte rar pot surveni forme grave fulminante, cu necroză acută
hepatică (<0,5%);
• semnele clinice şi testele biochimice se remit în 4-8 săptămâni;
• hepatita cu virus A niciodată nu cronicizează.
Imunitate
• infecţia stimulează Ac de tip IgM şi IgG specifici;
• IgG persistă toată viaţa şi conferă rezistenţă la reinfecţii.
Diagnostic etiologic
• diagnostic direct rezervat laboratoarelor de cercetare;
• diagnostic serologic (test ELISA)
- prezenţa IgM este argument al unei infecţii actuale sau
recente;
- prezenţa numai a IgG semnifică trecerea prin infecţie.
Tratament etiotrop – nu există.
Profilaxie
• metode nespecifice, comune infecţiilor cu transmitere fecal-
orală;
• Ig umane standard, administrate în primele 2 săptămâni de la
expunere, previn formele icterice dar nu obligatoriu şi infecţia;
• vaccinare selectivă: vaccin viu atenuat, inactivat sau prin
recombinare genetică.
Virusul hepatitei B
Caractere generale
• aparţine familiei Hepadnaviridae, genul Hepadnavirus;
• virion sferic, cu Ø 42 nm (particula Dane) constituit din ADN
circular parţial d.c. (numai 50-80% din catena pozitivă este sintetizată),
înconjurat de o capsidă cu simetrie icosaedrică purtătoare a
AgHBc şi AgHBe, la nivelul anvelopei fiind prezent AgHBs;
• în sângele pacienţilor infectaţi coexistă cu particule sferice (22
nm Ø) sau filamentoase (până la 200 nm lungime), purtătoare
numai a AgHBs;
• nu a putut fi cultivat pe culturi de celule;
• AgHBs conţine determinanţi cu specificitate de grup (a) şi de
tip (d sau y şi w sau r), cele 4 subtipuri fiind de interes
epidemiologic;
• determină infecţii naturale la om, acute şi cronice, cu
distribuţie universală.
• virusul replică în hepatocite cu efect minim citopatic, dar
posibil şi în ţesuturi extrahepatice;
• maturarea şi eliberarea virusului se realizează prin înmugurire,
fiind frecvent întâlnită integrarea unor fragmente de ADN
viral în genomul hepatocitelor;
• leziunile hepatice sunt determinate prin mecanisme imuno-
patologice (sensibilizări de tip citolitic-citotoxic);
• nivelul viremiei plasmatice diferă în funcţie de intensitatea
răspunsului imun.
• incubaţie lungă (1-3 luni…6 luni);
• forme asimptomatice sau cu manifestări clinice de hepatită
acută mai severe decât în hepatita cu virus A;
• forme fulminante pot să survină în aprox.0,5-1% din cazuri.
Imunitate vs cronicizarea infecţiei
• la normoreactivi replicarea virusului este limitată şi survine
vindecarea infecţiei (debarasarea de virus şi apariţia Ac anti-HBs cu
efect protector);
• în 5-10%, la adult, din cazuri infecţia devine persistentă, ca
urmare a unui răspuns imun ineficient (distrucţii celulare fără
eliminarea virusului)
- purtători de AgHBs (> 6 luni) cu leziuni hepatice minime;
- pacienţi cu hepatită cronică agresivă ce pot evolua spre
ciroză sau cancer hepatic;
• copiii cu infecţii perinatale (în special cu mame la care este prezent
AgHBe) şi cei cu stări grave de imunodepresie devin purtători
de AgHBs în 90-95% din cazuri.
• markerii serici ai hepatitei cu virus B (Ag şi Ac) evidenţiaţi
prin reacţii imunologice (ELISA, HAP, IF, RIA) prezintă
importanţă diagnostică şi prognostică
- diagnostic direct: AgHBs, AgHBe (AgHBc este prezent numai
intrahepatic)
- diagnostic indirect: Ac anti-HBc (IgM si totali), anti-HBe,
anti-HBs;
• PCR pentru decelarea virusului infecţios (ADN/VHB) –
diagnostic direct.
Tratament antiviral
• interferon α determină debarasarea de virus la mai puţin de
50% dintre purtători.
Epidemiologie
• infecţie cu evoluţie hiperendemică în ţări subdezvoltate
economic;
• sursa de infecţie: cei cu infecţii acute sau cronice, aparente sau
inaparente clinic;
• transmitere: parenterală, sexuală, perinatală;
• grupe de risc: hemofilici, hemodializaţi, personal medical.
Profilaxie specifică
• Vaccin recombinant administrat
- generalizat la naştere în ţările cu prevalenţă a AgHBs la
> 8% din populaţie;
- selectiv la personalul medical;
- electiv la hemofilici şi hemodializaţi.
Virusul hepatitei D (delta)
• neîncadrat taxonomic;
• genom ARN m.c. circular, de sens negativ, asociat cu AgD,
înconjurat de AgHBs;
• virus defectiv ce replică numai în prezenţa virusului hepatitei B;
• exercită un efect citopatic direct asupra celulelor hepatice în care
replică;
• determină coinfecţii sau suprainfecţii la cei cu forme acute sau
cronice de hepatită cu virus B;
• în suprainfecţii evoluţia clinică poate fi severă, sporind riscul
unei hepatite cronice agresive (fulminante);
• diagnostic etiologic practicat numai la cei cu prezenţa AgHBs
- direct: RT-PCR pentru evidenţierea ARN viral sau AgD
(ELISA- prezent pasager);
- indirect: evidenţierea Ac IgM şi IgG anti-HD (asociat cu
markerii pentru hepatita cu virus B);
• epidemiologia şi profilaxia se suprapune cu cea a hepatitei cu
virus B.
Virusul hepatitei C
Caractere generale
• face parte din genul Hepacivirus, familia Flaviviridae;
• virus ARN cu polaritate pozitivă, inclus într-o capsidă cu
simetrie icosaedrică, învelit;
• nu a putut fi cultivat;
• genomul viral conţine gene care codifică proteine structurale
(C, E1, E2) şi gene ce codifică proteine nestructurale (NS1-
NS5) implicate în replicare;
• sunt descrise 11 genotipuri şi 70 subtipuri antigenice, unele cu
distribuţie geografică particulară; (clasisificarea Simmons- 6
genotiouri, de la 1, la 6, cumai multe subtipuri);
• genotipul 1b răspunde slab la tratamentul cu interferon, fiind
mai frecvent întâlnit la cei cu ciroză sau carcinom hepatic;
• determină infecţii naturale la om cu transmitere asemănătoare
hepatitei cu virus B;
• nu este precizată patogenia infecţiei (efect citopatic direct
sau/şi mecanisme imunopatologice).
Ter bescherming v an uw priv acy is het automatisch downloaden v an deze afbeelding door PowerPoint geblok k eerd.
• incubaţie: 5-12 săptămâni;
• 2/3 din infecţii evoluează asimptomatic;
• în peste 50% din cazuri infecţia se poate croniciza (în prezent se
consideră, 70-80%);
• în aprox. 20% din cazuri infecţia cronică evoluează spre ciroză;
• după 20-30 ani, infecţia cronică poate conduce la cancer hepatic;
• Ac specifici nu au efect protector, probabil datorită variaţiei
antigenice a glicoproteinelor de înveliş (E1 şi E2).
• direct: evidenţierea ARN viral prin RT-PCR;
• indirect:
- evidenţierea Ac specifici prin test ELISA de generaţia III (Ag
structurale şi nestructurale);
- confirmarea prin RIBA nu mai este valabila (prezenţa a cel puţin
două categorii de Ac).
- RT-PCR.
Tratament antiviral
• interferon α + ribavirin, cu urmărirea
viremiei.
• In prezent noi antivirale, valabile și în stadii

avansate de ciroză.
Epidemiologie- similar, VHB
Posttransfusion Hepatitis C
30 All volunteer donors
HBsAg
% o f R e c ip ie n ts In fe c te d
25
20
15 Donor Screening for HIV Risk Factors

Anti-HIV
10 ALT/Anti-HBc
Anti-HCV
5 Improved
HCV Tests
0
1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000
Year
Adapted from HJ Alter and Tobler and Busch, Clin Chem 1997
Virusul hepatitei E
• încadrat în genul Hepevirus, familia Caliciviridae;
• virus ARN cu polaritate pozitivă, capsida cu simetrie
icosaedrică, nud (29-32 nm Ø);
• cultivă dificil pe culturi de celule;
• determină infecţii naturale la om, cu transmitere fecal-orală,
numai în anumite zone geografice (Asia de Sud-Est, Mexic, unele
ţări din Africa);
• după o incubaţie mai lungă decât în hepatita A (în medie 6
săptămâni) evoluează cu forme simptomatice mai ales la
tineri, la gravide putând surveni forme fulminante;
• nu cronicizează niciodată;
• diagnostic etiologic: evidenţierea Ac specifici IgM şi IgG;
• tratament etiotrop nu există;
• în studiu vaccin anti-hepatită E.
Familia Retroviridae
Caractere generale
• virusuri al căror genom diploid (2 copii identice) este de tip
ARN m.c. cu polaritate pozitivă, asociat cu o reverstranscriptază,
capsida cu simetrie icosaedrică este înconjurată de o matrice
proteică şi un peplos pe care proemină glicoproteine cu aspect
măciucat;
• genomul proviral include 3 gene majore ce codifică proteine
structurale (gag, pol,env), flancate de secvenţe nucleotidice
repetate (LTR) cu rol în integrarea în ADN celular;
• determină o gamă largă de afecţiuni la animale şi om, cele de
interes medical fiind incluse în două subfamilii:
- Oncornavirinae, cu proprietăţi oncogene, agenţi etiologici ai
leucemiilor şi limfoamelor de tip T (HTLV 1 şi HTLV 2);
- Lentivirinae ce determină afecţiuni lent progresive (HIV 1 şi
HIV 2).
Virusul imunodeficienţei umane (HIV)
Structură
• virus sferic cu Ø de 80-130 nm;
• structura de bază este asemănătoare cu a celorlalte
retrovirusuri:
- glicoproteine de înveliş sunt reprezentate de gp120 cu rol
în ataşarea virusului la receptorii celulari şi gp41
transmembranară (PRECURSOR GP 160);
- matricea proteică situată între peplos şi miez este formată
din p17;
- nucleocapsida include
 proteina mjoră p24;
 proteina internă asociată ARN-ului viral, p7 şi p9;
 enzimele virale – reverstranscriptaza, integraza şi
proteaza.
Replicarea
• interacţiunea gp120 şi gp41 cu receptorul CD4 (limfocite T
helper, macrofage, celule dendritice, celule Langerhans etc) şi
coreceptorii CCR5 (macrofage) şi CXCR4 (limfocite) permite
ataşarea virusului şi penetrarea nucleocapsidei în interiorul
celulelor, urmată de decapsidare;
• reverstranscriptaza formează pe tiparul de ARN viral o catenă
de ADN negativă, apoi un ADN proviral d.c. , transportat în
final, cu ajutorul p17, în nucleul celulei şi integrat în genom
sub controlul integrazei virale;
• prin activarea limfocitelor T, ADN proviral este transcris în
ARNm şi ARN genomic, cu sinteza proteinelor structurale şi a
enzimelor virale;
• virusul imatur este eliberat din celula prin înmugurire,
maturarea extracelulară realizându-se sub efectul proteazei
virale.
• virusul poate pătrunde în organism prin contact sexual, transfuzii
de sânge, obiecte contondente contaminate sau perinatal
(transplacentar, la naştere sau prin alăptare);
• infecţia induce o stare de imunodepresie prin distrugerea
limfocitelor T helper de către virus sau prin răspunsul gazdei
faţă de celulele infectate cu virus;
• evoluţia infecţiei spre stadiul SIDA recunoaşte mai multe faze:
- infecţia primară care evoluează în 50-70% din cazuri cu
sindrom mononucleozic după 3-6 săptămâni de la contagiu;
- perioada de latenţă care durează luni sau ani, când infecţia
evoluează asimptomatic sau poate fi prezentă limfadenopatie
persistentă generalizată;
- perioada de pre-SIDA când sub efectul unor inductori are
loc activarea replicării virusului, cu pierdere în greutate ,
oboseală, transpiraţii nocturne, unele infecţii oportuniste;
- perioada finală de SIDA caracterizată prin infecţii multiple
recurente (bacteriene, virale, fungice, parazitare) sau boli
neoplazice
• diagnostic direct
- izolarea virusului prin cocultivare;
- decelarea ADN proviral în limfocite sau ARN viral în
plasmă prin PCR (calitativ sau cantitativ);
- dozarea Ag p24 prin ELISA;
• diagnostic serologic
* reacţii de triaj
- teste rapide: pe membrană, immunodot, latexaglutinare;
- ELISA indirect sau competitiv;
* reacţii de confirmare (corectează reacţiile fals-pozitive)
- Western Blot (2 categorii de AC env +/- gag +/- pol);
- IF.
ELISA - Ag p 24
Tratament antiviral
• agenţi antivirali
- inhibitori ai reverstranscriptazei: zidovudina, didanozina,
zalcitabina, stavudina;
- inhibitori ai proteazei virale: indinavir, ritonavir, sakinavir.
• principii de tratament
- se administrează antivirale în asociaţii, pentru a creşte
eficienţa terapeutică şi a preveni selecţia de tulpini rezistente;
- se începe tratamentul când limfocitele CD4 au ajuns la
500/μL;
- administrarea zidovudinei la gravide scade riscul transmiterii
transplacentare a infecţiei.
• aprecierea eficienţei terapiei
- creşterea numărului de limfocite CD4;
- absenţa Ag p24;
- nivel scăzut al viremiei plasmatice.
Profilaxie
• nu există vaccin;
• nu există chimioprofilaxie eficientă;
• măsuri nespecifice: sex protejat, obiecte personale de toaleta,
controlul serologic anterior sarcinii, al donatorilor de sânge etc;
• educaţie medicală, morală şi religioasă.
Pandemia de HIV/SIDA
• evoluează cu două tipuri de virus ce diferă prin secvenţele
genomice: HIV1 şi HIV2;
• HIV1 are o răspândire universală, HIV2 circulă numai în Africa
de Vest;
• HIV1 este mai virulent, intervalul de timp până la stadiul de
SIDA fiind de 2 ori mai scurt;
• 2003 pe glob: 40 milioane cazuri din care aprox.50% sunt femei,
cu 3 milioane decese;
• 2003 în România: 13.972 cazuri din care 5722 sunt HIV-infecţii,
4414 fiind copii.
Prevalenta infecţiei HIV la adulţi
(2007)
Familia Togaviridae
Genul Rubivirus
Virusul rubeolic
• unic reprezentant al genului, agent etiologic al
rubeolei;
• virus ARN monocatenar cu polaritate pozitivă,
capsida cu simetrie icosaedrică, învelită în peplos
în care sunt implantate glicoproteine cu proprietaţi
hemaglutinante;
• cultivă pe diferite tipuri de culturi celulare, cu sau
fără efect citopatic, în ultima eventualitate prezen-
ţa virusului fiind evidenţiată prin fenomenul de
interferenţă (în tandem cu ECHO 9: prezenţa v.
rubeolic în probă, inhibă ECP indus de obicei de
acest enterovirus);
• corespunde unui singur tip antigenic;
• unicul togavirus transmis pe cale respiratorie,
replică la nivelul căilor aeriene superioare şi
ganglionii cervicali, viremia care urmează persis-
tând până la apariţia Ac;
• rubeola este o infecţie eruptivă uşoară, care
evoluează la copii şi adolescenţi, posibil la adulţi,
virusul persistând în secreţii nazofaringiene mai
multe săptămâni;
• Complicaţii rare: purpură trombicitopenică,
encefalite, sindrom Guillain- Barré, f rar, PESS.
Sindrom rubeolic congenital
• infecţie transplacentară a embrionului sau fătului în cursul
rubeolei la femeia gravidă;
• n.n. poate prezenta malformaţii congenitale oculare, cardia-
ce sau nervoase, virusul fiind eliminat 1-2 ani prin secreţii
nazo-faringiene, urină, fecale (infecţie persistentă echili-
brată).
• Risc crescut în primele luni de sarcină (scade de la 50-70% în
primul trimestru, la 20%, respectiv 5% in trimestrele II si III)
• Diagnostic:
• PP: - secreţii naso-faringiene, urină, tampon rectal;
- probe necropsice pentru izolare de virus (în
caz de deces)
• Serologic: IgM la nn (patognomonic) (ELISA).
Imunitate
• conferită de Ac de tip IgM şi IgG;
• Ac IgG transmişi de la mamă la făt, cu persistenţa după naştere
până la 6 luni.
Diagnostic de laborator
• direct: cultivare pe CC (culturi renale de maimuţă verde
africană);
• diagnostic serologic prin ELISA:
- IgM specifice în diagnosticul infecţiei recente sau la n.n.;
- IgG pentru evaluarea stării de imunitate la gravide.
Profilaxie
• vaccin viu atenuat în perioada prepubertară;
• este contraindicat la gravide şi înainte cu trei luni de sarcină.
Familia Picornaviridae
Caractere generale
• virusuri mici (22-30 nm), nude, cu simetrie icosaedrică,
genom viral de tip ARN monocatenar cu polaritate
pozitivă;
• capsida virală, reprezentată de 12 pentamere formate din

60 subunităţi (protomere) constituite din 4 polipeptide
(VP1-VP4), cu rol în ataşarea virusului la receptorii
celulari şi în diferenţierea antigenică a speciilor şi
serotipurilor;
• replicare intracitoplasmatică, cu eliberare prin liza

celulelor (excepţie virusul hepatitei A);
• include 3 genuri de interes medical: Enterovirus,

Rhinovirus şi Hepatovirus.
Atasare “creasta - canion”
Genul Enterovirus
Caractere generale
• include virusuri cu transmitere predominent fecal-orală, rezistente
la pH acid, enzime proteolitice sau săruri biliare;
• subdivizate în
- poliovirus - ENTEROVIRUS C (3 serotipuri);
- coxsakievirus A (23 serotipuri);
- coxsakievirus B (6 serptipuri);
- echovirus (28 serotipuri);
- enterovirus 71;
• determină frecvent infecţii asimptomatice imunizante, ce conferă
protecţie faţă de infecţia cu acelaşi tip de virus;
• sunt lipsite de Ag cu specificitate de grup;

• nu dispunem de agenţi terapeutici cu activitate pe enterovirusuri.
Virusurile poliomielitei
• prezintă 3 serotipuri diferenţiate prin testul de
neutralizare, cu patogenitate exclusivă pentru om;
• aprox. 90% din infecţii sunt asimptomatice;

• 4 tipuri de manifestări clinice:
- boala “minor”;
- meningită limfocitară;
- forma majoră, cu paralizii de tip flasc;
- forma bulbară cu prognostic vital rezervat;
Poliomielita
 poliomielita afecteaza in special copiii sub vasta de 5 ani
 1/200 infectii conduc catre paralizie ireversibila; din randul celor paralizati, 5 –
10% mor atunci cand muschii respiratori vor deveni imobili;
 numarul de cazuri de polio a scazut peste 99%, din 1988, de la un numar de

cazuri estimate de 350.3000 la 416 cazuri raporatate in 2013; reducerea este
rezultatul unui efort mondial de a eradica boala;
 in 2014, numai 4 tari raman polio-endemice; in 1988 erau 125 de tari;
 cata vreme un singur copil ramane infectat, copii din toate tarile sunt la risc
de a contracta poliomielita;
 in cele mai multe tari, sunt luate masuri de supraveghere efectiva si de

imunizare.
Simptomele poliomielitei
 Poliomielita este o boala contagioasa produsa de
poliovirusuri, care invadeaza sistemul nervos si care pot
produce paralizie totala in decurs de cateva ore;
 Virusul se transmite pe cale fecal-orala, sau mai putin

frecvent, prin intermediul apei / alimentelor contaminate;
 Replicarea are loc in intestin;
 Simptomele initiale sunt febra, oboseala, cefalee, voma,

redoarea cefei, dureri la nivelul membrelor;
 1/200 infectii conduce catre paralizie ireversibila (de obicei la

nivelul gambelor);
Receptivitatea
 Persoane la risc:
◦ Polio afecteaza in special copii sub varsta de 5
ani;
 Preventia:
◦ Nu exista tratament pentru polio; poate fi doar
prevenita;
◦ Vaccinul anti polio, cu administrare multipla,
poate proteja un copil pentru tot restul vietii.
1580–1350 BC
An Egyptian stele portrays a priest with a withered
leg, suggesting that polio has existed for
thousands of years.
“Iron lung”
Virusurile poliomielitei
• profilaxie specifică prin vaccinare cu cele 3 serotipuri:

- vaccin inactivat (Salk) pe cale injectabilă;
- vaccin viu atenuat (Sabin) cu administrare orală.
Enterovirusuri nepoliomielitice
• pot determina infecţii subclinice sau cu manifestări
diverse:
- neurologice: meningite cu lichid clar, encefalite,
ocazional forme paralitice;
- cardiace şi musculare: miocardite sau pancardite,

pleurodinia (boala Bornholm);
- cutanate şi mucoase: herpangina, boala mână-picior-

gură, erupţii cutanate;
- oculare: conjunctivite hemoragice, keratite;

- respiratorii: rinofaringite, bronşeolite;
- digestive: boală diareică;
Herpangina
Boala mână-picior-gură
Conjunctivite hemoragice
Enteroviruses ‘diseases
Scopurile diagnosticului in
enteroviroze
 Clasificarea enterovirusurilor ca :
◦ -virus polio/ virus non polio
◦ -virus poliomielitic vaccinal/ sălbatic
 Sedii permisive : nasofaringele şi tractul

digestiv. Evidenţierea enterovirusurilor în
aceste sedii trebuie interpretată cu prudenţă.
 Sedii nepermisive: LCR, sânge, tractul genito-

urinar. Evidenţierea enterovirusurilor în aceste
sedii este sinonimă cu infecţia.
Diagnosticul etiologic al
enterovirozelor
 Diagnostic direct:
◦ izolarea (inocularea produselor patologice pe
gazde receptive de laborator) şi identificarea
enterovirusurilor
 Diagnostic indirect
◦ diagnostic serologic care vizează acordarea
semnificaţiei de agent etiologic pentru un
enterovirus faţă de care s-au evidenţiat
dinamica semnificativă sau seroconversia.
Diagnostic direct
 cultivarea este cea mai utilă metodă de diagnostic
 produse patologice:
◦ - materii fecale
◦ - lichid de spălătură faringiană
◦ - LCR pentru diagnosticul meningitei (dar nu şi pentru diagnosticul
poliomielitei)
◦ - exudat conjunctival
◦ - raclat corneean
 deoarece eliminarea de virus este intermitentă se preferă

recoltarea a cel puţin 2 probe, 2 zile consecutiv, de preferat în
primele 5 zile de boală.
 la pacienţii decedaţi suspecţi de poliomielită se examinează probe

din segmentul lombar şi cervical al măduvei spinării şi conţinutul
colonului.
Izolarea virusului:
1. Culturi de celule
◦ - culturile primare (rinichi de maimuţă)
◦ - linii permanente HeLa
 Evidenţierea : efectul citopatic (rotunjirea şi
desprinderea celulelor de pe suport, creşterea
refringenţei)
2. Şoricei nou-născuţi (Virusurile Coxsackie)

◦ - cale de inoculare : intraperitoneală, subcutanat,
intracerebral
◦ Evidenţierea : apar semne caracteristice de boală:
 - tulpinile de virus Coxsackie A determină paralizii de tip flasc ale
membrelor care se generalizează şi duc la moartea şoricelului
 - tulpinile de virus Coxsackie B determină tremor, spasm
muscular generalizat, paralizii de tip spastic, ataxie, semne de
encefalită.
Identificarea virusului
 Reacţia de neutralizare pe culturi de celule şi animale de
laborator (sunt puse în contact in vitro tulpina de virus cu
seruri specifice de tip după care se inoculează la gazde
receptive)
 RIH - se aplică doar pentru acele tipuri de virusuri ECHO sau

Coxsackie care au capacităţi hemaglutinante.
 Latexaglutinarea – determină rezultate similare cu RIH
 RFC: puţin utilizată datorită reacţiilor heterologe şi a

dificultăţilor de preparare a serurilor pe animale de laborator.
Diagnosticul serologic:
 se recoltează serul I şi II
 se aplică criteriile de semnificatie clinică a anticorpilor
izolaţi
 Concluzii:
 Enterovirusurile izolate din LCR au semnificaţie
clinică.
 Având în vedere larga răspândire a enterovirusurilor
în rândul populaţiei aparent sănătoase şi eliminarea
lor uneori, timp de mai multe săptămâni, pentru
enterovirusurile izolatele din materii fecale, conţinut
intestinal sau lichid de spălătură faringiană precizarea
semnificaţiei lor clinice se realizează cu ajutorul
AUTOSERODIAGNOSTICULUI.
Autoserodiagnosticul:
 se recoltează produsul patologic de la pacient, din care se
izolează tulpina de enterovirus
 se recoltează serul I şi II
 se realizează o reacţie antigen-anticorp folosind ca antigen
virusul izolat de la pacient
 dacă se evidenţiază seroconversie sau dinamică semnificativă
- tulpina infectantă este responsabilă de episodul acut
investigat; în caz contrar semnifică eliminare îndelungată
după un episod anterior.
 Reacţii fals negative: - tulpini de virus slab antigenice
 - apariţia tardivă a anticorpilor
 Reacţii fals pozitive – reacţii heterologe, deoarece apariţia Ac
anti EV poate induce creşterea Ac anamnestici faţă de alte
virusuri.
Metode rapide de diagnostic:
 ME-în cercetare
 IF de tip indirect pentru evidenţierea

Virusului Coxsackie B1
 ELISA pentru identificarea Ig G sau Ig M anti

Coxsakie B
 PCR- permite identificarea tulpinii infectante

şi încadrarea ei (tip salbatic /tip vaccinal)
Argumente pro / contra eradicare
 nu exista rezervor  poate induce boala la
animal; animale;
 transmiterea nu se  majoritatea sunt
face pe cale infectii inaparente;
respiratorie;
 sunt doar 3 serotipuri;  Bulgaria, 2001: 2 cazuri
tulpini salbatice;
 existenta vaccinului
oral, usor de  Botswana, 2004;
administrat  Camerun, 2006;
 virusul salbatic a fost  Siria , 2013 (13 cazuri).
eliminat din multe
zone ale globului.  Global Alert and
Response (GAR)
10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
1. Poliomielita continua sa paralizeze copii
 desi poliomielita este de domeniul trecutului in

cea mai mare parte a lumii, boala inca exista si
afecteaza copii sub 5 ani;
 1/200 infectii conduce catre paralizie ireversibila,

in special la nivelul picioarelor;
 in randul celor paralizati, 5 – 10% vor muri din

cauza imobilizarii muschilor respiratori.
poliomielitei
2. Eradicarea poliomielitei la nivel global este
realizata in proportie de 99%;
 in 1988, cand a fost lansata Initiativa Globala

de Eradicare a Poliomielitei, se inregistrau >
350000 / an paralizii produse de virusurile
polio;
 de atunci, numarul cazurilor de polio au

scazut cu > 99% (numai 416 cazuri raportate
in 2013).
poliomielitei
3. Doar 3 tari nu au reusit stoparea transmiterii
poliomielitei:
 Afghanistan, Nigeria si Pakistan.
 provocarile din aceste tari se refera la

insecuritate, sisteme de sanatate sarace si igiena
deficitara;
 polio se poate raspandi din aceste tari

“endemice” si poate infecta copii din alte tari cu o
vaccinare mai putin adecvata.
poliomielitei
4. Spre deosebire de alte boli, polio poate fi complet
eradicata:
 sunt 3 subtipuri de tulpini salbatice ale virusului polio

si nici unul din ele nu pot supravietui in afara
organismului pentru perioade lungi de timp;
 daca virusul nu gaseste o persoana nevaccinata pe

care sa o infecteze, nu va supravietui;
 tipul 2 de poliovirus salbatic a fost eradicat in 1999,

iar numarul de cazuri infectate cu poliovirus salbatic 3
este foarte scazut.
poliomielitei
5. sunt disponibile vaccinuri efective si ieftine
pentru prevenirea poliomielitei
 Sunt 2 forme de vaccinuri disponibile:

◦ OPV – oral polio vaccine;
◦ IPV – inactivated polio vaccine
 Deoarece OPV este un vaccin cu administrare

orala, poate fi administrat de oricine, inclusiv de
catre voluntari;
 O doza de OPV costa ~ 11 centi $

poliomielitei
6. efortul mondial de eradicare a poliomielitei este cel mai
mare parteneriat public – privat pentru sanatatea publica;
 este de fapt cel mai mare proiect coordonat international,

din istorie;
 implica participarea guvernelor nationale, a OMS, a Rotary

International, CDC, UNICEF si este sustinut de parteneri cheie
cum ar fi Fundatia Bill si Melinda Gates.
 reteaua implica mai mult de 20 milioane voluntari din

intreaga lume, care au imunizat aproape 3 bilioane de copii
in ultimii 20 ani.
poliomielitei
 7. vaccinarea la scala larga ajuta la instalarea rapida a
imunitatii
 Global Polio Eradication Initiative sustine tarile in asigurarea

vaccinarii anti polio la scara larga;
 Cand India era inca polio-endemica, au fost implicati:

◦ 2.3 milioane de persoane care au asigurat vaccinarea,
◦ au fost utilizate 200 milioane doze de vaccin,
◦ 6.3 milioane pachete de gheata,
◦ au fost vizitate 191 case si
◦ au fost imunizati 172 milioane de copii:
◦ toate acestea au fost realizate in doar o runda de imunizare la
nivel national.
poliomielitei
8. pentru eradicarea poliomielitei trebuie
vaccinati toti copii;
 aceasta implica vaccinarea si a copiilor din

cele mai sarace zone ale globului;
 pentru distribuirea corecta a vaccinului in

orice zona a globului, se utilizeaza orice tip
de transport: de la magari, la motociclete si
la elicoptere, pentru a acoperi ariile aflate in
conflict sau cu acces dificil.
poliomielitei
9. sunt implicate persoane, strategii si resurse
finantate, pentru a favoriza initiativele de
sanatate;
 Strategiile de a gasi si de a localiza fiecare

copil pot fi aplicate si in alte initiative de
sanatate publica;
 Echipa de vaccinare poate sa realizeze si alte

interventii de sanatate, cum ar fi, de
exemplu, administrarea de vitamina A.
poliomielitei
10. Poliomielita poate fi eradicata !
 in 2011, fetita pe nume Rukhsar Khatoon a fost

ultimul caz de paralizie produsa de polio in India;
 regiunea de Sud Est a Asiei, OMS a fost declarata

polio – free in 2014, ceea ce a condus la declararea a
80% populatiei globului ca traind in regiuni polio free
certificate.
 lumea poate fi eliberata de amenintarea poliomielitei

prin participarea tuturor, de la parinti la guverne ,
lideri politici si comunitatea internationala.
Cronologia eradicării poliomielitei
în România
 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a sărbătorit, la 21
iunie 2012, la Copenhaga, zece ani de când Regiunea OMS
Europa (53 de ţări) a fost certificată „liberă de poliomielită“.
 Amintim că, după eradicarea variolei (9 decembrie 1979),

Adunarea Mondială a Sănătăţii a lansat, în 1988, iniţiativa de
eradicare globală a poliomielitei, boală care întrunea criteriile
necesare lansării unui astfel de program:
◦ problemă globală de sănătate publică;
◦ existenţa unui singur rezervor (omul);
◦ existenţa a două vaccinuri excelente, capabile – în grade diferite
– să întrerupă circulaţia virusurilor;
◦ existenţa numai a trei serotipuri imunologice, relativ stabile
genetic;
◦ cost convenabil al vaccinului polio oral (VPO).
Poliomielita în România
 În ţara noastră, au evoluat mai multe episoade epidemice, în
anii 1927, 1955, 1980–1982 (221 de cazuri, determinate de
virusuri polio sălbatice tip 2 şi 3) şi în perioada 11 noiembrie 1990
– 25 aprilie 1992 (13 cazuri, determinate de virusul polio sălbatic
tip 1, care a implicat în special copii romi nevaccinaţi, mulţi dintre ei
infectaţi cu virusul imunodeficienţei umane HIV).
 Ultimul caz de poliomielită din România (aprilie 1992) a

fost tot un copil de etnie romă, din judeţul Giurgiu, care nu
fusese niciodată vaccinat.
 În 2002, a fost elaborat şi adoptat „Planul naţional de acţiune

pentru menţinerea statutului fără poliomielită din momentul
certificării regionale până la certificarea globală“ (nr. DB
5.278/22.08.2002), care apoi a fost actualizat periodic.
 Obiectivul principal al acestui plan este de a reduce riscul de

răspândire, în urma unui eventual import, a poliovirusurilor sălbatice
şi a poliovirusurilor derivate din virusurile vaccinale (VDPV – vaccine
derived polioviruses) circulante în ţările endemice şi în cele recent
reinfectate.
Vaccinarea antipolio în
România
 În România, de-a lungul timpului, au fost disponibile şi
utilizate cele două tipuri de vaccinuri şi anume: vaccinul
polio inactivat (VPI) de tip Salk – primul vaccin polio,
înregistrat pentru prima dată în anul 1955, în SUA;
vaccinul polio oral (VPO) de tip Sabin, autorizat în 1961
ca vaccin monovalent şi în 1963 ca vaccin polio
trivalent.
 În perioada 1957–1961, s-a utilizat vaccin polio

inactivat (Salk), iar din 1961 s-a introdus vaccinul polio
oral (Sabin), astfel: 1961–1962 s-a utilizat un vaccin
polio oral rusesc; 1963–1990 vaccin polio oral produs la
Institutul Cantacuzino; 1990–2008 – vaccin polio oral de
import.
Episodul Babadag 2002
 În ultimii ani, s-a demonstrat posibilitatea apariţiei tulpinilor derivate din
vaccinul polio (VDPV), acele tulpini care prezintă mai mult de 1% mutaţii
la nivelul regiunii genomului care codifică proteina capsidală VP1 în
comparaţie cu tulpina Sabin, homotipică originală. Serotipurile Sabin 2 şi
3 reversează mai uşor la fenotipul neurovirulent în comparaţie cu
serotipul 1; niciun serotip nu este genetic stabil.
 La Babadag (Tulcea) a fost izolată în luna iulie 2002 o tulpină VDPV din
intestinul a nouă copii, dar numai unul a dezvoltat boala paralitică.
Factorii gazdei, vârsta (cinci luni) şi factorii genetici au favorizat apariţia
bolii în urma infecţiei intestinale cu tulpina neurovirulentă recombinant
Sabin 1/Sabin 2/Sabin 1. Din cei opt contacţi cu vârste cuprinse între 1
şi 5 ani numai unul fusese vaccinat anterior cu două doze de VPO.
 Episodul Babadag 2002 ne arată că şi în cadrul unei ţări certificate

„polio-free“ care continua vaccinarea cu VPO pot apărea şi circula tulpini
derivate din vaccin (VDPV) dacă există grupuri populaţionale nevaccinate
sau incomplet vaccinate şi care trăiesc în condiţii socio-economice
particulare.
Genul Rhinovirus
• include virusuri cu structură şi replicare asemănătoare cu
enterovirusurile;
• spre deosebire de acestea

- sunt sensibile la pH acid;
- temperatura optimă de cultivare este de 330C;
• sunt descrise > 100 serotipuri;
• agenţi etiologici ai guturaiului, cu transmitere prin intermediul
mâinilor contaminate sau prin aerosoli;
• diagnosticul de laborator nu este utilizat curent;

• nu dispunem de tratament şi metode de profilaxie specifică.
Human diploid fibroblasts infected
Human rhino virus with Rhinovirus (100X)
Genul Hepatovirus
• include virusul hepatitei A (vezi hepatitele virale).

Familia Reoviridae
Caractere generale
• virusuri cu aspect sferic (60-80 nm), nude, cu dublă
capsidă icosaedrică şi genom de tip ARN bicatenar
segmentat, cu replicare intracitoplasmatică;
• 4 genuri includ virusuri izolate de la om

- Orthoreovirus care determină cel mai frecvent infecţii
asimptomatice, fiind uneori asociaţi cu infecţii
respiratorii sau digestive;
- Coltivirus şi Orbivirus care determină boli febrile

uneori complicate cu encefalite, pericardite sau
hemoragii, transmise prin artropode hematofage
(arbovirusuri);
- Rotavirus, agenţi etiologici ai bolii diareice acute, în

special la copii < 3 ani.
Genul Rotavirus
• denumirea este legată de aspectul caracteristic al
virusului la m.e.(stratul intern al capsidei are contur
zimţat iar statul extern este neted);
• Ag capsidale (VP1-VP7) au specificitate de grup,

subgrup şi tip, din cele 7 grupe (A-G), 3 au fost izolate de
la om, cele mai frecvente tulpini fiind din grupa A;
• determină diaree apoasa cu deshidratare la copilul de

vârsta mică, uneori cu evoluţie epidemică, în zona
temperată frecvenţa maximă fiind in lunile de iarnă;
Genul Rotavirus
• virusul se elimină masiv prin scaun în primele zile de
boală (108-1011/g), putând fi evidenţiat la m.e.;
• diagnosticul de laborator se bazează pe identificarea Ag

virale în probele de scaun prin latexaglutinare sau
ELISA;
• tratament prin reechilibrarea hidroelectrolitică;

• în studiu un vaccin anti-rotaviral viu atenuat.
Agenţi etiologici virali mici sferici
ai bolii diareice
• fac parte din familiile Caliciviridae (virus Norwalk şi Norwalk-like)
şi Astroviridae;
• virusuri nude, ARN monocatenar de sens pozitiv, nu au putut fi

cultivate pe culturi de celule;
• dimensiuni cuprinse între 27-35 nm;

• determină forme autolimitate de boală, cu transmitere fecal-orală;
• diagnostic prin imuneletronomicroscopie sau ELISA, accesibile
laboratoarelor de cercetare;
• nu dispunem de tratament şi metode de profilaxie specifică.

Familia Rhabdoviridae
Genul Lissavirus
Virusul rabic
• aspect de glonţ (180/75 nm), genom tip ARN
monocatenar de sens negativ, capsida helicală cu peplos
în care sunt implantaţi spiculi constituiţi din glicoproteina
G cu rol de ligant (stimulează Ac cu rol protector);
• prezintă neurotropism, fixându-se pe receptorii pentru

acetilcolină de pe suprafaţa neuronilor din creier şi
măduvă, pătrunde prin endocitoză, replică în citoplasmă şi
părăseşte celula prin înmugurire;
Virusul rabic
• propagare pe cale centrifugă prin nervii periferici spre
glandele salivare si alte ţesuturi;
• nucleocapside acumulate în citoplasma neuronilor

infectaţi formează incluzii i.c. (corpusculi Babeş-Negri);
• cultivă pe culturi de celule, embrioni de raţă, animale de

laborator (inoculare intracerebrală la şoricei n.n.).
Negatively stained Rhabdovirus
as seen through an electron
Rabies virus budding microscope. Notice the bullet
from an inclusion shape of the virus (A). See the
(Negri body) into the "bee hive" like striations of the
endoplasmic RNP (B). Notice the
reticulum in a nerve glycoprotein spikes in the outer
cell. A = Negri body. member bilayer (C).
B = abundant RNP in
the inclusion. C =
Budding rabies virus.
Direct fluorescent antibody test
Positive dFA Negative dFA

PCR test results for rabies virus. The arrows
indicate positions of positive bands
Infecţia rabică la om
• zoonoză acută mortală care afectează animale sălbatice
sau domestice, transmisă la om prin saliva acestora care
ajunge în plaga muşcată sau zgâriată;
• incubaţie variabilă, virusul migrând centripet pe cale

nervoasă spre SNC;
• encefalomielita rabică evoluează în 3 stadii clinice:

prodromal (2-4 zile), de excitaţie (3-5 zile) şi paralitic;
• deces prin insuficienţă acută cardio-respiratorie;

Infecţia rabică la om
Diagnostic de laborator
• intravitam: evidenţierea virusului în biopsie de piele
sau în salivă prin IF, ELISA sau prin inoculare pe
culturi de celule;
• la cei decedaţi:
amprente sau secţiuni de creier
(cornul Amon) cu evidenţierea corpusculilor Babeş-
Negri sau mai spcific prin IF.
1.Diagnosticul direct
 La animal: examinăm- fragmente de biopsie
creier, măduva spinării, glandele salivare,
cornee.
 Secţiunile din creier (cornul lui Amon,
hipocamp, cerebel) sunt utilizate pentru:
 - MO - corpusculii Babeş Negri
 - IF - permite aprecieri semicantitative
privind încărcătura antigenică
 - PCR - în centrele de referinţă pentru
Lyssavirusuri.
La om, pre-mortem
 Produse recoltate:
◦ raclat corneean
◦ biopsie cutanată ( se recoltează 10 foliculi piloşi de la nivelul cefei)
◦ biopsie de la nivelul mucoasei bucale
◦ salivă
Cultivarea se face pe - culturi de celule

- şoricei: apar paralizii spastice în trei săptămâni
Identificarea:
 IF: pe preparate de creier de la animale cu boala experimentală
 RN: pe soarece cu seruri specifice mono şi policlonale
 ELISA/IF - identificarea antigenelor
 Post mortem- se recoltează orice produs din zonele de elecţie

Diagnosticul serologic
 NU este util datorită evoluţiei rapide şi fatale
a bolii
 evaluarea eficienţei vaccinării; la toate

personele investigate pentru demonstrarea
prezentei Ac după vaccinările ante- sau
postexpunere s-a demonstrat creşterea
titrului anticorpilor
 Serologia - utilă la cei care trebuie

revaccinaţi.
Profilaxia specifică
Nu există tratament al infecţiei rabice manifeste clinic
• la persoanele cu risc de a face infecţie rabică se administrează

o doză de Ig specifice şi 5 doze de vaccin (zilele 0, 3, 7, 14 şi
28 zile) reprezentat de virus cultivat pe culturi de celule,
inactivat;
• când animalul suspect este ţinut sub observaţie şi rămâne

sănătos în ziua a 10-a de la muşcătură, se sistează vaccinarea;
• la persoanele expuse riscului profesional se recurge la o

schemă diferită de vaccinare care asigură o protecţie timp de 2
ani;
• vaccinarea animalelor de agrement (câini, pisici);

• în experiment, un vaccin viu atenuat pentru profilaxia infecţiei
rabice la animale sălbatice (vulpi).
Arbovirusuri
 Arbovirusurile (arthropode borne viruses)
reprezintă un grup de peste 400 de virusuri care
se transmit mai ales, dar nu exclusiv, prin
artropode: ţânţari, căpuşe, păduchi, etc.
 Iniţial grupate ca arbovirusuri, dar, în prezent

denumirea nu mai este agreată de taxonomişti
deşi este menţinută măcar din motive didactice.
 Definiţie: arbovirusurile reprezintă acea
entitate ecobiologică alcătuită din mai
multe familii virale:
 flavi-,
 toga-,
 bunyav-
 reov-
 la care transmiterea prin vectori este
esenţială în realizarea lanţului
epidemiologic.
 Din cele peste 400 de arbovirusuri doar
15-20% au fost izolate de la om, iar recent
au fost clasificate în aceste 4 familii, care
reunesc cele mai importante arbovirusuri;
 pentru zona României şi ţările limitrofe

sunt mai importante următoarele
virusuri:
 Virusuri cu genom cu sens pozitiv
 Flaviviridae: grupul encefalitei ruse de primăvară, West Nile,

ocazional Denga, virusul febrei galbene (nu este de interes
pentru ţara noastră dar ridică probleme deosebite pe glob).
 Complet diferit biologic: virusul hepatitie C (genul Hepacivirus).
 Togaviridae: genul Alphavirus (virusul Sindbis), genul Rubivirus
(virusul rubeolei, complet diferit de arbovirusuri ca biologie).
 Virusuri cu genom cu sens (-)
 Bunyaviridae: grupul bunyamwera, agenţii febrei hemoragice de

Crimeea, genul Hantavirus.
 Arenaviridae: genul Arenavirus (virusul choriomeningitei
limfocitare - VCML, virusul febrei de Lassa).
 Patogenie şi tablou clinic: omul este implicat accidental
în ciclul natural al arbovirusurilor, prin înţepătura
ţânţarilor, căpuşelor, flebotomilor.
 Nu se înscriu în acest model febra galbenă urbană şi

denga, care pot fi transmise şi interuman, prin ţânţari.
 In cazul meningoencefalitei central-europene, cu

evoluţie difazică, pe lângă transmiterea prin intermediul
căpuşelor infectate s-a mai semnalat transmiterea prin
lapte nefiert de la capre şi vaci infectate.
 Arenavirusurile şi Lyssavirusurile febrelor hemoragice se

pot transmite şi pe cale aero-digestivă.
 Înţepătura insectelor hematofage infectate este urmată de
replicarea arbovirusurilor în endoteliul vascular şi în celulele
sistemului fagocitic mononuclear din ganglionii limfatici, splină,
ficat, etc.
 Ulterior se instalează viremia, care, la rândul ei, poate reprezenta

punctul de plecare pentru infectarea altor insecte.
 După o incubaţie de 4-7 zile, in paralel cu evoluţia viremiei, se

notează un debut de tip pseudo-gripal (febră, cefalee, frisoane).
 Infecţia se poate limita la acest stadiu sau, alteori, când

replicarea virusului are loc la nivelul unor organe ţintă se
instalează manifestările clinice specifice.
 Majoritatea infecţiilor arbovirale evoluează
subclinic sau se manifestă cu:
 febră, artralgii cu/sau fără erupţie cutanată

◦ boala cu virusul Sindbis,
◦ febra Denga,
◦ febra de West Nile,
◦ febra papataci.
 febră şi hemoragii (febra hemoragică Denga, febra
galbenă, febra hemoragică de Omsk, febra hemoragică
de Crimeea-Congo, febra determinată de virusul Ebola
sau Marburg, etc);
 febră, hemoragii, hepatită şi nefrită (ex.: febra cu

virusul Hantaan);
 simptome tipice pentru encefalite: encefalita ecvină de

Est, de Vest, encefalita rusă de primăvară-vară,
encefalita japoneză, etc.
 Diagnostic de laborator: izolarea este posibilă, din sânge, în
primele 2-4 zile de boală sau de la nivelul organelor ţintă (în
cazul deceselor).
 Precauţii deosebite la manipularea probelor! Nivel de

siguranţă microbiologică 4.
 Gazde de laborator receptive: cel mai sensibil este

şoarecele sugar, de 1-3 zile, după inocularea intracerebrală.
 Au fost puse la punct şi metodele de cultivare pe CC, urmate

de identificarea prin IF.
 Diagnosticul serologic este posibil prin: RIH, RFC sau RN. Cel
mai util, evidenţierea IgM pentru diagnosticul precoce.
 Familia Togaviridae, genul Alphavirus: reuneşte agenţii
etiologici ai:
- encefalitei ecvine de Est,
- de Vest,
- virusul Sindbis, etc.
 Sunt virusuri învelite, cu diametrul de 65–70 nm,
sferice, capsidă isosaedrică, genom ARN m.c. cu sens
pozitiv.
 Se replică în citoplasmă şi înmuguresc prin membrana
citoplasmatică.
 De interes pentru zona Europei de Est este virusul
Sindbis.
 Denumiri : boala virusului Sindbis, poliartrita
epidemică cu rash.
 Caracteristici: virion sferic, învelit, 40-70 nm,
genom mc., ARN (+).
 Sensibil la dezinfectante uzuale (70% etanol,
hipoclorit de sodiu 1%, glutaraldehidă 2%), la
inactivarea prin căldură, UV, radiaţii gamma, frig.
 Rezistă în picături de sânge, 2 zile, la temperatura
camerei.
 Tablou clinic: boală febrilă cu evoluţie autolimitată.
 Debut brusc cu febră, exantem, artralgii sau artrită

(exantemul poate precede, cu 1-2 zile, apariţia
artralgiilor).
 Exantemul de la nivelul trunchiului se extinde la faţă,

picioare, palme, plante şi durează aproximativ 10 zile.
 Rar, icter şi leziuni miocardice. Uneori infecţia evoluează

subclinic.
 Răspândire: Africa, Asia, Australia, Orientul Mijlociu,
Europa de Est, Scandinivia.
 Gazde: omul, mamiferele, păsările.
 Rezervorul de virus: păsările, iar vectorii sunt specii de

ţânţari (Anopheles, Aedes, Culex şi Culista spp).
 Modul de transmitere: prin înţepătura ţânţarului

infectat.
 Incubaţie: maximum 7 zile. Nu s-au semnalat transmiteri

interumane.
 Nu există antiviral specific. Nu există vaccin şi nici

metode de prevenţie specifice.
 Genul Rubivirus, familia Togaviridae, cu virusul
rubeolei ca reprezentant.
 Familia Flaviviridae: sunt virusuri ARN sferice, 40-60
nm, învelite, capsidă icosaedrică, genom ARN (+);
înmuguresc prin reticulul endoplasmatic.
 Genul Flavivirus, cu virusul febrei galbene ca

reprezentant.
 Febra galbenă (FG) este o boală virală care evoluează

epidemic în Africa şi America de Sud, fiind descrisă în
urmă cu aproximativ 400 de ani.
 Denumirea de “febră galbenă” este legată de icterul

prezent la unii pacienţi.
Virusul febrei galbene
 Agentul etiologic
 In regiunea Africii de Est şi de Vest, circulă două tipuri de

virus genetic distincte (numite topotipuri).
 In America de Sud au circulat două tipuri diferite de virus,

dar, din 1974, a fost identificat un singur agent etiologic al
izbucnirilor epidemice.
 Deşi diferite antigenic, vaccinul anti-VFG este unic, sigur şi

eficient în proporţie de 95%.
 Forme evolutive
 Forma silvatică (sau de junglă) este întâlnită în jungla tropicală; boala

este întâlnită la maimuţe infectate de ţânţari.
 Transmiterea de la o maimuţă la alta este posibilă prin intermediul

ţânţarilor, iar omul este accidental infectat, înregistrându-se cazuri
sporadice de boală.
 Febra galbenă urbană poate înregistra epidemii importante.
 Ţânţarii, în special cei din specia Aedes aegypti transmit boala de la o

persoană la alta.
 Forma intermediară este semnalată în zonele umede sau semi-umede

ale savanei africane unde se înregistrează epidemii neextensive, spre
deosebire de cele urbane care, însă, înregistrează puţine cazuri fatale.
Ţânţarii semi-domestici infectează atât oamenii cât şi maimuţele.
 Mortalitatea poate atinge 50% în cazurile
severe, cu o medie de 20% pentru
celelalte forme de manifestare.
 De regulă decesul se înregistrează în a 10-

a zi de boală prin colaps circulator, delir şi
comă
 Diagnostic de laborator, vezi febra denga.
 Tratament specific: nu există.

 Familia Flaviviridae mai cuprinde:
 virusurile encefalitelor transmise de

ţânţari (encefalita de St. Louis, encefalita
japoneză, etc);
 virusurile encefalitelor transmise prin

căpuşe (encefalita central europeană,
encefalita rusă de primăvară-vară);
 virusurile febrei Denga.

 Virusul febrei de West Nile face parte din
această familie şi a fost recent implicat în
epidemii de meningoenecefalită în ţara noastră
(1996-1997, şi cazuri sporadice mai recent).
 De regulă, boala este încadrată in grupul

arbovirusurilor care determină: febră, artralgii cu
sau fără exantem.
 Este un virus transmis prin ţânţari.
 Sursa de virus: păsările migratoare.

Virusul West-Nile
 Izolat pentru prima dată în 1937 în provincia West
Nile, din Uganda.
 Izbucniri epidemice cu acest virus au fost semnalate în

Egipt, Israel, Africa de Sud, Asia, Europa.
 Ultimele izbucniri s-au semnalat în America de Nord,

Franţa, Israel (2000), Rusia (1999) şi România (1996-
1997).
 Caracterele epidemiei din 1996 au fost: concentrarea

cazurilor în mediul urban, frecvenţa formelor grave şi
a deceselor la vârstnici, diseminarea vectorilor (ţânţari
din specia Culex pipiensis) într-un teritoriu unde
populaţia era neprotejată imunologic (absenţa
circulaţiei virusului anterior).
 Patogenia: prezenţa virusului în sânge şi LCR se semnalează în
perioada de incubaţie şi prima săptămână de boală.
 In cazurile severe prezenţa Ac intratecal, o precede pe cea a celor

serici.
 Evidenţierea Ac IgM peste 6-8 săptămâni sugerează posibilitatea

persistenţei virale.
 Tablou clinic: evoluează ca meningite, meningoencefalite sau

encefalite. Multe infecţii sunt subclinice.
 Confirmarea s-a realizat (în cazul epidemiei din ţara noastră, din
1996) prin diagnostic serologic prin evidenţierea Ac de clasă IgM în
ser sau/şi LCR, prin evidenţierea Ac de tip IgG în LCR sau pe baza
seroconversiei IgG pe două probe de ser.
 Denga este o infecţie transmisă prin intermediul ţânţarilor şi a
devenit o problemă de sănătate publică la nivel mondial.
 Boala este răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, mai ales

în zonele urbane şi peri-urbane.
 Febra hemoragică denga (FHD) este o complicaţie potenţial letală a

bolii, descrisă iniţial în anii 50’ iar astăzi reprezentă una dintre
principalele cauze de mortalitate, la copii, în multe ţări ale Asiei.
 Virusul FHD aparţine familiei Flaviviridae, genului Flavivirus; este

sferic, învelit, de 40-50 nm diametru, cu genom ARN m.c., (+) şi
simetrie icosaedrică a capsidei.
 Din punct de vedere antigenic s-au descris 4 serotipuri de virus,

respectiv 1, 2, 3 şi 4.
 Cele patru serotipuri prezintă mulţi epitopi antigenici comuni ceea ce

duce la numeroase reacţii încrucişate în diagnosticul serologic, care
devine astfel inoperabil.
 Infecţia cu un serotip induce o imunitate de durată fără însă a conferi

imunitate încrucişată pentru celelalte serotipuri.
 Virusul este sensibil la acţiunea dezinfectantelor uzuale: alcool 70%,

hipoclorit de sodiu 1% sau glutaraldehidă 2%.
 Tablou clinic
 Febra denga este o boală care seamănă din

punct de vedere clinic cu gripa, copiii fiind cel
mai frecvent afectaţi.
 Letalitatea are valori reduse, în schimb, FHD

este o formă de evoluţie potenţial fatală a
febrei denga.
 Diagnosticul, comun pentru toate flavivirusurile,
presupune prelucrarea probelor în laborator cu
siguranţă microbiologică 4.
 Produse patologice: sânge, LCR, recoltate cât

mai precoce;
 post-mortem se recoltează probe de la nivelul

creierului, măduvei, ficatului, rinichiului,
cordului.
 Diagnostic direct: presupune identificarea de

antigene prin IF, metode imunohistochimice sau
identificarea ARN prin RT/PCR.
 Izolarea este posibilă pe CC de ţesut de ţânţar sau, pentru virusul febrei
galbene, pe CC de maimuţă - Vero, rinichi de porc – PS;
 izolarea se poate face şi pe şoarecele nou-născut sau ţânţar.
 Identificarea prin:
- RT-PCR, utilizând lichidul din CC sau prin
- teste imunologice (IF, ELISA), utilizând Ac monoclonali.
 Serodiagnosticul: există reacţii încrucişate între antigene ale virusului

febrei galbene, febra denga şi virusul febrei de St. Louis.
 Criteriile pe două probe de ser stabilesc diagnosticul.
 Pentru infecţiile în care există complexe Ag-Ac (febra denga, encefalită

sau febră galbenă) se utilizează un test ELISA tip “captură” pentru a
evidenţia Ac IgM.
 Prezenţa Ac-lor în LCR este dovada prezenţei intratecale,
deci a encefalitei.
 Anticorpii IgG pot fi evidenţiaţi prin ELISA, sau, mai bine,

utilizând RN.
 RIH sau RFC, cu sensibilitate şi specificitate mai redusă,

pot stabili diagnosticul pe baza dinamicii semnificative
sau a seroconversiei.
 Confirmarea diagnosticului presupune izolarea şi

identificarea virusului, în paralel cu evidenţierea Ac-lor
specifici.
 Epidemiologie
 Sursa de virus este reprezentată de om, maimuţe şi ţânţari;
 transmiterea transovariană asigură persistenţa virusului, iar

glandele salivare produc secreţii infecţioase.
 Virusul FHD se transmite îndeosebi prin ţânţarii din specia

Aedes aegypti la care se pot adăuga alte specii (ex.
Stegomya spp).
 Ouăle de A. aegypti supravieţuiesc timp îndelungat, uneori

şi un an, la uscăciune.
 Transmitere: VFHD este transmis la om prin înţepătura ţânţarului
infectat.
 Femela devine sursă de virus în timpului “prânzului” infectându-

se iniţial de la un bolnav iar apoi, tot restul vieţii transmite boala
la gazde receptive.
 Femela infectată poate transmite virusul transovarian generaţiei

următoare însă un asemenea mecanism nu a fost bine
documentat pentru om care este principala gazdă.
 Viremia durează 2-7 zile, în paralel cu evoluţia febrei, iar ţânţarii

se pot infecta în această perioadă.
 Ciclul la maimuţe - ţânţarul este frecvent implicat în transmiterea

VFHD în zone ale Africii de Vest şi Sud-Estul Asiei şi mai puţin în
alte zone.
 Prevenţia generală
 In prezent singura modalitate de a controla şi preveni

FHD este aceea de a combate circulaţia vectorilor.
 In ultimii ani s-a descris o nouă specie de ţânţar,

Aedes albopictus.
 Reducerea densităţii vectorilor presupune aplicarea

de măsuri privind tratarea deşeurilor menajere.
 Prevenţia specifică nu este încă posibilă.

 Dintre Bunyaviridae, de interes pentru zona noastră sunt: febra
hemoragică cu sindrom renal şi febra hemoragică de Crimeea
(numită şi FH Crimeea-Congo).
 Febra hemoragică cu sindrom renal
 Febra hemoragică de Coreea (FHC) este cunoscută şi ca febra

hemoragică cu sindrom renal.
 FHC este o hantaviroză care a fost denumită de-a lungul timpului:

nefrozo-nefrita hemoragică, nefropatia epidemică, febra hemoragică
epidemică.
 Maladia este determinată de virusul Hantaan numit iniţial şi “virusul

fără nume” (ulterior, denumire după numele unui râu care separă
Coreea de N de Coreea de Sud)
 Virionii sferici sau ovalari cu genom ARN au 80-120 nm
diametru şi caracteristicile morfologice şi fizico-chimice ale
membrilor familiei Bunyaviridae.
 Datorită gazdei principale, rozătoarele, virusul Hantaan

face parte din grupul robovirusurilor.
 S-au descris mai multe variante antigenice.
 Virusul este prezent în materiile fecale sau urina diferitelor

rozătoare: şobolanul de bumbac, şobolanul de orez,
şoarecele cu picioare albe sau dihor.
 Transmiterea virusului la om are loc prin intermediul
ţânţarilor, căpuşelor sau prin contact direct cu urina şi
materiile fecale provenite de la animale infectate
 Patogenie şi tablou clinic
 Poarta de intrare a VFHSR este, cel mai probabil, secundară inoculării

artropodului infectat sau direct la nivelul tractusului respirator sau
digestiv.
 Iniţial virusul se replică la nivelul sistemului reticuloendotelial;

perioada de viremie, care corespunde febrei, se înregistrează la 2-14
zile de la contactul infectant.
 Leziunile de la nivelul capilarelor sunt cele care duc la pierderi de

eritrocite şi plasmă.
 S-au mai semnalat hepatita, uneori severă, hemoragii mai ales la

nivelul stomacului, intestinului subţire, rinichilor, plămânilor şi
creierului.
 In paralel cu trombocitopenia se instalează fenomene de coagulare

intravasculară diseminată cu stare de şoc şi hemoconcentraţie.
 După o incubaţie de 9-30 de zile,
 invazia este dominată de febra persistentă, cu valori

ridicate la aproximativ 50% dintre pacienţi, mialgii severe,
conjunctivită, peteşii, sângerare şi stare de şoc.
 In general perioada de stare se desfăşoară în trei faze:
- febrilă , cu o durată de 5-7 zile caracterizată mai ales prin

febră şi instalarea sindromului hemoragic;
- faza afebrilă, cu hipotensiune şi uneori instalarea şocului

şi, în final,
- faza de recuperare; în cazul evoluţiilor favorabile

manifestările hemoragice dispar, iar diureza se reia.
- Aproximativ un sfert dintre pacienţi rămân
cu sechele renale, mai ales prin afectarea
parţială a funcţiei tubulare.
 Evoluţia bolii este diferită:
- mortalitatea pentru forma coreeană a bolii

este de 5-20% în comparaţie cu
- forma europeană, mai benignă, cu

mortalitate de 1%.
Confirmarea diagnosticului de laborator se realizează prin:
- evidenţierea Ac IgM specifici sau
- dinamica semnificativă a IgG,
- detectarea genomului viral prin PCR sau
- evidenţierea antigenelor virale prin tehnici de
imunohistochimie.
 Un argument în suspicionarea bolii îl reprezintă datele
anamnestice care remarcă o călătorie recentă într-o zonă
endemică pentru febrele hemoragice.
 Tratamentul este doar suportiv.
 Singura tentativă de a demonstra eficienţa ribavirinei

administrate intravenos nu a fost convingătoare, deşi,
autorii afirmă eficienţa acesteia după administrarea
precoce.
 Febra hemoragică de Crimeea-Congo
 Febra hemoragică de Crimeea-Congo (FHCC) a fost iniţial

descrisă în Africa, de unde şi denumirea de FH de Congo.
 Mai târziu, s-au descris cazuri similare pe teritoriul ex-Uniunii

Sovietice.
 După Al doilea Război Mondial boala a fost descrisă şi în

peninsula Crimeea.
 Ulterior s-a generalizat utilizarea denumirii de febra

hemoragică de Crimeea-Congo.
 Ultimele izbucniri epidemice s-au semnalat în 1998, în Pakistan

şi Afganistan.
 Virusul aparţine familiei Bunyaviridae, grupul

Nairovirus;
 este sferic, învelit, cu diametrul de 85-100 nm, genomul

alcătuit din trei segmente este mc., ARN, cu sens
negativ.
 Tablou clinic
 Incubaţia bolii este de 1-9 zile (în medie de 1-3), în cazul transmiterii
prin căpuşe sau de 5-13 (media de 5-6 zile), când aceasta are loc prin
intermediul sângelui.
 Boala debutează cu febră şi mialgii, mimând o gripă, dar cu alură severă.
 Manifestările hemoragice apar după câteva zile (exantem, echimoze,

gingivoragii, hematemeză şi melenă) fiind însoţite de leucopenie şi
trombocitopenie.
 Mulţi pacienţi prezintă icter, hepatomegalie cu creşterea

transaminazelor.
 Rata mortalităţii, în jur de 30% (limite: 10 - 50%).

 Decesul survine, de cele mai multe ori, în a 2-a
săptămână de boală prin hemoragii severe, stare de şoc
cu insuficienţă renală.
 Pacienţii care supravieţuiesc fazei acute se vindecă, de

regulă, fără sechele.
 Prezenţa anticorpilor specifici, în absenţa unui tablou

clinic manifest, sugerează existenţa infecţiilor subclinice.
 Diagnosticului presupune:
- izolarea virusului pe culturi de celule, în termen de 1-

6 zile care însă este mai puţin sensibilă decât
- izolarea pe şoarecele nou-născut, care are

dezavantajul obţinerii rezultatelor după 6-9 zile de la
inoculare.
 Recent a fost pusă la punct o variantă a PCR ce

permite diagnosticul precoce.
 Diagnosticul indirect este posibil prin evidenţierea
seroconversiei sau anticorpilor IgM (prin ELISA) care
persistă, în medie, 4 luni, fiind înlocuiţi de cei de tip IgG
care rămân decelabili 5 ani.
 In mod obişnuit persoanele cu infecţii severe sau cele

aflate în primele zile de boală nu prezintă un titru
decelabil, preferându-se în aceste cazuri izolarea pe
culturi de celule cu identificarea antigenelor sau
evidenţierea direct în ţesuturi, prin IF sau ELISA.

Virusuri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Virusuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Orthomyxoviridae

(Mark von Itzstein: Nature Reviews Drug Discovery 6, 967-974

◼ Antigenic shift implică o

◼ V.g. A si B sunt , pentru copii, agenți etiologici

 Metode rapide (permit diferenţierea tipurilor):

 Metode clasice (permit caracterizarea subtipurilor

◼ sursa de infecție este umană pentru VGB și VGC, iar

◼ boala se transmite prin picături Flűgge și mâini sau

◼ receptivitatea este generală;

 ultimile două subtipuri mai sunt cocirculante;

 epidemiile de gripă cu VGA se succed la intervale de 2 - 3 ani, iar cele

 pandemiile survin la intervale de 10 - 40 ani.

◼ sursa probabilă: păsările; nu a fost demonstrată transmiterea inter-

◼ cazuri iniţiale: China (primăvara anului 2013) şi ulterior Malaezia (12

◼ OMS: cazuri înregistrate în primavara 2013: 132; decese: 44;

◼ noua variantă de virus A demonstrează din nou potenţialul variaţiei

◼ unele tulpini de H1N1 sunt endemice și pot cauza epidemii

◼ în iunie 2009, OMS a declarat tulpina noua de H1N1 ca fiind

◼ în ianuarie 2014, în Texas (SUA) au fost confirmate 33

◼ Virus gripal B/Beijing/184/93.

◼ Vaccinare, anuală, în sezon preepidemic

◼ It is recommended that trivalent vaccines for use in the 2016-

◼ an A/Hong Kong/4801/2014 (H3N2)-like virus;

◼ It is recommended that quadrivalent vaccines containing two

De la inceputul sezonului de supraveghere a

Sursa: INSP (http://www.cnscbt.ro/) (inclusiv Raportul pentru 2017-2018)

 o altă glicoproteină, numită F, pentru că

 virusurile paragripale și respirator sincițial sunt

 virusul rujeolic și cel urlian determină infecții

 evoluția infecției diferă cu vârsta;

 la copilul mic, este, după virusul respirator sincițial, a doua

 infecțiile copilului mare și adultului evoluează ca răceli

 anticorpii neutralizanți serici nu previn

 răspunsul imun celular are rol în vindecare,

 imunitatea este de durată;

 sunt posibile reinfecții la vârste mai mari.

◦ succesul diagnosticului direct este asigurat de examinarea

◦ virusul (antigenele sale) poate fi detectat rapid prin IF sau ELISA;

◦ poate fi izolat pe culturi primare de rinichi de maimuță, în care

◦ izolatele sunt identificate prin reacția de inhibiție a hemagluti-

◦ poate fi util cu scopuri epdemiologice;

◦ serul acut trebuie prelevat în prima

 incubația bolii este de 7-25 zile, în medie 18 zile;

 ~ 1/3 din infecții sunt inaparente;

 inițial virusul este replicat în epiteliul tractului

 pacienții au febră moderată cca o săptămână;

 virusul se elimină prin salivă: o săptămână

 complicațiile parotiditei epidemice sunt urmare a

 până la 15% din infecții se însoțesc de meningo-

 la pubertate sunt bine cunoscute orhitele și

 imunitatea post infecțioasă este asigurată de

 rolul imunității celulare este necunoscut; cu

 produse patologice: exsudat faringian, salivă, urină;

 izolarea virusului din lichid cefalorahidian, de cele mai

 virusul izolat în culturi primare de rinichi de maimuță

 rezervorul de infecție este uman, transmiterea aerogenă,

 izbucniri epidemice limitate sunt posibile la nevaccinați,

 contagiozitatea relativ redusă a bolii face ca unii adulți să

 un vaccin viu atenuat previne boala cu eficiență de 95%.

 Caracterizarea genetic indică, pentru tulpina

 după contagiu, virusul este replicat în

 replicarea în unele limfocite favorizează

 replicarea virusului rujeolei determină ca efect