Orthomixovirusurile

 Izolarea virusului gripal

 In 1901, un “agent filtrabil”, aşa cum erau iniţial cunoscute
virusurile, a fost izolat de la păsări (tipul A/H7N7) ce sufereau
de aşa-numita „ciumă a păsărilor”; acest virus a fost descris
ulterior de Schäfer (1955) ca fiind virusul gripal.
 In 1933, Smith şi colaboratorii au inoculat animale de laborator,
intranasal, cu lichid de spălătură recoltat de la om; acest lichid
inoculat inducea o formă de gripă care se transmitea între
animale.
 Virusul uman gripal A (VGA) a fost transmis de la animal la om:
unul dintre tinerii cercetători voluntari, a fost, cel ce avea să
devină mai târziu Sir Charles Stuart-Harris de la care, ulterior,
s-a reizolat virusul gripal uman (Francis, 1934).
 Un virus distinct antigenic a fost denumit virusul gripal
B (tulpina B/Lee/40) iar cel de-al treilea tip major,
respectiv tipul C, a fost izolat în 1947 de către Taylor.
 Alte tulpini izolate recent au fost: A/H5N1, în 1997 şi
A/H9N2, o tulpină aviară, în martie 1999.
 A/H5N2: în Asia SE şi a fost cauza unor îmbolnăviri cu
deces.
 2009: noul virus AH1N1 (pandemia a fost stopată în
2011).
 2013: AH7N9 (pare a fi consecinţa reasortării dintre 4
tulpini virale).
 Orthomixovirusurile
 dintre cele 4 genuri ale familiei, interes
medical prezintă 3:
◦ virusul gripal A (VGA);
◦ virusul gripal B (VGB);
◦ virusul gripal C VGC).
 Orthomixovirusurile
 virioni sferici, pleomorfi, cu diametrul 80 – 120 nm,
nucleocapsida helicală și anvelopă;

 genomul este ARN m.c. linear cu polaritate negativă,

segmentat și are asociată o ARN-polimerază;

 numărul segmentelor genomice variază în funcție de

gen: 8 la virusurile gripale A sau B și 7 la virusul gripal
C;

 anvelopa virusurilor gripale conține două glicopro-

teine:
- hemaglutinină (H) și
- neuraminidază (N), care proemină ca spiculi.
 Virusul gripal – microscopie
electronică /reprezentare schematica

www.uct.ac.za
Structura virusului gripal

micro.magnet.fsu.edu
 Orthomixovirusurile
 hemaglutinina funcționează ca ligand la receptori celulari
care conțin acid sialic;

 neuraminidaza rupe resturile de acid sialic din moleculele

glicoproteice ale mucusului și glicocalixului eucariot, fiind o
sialidază, cu următoarele funcții:

◦ lichefiază mucusul de înveliș al epiteliului respirator și deschide

accesul virionilor gripali spre receptorii celulari;

◦ facilitează eliberarea virionilor de pe suprafața celulelor după

morfogeneza prin înmugurirea membranei citoplasmatice;

◦ previne autoagregarea virionilor prin resturile de acid sialic din

anvelopă.
 Replicarea virusurilor gripale
 după fixarea pe receptorii celulari, virusurile gripale
sunt endocitate prin fuziunea membranei celulare cu
anvelopa;

 decapsidarea are loc în citoplasmă;

 transcripția și replicarea genomului au loc în nucleul

celulei gazdă cu afectarea minimă a funcțiilor aces-
tora (este o excepție: virusurile ARN replică în cito-
plasma);

 această diferență față de replicarea altor virusuri ARN

m.c. cu polaritate negativă, decurge din faptul că
primerii pentru transcripție, extremitățile 5’ metila-
te, sunt sintetizate de ARN-polimeraza celulară II.
 Replicarea virusurilor gripale
 în prezența acestor primeri devine funcțională
ARN-polimeraza virală care controlează sinteza
catenei ARN cu polaritate pozitivă și a ARNm.

 catena ARN cu sens pozitiv completă este folosită

ca matrice (model) pentru replicarea genomului
viral;

 sinteza proteică și asamblarea nucleocapsidei au

loc în citoplasmă, iar virionii se maturează
înmugurind prin membrana citoplasmatică.
Ciclul replicativ şi ţintele antiviralelor

(Mark von Itzstein: Nature Reviews Drug Discovery 6, 967-974

(December 2007) doi:10.1038/nrd2400)
 Virsuri gripale
 Habitat:
◦ VGA infectează omul, mamifere (cai, porci),
păsări (rațe, gâște, găini)
◦ VGB și VHC sunt găzduite numai de om.
 Virusuri gripale
 Structura antigenică:
◦ proteinele nucleocapsidei, identificate prin
reacții de fixare a complementului, sunt
specifice de gen;
◦ glicoproteinele de anvelopă au variații antige-
nice de subtip și tulpină la VGA și VGB, dar
sunt stabile la VGC.
◦ virusurile gripale au două tipuri de variație
antigenică:
 variația minoră, mutațională;
 variația majoră, prin reasortare genomică.
 Variația antigenică minoră
 mutații ale genelor care codifică glicopro-
teinele anvelopei fac hemaglutina și neura-
minidaza doar parțial recunoscute de sistemul
imun;

 mutantele au capacitatea de a genera infecții

într-o populație imună la tulpina parentală;

 sub presiunea imunologică a populațiilor

gazdă, sunt selectate tulpinile epidemice ale
VGA și VGB.
Variații antigenice gripale

http://jbiol.com/content/8/5/46/figure/F1
 Variații antigenice gripale
 Antigenic drift prezintă o
modificare graduală a
antigenicității, datorată
mutațiilor punctiforme care
afectează majoritatea
situsurilor antigenice ale
glicoproteinelor;

 Antigenic shift implică o

modificare abruptă datorată
reasortării genomice cu o
tulpină străină;
1.Jawetz, Melnick and Adelberg’s Medical
 modificările la nivelul NA și HA
Microbiology, Appleton & Lange, 2007. apar independent;
 Variația antigenică majoră
 proprie numai VGA, apare prin reasortări
genomice între subtipuri virale;

 acestea sunt posibile când subtipuri de

VGA provenite de la gazde diferite infec-
tează aceeași celulă;

 în cursul morfogenezei segmente genomi-

ce cu subtip diferit sunt asamblate în
aceeași nucleocapsidă.
 Variația antigenică majoră
 varianta rezultată va avea o hemaglutinină și/sau
neuraminidază complet noi, care surprind imuno-
logic descoperită toată omenirea;

 rezultă răspândirea explozivă, pandemică a noii

variante;

 VGA izolate de la gazdele cunoscute însumează 16

variante antigenice ale hemaglutininei (H1 – H 16)
și 9 ale neuraminidazei;

 de aici rezultă potențialul deosebit al variației

antigenice majore de a determina periodic noi și
noi subtipuri de VGA.
 Nomenclatura subtipurilor de VGA
 Respectă reguli stabilite de Organizația Mondială a Sănătății (OMS);

 Numele sunt compuse și include:

◦ genul;
◦ gazda de origine (alta decat omul);
◦ aria geografică a izolării;
◦ numărul tulpinii;
◦ anul izolării, cu precizarea formulei antigenice:
 e.g., A/equin/Praga/1/56 (H7N7)

 gazdele incriminate în geneza reasortanților VGA au fost caii, porcii,

ulterior si păsările;

 densitatea mare a populației umane din teritoriul de apariție a

variantei, favorizează replicarea explozivă, cu amorsarea pandemiei;

 frecvent asemenea arii sunt China, Hong Kong, Singapore (Asia de SE).
 Infecția naturală și patogeneza
 ajunse la nivelul mucoasei respiratorii, VG
fluidifică mucusul prin neuraminidază;

 astfel se creează accesul virionilor spre receptorii

celulelor ciliate și caliciforme ale epiteliului
respirator, pe care le infectează și le necrozează;

 celulele tinere, bazale, nu sunt afectate;

 de la celulele inițial infectate, virusul cuprinde din

aproape în aproape, tot epiteliul respirator.
 Infecția naturală și patogeneza
 interferonul apare în secrețiile respiratorii la o zi
după contagiu și

 joacă un rol principal în vindecarea bolii care

survine în 3-7 zile;

 anticorpii sunt detectați abia după 1 – 2 săptămâni

de la debutul bolii;

 virsul este prezent în nasofaringe 1-2 zile înainte de

debutul bolii, până la 1-2 zile după vindecarea
clinică.
 Infecția naturală și patogeneza
 moartea și descuamarea celulară determinate de
replicarea virală inițiază edemul și infiltrația cu
mononucleare, răspunzătoare de simptomatologia
respiratorie a gripei;

 simptomatologia sistemică a bolii nu este încă

explicată satisfăcător pentru că virusurile gripale
sunt rar izolate din sânge;

 vindecarea completă a leziunilor epiteliului respi-

rator durează și o lună de zile, iar dezorganizarea
transportului mucociliar deschide calea compli-
cațiilor prin suprainfecția bacteriană (S. pneumo-
niae, H. influenzae, S. aureus).
 Infecția naturală și patogeneza
 gripa debutează brusc, la 1-4 zile după contagiu, cu
frisoane, cefalee, tuse uscată;

 curând apare febra mare, dureri musculare

generalizate, stare de rău, anorexie și astenie;

 febra și manifestările sistemice cedează după 3 zile,

dar tusea și astenia mai persistă 1-3 săptămâni;

 există și infecții inaparente;

 acest tablou clinic este caracteristic pentru VGA și

VGB; infecția cu VHC evoluează ca o răceală comună.
Complicațiile majore ale gripei
 pneumoniile
 sindromul Reye, dar pot apărea și
◦ suprainfecții bacteriene ale
 sinusurilor;
 urechii medii;
 pulmonilor.
 Pneumoniile
 pot fi determinate de însuși virusul gripal, sau de suprainfecții
bacteriene;

 ~ 75% sunt viro-bacterine;

 determină excesul mortalității prin gripa la gravide și la pacienții cu

boli cardio-vasculare, pulmonare ori renale cronice;

 bacteriile frecvent implicate:

◦ Staphylococcus aureus;
◦ Streptococcus pneumoniae;
◦ Haemophilus influenzae;

 mortalitatea până la 42% a pneumoniilor cu S. aureus este

explicată de sinergismul acestei bacterii cu virusul gripal: o protea-
ză a S. aureus clivează hemaglutinina și crește astfel titrul infec-
țios al virusului gripal din pulmoni.
 Sindromul Reye
 encefalopatie acută cu degenerescență
grasă a ficatului;
 mortalitatea de cca 40%;
 afectează copii în vârstă de 2-16 ani supuși
tratamentului cu derivați ai acidului salicilic
(aspirina) în cursul gripei (mai ales B) sau
varicelei;
 evoluează epidemic în infecțiile cu VGB.
 Imunitatea
 VG nu imunizează încrucișat; există un răspuns în Ac
faţă de infecţii din antecedente (aşa numita teorie a
“păcatului orginar”); Ac cresc în infecțiile noi si față
de antigene ale virusurilor anterioare, dar în titru
redus
 anticorpii IgA secretori anti-hemaglutinină previn
infecția;

 anticorpii anti-neuraminidază previn infecția invazivă

și limitează contagiozitatea bolii;

 rolul anticorpilor serici este necunoscut;

 limfocitele T citotoxice lizează celulele infectate.

 Imunitatea
 anticorpii fixatori de complement au viața
limitată la câteva luni, iar cei inhibitori ai
hemaglutinării persistă mulți ani;

 variațiile antigenice minore ale VG deter-

mină forme ușoare de boală la persoane
care au trecut prin infecția cu tulpina
parentală;

 față de subtipurile pandemice de VHA

populația nu are experiență imună și îmbol-
năvirile pot fi grave.
 Diagnostic
Diagnosticul de laborator: direct şi indirect

 Produse patologice:
 Tampoanele faringian şi nazal recoltate la debutul bolii sunt
descărcate în acelaşi mediu de transport (pentru un pacient);
 pot fi recoltate pentru izolarea v.g pe culturi de celule de
rinichi de maimuţă sau pentru inocularea pe ouă embrionate.
 Atenţie la transport şi conservare! Transportul, cât mai rapid
sau, dacă inocularea este întârziată, proba se conservă la 4C
dar nu se congelează!
 Aspiratul naso-fariangian, la copil, poate fi util atât pentru
izolarea de virus, cât şi pentru diagnosticul rapid, direct, prin
evidenţierea de antigene în probă.
 Cultivarea pe culturi de celule: culturi primare de rinichi
de maimuţă (PMK), linia celulară MDCK (Madin-Darby
Canine Kidney), celule Vero;
 temperatura optimă de cultivare, 33ºC, mai ales în sitemul
rotativ de culturi de celule.
 După inoculare, apare un efect citopatic, nespecific, în
medie, după 4 zile.
 Cultivarea pe ouă embrionate
 Se folosesc embrioni de găină de 10-11 zile.
 Iniţial se inoculează produsele patologice, pentru adaptarea
la noua gazdă în cavitatea amnitotică, după care, pasaje
succesive, prin inocularea în cavitatea alantoidină, cresc
şansele obţinerii unor cantităţi importante de antigen.
 Identificarea VG
 Identificarea antigenelor izolate pe gazde vii se face prin
RFC pentru identificarea antigenelor specifice de tip sau
 şi prin RIH, R de hemadsorbţie, IF sau EIA (pentru
subtip).
 Identificarea rapidă a antigenelor direct în produsul
patologic, în celulele exfoliate sau în culturi de celule
(după o scurtă perioadă de timp, anterior apariţiei
efectului citopatic): IF, EIA.
 Diagnosticul gripei prin metode rapide
 Se bazează pe evidenţierea directă a antigenlor gripale în produsele
patologice.

 IF
 Test laborios, presupune dotare tehnică specială şi personal instruit.
 In plus, costul truselor este încă prohibitiv, iar identificarea se face
până la nivel de tip (A respectiv B).
 Din aceste motive IF nu a intrat în practica curentă.
 ELISA
 Deşi prezintă dezavantajul identificării doar a subtipului, ELISA are în
mod evident unele avantaje faţă de IF: este automatizată, mai ieftină,
nu presupune prezenţa de celule intacte (se poate lucra şi pe produse
patologice menţinute câteva zile la frigider).
 Se poate utiliza direct produsul patologic sau se poate recurge la
identificarea prin ELISA după o inoculare iniţială pe CC de 12-24 ore,
de regulă, pe celule MDCK.
 Testul imunenzimatice de tip directigen: principal
asemănătoare cu ELISA, este o reacţie de culoare, care
apare în câteva minute.
 Deşi nu are sensibilitatea şi specificitatea ELISA sau a
IF, poate fi utilizată ca test de tip screening de către
medicii de familie.
 RT-PCR: nu înlocuieşte metodele clasice însă este
foarte utilă pentru detecţia rapidă a genomului subti-
purilor circulante cu potenţial epidemigen crescut,
permiţând luare de măsuri rapide în context epidemio-
logic particular (evoluţia rapidă în populaţie a unui nou
subtip).
 Dignosticul serologic presupune recoltarea a 2
probe de ser (la 10 – 14 zile interval);
 nu este util practic diagnosticului clinic, ci, mai
curând celui epidemiologic, fiind util pentru preciza-
rea circulaţiei VG în populaţie (în vederea stabiliri
formulei vaccinale) şi pentru aprecierea eficienţei
vaccinării.
 Diagnosticul etiologic al gripei
Diagnostic direct:
 Produs patologic: tampon faringian, nasal sau
spălătură nasală. Sensibilitatea diagnosticului
creşte dacă recoltarea este cât mai precoce
(primele 3 – 4 zile de boală) şi dacă probele sunt
examinate imediat, sau conservate la 4° C.

 Metode rapide (permit diferenţierea tipurilor):

 detecţia antigenelor prin ELISA sau IF;
 detecţia ARN viral prin RT-PCR.

 Metode clasice (permit caracterizarea subtipurilor

şi a tulpinilor circulante, în scop epidemiologic
sau al preparării de vaccinuri):
 izolarea pe ouă embrionate;
 culturi de celule.
RH (reacţia de hemaglutinare):
 evidenţiază prezenţa virusului în produsul patologic, graţie
capacităţii virusului de a aglutina hematii;
 titrează cantitatea de virus hemaglutinant.
Necesar:
 suspensie hematii de cocoş;
 antigen gripal:
◦ pentru stabilirea apariţiei şi multiplicării virusului se va folosi lichid
amniotic şi alantoidian din ouă embrionate;
◦ pentru titrarea antigenelor hemaglutinante se folosesc antigene
standard, preparate pe oul embrionat.
Interpretarea reacţiei:
 reacţie negativă = hematiile sedimentează sub forma unui disc roşu
cu margini perfect regulate;
 reacţie pozitivă = depozit granulos / depunere a hematiilor sub
formă de umbrelă cu margini neregulate; supernatantul este
incolor.
 Diagnosticul etiologic al gripei
 Diagnostic serologic:
 ELISA (Ac specifici de tip)
 RIH (reacţia de inhibare a hemaglutinării) -
reacţia Hirst.
 Principiu RIH: unele virusuri posedă
capacitatea de a aglutina hematii (RH).
Reacţia este împiedicată de prezenţa
Ac prezenţi în serul de testat (post-
infecţie sau post-vaccinare), în prezenţa
antigenului omolog.
 Diagnosticul etiologic al gripei
RIH (Reacția de inhibare a hemaglutinării):
 oferă posibilitatea identificării unui virus hemaglutinant (diagnostic direct);
 permite stabilirea diagnosticului unei viroze, prin evidenţierea anticorpilor
specifici inhibitori ai hemaglutinării în serurile testate (seruri perechi: acut
și de convalescent); dezavantajul legat de timp (scop epidemiologic și mai
puțin pentru pacienți);
 permite aprecierea eficienței vaccinării și studierea Ac-lor anamnestici,
după trecerea prin infecție, pentru populații largi (serograme) –
seroarheologie (istoria circulației virusurilor gripale, de-a lungul timpul,
prin determinarea Ac-lor în seruri obținute de la vârstnici).
Necesar:
 seruri pacient (serul I şi serul II, recoltate la 10-14 zile interval);
 antigene hemaglutinante;
 hematii.
Interpretare:
- reacţie pozitivă (sedimentarea hematiilor -buton);
- reacţie negativă (hemaglutinare).
 RIH

www.virapur.com

www.qmark2.leeds.ac.uk
http://contemporarypediatrics.modernmedicine.com/contemporary-pediatrics/news/neurologic-complications-
influenza-children?page=full
 Tratament
 Amantadina și Rimantadina – reduc la jumătate perioada bolii
(ţinta: canalele aflate la nivelul proteinei matricei –
subcomponenta M2);

 au apărut tulpini de VGA rezistente la aceste medicamente

antivirale;
 Oseltamivir (tamiflu), Zanamivir – inhibitori de neurminidază;

 pentru combaterea febrei este formal contraindicată utilizarea

antipireticelor derivate din acid acetilsalicilic (pericolul sindro-
mului Reye);

 suprainfecția bacteriană poate fi prevenită prin tratament

patogenetic și antibiotice.
http://www.consultantlive.com/infections-medicine-journal/h1n1-
influenza-virus-swine-origin-emergence-new-pandemic-strain
 Antiviral Drugs for Seasonal Influenza 2014-2015
The Medical Letter on Drugs and Therapeutics • December 8,
2014 (Issue 1457) p. 121
 Epidemiologie

 sursa de infecție este umană pentru VGB și VGC,

iar pentru VGA sursa este umană sau animalele
care asigură reasortările genomice ale virusului;

 boala se transmite prin picături Flűgge și mâini

sau obiecte contaminate cu virsus gripal;

 receptivitatea este generală;

 gripa cu VGC apare sporadic, cea cu VGB

epidemic, iar cea cu VGA epidemic sau pandemic.
 Epidemiologie
 subtipurile pandemice de VGA sunt:
◦ H1N1 porcin pentru pandemia de “gripa spaniolă” din
1918 – 1919, când au murit peste 20.000.000 oameni;
◦ H2N2 asiatic – pandemia din 1957;
◦ H3N2 Hong Kong – pandemia din 1968;
◦ H1N1 – tulpina rusească, pandemia din 1977.

 ultimile două subtipuri mai sunt cocirculante;

 epidemiile de gripă cu VGA se succed la intervale de 2

- 3 ani, iar cele cu VGB de 3 - 6 ani;

 pandemiile survin la intervale de 10 - 40 ani.

 Virusuri gripale noi
 în anul 2013 au fost raportate infecţii umane cu un nou serotip:
A/H7N9

 sursa probabilă: păsările; nu a fost demonstrată transmiterea inter-

umană

 forma de manifestare: cazuri sporadice;

 cazuri iniţiale: China (primăvara anului 2013) şi ulterior Malaezia

(12 februarie 2014; pacient care a călătorit în zonele afectate din
China);

 OMS: cazuri înregistrate în primavara 2013: 132; decese: 44;

 noua variantă de virus A demonstrează din nou potenţialul variaţiei

genetice a acestui virus, impunând continuarea supravegherii
acestei infecţii.

http://www.cdc.gov/flu/avianflu/h7n9-virus.htm
Ecologia gripei – gazdele naturale şi
relaţia dintre ele
 Epidemiologie
 periodic apar noi variante, unele dintre ele cu potențial
epidimigen mai mare, cum ar fi noul AH1N1, pandemic 2009;

 unele tulpini de H1N1 sunt endemice și pot cauza epidemii

de gripă umane sau aviare;

 în iunie 2009, OMS a declarat tulpina noua de H1N1 ca fiind

pandemică, aceasta tulpină fiind responsabilă de 17.000
decese, numai în anul 2010;

 în ianuarie 2014, în Texas (SUA) au fost confirmat e 33

decese, în rândul persoanelor infectate cu noul virus A/
H1N1.
Seasonal variation of selected upper respiratory tract infection pathogens.
PIV is parainfluenza virus, RSV is respiratory syncytial virus, MPV is
metapneumovirus RSV), and Group A Strept is group A streptococcal
disease.
 Profilaxia
 vaccinul gripal este eficient în măsura în care
include noile tulpini epidemice;

 pentru aceasta, OMS (Organizația Mondială

a Sănătății), după analiza comunicărilor
făcute de Centrele Naționale de Referință
pentru supravegherea epidemiologică a
gripei, în luna februarie a fiecărui an,
recomandă tulpinile care trebuie incluse în
vaccinul pentru sezonul următor de gripă.
 Profilaxia
 vaccinurile utilizate în prezent sunt:
◦ vaccinul integral inactivat;
◦ vaccinuri purificate care conțin fracțiuni de virion sau
antigene de suprafata;

 au eficiență în jur de 80%;

 vaccinarea este selectivă (colectivitate cu risc) sau

electivă (pacienți cu risc);

 vaccinul integral inactivat conține proteine din ou, de

aceea este contraindicat la cei sensibilizați la aceste
antigene.
 Profilaxia
 în campania de vaccinare antigripală din
1976 cu virus porcin, în SUA a apărut
sindromul Guillain-Barré cu o frecvență
de 5 ori mai mare la vaccinați, decât la
nevaccinați; s-au instituit măsuri
riguroase de control, pentru evitarea
acestor complicații post-vaccinale;

 chimioprofilaxia cu amantadină sau

rimantadina este electivă.
 Profilaxia
 principiile controlului infecțiilor;
 identificarea căii de transmitere:
◦ contact
◦ aerosoli
◦ picaturi Flügge
 precauțiile standard se bazează pe modul de
transmitere:
◦ igiena mainilor;
◦ echipament protectiv;
◦ controlul mediului;
◦ izolarea pacientului.
 prevenirea transmiterii gripei aviare pandemice la
om.
Recomandări pentru gripa
pandemică

http://www.cdc.gov/hai/
GRIPA SEZONUL 2016-2017

De la inceputul sezonului de suprave-

ghere a infectiilor respiratorii acute au fost
confirmate cu laboratorul 631 cazuri de
gripa, preponderent cu virus gripal tip
AH3N2 si s-au inregistrat 27 decese la
cazurile confirmate de gripa.

Sursa: INSP (http://www.cnscbt.ro/)

 Paramixovirusuri
 paramixovirusurile au structură și morfologie
asemănătoare ortomixovirusurilor, dar sunt
mai mari (150 – 300 nm) și mai polimorfe;
 au genomul nesegmentat și sunt antigenic
stabile;
 două glicoproteine le diferențiază în 3
genuri:
◦ Paramyxovirus;
◦ Morbilivirus;
◦ Pneumovirus.
 Paramixovirusuri
 o glicoproteină mai mare funcționează ca
ligand, este numită H sau NH, după cum
are numai activitate hemaglutinantă sau/și
neuraminidazică;

 o altă glicoproteină, numită F, pentru că

determină fuziunea membranelor cito-
plasmice cu formare de sinciții, este hemo-
litică.
 Genul Paramyxovirus
 Reunește virusuri care au glicoproteinele
NH și F;
 de interes medical sunt:
◦ virusurile paragripale umane și
◦ virusul parotiditei epidemice.
 Genul Morbilivirus
 cuprinde virusuri care prezintă glicopro-
teinele H și F;
 spre deosebire de celelalte paramixoviru-
suri produc incluziuni citoplasmatice și
nuclere;
 de interes medical este numai virusul
rujeolei;
 înrudite antigenic sunt virusul jigodiei
canine și al pestei bovine.
 Genul Pneumovirus
 este particularizat prin glicoproteina mare
lipsită de activitate hemaglutinantă și
neuraminidazică, motiv pentru care este
numită proteina G;
 glicoproteina F determină fuziunea
membranelor celulare, dar nu este
hemolitică;
 cu interes medical este numai virusul
respirator sincițial (VRS).
 Paramixovirusuri
 paramixovirusurile sunt replicate în citoplasmă,
iar efectul citopatic comun constă în formarea de
sinciții și incluziuni acidofile citoplasmatice;

 virusurile paragripale și respirator sincițial sunt

cel mai frecvent implicate în infecțiile respiratorii
la copii sub vârsta de 5 ani și omoară anual cca
4.000.000 copii;

 virusul rujeolic și cel urlian determină infecții

sistemice frecvente ale copilariei: rujeola,
respectiv parotidita epidemică.
 Genul Paramyxovirus –
virusul paragripal
 infecții la om determină serotipurile 1-3; unele taxonomii
recente, enumeră 4 serotipuri;

 evoluția infecției diferă cu vârsta;

 la copilul mic, este, după virusul respirator sincițial, a doua

cauză a infecțiilor respiratorii grave:
◦ laringotraheite cu crup (serotipul 2);
◦ bronșite;
◦ bronșiolite;
◦ pneumonii.

 infecțiile copilului mare și adultului evoluează ca răceli

comune.
 Genul Paramyxovirus –
virusul paragripal
 anticorpii IgA secretori previn infecția;

 anticorpii neutralizanți serici nu previn

infecța, dar îi diminuează severitatea;

 răspunsul imun celular are rol în vindecare,

dar este insuficient studiat;

 imunitatea este de durată;

 sunt posibile reinfecții la vârste mai mari.

 Genul Paramyxovirus –
virusul paragripal
 Diagnostic direct:
◦ produse patologice: spălătură nasală, aspirat naso-
faringian;

◦ succesul diagnosticului direct este asigurat de exami-

narea probelor prelevate în primele 3-4 zile de boală;

◦ virusul poate fi detectat rapid prin IF sau ELISA;

◦ poate fi izolat pe culturi primare de rinichi de maimuță,

în care determină formarea de sinciții și hemadsorbția
eritrocitelor de cobai;

◦ izolatele sunt identificate prin reacția de inhibiție a

hemaglutinării, reacția de neutralizare sau colorație
imunofluorescență.
 Genul Paramyxovirus –
virusul paragripal
 Serodiagnostic:
◦ este prea tardiv pentru decizia clinică;

◦ poate fi util cu scopuri epidemiologice;

◦ serul acut trebuie prelevat în prima săptă-

mână de boala, iar cel tardiv după minimum
două săptămâni de convalescență.
 Genul Paramyxovirus –
virusul paragripal
 tratamentul viral nu este încă posibil;
 în cazurile grave de infecție la imunodefi-
cienți a fost încercat ribavirinul;
 infecția cu virusul paragripal este ubicvitară;
 serotipul 1 circulă mai ales iarna, iar seroti-
pul 3, vara;
 prima infecție este precoce, de aceea
majoritatea copiilor au anticorpi față de
acest virus;
 nu există vaccin antivirus paragripal.
 Genul Paramyxovirus –
virusul urlian
 virusul urlian, antigenic omogen, determină
parotidita epidemică, boala contagioasă acută
caracterizată prin inflamația nesupurativă a
glandelor parotide;

 incubația bolii este de 7-25 zile, în medie 18 zile;

 ~ 1/3 din infecții sunt inaparente;

 inițial virusul este replicat în epiteliul tractului

respirator superior, după care se răspândește
viremic cu localizări în variate organe.
 Genul Paramyxovirus –
virusul urlian
 parotidele sunt infectate direct prin canalul
Stenon sau hematogen;

 pacienții au febră moderată cca o săptămână;

 virusul se elimină prin salivă: o săptămână

anterior debutului şi o alta, după tumefierea
glandelor parotide;

 complicațiile parotiditei epidemice sunt urmare a

replicării virusului în organele țintă, altele decât
glandele parotide.
 Genul Paramyxovirus–
virusul urlian
 rinichii sunt frecvent infectați, încât majoritatea
pacienților au virurie până la 14 zile, dar rar cu
semne de nefrită;

 până la 15% din infecții se însoțesc de meningo-

encefalite, care debutează la 5-7 zile după infla-
mația glandelor salivare, dar pot fi semnalate și
concomitent, sau în absența parotiditei; evoluția
este benignă;

 la pubertate sunt bine cunoscute orhitele și

ovaritele urliene.
 Genul Paramyxovirus–
virusul urlian
 complicații rare:
◦ poliartrite autolimitate;
◦ tiroidite;
◦ pancreatite;
◦ nevrite auditive unilaterale (urmate de
surditate);
◦ hidrocefalie, prin stenoza apeductului silvian.
 Genul Paramyxovirus–
virusul urlian
 interferonul creşte în cursul infecției, dar cu
rol neprecizat în evoluția bolii;

 imunitatea post infecțioasă este asigurată de

anticorpi IgG neutralizanți;

 rolul imunității celulare este necunoscut; cu

toate acestea, intradermoreacția utilizând
antigenul urlian este un test pentru a
demonstra capacitatea unui organism de a
monta răspunsul imun celular.
 Genul Paramyxovirus–
virusul urlian
 diagnostiul etiologic, data fiind evoluția tipică a bolii,
rămâne justificat numai în cazurile de meningo-
encefalită care evoluează fără parotidită;

 produse patologice: exsudat faringian, salivă, urină;

 izolarea virusului din lichid cefalorahidian, de cele mai

multe ori, nu este posibilă;

 virusul izolat în culturi primare de rinichi de maimuță

este identificat prin efectul citopatic (formare de
sinciții- orientativ) și prin colorație imunofluores-
centă, inhibarea hemadsorbției, sau a hemaglutinării.
 Genul Paramyxovirus–
virusul urlian
 serologic, ELISA este mai utilă pentru că
diferențiază IgM de cei IgG;
 alternativ putem recurge la metodele
clasice:
◦ RFC;
◦ inhibiția hemadsorbției, prin care urmărim
creșterea de cel puțin 4 ori a titrului anticorpilor
în serul de convalescent, comparativ cu serul
acut.
 Genul Paramyxovirus–
virusul urlian
 tratament antiviral nu există;

 rezervorul de infecție este uman, transmiterea aerogenă, iar

receptivitatea generală;

 izbucniri epidemice limitate sunt posibile la nevaccinați,

infecția afectează până la 90% dintre copiii sub 15 ani;

 contagiozitatea relativ redusă a bolii face ca unii adulți să

rămână receptivi;

 un vaccin viu atenuat previne boala cu eficiență de 95%.

Genul Morbilivirus – virusul rujeolei
 Este antigenic omogen, fiind considerat un singur
tip serologic.

 Caracterizarea genetică indică, pentru tulpina

salbatică, 8 clade (A-H), care împreuna reunesc 23
genotipuri:
- cladele B, C, D si G conțin multiple genotipuri, iar
- A, E si F, câte un genotip.
 In formula vaccinală se utilizeaza genotipul A
(derivat din tulpina salbatică).
 Ultima epidemie din Romania – genotipul B3.
 rujeola este o boala contagioasă acută
caracterizată prin febră, semne respira-
torii și erupție maculo-papuloasă;

 după contagiu, virusul este replicat în

epiteliul respirator și se propagă în țesutul
limfoid regional unde este replicat în
continuare;

 replicarea în unele limfocite favorizează

diseminările hematogene ale virusului.
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 viremia primară diseminează virusul în sistemul
reticuloendotelial, iar
 viremia secundară la nivelul tegumentului,
tractusului respirator și conjunctivei;

 replicarea virusului rujeolei determină ca efect

citopatic: sinciții, sinteza în exces de nucleocapside
și antigene virale;

 pacienții elimină virusul prin lacrimi, secreții naso-

faringiene și urină, cu 2-4 zile înaintea debutului
bolii și 5 zile după apariția erupției.
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 rujeola debutează brusc prin: febră, coriză, tuse, conjuncti-
vită şi apariția petelor /semnului Köplik;

 petele Köplik: semn patognomonic, precoce, caracterizat

prin mici macule, cu centru alb-albăstrui, pe mucoasa jugală,
în dreptul molarilor inferiori (sau cu alte localizări mai rare);

 prodromul durează 2-4 zile;

 din ziua a 5-7-a a bolii, apare erupția maculo-papulară, care

se generalizează centrifug spre extremități, fiind o manifes-
tare care evoluază în papalel cu apariția efectorilor imunitari;

 după 2-3 zile, erupția dispare odată cu febra.

Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 rujeola are numeroase complicații, unele
foarte grave;

 complicațiile rujeolei au 3 mecanisme

patogenetice:
◦ diverse forme de sensibilizare;
◦ deficit imun celular;
◦ suprainfecții bacteriene.
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 Complicaţii imunopatologice: erupția rujeolică
este expresia unui asemenea mecanism, deoa-
rece pacienții cu deficit imunitar fac rujeolă, fără
erupție.

◦ encefalita rujeolică apare la 1/1000 pacienți; pentru

că virusul este rar izolat din creier, a fost incriminat un
mecanism imun;

◦ panencefalita slerozantă subacută (PESS): infecție

persistentă a neuronilor cu o mutantă defectivă a
virusului rujeolic ce transformă celulele care exprimă
pe membrana glicoproteine virale, în ținte de atac ale
efectorilor imunitari prin reacții citolitic – citotoxice;
Complicaţii
◦ sindromul Guillain-Barée;

◦ copii vaccinați cu un vaccin antirujeolic inactivat care

contractau infecția naturală curând după vaccinare
făceau forme atipice, grave ale bolii;

◦ inactivarea virusului este eficientă asupra glicoprotei-

nei H, dar nu și a celei F, încât la acești copii virusul
infecta pulmonul propagat de la celula la celulă, prin
fuziune;

◦ reacția virusului din pulmoni cu anticorpii anti-H

postvaccinali declanșa, probabil, un fenomen Arthus,
tradus prin pneumopatie gravă (in prezent, fenomen
înlăturat prin modificarea vaccinului).
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 Complicații prin deficit imun celular:
◦ encefalita acută, progresivă, mortală,
eventualitate rară, se datorează replicării
active a virusului rujeolic în creierul unor
copii;
◦ pneumonia cu celule gigante (sinciții)
evoluează de asemenea letal.
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 complicații prin suprainfecții bacteriene:
otite, pneumonii (mai ales cu streptococi
beta hemolitici), evoluează grav la copii
malnutriți;
 peste 90% din mortalitatea rujeolei este
datorată pneumoniilor prin suprainfecție
bacteriană.
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 imunitatea postrujeolică este persistentă;
 primii apar anticorpii anti proteină N, urmați
de cei față de proteinele H și F;
 rolul protector al anticorpilor anti-virus
rujeolos rezultă din două observații:
◦ anticorpii adminstrați pasiv, protejează de rujeolă
contacții nevaccinați;
◦ în prezența anticorpilor materni, evoluția rujeolei
poate fi atipică, cu semne prodromale minore,
absența petelor Köplik şi erupție discretă.
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 Diagnosticul de laborator:
◦ este necesar numai în formele atipice;
◦ virusul poate fi cultivat în culturi de celule
primare de rinichi uman sau de maimuță;
◦ efectul citopatic apare după 7-10 zile: sinciții
și incluziuni citoplasmatice și nucleare;
◦ izolatele sunt identificate prin colorații
imunofluorescente și inhibiția hemadsorbției.
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 serologic, valoroasă este ELISA pentru că poate
depista anticorpii IgM; util pentru formele atipice;

 prin RFC, reacţia de neutralizare sau de inhibare

a hemaglutinării: depistăm seroconversia sau
creșterea de cel puțin patru ori a titrului anticor-
pilor în seruri perechi (dinamica semnificativă):
primul ser prelevat, la 3-4 zile după apariția
erupției, iar cel de-al doilea, după 3-4 săptămâni;

 confirmarea PESS impune depistarea anticorpilor

antirujeolici în LCR (titrul Ac in LCR de 3 ori mai
mare, comparativ cu serul)
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
 tratament antiviral nu există;

 rujeola este una dintre bolile cele mai contagioase;

 transmiterea se face prin picături Flűgge și secreții conjunctivale;

 boala survine mai frecvent iarna și spre primăvară;

 epidemiile de rujeolă survin cu peridiocitate de cca 2 ani în țările

fără program național de vaccinare împotriva acestei boli;

 un vaccin viu atenuat administrat generalizat, la copii în vârstă de

9-12 luni, cu revaccinare înaintea intrării în școala primară , previne
rujeola cu eficiență de 90-95%.
 Epidemia care a debutat în ianuarie 2016 a impus cresterea
acoperii vaccinale (ca sa se atingă 90-95%).
 Primul vaccin atenuat: Edmonston B, (licențiat in SUA, in
1963, ca Rubeovax.)
 Alte tulpini: Schwartz si Edmonston-Zagreb.
 Inlocuite de vaccinul si mai atenuat, tulpina Moraten.
 Tulpinile vaccinale aparțin toate genotipului A, deoarece
acesta circula predominant la data obținerii vaccinului.
 Alte tulpini care nu derivă din tulpina Edmonston:
CAM-70, TD 97, Leningrad-16 si Shanghai 191 (Ji-191).
Se foloseste ca:
- vaccin monovalent
- vaccin bivalent (anti/rubeola)
- vaccin trivalent (ROR – anti- rujeola, oreion, rubeola)
Rujeola: 2016-2017 (Romania)
 Numărul total de cazuri confirmate cu rujeolă
în România pâna la data de 24.03.2017 era de
3911.
 Au fost înregistrate 17 decese, astfel: 5 în jud. Arad, 4 în
jud. Timiș, 3 în jud. Dolj, 3 în jud. Caraș Severin, 1 in jud. Satu Mare
și 1 in București.
 S-au înregistrat cazuri de rujeolă în 37 de județe.
 Ca masura de limitare a extinderii rujeolei a
fost organizata si se desfasoara la nivel national
o campanie de vaccinare copiilor cu varste
cuprinse intre 9 luni si 9 ani.
 Octombrie 2018- 15343 cazuri
 59 decese
 2019 – 18.578 cazuri (15.11.2019)
 64 decese!!!

 http://www.cnscbt.ro/
 Genul Pneumovirus –
Virusul respirator sincițial (VRS)
 VRS este antigenic unic și determină 50% din
bronșiolitele și 25% din pneumoniile sugarilor sub
vârsta de 6 luni;

 transmiterea se face prin picături mari de secreții

nasofaringiene, astfel încât transmiterea prin
mâini și obiecte contaminate este mai importantă
decât cea aerogenă;

 virusul este inițial replicat în nasofaringe și, prin

secreții de la acest nivel, antrenat către căile
respiratorii inferioare.
 Genul Pneumovirus–
Virusul respirator sincițial
 Semnele clinice apar după o incubație de
4-5 zile, iar bolnavii elimină virusul timp
de 1-3 săptămâni;

 la copilul mare și adult infecția cu VRS

evoluează ca o răceală comună;

 în ciuda prezenței anticorpilor specifici,

reinfecțiile cu VRS sunt frecvente.
 Genul Pneumovirus–
Virusul respirator sincițial
 diagnosticul etiologic este important din
două motive: evită excesul de antibiotice, în
contextul în care există un tratament
antiviral;

 evoluția rapidă, acută și gravă a infecțiilor

sugarului, impune metodele rapide ale
diagnosticului direct:
◦ depistarea prin colorație IF a antigenelor virale
în celulele descuamate ale epiteliului respirator
sau prin
◦ ELISA, în secrețiile nasofaringiene.
 Genul Pneumovirus–
Virusul respirator sincițial

 boala respiratorie a sugarului determinată de

VRS beneficiază de tratament cu ribavirin,
administrat în aerosoli, timp de 3-6 zile;

 infecțiile cu VRS sunt mai frecvente iarna;

 în creșe și spitalele de pediatrie poate evolua

ca izbucniri de infecție nozocomială;

 problema unui vaccin anti-VRS eficient și lipsit

de riscuri nu este rezolvată.
Coronavirusurile
 Familia Coronaviridae,
genul Coronavirus
• virusuri mari (120-160 nm) cu genom ARN monocatenar
de sens pozitiv, capsida cu simetrie helicală, anvelopate;

• glicoproteine virale pedunculate, dispuse caracteristic “în

coroană” permit ataşarea virusului la receptorii celulari,
cu epitopi recunoscuţi de Ac neutralizanţi;

• determină infecţii la om (OC43, 229E), la numeroase

specii de mamifere şi păsări, tulpinile animale nefiind
transmise la om;
 Familia Coronaviridae,
genul Coronavirus
• manifestă tropism pentru tractusul respirator, dar pot
replica la nivelul mucoasei intestinului subţire, fiind
implicate în infecţii respiratorii superioare şi pneumonii
interstiţiale, posibil și în gastroenterite;

• diagnostic etiologic bazat pe examen serologic: ELISA,

HAP (hemaglutinare pasivă), RFC;

• nu dispunem de un tratament etiotrop sau profilaxie

specifică.
SARS (Severe Acute Respiratory
Syndrome)
• reprezintă prima infecţie emergentă a secolului XXI,
care a afectat 8.098 de persoane din 26 ţări şi a cauzat
aproape 780 decese;

• determinat de o tulpină de coronavirus de la animale

care a depăşit bariera de specie şi a trecut la om;

• transmis prin aerosoli sau pe cale fecal-orală, este

capabil să determine infecţii sistemice cu manifestări
severe de pneumonie, asociate mai ales la copii, cu
fenomene digestive;
SARS (Severe Acute Respiratory
Syndrome)
• virusul a fost izolat pe culturi de celule din secreţii
respiratorii, materii fecale, sânge, urină;

• diagnosticul de laborator poate fi direct, prin RT-PCR

sau indirect, prin ELISA, IFI;

• în studiu agenţi terapeutici antivirali şi vaccin.

 Lancet 2003; 361: 1319–25. Published online April 8, 2003
http://image.thelancet.com/extras/03art3477web.pdf See Commentary pages 1312
and 1313
 Lancet 2003; 361: 1319–25. Published online April 8, 2003
http://image.thelancet.com/extras/03art3477web.pdf See Commentary pages 1312
and 1313
 Lancet 2003; 361: 1319–25. Published online April 8, 2003
http://image.thelancet.com/extras/03art3477web.pdf See Commentary pages 1312
and 1313