Clasificarea virusurilor

Virusurile poliomielitei
Virusurile gripale
Virusurile hepatice
Sindromul de imunodeficienta acuta
dobandita
Clasificarea virusurilor
a. Clasificarea taxonomică :
– familia – este desemnată de sufixul VIRIDAE (de exemplu, familia
Picornaviridae, care cuprinde virusuri cum ar fi virusul hepatitei A,
poliovirusurile) ;
– subfamilia – este desemnată de sufixul VIRINAE, de exemplu subfamilia
Lentivirinae, cuprinde agenţii respon sabili de producerea unor afecţiuni
degenerative ale SNC şi virusul HIV. Această subfamilie face parte din familia
Retroviridae, alături de Oncovirinae (virusuri oncogene la păsări, murine,
bovine etc.) şi Spumavirinae (virusuri responsabile de infecţii asimptomatice) ;
– genul – este desemnat de sufixul VIRUS (de exemplu,
Herpesvirus, Rhinovirus).
b. Clasificarea epidemiologică împarte virusurile în funcţie
de modalitatea de transmitere a acestora :
– transmitere aeriană – virusuri respiratorii (virusurile gripa-
le şi paragripale) ;
– transmitere fecal orală – poliovirusuri ;
– transmitere hematogenă – virusul hepatitei B ;
– transmitere pe cale sexuală – virusul HIV ;
– transmitere materno-fetală – citomegalovirusul.
c. După tipul de acid nucleic conţinut :
– ribovirusuri – genom ARN (de exemplu, virusul hepatitei
A, HIV) ;
– dezoxiribovirusuri – genom ADN (de exemplu, virusul
hepatitei B, virusul herpes simplex, virusul varicelo-zos-
terian).
d. După gazda parazitată :
– virusuri patogene pentru bacterii – bacteriofagi ;
– virusuri patogene pentru organisme vegetale : virusurile
plantelor (de exemplu, virusul mozaicului tutunului)
– virusuri patogene pentru nevertebrate – virusurile insec-
telor ;
– virusuri patogene pentru vertebrate (de exemplu, arboviru-
surile infectează mamifere)
Virusul poliomielitei
Generalităţi
Poliomielita este cauzată de infecţia cu virusul poliomielitic, care are 3 specii, este un ribovirus de
dimensiuni mici, 25-30 nm, cu simetrie icosaedrica (cubica), neanvelopat, capsida lui este formata din
60 subunitati, si aparţine familiei Picornaviridae.
Miezul virusului este format din ARN monocatenar.
In microscopia electronica, virusurile polio se evidentiaza sub forma de gramezi cu aspect cristalin.
Sunt rezistente la antiseptice, pH-ul gastric, enzime proteolitice si saruri biliare.
Transmiterea se face pe cale respiratorie sau digestivă, prin mâini murdare, obiecte, apă sau alimente
contaminate.
Factorii favorizanţi ai transmiterii virusului sunt :
– anotimpul cald ;
– aglomeraţia ;
– igiena precară ;
– nivelul scăzut de educaţie sanitară.
Poliomielita este o boală infectocontagioasă care afectează
în primul rând sistemul nervos central, putând determina în unele cazuri
paralizii flasce ale membrelor.
Perioada de incubaţie este de 7-14 zile, iar contagiozitatea este maximă
spre sfârşitul acestei perioade, prin secreţiile nazo-faringiene, dar şi prin
materiile fecale.
Multiplicarea virală are loc la nivelul porţii de intrare, în orofaringe sau în
intestinul subţire.
Diseminarea se produce pe cale hematogenă, iar virusul se poate cantona şi
replica la nivelul neuronilor motori spino-bulbari, ducând la apariţia
paraliziilor.
Astfel, tabloul clinic poate merge de la simptome respiratorii sau digestive
nespecifice (febră, angină, cefalee, anorexie, greaţă, dureri abdominale) până
la îmbolnăviri grave (encefalită,meningoencefalită).
Riscul afectării neurologice este influenţat de vârstă,
sarcină,traumatisme, terapie imunosupresoare.
Cea mai severă manifestare a bolii este paralizia. Aceasta se instalează în
decursul primei săptămâni, cu afectarea unuia sau ambelor membre
inferioare sau superioare şi a musculaturii toracelui.
Afectarea muşchilor respiratori poate duce la deces, în absenţa instituirii
respiraţiei artificiale.
Din fericire, paralizia este o complicaţie rară a infecţiei cu virusul
poliomielitic : 1 la 100 de cazuri.
Retrocedarea paraliziilor şi recuperarea pot dura de la câteva luni la 1-2
ani.
Vindecarea se poate face complet sau cu sechele
definitive : paralizii definitive, atrofie musculară, deformări ale coloanei
şi bazinului, tulburări trofice manifestate prin tegumente subţiri, reci,
palide, atrofiate şi edem.
Durata eliminării virusului este de 7-10 zile în secreţiile nazale şi 14-21
de zile până la 5-6 luni în materiile fecale.
Diagnostic de laborator
La internarea unui pacient cu suspiciune de poliomielită, se indică
recoltarea de exsudat faringian, sânge, materii fecale, lichid
cefalorahidian.
Transportarea probelor biologice spre laborator trebuie să se facă rapid.
Identificarea virusului este posibilă prin izolarea acestuia pe culturi de
celule, prin evidenţierea genomului viral prin reacţia de amplificare
genică după reverstranscriere (RT PCR) sau serologic.
Profilaxie
În anul 1988, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a decis eradicarea globală
a paraliziei infantile, program la care a aderat şi România. Ca urmare a
eforturilor mai multor organizaţii internaţionale, numărul cazurilor de
poliomielită raportate a scăzut de la 350 000 la mai puţin de 2 000 în anul 2005.
Pentru profilaxia poliomielitei sunt disponibile două tipuri de vaccin :
–Sabin – vaccin cu virus viu atenuat, administrat pe cale orală ;
–Salk – vaccin cu virus omorât, cu administrare parenterală.
În ţara noastră, vaccinarea antipoliomielitică face parte din Programul naţional
de vaccinări obligatorii. Principalele impedimente în calea
eradicării poliomielitei sunt : existenţa unor grupuri de copii nevaccinaţi,
calitatea apei potabile, igiena comunitară precară, educaţia sanitară deficitară.
Contraindicatii: boli infectioase si convalescenta lor, boli digestive,
tuberculoza activa, boli maligne, imunodepresii, tratamente cu steroizi.
Reactii adverse: apar, la 1 caz la 3 milioane de doze administrate,
paralizii prin selectarea unor mutante neurovirulente.
Virusurile gripale
Generalităţi
Virusul gripal este un ribovirus de formă sferică şi diametrul de 80-120
nm, membru al familiei Orthomyxoviridae. La suprafaţa virusului se află
două structuri antigenice specifice :
– hemaglutinina –care conferă capacitatea de ataşare la celula gazdă ;
– neuraminidaza –care asigură pătrunderea virionului în celula gazdă,
dar şi eliberarea particulelor virale din celulă după multiplicare.
Modificările produse în structura hemaglutininei şi neuraminidazei determină
diferitele tulpini ale unui tip de virus. Astfel,există 16 subtipuri de hemaglutinină
(H1-H16) şi 9 subtipuri de neuraminidază (N1-N9). Această variaţie antigenică
este întâlnită la virusurile gripale A şi B.
Caracteristicile virusurilor gripale: Exista 3 tipuri, A, B, C.
Virusul gripal A: este cel mai frecvent intalnit, a fost izolat la om, mamifere si
pasari, poate afecta toate grupele de varsta, produce imbolnaviri grave, determina
pandemii si epidemii extinse, are variatie antigenica majora.
Virusul gripal B: este intalnit numai la om, afecteaza in special copiii, produce
imbolnaviri usoare, determina epidemii locale si regionale, variatie antigenica
minora.
Virusul gripal C: este un patogen strict uman, determina cazuri sporadice sau mici
epidemii locale, simptomatologia este minima sau chiar absenta, variatie antigenica
aproape nula.
Gripa: este cea mai frecventa infectie acuta a aparatului respirator, se apreciaza ca in
fiecare an in noiembrie-aprilie, aproximativ 20-30% dintre indivizi au cel putin un
episode gripal, suscepttibilitatea copiilor fiind de doua-trei ori mai mare comparativ
cu adultii. In Romania avem peste 2000 decese inregistrate anual cauzate de gripa,
in special la persoanele peste 65 ani.
Transmiterea este prin picaturile minuscule de saliva numite picaturi Pflugge,
eliminate in timpul tusei, stranutului, vorbirii, mai rar se transmite prin obiecte
contaminate.
Perioada de incubatie: este de 1-5 zile. Tabloul clinic cuprinde manifestari de ordin
general: astenie, febra, frison, cefalee, dureri musculare si manifestari respiratoria:
tuse, stranut, rinoree, obstructive nazala.
In absenta complicatiilor manifestarile acute dureaza intre 3 si 5 zile, urmand
perioada de convalescenta in care mai pot persista tusea, febra moderata si astenia.
Complicatiile care pot aparea: pneumonia, fibrilatia atriala, otita medie, encefalita.
Imbolnavirile repetate de gripa se explica prin variatia antigenica a virusului gripal.
Diagnosticul de laborator:
1 Diagnosticul direct consta in
-izolarea virusului gripal prin inocularea secretiilor patologice ( exudat nazo-faringian,
sputa) pe oul embrionat de gaina, in cavitatea amniotica si alantoida. Dupa 3 zile de
incubatie se cauta virusul in cavitatea amniotica si alantoida.
-izolarea virusului gripal pe culturi celulare primare de rinichi de maimuta. Acasta
metoda se foloseste pentru virusul gripal B si virusul gripal A2 si determina aparitia de
incluzii bazofile.
-identificarea de tip se face prin reactie de fixare de complement (RFC), utilizand lichidul
infectat de pe ou sau celule ca si antigen, care se pune in contact cu serul de referinta ce
contine anticorpi anti-antigen
2 Diagnosticul indirect se bazeaza pe reactie de fixare de complement (RFC), fie pe
reactie de inhibitie a hemaglutinarii (HAI). Se recomanda efectuarea de 2 teste: prima
din ser precoce in zilele 1-4 de boala si a 2a din ser tardiv dupa ziua a 8 a. Cresterea
tirului de anticorpi in dinamica de 1/64 in serul tardiv arata o gripa recenta. Cresterea
tirului de anticorpi intre cle 2 probe de ser recoltate de cel putin 4 ori pune un diagnostic
de certitudine.
Tratament:
Tratament igieno-dietetic: Repaus la pat, izolarea bolnavilor, aport hidric
crescut.
Tratament simptomatic: antipiretice, antialgice, antitusive,
expectorante, decongestionante nazale.
Tratament profilactic: evitarea aglomeratiei, evitarea frigului, a umezelii,
limitarea contactului cu persoanele bolnave.
Administrarea vaccinului antigripal: prin vaccinare se introduce in
organismul uman antigene virale care nu determina imbolnavire, ci
stimuleaza productia de anticorpi. Perioada optima de vaccinare:
octombrie-noiembrie. Imunitatea oferita post vaccin este temporara, de
6-12 luni, de aceea vaccinarea trebuie repetata anual.
Reactii adverse -locale: durere, roseata, induratie
-generale : febra 1-2 zile, mialgii, cefalee
VIRUSURILE HEPATICE
Hepatitele virale sunt imbolnaviri care constituesc o problema majora
de sanatate publica prin morbiditatea mare cu care evoleaza, decesele
pe care le genereaza, prin cronicizarile pe care le determina,prin prin
costul ingrijirilor medicale Se cunoaste pluralitatea virusurilor hepaticesi
in momentul actual se cunosc cel putin 6 entitati morbide:HVA, HVB,
HVC, HVD, HVE, HVG.
Hepatite pot genera si alte virusuri: Cytomegalovirus, virusul Epstein-
Barr, virusul Herpex simplex.
Caractere de structura si de antigenitate
1 VIRUSUL HEPATITEI A (VHA) - VHA au forma predominant sferica, cu
diametru de 20-27 nm, cu structura icosaedrica. Face parte din familia
Picornaviride, ordinal Enterovirusuri -este un virus rezistent la caldura la
60 oC mai multe ore, eter sau acizi, dar este distrus de formaldehida,
clor , prin fierbere la 100 oC timp de 30 minute, raze ultraviolete,
microunde. Virusurile se inmultesc in celulele hepatice. Virionul are 4
polipeptide, dar un singur serotip. ARN molecular seamana cu cel al
poliovirusurilor. Studii epidemiologice evidentiaza prezenta la adulti a
anticorpilor anti-AG HA inproportie medie de 70%, care constituie
markerul HVA , are rol protector si poate persista toata viata.
2 VIRUSURILE HEPATITEI B (VHB) A fost numit initial ,, Antigenul Australia”,
deoarece a fost descoperit initial in serul unui arborigen Australian prin
reactie de imunodifuzie. -VHB are forma sferica, dar si filamentoasa cu
dimensiuni intre 22 nm si 250 nm -la microscopul electronic Dane a descries
VHB ca o particula cu centru dens, o nucleocapsida icosaedrica ,,core” si un
invelis de suprafata cu elemente dispuse radiar. Nucleocapsida este
alcatuita din urmatoarele componente: AgHBc, Ag HBe, ADN viral, AND
polimeraza si proteina X. AgHBc se gaseste la suprafata nucleocapsidei si se
mai numeste si antigenul ,,core” si se evidentiaza numai in
hepatociteRspunsul imun la AgHBc, prin producerea de anticorpi specific,
au un rol important in eliminarea VHB. Primii anticorpi ce apar sunt de tip
IgM anti-AgHBc. Ei semifica infectia acuta. Persistenta lor la un titru scazut
constituie un marker de infectie cronica. -Anticorpii IgG anti-AgHBc apar
mai tarziu si se coreleaza cu prezenta de AgHBs, adica prin raspuns imun
cellular de tip LT.
-AgHBe a fost evidentiat ulterior si se gaseste doar in cazurile in care
AgHBs este prezent. AgHBe este considerat un component al AgHBc si
rezulta din proteolia intracelulara a acestuia .Prezenta AgHBe indica
replicare virala si confirma o infectivitate marita transmisa atat perinatal
cat sip e orizontala. In fiecrae infectie cu VHB apar precoce si trazitor
AgHBe, dar persistenta in ser arata o replicare virala, adica o boala
activa in cadrul unei hepatite cronice.Disparitia AgHBe corespunde
deobicei vindecarii bolii, dar poate sa se asocieze si cu aparitia de
mutatii AgHBe cu hepatite severe fulminante, refractare sau care
evolueaza catre recaderi si cronicizare.
ADN viral este prezent in genom sub forma dublu catenara si partial
monocatenara. Genomul are 4 secvente: 1 gena S care codeaza
polipetidul AgHBs constituind proteina majora. Are rolul de a recunoaste
VHB de catre receptorii hepatocelulari si de a produce anticorpi
neutralizanti. 2 Gena C care codeaza proteinele nucleocapsidei adica
AgHBc si AgHBe. 3 Gena P care codeaza activitatea proceselor de
replicare virala ale VHB (ADNpolimeraza) 4 Gena X care codeaza
proteina X cu rol in patogeneaza leziunilor hepatice -Invelisul viral este
componenta externa a VHB si contine 3 tipuri de peptide : major, mare
si mediu. Toate aceste componente se numesc AgHBs. S-au indentificat
mai multe subtipuri de AgHBs. Replicarea virusurilor se face hepatic in
nucleul si citoplasma hepatica si extrahepatic in sistemul limfatic
periferic.
3 VIRUSUL HEPATITEI DELTA (VHD) A fost depistat numai la persoane
care au AgHBs pozitiv si s-a numit si virusul hepatitei non A non B. -VHD
este un virus ARN monocatenar , sub forma sferica, cu nucleocapsida si
un invelis. Nucleocapsida este formata din antigenul D (AgHD) si un ARN
viral. Invelisul virala deriva din AgHBs si asigura protectia exterioara a
virusului. Deoarece VHD nu-si poate forma un invelis singur si nu se
poate transmite in absenta VHB, el este considerat un virus stelit sau
virus defective.
4 VIRUSUL HEPATITEI C (VHC) Este un virus descoperit in hepatitele
posttransfuzionale, hepatite cronice, ciroze si carcinoame hepatice. -
VHC este un virus ARN monocatenar liniar cu diametru de 30-38 nm.
Genele din genom sunt de 2 tipuri: noncodante si codante. VHC prezinta
o variabilitate genomica mare -VHC este clasificat in tipuri si subtipuri.
Genotipurile sunt marcate cu cifre arabe si subtipurile sunt notate cu
literele mici ale alfabetului. -Genotipul 1 b se dobandeste mai frecvent
prin transfuzii si se asociaza cu risc crescut de cronicizare, fiind present
la varstnici. Genotipurile 2 si 3 sunt mai frecvente la tineri, transmise
prin administrarea pareneterala de droguri. Aceasta mare variabilitate
genomica creaza greutati in prepararea vaccinurilor. -Exista frecvente
coinfectii ale VHC cu VHB cu sau fara VHD cu risc crescut de cronicizare.
5 VIRUSUL HEPATITEI E -se intalneste mai frecvent in Asia, Africa,
America Centrala si de Sud si se manifesta ca epidemii hidrice de
hepatite acute la tineri si hepatite cu evolutii fulminanate la gravide si la
persoane cu transplant renal. -este un virus ARN monocatenar, de forma
sferica, cu diametrul de 27-34 nm fara invelis -genomul codifica
proteinele structurale si non structurale -exista un singur tip serologic 6
VIRUSUL HEPATIEI E -a fost izolat recent (1995) in plasma bolnavilor cu
hepatita cronica -VHG este un virus ARN monocatenar -este situat laturi
de VHC in familia Flavivirusurilor.
Diagnosticul de laborator
Testele de confirmare sunt de tip neutralizare si imunoblot. Markerii de
diagnostic sunt: -HVA : virusul hepatiei A (HVA), anticorpi IgM anti-VHA,
anticorpi IgG anti-VHA -HVC: Ag HC, anticorpi anti-VHC, anticorpi anti-
AgHC -VHB: Ag Hbs, Ag Hbe, IgM anti-AgHbc, IgG anti-Ag Hbc, Ac anti-Ag
Hbs -HVE: Ag HE, Anticorpi anti-VHE -HVG: AgHG, Anticorpii-VHG

Semificatia diagnostica a markerilor infectiilor hepatice poate fi

exprimata astfel:
-in HVA virusul este prezent in ficat, bila ,scaun, sange pana la instalarea
icterului, cand virusul mai persista in ficat, viremia infectivitatea si
eliminarea prin scaun scad rapid. Anticorpii anti-VHS se pot pune in
evidenta in scaun, pana se elimina virusul. Anticorpii de tip Ig M apar
precoce si persista cateva luni. In convalescenta predomina anticorpii de
tip IgG care au rol protector si persista toata viata.
-In HVB : AgHBs este purtator de virus si nu este totdeauna infectiv. Ag
Hbc semifica VHB in stare de multiplicare, infectivitate si este util pentru
cazurile in care Ag Hbe sunt negative. IgM anti-AgHbc arat o infectie
acuta sau o reinfectie, dar si riscul de cronicizare. IgG anti-Ag Hbc
persistent in timp arata cu valori crescute arata prezenta infectiei. In
timp, asociat cu anticorpii anti-Ag HBs indica instalarea imunitatii.
Anticorpii anti-Ag Hbs marcheaza instalarea imunitatii.
-In HVC se utilizeaza mai multe teste pentru detectarea anticorpilor anti-
VHC: amintim metoda recombinant immuno blat assay si determinarea
ARN-VHC prin reactia de amplificare a lantului polimerazei
-In HVD se deceleaza Ag VHD in hepatocite si intermitent in ser.
Anticorpii anti-VHD sunt din clasa Ig M si apar dupa 30-40 zile de la
instalarea infectiei.
-In HVE se deceleaza anticorpii IgM si IgG anti-*VHE care apar in 7-17%
in zonele endemice
-In HVG diagnosticul este serologic.
VIRUSURILE SINDROMUL DE IMUNODEFICIENTA ACUTA DOBINDITA
Definitie: Este produsa de HIV 1 si 2, cu o evolutie stadiala indelungata, cu
manifestari pandemice in toate tarile. Boala se manifesta cu o forma acuta
initial, urmata de o lunga perioada de sanatate aparenta si in final o
reexprimare clinica grava, cu evolutie progresiva, letala.
Etiologia bolii a fost stabilită de francezul Luc Montagner (1983) şi americanul
Robert Gallo (1984). Virusul HIV = retrovirus deoarece acest virus ARN posedă o
enzimă, reverstranscriptaza care transformă ARN-ul în ADN. Se cunosc 2
virusuri umane HIV1, HIV2 , 8 subtipuri HIV 1 (A-H) si 6 virusuri animale. Fac
parte din familia retrovirusurilor exogene , virusuri de tip ARN si au fiecare mai
multe subtipuri.Particula virala HIV 1 este de forma sferica, cu diametrul de
110-160 nm. La exterior este invelit de o membrana glicoproteica si o
membrane lipidica care inconjoara un miez cu nucleu cilindric.Anvelopa este
captusita spre interior de matricea virala.
Glicopreteinele anvelopei traverseaza membrana lipidica, au forma de maciuca si
rolul de a se atasa de receptorii specific ai limfocitelor.Anvelopa sufera o mare
variabilitate antigenica, de 100 de ori mai mare de cat la virusurile gripale si duce
la aparitia de mutatii..Genomul viral contine nucleotide care au rol de codificare
a proteinelor constitutive ale HIV. Aceste proteine sunt : reverstranscriptaza,
endonucleaza, proteazale si au rol in activitatea enzimatica a celulei virale, dar si
in replicarea virala. Asigura tropismul virusului pentru celula tinta gazda si
faciliteaza intrarea virusului in celula. Proteienele de structura ale virusului HIV 2
sunt diferite de cele ale virusurilor HIV 1 si determina aparitia in organismul
gazda de anticorpi specifici. Genele din genomul virusurilor au capacitatea de a
altera functia imunitara a celulei infectate gazda. Se stimuleaza secretia de
citochine care duc la proliferarea de celule tumorale.Infectia virala initiala poate
fi determinate de introducerea in organism a unei singure suse de virus care
poate da mai multe variante, fie prin introducerea de mai multe suse prin
contaminari repetate.
Replicarea virusurilor se face in mai multe etape: - prima etapa consta in
absorbtia si penetrarea virusurilor in celula.Ele se ataseaza pe receptorii CD4
ai limfocitelor T4 si fuzioneaza cu acestia. -virusul patrunde in citoplasma
limfocitului T4, are loc reverstranscrierea si apoi se integreaza in genomul
acestuia Urmatoarele etape sunt: transcriptia, translatia, asamblarea si
inmugurirea. Aici pot persista o perioada lunga de timp pana cand intervine
o reinfectie cu HIV sau o infectie secundara .Celulele sensibile pentru virusul
HIV sunt in primul rand limfocitele CD4 , infectia HIV genereaza lent si
progresiv efect pe sistemul imunitar , dar si pe sistemul nervos central.
Scaderea numarului de limfocite T duce la aparitia de simptome neurologice.
Se replica in numeroase tesuturi: ganglioni limfatici, creier, muschi etc, dar si
lichide biologice: sange, LCR etc. HIV poate infecta si celule epiteliale,
limfocite B transformate de celulele Epstein-Barr, monocite, astocite,
oligodendrocite, precursori medulari, fibroblasti, celule intestinale,
endoteliale.
- se formeaza virioni in celula gazda care apoi sunt eliberati, iar limfocitul este distrus Sunt
foarte rezistente in mediul exterior, dar sunt distruse de caldura uscata si umeda, adica
prin mijloacele clasice de sterilizare.

Simptomatologie Infectia primara se manifesta cu febra asociata cu eruptii cutanate,

transpiratii nocturne,oboseala, stare generala alterata, cefalee, inapetenta, artrlagii,
mialgii, greata, diaree, faringita, ulceratii bucale, scadere in greutate mai mult de 2,5 kg,
fotosensibilitate. Infectia asimptomatica dureaza perioade variabile: pana la 8 ani la adulti
si cateva luni pana la 3 ani la copii.In acesta perioada virusurile se inmultesc.Infectia
asimptomatica este in functie de varsta, starea sistemului imun si calea de
transmitere.Apare limfadenopatia generalizata care este un simptom important al
infectiei cu HIV. Sunt cuprinsi 2 sau mai multi ganglioni limfatici cu diametrul mai mare de
1 cm, elstici, nedurerosi, localizati inghinal sau in 2 locuri diferite si etiologia lor este
necunoscuta. Infectia simptomatica se instaleaza cu semne de imunodepresie minora. Se
manifesta cu astenie fizica, subfebrilitate, transpiratii nocturne, diaree trenanta peste o
luna, herpes zoster in diferite localizari, candidoza bucala recidivanta, sarcom Kaposi.
 SIDA
Afecteaza orice organ sau sistem, dar mai frecvent la nivelul plaminilor determina pneumonii bacteriene
si fungice care sunt cause frecvente de deces. La nivelul SNC determina meningita aseptica, encefalita,
neuropatie periferica, dementa. Dupa 2-8-10 ani de la infectie apare imunodepresia majora, care
evidentiaza un numar redus de limfocite T, iar limfocitele B numai produc anticorpi. Bolnavii fac infectii
oportuniste: pneumocistoza pulmonara, toxoplasmoza cerebrala, tuberculoza, candidoza esogagiana,
cryptosporodoza.
Diagnostic de laborator
1 Teste de screrning (de triaj) se fac teste imunoenzimatice Elisa.
2 Teste de certitudine:identificarea proteinelor specifice virale, imunoamprente, radioimunoprecipitare,
de imunofluorescenta, de diferentiere HIV1 si HIV 2, deteminarea anticorpilor.
Diagnosticul de certitudine se pune prin 2 investigatii pozitive: Elisa pozitiva si Western Blot pozitiva.
Reactii fals positive apar in boli hepatice, boli de colagen, malaria etc. Se pot face reactii rapide antigen
din serul testat cu anticorpi specifici, rezultat in 5 minute, se foloseste in zone endemice pentru
orientarea diagnosticului.
Epidemiologie: Izvorul de infectie este strict uman, prin pacientii in orice stadiu de evolutie a infectiei.
Contagiozitatea: apare dupa 3 saptamini de la infectie si dureaza toata viata, cu perioade de maxim risc
si de minim risc.Contagiozitatea este mai mica pentru HIV 2, decat pentru HIV 1.
Caile de transmitere
1 Orizontal
A. pe cale pareneterala prin: -transfuzii de sange sau derivate, -folosirea
nesterilizata a instrumentelor taietoare si intepatoare contaminate (valabil
pentru toxicomani, care utilizeaza calea intravenoasa si pentru personalul
sanitar).
B. Pe cale sexuala-cea mai frecventa in lume, virusul fiind prezent in titru
infectant in secretiile vaginale si spermatica. Orice forma de raport sexual
neprotejat poate transmite infectia (heterosexual, homosexual, oral, anal)
2 Vertical-maternofetal -transplacentar (deci intrauterin, sub 5% din cazuri) -
perinatal (calea principala incriminata in peste 90% dintre cazuri) -postnatal
cu ocazia suptului (fie datorita unor mici sangerari ale mameloanelor, fie
direct prin lapte, unde virusul se gaseste in titru infectant), dar si prin
ingrijiri neadecvate ulterioare.
 Gradul cel mai mare de risc se dovedesc transfuziile de sange infectat sau
subproduse ale acestuia, transmiterea perinatala, raporturile homosexuale, calea
heterosexuala sangeranda (femei la ciclu, raporturi sexuale brutale, violuri) sau in
cazul transmiterii concomitente a mai multor boli venerice printr-o potentare
reciproca, raporturi sexuale repetate cu acelasi partener seropozitiv sau cu mai
multi parteneri(prostituatele care nu se protejeaza), raporturi sexuale cu parteneri
in stadii de viremie maxima.
Riscul de infectie cel mai mic (de aproape 10 ori) in caz de accident de inoculare cu
ace contaminate la pesonalul sanitar (risc sub 1%), dar si raporturi hetro sexuale
intamplatoare, nerepetate. Riscul in aceste situatii este mai mare pentru femei,
decat pentru barbati, fara a exista vreo explicatie.
Nu exista risc de transmitere prin insecte intepatoare (tantari, paduchi, pureci,
plosnite, capuse), pe cale digestiva sau aerogena. Desi virusul este prezent in
saliva, nu are un titru infectant, astfel ca un pacient seropozitiv, nu este contagios
prin sarut, imbratisari, strans de mana si poate da desfasoare o viata sociala si
familiala normala.
 Receptivitatea este generala.
Masuri de combatere si profilaxie: Se refera la sursele de infectie HIV, caile de transmitere si
populatia receptive.
Profilaxia primara presupune:
-testarea femeilor fertile: prostituate, persoane cu parteneri multipli, soferi, persoane libertine
sexual, femeilor gravide, homosexuali, hemofilici, narcomani
-evitarea transfuziilor cu singe si derivate de singe si administrarea lor numai in cazuri absolut
necesare
-testarea tuturor flacoanelor de singe si derivate de singe si folosirea la nevoie a preparatelor
obtinute prin recombinare genetica
-folosirea seringilor, truselor, precum si a altor materiale de unica utilizare o singura data
-respectarea cu strictete a regulilor de sterilizare, asepsie, antisepsie mai ales in sectiile
chirurgicale, reanimare, stomatologie, dar si la saloanele de cosmetica, coafura, frizerie, piercing
-controlul clinic si de laborator la peroanelor la angajare si periodic, precum si prenuptial in
vederea depistarii precoce a bolilor cu transmitere sexuala
-folosirea mijloacelor de protectie (prezervativ) la persoanele cu parteneri multipli, homosexuali,
partener necunoscut, persoane purtatoare de boli cu transmitere parenterala (HIV, hepatita B si C
etc)
-persoanele depistate purtatoare de HIV vor fi educate in vederea limitarii transmiterii HIV.