Familia Picornaviridae

Caractere generale
• virusuri mici (22-30 nm), nude, cu simetrie icosaedrică,
genom viral de tip ARN monocatenar cu polaritate
pozitivă;

• capsida virală, reprezentată de 12 pentamere formate din

60 subunităţi (protomere) constituite din 4 polipeptide
(VP1-VP4), cu rol în ataşarea virusului la receptorii
celulari şi în diferenţierea antigenică a speciilor şi
serotipurilor;

• replicare intracitoplasmatică, cu eliberare prin liza

celulelor (excepţie virusul hepatitei A);

• include 3 genuri de interes medical: Enterovirus,

Rhinovirus şi Hepatovirus.
Atasare “creasta - canion”
 Genul Enterovirus
Caractere generale
• include virusuri cu transmitere predominent fecal-orală, rezistente
la pH acid, enzime proteolitice sau săruri biliare;

• subdivizate în
- poliovirus - ENTEROVIRUS C (3 serotipuri);
- coxsakievirus A (23 serotipuri);
- coxsakievirus B (6 serptipuri);
- echovirus (28 serotipuri);
- enterovirus 71;
• determină frecvent infecţii asimptomatice imunizante, ce conferă
protecţie faţă de infecţia cu acelaşi tip de virus;

• sunt lipsite de Ag cu specificitate de grup;

• nu dispunem de agenţi terapeutici cu activitate pe enterovirusuri.
Virusurile poliomielitei
• prezintă 3 serotipuri diferenţiate prin testul de
neutralizare, cu patogenitate exclusivă pentru om;

• aprox. 90% din infecţii sunt asimptomatice;

• 4 tipuri de manifestări clinice:
- boala “minor”;
- meningită limfocitară;
- forma majoră, cu paralizii de tip flasc;
- forma bulbară cu prognostic vital rezervat;
 Poliomielita
 poliomielita afecteaza in special copiii sub vasta de 5 ani

 1/200 infectii conduc catre paralizie ireversibila; din randul celor paralizati, 5 –
10% mor atunci cand muschii respiratori vor deveni imobili;

 numarul de cazuri de polio a scazut peste 99%, din 1988, de la un numar de

cazuri estimate de 350.3000 la 416 cazuri raporatate in 2013; reducerea este
rezultatul unui efort mondial de a eradica boala;

 in 2014, numai 4 tari raman polio-endemice; in 1988 erau 125 de tari;

 cata vreme un singur copil ramane infectat, copii din toate tarile sunt la risc de
a contracta poliomielita;

 in cele mai multe tari, sunt luate masuri de supraveghere efectiva si de

imunizare.
 Simptomele poliomielitei
 Poliomielita este o boala contagioasa produsa de
poliovirusuri, care invadeaza sistemul nervos si care pot
produce paralizie totala in decurs de cateva ore;

 Virusul se transmite pe cale fecal-orala, sau mai putin

frecvent, prin intermediul apei / alimentelor contaminate;

 Replicarea are loc in intestin;

 Simptomele initiale sunt febra, oboseala, cefalee, voma,

redoarea cefei, dureri la nivelul membrelor;

 1/200 infectii conduce catre paralizie ireversibila (de obicei la

nivelul gambelor);
Receptivitatea
 Persoane la risc:
◦ Polio afecteaza in special copii sub varsta de 5
ani;

 Preventia:
◦ Nu exista tratament pentru polio; poate fi doar
prevenita;
◦ Vaccinul anti polio, cu administrare multipla,
poate proteja un copil pentru tot restul vietii.
 1580–1350 BC
An Egyptian stele portrays a priest with a withered
leg, suggesting that polio has existed for
thousands of years.
“Iron lung”
 Virusurile poliomielitei
• profilaxie specifică prin vaccinare cu cele 3 serotipuri:
- vaccin inactivat (Salk) pe cale injectabilă;
- vaccin viu atenuat (Sabin) cu administrare orală.
Enterovirusuri nepoliomielitice
• pot determina infecţii subclinice sau cu manifestări
diverse:
- neurologice: meningite cu lichid clar, encefalite,
ocazional forme paralitice;

- cardiace şi musculare: miocardite sau pancardite,

pleurodinia (boala Bornholm);

- cutanate şi mucoase: herpangina, boala mână-picior-

gură, erupţii cutanate;

- oculare: conjunctivite hemoragice, keratite;

- respiratorii: rinofaringite, bronşeolite;
- digestive: boală diareică;
Herpangina
Boala mână-picior-gură
Conjunctivite hemoragice
Enteroviruses ‘diseases
 Scopurile diagnosticului in
enteroviroze
 Clasificarea enterovirusurilor ca :
◦ -virus polio/ virus non polio
◦ -virus poliomielitic vaccinal/ sălbatic

 Sedii permisive : nasofaringele şi tractul

digestiv. Evidenţierea enterovirusurilor în
aceste sedii trebuie interpretată cu prudenţă.

 Sedii nepermisive: LCR, sânge, tractul genito-

urinar. Evidenţierea enterovirusurilor în aceste
sedii este sinonimă cu infecţia.
 Diagnosticul etiologic al
enterovirozelor
 Diagnostic direct:
◦ izolarea (inocularea produselor patologice pe
gazde receptive de laborator) şi identificarea
enterovirusurilor

 Diagnostic indirect
◦ diagnostic serologic care vizează acordarea
semnificaţiei de agent etiologic pentru un
enterovirus faţă de care s-au evidenţiat
dinamica semnificativă sau seroconversia.
 Diagnostic direct
 cultivarea este cea mai utilă metodă de diagnostic

 produse patologice:
◦ - materii fecale
◦ - lichid de spălătură faringiană
◦ - LCR pentru diagnosticul meningitei (dar nu şi pentru diagnosticul
poliomielitei)
◦ - exudat conjunctival
◦ - raclat corneean

 deoarece eliminarea de virus este intermitentă se preferă

recoltarea a cel puţin 2 probe, 2 zile consecutiv, de preferat în
primele 5 zile de boală.

 la pacienţii decedaţi suspecţi de poliomielită se examinează probe

din segmentul lombar şi cervical al măduvei spinării şi conţinutul
colonului.
Izolarea virusului:

1. Culturi de celule
◦ - culturile primare (rinichi de maimuţă)
◦ - linii permanente HeLa
 Evidenţierea : efectul citopatic (rotunjirea şi
desprinderea celulelor de pe suport, creşterea
refringenţei)

2. Şoricei nou-născuţi (Virusurile Coxsackie)

◦ - cale de inoculare : intraperitoneală, subcutanat,
intracerebral
◦ Evidenţierea : apar semne caracteristice de boală:
 - tulpinile de virus Coxsackie A determină paralizii de tip flasc ale
membrelor care se generalizează şi duc la moartea şoricelului
 - tulpinile de virus Coxsackie B determină tremor, spasm
muscular generalizat, paralizii de tip spastic, ataxie, semne de
encefalită.
 Identificarea virusului
 Reacţia de neutralizare pe culturi de celule şi animale de
laborator (sunt puse în contact in vitro tulpina de virus cu
seruri specifice de tip după care se inoculează la gazde
receptive)

 RIH - se aplică doar pentru acele tipuri de virusuri ECHO

sau Coxsackie care au capacităţi hemaglutinante.

 Latexaglutinarea – determină rezultate similare cu RIH

 RFC: puţin utilizată datorită reacţiilor heterologe şi a

dificultăţilor de preparare a serurilor pe animale de
laborator.
 Diagnosticul serologic:
 se recoltează serul I şi II
 se aplică criteriile de semnificatie clinică a anticorpilor
izolaţi

 Concluzii:
 Enterovirusurile izolate din LCR au semnificaţie
clinică.
 Având în vedere larga răspândire a enterovirusurilor
în rândul populaţiei aparent sănătoase şi eliminarea
lor uneori, timp de mai multe săptămâni, pentru
enterovirusurile izolatele din materii fecale, conţinut
intestinal sau lichid de spălătură faringiană precizarea
semnificaţiei lor clinice se realizează cu ajutorul
AUTOSERODIAGNOSTICULUI.
 Autoserodiagnosticul:
 se recoltează produsul patologic de la pacient, din care se
izolează tulpina de enterovirus
 se recoltează serul I şi II
 se realizează o reacţie antigen-anticorp folosind ca antigen
virusul izolat de la pacient
 dacă se evidenţiază seroconversie sau dinamică semnificativă
- tulpina infectantă este responsabilă de episodul acut
investigat; în caz contrar semnifică eliminare îndelungată după
un episod anterior.
 Reacţii fals negative: - tulpini de virus slab antigenice
 - apariţia tardivă a anticorpilor
 Reacţii fals pozitive – reacţii heterologe, deoarece apariţia Ac
anti EV poate induce creşterea Ac anamnestici faţă de alte
virusuri.
 Metode rapide de diagnostic:
 ME-în cercetare

 IF de tip indirect pentru evidenţierea

Virusului Coxsackie B1

 ELISA pentru identificarea Ig G sau Ig M anti

Coxsakie B

 PCR- permite identificarea tulpinii infectante

şi încadrarea ei (tip salbatic /tip vaccinal)
Argumente pro / contra eradicare
 nu exista rezervor  poate induce boala la
animal; animale;
 transmiterea nu se  majoritatea sunt
face pe cale infectii inaparente;
respiratorie;
 sunt doar 3 serotipuri;  Bulgaria, 2001: 2 cazuri
 existenta vaccinului tulpini salbatice;
oral, usor de  Botswana, 2004;
administrat  Camerun, 2006;
 virusul salbatic a fost  Siria , 2013 (13 cazuri).
eliminat din multe
zone ale globului.  Global Alert and
Response (GAR)
 10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
1. Poliomielita continua sa paralizeze copii

 desi poliomielita este de domeniul trecutului in

cea mai mare parte a lumii, boala inca exista si
afecteaza copii sub 5 ani;

 1/200 infectii conduce catre paralizie ireversibila,

in special la nivelul picioarelor;

 in randul celor paralizati, 5 – 10% vor muri din

cauza imobilizarii muschilor respiratori.
 10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
2. Eradicarea poliomielitei la nivel global
este realizata in proportie de 99%;

 in 1988, cand a fost lansata Initiativa Globala

de Eradicare a Poliomielitei, se inregistrau >
350000 / an paralizii produse de virusurile
polio;

 de atunci, numarul cazurilor de polio au

scazut cu > 99% (numai 416 cazuri raportate
in 2013).
 10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
3. Doar 3 tari nu au reusit stoparea
transmiterii poliomielitei:

 Afghanistan, Nigeria si Pakistan.

 provocarile din aceste tari se refera la

insecuritate, sisteme de sanatate sarace si igiena
deficitara;

 polio se poate raspandi din aceste tari “endemice”

si poate infecta copii din alte tari cu o vaccinare
mai putin adecvata.
 10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
4. Spre deosebire de alte boli, polio poate fi
complet eradicata:

 sunt 3 subtipuri de tulpini salbatice ale virusului polio

si nici unul din ele nu pot supravietui in afara
organismului pentru perioade lungi de timp;

 daca virusul nu gaseste o persoana nevaccinata pe

care sa o infecteze, nu va supravietui;

 tipul 2 de poliovirus salbatic a fost eradicat in 1999,

iar numarul de cazuri infectate cu poliovirus salbatic 3
este foarte scazut.
 10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
5. sunt disponibile vaccinuri efective si ieftine
pentru prevenirea poliomielitei

 Sunt 2 forme de vaccinuri disponibile:

◦ OPV – oral polio vaccine;
◦ IPV – inactivated polio vaccine

 Deoarece OPV este un vaccin cu administrare

orala, poate fi administrat de oricine, inclusiv de
catre voluntari;

 O doza de OPV costa ~ 11 centi $

 10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
6. efortul mondial de eradicare a poliomielitei este cel
mai mare parteneriat public – privat pentru
sanatatea publica;

 este de fapt cel mai mare proiect coordonat international,

din istorie;

 implica participarea guvernelor nationale, a OMS, a Rotary

International, CDC, UNICEF si este sustinut de parteneri
cheie cum ar fi Fundatia Bill si Melinda Gates.

 reteaua implica mai mult de 20 milioane voluntari din

intreaga lume, care au imunizat aproape 3 bilioane de copii in
ultimii 20 ani.
 10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
 7. vaccinarea la scala larga ajuta la instalarea rapida a
imunitatii

 Global Polio Eradication Initiative sustine tarile in asigurarea

vaccinarii anti polio la scara larga;

 Cand India era inca polio-endemica, au fost implicati:

◦ 2.3 milioane de persoane care au asigurat vaccinarea,
◦ au fost utilizate 200 milioane doze de vaccin,
◦ 6.3 milioane pachete de gheata,
◦ au fost vizitate 191 case si
◦ au fost imunizati 172 milioane de copii:
◦ toate acestea au fost realizate in doar o runda de imunizare la
nivel national.
 10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
8. pentru eradicarea poliomielitei
trebuie vaccinati toti copii;

 aceasta implica vaccinarea si a copiilor din

cele mai sarace zone ale globului;

 pentru distribuirea corecta a vaccinului in

orice zona a globului, se utilizeaza orice tip
de transport: de la magari, la motociclete si
la elicoptere, pentru a acoperi ariile aflate in
conflict sau cu acces dificil.
 10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
9. sunt implicate persoane, strategii si
resurse finantate, pentru a favoriza
initiativele de sanatate;

 Strategiile de a gasi si de a localiza fiecare

copil pot fi aplicate si in alte initiative de
sanatate publica;

 Echipa de vaccinare poate sa realizeze si alte

interventii de sanatate, cum ar fi, de exemplu,
administrarea de vitamina A.
 10 Informatii despre eradicarea
poliomielitei
10. Poliomielita poate fi eradicata !

 in 2011, fetita pe nume Rukhsar Khatoon a fost

ultimul caz de paralizie produsa de polio in India;

 regiunea de Sud Est a Asiei, OMS a fost declarata

polio – free in 2014, ceea ce a condus la declararea a
80% populatiei globului ca traind in regiuni polio free
certificate.

 lumea poate fi eliberata de amenintarea poliomielitei

prin participarea tuturor, de la parinti la guverne ,
lideri politici si comunitatea internationala.
 Cronologia eradicării poliomielitei
în România
 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a sărbătorit, la 21
iunie 2012, la Copenhaga, zece ani de când Regiunea OMS
Europa (53 de ţări) a fost certificată „liberă de poliomielită“.

 Amintim că, după eradicarea variolei (9 decembrie 1979),

Adunarea Mondială a Sănătăţii a lansat, în 1988, iniţiativa de
eradicare globală a poliomielitei, boală care întrunea criteriile
necesare lansării unui astfel de program:
◦ problemă globală de sănătate publică;
◦ existenţa unui singur rezervor (omul);
◦ existenţa a două vaccinuri excelente, capabile – în grade diferite
– să întrerupă circulaţia virusurilor;
◦ existenţa numai a trei serotipuri imunologice, relativ stabile
genetic;
◦ cost convenabil al vaccinului polio oral (VPO).
 Poliomielita în România
 În ţara noastră, au evoluat mai multe episoade epidemice, în
anii 1927, 1955, 1980–1982 (221 de cazuri, determinate de
virusuri polio sălbatice tip 2 şi 3) şi în perioada 11 noiembrie 1990
– 25 aprilie 1992 (13 cazuri, determinate de virusul polio sălbatic
tip 1, care a implicat în special copii romi nevaccinaţi, mulţi dintre ei
infectaţi cu virusul imunodeficienţei umane HIV).

 Ultimul caz de poliomielită din România (aprilie 1992) a

fost tot un copil de etnie romă, din judeţul Giurgiu, care nu
fusese niciodată vaccinat.

 În 2002, a fost elaborat şi adoptat „Planul naţional de acţiune

pentru menţinerea statutului fără poliomielită din momentul
certificării regionale până la certificarea globală“ (nr. DB
5.278/22.08.2002), care apoi a fost actualizat periodic.

 Obiectivul principal al acestui plan este de a reduce riscul de

răspândire, în urma unui eventual import, a poliovirusurilor sălbatice
şi a poliovirusurilor derivate din virusurile vaccinale (VDPV – vaccine
derived polioviruses) circulante în ţările endemice şi în cele recent
reinfectate.
 Vaccinarea antipolio în
România
 În România, de-a lungul timpului, au fost disponibile şi
utilizate cele două tipuri de vaccinuri şi anume: vaccinul
polio inactivat (VPI) de tip Salk – primul vaccin polio,
înregistrat pentru prima dată în anul 1955, în SUA;
vaccinul polio oral (VPO) de tip Sabin, autorizat în 1961
ca vaccin monovalent şi în 1963 ca vaccin polio
trivalent.

 În perioada 1957–1961, s-a utilizat vaccin polio

inactivat (Salk), iar din 1961 s-a introdus vaccinul polio
oral (Sabin), astfel: 1961–1962 s-a utilizat un vaccin
polio oral rusesc; 1963–1990 vaccin polio oral produs la
Institutul Cantacuzino; 1990–2008 – vaccin polio oral de
import.
 Episodul Babadag 2002
 În ultimii ani, s-a demonstrat posibilitatea apariţiei tulpinilor derivate din
vaccinul polio (VDPV), acele tulpini care prezintă mai mult de 1% mutaţii
la nivelul regiunii genomului care codifică proteina capsidală VP1 în
comparaţie cu tulpina Sabin, homotipică originală. Serotipurile Sabin 2 şi
3 reversează mai uşor la fenotipul neurovirulent în comparaţie cu
serotipul 1; niciun serotip nu este genetic stabil.

 La Babadag (Tulcea) a fost izolată în luna iulie 2002 o tulpină VDPV din
intestinul a nouă copii, dar numai unul a dezvoltat boala paralitică.
Factorii gazdei, vârsta (cinci luni) şi factorii genetici au favorizat apariţia
bolii în urma infecţiei intestinale cu tulpina neurovirulentă recombinant
Sabin 1/Sabin 2/Sabin 1. Din cei opt contacţi cu vârste cuprinse între 1
şi 5 ani numai unul fusese vaccinat anterior cu două doze de VPO.

 Episodul Babadag 2002 ne arată că şi în cadrul unei ţări certificate

„polio-free“ care continua vaccinarea cu VPO pot apărea şi circula tulpini
derivate din vaccin (VDPV) dacă există grupuri populaţionale nevaccinate
sau incomplet vaccinate şi care trăiesc în condiţii socio-economice
particulare.
 Genul Rhinovirus
• include virusuri cu structură şi replicare asemănătoare cu
enterovirusurile;

• spre deosebire de acestea

- sunt sensibile la pH acid;
- temperatura optimă de cultivare este de 330C;
• sunt descrise > 100 serotipuri;
• agenţi etiologici ai guturaiului, cu transmitere prin intermediul
mâinilor contaminate sau prin aerosoli;

• diagnosticul de laborator nu este utilizat curent;

• nu dispunem de tratament şi metode de profilaxie specifică.
 Human diploid fibroblasts infected
Human rhino virus with Rhinovirus (100X)
Genul Hepatovirus

• include virusul hepatitei A (vezi hepatitele virale).

Familia Reoviridae
Caractere generale
• virusuri cu aspect sferic (60-80 nm), nude, cu dublă
capsidă icosaedrică şi genom de tip ARN bicatenar
segmentat, cu replicare intracitoplasmatică;

• 4 genuri includ virusuri izolate de la om

- Orthoreovirus care determină cel mai frecvent infecţii
asimptomatice, fiind uneori asociaţi cu infecţii
respiratorii sau digestive;

- Coltivirus şi Orbivirus care determină boli febrile

uneori complicate cu encefalite, pericardite sau
hemoragii, transmise prin artropode hematofage
(arbovirusuri);

- Rotavirus, agenţi etiologici ai bolii diareice acute, în

special la copii < 3 ani.
Genul Rotavirus
• denumirea este legată de aspectul caracteristic al
virusului la m.e.(stratul intern al capsidei are contur
zimţat iar statul extern este neted);

• Ag capsidale (VP1-VP7) au specificitate de grup,

subgrup şi tip, din cele 7 grupe (A-G), 3 au fost izolate de
la om, cele mai frecvente tulpini fiind din grupa A;

• determină diaree apoasa cu deshidratare la copilul de

vârsta mică, uneori cu evoluţie epidemică, în zona
temperată frecvenţa maximă fiind in lunile de iarnă;
Genul Rotavirus
• virusul se elimină masiv prin scaun în primele zile de
boală (108-1011/g), putând fi evidenţiat la m.e.;

• diagnosticul de laborator se bazează pe identificarea Ag

virale în probele de scaun prin latexaglutinare sau
ELISA;

• tratament prin reechilibrarea hidroelectrolitică;

• în studiu un vaccin anti-rotaviral viu atenuat.
Agenţi etiologici virali mici sferici
ai bolii diareice
• fac parte din familiile Caliciviridae (virus Norwalk şi Norwalk-like)
şi Astroviridae;

• virusuri nude, ARN monocatenar de sens pozitiv, nu au putut fi

cultivate pe culturi de celule;

• dimensiuni cuprinse între 27-35 nm;

• determină forme autolimitate de boală, cu transmitere fecal-orală;
• diagnostic prin imuneletronomicroscopie sau ELISA, accesibile
laboratoarelor de cercetare;

• nu dispunem de tratament şi metode de profilaxie specifică.

Familia Rhabdoviridae
Genul Lissavirus
Virusul rabic
• aspect de glonţ (180/75 nm), genom tip ARN
monocatenar de sens negativ, capsida helicală cu peplos
în care sunt implantaţi spiculi constituiţi din glicoproteina
G cu rol de ligant (stimulează Ac cu rol protector);

• prezintă neurotropism, fixându-se pe receptorii pentru

acetilcolină de pe suprafaţa neuronilor din creier şi
măduvă, pătrunde prin endocitoză, replică în citoplasmă şi
părăseşte celula prin înmugurire;
Virusul rabic
• propagare pe cale centrifugă prin nervii periferici spre
glandele salivare si alte ţesuturi;

• nucleocapside acumulate în citoplasma neuronilor

infectaţi formează incluzii i.c. (corpusculi Babeş-Negri);

• cultivă pe culturi de celule, embrioni de raţă, animale de

laborator (inoculare intracerebrală la şoricei n.n.).
 Negatively stained Rhabdovirus
as seen through an electron
Rabies virus budding microscope. Notice the bullet
from an inclusion shape of the virus (A). See the
(Negri body) into the "bee hive" like striations of the
endoplasmic RNP (B). Notice the
reticulum in a nerve glycoprotein spikes in the outer
cell. A = Negri body. member bilayer (C).
B = abundant RNP in
the inclusion. C =
Budding rabies virus.
Direct fluorescent antibody test

Positive dFA Negative dFA

PCR test results for rabies virus. The arrows
indicate positions of positive bands
Infecţia rabică la om
• zoonoză acută mortală care afectează animale sălbatice
sau domestice, transmisă la om prin saliva acestora care
ajunge în plaga muşcată sau zgâriată;

• incubaţie variabilă, virusul migrând centripet pe cale

nervoasă spre SNC;

• encefalomielita rabică evoluează în 3 stadii clinice:

prodromal (2-4 zile), de excitaţie (3-5 zile) şi paralitic;

• deces prin insuficienţă acută cardio-respiratorie;

Infecţia rabică la om
Diagnostic de laborator
• intravitam: evidenţierea virusului în biopsie de piele
sau în salivă prin IF, ELISA sau prin inoculare pe
culturi de celule;

• la cei decedaţi:
amprente sau secţiuni de creier
(cornul Amon) cu evidenţierea corpusculilor Babeş-
Negri sau mai spcific prin IF.
 1.Diagnosticul direct
 La animal: examinăm- fragmente de biopsie
creier, măduva spinării, glandele salivare,
cornee.
 Secţiunile din creier (cornul lui Amon,
hipocamp, cerebel) sunt utilizate pentru:
 - MO - corpusculii Babeş Negri
 - IF - permite aprecieri semicantitative
privind încărcătura antigenică
 - PCR - în centrele de referinţă pentru
Lyssavirusuri.
 La om, pre-mortem
 Produse recoltate:
◦ raclat corneean
◦ biopsie cutanată ( se recoltează 10 foliculi piloşi de la nivelul cefei)
◦ biopsie de la nivelul mucoasei bucale
◦ salivă

Cultivarea se face pe - culturi de celule

- şoricei: apar paralizii spastice în trei săptămâni
Identificarea:
 IF: pe preparate de creier de la animale cu boala experimentală
 RN: pe soarece cu seruri specifice mono şi policlonale
 ELISA/IF - identificarea antigenelor

 Post mortem- se recoltează orice produs din zonele de elecţie

 Diagnosticul serologic
 NU este util datorită evoluţiei rapide şi
fatale a bolii

 evaluarea eficienţei vaccinării; la toate

personele investigate pentru demonstrarea
prezentei Ac după vaccinările ante- sau
postexpunere s-a demonstrat creşterea
titrului anticorpilor

 Serologia - utilă la cei care trebuie

revaccinaţi.
 Profilaxia specifică
Nu există tratament al infecţiei rabice manifeste clinic

• la persoanele cu risc de a face infecţie rabică se administrează

o doză de Ig specifice şi 5 doze de vaccin (zilele 0, 3, 7, 14 şi
28 zile) reprezentat de virus cultivat pe culturi de celule,
inactivat;

• când animalul suspect este ţinut sub observaţie şi rămâne

sănătos în ziua a 10-a de la muşcătură, se sistează vaccinarea;

• la persoanele expuse riscului profesional se recurge la o

schemă diferită de vaccinare care asigură o protecţie timp de 2
ani;

• vaccinarea animalelor de agrement (câini, pisici);

• în experiment, un vaccin viu atenuat pentru profilaxia infecţiei
rabice la animale sălbatice (vulpi).
Arbovirusuri
 Arbovirusurile (arthropode borne viruses)
reprezintă un grup de peste 400 de virusuri
care se transmit mai ales, dar nu exclusiv, prin
artropode: ţânţari, căpuşe, păduchi, etc.

 Iniţial grupate ca arbovirusuri, dar, în prezent

denumirea nu mai este agreată de taxonomişti
deşi este menţinută măcar din motive didactice.
 Definiţie: arbovirusurile reprezintă acea
entitate ecobiologică alcătuită din mai
multe familii virale:
 flavi-,
 toga-,
 bunyav-
 reov-
 la care transmiterea prin vectori este
esenţială în realizarea lanţului
epidemiologic.
 Din cele peste 400 de arbovirusuri doar
15-20% au fost izolate de la om, iar recent
au fost clasificate în aceste 4 familii, care
reunesc cele mai importante arbovirusuri;

 pentru zona României şi ţările limitrofe

sunt mai importante următoarele virusuri:
 Virusuri cu genom cu sens pozitiv

 Flaviviridae: grupul encefalitei ruse de primăvară, West Nile,

ocazional Denga, virusul febrei galbene (nu este de interes pentru
ţara noastră dar ridică probleme deosebite pe glob).
 Complet diferit biologic: virusul hepatitie C (genul Hepacivirus).
 Togaviridae: genul Alphavirus (virusul Sindbis), genul Rubivirus
(virusul rubeolei, complet diferit de arbovirusuri ca biologie).

 Virusuri cu genom cu sens (-)

 Bunyaviridae: grupul bunyamwera, agenţii febrei hemoragice de

Crimeea, genul Hantavirus.
 Arenaviridae: genul Arenavirus (virusul choriomeningitei
limfocitare - VCML, virusul febrei de Lassa).
 Patogenie şi tablou clinic: omul este implicat
accidental în ciclul natural al arbovirusurilor, prin
înţepătura ţânţarilor, căpuşelor, flebotomilor.

 Nu se înscriu în acest model febra galbenă urbană şi

denga, care pot fi transmise şi interuman, prin
ţânţari.

 In cazul meningoencefalitei central-europene, cu

evoluţie difazică, pe lângă transmiterea prin intermediul
căpuşelor infectate s-a mai semnalat transmiterea prin
lapte nefiert de la capre şi vaci infectate.

 Arenavirusurile şi Lyssavirusurile febrelor hemoragice se

pot transmite şi pe cale aero-digestivă.
 Înţepătura insectelor hematofage infectate este urmată de
replicarea arbovirusurilor în endoteliul vascular şi în celulele
sistemului fagocitic mononuclear din ganglionii limfatici,
splină, ficat, etc.

 Ulterior se instalează viremia, care, la rândul ei, poate

reprezenta punctul de plecare pentru infectarea altor insecte.

 După o incubaţie de 4-7 zile, in paralel cu evoluţia viremiei, se

notează un debut de tip pseudo-gripal (febră, cefalee, frisoane).

 Infecţia se poate limita la acest stadiu sau, alteori, când replicarea

virusului are loc la nivelul unor organe ţintă se instalează
manifestările clinice specifice.
 Majoritatea infecţiilor arbovirale evoluează
subclinic sau se manifestă cu:

 febră, artralgii cu/sau fără erupţie

cutanată
◦ boala cu virusul Sindbis,
◦ febra Denga,
◦ febra de West Nile,
◦ febra papataci.
 febră şi hemoragii (febra hemoragică Denga, febra
galbenă, febra hemoragică de Omsk, febra hemoragică
de Crimeea-Congo, febra determinată de virusul Ebola
sau Marburg, etc);

 febră, hemoragii, hepatită şi nefrită (ex.: febra cu

virusul Hantaan);

 simptome tipice pentru encefalite: encefalita ecvină de

Est, de Vest, encefalita rusă de primăvară-vară, encefalita
japoneză, etc.
 Diagnostic de laborator: izolarea este posibilă, din sânge,
în primele 2-4 zile de boală sau de la nivelul organelor ţintă
(în cazul deceselor).

 Precauţii deosebite la manipularea probelor! Nivel de

siguranţă microbiologică 4.

 Gazde de laborator receptive: cel mai sensibil este

şoarecele sugar, de 1-3 zile, după inocularea
intracerebrală.

 Au fost puse la punct şi metodele de cultivare pe CC,

urmate de identificarea prin IF.

 Diagnosticul serologic este posibil prin: RIH, RFC sau RN.

Cel mai util, evidenţierea IgM pentru diagnosticul precoce.
 Familia Togaviridae, genul Alphavirus: reuneşte agenţii
etiologici ai:
- encefalitei ecvine de Est,
- de Vest,
- virusul Sindbis, etc.
 Sunt virusuri învelite, cu diametrul de 65–70 nm, sferice,
capsidă isosaedrică, genom ARN m.c. cu sens pozitiv.
 Se replică în citoplasmă şi înmuguresc prin membrana
citoplasmatică.
 De interes pentru zona Europei de Est este virusul
Sindbis.
 Denumiri : boala virusului Sindbis, poliartrita
epidemică cu rash.
 Caracteristici: virion sferic, învelit, 40-70 nm, genom
mc., ARN (+).
 Sensibil la dezinfectante uzuale (70% etanol,
hipoclorit de sodiu 1%, glutaraldehidă 2%), la
inactivarea prin căldură, UV, radiaţii gamma, frig.
 Rezistă în picături de sânge, 2 zile, la temperatura
camerei.
 Tablou clinic: boală febrilă cu evoluţie autolimitată.

 Debut brusc cu febră, exantem, artralgii sau artrită

(exantemul poate precede, cu 1-2 zile, apariţia
artralgiilor).

 Exantemul de la nivelul trunchiului se extinde la faţă,

picioare, palme, plante şi durează aproximativ 10 zile.

 Rar, icter şi leziuni miocardice. Uneori infecţia evoluează

subclinic.
 Răspândire: Africa, Asia, Australia, Orientul Mijlociu,
Europa de Est, Scandinivia.

 Gazde: omul, mamiferele, păsările.

 Rezervorul de virus: păsările, iar vectorii sunt specii de

ţânţari (Anopheles, Aedes, Culex şi Culista spp).

 Modul de transmitere: prin înţepătura ţânţarului

infectat.

 Incubaţie: maximum 7 zile. Nu s-au semnalat transmiteri

interumane.

 Nu există antiviral specific. Nu există vaccin şi nici

metode de prevenţie specifice.
 Genul Rubivirus, familia Togaviridae, cu virusul
rubeolei ca reprezentant.
 Familia Flaviviridae: sunt virusuri ARN sferice, 40-60
nm, învelite, capsidă icosaedrică, genom ARN (+);
înmuguresc prin reticulul endoplasmatic.

 Genul Flavivirus, cu virusul febrei galbene ca

reprezentant.

 Febra galbenă (FG) este o boală virală care

evoluează epidemic în Africa şi America de Sud, fiind
descrisă în urmă cu aproximativ 400 de ani.

 Denumirea de “febră galbenă” este legată de icterul

prezent la unii pacienţi.
Virusul febrei galbene
 Agentul etiologic

 In regiunea Africii de Est şi de Vest, circulă două tipuri de

virus genetic distincte (numite topotipuri).

 In America de Sud au circulat două tipuri diferite de virus,

dar, din 1974, a fost identificat un singur agent etiologic al
izbucnirilor epidemice.

 Deşi diferite antigenic, vaccinul anti-VFG este unic, sigur şi

eficient în proporţie de 95%.
 Forme evolutive

 Forma silvatică (sau de junglă) este întâlnită în jungla tropicală; boala

este întâlnită la maimuţe infectate de ţânţari.

 Transmiterea de la o maimuţă la alta este posibilă prin intermediul

ţânţarilor, iar omul este accidental infectat, înregistrându-se cazuri
sporadice de boală.

 Febra galbenă urbană poate înregistra epidemii importante.

 Ţânţarii, în special cei din specia Aedes aegypti transmit boala de la o

persoană la alta.

 Forma intermediară este semnalată în zonele umede sau semi-

umede ale savanei africane unde se înregistrează epidemii neextensive,
spre deosebire de cele urbane care, însă, înregistrează puţine cazuri
fatale. Ţânţarii semi-domestici infectează atât oamenii cât şi maimuţele.
 Mortalitatea poate atinge 50% în cazurile
severe, cu o medie de 20% pentru
celelalte forme de manifestare.

 De regulă decesul se înregistrează în a 10-

a zi de boală prin colaps circulator, delir şi
comă
 Diagnostic de laborator, vezi febra denga.

 Tratament specific: nu există.

 Familia Flaviviridae mai cuprinde:

 virusurile encefalitelor transmise de

ţânţari (encefalita de St. Louis, encefalita
japoneză, etc);

 virusurile encefalitelor transmise prin

căpuşe (encefalita central europeană,
encefalita rusă de primăvară-vară);

 virusurile febrei Denga.

 Virusul febrei de West Nile face parte din
această familie şi a fost recent implicat în epidemii
de meningoenecefalită în ţara noastră (1996-
1997, şi cazuri sporadice mai recent).

 De regulă, boala este încadrată in grupul

arbovirusurilor care determină: febră, artralgii cu
sau fără exantem.

 Este un virus transmis prin ţânţari.

 Sursa de virus: păsările migratoare.

Virusul West-Nile
 Izolat pentru prima dată în 1937 în provincia West
Nile, din Uganda.

 Izbucniri epidemice cu acest virus au fost semnalate în

Egipt, Israel, Africa de Sud, Asia, Europa.

 Ultimele izbucniri s-au semnalat în America de Nord,

Franţa, Israel (2000), Rusia (1999) şi România (1996-
1997).

 Caracterele epidemiei din 1996 au fost: concentrarea

cazurilor în mediul urban, frecvenţa formelor grave şi a
deceselor la vârstnici, diseminarea vectorilor (ţânţari
din specia Culex pipiensis) într-un teritoriu unde
populaţia era neprotejată imunologic (absenţa
circulaţiei virusului anterior).
 Patogenia: prezenţa virusului în sânge şi LCR se semnalează în
perioada de incubaţie şi prima săptămână de boală.

 In cazurile severe prezenţa Ac intratecal, o precede pe cea a celor

serici.

 Evidenţierea Ac IgM peste 6-8 săptămâni sugerează posibilitatea

persistenţei virale.

 Tablou clinic: evoluează ca meningite, meningoencefalite sau

encefalite. Multe infecţii sunt subclinice.

 Confirmarea s-a realizat (în cazul epidemiei din ţara noastră, din
1996) prin diagnostic serologic prin evidenţierea Ac de clasă IgM în
ser sau/şi LCR, prin evidenţierea Ac de tip IgG în LCR sau pe baza
seroconversiei IgG pe două probe de ser.
 Denga este o infecţie transmisă prin intermediul ţânţarilor şi a
devenit o problemă de sănătate publică la nivel mondial.

 Boala este răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, mai ales în

zonele urbane şi peri-urbane.

 Febra hemoragică denga (FHD) este o complicaţie potenţial

letală a bolii, descrisă iniţial în anii 50’ iar astăzi reprezentă una dintre
principalele cauze de mortalitate, la copii, în multe ţări ale Asiei.
 Agentul etiologic

 Virusul FHD aparţine familiei Flaviviridae, genului Flavivirus; este sferic,

învelit, de 40-50 nm diametru, cu genom ARN m.c., (+) şi simetrie
icosaedrică a capsidei.

 Din punct de vedere antigenic s-au descris 4 serotipuri de virus,

respectiv 1, 2, 3 şi 4.

 Cele patru serotipuri prezintă mulţi epitopi antigenici comuni ceea ce

duce la numeroase reacţii încrucişate în diagnosticul serologic,
care devine astfel inoperabil.

 Infecţia cu un serotip induce o imunitate de durată fără însă a conferi

imunitate încrucişată pentru celelalte serotipuri.

 Virusul este sensibil la acţiunea dezinfectantelor uzuale: alcool 70%,

hipoclorit de sodiu 1% sau glutaraldehidă 2%.
 Tablou clinic

 Febra denga este o boală care seamănă din

punct de vedere clinic cu gripa, copiii fiind cel
mai frecvent afectaţi.

 Letalitatea are valori reduse, în schimb, FHD

este o formă de evoluţie potenţial fatală a
febrei denga.
 Diagnosticul, comun pentru toate
flavivirusurile, presupune prelucrarea probelor în
laborator cu siguranţă microbiologică 4.

 Produse patologice: sânge, LCR, recoltate cât mai

precoce;

 post-mortem se recoltează probe de la nivelul

creierului, măduvei, ficatului, rinichiului, cordului.

 Diagnostic direct: presupune identificarea de

antigene prin IF, metode imunohistochimice sau
identificarea ARN prin RT/PCR.
 Izolarea este posibilă pe CC de ţesut de ţânţar sau, pentru virusul
febrei galbene, pe CC de maimuţă - Vero, rinichi de porc – PS;

 izolarea se poate face şi pe şoarecele nou-născut sau ţânţar.

 Identificarea prin:

- RT-PCR, utilizând lichidul din CC sau prin

- teste imunologice (IF, ELISA), utilizând Ac monoclonali.

 Serodiagnosticul: există reacţii încrucişate între antigene ale virusului

febrei galbene, febra denga şi virusul febrei de St. Louis.

 Criteriile pe două probe de ser stabilesc diagnosticul.

 Pentru infecţiile în care există complexe Ag-Ac (febra denga, encefalită

sau febră galbenă) se utilizează un test ELISA tip “captură” pentru a
evidenţia Ac IgM.
 Prezenţa Ac-lor în LCR este dovada prezenţei intratecale,
deci a encefalitei.

 Anticorpii IgG pot fi evidenţiaţi prin ELISA, sau, mai bine,

utilizând RN.

 RIH sau RFC, cu sensibilitate şi specificitate mai redusă,

pot stabili diagnosticul pe baza dinamicii semnificative sau
a seroconversiei.

 Confirmarea diagnosticului presupune izolarea şi

identificarea virusului, în paralel cu evidenţierea Ac-lor
specifici.
 Epidemiologie

 Sursa de virus este reprezentată de om, maimuţe şi

ţânţari;

 transmiterea transovariană asigură persistenţa virusului, iar

glandele salivare produc secreţii infecţioase.

 Virusul FHD se transmite îndeosebi prin ţânţarii din specia

Aedes aegypti la care se pot adăuga alte specii (ex. Stegomya
spp).

 Ouăle de A. aegypti supravieţuiesc timp îndelungat, uneori şi

un an, la uscăciune.
 Transmitere: VFHD este transmis la om prin înţepătura ţânţarului
infectat.

 Femela devine sursă de virus în timpului “prânzului” infectându-se

iniţial de la un bolnav iar apoi, tot restul vieţii transmite boala la
gazde receptive.

 Femela infectată poate transmite virusul transovarian generaţiei

următoare însă un asemenea mecanism nu a fost bine documentat
pentru om care este principala gazdă.

 Viremia durează 2-7 zile, în paralel cu evoluţia febrei, iar

ţânţarii se pot infecta în această perioadă.

 Ciclul la maimuţe - ţânţarul este frecvent implicat în transmiterea

VFHD în zone ale Africii de Vest şi Sud-Estul Asiei şi mai puţin în
alte zone.
 Prevenţia generală

 In prezent singura modalitate de a controla şi preveni

FHD este aceea de a combate circulaţia vectorilor.

 In ultimii ani s-a descris o nouă specie de ţânţar,

Aedes albopictus.

 Reducerea densităţii vectorilor presupune aplicarea

de măsuri privind tratarea deşeurilor menajere.

 Prevenţia specifică nu este încă posibilă.

 Dintre Bunyaviridae, de interes pentru zona noastră sunt: febra
hemoragică cu sindrom renal şi febra hemoragică de Crimeea (numită
şi FH Crimeea-Congo).

 Febra hemoragică cu sindrom renal

 Febra hemoragică de Coreea (FHC) este cunoscută şi ca febra

hemoragică cu sindrom renal.

 FHC este o hantaviroză care a fost denumită de-a lungul timpului:

nefrozo-nefrita hemoragică, nefropatia epidemică, febra hemoragică
epidemică.

 Maladia este determinată de virusul Hantaan numit iniţial şi “virusul

fără nume” (ulterior, denumire după numele unui râu care separă
Coreea de N de Coreea de Sud)
 Agentul etiologic
 Virionii sferici sau ovalari cu genom ARN au 80-120 nm
diametru şi caracteristicile morfologice şi fizico-chimice ale
membrilor familiei Bunyaviridae.

 Datorită gazdei principale, rozătoarele, virusul Hantaan

face parte din grupul robovirusurilor.

 S-au descris mai multe variante antigenice.

 Virusul este prezent în materiile fecale sau urina diferitelor

rozătoare: şobolanul de bumbac, şobolanul de orez,
şoarecele cu picioare albe sau dihor.
 Transmiterea virusului la om are loc prin intermediul
ţânţarilor, căpuşelor sau prin contact direct cu urina şi
materiile fecale provenite de la animale infectate
 Patogenie şi tablou clinic

 Poarta de intrare a VFHSR este, cel mai probabil, secundară

inoculării artropodului infectat sau direct la nivelul
tractusului respirator sau digestiv.

 Iniţial virusul se replică la nivelul sistemului reticuloendotelial;

perioada de viremie, care corespunde febrei, se înregistrează la 2-14
zile de la contactul infectant.

 Leziunile de la nivelul capilarelor sunt cele care duc la pierderi de

eritrocite şi plasmă.

 S-au mai semnalat hepatita, uneori severă, hemoragii mai ales la nivelul
stomacului, intestinului subţire, rinichilor, plămânilor şi creierului.

 In paralel cu trombocitopenia se instalează fenomene de coagulare

intravasculară diseminată cu stare de şoc şi hemoconcentraţie.
 După o incubaţie de 9-30 de zile,

 invazia este dominată de febra persistentă, cu valori

ridicate la aproximativ 50% dintre pacienţi, mialgii severe,
conjunctivită, peteşii, sângerare şi stare de şoc.

 In general perioada de stare se desfăşoară în trei faze:

- febrilă , cu o durată de 5-7 zile caracterizată mai ales prin

febră şi instalarea sindromului hemoragic;

- faza afebrilă, cu hipotensiune şi uneori instalarea şocului

şi, în final,

- faza de recuperare; în cazul evoluţiilor favorabile

manifestările hemoragice dispar, iar diureza se reia.
- Aproximativ un sfert dintre pacienţi rămân
cu sechele renale, mai ales prin afectarea
parţială a funcţiei tubulare.

 Evoluţia bolii este diferită:

- mortalitatea pentru forma coreeană a bolii

este de 5-20% în comparaţie cu

- forma europeană, mai benignă, cu

mortalitate de 1%.
Confirmarea diagnosticului de laborator se realizează
prin:
- evidenţierea Ac IgM specifici sau
- dinamica semnificativă a IgG,
- detectarea genomului viral prin PCR sau
- evidenţierea antigenelor virale prin tehnici de
imunohistochimie.
 Un argument în suspicionarea bolii îl reprezintă datele
anamnestice care remarcă o călătorie recentă într-o zonă
endemică pentru febrele hemoragice.

 Tratamentul este doar suportiv.

 Singura tentativă de a demonstra eficienţa ribavirinei

administrate intravenos nu a fost convingătoare, deşi, autorii
afirmă eficienţa acesteia după administrarea precoce.
 Febra hemoragică de Crimeea-Congo

 Febra hemoragică de Crimeea-Congo (FHCC) a fost iniţial

descrisă în Africa, de unde şi denumirea de FH de Congo.

 Mai târziu, s-au descris cazuri similare pe teritoriul ex-Uniunii

Sovietice.

 După Al doilea Război Mondial boala a fost descrisă şi în

peninsula Crimeea.

 Ulterior s-a generalizat utilizarea denumirii de febra

hemoragică de Crimeea-Congo.

 Ultimele izbucniri epidemice s-au semnalat în 1998, în Pakistan

şi Afganistan.
 Agentul etiologic

 Virusul aparţine familiei Bunyaviridae, grupul

Nairovirus;

 este sferic, învelit, cu diametrul de 85-100 nm, genomul

alcătuit din trei segmente este mc., ARN, cu sens
negativ.
 Tablou clinic

 Incubaţia bolii este de 1-9 zile (în medie de 1-3), în cazul transmiterii
prin căpuşe sau de 5-13 (media de 5-6 zile), când aceasta are loc prin
intermediul sângelui.

 Boala debutează cu febră şi mialgii, mimând o gripă, dar cu alură severă.

 Manifestările hemoragice apar după câteva zile (exantem, echimoze,

gingivoragii, hematemeză şi melenă) fiind însoţite de leucopenie şi
trombocitopenie.

 Mulţi pacienţi prezintă icter, hepatomegalie cu creşterea transaminazelor.

 Rata mortalităţii, în jur de 30% (limite: 10 - 50%).

 Decesul survine, de cele mai multe ori, în a 2-a
săptămână de boală prin hemoragii severe, stare de şoc
cu insuficienţă renală.

 Pacienţii care supravieţuiesc fazei acute se vindecă, de

regulă, fără sechele.

 Prezenţa anticorpilor specifici, în absenţa unui tablou

clinic manifest, sugerează existenţa infecţiilor subclinice.
 Diagnosticului presupune:

- izolarea virusului pe culturi de celule, în termen de 1-6

zile care însă este mai puţin sensibilă decât

- izolarea pe şoarecele nou-născut, care are dezavantajul

obţinerii rezultatelor după 6-9 zile de la inoculare.

 Recent a fost pusă la punct o variantă a PCR ce

permite diagnosticul precoce.
 Diagnosticul indirect este posibil prin evidenţierea
seroconversiei sau anticorpilor IgM (prin ELISA) care
persistă, în medie, 4 luni, fiind înlocuiţi de cei de tip IgG
care rămân decelabili 5 ani.

 In mod obişnuit persoanele cu infecţii severe sau cele

aflate în primele zile de boală nu prezintă un titru
decelabil, preferându-se în aceste cazuri izolarea pe
culturi de celule cu identificarea antigenelor sau
evidenţierea direct în ţesuturi, prin IF sau ELISA.