II.2.

Integritatea academică
O instituţie prestigioasă, care formează specialişti de o înaltă calificare tinde cu
desăvârşire la promovarea integrităţii academice precum şi la protejarea valorilor morale:
onestitate, colegialitate, respect, încredere, responsabilitate, libertate academică, transparenţă,
bunăvoinţă şi grijă etc. Astfel, integritatea academică urmăreşte ca aceste valori să fie
respectate de fiecare membru al comunităţii academice, indiferent cine este acesta - student,
profesor sau reprezentant al administraţiei instituţiei, astfel evitându-se minciuna, furtul,
mituirea, plagierea şi alte comportamente de acest gen. Integritatea academică presupune
respectarea de către studenţi, profesori şi personalul administrativ al instituţiei de învăţământ
a unui set de valori şi principii etice :
Principiile Integrităţii academice:
1. Integritatea morală;
2. Colegialitatea;
3. Loialitatea;
4. Respectul şi toleranţa;
5. Profesionalismul;
6. Onestitatea şi corectitudinea intelectuală;
7. Dreptatea şi echitatea;
8. Transparenţa;
9. Responsabilitatea profesională şi socială;
10. Libertatea academică;
11. Autonomia personală;
12. Meritul.
Toate aceste valori, principii, norme morale ale integrității academice se regăsesc în codul de
etică universitară.

II.3.1. Definirea Codului de Etică în învăţământul universitar

Ce este Codul de Etică universitară și la ce folosește acesta ?
Comportamentul deontologic se regăseşte reglementat în Coduri, ca instrumente
concentrate care cumulează toate aşteptările pe care societatea le are cu privire la conduita
profesională a angajatului din domeniul de referinţă.
Codul de Etică universitară exprimă idealurile, principiile şi normele morale ale
integrităţii academice pe care consimt să le respecte şi să le urmeze membrii comunităţii
academice în activitatea lor profesională. Codul reprezintă un contract moral între studenţi,
cadre didactice, personalul administrativ şi comunitatea academică în întregime, contribuind
la coeziunea membrilor ei şi la formarea unui climat academic, bazat pe cooperare şi
competiţie corectă şi, prin aceasta, la creşterea prestigiului universității.
În Codul de Etică universitară sunt stabilite standardele de etică profesională pe care
comunitatea academică îşi propune să le urmeze şi sancţiunile care se pot aplica în cazul
încălcării acestora. Codul de Etică universitară este un document obligatoriu, care derivă din
Statutul şi Carta fiecărei universități şi nu poate substitui regulamentele interne şi nici nu
poate contraveni acestora. Codul de Etică al unei universități este întocmit în conformitate cu
prevederile Constituției, ale legislaţiei în domeniul educaţiei şi al muncii, cu respectarea

1
drepturilor omului şi a responsabilităţilor individuale ale membrilor comunităţii academice.
Codul de Etică corelează relaţiile pur contractuale ale membrilor comunităţii cu încrederea,
ataşamentul şi responsabilitatea lor şi este chemat să-i protejeze pe aceştia de comportamente
nedrepte, necinstite sau oportuniste. În contractul individual de muncă, respectiv în contractul
individual de studii, se include o clauză prin care angajatul sau studentul menţionează că a
luat cunoştinţă de prevederile Codului de Etică universitară şi se angajează, sub semnătură
proprie, să respecte prevederile acestuia. Adesea ne-am pus întrebarea la ce ne folosește
codul de etică?
O privire de ansamblu asupra problematicii și rolului acestuia ne oferă câteva
răspunsuri:
•Codul de etică furnizează asistenţă membrilor comunităţii profesionale cu privire la cum sa
adopte decizii etice bazate pe motive şi avertizări etice;
•Codul de etică ajută membrii profesiei educaţionale să rezolve anumite dileme etice cu care
se confruntă;
•Codul de etică prevede în mod explicit reguli profesionale care pot ghida cadrele didactice
în conduita lor zilnică.
Un cod etic în educaţie ar putea face referire la modul cum protejează studenţii şi profesorii
prin:
• faptul că protejează studenţii de răniri, discriminare, intimidare, hărţuire, sau/şi umilinţă;
• faptul că menţine cu integritate, poziţia profesorului de încredere şi autoritate în raport cu
studenţii, fără a da posibilitatea autorităţii să abuzeze de poziţia de putere pe care o deţine;
• faptul că subliniază şi întăreşte posibilele implicaţii ale conduitei neconforme a membrilor
profesiei în termenii consecinţelor disciplinare.
• faptul că stabileşte drepturile cadrelor didactice şi îmbunătăţeşte condiţiile de muncă ale
acestora.
De asemenea un cod etic în educaţie poate face referire la cum se menţine un nivel foarte
ridicat al profesionalismului în educaţie prin:
• păstrarea onoarei, demnității, respectului de sine şi a reputaţiei cadrelor didactice;
• creşterea gradului de dedicare, eficienţei serviciului şi implicării profesionale a cadrelor
didactice.
Un cod etic în educaţie promovează încrederea publică şi sprijinul pentru profesia de cadru
didactic prezentând o imagine pozitivă a profesiei de cadru didactic și empatizează
responsabilitatea socială şi responsabilitatea publică pentru profesie, atât către studenţi, cât şi
părinţi şi dincolo de clasă către comunitate în sensul larg, stabilind condiţii de comportament
pentru cel mai bun serviciu posibil.

IV.1. Etica în relațiile: profesor-student

Rolul profesorului în democratizarea relației profesor-student este de a crea un climat
școlar pozitiv, în care nota caracteristică o constituie cooperarea și parteneriatul dintre cele
două componente ale actului educațional educator și educat. Într-o societate modernă, aflată
în continuă schimbare și dezvoltare, educația ocupă un rol primordial. Ea își propune
să formeze și să dezvolte indivizi de un nivel cognitiv, moral și civic ridicat, indivizi
,,necesari construirii unei societăți democratice prospere”(VăideanuG.1988,P.43).

2
 Elementul de bază pe care se construieşte relaţia student – profesor este comunicarea.
Comunicarea poate influenţa performanţele studenţilor în procesul de învăţare. Mai mult
decât atât, adaptarea de către profesor a metodelor de predare pentru a răspunde nevoilor de
comunicare ale studenţilor este necesară în procesul de învăţare. Modul în care profesorii
transmit informaţia către studenţi, cât şi mijloacele şi metodele prin care se realizează
comunicarea cu aceştia se bazează încă în mare măsură pe sistemul tradiţional, în care
studentul este mai mult un actor pasiv, o ţintă a informaţiei de la care nu se aşteaptă răspuns
sau feedback sau acesta este solicitat foarte rar. Transmiterea informaţiei către studenţi prin
discursul tradiţional în care dinamica comunicării devine una limitată, nu mai răspunde
nevoilor şi profilului studentului secolului XXI – un student care aşteaptă să fie surprins şi
captivat prin creativitatea şi inovaţia metodelor de predare, însoţite, de preferat, de o bază
tehnologică şi exemple relevante. Întâlnim profesori care își adaptează discursul şi
modalitatea de predare la studenţi, luând în considerare o paletă variată de elemente care
stârnesc interesul şi curiozitatea sau creşte nivelul de participare în sala de curs, cât şi
profesori pentru care predarea nu a depăşit niciodată stadiul unei comunicări uni-direcţionale.
În continuare, problematica pe care aş dori să o aduc în discuţie este reprezentată tocmai
de acest din urmă mod de predare al profesorilor, manieră care descurajează interacţiunea cu
studenţii şi îi împiedică pe aceştia să-şi atingă obiectivele de învăţare. Întrebarea este – cum ar
trebui să arate un profesor? Cine este el? Profilul trebuie structurat pe patru paliere:
- relaţia cu studenţii,
- activitatea de predare,
- evaluarea,
- activităţile extracurriculare.
Accentul se pune în special pe relaţia de comunicare ca şi condiţie necesară de existenţă
între profesor şi studenţi. Profesorul „tare”, în viziunea studenţilor din diferite centre
universitare din ţară, este cel care folosește tehnologia și metodele potrivite de predare cu
scopul de a pregăti studenții pentru integrarea în piața muncii și mai important, pentru
societatea de mâine. Un profesor „tare” analizează, răspunde nevoilor morale, dar și etice ale
studenților, știe să decodifice informația într-un limbaj corect, firesc, apropiat; este pedagogul
care lasă senzația generală de prietenie/afecțiune/apropiere, echitate între generații. Profesorul
ideal este cel care câştigă prezenţa, respectul şi atenţia studenţilor prin creativitatea metodelor
de predare adaptate stilului de viaţă al studentului secolului XXI, prin jovialitatea şi uşurinţa
cu care se lasă înţeles de către studenţi, prin darul oratoriei şi încrederea pe care o manifestă
faţă de capacitatea de dezvoltare şi înţelegere a studenţilor. ,,Proful” apreciat este cel care nu-
ţi lasă timp să te gândeşti la pauza dintre cursuri. Este ,,proful” care te surprinde mereu prin
inovaţie şi creativitate. Altfel spus, un „prof tare” în viziunea studenţilor este conştient de
impactul pe care comunicarea îl exercită asupra studentului în procesul de predare-învăţare,
relaţionarea stabilindu-se ca un proces de cunoaştere reciprocă şi interacţiune continuă.
Învăţământul centrat pe student are la bază o relaţie exemplară de colaborare
profesor-student. Parteneriatul ia adesea forma unei relaţii de tip maestru-discipol,
comunicarea directă fiind un element care influenţează performanţele studenţilor în procesul
de învăţare. Orice problemă sau conflict care apare şi se menţine în procesul de educaţie între
profesor-student, poate reprezenta o piedică în dezvoltarea academică a studenţilor. În
contrast cu acest Profesor care este mereu atent la reacţiile studenţilor săi, încercând să obţină

3
şi să ofere feedback atât la curs, cât şi în discuţiile informale cu studenţii săi, am întâlnit la
cursuri, nu o dată, cealaltă categorie de profesor. Cred că au existat cursuri la care ați dorit să
participați frecvent, chiar dacă prezenţa nu era obligatorie, ci pur şi simplu tematica cursului
vă trezea în prima fază interesul. Dezamăgirea însă vine pe parcurs, când îţi dai seama că
profesorului îi place parcă pur şi simplu să se audă vorbind, nu încurajează deloc dialogul, nu
ţi se oferă şansa de a-ţi exprima şi tu punctul de vedere – da, într-un spaţiu destinat
dezbaterilor aşa cum se presupune să sunt Universităţile, acestea lipsesc adesea cu
desăvârşire. Sau, chiar dacă reuşeşti să-ţi expui propria părere, argumentată, concluzia finală a
profesorului este că tot el are dreptate – pe principiul „profesorul are întotdeauna dreptate”
sau „nota 10 este doar pentru profesor”.Am întâlnit această categorie de profesori în diferite
situaţii. Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe
discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează. Sau situaţia
în care, profesorul dictează cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei
durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” Şi acum probabil unii dintre
voi veţi fi tentaţi spuneţi că „oricum nici studenţii nu sunt mai presus” sau „studenţii sunt de
vină, ei nu învaţă, nu merg la şcoală”. Îmi iau libertatea de a răspunde acestui gând – dacă
întreaga responsabilitate în procesul de învăţare ar fi numai a voastră, ca studenți,
atunci ar însemna că nu ați mai avea nevoie de profesor şi că puteți singuri, să vă
canalizați energia pentru a vă autoeduca. Nu este neapărat aşa, ci aveți nevoie, ca studenți,
să fiți atrași, motivați, captivați de profesor, direcţionați şi însoţiți în procesul de învăţare.
Trebuie să-i oferim studentului plăcerea de a veni la curs să ne audă vorbind cu
entuziasm, să-l implicăm în discuţii, să-i stârnim interesul, să-l îndrumăm spre acţiune. Dacă
ne gândim de ce anume avem parte atunci când stăm ore pe reţelele de socializare şi ce ne
face să rămânem atâta timp acolo cred că nu ar fi greşit să spunem că dinamica grupurilor,
răspunsurile pe care le primim la ceea ce postăm, ca un feedback din partea celor cărora dorim
să le comunicăm ceva – acel ceva care de multe ori devine personal – un gând, o experienţă, o
nouă descoperire, o relevaţie, o idee – iar ulterior încercăm să îl înţelegem sau să îl trecem
prin sistemul nostru propriu de valori, să tragem o concluzie sau pur şi simplu să naştem o
dezbatere. Cam așa ar trebui să se întâmple si cu comunicarea profesor-student, pentru ca
educatorii să îşi lase amprenta asupra educaţiei studenţilor lor. Lipsa de interacţiune, de
feedback, distanţa care se creează între profesori și studenţi reprezintă bariere în formarea
tinerilor din ziua de azi. În concluzie, ar trebui încurajată comunicarea, implicit metodele şi
instrumentele de comunicare folosite în comun, de studenţi şi profesori deopotrivă.
Respectul reciproc și confirmarea relației de parteneriat în actul educațional reprezintă un real
succes.

VI.1. DIALOGUL ȘTIINȚIFIC ȘI ORIGINALITATEA REZULTATELOR

CERCETĂRII ȘI A LUCRĂRILOR ȘTIINȚIFICE
4. Dialogul științific - Principala soluție pentru obținerea unei cunoașteri noi constă în
dialogul științific cu cercetători ce studiază fenomene similare sau apelează la concepte
similare. Acest dialog este întemeiat prin secțiunea de trecere în revistă a studiilor anterioare
pe aceeași temă. Odată ce ne-am documentat ceea ce cercetătorii interesați știu deja,
intrarea într-un dialog cu ei va conduce inevitabil la cunoaștere nouă, chiar dacă nu îi

4
contrazicem, ci chiar confirmăm aceleași rezultate. Din punct de vedere tehnic, dialogul
științific se realizează prin citarea surselor.

VI.2. DEONTOLOGIA MUNCII DE ECHIPĂ ÎN CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ

1. „Cum mai multe minți produc laolaltă cunoaștere” Societatea și economia de azi
se caracterizează printr-o tendință tot mai accentuată de privilegiere a muncii în echipă, cu
scăderea ponderii efortului strict individual. Comunitățile academice constituie din ce în ce
mai puțin excepția de la regulă. Chiar și domeniile umaniste, în care modelul tradițional este
cel al cercetătorului care își dedică aproape exclusiv timpul proiectelor individuale, au
cunoscut după 2010 o creștere accentuată a proporției de lucrări realizate în coautorat. Nu
doar latura de cercetare prezintă această particularitate. La multe materii, parte a evaluării
studenților se realizează pe baza unor proiecte de grup, în care meritele și realizările
individuale pot fi uneori mai greu decelabile. Munca în echipă prezintă o caracteristică
specială: membrii echipei se află pe același palier, ceea ce înseamnă că au o capacitate
limitată de a-și impune unii altora cursuri particulare de acțiune. Chiar și atunci când echipa
beneficiază de un coordonator (persoană sau organizație), problema nu dispare. În mod tipic,
coordonatorul nu are capacitatea de a controla toate procesele și acțiunile membrilor
individuali. Iar adesea echipele nici măcar nu au parte de coordonatori formali. Această
caracteristică ridică o foarte dificilă problemă de coordonare și auto-reglaj. Pentru a reuși în
îndeplinirea părții ce-ți revine în echipă, trebuie să te asiguri că obții cooperarea altora, de ale
căror rezultate sau eforturi depinzi. Pot să intervină antipatii personale, lipsa de încredere, sau
pur și simplu o asimetrie ori nealiniere a intereselor și a obiectivelor. Toate acestea produc
costuri înalte ale cooperării (nu întâmplător companiile alocă resurse considerabile, cu mai
mult sau mai puțin succes, pentru eforturi de team-building )
 Etica și munca în echipă
Una dintre principalele provocări de natură etică pentru munca în echipă o reprezintă
distribuția echitabilă a sarcinilor și avantajelor asociate. Există două cazuri extreme (cf.
Frey, 2007): blatiștii (care nu aduc o contribuție individuală, dar își arogă o parte din merite în
caz de succes) și marginalii (care contribuie, dar din diferite motive nu se integrează în grup,
iar meritul lor este minimizat la final). Ambele situații ne izbesc probabil ca inechitabile și nu
sunt de neimaginat nici în echipele academice. Alte probleme etice ale muncii în echipă
provin din aspecte care țin de dinamica generală a grupurilor. Riscul apariției așa-numitei
mentalități „de turmă sau a unor lideri informali exagerat de influenți, care să deturneze
eforturile echipei, nu este neglijabil. Cum, de asemenea, nu sunt neglijabile riscurile apariției
discriminărilor, intoleranței sau al hărțuirilor de diferite tipuri. Atunci când echipa are un
coordonator (mai ales dacă relația este instituțională), cade în sarcina acestuia să identifice
manierele de a evita astfel de riscuri și de a realiza o distribuție echitabilă. Într-o formă
simplificată, putem spune că echitatea se constituie prin intermediul a două cerințe
fundamentale: considerația specială acordată celor mai dezavantajați membri ai unei practici
și deschiderea funcțiilor și pozițiilor în condiții de egalitate a oportunităților. Codul de Etică
al Universității consfințește dreptatea și echitatea ca valori de bază ale comunității
academice. Aderența la aceste valori interzice, spre exemplu, tratamentul inegal al
persoanelor pe criterii extraprofesionale, discriminarea de orice fel, nepotismul și conflictele

5
de interese și întemeiază în cod obligația morală a tuturor membrilor comunității academice
de a preveni și combate corupția.

VI.4. DILEME ETICE ÎN CERCETARE

1. Doar datoria de a căuta adevărul?. Nu puține sunt cazurile istorice de mari
cercetători care și-au asumat riscul de fi ridiculizați public, marginalizați sau chiar condamnați
și executați, pentru că internalizaseră întru totul această normă morală. Contextul științei de
azi pune însă în dificultate această viziune tradițională. Atât cadrul instituțional (cercetarea
este dependentă de finanțarea publică, iar societatea cere în mod legitim transparență și
responsabilitate), cât și impactul rezultatelor (care pot produce enorm de mult bine, dar și
enorm de mult rău) ne conduc înspre o reexaminare a problemei. Ce ne facem dacă urmărind
și publicând adevărul riscăm nu să îl supărăm pe „Platon, ci să punem în pericol specia
umană, sau să provocăm traume și vătămări serioase unor persoane? Ideea nu este în nici un
caz aceea de a renunța la căutarea adevărului ca datorie generică a oamenilor de știință, ci mai
curând de a identifica situațiile în care ea ar putea să nu mai fie prevalentă în raport cu alte
datorii sau stringențe de ordin moral. În continuare, vom trece în revistă câteva cazuri-limită,
care ar putea să ne pună la încercare câteva din intuițiile noastre despre etică și știință. Ele vor
fi prezentate ca întrebări deschise, pentru a putea oferi un prilej de discuție. Chiar și atunci
când găsim rezolvarea unei dileme etice, ambele (atât problema, cât și „soluția‖) merită
discutate în continuare.

VII.1.1. FORME DE PLAGIAT

În literatura de specialitate dedicată plagiatului există numeroase tipuri de clasificări
făcute de cercetători (Park, 2003; Weber-Wulff, 2014) sau de universități. Platformele
electronice (soft-urile) de detectare a plagiatului, pun și ele la dispoziția utilizatorilor ghiduri
de ierarhizare a tipurilor de plagiat. Încercările de identificare a unei tipologii a plagiatului
trebuie înțeleasă din perspectiva eforturilor depuse de specialiștii din comunitatea academică
în ideea de a contribui la înțelegerea plagiatului și la limitarea acestuia. Pentru o mai bună
înțelegere a noțiunii de plagiat și a modalităților și formelor pe care le poate lua, vom da o
serie de exemple concrete, intenția fiind de le oferi studenților cunoașterea necesară pentru a
respecta uzanțele de scriere academică.
a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă
Înseamnă preluarea și folosirea cuvânt cu cuvânt (verbatim) a muncii unei alte persoane fără
citare corectă, prin atribuirea sursei și utilizarea ghilimelelor. Potrivit Turnitin, este
cel mai des întâlnit tip de plagiat, fiind și cel mai simplu, în condițiile accesului facil la
resurse bibliografice online, înlesnit de conexiunea la internet. Procedeul de copiere se
realizează prin simpla utilizare a comenzilor Ctrl + C urmat de Ctrl + V de pe computer sau
prin copierea ad litteram a conținutului unei lucrări. Pe cât de ușor poate fi executat, pe atât de
simplu este de identificat. Porțiunile plagiate prin procedeul „copy-paste” pot diferi ca
întindere, de la un paragraf la mai multe pagini, subcapitole sau capitole, sau chiar lucrări
întregi.
b) Plagiatul prin citare parțială
Înseamnă preluarea de conținut dintr-o singură sursă, asupra căruia se fac intervenții
minimale. În cazul acestui tip de plagiat sursa originală poate să nu fie indicată deloc sau

6
poate să fie menționată prin notă de subsol sau paranteze, însă nu și prin plasarea între
ghilimele a textului preluat. Lipsa ghilimelelor, deși s-a făcut trimiterea către autor face ca
respectivul pasaj să fie declarat plagiat.
c) Plagiatul prin parafrazare
Apare atunci când cuvintele cheie sau unele porțiuni din propoziție sau frază sunt
înlocuite cu cuvinte sau expresii sinonimice, dar conținutul de bază este păstrat, sursa
originală nefiind menționată. Debora Weber-Wulff denumește această tehnică „plagiat
camuflat”. Parafrazarea poate să se rezume la unul sau câteva paragrafe în care au fost operate
modificări și se poate întinde până la rescrierea unei lucrări întregi. Acest tip de plagiat poate
fi destul de greu de identificat deoarece este modalitatea de mascare prin schimbarea unor
cuvinte cu unele cu înțeles identic sau similar, prin schimbarea ordinii cuvintelor într-o frază
sau chiar a topicii frazei. Cu toate acestea, scheletul unei idei rămâne același, ideea principală
rămâne aceeași, chiar dacă efortul de a ascunde proveniența conținutului este unul important.
d) Plagiatul prin mixare
Apare atunci când porțiuni de propoziție sau frază sunt preluate din mai multe surse și
sunt folosite în așa fel încât să se potrivească. Acest tip de plagiat este unul „muncit, însă
riscul de a fi depistat nu merită efortul de a combina texte diferite. În acest caz
intenționalitatea actului este una evidentă, la fel și încercarea de a ascunde modalitatea de
realizare a lucrării.
e) Plagiatul prin reciclare
Sub această denumire avem de-a face, de fapt, cu autoplagiatul. Înseamnă utilizarea
propriei munci a autorului, folosită anterior într-o altă lucrare publicată, la care au fost aduse
modificări minimale, fără a se specifica (cita) faptul că respectivul text a mai fost publicat
anterior. Platforma iThenticate denumește această procedură și „plagiatul de tip duplicat.
Există curente de opinie destul de răspândite în comunitatea academică prin care unii
cercetători resping ideea că un text care le aparține și a fost publicat o dată nu mai poate fi
republicat. Un text al aceluiași autor poate fi republicat doar cu condiția de a se specifica
faptul că nu este o creație nouă, ci una deja adusă la cunoștința publicului. Acest tip de
practică este una dezaprobată de comunitatea academică, mai ales atunci când autorul
încearcă să obțină un avantaj din republicare. În cazul studenților poate fi vorba despre
obținerea unor note sau promovarea unor examene la mai multe materii folosind aceeași
lucrare, în cazul cadrelor didactice, promovarea pe o poziție superioară.
f) Plagiatul hibrid
Este modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziții, fraze sau
paragrafe copiate fără referire la sursa originală. Și în acest caz intenția este una evidentă,
având în vedere faptul că autorul demonstrează, fără echivoc, că și-a însușit modalitățile de
citare impuse de regulile academice.
g) Plagiatul prin confuzie
Este tipul de plagiat care combină propoziții, fraze sau paragrafe întregi din surse
diferite care nu sunt atribuite. Debora Weber-Wulff numește acest tip de plagiat shake and
paste collection, adică conținut obținut prin amestecare și lipire. Mai exact, acest tip de plagiat
combină propoziții sau fraze, una câte una, în așa fel încât conținutul să fie din cât mai multe
surse, chiar dacă de multe ori acesta nu se potrivește și nu are cursivitate sau logică. Și în

7
acest caz intenția autorului de a plagia este evidentă, chiar dacă nu folosește nicio formă de
citare.
h) Plagiatul mascat
Este tipul de plagiat mascat prin folosirea unor referințe inexistente sau inexacte despre
autorii lucrărilor sau materialele de proveniență a datelor. Autorul încearcă să dezinformeze și
oferă informații eronate cu privire la sursa folosită, scopul fiind, de fapt, de a ascunde faptul
că a plagiat. Aceste situații pot să apară atunci când se încearcă acoperirea plagiatului nu prin
citarea autorului din care au fost preluate informațiile sau textele în mod fraudulos, ci prin
citarea autorului citat de acesta. Este vorba, în fapt, despre citarea la a doua mână.
i) Plagiatul de tip agregat
Apare atunci când autorul folosește în lucrare în mod corect atribuirea sursei originale,
prin referire la aceasta și utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea nu conține niciun fel de
contribuție originală fiind o simplă însăilare de citate. O lucrare realizată prin această
procedură nu are niciun fel de valoare științifică.