Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Fiziologie I.1
Curs Fiziologie I.1
CURS FIZIOLOGIE 1
FIZIOLOGIA SÂNGELUI
1. VOLEMIA.
2. FUNCŢIILE SÂNGELUI.
3. PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI.
4. HEMATIILE: particularităţi morfofuncţionale; hematopoieza şi hemoliza fiziologică;
grupele sanguine; transfuzia.
5. LEUCOCITELE: particularităţi morfofuncţionale ale granulocitelor, complexului
monocitomacrofagic şi ale limfocitelor.
6. TROMBOCITELE: particularităţi morfofuncţionale; hemostaza fiziologică; coagularea
sângelui.
7. PLASMA SANGUINĂ.
1.VOLEMIA
- sângele reprezintă un ţesut lichid circulant, format din elemente figurate suspendate în plasmă.
- volumul sanguin total (volemia), de 5-5,6 litri, reprezintă cca 6,9 – 7,4% din greutatea corporală,
ceea ce corespunde la un adult de 55 – 70 kg.
- din volemia de 5 litri, 3,5 litri (55%) este reprezentată de plasmă (volum plasmatic) şi 1,5 – 2 litri
(45% hematocrit) – volum globular.
- valorile normale ale hematocritului (Ht) la adult variază în funcţie de sex (46,5% la bărbaţi şi 42% la
femei).
- Ht mai variază şi în funcţie de vârstă şi de altitudine. În stări patologice cum ar fi anemia, Ht scade,
iar în boli respiratorii cronice, Ht creşte (poliglobulie).
- în repaus 40 – 45% din volumul total de sânge stagnează în viscere şi plexuri subpapilare, unde
circulă extrem de lent, formând volumul sanguin de rezervă.
- volemia variază în funcţie de:
- starea fiziologică a organismului (efort fizic, altitudine, temperatura ambiantă, emoţii
puternice)
- sex (la bărbaţi este cu 10% mai mare faţă de femei).
- variaţiile volemiei în condiţii fiziologice au loc nu numai pe seama creşterii volumului total, ci şi pe
seama redistribuirii sângelui între diversele sectoare ale organismului.
- în condiţii patologice se întâlnesc:
hipervolemii, prin creşterea volumului globular (policitemia esenţială); prin creşterea
volumului plasmatic (ciroză hepatică); prin interesarea ambelor volume (leucemia);
hipovolemii, prin scăderea volumului plasmatic (vărsături, diaree severă, arsuri); prin scăderea
numărului de hematii (anemii); prin interesarea ambelor volume (hemoragie).
2. FUNCŢIILE SÂNGELUI.
Funcţia circulatorie
- prin volumul şi proprietăţile sale fizicochimice, sângele contribuie la menţinerea şi reglarea presiunii
sanguine.
1
2
Funcţia respiratorie.
- sângele realizează transportul de gaze de la plămâni la ţesuturi, asigurând aportul de oxigen necesar
desfăşurării nor-male a proceselor energetice tisulare
- la nivel tisular, cedarea oxigenului este însoţită de preluarea bioxidului de carbon rezultat din
respiraţie şi transportarea sa către zona de eliminare alveolocapilară.
Funcţia excretorie.
- se realizează prin faptul că sângele este principalul transportor al cataboliţilor de la nivel tisular la
nivel de organe excretoare.
Funcţia nutritivă.
- sângele reprezintă principalul mijloc de legătură între ţesuturile şi organele de absorbţie a principiilor
alimentare.
Funcţia de menţinere a echilibrului hidroelectrolitic.
- una din condiţiile fundamentale ale homeostaziei organismului – menţinerea echilibrului
hidroelectrolitic între cele trei compartimente ale mediului intern – se realizează cu intervenţia
sângelui.
Funcţia de termoreglare.
- menţinerea temperaturii constante a organismului (homeotermia) reprezintă un element de bază al
homeostaziei generale, condiţionând viteza şi randamentul reacţiilor metabolice.
Funcţia de apărare.
- sângele reprezintă o importantă barieră în calea agresiunii antigenice
- această funcţie se realizează prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi), precum şi prin
intermediul elementelor figurate specializate (leucocitele).
Funcţia de reglare a principalelor funcţii a organismului.
- sângele intervine, prin proprietăţile sale fizicochimice şi prin substanţele active conţinute, în reglarea
funcţiilor circulatorii, digestive, excretorii, etc.
Asigurarea unităţii organismului.
- realizând o cale de legătură directă între cele mai diferite sisteme şi ţesuturi, sângele reprezintă, un
mijloc de asigurare a simultaneităţii de acţiune a organelor şi sistemelor, simultaneitate ce conţionează
adaptarea la condiţiile mediului ambiant.
3. PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI
Culoarea.
- sângele are culoarea roşie
- aceasta se datorează hemoglobinei din hematii
- sângele recoltat din artere (sânge arterial) este de culoare roşu-deschis (datorită
oxihemoglobinei), iar sângele recoltat din vene (sânge venos) are culoare roşu-închis (datorită
hemoglobinei reduse şi a carbohemoglobinei)
- când cantitatea de hemoglobină din sânge scade, culoarea devine roşu-palid.
Densitatea.
- sângele este mai greu decât apa
- densitatea sângelui are valoarea 1055 g/l
- plasma sanguină are o densitate de 1025 g/l
- această proprietate a sângelui depinde de componentele sale şi în special de hematii şi proteine.
Vâscozitatea.
- valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este de 4,5 faţă de vâscozitatea apei, considerată egală
cu 1.
- vâscozitatea determină curgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase.
2
3
3
4
- hem-ul este format dintr-un atom de fier (Fe2+) fixat în centrul unui nucleu tetrapirolic.
- globina are două lanţuri alfa, cu câte 141 de aminoacizi şi două lanţuri beta, cu câte 164 de
aminoacizi.
- structura anormală a globinei determină formarea de hemoglobinopatii (cantitative şi calitative).
- datorită prezenţei fierului (Fe2+) hem-ul poate lega labil (reversibil) gazele respiratorii.
- reacţia de fixare a O2 la Hb nu este o oxidare propriu-zisă (deoarece ea nu duce la creşterea valenţei
fierului), ci o reacţie de oxigenare, de legare reversibilă a unei molecule de oxigen la fierul bivalent.
- în urma acestei reacţii reversibile rezultă oxihemoglobina (Hb O2), care reprezintă forma principală
de transport a O2 spre ţesuturi.
- atunci când este saturată (oxigenată) complet, o moleculă de Hb poate transporta 4 molecule de O2.
- reacţia de fixare a CO2 la Hb este tot o reacţie labilă (reversibilă), rezultând carbohemoglobina (Hb
CO2), care reprezintă una din formele de transport ale CO2 de la ţesuturi la plămâni.
4. 2. Hematopoieza şi hemoliza fiziologică
- totalitatea celulelor eritropoietice şi a eritrocitelor adulte formează un sistem numit eritron care este
specializat în producerea şi utilizarea pigmentului respirator.
- hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor elemente.
- din momentul pătrunderii în circulaţie şi până la dispariţia lor trec cca 120 de zile (durata medie de
viaţă a hematiilor).
- deşi trăiesc relativ puţină vreme, numărul lor rămâne constant.
- există un echilibru între procesul de distrugere şi cel de formare de noi hematii.
- sediul eritropoiezei este în măduva roşie (hematogenă din oase), iar sediul distrugerii lor (hemoliza
fiziologică) se află în sistemul monocitomacrofagic din splină („cimitirul hematiilor”), ficat, circulaţie
generală.
4. 3. Grupele de sânge. Transfuzia
- hematiile umane prezintă două tipuri de polizaharide cu proprietăţi antigenice, denumite
aglutinogene A şi B şi două tipuri de anticorpi plasmatici specifici omologi denumiţi aglutinine α şi β.
- antigenele hematice şi anticorpii plasmatici în sângele fiecărui individ sunt determinaţi genetic, astfel
încât, la acelaşi individ nu pot coexista simultan aglutinogenul şi aglutinina specifică omoloagă.
- prin excludere reciprocă a aglutinogenului şi a aglitininei omoloage oamenii se împart după sistemul
ABO în 4 grupe sanguine.
grupa I (O), întâlnită la 47% din populaţie, nu conţine aglutinogenul A şi B, dar conţine
aglutininele α şi β.
grupa II (A), întâlnită la 41% din populaţie, conţine aglutinogenul A şi aglutinina β.
grupa III (B), întâlnită la 9% din populaţie, conţinţine aglutinogenul B şi aglutinina α.
grupa IV (AB), întâlnită la 9% din populaţie conţine aglutinogenul A şi B şi nu conţine
aglutininele α şi β
- dacă aglutinogenul hematic din sângele donatorului în cazul unei transfuzii se întâlneşte cu aglutinina
omoloagă din sângele primitorului se produce aglutinarea intravasculară a hematiilor, urmată de
hemoliză.
- cunoaşterea apartenenţei la una din grupele sanguine are mare importanţă în stabilirea
compatibilităţii transfuzionale.
grupa O poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi decât de la grupa
O.
grupa AB poate dona numai la grupa AB însă poate primi de la toate grupele (primitor
universal).
- s-a constatat că 85% din populaţie mai prezintă pe hematii încă un antigen denumit Rh.
4
5
5
6
6
7
7
8
7. PLASMA SANGUINĂ
- după îndepărtarea elementelor figurate ale sângelui, rămâne un lichid vâscos, gălbui, numit plasmă.
- plasma reprezintă 55% din volumul sângelui.
- proprietăţile plasmei sunt similare cu ale sângelui, diferă doar valorile şi culoarea (plasma este
incoloră).
- plasma este un lichid gălbui cu o constituţie extrem de complexă, conţinând un mare număr de ioni,
substanţe organice şi anorganice, în tranzit de la sau spre ţesuturi.
- volumul plasmatic reprezintă cca 4 – 5% din greutatea corporală (41 ml/kg corp).
- un adult de 70 kg va avea o cantitate de plasmă de cca 3.000 – 3.500 ml.
- plasma conţine 90% apă şi 10% reziduu uscat, constituit din numeroase substanţe organice şi
anorganice.
Substanţele organice.
- reprezintă 9% din reziduul uscat şi sunt constituite din:
Proteinele plasmatice (8%) reprezintă constituientul principal al substanţelor organice plasmatice şi
sunt alcătuite dintr-un amestec foarte complex care include atât proteine simple, cât şi proteine
complexe de tipul glicoproteinelor şi al lipoproteinelor.
Substanţele organice neproteice sunt: ureea (0,20 – 0,30 mg%), acidul uric (5 mg%), creatina şi
creatinina (0,8 – 2 mg%), amoniacul (40 – 70 μg%), aminoacizii şi polipeptidele.
- unele dintre aceste substanţe sunt produşi finali ai catabolismului proteic (ureea, creatinina) sau
nucleoproteic (acidul uric).
- altele sunt substanţe de metabolism intermediar, în tranzit sanguin (aminoacizii, polipeptidele etc.).
Alte substanţe organice plasmatice sunt reprezentate de: corpii cetonici (1,5 – 6 mg% ml), pigmenţii
biliari (bilirubina indirectă sau prehepatică reprezentând 4/5 din totalul bilirubinemiei), urobilinogenii
(0 – 0,5 mg%).
Substanţele organice neazotate sunt reprezentate de diverşi produşi metabolici: glucoză (100 mg%),
acid lactic (10 – 20 mg%), acid piruvic (1 mg%), acid oxalic, acid fumaric, lipidele plasmatice (în
medie 700 mg% ml) alcătuite din: fosfolipide (35%) gliceride, mai ales trigliceride (10 – 25%),
colesterol liber (7,5%) şi esterificat (30,1%) şi acizii graşi (2,5%) .
Substanţele anorganice.
- reprezintă 1% din reziduul uscat al plasmei şi sunt constituite din: cloruri, sulfaţi, fosfaţi de Na, K,
Ca, Mg, Fe, Cu etc.
- unele dintre ele se găsesc în concentraţii mari (sodiu), altele în cantităţi extrem de reduse, ceea ce a
făcut să fie denumite oligoelemente (iodul, florul, zincul, cobaltul etc.).
- cele mai multe substanţe anorganice plasmatice se găsesc sub formă disociată în particule cu
încărcătură electrică pozitivă (cationi) sau negativă (anioni), concentraţia plasmatică a electroliţilor
fiind 310 mEq/l (suma anionilor fiind egală cu cea a cationilor).