Suport de curs

la disciplina:

Evaluarea si Consilierea
persoanelor abuzate/neglijate.
Autor:
Silvia Cheianu,dr,conf.universitar.

CHIȘINĂU -2015

1
Tema: Evaluarea şi consilierea copilului abandonat

Abandonul în Republica Moldova

Proiect realizat de o echipă de experţi în cercetarea problemei de abandon infantil.

Echipa de evaluare a folosit o metodologie complexă, implicând metode şi instrumente de
cercetare diferite, în concordanţă cu termenii de referinţă.
Au fost întreprinse o analiza cantitativă (cercetarea de birou, analiza bazelor de date) şi o analiză
calitativă implicând interviuri, focus grupuri cu beneficiarii, studii de caz si observaţii.
Evaluarea a fost efectuată în patru etape care au presupus analiza documentaţiei proiectului şi a
datelor statistice, efectuarea interviurilor şi a focus grupurilor, procesarea şi analiza informaţiilor
colectate şi scrierea raportului de evaluare.
Elementele de bază pentru analiză şi cercetare au fost focusate în special pe: contribuţia
serviciilor/practicilor dezvoltate la reducerea numărului de copii nou - născuţi abandonaţi în
Republica Moldova tendinţele fenomenului în cauză; durabilitatea şi calitatea acestor servicii,
nivelul de colaborare / implicare a tuturor actorilor guvernamentali şi neguvernamentali în
soluţionarea fenomenului abandonului copilului la naştere la nivel local şi de preluare a
practicilor spre implementare, măsura în care profesioniştii dar şi publicul larg au devenit mai
conştienţi şi mai sensibili la problemele mamelor aflate în situaţie de risc de a-şi abandona copiii
nou-născuţi.
Rezultatele evaluării arată ca Proiectul a reuşit să înregistreze rezultate considerabile în
dezvoltarea politicilor sociale locale pentru prevenirea fenomenului abandonului infantil.
Aceste rezultate le putem observa la diferite niveluri şi grupuri de constituenţi.

La nivel de beneficiari direcţi, datele evaluării au demonstrat că Proiectul a realizat un impact

direct incontestabil asupra situaţiei beneficiarilor direcţi (cupluri părinte - copil), prevenind
abandonul şi destrămarea familiei, formînd la părinţi competenţele de îngrijire şi educare a
copiilor, abilităţi pentru viaţa independentă şi oferindu-le oportunităţi pentru reintergrarea lor în
familie şi comunitate. Cazurile de risc de abandon infantil sunt identificate în proporţie de 90%
şi prevenite în proporţie de 98% (din cazurile identificate). Majoritatea beneficiarelor au depăşit
stresul şi depresia provocată de naşterea copiilor şi acum păşesc cu optimism în viaţă. la
beneficiari, femeile au recăpătat încredere în forţele proprii, au început să construiască planuri
vitale.
După reintegrare tinerele familii ramîn sa fie în vizorul autorităţilor publice locale, pentru a fi
susţinute în continuare şi a interveni, după caz, în aplanarea problemelor de creştere a copiilor.

Tehnici de consiliere a familiei

Familia reprezintă grupul primar, grupul social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin
origine, căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate societăţile şi un element cheie al
înrudirii.
Tipuri de familii şi alternative:
 familie nucleară;
 familie extinsă;
 familie monoparentală;
 familie recăsătorită;
 familie vitregă;
2
  concubinaj.

Problemele familiale tipice sunt:

 probleme maritale între soţ şi soţie;

 probleme relaţionale între părinţi şi copii;
 probleme personale ale membrilor familiei;
 probleme cauzate de factori exteriori – venit insuficient, şomaj, condiţii proaste de locuit,
acces redus la alte necesităţi sau resurse, lipsa educaţiei sau educaţia deficitară, etc.
În familiile cu risc deseori poate fi observată o combinare a problemelor cauzate de factori
interiori şi exteriori familiei.

Consilierea familială este un tip de serviciu social specializat, astfel încât ea nu poate fi
realizată decât de specialişti formaţi în domeniul consilierii în asistenţă socială. Cu toate acestea,
anumite tehnici ale consilierii familiale (interviul, genograma, etc.) se pot constitui în
instrumente utile în etapa de evaluare iniţială a familiei în situaţie de risc în cadrul serviciilor
sociale primare.

Consilierea familială reprezintă sprijinul social acordat familiilor care traversează o situaţie de
criză, funcţională sau nu, situaţie ce reclamă mobilizarea resurselor individuale şi sociale în
scopul favorizării adaptării familiei la schimbare.

Consilierii familiali văd orice problemă din familie ca pe o problemă ce afectează întreaga
familie şi nu ca pe o problemă a unei părţi, a unui membru individual din familie. Procesul de
acordare a suportului social familiei este un proces de dezvoltare sau de restructurare a relaţiilor
din cadrul familiilor, ce se realizează în timp şi prin acţiuni sistematice bazate pe anumite tehnici
care să garanteze în final:

 relaţii interpersonale care să permită dezvoltarea deplină a capacităţilor membrilor

familiei;
 promovarea bunăstării membrilor familiei în armonie cu nevoile lor;
 ameliorarea climatului familial, a comunicării perturbate, abordării şi executării sarcinilor
de rol, a funcţionalităţii sistemului familial;
 ameliorarea problemelor ce afectează membrii familiei şi care cer un efort de grup
concentrat pentru a fi rezolvate.

1. Obiectivele consilierii familiale sunt:

 rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de zi cu zi cu care se confruntă familia;

 confruntarea cu situaţiile de tranziţie din ciclul de viaţă al familiei şi facilitarea adaptării
la schimbările impuse de acestea;
 ajutarea indivizilor în a conştientiza anumite nevoi, emoţii, gânduri negative,
comportamente şi situaţii problematice;
 ascultarea, înţelegerea şi acceptarea sentimentelor inadecvate ale persoanelor implicate în
procesul de consiliere;
 identificarea cauzelor situaţiilor problematice şi a soluţiilor alternative la situaţia actuală;
 ajutor în depăşirea situaţiilor dificile inerente ciclului vieţii de familie, însoţite de
anxietate, frică, depresie, mânie, teamă, relaţii interpersonale disfuncţionale, conflictuale,
etc.
3
2. Etapele consilierii familiale:

Primul telefon. Scopul acestei faze este de a obţine o cantitate minimă de informaţii şi de a
aranja o consultaţie pentru întreaga familie. Mijloacele prin care poate fi atins acest scop sunt
ascultarea cu atenţia a descrierii problemei, identificarea tuturor membrilor familiei sau a celor
implicaţi, aranjarea primului interviu, evitarea unei conversaţii prea lungi. În situaţia în care se
evită angajarea altor membri, consilierul va spune că are nevoie de cât mai multă informaţie
posibilă legată de problema ce afectează familia.

Primul interviu şi construirea relaţiei. Are drept principal scop clădirea unei alianţe cu familia,
dezvoltarea unei ipoteze despre aspectele ce menţin problema curentă, stabilirea contactului cu
membrii familiei, prezentarea consilierului, explicarea condiţiilor de desfăşurare a şedinţei
(durata şedinţei, locaţia, scopul), repetarea pe scurt a ceea ce s-a aflat de la persoana care a
telefonat, solicitarea punctelor de vedere, acceptarea fiecărei poziţii. Ascultarea, pe rând, a
opiniilor membrilor familiei, echilibru între căldură şi profesionalism, realizarea unei
genograme, dezvoltarea unor ipoteze despre cum ar putea fi implicaţi membrii familiei în
problemă, obţinerea unor informaţii legate de soluţii încercate, de cele care nu au reuşit,
tranziţiile din ciclul de viaţă la care familia nu s-a adaptat încă, centrarea pe punctele tari ale
familiei, consilierul se menţine curios şi plin de respect, explorează procesele de interacţiune
familială. În final, consilierul face o recomandare familiei (Nicholas, Schwarts, 2001).

Intervenţia. Este faza care îşi propune ca obiectiv iniţierea şi facilitarea schimbării situaţiei
clientului/familiei. Intervenţia clientului trebuie să fie relaţionată cu problema (Hackney,
Cormier, 2001), iar selectarea unei intervenţii poate deveni un proces adaptativ. Deprinderile
necesare pentru a iniţia o intervenţie includ:

 competenţe în realizarea intervenţiei;

 cunoştinţe legate de utilizarea potrivită a intervenţiei;
 cunoaşterea răspunsurilor tipice ale clienţilor;
 deprinderi de a observare pentru a nota răspunsurile clientului.

Sfârşitul intervenţiei. Este faza în care consilierii se asigură că membrii familiei au învăţat ceva
despre felul în care să se descurce unii cu alţii, fără ajutorul consilierului. Acest lucru se întâmplă
atunci când problema pentru acre au solicitat sprijin s-a rezolvat, când familia simte că a câştigat
ceea ce dorea. În această fază, consilierul poate cere familiei să anticipeze unele schimbări
viitoare sau recidivele unor situaţii problematice, făcându-i conştienţi pe clienţi că viaţa este o
succesiune de probleme cu care trebuie să ne descurcăm. În final, după ce toţi cei implicaţi admit
că relaţia lor se încheie aici, consilierul îşi exprimă încrederea în abilităţile şi forţa familiei de a
se descurca de acum înainte.

Consilierea se adresează:

1. Părinţilor/familiilor extinse/familiilor substitutive care:

 necesita competente/deprinderi de îngrijire a copiilor adaptate noilor principii

psihopedagogice in domeniu, persoanelor ce trăiesc in medii dezavantajate, unde se

4
 practica modele de îngrijire si creştere a copiilor care nu corespund sau sunt in
contradicţie cu modelele general acceptate in comunitate,
 constata existenta/apariţia unor probleme la nivelul familiei care afectează dezvoltarea
normala/armonioasa a copilului sau favorizează manifestarea unor comportamente ale
copiilor ce pun in pericol integrarea lor familiala, sociala, şcolara, profesionala.
2. Viitorilor părinţi care doresc sa se formeze înainte de naşterea sau adopţia copiilor.

3. Copiilor care au probleme de dezvoltare si/sau dificultati de integrare in familie, şcoala sau in
colectivitatea in care trăiesc.

Asistenţii sociali de la nivel local in activitatea de consiliere se adresează clienţilor care provin în
special din următoarele categorii de familii care prezintă risc ridicat de separare a copiilor:

 familii fără locuinţa;

 familii cu venituri foarte mici care beneficiază de ajutoare sociale;
 familii in care un părinte sau ambii sunt şomeri;
 familii care si-au abandonat sau instituţionalizat copiii;
 familii în care un părinte sau ambii sunt in închisoare;
 familii in care exista persoane care suferă de boli psihice grave sau cronice;
 familii in care unul sau ambii părinţi suferă de boli somatice grave sau cronice;
 familii in care exista copii născuţi din casatorii diferite;
 familii monoparentale;
 familii in care se consuma alcool, droguri;
 familii in care unul sau ambii părinţi au decedat;
 familii in care se practica prostituţia;
 familii care resping mamele minore;
 familii in care unul sau ambii părinţi sunt analfabeţi;
 familii in care se practica violenta, fuga de acasă;
 familii in care unul sau ambii părinţi muncesc in străinătate;
 familii in care se practica cerşetoria;
 familii in divorţ;
 familii in care unul sau mai mulţi copii au abandonat şcoala;
 familii in care exista copii cu frecvente probleme de sănătate sau cu probleme psihice;
 familii care au copii cu probleme de comportament;
 familii care neglijează igiena, sănătatea si educaţia copilului;
 familii in care exista abuz fizic, emoţional si sexual.

Intrebări de control

1.Care sint probleme tipice familiale

2.Ce reprezinta consilierea familiala
3.Care sint obiectivele consilierei familiale
4.Care sint etapele consilierei familial

5
Tema :Auzul si maltratarea copiilor, adoliscentelor si personae in etate.

PLAN
INTRODUCERE
ABUZUL SI MALTRATAREA COPIILOR SI ADOLESCENTILOR
ABUZUL SI MALTRATAREA PERSOANELOR IN ETATE
CONCLUZIE
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Intr-o societate in care majoritatea oamenilor nu-si urmaresc decat propriile interese si castiguri,
intr-o societate in care violenta de orice tip este considerata ca ceva normal si chiar necesar, intr-
o societate in care aderarea la "principiile" democratiei occidentale devanseaza respectarea
individului ca entitate umana, copilul nu-si gaseste locul ce ar trebui sa-l ocupe, atat in "familie,
cat si in societate.

Copilul trebuie respectat ca o persoana distincta. Copiii trebuie recunoscuti ca cetateni, la fel ca
adultii. Ei au drepturi fundamentale, atat ca fiinte omenesti, cat si ca cetateni ai unui stat: dreptul
la o viata particulara, dreptul la intimitate, dreptul la o dezvoltare normala. Pe langa acestea,
copiii au nevoi speciale si au dreptul ca acestea sa fie indeplinite (dreptul copilului la protectie,
libertate).

Abuzul copilului reprezintă orice formă de maltratare fizică şi/sau psihică, abuz sexual, neglijare,
tratare neglijentă sau exploatare în scopuri comerciale sau orice alt tip de exploatare care poate
cauza daune efective sau potenţiale pentru sănătatea, supravieţuirea, dezvoltarea sau demnitatea
copilului în contextul unei relaţii de responsabilitate, încredere sau autoritate.

Indiferent de faptul ca exista o gama larga de definiti! ale abuzului toate au doua elemente
comune (Zamfir, 1993, 120): sanatatea fizica sau psihica a copilului este afectata; vatamarea este
facuta in mod intentionat.

O formă aparte de violenţă în cadrul familiei o constituie cea îndreptată contra vârstnicilor,
constând în neglijarea, abuzul sau maltratarea din partea propriilor copii ori rude apropiate.
"Ideea că cineva va escroca sau va jefui o persoană în etate este tulburătoare; dar aceea că un
membru al familiei îşi va maltrata fizic un părinte în vârstă este de neconceput".

ABUZUL SI MALTRATAREA COPIILOR SI ADOLESCENTILOR

Abuzul asupra copilului este un fenomen complex, care afectează durabil dezvoltarea
individului: pe termen lung, abuzul vulnerabilizează adolescentul şi apoi adultul, generând
6
sentimente, conduite, moduri de gândire sau relaţionări interumane disfuncţionale în viaţa de zi
cu zi. . Plasat în zona a ceea ce Anthony Giddens numea în tratatul său de sociologie „faţa
nevăzută a familiei”, abuzul asupra copilului antrenează modificări existenţiale cu atât mai
severe cu cât acesta are loc la o vârstă mai fragedă şi se menţine o perioadă mai lungă. Mai rău
este atunci când adulţii tineri cu o asemenea istorie îşi întemeiază o familie şi lucrurile se reiau,
în aceleaşi modalităţi, cu copiii lor. Nu luăm în discuţie rolul maturizant al unor conflicte dintre
părinţi şi copii, mai ales în cazul adolescenţilor, fapt care semnifică recunoaşterea barierelor
între genereţii şi a limitelor pe care le au copiii în a înţelege complexitatea vieţii cotidiene .

Copii abuzati sau neglijati prezinta adesea atat simptome fizice cat si comportamentale.
Copii mici nu pot vorbi despre aceste evenimente. Copii mai mari pot de asemenea sa nu
vorbeasca despre acest lucru deoarece le este teama de agresor sau vor sa il protejeze sau
pentru ca nu cred ca vor fi luati in serios. Ocazional, copii pot relata abuzul unui adult in
care au incredere. Aceste dezvaluiri trebuiesc luate in serios si actionat in consecinta.
Unele simptome sunt specifice anumitor forme de maltratare. De asemenea sunt simptome
generale care apar in toate tipurile de maltratare.Săvârșirea abuzului implică acțiunea
voluntară a abuzatorului, care periclitează existența și dezvoltarea copilului, indiferent de
existența unui posibil consimțământ al copilului. Există diverse tipuri de abuz: fizic (orice formă
de pedeapsă corporală, imobilizarea fizică, reducerea alimentației), emoțional (rejectarea,
intimidarea verbală prin diverse amenințări, abuzul verbal prin adresarea unor injurii sau cuvinte
umilitoare, izolarea, interzicerea contactului cu propria familie etc.), sexual (act sexual cu copii,
implicarea copiilor în producția, răspândirea, distribuirea unor materiale pornografice, expunerea
organelor sexuale ale copiilor în scopuri sexuale, prezentarea unor materiale pornografice
copiilor, realizarea unor acte sexuale în prezența copiilor). Aceste forme de abuz pot fi asociate
și cu neglijarea copilului sau cu diverse forme de exploatare a acestuia. Abuzul se referă la orice
formă de violența intenționată împotriva copilului sau orice tratament dăunător care nu implică
întotdeauna violentă.

Neglijare este atunci cand parintele sau persoana de ingrijire nu asigura sanatatea si starea
generala de bine a copilului. Neglijare poate fi considerata neasigurarea pentru copil a unui
adapost adecvat, a scolarizarii, a imbracamintei, a ingrijirilor medicale sau a protectiei impotriva
riscurilor. Neglijarea copilului este la fel de serioasa ca si abuzarea lui si este mai frecventa decat
abuzul. Totusi, nu este neobisnuit pentru o victima sa fie atat neglijata, cat si abuzata.

Abuzul fizic cauzeaza leziuni/raniri ale corpului, cum ar fi taieturi, vanatai, arsuri, fracturi
osoase, intepaturi sau afectari ale organelor interne. Abuzul fizic mai consta de asemenea in
ranirea unui fat, ca de exemplu atunci cand o femeie insarcinata are probleme legate de abuzul de
substante sau este ranita in urma violentei domestice.
Abuzul psihologic este un pattern de actiuni sau lipsa unor actiuni intentionale, verbale sau
comportamentale, care transmit unui copil mesajul ca ea sau el este lipsit de valoare, slab,
neiubit, nedorit, in pericol sau ca este valoros doar fiindca indeplineste nevoile altcuiva. Refuzul
de a oferi suportul emotional, izolarea sau terorizarea unui copil sunt forme ale abuzului
psihologic. Violenta domestica la care un copil este martor este de asemenea considerata o forma
de abuz psihologic.
Abuzul sexual este orice act a carui intentie este ca un copil sa satisfaca din punct de vedere
sexual un copil mai mare sau un adult. Abuzul sexual este orice activitate sexuala pe care copilul

7
nu o intelege sau la care nu consimte sau care este impotriva legii. Exhibitionismul, voyeurismul
sau expunerea unui copil la pornografie sunt tipuri de abuz sexual. Abuzatorii sexuali pot fi tineri
sau varstnici, barbati sau femei si de obicei sunt membri ai familiei (incest) sau cunostinte din
mediul copilului. Abuzul sexual realizat de un strain este relativ rar.
Jocul sexual nu este un abuz sexual. Jocul sexual este un comportament normal intre copii in
perioada de dinainte de adolescenta (la pubertate) intre care exista o diferenta de varsta mai mica
de 4 ani si in care nu a fost folosit nici un tip de putere, de forta sau de constrangere. Jocul sexual
este atunci cand copiii isi privesc sau isi ating reciproc organele genitale.
Copii nu au suficienta experienta de viata si capacitate de rationare ca sa poata intelege ca abuzul
sau neglijarea nu este din vina lor. Ei pot suferi esecuri devastatoare in dezvoltare, precum ar fi
incetinirea/oprirea cresterii sau intarzieri in dezvoltare (tulburari de invatare), durere fizica sau
durere emotionala care poate dura toata viata.

Traiul in saracie sau la limita saraciei este un factor de risc major pentru maltratarea copiilor.
Persoanele care traiesc in saracie adesea nu au resurse pentru a asigura o ingijire adecvata a
copiilor lor. Persoanele de ingrijire pot avea un nivel ridicat de stres, care ii face sa fie mai putin
capabili sa faca fata provocarilor zilnice. De asemenea, unii copii au nevoi fizice sau psihologice
speciale, ceea ce le provoaca parintilor un stres major. Parintii fara serviciu, singuri si lipsiti de
experienta, persoana de ajutor cu afectiuni psihice, abuz de substante, locuinta/adapost umil, toti
sunt factori de risc.

Riscul de a fi abuzat sau neglijat creste daca un copil are o dizabilitate sau alte probleme de
sanatate, cum ar fi:
- nasterea prematura. Nou-nascutii care se nasc devreme adeseori aduc un plus de stres emotional
si financiar familiei din cauza nevoii lor de a sta mai mult in spital, ceea ce implica un cost mai
mare si din cauza vulnerabilitatii generale care impune o urmarire atenta din momentul in care
ajung acasa. Ei pot avea probleme de dezvoltare persistente
- o dizabilitate fizica, ca de exemplu orbirea sau paralizia
- inteligenta sub normal
- intarzieri in dezvoltare
- un temperament dificil
- probleme de comportament, inclusiv tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie (ADHD)
O legatura nesigura intre parinte si copil este de asemenea un factor de risc pentru abuz sau
neglijare. Incapacitatea de se stabili o legatura poate fi rezultatul urmatoarelor situatii:
- parintii nu isi doresc copilul
- nasterea de gemeni sau a mai multor copii
- spitalizare indelungata a nou-nascutului si separarea de parinti din cauza nasterii premature sau
a unor probleme de sanatate
- luarea in adoptie sau in asistenta maternala a unui copil
- probleme mentale ale persoanei de ingrijire. De exemplu, un parinte care are o depresie severa
poate sa isi neglijeze fara intentie copilul
- copilul s-a nascut cu o afectiune severa sau o dizabilitate, cum ar fi orbire, surzenie sau autism.
Aceste tipuri de probleme pot face dificila comunicarea parintelui cu copilul sau pot impiedica
copilul sa ofere si sa primeasca afectiune.

8
Maltratarea copilului este orice ranire cu intentie a unui copil. Maltratarea copilului include atat
neglijarea cat si abuzul.

ABUZUL SI MALTRATAREA PERSOANELOR IN ETATE

Numărul de maltratări ale persoanelor vârstnice este aproape la fel de mare ca şi cel al
maltratărilor copiilor, dar nu toate cazurile ajung la cunoştinţa publicului sau a autorităţilor.
Abuzul sau violenţa contra bătrânilor este, adeseori, parte componentă a unui model cultural
perpetuat de la o generaţie la alta. Cel mai adesea, abuzul contra copiilor sau împotriva soţiei,
manifestat, mai cu seamă, în familiile defavorizate din punct de vedere economic, poate conduce
şi la abuz contra vârstnicilor. Acest abuz se situează, de fapt, în prelungirea celorlalte forme de
abuz (intra)familial.
Reacţiile de agresivitate contra bătrânilor cuprind o multitudine de forme, de la neglijarea
trebuinţelor lor materiale şi spirituale, la administrarea unor calmante sau alcool pentru a-i face
mai uşor de manevrat (adeseori, pentru semnarea unor acte avantajoase pentru "susţinătorii"
legali) şi până la violenţa fizică propriu-zisă. Asemenea forme de abuz sunt extrem de dificil de
estimat sau de prevenit, deoarece sunt ascunse, în majoritatea cazurilor, opiniei publice şi
asistenţei sociale de specialitate.

Abuzul asupra batranilor este o problema complexa care are multi factori contributivi.
Factorii de risc includ:
- violenta domestica intretinuta de-a lungul timpului pana la batranete: abuzul de catre sot sau
sotie reprezinta o proportie substantiala a acestor cazuri
- problemele personale ale maltratatorilor: cei care maltrateaza persoanele invarsta (mai ales
copiii ajunsi la varsta adulta) sunt de obicei dependenti financiar sau in alte moduri de persoanele
varstnice de care abuzeaza; aceasta se datoreaza deseori unor probleme personale cum ar fi bolile
psihice sau alte trasaturi de personalitate disfunctionale; riscul pare sa fie mai crescut daca
maltratatorul locuieste in aceeasi casa cu persoana varstnica
- izolarea sociala: maltratatorii care locuiesc cu persoana varstnica au ocazia de a abuza mai
frecvent de aceasta si deseori incearca sa-si izoleze victima de alte persoane, pentru a preveni
dezvaluirea abuzului.

Persoanele care sunt supuse abuzurilor fizice in copilarie au un risc crescut de a se imbolnavi
cand devin adulti, releva rezultatele unui studiu realizat de cercetatorii de la King's College din
Londra. Acestia au urmarit 1000 de persoane din Noua Zeelanda de la nastere si pana la varsta
de 32 de ani.
O treime dintre cei care au fost maltratati in copilarie aveau inflamatii - un indicator timpuriu al
bolilor de inima sau al diabetului. Prevenirea abuzului in copilarie poate reduce o serie de boli la
maturitate, sustin cercetatorii.
Participantii la acest studiu au fost atent monitorizati, iar cercetatorii au luat in considerare multi
alti factori care influenteaza starea de sanatate, precum stresul, depresia, fumatul, dieta,
activitatea fizica.
Au fost luate probe de sange persoanelor implicate in acest studiu pentru a determina substantele
care sunt asociate cu inflamatiile in organism. In urma acestor analize, adultii care au fost
9
maltratati in copilarie si care aparent erau sanatosi, aveau, de fapt, un nivel crescut al inflamatiei
in organism de aproape doua ori fata de cei care nu au fost maltratati.
Iar inflamatia este un prim semn al unor boli precum cele de inima sau diabetul.
Asadar, respectarea standardelor referitoarea la maltratarea copiilor poate duce la scaderea
bolilor persoanei respective ajunsa la varsta adulta.

In anul 2002, in Statele Unite de exemplu, aproximativ 1400 copii au murit ca rezultat al
maltratarii. Supravietuitorii sunt vulnerabili la afectiuni emotionale pe termen lung. Tipic, copii
sunt abuzati la o varsta la care nu au experienta de viata si au o capacitate de rationare scazuta
pentru a intelege ca ceea ce se intampla nu este din vina lor. Maltratarea copiilor mai mici de 7
ani poate duce la modificari permanente ale personalitatii si in comportament.
Copii care sunt maltratati au un risc crescut de a abuza alti copii si, mai tarziu in viata, sa-si
abuzeze proprii copii sau parintii varstnici. De asemenea ei au un risc crescut de se implica in
acte criminale pe masura ce trec anii. Ca adulti, exista o mare probabilitate ca ei sa aiba
probleme fizice si emotionale.

Semnele si simptomele abuzului asupra batranilor variaza in limite foarte largi, in functie de tipul
abuzului : abuzului fizic; abuz sexual; abuzul psihic sau emotional; neglijare; semnele
exploatarii financiare; abandonul (include parasirea unei persoane varstnice intr-un spital, azil,
intr-un magazin comercial sau in orice alt spatiu public).

Aceste categorii nu se exclud una pe alta; clasificarea facuta este una artificiala deoarece, in
realitate, exista o impletire a diferitelor forme de abuz. Este greu de crezut ca abuzul fizic nu are
si consecinte psihice sau ca abuzul sexual nu este insotit de efecte fizice sau psihice asupra
individului abuzat. Abuzul economic poate deveni fizic (daca munca depaseste capacitatea
fizica ), psihic (mai ales daca munca este umilitoare), sau sexual (prostitutia, pornografia).

Abuzul reprezinta o problema sociala ce trebuie definita adecvat, care necesita interventie sociala
si institutii de asistenta sociala si de sanatate specializate, cadru juridic corespunzator pentru
protective.

CONCLUZII

Din această perspectivă, intervenţiile care reuşesc să modifice condiţiile structurale au şanse mai
mari de reuşită pe termen lung prin crearea unui mediu suportiv pentru copil. . În măsura în care
rata abuzului şi neglijării familiale este mai mare acolo unde şi violenţa comunitară, una din
modalităţile de prevenire a abuzului este de a răspunde nevoilor familiilor ce experimentează o
astfel de probleme comunitare (Barnett et al., 1997 apud. Molnar et al., 2003). De asemenea
intervenţiile familiale ar trebui orientate înspre îmbunătăţirea abilităţilor de rezolvare de
probleme şi pe o mai bună gestionare a rolurilor familiale.

BIBLIOGRAFIE

(Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 2002)

10
http://ro.wikipedia.org/

http://www.calificativ.ro/

http://iulianadorneanu.wordpress.com/

Intrebări de control:

1. Defenitia abuzului
2. Care sint factorii de risc
3. Prin ce se manifesta neglijarea
4. Ce include maltratarea

TEMA: Tipurile de consiliere

PLANUL :
Delimitări conceptuale
Tipuri de consiliere
Caracteristicile consilierii
Obiectivele consilierii
Principii și metode de consiliere
Atitudinile consilierului
Abilităţile consilierului
Proiectarea activităţilor de consiliere

Delimitări conceptuale
Consilierea este un proces complex ce cuprinde o arie foarte largă de intervenţii care impun o
pregătire profesională de specialitate. Mai specific, termenul de consilierea descrie relaţia
interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, şi o altă persoană care solicită
asistenţă de specialitate, clientul (Egan, 1990). Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este
una de alianţă, de participare şi colaborare reciprocă (Ivey, 1994).
Există mai rrjuUeJipurijie consiliere, deşi formele prezentate în tabelul 2.1. nu se exclud una pe
alta. De exemplu, consilierea educaţionajă presupune elemente de consiliere vocaţională,
suportiyă, de dezvolţare personală sau informaţională. Ce este important de reţinut în acest
context este faptul că profesorul de şcoală abilitat pentru consiliere educaţională nu are
competenţe în ceea ce numim consiliere de criză şi consiliere pastorală. Cel din urmă tip de
consiliere este procesul de asistare psihologică realizat de către preot în comunitatea sa
religioasă. Consilierea de criză reprezintă un domeniu de intervenţie ce ţine strict de competenţa
psihologului. Acest domeniu implică cunoştinţe, metode şi tehnici de intervenţie de specialitate.
Un pedagog, un psihopedagog, un asistent social sau sociolog, cu atât mai puţin un profesor, nu
posedă competenţele şi expertiza necesară unor astfel de intervenţii. A încerca să asistăm ca şi
profesor-consilier si să remediem posibile situaţii de criză psihologică ale unor elevi (ex. stări
depresive sau de anxietate, ideaţie suicidară, reacţii de doliu, comportamente compulsive sau
obsesive, consum de droguri sau dependenţa de alcool), este deosebit de riscant. Totodată, vom
priva astfel persoana în cauză de dreptul şi şansa de a beneficia de un tratament psihologic şi
medical de specialitate-De asemenea, profesorul-consilier nu are ca obiectiv şi competenţă
evaluarea psihologică a elevului. Utilizarea testelor psihologice (cum sunt cele pentru evaluarea
nivelului de inteligenţă, a formelor de inteligenţă, testele proiective, alte teste de personalitate),
11
deşi poate apărea ca o activitate uşor de realizat, presupune vaste cunoştinţe de psihodiagnostic.
Rezultatul în sine la un test, exprimat numeric, poate să nu aibă absolut nici o relevanţă dacă este
rupt de un context anume. Interpretarea calitativă a multiplelor valenţe şi relaţii pe care le
implică orice rezultat la un test poate fi realizată doar de către psiholog. în caz contrar, evaluarea
psihologică poate avea efecte negative asupra persoanei evaluate. Profesorul-consilier va utiliza
diverse scale de cunoştinţe şi atitudini, fişe de lucru (vezi anexele acestei cărţi). Nu recomandăm
utilizarea acestor instrumente (fişe de lucru) în scopul cunoaşterii şi evaluării elevilor. Obiectivul
orelor de consiliere nu este cunoaşterea elevului de către profesor, ci acela de a facilita
autocunoaşterea.
Tipuri de consiliere
informaţională: oferirea de informaţii pe domenii / teme specifice educaţională: repere
psihoeducaţionale pentru sănătatea mentală, emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor şi
adolescenţilor de dezvoltare personală: formarea de abilităţi şi atitudini care permit o
funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării de bine
suportivă: oferirea de suport emoţional, apreciativ şi material vocaţională: dezvoltarea
capacităţii de planificare a carierei de criză: asistarea psihologică a persoanelor în dificultate
pastorală: consiliere din perspectivă religioasă

Caracteristicile consilierii
Consilierea psihologica şi educaţională integreaza perspectiva umanistă dezvoltată de Carl
Rogers (1961) unde problemele psihice nu mai sunt văzute în mod obligatoriirîn termenii de
tulburare şi deficienţă, ci în parametrii nevoii de autocunoaştere, de întărire a Eului, de
dezvoltare personală şi de adaptare. In acest sens, rolul principal nu îi mai revine doar
psihologului văzut ca un superexpert. Succesul consilierii este asigurat de implicarea activă şi
responsabilă a ambelor părţi (consilierul şi persoanele consiliate) in realizarea unei alianţe
autentice, bazată pe respect şi încredere reciprocă. A ajuta şi a credita persoana ca fiind capabilă
să îşi asume propria dezvoltare personală, să prevină diverseTurourâTTşî disfuncţii, să găsească
soluţii la problemele cu care se confruntă, să se simtă bine cu sine, cu ceilalţi şi în lumea în care
trăieşte, reprezintă valorile umaniste psihologice.

Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristice implică asistenţa

psihologică:
• o primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea
vizează persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficîîe
intelectuale sau de altă natură. Consilierea facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca
persoana să facă faţă mai eficient stresorilor şi sarcinilor vieţii cotidiene şi astfel să
îmbunătăţească calitatea vieţii;
• o a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este dată de faptul că asistenţa pe care o
oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării ş\ nu unul clinic şi curativ.
Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/grupul, strategii noi comportamentale, să îşi
valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi resurse adaptative. Consilierea facilitează şi
catalizează atingerea unui nivel optim de funcţionare în lume;
• o a treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenţia problemelor ce pot
împieta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei. Strategia de prevenţie constă în
identificarea situaţiilor şi grupurilor de risc şi în acţiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un
impact negativ şi să declanşeze "crize" personale sau de grup.
Sumarizând caracteristicile prezentate în paragrafele anterioare putem spune că procesul de
consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi
comportamentale, pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării de probleme.
Obiectivele consilierii

12
Scopul fundamental al consilierii educaţionale este funcţionarea psihosocială optimă a
persoanei/grupului. Acest scop ultim poate fi atins prin urmărirea realizării obiectivelor
procesului de consiliere; acestea sunt în număr de trei, şi anume:
(1) PROMOVAREA SĂNĂTĂŢII ŞI A STĂRII DE BINE: funcţionare
optimă din punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emoţional, social şi spiritual.
(2) DEZVOLTARE PERSONALĂ: cunoaştere de sine, imaginea de sine,
capacitatea de decizie responsabilă, relaţionare interpersonală armonioasă, controlul stresului,
tehnici de învăţare eficiente, atitudini creative, opţiuni vocaţionale realiste.
(3) PREVENŢIE - a dispoziţiei afective negative, a neîncrederii în sine, a
comportamentelor de risc, a conflictelor interpersonale, a
dificultăţilor de învăţare, a dezadaptării sociale, a disfuncţiilor
psihosomatice, a situaţiilor de criză.
Consilierea este mai interesată de starea de bine decât de starea de boală.
Ce reprezintă starea de bine? Aşa cum o defineşte Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, sănătatea nu este condiţionată doar de absenţa bolii şi disfuncţiei ci se referă la un
proces complex şi multidimensional, în care starea subiectivă de bine este un element
fundamental.
Componentele stării de bine:
• ACCEPTAREA DE SINE: atitudine pozitivă faţă de propria persoană, acceptarea
calităţilor şi defectelor personale, percepţia pozitivă a experienţelor trecute şi a viitorului.
• RELAŢII POZITIVE CU CEILALŢI: încredere în oamenii, sociabil, intim, nevoia de a
primi şi a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă şi caldă.
• AUTONOMIE: independent, hotărât, rezistă presiunilor de grup, se evaluează pe sine după
standarde personale, nu este excesiv preocupat de expectanţele şi evaluările celorlalţi.
• CONTROL: sentiment de competenţă şi control personal asupra sarcinilor, îşi crează
oportunităţi pentru valorizarea nevoilor personale, face opţiuni conforme cu valorile proprii.
• SENS ŞI SCOP ÎN VIAŢĂ: direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă, experienţa
pozitivă a trecutului, bucuria prezentului şi relevanţa viitorului, convingerea că merită să te
implici, curiozitate.
• DEZVOLTARE PERSONALĂ: deschidere spre experienţe noi, sentimentul de valorizare
a potenţialului propriu, capacitate de auto-reflexie, percepţia schimbărilor de sine pozitive,
eficienţă, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocări, respingerea rutinei.
Ar fi total eronat să considerăm că starea de bine este condiţionată de parcurgerea unui proces
psihoterapeutic complex. înainte de toate, familia şi şcoala au un rol esenţial în dezvoltarea şi
menţinerea stării de bine. în acelaşi timp se constată că, nu de puţine ori din păcate, tocmai
familia şi şcoala sunt instituţiile care generează condiţii ce subminează încrederea în sine a
copiilor şi elevilor, îngrădesc autonomia şi independenţa lor, şablonează individualităţile, implică
competiţii neproductive în detrimentul cooperării şi colaborării, cenzurează bucuriile şi plăcerile
cotidiene, induc percepţii ameninţătoare asupra lumii şi vieţii, desfoliindu-le de orice element
ludic şi hedonist. Focalizarea exclusivă a şcolii pe latura intelectuală a elevilor şi pe
performanţele lor şcolare, ignorând nevoile lor emoţionale şi sociale, sunt căi sigure de
diminuare a stării de bine şi de creştere a riscului pentru disfuncţii şi boli fizice şi psihice. Şcoala
modernă nu mai poate ignora, în numele nevoii imperative de cunoştinţe şi rezultate şcolare
performante, starea de bine şi de sănătate fizică, psihică, spirituală şi socială a elevilor săi. în caz
contrar, şcoala devine o instituţie segregată de individ, societate şi viaţă. înainte de a fi o
instituţie care conferă diplome, şcoala trebuie să fie locul în care se formează persoane
armonioase cu sine, cu ceilalţi, cu lumea, capabile astfel să transpună în instrumente conţinutul
diplomei, să opereze eficient cu ele, să se bucure de procesul şi produsul activităţii lor.
Consilierea educaţională poate fi definită ca o relaţie interumană de asistenţa şi suport
dintre persoana specializată în psihologia şi consilierea educaţională (profesor) şi grupul de elevi
în scopul dezvoltării personale şi prevenţiei situaţiilor problematice şi de criză. Principala sarcină
a consilierului este de a ajuta elevii să parcurgă paşii unui demers de conştientizare, clarificare,
13
evaluare şi actualizare a sistemului personal de valori.Deşi accentuăm încă o dată că profesorul-
consilier nu este şi nu poate să se substitue consilierului-psiholog, între cei doi profesionişti
(profesor şi psiholog) trebuie să existe relaţii de colaborare. Profesorul-consilier poate facilita,
prin activitatea sa, reducerea riscului apariţiei şi dezvoltării de probleme care solicită în mod
obligatoriu expertiza psihologului specialist. în acelaşi timp, psihologul şcolar are competenţa de
a favoriza procesul educativ prin conturarea unor strategii de intervenţie cognitivă,
motivaţională, emoţională şi comportamentală, atât la nivel individual cât şi de grup.

Consiliere educaţională.

Tabel . Diferenţe între consilierea educaţională şi consilierea psihologică

Consiliere educaţională Consiliere psihologică
Profesorul abilitat pentru
CINE? activităţile de consiliere Psihologul şcolar
educaţională
în cadrul orelor de consiliere
şi
UNDE? orientare şi dirigenţie In cabinetul de consiliere
GRUP Clasa de elevi, părinţi Persoană (elev, părinte,
ŢINTĂ profesor) sau grup
Dezvoltare personală Dezvoltare personală
OBIECTIV Promovarea sănătăţii şi stării Promovarea sănătăţii şi stării de
E de bine
bine Prevenţie
Prevenţie Remediere
TEMATIC • Cunoaştere şi imagine de • Evaluare psihologică
A sine
• Dezvoltarea unor abilităţi de • Consilierea în probleme:
comunicare şi management al - emoţionale (anxietate,
depresie)
conflictelor - comportamentale
(agresivitate,
• Dezvoltarea abilităţilor hiperactivitate)
sociale -
asertivitate - de învăţare (eşec şcolar,
abandon
• Dezvoltarea abilităţilor de şcolar)
prevenire a consumului de • Consiliere vocaţională
alcool, tutun, droguri • Dezvoltă proiecte de
prevenţie
• Dezvoltarea unei (prevenţia suicidului)
psihosexualităţi sănătoase • Terapie individuală şi de
grup
• Prevenire HIV/SIDA, • Realizează cursuri de
sarcini informare
nedorite şi formare pentru profesori şi
14
 • Dezvoltarea abilităţilor de părinţi pe teme de psihologie
prevenire a afectivităţii educaţională şi promovarea
negative: anxietate, depresie, sănătăţii.
• agresivitate, suicid • Realizează materiale
informative
• Consiliere vocaţională pentru elevi, părinţi şi profesori
• Controlul stresului • Formează elevii-consilieri
pentru
• Responsabilitate socială programele de "peer
counseling"
• Rezolvare de probleme • Intervenţie în situaţii de criză
• Decizii responsabile (divorţ, boală, decesul
părintelui)
• Tehnici de învăţare eficientă • Materiale informative pentru
• Managementul timpului mass-media
• Dezvoltarea creativităţii • Cercetare în domeniul
consilierii
• Informarea privind resursele • Elaborează metode de
de evaluare
consiliere - cabinete şcolare, valide, standardizate şi
cabinete de consiliere privind etalonate
cariera, organizaţii non-
guvernamentale

PRINCIPII ŞI METODE DE CONSILIERE

Pregătirea consilierului
Consilierea este un proces complex care nu poate fi realizat intuitiv sau după simţul comun.
Consilierea încorporează informaţii şi metode din mai multe discipline psihologice. Pregătirea
consilierului presupune asimilarea unor repere teoretice şi aplicative din următoarele domenii:
 psihologia dezvoltării
 psihologia comportamentului
 psihologia personalităţii
 psihologia sănătăţii
 psihologia socială
 teorii şi tehnici de consiliere
 autocunoaştere
Totodată, consilierea implică dezvoltarea unor atitudini şi abilităţi fundamentale, fără de care
procesul de consiliere nu poate duce la efectele conturate de însăşi obiectivele consilierii.

Atitudinile consilierului

Procesul de consiliere implică o relaţie specială între consilier şi elevi, relaţie bazată pe
responsabilitate, confidenţialitate, încredere şi respect. Profesorul consilier are obligaţia de a
proteja interesele elevului/elevilor. Orice proces de consiliere trebuie să înceapă prin asumarea
de către consilier a responsabilităţii respectării unui sistem de valori şi coduri stabilite de

15
asociaţiile de specialitate. Sistemul de valori al consilierului se fundamentează pe filozofia
psihologiei umaniste şi a învăţământului centrat pe elev.
Filozofia relaţiei dintre consilier şi elevi se bazează pe două asumpţii fundamentale:
1. "Toate persoanele sunt speciale şi valoroase pentru că sunt unice." Profesorul-consilier
facilitează conştientizarea de către elevi a conceptului de unicitate şi de valoare necondiţionată
ale oricărei persoane.
2. "Fiecare persoană este responsabilă pentru propriile decizii. "Persoanele îşi manifestă
unicitatea şi valoarea prin deciziile pe care le iau. Unul din obiectivele orelor de consiliere este
acela de a-i învăţa pe elevi să ia decizii responsabile şi să-şi asume consecinţele acţiunilor lor.
Profesorii-consilieri au obligaţia de a respecta confidenţialitatea informaţiilor primite în timpul
orelor de consiliere. Dezvăluirea informaţiilor trebuie făcută numai cu acordul explicit al
elevului/elevilor.

Atitudinile consilierului

 Acceptarea necondiţionată
 Empatia
 Congruenţa
 Colaborarea
 Gândirea pozitivă
 Responsabilitatea
 Respectul
a. Acceptarea necondiţionată
Acceptarea este atitudinea care are la bază următoarele principii: fiinţa umană este valoroasă şi
pozitivă prin esenţa sa, are capacitatea sau potenţialul de a" face alegeri responsabile, are dreptul
să ia decizii asupra vieţii personale şi de a-şi asuma propria viaţă. Acceptarea este atitudinea de
recunoaştere a demnităţii şi valorii personale ale elevilor, cu punctele lor tari sau slabe, calităţi
sau defecte, atitudini pozitive sau negative, interese constructive sau sterile, gânduri, trăiri sau
comportamente, fără a critica, judeca, controla şi mai ales fără a condiţiona aprecierea - "Te voi
aprecia, dacă ...". Acceptarea necondiţionată este premisa fundamentală a procesului de
dezvoltare personală şi de optimizare a funcţionării persoanei. Valorizarea elevilor nu trebuie să
fie condiţionată de grupul social de apartenenţă, de rasă, sex, religie, nivelul performanţelor
şcolare, valori şi atitudini personale, comportamente.
Acceptarea necondiţionată nu este echivalentă cu aprobarea oricărei atitudini sau a oricărui
comportament, cu neutralitate sau ignorare, cu simpatie şi toleranţă. Acceptarea unei persoane nu
presupune nici aprobarea nici dezaprobarea a ceea ce spune sau simte persoana. Este acceptarea
modului în care persoana simte sau crede în mod diferit de ceilalţi. Nu este indicată utilizarea
evaluărilor de genul: "nu ar trebui să simţi aşa", "băieţii nu trebuie să plângă", "fetele nu se
poartă niciodată aşa". Riscul aprobării sau dezaprobării este că elevul îşi percepe valoarea
numai prin interpretările şi evaluările pe care le face profesorul în situaţia de aprobare sau
dezaprobare a comportamentelor sale.
Acceptarea nu înseamnă să ai o atitudine de neutralitate sau indiferenţă faţă de modul în care
gândeşte sau mai ales simte o persoană. "Nu este nici o problemă", "lasă nu te mai necăji" sunt!
forme verbale/de minimalizare sau ignorare a tensiunilor elevului. Această atitudine are ca efect
invalidarea modului în care fiecare persoană percepe diferit un eveniment sau o situaţie.
Acceptarea este o atitudine pozitivă, de înţelegere a persoanei şi nu una neutră. Neutralitatea
duce la perceperea de către elev a indiferenţei din partea profesorului.
O altă interpretare eronată a acceptării este simpatia. Simpatia este diferită de acceptare prin
implicarea emoţională mai intensă din partea profesorului faţă de un anumit elev. Simpatia poate
conduce şi la atitudini discriminative faţă de ceilalţi elevi. Ea este mai degrabă consecinţa
sentimentelor pe care le simte profesorul-consilier faţă de un elev {"Apreciez elevii care au

16
valori personale pe care eu le apreciez") şi mai puţin focalizarea pe sentimentele elevilor.
Simpatia exprimă o atitudine de părtinire. în consiliere contează mai puţin percepţiile şi
sentimentele celui care consiliază, cât sentimentele celor consiliaţi.
Toleranţa este o altă dificultate în dezvoltarea acceptării necondiţionate A fi tolerant înseamnă
a accepta diferenţele individuale. Toleranţa nu trebuie să se manifeste doar la nivel general şi
declarativ - "sunt tolerant faţă de o persoană cu o altă apartenenţă religioasă, dar nu o înţeleg şi
nu o respect", "sunt tolerant faţă de bolnavii de SIDA, dar nu vreau să am de a face cu ei", "sunt
tolerant faţă de persoanele cu o altă orientare sexuală, dar eu cred totuşi că ei sunt nişte oameni
bolnavi".
Obstacole în dezvoltarea acceptării necondiţionate:
 lipsa informaţiilor despre personalitatea copilului şi adolescentului;
 probleme emoţionale personale ale profesorului consilier;
 proiectarea propriilor valori, convingeri sau trăiri asupra elevilor;
 prejudecăţi sau informaţii eronate, incomplete despre un subiect;
 confuzia dintre acceptare şi aprobare, simpatie sau neutralitate;
 pierderea respectului faţă de elevi;
 pierderea respectului faţă de sine;
 identificarea elevului cu propriul copil, cu propria persoană sau cu alte persoane din viaţa
profesorului.
Non-acceptarea înseamnă:
 A da sfaturi, soluţii: "De ce nu faci aşa..."
 A evalua, a învinovăţi: "Aici greşeşti cu siguranţă..."
 A interpreta, a analiza: "Ceea ce ai tu nevoie este..."
 A eticheta "Eşti prost pentru că ai făcut..."
 A comanda, a fi directiv: "Trebuie să..."
 A fi de acord, a lăuda: "Ai dreptate 100%."

Consiliere educaţională
 A moraliza: "Trebuia să faci asta şi asta..."
 A pune întrebări de genul "De ce ai făcut ... ?"
 A simpatiza, a acorda suportul la modul general: "Totul va fi bine..."
 A ameninţa, a avertiza: "Dacă se mai întâmplă să...."
 A evita: "Hai să uităm asta..."
 A condiţiona: "Te voi aprecia numai dacă vei lua note mari...."

b. Empatia
Empatia este abilitatea de a te transpune în locul unei alte persoane. Empatia nu este echivalentă
cu identificarea cu o altă persoană, situaţie în care se preia modul ei de gândire, de relaţionare
atitudinală, emoţională şi comportamentală. Empatia este abilitatea de a înţelege modul în care
gândeşte, simte şi se comportă o altă persoană. Empatia este atitudinea de a fi "cu" persoana şi
nu "ca" persoana cealaltă. Un indicator al empatiei este sentimentul elevului că este înţeles şi
acceptat.
Empatia nu trebuie confundată cu mila sau compasiunea faţă de o altă persoană în dificultate.
Nimănui nu îi face plăcere să fie compătimit, chiar dacă sentimentul este sincer. Empatia
înseamnă "a fi alături" de persoană, atitudine care facilitează exprimarea emoţiilor,
convingerilor, valorilor şi îmbunătăţeşte comunicarea dintre profesor şi elev.
Empatia se dezvoltă prin însuşirea abilităţilor de comunicare verbală şi nonverbală, urmărind
câteva sugestii:
utilizarea foarte rară a întrebărilor închise care împiedică comunicarea: ex. "De ce ai făcut... ?";
utilizarea întrebărilor deschise care facilitează comunicarea: "Ai putea să-mi spui mai multe
despre acel eveniment...?";
17
ascultarea interlocutorul sau interlocutorilor;
evitarea moralizării interlocutorul: "Nu este bine ce ai făcut";
evitarea întreruperilor în timpul conversaţiei: "Părerea mea este că...";
• etichetarea este o barieră în dezvoltarea unei relaţii empatice, distorsionează
înţelegerea: "Eşti cam neserios/distrat/superficial....";
evitarea feed-back-urilor negative: "Rezultatul tău este nesatisfăcător";
utilizarea sugestiilor constructive: "Data viitoare va fi mai bine dacă vei face...";
evitarea criticii sarcastice: "Eşti ridicol....".
Modalităţi de îmbunătăţire a comunicării empatice:
 oferirea de răspunsuri scurte, clare şi acurate;
 acordarea unui timp de gândire înainte de a da un răspuns;
 focalizarea pe mesajele transmise de elevi;
 utilizarea unei tonalităţi potrivite a vocii; un ton plictisit sau dimpotrivă, prea intens,
comunică mesajul că este neimportant pentru tine sau iritant.
 "
 evitarea în răspuns a clişeelor de genul "Multora li se întâmplă să aibă dificultatea asta.";
prin această exprimare comunicăm de fapt elevilor că preocuparea lor pentru problemă
nu este atât de importantă;
 empatia nu este simpatie; într-o relaţie de simpatie ne place persoana şi avem tendinţa de
a o favoriza, de a-i acorda o atenţie sporită.
c. Congruenţa
Congruenţa se referă la concordanţa dintre comportamentul consilierului şi convingerile,
emoţiile şi valorile sale personale. Cu alte cuvinte, congruenţa defineşte autenticitatea
comportamentului persoanei. Este indicat să nu exprimăm convingeri şi idei în care nu credem
cu adevărat. Decalajul dintre ceea ce simt sau gândesc se va transpune în maniera falsă de
exprimare sau de comportament, uşor sesizabilă de ceilalţi. Congruenţa este generată de acordul
dintre convingere, trăirea emoţională şi exprimarea verbală şi nonverbală. Lipsa de autenticitate
duce la pierderea relaţiei de încredere cu elevii.
d. Colaborarea
Colaborarea este abilitatea consilierului de a implica persoana sau grupul de persoane (clasa de
elevi) în deciziile de dezvoltare personală. Relaţia este de respect şi parteneriat, şi nu de
transmitere de informaţii de la "expert" la "novice". Rolul profesorului consilier este să-1 ajute
pe elev să găsească cele mai relevante informaţii pentru ca acesta să poată lua decizii
responsabile. Profesorul-consilier, de altfel ca şi psihologul şcolar, nu trebuie să se erijeze în
persoane competente care oferă soluţii de rezolvare pentru problemele elevilor. Profesorul-
consilier este un catalizator şi facilitator al procesului de dezvoltare personală a copilului şi
adolescentului, abilitând astfel elevul să găsească soluţii proprii la problemele "cu care se
confruntă.
e. Gândirea pozitivă
Filosofia consilierii este definirea omului ca fiinţă pozitivă care poate fi ajutată să-şi
îmbunătăţească aspectele sale mai puţin dezvoltate. Activităţile de consiliere educaţională trebuie
să fie focalizate pe dezvoltarea imaginii şi respectului de sine ale elevului, a responsabilităţii
personale. Dacă viziunea noastră generală asupra lumii nu are nota pozitivă dată de încrederea în
noi înşine şi în oameni, nu este indicat să ne implicăm în activităţile de consiliere.
f. Responsabilitatea
O atitudine de bază a consilierului este responsabilitatea ca efort conjugat şi asumat pentru
dezvoltare personală permanentă. Teoretic, consilierul nu se poate implica în procesul consilierii
dacă nu îşi asumă responsabilitatea atitudinilor şi acţiunilor sale. Responsabilitatea se traduce
prin respectarea principiilor fundamentale ale consilierii, prin prevenirea utilizării greşite a
cunoştinţelor şi metodelor de consiliere, prin evitarea oricărei acţiuni care interferează cu starea
de bine a celor consiliaţi.

18
 Abilităţile consilierului
Pe tot parcursul procesului de consiliere sunt absolut necesare anumite abilităţi fundamentale
(capacităţi) care permit desfăşurarea cu succes a activităţilor vşi duc la efectele pozitive scontate.
Abilităţile de bază în consiliere:
 ascultarea activă
 observarea
 adresarea întrebărilor
 oferirea de feed-back
 furnizarea de informaţii
 parafrazarea
 sumarizarea
 reflectarea
a.Ascultarea activă
Ascultarea activă este abilitatea de bază în consiliere ce oferă suportul unei bune comunicări
între profesor şi elevi. Ascultarea activă este cea care încurajează elevii să vorbească deschis şi
liber. Prin ascultare activă se comunică respect pentru ceea ce gândeşte sau simte interlocutorul
şi se transmite mesajul nonverbal că este înţeles.
Factori care susţin procesul de ascultare activă:
• comunicarea nonverbală (tonul şi intensitatea vocii, mimica, gestica) să fie
adecvată conţinutului şi stării afective a interlocutorului; contact vizual cu
interlocutorul, fără însă a-1 fixa cu privirea; asiguraţi-vă că aţi înţeles corect ceea
ce v-a comunicat interlocutorul prin formule de genul "Ceea ce vrei tu să îmi spui
este că ..."; ascultaţi interlocutorul fără a fi preocupat de răspunsurile pe care
doriţi să le daţi;
 puteţi apela la afirmaţii de genul "hmm", "da", "înţeleg"; nu vorbiţi continuu, daţi
interlocutorului ocazia să vorbească şi să pună întrebări;
 ascultarea să fie autentică - consilierul să fie sincer interesat de
problema/subiectul abordat;
 ascultarea să nu fie evaluativă - nu faceţi judecăţi de valoare în funcţie de propriile
atitudini şi convingeri, în termeni de "bine" sau "rău", "acceptabil" sau
"neacceptabil", "potrivit" sau "nepotrivit", "interesant" sau "neinteresant";
 nu filtraţi informaţiile în funcţie de interesele şi convingerile dvs. personale;
 nu utilizaţi etichete din dorinţa de a integra interlocutorul într-o categorie;
 ascultarea să nu se centreze numai pe mesajul verbal - cele mai multe informaţii le
obţinem din mesajele non-verbale pe care le transmite persoana: reacţii vegetative
(paloarea sau roşeaţa feţei), tonul vocii, gestica etc.
Deprinderi care trebuie evitate în procesul de ascultare activă:
 a fi neatent, a nu urmări ceea ce spune elevul;
 ascultarea "de suprafaţă", superficială, când profesorul consilier pare doar că urmăreşte
conversaţia, fără să fie însă atent la ceea ce se spune;
 a asculta fără a înţelege mesajul şi a nu cere precizări suplimentare;
 a repeta în minte care va fi următoarea întrebare;
 a întrerupe elevul în mijlocul frazei;
 a asculta din conversaţie doar ceea ce aşteaptă profesorul consilier să audă;
 a se simţi ameninţat, jignit pentru faptul că elevii au valori diferite de cele ale
profesorului;
• a reacţiona la subiectele care contravin opiniei proprii a profesorului.

b. Observarea

19
Abilităţile de observare permit o înţelegere mai reală a mesajului transmis, a stării afective a
interlocutorului. Observarea are doi indicatori importanţi: comportamentul nonverbal (mimică,
gestică, voce, modificări vegetative) şi comportamentul verbal (conţinutul mesajelor).
Observarea discrepanţei dintre cele două componente oferă de multe ori informaţii suplimentare
despre persoana/situaţia în cauză.
Dificultăţile în procesul de observare apar atunci când se trece de la simpla observare a unor
comportamente la interpretări personale ale acestora cu scopul de a face inferenţe asupra
personalităţii elevilor. Efectul acestei abordări greşite este pierderea relaţiei de încredere cu
elevii şi a autenticităţii ei. Obiectivul orelor de consiliere nu este o încercare din partea
profesorului de a încadra şi eticheta elevii în categorii ci de a le oferi cadrul în care ei să se
cunoască mai bine, să se dezvolte personal, să se respecte pe sine şi să îi respecte pe ceilalţi, să
înveţe să ia decizii responsabile.
c. Adresarea întrebărilor
Interogarea este o metodă invazivă şi, ca urmare, trebuie utilizată cu precauţie în cadrul orelor de
consiliere. Profesorul-consilier adresează întrebări elevului sau elevilor pentru a-i ajuta pe
aceştia în clarificarea sentimentelor, convingerilor, atitudinilor şi valorilor personale. întrebările
pot fi: întrebări închise, justificative, ipotetice şi întrebări deschise.
întrebările închise sunt acele întrebări care generează răspunsuri în termeni de "da" sau "nu".
Aceste întrebări duc de cele mai multe ori la întreruperea comunicării. Există însă şi circumstanţe
în care putem utiliza aceste întrebări -pentru clarificarea unei informaţii concrete. Avantajul
major al acestor întrebări este de a focaliza discuţia şi de a obţine informaţii exacte despre un
anumit aspect. De exemplu: "Locuieşti cu familia?"sau "Care este jucăria ta preferată?".
întrebările justificative ("de ce") sunt întrebări inutile în consiliere, pentru că îndeamnă
interlocutorul să identifice cauze sau motive şi nu acesta este scopul consilierii. Acest tip de
întrebări sunt asociate cu sentimentul de vină. întrebarea "De ce ai făcut aşa sau de ce ai luat
decizia X?" este asociată în mintea unui elev cu "De ce ai făcut un lucru aşa de prostesc?'.
întrebările "de ce?" îi fac pe cei interogaţi să fie defensivi şi să nu mai comunice; în situaţiile în
care suntem întrebaţi de ce am reacţionat "aşa" ne simţim obligaţi să găsim explicaţii logice sau
scuze pentru comportamentul nostru. în loc de a folosi întrebarea "de ce?" se recomandă
folosirea întrebărilor deschise de genul "Aiputea să-mi descrii situaţia X ?". De cele mai multe
ori e mult mai greu să afli de ce ai făcut un anumit lucru decât să răspunzi la întrebarea "Ce s-a
întâmplat?". Această întrebare se focalizează pe comportamentul prezent şi permite elevului şi
consilierului să analizeze ceea ce se întâmplă în momentul de faţă.
întrebările ipotetice sunt utile pentru vizualizarea consecinţelor pozitive sau negative ale unor
acţiuni şi pentru luarea în considerare a unor alternative diferite de acţiune (ex. în planificarea
vieţii şi a carierei). întrebări de genul "Cum ai vrea să fii peste 5 ani?", "Dacă ai fi o floare, ce ai
fî?", "Dacă clasa ta ar fî un instrument muzical, care ar fi acela?" sunt utile în abordarea de
început a unor teme ca stima de sine, conflictul, luarea deciziilor. Ele asigură elevilor o stare de
confort prin abordarea ipotetică a problemei şi nu prin focalizări specifice sau individuale.
întrebările deschise sunt acele întrebări care comunică interlocutorului că este ascultat şi
consilierul este interesat de informaţiile pe care le aude. Aceste întrebări îl ajută pe interlocutor
să-şi exprime atitudinile, valorile, sentimentele şi opţiunile asupra unei probleme abordate. Prin
urmare, este indicat să se utilizeze în cea mai mare măsură întrebările deschise. întrebările
deschise facilitează procesul de comunicare prin invitaţia de a descriere situaţia: "Aiputea să-mi
spui mai multe despre ... ?", "Poţisă descriisituaţia X?".
Sugestii pentru folosirea corectă a întrebărilor adresate elevilor:
 Folosiţi întrebări care nu conţin fraze lungi.
 Folosiţi cuvintele pe care le preferă elevul.
 Nu repetaţi întrebările pe care copiii nu le-au înţeles pentru că pot induce sentimentul că
au făcut o greşeală; reformulaţi întrebarea.
 Nu reacţionaţi la fiecare răspuns cu o nouă întrebare.

20
d. Oferirea de feed-back
Oferirea unui feed-back eficient este o abilitate care susţine comunicarea dintre profesor şi elev.
Recomandări pentru oferirea de feed-back:
 Feed-back-ul se va focaliza pe aspectele pozitive; el trebuie să fie constructiv şi nu
distructiv. Scopul este de a-1 susţine şi ajuta pe elev şi nu de a-1 evalua sau judeca.
 Feed-back-ul trebuie să fie specific şi concret, focalizat pe un comportament specific şi
nu pe unul general. Exprimările vagi sau referirile indirecte la comportamentul în general
sau la persoană nu îl ajută pe elev.
 Feed-back-ul trebuie să fie descriptiv, şi nu evaluativ sau critic. Se recomandă evitarea
cuvintelor "bun" sau "rău" şi a cuvintelor care derivă din ele pentru că nu spun nimic de
comportamentul specific pe care trebuie să şi-1 dezvolte.
 Feed-back-ul trebuie oferit pentru acele comportamente şi atitudini care pot fi schimbate.
 Feed-back-ul trebuie să ofere alternative comportamentale; dacă se oferă feed-back
pentru acele aspecte care nu pot fi schimbate, consecinţa imediată va fi o stare de conflict
şi tensiune emoţională trăite de elev.
 Feed-back-ul trebuie oferit imediat pentru întărirea comportamentului şi nu după o
perioadă de timp.
 Feed-back-ul trebuie să se adrese comportamentului persoanei şi nu persoanei în general.

e. Furnizarea de informaţii
Profesorul-consilier identifică pe parcursul orelor de consiliere şi orientare care sunt
cunoştintele,- atitudinile şi abilităţile pe care le au elevii- în funcţie de acurateţea informaţiilor
dobândite profesorul oferă informaţii noi, corecte (de exemplu, informaţii despre droguri, boli cu
transmitere sexuală). Informaţiile trebuie transmise într-o manieră care duce la înţelegerea
acestora.
Atunci când se constată lacune informaţionale este important ca profesorul să nu ofere un feed-
back negativ elevilor în legătură cu aceste omisiuni sau distorsiuni, să nu critice persoana care le-
a exprimat. Acest comportament duce la blocarea comunicării şi astfel profesorul nu mai are
posibilitatea de a încuraja atitudinea de curiozitate şi nevoia de cunoaştere din partea elevilor.
Nu procesul de evaluare a cunoştinţelor este important în consiliere. Important este cadrul şi
maniera interactivă de a furniza informaţiile necesare, astfel ca elevul să poată lua decizii
responsabile.
Recomandări cu privire la furnizarea informaţiilor:
 Folosiţi un limbaj comun cu cel al elevului.
 Transmiteţi informaţii care sunt corecte.
 Exploraţi împreună alternativele unei teme, fără a le oferi ca fiind singurele soluţii pentru
acea problemă;
 învăţaţi elevul să caute singur informaţii şi să le evalueze critic.
 Analizaţi şi modificaţi împreună cu elevii informaţiile incorecte pe care aceştia le deţin,
oferind argumente pe care le înţeleg şi le acceptă.
 Oferiţi informaţii suficiente pentru decizii responsabile.

g. Parafrazarea este abilitatea de reformulare a ceea ce ni se pare esenţial în mesaj. Are ca

obiectiv clarificarea aspectelor legate de subiectul sau tema în discuţie. Parafrazarea se realizează
prin utilizarea unor fraze care comunică elevilor că mesajul a fost înţeles: "Ceea ce spui tu se
referă la ..." "Cu alte cuvinte ... ". Parafrazarea permite totodată şi profesorului să îşi clarifice
dacă a înţeles corect mesajul transmis de elevi. Este important ca profesorul să nu utilizeze alte
cuvinte sau informaţii, pe care elevii nu le-au transmis în mesaj, pentru a nu da o interpretare
personală a mesajului şi pentru a nu influenţa direcţia comunicării.
Recomandări pentru utilizarea parafrazării:
 Evitaţi să definiţi problemele în locul elevilor.
21
  Nu judecaţi şi nu minimalizaţi ceea ce vă comunică elevii.
 Nu utilizaţi sarcasmul sau ironia în feed-back-ul pe care îl oferiţi.
 Nu evaluaţi sau interpretaţi ceea ce au spus elevii.
 Fiţi sinceri şi nu pretindeţi că aţi înţeles ceva, dacă de fapt nu aţi înţeles sau nu sunteţi
sigur că ceea ce aţi înţeles este ceea ce vroiau elevii să vă comunice.
 Utilizaţi şi comportamentul nonverbal pentru a comunica acceptarea.
h. Sumarizarea
Sumarizarea este o modalitate de a concentra într-o manieră organizată cele mai importante
aspecte ale discursului interlocutorului. Scopurile sumarizării sunt de a recapitula conţinutul unui
discurs sau de încheiere a discuţiei. Sumarizarea se utilizează şi pentru stabilirea priorităţilor şi
alternativelor de abordare a unei teme sau subiect sau pentru clarificarea perspectivelor elevilor
asupra alternativelor de abordare a acelui subiect. Sumarizarea este utilă şi ca formă de
deschidere a unei noi etape a discuţiei pe tema stabilită, reamintind astfel concluziile etapelor
anterioare. Sumarizarea se realizează împreună cu elevii şi se clarifică în această fază subiectele
care necesită o abordare ulterioară şi cele care au fost deja identificate şi clarificate.
i. Reflectarea
Reflectarea este exprimarea înţelegerii de către consilier atât a conţinutului informaţional cât şi a
stării emoţionale transmise de elev. Uneori este mai relevantă reflectarea emoţiilor decât a
conţinutului. Reflectarea dă elevului sentimentul că este ascultat şi că ceea ce exprimă sau
trăieşte este important. Scopul fundamental al reflectării este mai ales cel de validare a trăirilor
emoţionale ale elevilor.
Scopurile reflectării:
 să verifice înţelegerea celor relatate de interlocutor;
 să îi comunice interlocutorului înţelegerea şi acceptarea necondiţionată;
 să stabilească o relaţie bazată pe încredere.
Proiectarea activităţilor de consiliere
Pentru dezvoltarea competenţelor necesare consilierii profesorul trebuie să cunoască reperele
proiectării unor activităţi de consiliere. Proiectarea este o metodă de formulare mai exactă şi mai
eficientă a problemei care necesită a fi abordată în cadrul orei de consiliere, cât şi a abilităţilor,
atitudinilor sau cunoştinţelor ce urmează a fi dezvoltate la elevi. Proiectarea este baza planului de
intervenţie şi se realizează pe o problemă a clasei identificată de profesor şi elevi, pentru care
există motivaţia de diminuare, îmbunătăţire sau dezvoltare din partea elevilor (vezi fişa 1 din
anexe). De exemplu, se poate proiecta un modul de activităţi care să vizeze abilităţile de
comunicare şi rezolvare de conflicte pentru un grup de elevi. Activităţile de consiliere
educaţională nu implică consilierea unui singur copil sau adolescent. Consilierea educaţională se
realizează întotdeauna în grup. Abordarea individuală este realizată numai de către psihologul
sau consilierul şcolar.

Etapele proiectării
1. Definirea problemei - stabilirea problemei şi a modului de formulare sunt redate în capitolul
„Rezolvarea de probleme". Exemple de probleme: abilităţi sociale scăzute, strategii de învăţare
insuficient dezvoltate, dificultăţi de comunicare în situaţii de conflict, stil de viaţă nesănătos.
2. Descrierea problemelor - se realizează prin descrierea comportamentală, cognitivă şi
emoţională (după criteriile prezentate în capitolul „Managementul clasei"). Descrierea problemei
se va baza pe caracteristici comportamentale, cognitive şi emoţionale mai prevalente şi cu o
frecvenţă mai mare în grupul analizat.
3. Identificarea posibililor factori de formare şi dezvoltare a problemei. De cele mai multe ori
problemele au mai multe surse de formare - rareori un singur factor declanşează un
comportament neadecvat (de exemplu, în cazul fumatului la adolescenţi pot interveni: reclama,
presiunea grupului, neîncrederea în sine, aderenţa la normele de grup etc). Identificarea cauzelor
care au condus la dezvoltarea unei probleme este un pas indispensabil în eliminarea ei. Factorii

22
de formare a problemei trebuie să fie identificaţi de grupul care se confruntă cu acea problema şi
nu să i se impună un punct de vedere din afară asupra cauzelor problemei.
4. Identificarea factorilor de menţinere şi de activare a problemei. Factorii de menţinere a
problemei (exces/deficit comportamental) împiedică formarea unor atitudini adecvate sau
abilităţi eficiente. De exemplu, utilizarea etichetelor şi a criticii în comunicarea dintre elevi reduc
posibilitatea de autocunoaştere, încredere în sine şi exprimare asertivă.
5. Planul de intervenţie este etapa cea mai importantă în proiectarea şi desfăşurarea procesului
de consiliere. Planul cuprinde totalitatea modalităţilor de realizare a obiectivelor de intervenţie.
Intervenţia la ora de consiliere este numai de grup şi se focalizează pe dezvoltarea unor abilităţi
comune unui grup de elevi. Etapele formulării planului de intervenţie sunt: a) formularea
obiectivului de lungă durată- exemple: formarea unei stime de sine pozitive, dezvoltarea
abilităţilor de management al stresului, dezvoltarea abilităţilor de pregătire pentru examene; b)
formularea obiectivelor specifice se realizează în funcţie de natura problemei şi obiectivul de
lungă durată; obiectivele specifice trebuie formulate în funcţie de componentele
comportamentale, cognitive sau emoţionale ale descrierii problemei; c) strategiile de intervenţie
sunt formulate pentru fiecare obiectiv specific în parte şi sunt realizate prin mai multe activităţi
specifice.
6. Evaluarea intervenţiei vizează modificarea cunoştinţelor, atitudinilor şi abilităţilor. Se
realizează prin: chestionare de cunoştinţe, atitudini şi abilităţi, grile de observare
comportamentală (completată şi realizată de profesor), grile de autoevaluare comportamentală
sau alte modalităţi de evaluare (ex. realizarea de către elevi a unor activităţi de voluntariat).
Activităţile de consiliere nu se pretează la metodele de predare tradiţionale. Activităţile trebuie
astfel realizate încât să îi ajute pe elevi să înţeleagă că o bună parte din responsabilitatea orelor
de consiliere, respectiv a atingerii obiectivelor acelor ore, le aparţine. Formarea unui sistem de
valori, convingeri şi atitudini sănătoase nu poate fi realizată prin prelegeri. Clasica piramidă a
învăţării active (figura 3.1) ilustrează cu claritate tipurile de metode care se impun a fi utilizate
pentru activităţile de consiliere.
Metodele interactive de grup, de tipul învăţare prin cooperare, învăţare prin descoperire,
problematizare, dezbatere, jocurile de rol sunt cele mai eficiente pentru atingerea obiectivelor
activităţilor de consiliere. Interacţiunea profesor-elev şi mai ales elevi-elevi reprezintă principiul
fundamental al oricărei metode de lucru în consiliere.
Elevii trebuie să fie deprinşi să respecte regulile de comunicare şi muncă în:
 20% din ceea ce citim
 30% din ceea ce auzim
 40% din ceea ce vedem
 50% din ceea ce spunem
 60% din ceea ce facem
 90% din ceea ce vedem, auzim, spunem şi punem în practică ÎNVĂŢĂM ŞI
REACTUALIZĂM
 Piramida învăţării active
Reguli de comunicare şi interacţiune:
 Fiecare opinie trebuie ascultată
 Nimeni nu este întrerupt
 Toate întrebările au rostul lor
 Nimeni nu este ridiculizat
 Fiecare are dreptul să nu participe activ
 Nimeni nu este criticat şi moralizat
 Fiecare are dreptul să fie ascultat
 Nimeni nu este blamat
 Nimeni nu este obligat să-şi exprime punctul de vedere
 Nimeni nu este judecat şi etichetat
23
  Nimeni nu monopolizează discuţia
Consilierul, la rândul său, trebuie să fie sensibil la formele sale de comunicare

Căi de comunicare neadecvate în consiliere

VERBALE NON-VERBALE
• A da sfaturi • A nu privi interlocutorul în ochi
• A face morală • A zâmbi sarcastic sau batjocoritor
• A culpabiliza • A te încrunta
• A compătimi • A căsca în faţa elevilor
• A utiliza întrebarea DE CE? • A folosi un ton ridicat
• A divaga de Ia subiect • A vorbi prea repede sau prea încet
• A fi sarcastic • A te uita frecvent la ceas
• A fi ironic • A te uita pe geam, pe pereţi
• A avea o atitudine autoritară, • A gesticula exagerat
de superioritate

Proiectarea activităţilor de consiliere

• "Picasso": un voluntar desenează o figură abstractă pe tablă. Fiecare elev trebuie să spună
care este semnificaţia figurii pentru el.
• încrederea: fiecare elev îşi alege o pereche; una dintre persoane conduce perechea şi cealaltă
se lasă condusă timp de câteva minute prin clasă. Persoana condusă este legată la ochi cu o
eşarfă. După o perioadă de timp rolurile se schimbă.
• Cutremurul: se dă elevilor o problemă - "la radio s-a anunţat că va fi un cutremur puternic
peste 10 minute". Fiecare persoană trebuie să îşi aleagă maxim 5 lucruri de valoare pentru el/ea.
Fiecare elev îşi prezintă lista cu lucrurile alese.
• Oglinda: elevii formează perechi; în pereche unul dintre elevi se mişcă în timp ce celălalt are
rolul de oglindă, trebuie să facă exact ce face perechea lui.
• Bomboane: fiecare elev este rugat să ia bomboane dintr-un bol; după ce elevii s-au servit cu
bomboane fiecare trebuie să spună atâtea lucruri pozitive despre sine câte bomboane a luat.
• Surpriza: elevii sunt aşezaţi într-un cerc şi li se spune că într-o cutie este un lucru deosebit şi
special. Fiecare elev este invitat să vadă acel lucru "secret" astfel încât "el să se reflecte în
oglinda care este aşezată în cutie. Elevilor li se spune să nu spună colegilor care este lucrul
special pe care l-au văzut în cutia magică.
• Pantomima: se scriu pe câte o hârtie 4 roluri. Elevii sunt împărţiţi în 6 grupe şi li se oferă o
hârtie cu un rol. Ei vor trebui să încerce să exprime rolul prin limbajul nonverbal (fără cuvinte)
pentru ca celelalte grupe să poată identifica despre ce rol este vorba. Rolurile trebuie să fie
amuzante şi complexe - de exemplu, "Nu am apă caldă de trei zile!".
• Zodiile: elevii sunt rugaţi să stea într-un cerc şi să se aşeze în ordinea lunii şi zilei de naştere
fără să comunice verbal, utilizând numai limbajul nonverbal.
• Desenul: unui elev voluntar i se oferă o imagine cu o figură geometrică (vezi fişa 2 la anexe).
Ceilalţi elevi nu au văzut figura. Sarcina elevului voluntar este să descrie numai verbal figura, în
timp ce ceilalţi elevi încearcă să o reproducă pe hârtia lor (ex. desenaţi în partea de sus a foii un
pătrat; în colţul din jos din partea dreaptă desenaţi un dreptunghi etc.;). Ceilalţi elevi nu au voie
să pună întrebări, doar să încerce să redea prin desen cât mai exact figura descrisă. în final
figurile desenate se compară cu figura iniţială.

Bibliografie:
1.Ivey A.E., Ivey M.B., Simek-Morgan L., (1993). Counseling and Psychotherapy. A
2.Multicultural Perspective. Boston: Allyn and Bacon.
Steward W., (1992). An A-Z of Counselling Theory and Practice. Chapman &Hali.
24
3.Ivey A.E., (1994). Intenţional Interviewing and Counseling - Facilitating Client Development
in Multicultural Society. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole Publishing Company.
4. Muro, J., Kottman, T., (1995). Guidaiice and Counseling in the Elementary and Middle
Schools, Dubuque, IA: Brown & Benchmark.
Thompson, L. C, (1992). Counseling Children. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole Publishing
Company.

5. Egan, G. (1990). The Skilled Helper: A Systematic Approach to Effective Helping. Monterey,
CA: Brooks/Cole.
6. Ivey, A.E., Ivey M.B. (1994). Intenţional Interviewing and Counseling: Facilitating Client
Development in Multicultural Society. Monterey, CA: Brooks/Cole. Rogers, C.R. (1961). On
Becoming a Person: A Therapist's View of Psychoterapy. London: Constable.

Tema: Tipuri de consiliere pentru persoanele abuzate

PLANUL

1.Introducere
2. Definirea problemei
3. Caracteristica consilierii

4. Tipurile de abuz
5. Efectele tipurilor de abuz
6. Teorii/ modele explicative

7. Consiliere si terapie in cazul copiilor abuzati.

8.Planul de interventie in cazul copiilor abuzati.
9.Strategii de interventie.

1.Introducere

Preocuparile fata de abuz nu trebuie interpretate doar la nivel individual, deoarece reprezinta o
problema a intregii societati. Acesta este motivul pentru care exista un grad ridicat de intreres
fata de tratamentul aplicat copiilor si adolescentilor, lucru dovedit si de atentia acordata acestei
problematici de catre media.

2. Definirea problemei

Complexitatea fenomenului a determinat o gama larga de definitii, in functie

de aspectul considerat central de catre specialistul/ cercetatorul in cauza.
Asllel, cateva definitii ale abuzului sunt:
 „Încalcare a legalitatii, fapta ilegala" (Dictionar Explicativ al
Limbii Romane);
o „Actiune sau inactiune, care fiind orientata asupra copilului, ii
afecteaza sanatatea fizico-psihica cu consecinte negative temporare
sau definitive" (Iftene, 2005);
25
 o „Încalcarea normelor legale care apara relatiile sociale ce asigura o buna si
normala crestere si dezvoltare psiho-fizico-sociala a copilului" (Iftene, 2005);
 „Orice act recent sau incapacitate de a actiona a parintilor sau a
tutorilor, care au ca rezultate: moartea, lezari grave, atat din punct de vedere fizic, cat si
psihic, abuz sexual sau exploatare sau un risc crescut pentru toate acestea"
(www.childwelfare.gov);
 „Comportament menit, in mod intentionat, sa cauzeze injurii fizice
sau psihice unui minor dependent" (Rotariu, 1996).

3. Caracteristica consilierii
 Prin consiliere ne propunem:
 creșterea încrederii în sine a femeilor și copiilor abuzați;
 sprijin pentru depășirea momentului/perioadei în care persoana a fost abuzată;
 ca persoana abuzată să redescopere respectul de sine, curajul, resursele și puterea de a
merge mai departe, să reînvețe să se iubească pe sine și să își redescopere valoarea.
Dar, pentru o mai buna intelegere a fenomenului este nevoie de o
mai buna specificare a termenilor.

4.Tipurile de abuz

Abuzul poate fi fizic, sexual dar și emoțional.

Abuzul emoțional poate apărea singur, dar este întotdeauna însoțitorul celorlalte două forme de
abuz: cel fizic și cel sexual.

Abuzul este întotdeauna săvârșit de o persoană de încredere, rudă sau apropiat sau de către o
persoană aflată într-o poziție care îi permite să abuzeze și să profite de încrederea care i-a fost
acordată.
Femeile și copiii sunt cel mai des abuzate pentru că cel mai adesea ele se află în poziții de
victime sigure, datorită rolului lor, mentalităților, conformației fizice și caracteristicilor mentale
determinate social
Abuzul fizic este o actiune deliberata asupra integritatii corporale a unei persoane. Este inclusa
aici utilizarea nerezonabila a fortei pentru a disciplina copilul sau adolescentul si poate varia de
la vanatai minore, arsuri si urme ale bataii cu cureaua, pana la fracturi majore ale oaselor si ale
craniului si, in situatii extreme, putand aparea chiar si moartea victimei (The B.C. Handbook for
Action on Child Abuse and Neglect, 2007). Abuzul fizic poate fi considerat „minor" cand se
constata existenta unor suprafete de piele inrosita sau leziuni usoare si „major" cand este vorba
de fracturi sau arsuri. In acesta categorie este inclusa si exploatarea copilului prin supunerea la
munci fizice dificile care-i depasesc puterile (Ursa, 2000).
Abuzul emotional este mai greu de definit si de recunoscut. El poate varia de la ignoranta si
umilirea repetata a copilului, pana la privarea acestuia de hrana. in cadrul abuzului emotional
putem include: ostilitate si critica extrema, respingerea afectivitatii, lipsa de atentie,
inconsecventa, amenintarea cu abandonul, stresul si nevoile necorespunzatoare (Iftene, 2005).
Alti autori includ printre manifestarile abuzului emotional si tratarea copilului ca pe un „tap
ispasitor", atacurile verbale asupra acestuia, insultele si umilirea. Daca este cronic si persistent,
abuzul emotional poale cauza anxietate, depresie, sociabilitate redusa sau agresivitate indreptata
26
impotriva altora sau a propriei persoane (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse and
Neglect, 2007).

Abuzul sexual se concretizeaza prin supuneri la practici de intruziune orala, genitala sau anala,
molestare de natura sexuala, cu contact genital sau fara si exploatare sexuala (Ursa, 2000). Tot in
categoria abuzului sexual sunt incluse si atingerea sau invitatia de a se atinge reciproc in scopuri
sexuale, gesturile si comunicarea obscene, referinte sexuale legate de corpul sau comportamentul
copilului, cererile adresate copilului de a se dezbraca in scop sexual, expunerea deliberata a
copilului la materiale cu tenta sexuala (reviste, casele etc) sau la activitati sexuale si la forme de
abuz ritual (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse and Neglect, 2007). Ca efecte, putem
aminti: probleme comportamentale, delincventa, anxietate, cosmaruri, tulburare de stres
posttraumatic, comportament sexual dezadaptativ, abuz de alcool si droguri, tulburare de
personalitate borderline, dificultati de invatare etc (McHugh, S. R., Nisbet, L, 2003).

Neglijenta este cea mai raspandita si cea mai grava forma de maltratare a copilului.
Aceasta forma de maltratare include: lipsa ingrijirii fizice si medicale, a regulilor impuse in
casa, a rutinei si a stabilitatii emotionale (Iftene, 2005).

Din pacate, de multe ori ea nu este adusa in fata autoritatilor si chiar si profesionistii ii acorda
mai putina atentiedecat celorlaltor forme de abuz (DePanfilis, 2006). Neglijenta este definita de
unii autori ca o „incapacitate de a-i asigura copilului nevoile de baza, atat fizice, cat si
psihologice" (Roe, 2005) sau ca o „incapacitate a parintilor/ ingrijitorilor de a oferi hrana,
adapost si protectie" copiilor sau adolescentilor avuti in ingrijire, astfel incat, toate acestea pot
avea ca rezultat o „vatamare a sanatatii fizice si a securitatii copilului" (The B.C. Handbook for
Action on Chila Abuse and Neglect, 2007).

Descrierea problemei

Iaintie in cazul abuzului nu poate avea efect decat daca este bine tintita si operationalizata. Ca
urmare a gravitatii si a unei oarecare minimalizari prezente in randul specialistilor, am hotarat sa
abordam doar o parte din acesta problema vasta, si anume, neglijenta.
A. Neglijente usoara:
Aceasta forma nu are urmari grave. Un exemplu pentru acest tip de neglijenta ar fi faptul ca
parintii nu pun copii in acele scaune de masina special concepute pentru acestia, cu toate ca legea
prevede acest lucru, pana la varsta de trei ani.
B. Neglijenta moderata:
A doua clasa a acestei forme de abuz are ca si consecinta o ranire moderata a copilului, precum
imbracarea copilului in neconcordanta cu vremea de afara.
C. Neglijenta severa:
Presupune raniri severe si de lunga durata asupra copiilor. De exemplu, cazul unui copil
astmatic, care nu primeste in mod frecvent medicatia potrivita (DePanfilis, 2006).Mai mult decat
atat, mai putem aminti si alte tipuri de neglijenta .

27
Trebuie avut in vedere si faptul ca ceea ce se considera de specialisti a fi neglijenta variaza in
functie de varsta copilului, prezenta sau absenta unor factori protectivi, frecventa, durata si
severitatea neglijentei si relatia dintre copil si ingrijitor (DePanfilis, 2006). De exemplu, a lasa un
copil nesupravegheat pentru o ora e considerat a fi neglijenta, atunci cand copilul are o varsta
mica, dar nu si cand este adolescent.
5. Efectele tipurilor de abuz

Descrierea diferitelor tipuri de abuz demonstreaza si seriozitatea acestei probleme, care are
urmari din cele mai severe (Iftene, 2005):

■ efecte fizice devastatoare ce duc cel mai frecvent la retard psihosomatic;

■ efecte emotionale: tocirea emotionala, lipsa responsabilitatilor sociale, stare depresiva,
labilitate emotionala, iesiri neconlrolate, reactii anormale in momentul despartirii sau reintalnirii
cu parintii;
■ efecte asupra dezvoltarii personalitatii: subapreciere, stima de sine scazuta;
■ efecte asupra dezvoltarii sociale: apare rutina, stereotipiile, atractie mai mica fata de joaca,
sensibilitate scazuta fata de emotiile celorlalti;
■ efecte cognitive: limbaj slab dezvoltat, activitati scolare reduse in comparatie cu alti copii,
capacitate redusa de concentrare si organizare a muncii, apatie, lipsa a motivatiei etc.

Lileratura privind domeniul psihologiei sanatatii si domeniul stiintelor sociale, nu ofera date
concrete privind prevalenta si implicatiile neglijentei ca fenomen. Majoritatea studiilor continua
sa se bazeze pe abuzul fizic sau sexual al copiilor, cu atat mai mult, cu cat cercetarile actuale au
deficiente severe in ceea ce consta calitatea metodologiei studiului. Acest luetu se intampla poate
si pentru ca neglijenta este destul de dificil de definit si de masurat si nu exista un consens in
ceea ce priveste tipurile specifice ale acesteia.
Datorita efectelor negative atat pe termen scurt, cat mai ales pe termen lung, cercetatorii si-au
focalizai atentia si asupra domeniului mai restrans al neglijentei.

6. Teorii/ modele explicative

În ultimele doua decenii au fost publicate o serie de studii care au ca tematica principala
consilierea persoanelor abuzate in copilarie, acestea fiind influentate de mai multe paradigme
teoretice, printre care amintim si tratam mai in detaliu cateva dintre ele:
> Modele psihodinamice/ psihanalitice (Davies & Frawley, 1994; Haaken & Schlaps, 1991;
McElroy & McElroy, 1991; Rose, 1991);
> Modele de trauma (Blake-White & Kline, 1985; Briere, 1989, 1992; Herman, 1992; Lindberg
& Distad, 1985; Ochberg, 1991; van der Kolk, 1987 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998
apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998);

 Modele ale constructivismului (Janoff-Bulman, 1989; McCann & Pearlman, 1990 apud Dale,
P., Allen, J. & Measor, L,1998);
> Modele sistemice (Bentovim et al., 1988; Gelinas, 1983; Giarretto, 1982; Sgroi, 1982 apud
Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998);
> Modele feministe, de supravietuire, de recuperare (Bass & Davis, 1988; Dinsmore, 1991;
28
 Dominelli, 1989; Forward, 1990; Frederickson, 1992 apud Dale, P., Allen, J. & Measor,
L.,1998);
> Modele eclectice, integrative (Briere, 1992, 1997; Courtois, 1988, 1997; Dale, 1993;
Draucker, 1992; Gil, 1988; Maltz & Holman, 1987; Meiselman, 1990; Sanderson, 1990 apud
Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998).

Problematica copiilor abuzati poate fi tratata si din perspectiva abordarii sustinute de

Vigotsky cu privire la dezvoltarea lor afectiva. Cadrul sau teoretic poate sprijini atat
conceptualizarea metodelor folosite de acesti copii in a compensa dimensiunile afectate ale
vietii lor, cat si dezvoltarea unor noi instrumente de interventie care sa ajute la asigurarea
unor metode de compensare adecvate. impreuna cu teoriile constructivismului social,
abordarea lui Vigotsky devine o alternativa viabila fata de terapia cognitiva si psihanalitica,
dupa cum specifica Miltenburg si Singer,1997(apud Miltenburg si Singer,l999), in articolul
lor. Ce se reproseaza acestor ultime abordari de catre sustinatorii perspectivei lui Vigotsky, ar
fi ca prima se centreaza excesiv asupra cauzei, iar cea de a doua asupra retrairii acelor
experiente afective. in consecinta, ele sunt considerate insuficiente pentru solutionarea
problemelor infruntate de copiii abuzati in varii forme (Briere,1992; Courtois,198S; Salter,
1995 apud Miltenburg si Singer, 1999). Mai precis, unii dintre copii pot folosi disocierea si
auto-hipnoza ca strategii de coping in astfel de situatii. Asumptia de la care pleaca cele doua
paradigme e ca cel abuzat se va indeparta de trecut sau de personalitatea sa dezvoltata in
legatura cu trecutul si ca se va adapta la un mediu lipsit de violenta. De cele mai multe ori se
uita insa ca strategiile de coping, desi dezadaptative, ii ajuta sa supravietuiasca si ca ei nu pot
sa renunte la ele daca nu li se ofera alternative (Miltenburg & Singer, 1997 apud Miltenburg
& Singer,1999).
 Perspectiva de fata scoate in evidenta tocmai aceasta problema. Cei abuzati traiesc intr-o
lume care nu ofera o compatibilitate intre ea si strategiile de supravietuire dezvoltate de copii
si mai mult, nu le ofera instrumentele necesare pentru trecerea peste aceste evenimente
traumatizante. Drept urmare, se dezvolta aplicatii terapeutice ale teoriilor neovigotskiene
privind invatarea mediata cultural si dezvoltarea autoreglarii afective la copiii abuzati sau
neglijati. Pentru a intelege si mai bine despre ce este vorba, vom prezenta succint cateva
dintre principiile lui Vigotsky, urmand ca apoi sa enumeram aplicatiile ce pot fi evidentiate
de aceasta abordare. Exista cateva principii ale lui Vigotsky care, puse in legatura cu unele
teorii
 Exista cateva principii ale lui Vigotsky care, puse in legatura cu unele teorii curente din
literatura de specialitate, (vezi constructivismul social) participa la dezvoltarea efectiva a
unor metode specifice de consiliere.
Un prim principiu se refera la plasticitatea oamenilor si functionalitatea comportamentelor
lor deviante si specifica faptul ca persoanele au o inclinatie innascuta spre a compensa
deficitele, iar aceasta compensare e vazuta ca o trasatura pozitiva ce potenteaza dezvoltarea
unor strategii de supravietuire.
Un al doilea principiu ar fi acela ca miezul problemei si al solutiei ar fi tocmai dimensiunea
socio-culturala. El porneste de la asumptia ca atat dezvoltarea copiilor normali, cat si a celor
anormali e guvernata de aceleasi legi si principii socio-culturale. Avand in vedere acest
aspect, ar fi nevoie de realizarea unor instrumente psihologice noi care sa asigure accesul
copiilor abuzati la lumea sociala intr-o maniera optima, care sa tolereze strategiile de coping
pe care acesti copii le aplica pentru a face fata traumei la care au fost supusi.
Al treilea principiu considera ca procesele psihologice mai avansate (elice) sunt influentate
mai mult de procesul de invatare decat de procesele biologice (naturale). Vigotsky porneste
de la asumptia ca procesele intelectuale si cele afective sunt interconectate, numai ca in
cursul dezvoltarii, relatia dintre cele doua se modifica. Altfel spus, tranzitia de la natural la
etic e legata in mod direct de modificarea relatiei dintre intelect si afect.
Un al patrulea principiu se refera la importanta crearii unor noi instrumente care sa se lege de
29
 strategiile de supravietuire create spontan de copii si sa faciliteze realizarea obiectivelor
personale in situatii noi. Asumptiile lui Vigotsky conectate cu teoriile constructivismului,
ofera cadrul teoretic pentru o abordare terapeutica care pune accentul pe:

1. intarirea organismului pentru a face fata situatiei confruntate;

2. dezvoltarea unor functii psihologice superioare, mai precis dezvoltarea abilitatilor
metacognitivc de control si monitorizare a reactiilor emotionale la diferiti stimuli adversi;
3. intarirea metodelor spontane de a reactiona ale copiilor.

Completand abordarea lui Vigotsky, constructivismul afirma ca

emotiile influenteaza functionarea individului (Fisher et al, 1990; Frijda, 1986 apud
Miltcnburg & Singer,1999) si ca e important sa se puna accentul pe dezvoltarea
metacognitiei la copiii abuzati, aceasta fiind de fapt un suport pentru dezvoltarea unor
strategii de coping spontane. O posibila explicatie ar fi ca acestia se bazeaza pe abilitatile lor
de invatare si ca isi dezolta capacitatea de control in mod diferit in functie de situatia
specifica. Atesta idee e sustinuta de Fisher si Ayoub (1990), care, contrar lui Vigotky pune
accent pe generalizare si integrare, considera ca de fapt disocierea si detasarea afectiva sunt
mecanismele folosite de copiii abuzati pentru a face fata situatiei. Pornind de la modelul
propus de cei doi
cercetatori, se poate extrage ideea ca problema copiilor abuzati deriva din lipsa de coordonare.
Mai precis, persoanele a caror scheme cognitive sunt disociate, este

foarte probabil sa functioneze la nivele diferite de dezvoltare. Este extrem de dificil sa

controlezi reactiile automate emotionale care se afla la un anumit nivel al dezoltarii, care sunt
incompatibile cu alte parti cognitive ale persoanei. In consecinta, acesti autori sugereaza crearea
unor instrumente care sa ii ajute pe copii sa isi rezolve problema coordonarii.
Aici intervine si teoria sustinuta de Vigotsky, lucrarea lui Mitelburg si Singer oferind cateva
exemple practice de aplicatii terapeutice ale diferitelor concepte vehiculate de abordarea
vigotskiana. Printre ele se poate aminti:

crearea unei atitudini terapeutice de baza, prin care zona proximei dezvoltari sa ajute la invatarea
unor noi deprinderi de realizare a propriilor scopuri;

terapia analitica cognitiva si dezvoltarea de noi instrumente care sa asiste la autoreglarea afectiva
si la reprezentarea procedurilor ce afecteaza negativ persoana; •/ realizarea de noi metode de
interactiune si de coordonare si
control a proceselor intrapsihice; S folosirea ritualului ca mijloc de comunicare si de rezolvare a
contradictiilor personale si dezvoltarea unor abilitati de control a propriei functionari cognitive.
Rezumand, ideea ce ramane e ca dezvoltarea unor stategii metacognitive ajuta individul
traumatizat sa devina stapan pe propria-i viata.

7. Consiliere si terapie in cazul copiilor abuzati

30
 -
Relatarile pacientilor pot fi interpretate prin prisma a patru nivele:

• copiii in general vor vorbi in termeni de senzatii, perceptii, comportament - stadiul

senzorio-motor;
• copiii de gimnaziu vor relata problemele din perspectiva lor, dar si a celorlati - stadiul
formal,
• relativ putine persoane se vor raporta la un nivel complex de incadrare a experientei
daca nu sunt ajutati de consilier.
• foarte multi pacienti isi vor expune problemele la doua sau mai multe dintre stadiile
amintite mai sus.

Sarcina consilierului este de a evalua nivelul de dezvoltare cognitiva si de a institui o

interventie potrivita, in functie de modul in care pacientul vorbeste despre sine si ceilalti.
Propunem mai jos, cateva elemente cheie pentru evaluare nivelului de dezvoltare
cognitiva si strategii de intervievare pentru a lucra cu pacientii in cadrul fiecarui stadiu:

a.Stadiul senzorio-motor
(Care sunt elementele experientei?)
Evaluare: Copilul prezinta ingrijorari, exprimandu-se intr-un mod aleatoriu si poate
demonstra exemple de gandire magica ori irationala. Comportamentul copilului va tinde
sa urmareasca acelasi paltern, cu o perioada de atentie scurta si miscari frecvente ale
corpului. Importanta este experienta senzoriala - ceea ce se vede, aude, simte.
Tratament: Consilierul trebuie sa puna la dispozitie o structura ferma pentru explorare,
dar in acelasi timp trebuie sa fie atent la elemente aleatorii ale conversatiei. Pe parcurs,
aceasta va permite o structurare mai clara a problemei. Cand vine vorba de tehnici de
intervievare, abilitatile de a asculta, intrebarile inchise care sa structureze, parafrazarile
frecvente si rezumatele, sunt foarte utile. Exemple de tratament pot implica: „joaca de-a
terapia", folosirea unei camere de exercitiu si a unor instructiuni de respiratie sau
programe de management comportamental.
b.Stadiul operatiilor concrete
(Cercetari pentru descriptii situationale)
Evaluare: Majoritatea copiilor vorbesc folosind termeni foarte concreti. Acestia raspund
la intrebari cu cuvinte putine (stadiul precoce al operatiilor concrete) sau pot vorbi la
nesfarsit despre experienta lor (stadiul de tranzitie). Stadiul final al operatiilor concrete
are loc atunci cand copiii pot performa o gandire de genul „dacaatunci", adica o gandire
cauzala.

Tratament: Cu copilul linistit, sunt necesare intrebari inchise, bine gandite si plasate, astfel
incat sa scoata la suprafata informatiile concrete. Cu copilul mai vorbaret, formula clasica si
concreta de inceput este cea de genul: „Ai putea sa-mi dai un exemplu mai concret?"
Consilierul actioneaza mai mult ca un antrenor, alternand actiunea directa, structurarea
(organizarea) si ascultarea atenta. Copilul are nevoie de ajutor pentru a putea organiza viitoarele
pattern-uri de gandire si comportament. Tehnicile comportamentale si terapia „Realitatea lui

31
Glasser" sunt in mod special de ajutor. Cand este vorba de probleme ce tin de gandirea cauzala,
foarte utile se dovedesc a fi „Consecintele logice ale lui Alderian".

c. Stadiul operatiilor formale

(Examinarea naturii sinelui ti repetarea pattern-urilor de actiune si gandire)
Evaluare: in mod special, prin clasa a cincea sau a sasea, copii incep sa discute despre grijile lor
intr-un cadru al operatiilor formale. Acestia pot sa vorbeasca despre sine, despre sentimentele lor
si uneori chiar din perspectiva celorlalti. Copilul care observa obisnuinte in propriile ganduri sau
comportamente, face pasul spre modul formal de gandire.
Tratament: Pentru a ajuta copilul sa se descrie pe sine sau situatia, putem intreba: „S-a mai
intamplat asta si in alte situatii?" sau „Reprezinta asta o obisnuinta?" Cu copiii care se regasesc
la acest nivel, trebuie sa actionam mai degraba in calitate de consultanti si sa plasam mai multa
putere in mainile copilului.
Prea multi profesori si consilieri raman in discutia cu copiii la un nivel concret. insa, pentru a-si
forma pattern-uri mai complexe de gandire formala, ei necesita incurajare si provocare si trebuie
impinsi sa se autoexamineze permanent. Tipuri de programe ce pol fi adoptate in acest stadiu:
workshop-uri de dezvoltare a stimei de sine, programe care sa faciliteze examinarea pattern-
urilor de consistenta a sinelui.
d. Stadiul dialectic/ sistemic (stadiul operatiilor post-formale)
(Cum se integreaza toate acestea? sau Cum se integreaza toate aceste lucruri intr-un sistem?)
Evaluare: Majoritatea copiilor sau adultilor nu privesc realitatea de la acest nivel, insa il putem
observa inca de la unii adolescenti care incep sa se problematizeze in legatura cu teme cum ar fi:
rasism, feminism, conflictul minoritatilor etc. - practic, ei incadreaza discutia intr-un sistem de
cunostinte si observa cum ii afecteaza personal. Apare o schimbare a locus-ului de control.
Tratament: Gandirea in cadrul unui sistem complex poate fi observata in consilierea familiei si
in cadrul consultatiilor la clasa. Practic, noi utilizam acest cadru, al operatiilor post-formale
atunci cand ii intrebam pe copii cum isi integreaza experientele explicate de ei in limbajul
stadiilor senzorio-motor, concret si fonnal. intrebarile pe care consilierul le pune in cadrul
interviului sunt utile pentru:
a. a evalua nivelul de dezvoltare cognitiva a copilului,
b. a extinde gradul de intelegere al acestuia prin elaborarea conceptelor de la nivelul la care se
gaseste,
c. a determina copilul sa progreseze spre un alt nivel de gandire prin schimbarea stilului de
intervievare.

Evaluare preliminara a nivelului de dezvoltare cognitiva

Scop: sa aflam „povestea" copilului cu un minim de 50 de cuvinte. Exemple de intrebari: „Poti
sa-mi spui ce s-a intamplat pe terenul de
joaca/ in clasa?" sau „Despre ce ai vrea sa vorbim?". in cel mai scurt timp
putem obtine o prima informatie despre nivelul la care este relatata problema. Tabelul XII.2 va
ilustra stadiul nivelului de dezvoltare cognitiva
ale copilului abuzat.

8. Planul de interventie in cazul copiilor abuzati

32
Interventia persupune o abordare pe un continuum de la general la specific. Majoritatea
interventiilor propuse se situeaza pe acest continuum si includ variate combinatii si aplicatii
unice ale celor trei tipuri: interventie primara, secundara si tertiara. (Browne, Hanks, Stratton, &
Hamilton, 2002; Hoefhagels & Mudde, 2000; Willis, Holden, & Rosenberg, 1992).

Ceea ce avem in vedere pentru inceputul interventiei reprezinta:

• modul in care se prezinta problema, impactul multinivelar al acesteia asupra copilului (sunt
vizate nivelurile comportamental, cognitiv, subiectiv si fiziologic);
• modul si masura in care problema afecteaza functionarea zilnica a individului.
Pornind de la modelul lui DePanfilis, (2006), interventia noastra este orientata spre preventia
factorilor de risc si promovarea factorilor protectivi. in acest sens, obiectivul de lunga durata pe
care dorim sa-1 atingem ar fi adaptarea copilului neglijat la diverse situatii sociale, referindu-ne
aici si la dezvoltarea starii de bine a acestuia.
Grupul nostru tinta vizeaza copiii cu varsta cuprinsa intre 8-11 ani, din mediul urban, ce fac parte
din familii cu statut socio-economic mediu si frecventeaza scoli de masa.

Pentru a ne asigura succesul interventiei, aceasta trebuie sa fie multidisciplinara, proactiva si

bine organizata, un factor cheie reprezentandu-1 parteneriatele colaborative intre diverse
institutii.
Intervenim la nivelul proxim al copilului, incluzand familia si scoala pe de o parte, si la nivelul
dezvoltarii individuale a acestuia, pe de alta parte. Luand in considerare aceste aspecte, ne-am
propus urmatoarele obiective specifice:

1. Analizand situatia delicata a abuzului, am concluzionat ca un prim obiectiv specific, necesar,

ar fi sa intervenim si la nivelul institutiei de invatamant in care copilul este incadrat, deoarece e
important sa identificam si sa solutionam problemele emotionale, comportamentale si
psihosociale datorate neglijentei si care pot sa apara ca si consecinte negative in acest context.
Drept urmare, vom incerca sa asiguram facilitarea insertiei copilului neglijat in mediul scolar.
2. Suntem constienti de faptul ca unele caracteristici ale familiei pot sa participe la aparitia
fenomenului de neglijenta. Parintii singuri, problemele de violenta familiala, somajul,
problemele financiare, toate pot sa creasca probabilitatea de manifestare a neglijentei. Drept
urmare, vom incerca sa reducem aceasta sansa si vom propune un al doilea obiectiv specific al
interventiei, si anume imbunatatirea pattern-urilor de relationare intre membrii familiei, prin
implementarea unor activitati tintite.
3. in majoritatea cazurilor de neglijenta, se impune adesea necesitatea antrenarii copilului intr-un
repertoriu al abilitatilor acceptate social. Am ales in acest sens ca obiectiv al interventiei noastre,
dezvoltarea abilitatilor de comunicare asertiva. Temele includ imbunatatirea observatiei,
dezvoltarea unei judecati acurate, abilitati de comunicare verbala si nonverbala si tehnici asertive
de comportament.
4. Absenta unor strategii, a unor abilitati de coping eficiente poate agrava starea copilului, cu atat
mai mult cu cat acestea reprezinta unul dintre factorii protectori persistenti care joaca un rol vital
in mentinerea sau agravarea situatiei acestuia. Ne-am propus ca obiectiv formarea unor strategii
eficiente de coping, care sa ajute copilul sa isi gestioneze resursele emotionale in directia
potrivita dezvoltarii personalitatii sale, sa ia initiativa unor actiuni constructive, sa rezolve
33
probleme, sa se foloseasca de suportul social drept sprijin emotional in situatii stresante. in lipsa
acestor abilitati, copilul poate adopta doua strategii fie: „lupta" cu ceilalti prin blamarea lor,
poate deveni agresiv sau impunator sau „fuge" prin faptul ca isi neaga trairile si situatia, evita
interactiunile sociale, se izoleaza nestiind cum sa faca fata situatiilor din ce in ce mai diverse. 5.
Stima de sine influenteaza evaluarea stimulilor, a resurselor de coping si modereaza efectele
confruntarii cu circumstantele stresante. Prin intarirea stimei de sine a copilului, vizam in primul
rand corectarea gandurilor irationale, inadecvate si crearea unei imagini pozitive despre sine.

9. Strategii de interventie

a. Primul obiectiv specific, insertia copilului in mediul scolar, nu

poate fi realizat decat in masura in care cadrele didactice din scoala vor fi implicate in programul
de reabilitare a copilului neglijat. Pentru a putea realiza o interventie eficienta trebuie sa tinem
cont de problemele specifice, care pot sa apara la clasa, dintre care amintim: imposibilitatea
controlului emotional, provocarea de batai, afisarea neajutoratii in situatii de stres,
imposibilitatea invatarii in clasa, obtinerea de rezultate scolare nesatisfacatoare si multe altele.
Pentru a contracara aceste probleme, dar nu numai, propunem aplicarea urmatoarelor activitati:
- conducerea scolii va trebui sa creeze oportunitatea de a comunica despre aceste probleme in
cadrul unui forum, care sa asigure informarea- diferitilor membri ai sistemului educational
despre factorii de risc in cazul neglijentei;
> realizarea de training-uri cu profesorii de la clasa, care sa ofere acestora posibilitatea
achizitionarii unor tehnici de interactiune cu elevii neglijati, trebuind sa ii incurajeze pe copii sa
vorbeasca si sa caute ajutor atunci cand acestia au nevoie, sa poata sa controleze clasa in situatii
tensionate, sa stimuleze dezvoltarea personala a elevilor si sa organizeze diferite serbari sau mici
excursii in care sa ii implice pe elevii cu probleme legale de neglijenta;
> desfasurarea de prelegeri in cadrul scolii avand drept tema de discutie problema copiilor
abuzati, prelegeri care sa sensibilizeze intreaga comunitate scolara cu privire la neglijenta ca
forma de abuz, evidentiind consecintele negative pe care le poate avea aceasta, nu numai la nivel
de individ, dar si la nivelul intregului sistem interrelational, pe de o parte, precum si a masurilor
de prevenire si de interventie eficiente, pe de alta parte. Activitatile amintite mai sus pot fi
incluse in cadrul unui program
mai amplu, care sa vizeze suportul social pe care scoala o poate oferi copiilor neglijati. Prin
suportul social se incearca (DePanfilis, 2006):
• facilitarea accesului la informatie, la asistenta de specialitate, la resurse materiale; de exemplu
haine si mancare pentru copiii neglijati;
• oferirea de suport emotional, evidentiat prin empatie si compasiune;
• asigurarea feedback-ului si a ghidarii in situatii de stres;
• crearea de planuri financiare care sa includa retele sociale informale, precum vecinii sau
colegii;
• asistarea in procesul de achizitionare de noi competente si a abilitatilor de adaptare la situatii
limita.
Tinand seama de cele specificate mai sus, putem admite ca scoala poate oferi un suport social
esential in procesul de interventie, mentinand activat un factor protector persistent. in consecinta,
ea va putea asigura cadrul de desfasurare a unor activitati ce vizeaza si familia elevului neglijat,
ce trebuie implicata in solutionarea problemelor ce au ca nod central propriul copil.

34
b. in continuare, vom trece in revista strategiile de interventie pe care le propunem pentru a
realiza cel de-al doilea obiectiv specific, si anume imbunatatirea pattern-urilor de relationare
intre membrii familiei. Activitatile ce urmeaza sa le realizam ar fi urmatoarele:
• inainte de a aplica o terapie propriu-zisa, trebuie sa avem in minte foarte clar delimitata
problema specifica a fiecarui copil, de aceea e absolut necesar sa facem o evaluare initiala a
cazului, de unde trebuie sa aflam urmatoarele lucruri: sanatatea fizica si mentala a copilului,
nivelul sau de dezvoltare, explicatia pe care el o da evenimentelor, atitudinea parintelui fata de
situatie si explicatia sa asupra faptelor, capacitatea de control a familiei, interactiunile dintre
membrii ei, calitatea relatiilor, abilitatea de rezolvare a posibilelor conflicte, starea actuala a
familiei si situatia financiara de moment. Toate aceste informatii vor fi descoperite prin
intermediul unor interviuri cu fiecare membru al familiei si cu familia reunita, informatii care sa
ajute la creionarea unui plan de interventie, avand la indemana cunostinte cu privire la starea de
fapt a situatiei familiale si identificand nevoile ei.
• inainte de a pune in aplicare diferite strategii, trebuie sa avem in vedere si relatia ce se
stabileste intre noi si familie, deoarece o interactiune buna poate asigura colaborarea din partea
acestora si castigarea increderii lor in reusita interventiei. Cand membrii familiei au sentimentul
ca sunt ascultati cresc sansele ca acestia sa se implice in modificarea comportamentelor si a
conditiilor care contribuie la fenomenul de neglijenta.
• strategie ce si-a dovedit utilitatea in interventia in cazul copiilor neglijati este terapia de familie.
Aceasta ii implica pe toti membrii familiei si are drept scop dezvoltarea abilitatilor de crestere a
copiilor si de solutionare a problemei, vizandu-se in special abilitatile sociale, de interactiune in
cadrul familiei si comportamentale. in continuare, propunem aplicarea terapiei care include
activitati atat in cadrul serviciului de consiliere, desfasurate la scoala, abordare initiata de
Alexander & Parsons, 1982 (apud Slesnick, Bartle-Haring & Gangamma, 2006) si alte activitati
ce se vor realiza acasa, demers propus de Slesnick & Prestopnik, 2005 (Slesnick, Bartle-Haring
& Gangamma, 2006). • Un alt obiectiv ar fi ca parintii si copiii sa devina mai increzatori si mai
competenti in a-si exprima parerile, nevoile si expectantele in cadrul familiei. Membrii vor fi
ghidati de la interpretarea proprie la o perspectiva diferita, cea a familiei, a problemelor, prin
folosirea de intrebari si resemnificari ale acestora ce au la baza interactiunea interpersonala.
Consilierul creeaza o atmosfera interactiva si deschisa comunicarii de-a lungul tuturor sedintelor.
Alte tehnici ce pot fi folosite aici, ar fi terapia cognitiv-comportamentala, care sa ajule la
invatarea si aplicarea unor noi deprinderi de interactiune, in afara orelor de terapie. Pe langa
training-urile privind competentele de comunicare, se mai pot organiza si intalniri cu profesorii
de la scoala si cu persoane specializate in problematica abuzului, intalniri care sa ofere informatii
despre posibilii factori de risc, ce pot produce recidiva abuzului, in functie de situatia familiei. in
consecinta, obiectivul vizat e acela de a imbunatati comunicarea intre membrii familiei si de a-i
ajuta sa invete diferite tehnici care sa ii ajute sa faca fata situatiilor de stres.

c. Pentru dezvoltarea abilitatilor de comunicare asertiva putem folosi modelul- DCT -

Developmental Counselling and Therapy. Astfel, dupa ce vom stabili nivelul de dezvoltare al
copilului, vom decide daca ar fi mai potrivit sa extindem dezvoltarea copilului pe plan orizontal -
pentru a ajuta copilul sa aiba o descriere mai concreta si detaliata a experientei sau pe plan
vertical - pentru a-1 ajuta sa surprinda relatii de tip cauza - efect. Astfel, copilul poate fi invatat
efectiv tehnici de comunicare asertiva, pe care le poate exersa chiar in cadrul consilierii.

35
Tot in acest sens consideram absolut necesara formarea unui grup de suport - peer grup sau
crearea cel putin a unui grup de studiu la initiativa profesorului, care ar putea sa ofere copilului
oportunitatea sa:
isi sporeasca abilitatile de intelegere si exprimare a sentimentelor si dorintelor;
observe cum interactioneaza ceilalti copii, ce simt si cum se comporta in legatura cu anumite
probleme;
achizitioneze abilitati de rezolvare de probleme, prin incercare si eroare, testare si observatie;
isi imbunatateasca convingerile de auto-eficacitate;
isi inlature teama de a li respins.

Urmarim in acest sens facilitarea dezvoltarii unor relatii pozitive cu ceilalti copii de varsta sa:
manifestarea increderii, nevoia de a primi si de a da afectiune, o atitudine empatica, deschisa si
calda, precum si autonomie personala (evaluarea pe sine dupa standarde personale,
independenta, o preocupare moderata privind expectantele si evaluarile celorlalti).

d. Deoarece tot ce tine de dezvoltarea copilului nu poate fi abordat fragmentat, o buna interventie
include strategii interdependente, in sensul ca, abordand problema dezvoltarii unor abilitati de
comunicare asertiva, nu o putem separa de necesitatea existentei unei bune imagini despre sine, a
unui sentiment de auto-eficacitate, a unei relationali adecvate cu ceilalti si a capacitatii de a face
fata problemelor specifice varstei.

Pentru a ajuta copilul sa-si dezvolte strategii de coping eficiente, vom interveni pentru ajustarea
acestuia la situatii pe care le considera amenintatoare sau in care se simte nesigur. Propunem in
acest sens jocul de rol, ca metoda eficienta pentru invatarea unor noi abilitati ce presupune
simularea unui rol pe o situatie-problema cu copilul (un eveniment care ii provoaca frica sau care
il inhiba, o confruntare provocativa). Copilul va executa un pattern de comportament, un rol
egociat (fixat, specific). Aceasta metoda ii ajuta in special pe copiii cu tima de sine scazuta, pe
copiii persecutati sau izolati social. Kelly (1992), orbeste de aceasta metoda ca fiind o forma
cognitiv-comportamentala ofisticata de repetare a comportamentului (Garfield, 1994). Astfel, un
opil timid poale acoperi acest deficit prin training asertiv. O alta aplicatie oate fi invatarea
relationarii cu persoane de celalalt sex, cu profesori, arinti, autoritati (Clarkson, 1992).

e. Cresterea stimei de sine o vom aborda prin prisma modificarii

gnitiv - comportamentale.

Ronen a propus in 1995 un model de interventie cognitiv-omportamentala cu elemente

terapeutice educative pentru a consolida utocontrolul copiilor cu tulburari de externalizare sau de
internalizare demersul pe care-1 consideram adecvat cuprinde urmatoarele faze:

I. Modificarea conceptiilor dezadaptative: Obiectivul primei faze este de a-1 invata pe copil ca
problema lui este un comportament care depinde de el si care poate fi schimbat daca copilul
invata acest lucru. Modificarea conceptiilor gresite se face prin redefinire si prin restructurare
cognitiva. Se folosesc intrebari sugestive in concordanta cu nivelul de dezvoltare si
personalitatea copilului pentru a-1 ajuta sa inteleaga ca problema lui nu este o chestiune de
nesansa sau ca nu reprezinta o pedeapsa de care el trebuie sa se invinovateasca si ca orice lucru

36
se poale schimba in functie de motivatia si de puterea vointei sale.

II. Cresterea perceptiei stimulilor interni. A doua faza este focalizata pe dezvoltarea sensibilitatii
in general si a stimulilor interni care se refera la problema particulara. Acest lucru se poate
indeplini prin „ascultarea propriului corp", incercarea de a se concentra pe ce si pe cum simte in
cazul sensizivitalii generale si asupra parametrilor interni in ceea ce priveste problema specifica
a copilului. Se pot utiliza modelele de relaxare, concentrare a atentiei si monitorizare.

III. Dezvoltarea autocontrolului se poate face invatandu-1 pe copil tehnicile de modificare a

comportamentelor sale automate cu unele mediate. Copilul este antrenat prin exercitii fizice (de
exemplu, sa continue sa fuga in ciuda oboselii) sau prin exercitii emotionale (de exemplu, sa-si
amane gratificatia). Tehnicile includ auto-monitorizarea, auto-evaluarea, auto-intarirea,
rezolvarea problemei si imaginatia.

IV. Eliminarea problemei. Problema se atenueaza si apoi dispare prin cresterea increderii in sine,
monitorizare, evaluare, mentinere si generalizare.
Fiecare dintre faze reprezinta o combinatie a trei componente: invatare, practicare si aplicatie.
invatarea consta in atentionarea copilului asupra conceptiilor sale gresite, a gandurilor sale
mediate si nemediate (automate) si in deprinderea unor tehnici de modificare a conduitei.
Practicarea include exercitiile care sunt demarate in cadrul interventiei la care se adauga si
temele de casa de indeplinit. Practica este directionata pe ajutorarea copilului sa foloseasca
tehnicile de autocontrol in diferitele sfere ale vietii sale, cum ar fi invatarea de a identifica
gandurile si starile sale emotionale, de a monitoriza, inregistra, evalua dimensiunile irationale si
inhibitorii si il vom ajuta sa formuleze noi ganduri mult mai juste si productive, care-i vor facilita
reducerea anxietatii sociale.
De asemenea, ii vom sugera sa foloseasca vorbirea cu sine si autointarirea.

Tema :Auzul si maltratarea copiilor, adoliscentelor si personae in etate.

PLAN
INTRODUCERE
ABUZUL SI MALTRATAREA COPIILOR SI ADOLESCENTILOR
ABUZUL SI MALTRATAREA PERSOANELOR IN ETATE
CONCLUZIE
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Intr-o societate in care majoritatea oamenilor nu-si urmaresc decat propriile interese si castiguri,
intr-o societate in care violenta de orice tip este considerata ca ceva normal si chiar necesar, intr-
37
o societate in care aderarea la "principiile" democratiei occidentale devanseaza respectarea
individului ca entitate umana, copilul nu-si gaseste locul ce ar trebui sa-l ocupe, atat in "familie,
cat si in societate.

Copilul trebuie respectat ca o persoana distincta. Copiii trebuie recunoscuti ca cetateni, la fel ca
adultii. Ei au drepturi fundamentale, atat ca fiinte omenesti, cat si ca cetateni ai unui stat: dreptul
la o viata particulara, dreptul la intimitate, dreptul la o dezvoltare normala. Pe langa acestea,
copiii au nevoi speciale si au dreptul ca acestea sa fie indeplinite (dreptul copilului la protectie,
libertate).

Abuzul copilului reprezintă orice formă de maltratare fizică şi/sau psihică, abuz sexual, neglijare,
tratare neglijentă sau exploatare în scopuri comerciale sau orice alt tip de exploatare care poate
cauza daune efective sau potenţiale pentru sănătatea, supravieţuirea, dezvoltarea sau demnitatea
copilului în contextul unei relaţii de responsabilitate, încredere sau autoritate.

Indiferent de faptul ca exista o gama larga de definiti! ale abuzului toate au doua elemente
comune (Zamfir, 1993, 120): sanatatea fizica sau psihica a copilului este afectata; vatamarea este
facuta in mod intentionat.

O formă aparte de violenţă în cadrul familiei o constituie cea îndreptată contra vârstnicilor,
constând în neglijarea, abuzul sau maltratarea din partea propriilor copii ori rude apropiate.
"Ideea că cineva va escroca sau va jefui o persoană în etate este tulburătoare; dar aceea că un
membru al familiei îşi va maltrata fizic un părinte în vârstă este de neconceput".

ABUZUL SI MALTRATAREA COPIILOR SI ADOLESCENTILOR

Abuzul asupra copilului este un fenomen complex, care afectează durabil dezvoltarea
individului: pe termen lung, abuzul vulnerabilizează adolescentul şi apoi adultul, generând
sentimente, conduite, moduri de gândire sau relaţionări interumane disfuncţionale în viaţa de zi
cu zi. . Plasat în zona a ceea ce Anthony Giddens numea în tratatul său de sociologie „faţa
nevăzută a familiei”, abuzul asupra copilului antrenează modificări existenţiale cu atât mai
severe cu cât acesta are loc la o vârstă mai fragedă şi se menţine o perioadă mai lungă. Mai rău
este atunci când adulţii tineri cu o asemenea istorie îşi întemeiază o familie şi lucrurile se reiau,
în aceleaşi modalităţi, cu copiii lor. Nu luăm în discuţie rolul maturizant al unor conflicte dintre
părinţi şi copii, mai ales în cazul adolescenţilor, fapt care semnifică recunoaşterea barierelor
între genereţii şi a limitelor pe care le au copiii în a înţelege complexitatea vieţii cotidiene .

Copii abuzati sau neglijati prezinta adesea atat simptome fizice cat si comportamentale. Copii
mici nu pot vorbi despre aceste evenimente. Copii mai mari pot de asemenea sa nu vorbeasca
despre acest lucru deoarece le este teama de agresor sau vor sa il protejeze sau pentru ca nu cred
ca vor fi luati in serios. Ocazional, copii pot relata abuzul unui adult in care au incredere. Aceste
dezvaluiri trebuiesc luate in serios si actionat in consecinta.
Unele simptome sunt specifice anumitor forme de maltratare. De asemenea sunt simptome
generale care apar in toate tipurile de maltratare.Săvârșirea abuzului implică acțiunea voluntară a
abuzatorului, care periclitează existența și dezvoltarea copilului, indiferent de existența unui
posibil consimțământ al copilului. Există diverse tipuri de abuz: fizic (orice formă de pedeapsă
corporală, imobilizarea fizică, reducerea alimentației), emoțional (rejectarea, intimidarea verbală

38
prin diverse amenințări, abuzul verbal prin adresarea unor injurii sau cuvinte umilitoare, izolarea,
interzicerea contactului cu propria familie etc.), sexual (act sexual cu copii, implicarea copiilor în
producția, răspândirea, distribuirea unor materiale pornografice, expunerea organelor sexuale ale
copiilor în scopuri sexuale, prezentarea unor materiale pornografice copiilor, realizarea unor acte
sexuale în prezența copiilor). Aceste forme de abuz pot fi asociate și cu neglijarea copilului sau
cu diverse forme de exploatare a acestuia. Abuzul se referă la orice formă de violența
intenționată împotriva copilului sau orice tratament dăunător care nu implică întotdeauna
violentă.

Neglijare este atunci cand parintele sau persoana de ingrijire nu asigura sanatatea si starea
generala de bine a copilului. Neglijare poate fi considerata neasigurarea pentru copil a unui
adapost adecvat, a scolarizarii, a imbracamintei, a ingrijirilor medicale sau a protectiei impotriva
riscurilor. Neglijarea copilului este la fel de serioasa ca si abuzarea lui si este mai frecventa decat
abuzul. Totusi, nu este neobisnuit pentru o victima sa fie atat neglijata, cat si abuzata.

Abuzul fizic cauzeaza leziuni/raniri ale corpului, cum ar fi taieturi, vanatai, arsuri, fracturi
osoase, intepaturi sau afectari ale organelor interne. Abuzul fizic mai consta de asemenea in
ranirea unui fat, ca de exemplu atunci cand o femeie insarcinata are probleme legate de abuzul de
substante sau este ranita in urma violentei domestice.
Abuzul psihologic este un pattern de actiuni sau lipsa unor actiuni intentionale, verbale sau
comportamentale, care transmit unui copil mesajul ca ea sau el este lipsit de valoare, slab,
neiubit, nedorit, in pericol sau ca este valoros doar fiindca indeplineste nevoile altcuiva. Refuzul
de a oferi suportul emotional, izolarea sau terorizarea unui copil sunt forme ale abuzului
psihologic. Violenta domestica la care un copil este martor este de asemenea considerata o forma
de abuz psihologic.
Abuzul sexual este orice act a carui intentie este ca un copil sa satisfaca din punct de vedere
sexual un copil mai mare sau un adult. Abuzul sexual este orice activitate sexuala pe care copilul
nu o intelege sau la care nu consimte sau care este impotriva legii. Exhibitionismul, voyeurismul
sau expunerea unui copil la pornografie sunt tipuri de abuz sexual. Abuzatorii sexuali pot fi tineri
sau varstnici, barbati sau femei si de obicei sunt membri ai familiei (incest) sau cunostinte din
mediul copilului. Abuzul sexual realizat de un strain este relativ rar.
Jocul sexual nu este un abuz sexual. Jocul sexual este un comportament normal intre copii in
perioada de dinainte de adolescenta (la pubertate) intre care exista o diferenta de varsta mai mica
de 4 ani si in care nu a fost folosit nici un tip de putere, de forta sau de constrangere. Jocul sexual
este atunci cand copiii isi privesc sau isi ating reciproc organele genitale.
Copii nu au suficienta experienta de viata si capacitate de rationare ca sa poata intelege ca abuzul
sau neglijarea nu este din vina lor. Ei pot suferi esecuri devastatoare in dezvoltare, precum ar fi
incetinirea/oprirea cresterii sau intarzieri in dezvoltare (tulburari de invatare), durere fizica sau
durere emotionala care poate dura toata viata.

Traiul in saracie sau la limita saraciei este un factor de risc major pentru maltratarea copiilor.
Persoanele care traiesc in saracie adesea nu au resurse pentru a asigura o ingijire adecvata a
copiilor lor. Persoanele de ingrijire pot avea un nivel ridicat de stres, care ii face sa fie mai putin
capabili sa faca fata provocarilor zilnice. De asemenea, unii copii au nevoi fizice sau psihologice
speciale, ceea ce le provoaca parintilor un stres major. Parintii fara serviciu, singuri si lipsiti de
experienta, persoana de ajutor cu afectiuni psihice, abuz de substante, locuinta/adapost umil, toti

39
sunt factori de risc. Riscul de a fi abuzat sau neglijat creste daca un copil are o dizabilitate sau
alte probleme de sanatate, cum ar fi:
- nasterea prematura. Nou-nascutii care se nasc devreme adeseori aduc un plus de stres emotional
si financiar familiei din cauza nevoii lor de a sta mai mult in spital, ceea ce implica un cost mai
mare si din cauza vulnerabilitatii generale care impune o urmarire atenta din momentul in care
ajung acasa. Ei pot avea probleme de dezvoltare persistente
- o dizabilitate fizica, ca de exemplu orbirea sau paralizia
- inteligenta sub normal
- intarzieri in dezvoltare
- un temperament dificil
- probleme de comportament, inclusiv tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie (ADHD)
O legatura nesigura intre parinte si copil este de asemenea un factor de risc pentru abuz sau
neglijare. Incapacitatea de se stabili o legatura poate fi rezultatul urmatoarelor situatii:
- parintii nu isi doresc copilul
- nasterea de gemeni sau a mai multor copii
- spitalizare indelungata a nou-nascutului si separarea de parinti din cauza nasterii premature sau
a unor probleme de sanatate
- luarea in adoptie sau in asistenta maternala a unui copil
- probleme mentale ale persoanei de ingrijire. De exemplu, un parinte care are o depresie severa
poate sa isi neglijeze fara intentie copilul
- copilul s-a nascut cu o afectiune severa sau o dizabilitate, cum ar fi orbire, surzenie sau autism.
Aceste tipuri de probleme pot face dificila comunicarea parintelui cu copilul sau pot impiedica
copilul sa ofere si sa primeasca afectiune.

Maltratarea copilului este orice ranire cu intentie a unui copil. Maltratarea copilului include atat
neglijarea cat si abuzul.

ABUZUL SI MALTRATAREA PERSOANELOR IN ETATE

Numărul de maltratări ale persoanelor vârstnice este aproape la fel de mare ca şi cel al
maltratărilor copiilor, dar nu toate cazurile ajung la cunoştinţa publicului sau a autorităţilor.
Abuzul sau violenţa contra bătrânilor este, adeseori, parte componentă a unui model cultural
perpetuat de la o generaţie la alta. Cel mai adesea, abuzul contra copiilor sau împotriva soţiei,
manifestat, mai cu seamă, în familiile defavorizate din punct de vedere economic, poate conduce
şi la abuz contra vârstnicilor. Acest abuz se situează, de fapt, în prelungirea celorlalte forme de
abuz (intra)familial.
Reacţiile de agresivitate contra bătrânilor cuprind o multitudine de forme, de la neglijarea
trebuinţelor lor materiale şi spirituale, la administrarea unor calmante sau alcool pentru a-i face
mai uşor de manevrat (adeseori, pentru semnarea unor acte avantajoase pentru "susţinătorii"
legali) şi până la violenţa fizică propriu-zisă. Asemenea forme de abuz sunt extrem de dificil de
estimat sau de prevenit, deoarece sunt ascunse, în majoritatea cazurilor, opiniei publice şi
asistenţei sociale de specialitate.

Abuzul asupra batranilor este o problema complexa care are multi factori contributivi.
Factorii de risc includ:
40
- violenta domestica intretinuta de-a lungul timpului pana la batranete: abuzul de catre sot sau
sotie reprezinta o proportie substantiala a acestor cazuri
- problemele personale ale maltratatorilor: cei care maltrateaza persoanele invarsta (mai ales
copiii ajunsi la varsta adulta) sunt de obicei dependenti financiar sau in alte moduri de persoanele
varstnice de care abuzeaza; aceasta se datoreaza deseori unor probleme personale cum ar fi bolile
psihice sau alte trasaturi de personalitate disfunctionale; riscul pare sa fie mai crescut daca
maltratatorul locuieste in aceeasi casa cu persoana varstnica
- izolarea sociala: maltratatorii care locuiesc cu persoana varstnica au ocazia de a abuza mai
frecvent de aceasta si deseori incearca sa-si izoleze victima de alte persoane, pentru a preveni
dezvaluirea abuzului.

Persoanele care sunt supuse abuzurilor fizice in copilarie au un risc crescut de a se imbolnavi
cand devin adulti, releva rezultatele unui studiu realizat de cercetatorii de la King's College din
Londra. Acestia au urmarit 1000 de persoane din Noua Zeelanda de la nastere si pana la varsta
de 32 de ani.
O treime dintre cei care au fost maltratati in copilarie aveau inflamatii - un indicator timpuriu al
bolilor de inima sau al diabetului. Prevenirea abuzului in copilarie poate reduce o serie de boli la
maturitate, sustin cercetatorii.
Participantii la acest studiu au fost atent monitorizati, iar cercetatorii au luat in considerare multi
alti factori care influenteaza starea de sanatate, precum stresul, depresia, fumatul, dieta,
activitatea fizica.
Au fost luate probe de sange persoanelor implicate in acest studiu pentru a determina substantele
care sunt asociate cu inflamatiile in organism. In urma acestor analize, adultii care au fost
maltratati in copilarie si care aparent erau sanatosi, aveau, de fapt, un nivel crescut al inflamatiei
in organism de aproape doua ori fata de cei care nu au fost maltratati.
Iar inflamatia este un prim semn al unor boli precum cele de inima sau diabetul.
Asadar, respectarea standardelor referitoarea la maltratarea copiilor poate duce la scaderea
bolilor persoanei respective ajunsa la varsta adulta.

In anul 2002, in Statele Unite de exemplu, aproximativ 1400 copii au murit ca rezultat al
maltratarii. Supravietuitorii sunt vulnerabili la afectiuni emotionale pe termen lung. Tipic, copii
sunt abuzati la o varsta la care nu au experienta de viata si au o capacitate de rationare scazuta
pentru a intelege ca ceea ce se intampla nu este din vina lor. Maltratarea copiilor mai mici de 7
ani poate duce la modificari permanente ale personalitatii si in comportament.
Copii care sunt maltratati au un risc crescut de a abuza alti copii si, mai tarziu in viata, sa-si
abuzeze proprii copii sau parintii varstnici. De asemenea ei au un risc crescut de se implica in
acte criminale pe masura ce trec anii. Ca adulti, exista o mare probabilitate ca ei sa aiba
probleme fizice si emotionale.

Semnele si simptomele abuzului asupra batranilor variaza in limite foarte largi, in functie de tipul
abuzului : abuzului fizic; abuz sexual; Abuzul psihic sau emotional; neglijare; semnele
exploatarii financiare; abandonul (include parasirea unei persoane varstnice intr-un spital, azil,
intr-un magazin comercial sau in orice alt spatiu public).

Aceste categorii nu se exclud una pe alta; clasificarea facuta este una artificiala deoarece, in
realitate, exista o impletire a diferitelor forme de abuz. Este greu de crezut ca abuzul fizic nu are
si consecinte psihice sau ca abuzul sexual nu este insotit de efecte fizice sau psihice asupra
41
individului abuzat. Abuzul economic poate deveni fizic (daca munca depaseste capacitatea
fizica ), psihic (mai ales daca munca este umilitoare), sau sexual (prostitutia, pornografia).

Abuzul reprezinta o problema sociala ce trebuie definita adecvat, care necesita interventie sociala
si institutii de asistenta sociala si de sanatate specializate, cadru juridic corespunzator pentru
protective.

CONCLUZII

Din această perspectivă, intervenţiile care reuşesc să modifice condiţiile structurale au şanse mai
mari de reuşită pe termen lung prin crearea unui mediu suportiv pentru copil. . În măsura în care
rata abuzului şi neglijării familiale este mai mare acolo unde şi violenţa comunitară, una din
modalităţile de prevenire a abuzului este de a răspunde nevoilor familiilor ce experimentează o
astfel de probleme comunitare (Barnett et al., 1997 apud. Molnar et al., 2003). De asemenea
intervenţiile familiale ar trebui orientate înspre îmbunătăţirea abilităţilor de rezolvare de
probleme şi pe o mai bună gestionare a rolurilor familiale.

BIBLIOGRAFIE

1. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 2002)

2. http://ro.wikipedia.org/
3. http://www.calificativ.ro/
4. http://iulianadorneanu.wordpress.com/

Intrebări de control:

1. Defenitia abuzului
2. Care sint factorii de risc
3. Prin ce se manifesta neglijarea
4. Ce include maltratarea

Tema:Abuzul sexual şi tratarea acestuia

la copii de vârsta preşcolar.

Planul
Actualitatea problematicii abuzului copiilor.
Noţiuni generale privind carcteristica abuzului:
Ce este abuzul şi tipurile de abuz.
Caracteristicile generale ale abuzului sexual.
Ce este abuzul sexual la copii.
42
Consecinţele psihologice în urma abuzurilor sexuale
Diverse studiii şi cercetări:
Traumele psihologice şi efectele abuzului sexual asupra copiilor
Semne şi manifestări ale copilului abuzat sexual
Diverse statistici si studii
Tratament şi prevenire a abuzului sexual. Metodici de îmbunătăţire a situaţiei. Protejarea
cadrului legislativ:
Tratament si psihoterapie in abuzul sexual al copilului.
Educarea copilului prin protejarea de un eventual abuz. Recomandări.
Instrumente şi mecanisme de îmbunătăţire/soluţionare a situaţiei.
Cadrul legislativ privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a
copiilor şi a pornografiei infantile în Uniunea Europeană.

Actualitatea problematicii abuzului copiilor.

Violenţa faţă de copii rămâne a fi o problemă actuală pentru majoritatea ţărilor, inclusiv
pentru Moldova. Există puţine date oficiale care să indice proporţiile reale ale acestui fenomen,
fapt datorat ratelor nesemnificativede raportare a cazurilor. Violenţa, chiar şi în familie este
tradiţional acceptată și de cele mai multe ori are loc în „intimitatea” casei, nefiind percepută ca o
încălcare a drepturilor omului, ci mai degrabă ca o problemă personală. De exemplu, pedeapsa
corporală aplicată copiilor ca metodă de disciplinare este adesea considerată un drept al
părinţilor, o expresie naturală a autorităţii lor și o măsură care nu necesită prea mult timp sau
cunoștinţe speciale, dar care, totuși, are un efect imediat – un copil bătut va face imediat ceea ce i
se spune.
Adulţii trebuie să-și schimbe percepţiile. Mulţi copii victime nu raportează cazurile de
violenţă pentru că le este frică, pentru că nu știu cine i-ar putea ajuta și nu cunosc procedurile de
raportare. Unora le este rușine și se consideră că ar fi ei devină.
Stoparea violenţei faţă de copii este acum o prioritate pentru acţiunile Guvernului Republicii
Moldovei și ale UNICEF în domeniul protecţiei drepturilor copilului. În 2005 Moldova a oferit
date pentru Studiul global privind violenţa faţă de copii, initiat de către Secretarul General al
ONU, iar o delegaţie oficială din Moldova a participat la Consultările Regionale privind Violenţa
faţă de Copii (Ljubljana, Slovenia). Studiul global recomandă ca până în 2009 să fie interzise
prin lege toate formele de violenţă faţă de copii, inclusiv pedeapsa corporală. Modificarea
cadrului legislativ al Republicii Moldova este crucială pentru a asigura o protecţie reală copiilor
împotriva tuturor formelor de violenţă. Adoptarea Legii privind prevenirea și combaterea
violenţei în familie ar fi un pas essential în direcţia dată.
De asemenea, este foarte important să dezvoltăm un sistem capabil să răspundă cazurilor de
violenţă și să acorde copiilor victime sau supuși riscului de violenţă sprijinul și protecţia
corespunzătoare. Profesioniștii care lucrează cu și pentru copii și familie trebuie bine pregătiţi,
trebuie create și dezvoltate servicii comunitare. Cadrul pentru aceste schimbări este stabilit de
primul Plan naţional de acţiuni în domeniul prevenirii și combaterii violenţei faţă de copii, care
urmează a fi aprobat de govern în viitorul apropiat.
Pentru planificarea ma ieficientă a eforturilor în domeniul prevenirii și combaterii violenţei
faţă de copii, în 2006-2007, în parteneriat cu Ministerul Educaţiei și Tineretului și cu Ministerul
Protecţiei Sociale, Familiei și Copilului și cu sprijinul UNICEF, au fost efectuate studii privind
răspunsul statului la cazurile de violenţă faţă de copii, realizat de ONG-ul Gender-Centru și
privind violenţa faţă de copii, efectuat de IMAS-Inc. – Institutul de Marketing și Sondaje.
Convenția de la Lazanrote pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor
sexuale a fost adoptată de Comitetul Miniştrilor la data de 11 iulie 2007 în cadrul celei de-a
1002-a reuniune a Delegațiilor Miniștrilor. Ea prezintă detaliat acțiunile pe care statele UE

43
trebuie să le ia pentru prevenirea exploatării sexuale și protejarea victimelor exploarării sexuale.

Conform legii, „abuzul sexual asupra copiilor" este un termen general care descrie acele acte
criminale în care un adult se angajează în activități sexual cu un minor sau exploatează un minor
în scopul obținerii unei gratificpri sexuale. Asociaţia Americană de Psihiatrie a exprimat în mod
clar că "copiii nu pot să își dea acordul pentru efectuarea de activități sexual cu adulții" și
condamnă orice astfel de acțiune în care un adult se angajează în activități sexual cu copii:
"Orice adult care se angajează în activități sexuale cu un copil face un gest criminal și imoral
care în nici un caz nu poate fi considerat un comportament normal sau acceptabil de către
societate".

1. Ce este abuzul
Abuzurile sunt reprezentate de fapte rele, actiuni daunatoare sau neglijente (adica lipsa
unor fapte pozitive necesare), prin care o persoana afecteaza in mod negativ pe o alta persoana.
Abuzul inseamna incalcarea sau nesocotirea unor drepturi si poate lua mai multe forme.
O persoana care abuzeaza de o alta, de regula o face sub mai multe forme in acelasi
timp. De exemplu daca o bate, adica o abuzeaza fizic, totodata ii spune cuvinte urate, o jigneste,
ii provoaca suferinta sufleteasca deci o abuzeaza si emotional.
Oricare ar fi formele de abuz, persoana supusa lui sufera, este retrasa, se simte neputincioasa si
poate ajunge la randul ei sa comita abuzuri asupra altor persoane. De cele mai multe ori,
sanatatea si viata ii sunt puse in pericol.
Ce este abuzul sexual
Reprezintă fapta unei persoane prin care o obliga pe alta persoana la activitati de natura
sexuala. Poate cuprinde atingerea organelor genitale, adresarea de cuvinte obscene, obligarea la
discutii intime, oferirea spre vizionare de materiale pornografice (filme, fotografii, etc) sau chiar
fortarea de a avea relatii sexuale. Toate aceste actiuni se petrec impotriva vointei celui/celei
abuzat/e.

2. Tipurile de abuz
Abuzul fizic
Inseamna lovire (cu pumnul, cu piciorul, cu cureaua, cu diferite alte obiecte), fortare,
ardere (de exemplu cu tigara), aplicarea a tot felul de metode cu intentia de a provoca durere.
De asemenea imobilizarea, legarea (mainilor sau a picioarelor, legarea de un obiect greu
care nu se poate misca) izolarea, (incuierea intr-o incapere) refuzul de a da alimente si apa unui
copil pentru a-l pedepsi sau pentru a-l obliga sa faca ceva, rapirea si vinderea unui copil, sunt
forme de abuz fizic.
Abuzul emotional
Abuzul emotional consta in jignire, umilire, batjocorire repetate, certare pe nedrept,
nepasare, ranire intentionata a sentimentelor, odata cu neglijarea nevoilor de dragoste si de
apreciere ale copilului.
Tot abuz emotional este acela in care cineva se foloseste de sentimentele (frica, iubire,
ura, deznadejde) unei alte persoane pentru a o determina sa faca lucruri pe care nu le-ar face in
mod normal (de exemplu sa faca sex, sa fure, sa cerseasca, sa se prostitueze, etc).
Cel/cea ce abuzeaza emotional de cineva, foloseste constant cuvinte si atitudini
nepotrivite, provocand tulburari afective, emotionale si de comportament celui abuzat.

44
 Abuzul prin neglijenta
Abuzul prin neglijenta e acela in care adultul nu se ocupa de nevoile copilului
(alimentare, educationale, medicale, legale), nu are grija de el si nu e interesat de evolutia lui.
De exemplu: nu-l invata sa mearga, sa vorbeasca, nu-i face baie, il hraneste cu alimente
nepotrivite, nesanatoase, stricate, nu-i face vaccinurile si nu-l duce la medic cand e bolnav, nu-i
face actele legale cum ar fi certificatul de nastere, nu-l da la scoala. Neglijenta afecteaza
sanatatea copilului si dezvoltarea sa psiho-emotionala si sociala.
Tot abuz prin neglijenta este acela in care o persoana care are in supraveghere pe o alta care e
bolnava sau foarte batrana, aflata in imposibilitatea de a se ingriji singura, o lasa fara ajutor si-i
ignora nevoile.
Abuzul sexual
Reprezintă fapta unei persoane prin care o obliga pe alta persoana la activitati de natura
sexuala. Poate cuprinde atingerea organelor genitale, adresarea de cuvinte obscene, obligarea la
discutii intime, oferirea spre vizionare de materiale pornografice (filme, fotografii, etc) sau chiar
fortarea de a avea relatii sexuale. Toate aceste actiuni se petrec impotriva vointei celui/celei
abuzat/e.
Respectiv, abuzul sexual asupra copilului cuprinde atingerea organelor sale genitale,
obligarea lui la contactul sexual sau incercarea de a purta cu el discutii obscene, porcoase. Unii
abuzatori isi dezvelesc organele genitale pentru a si le arata copilului sau ii ofera spre vizionare
materiale pornografice (filme, fotografii, reviste).
Conform literaturii internaţionale, denumirea de CSA care vine de la titulatura din limba
engleză de ’’Child Sexual Abuse’’ abuzul sexual asupra copiilor este o formă de abuz asupra
copiilor în care un adult sau un adolescent mai în vârstă abuzează un copil în scopul obținerii
unei stimulări de natură sexuală. Acest tip de abuz face parte din categoria mai largă a
abuzurilor sexuale. Formele de abuz sexual asupra copiilor includ pretinderea sau obligarea unui
copil să se implice în activități sexuale (indiferent de rezultatul acestora), expunerea indecentă a
organelor genitale ale abuzatorului în fața copilului, prezentarea de materiale pornografice unui
copil, contactul sexual efectiv cu un copil indiferent dacă se ajunge la copulare sau nu, contactul
fizic dinte abuzator și organele genitale ale copilului, privirea organelor genitale ale copilului
chiar si fără contact sexual sau folosirea copiilor pentru a produce materiale pornografice.
De asemenea abuz sexual este traficul de persoane (copii, femei) pentru prostitutie sau
pentru producerea de materiale pornografice.
De cele mai multe ori un copil abuzat sexual este in aceeasi masura supus abuzului fizic,
emotional si neglijentei.
Abuzul sexual se poate petrece odata, de mai multe ori, sau se poate intinde pe durata a
multi ani. Elocvent este cazul fetei din Austria care a fost inchisa intr-un beci de catre tatal sau.
Acesta a intretinut relatii sexuale cu ea timp de 24 de ani, perioada in care ea a stat incuiata in
acea pivnita. Acolo a nascut 7 copii care, pana sa fie descoperiti de politie, n-au vazut lumina
zilei. Cel mai mare copil nascut in pivnita, avea 19 ani si n-a iesit afara, niciodata. Fata si copii
ei sunt victimele abuzului fizic, emotional, sexual si prin neglijenta din partea tatalui. El a fost
prins de politie si acum se afla in inchisoare pentru tot restul vietii.

Traumele psihologice
Abuzul sexual al copiilor este un subiect delicat si dificil de abordat, atat intre adulti, cat
mai ales intr-o discutie intre parinte si propriul copil. Si totusi, aceste discutii sunt importante,
45
caci ele pot preveni cazuri de abuz, pot oferi adultilor si copiilor instrumente care sa ii ajute sa se
fereasca de astfel de situatii.
Probabil tocmai pentru ca este un subiect despre care nimeni nu vorbeste cu placere, cateva
mituri s-au propagat fara sa aiba un fundament real.
Abuzatorii sunt barbati adulti, se spune, insa in foarte multe cazuri abuzurile sunt savarsite de
femei si mai ales de copii si adolescenti pana in 18 ani. Chiar daca fetele sunt mai des abuzate
sexual decat baietii, si baietii sunt aproape la fel de frecvent victime ale abuzului si ale
exploatarii sexuale. Baietii insa, mai des decat fetele, vor cauta sa ascunda abuzul suferit.
Probabil cea mai frecvent intalnita credinta despre abuz este aceea ca abuzatorii sunt straini
periculosi, care se ascund in parcuri si ademenesc copiii cu bomboane. Statisticile – la nivel
national sau international – arata ca majoritatea covarsitoare a abuzurilor sexuale au loc in
mediul familial si sunt savarsite de persoane in care copiii au incredere: parinti, rude apropiate,
prieteni de familie, oameni care au mai usor acces la copii.
Abuzul sexual asupra copiilor poate avea ca rezultat traume atât pe termen scurt cât și pe termen
lung, incluzând psihopatologia în viața adultă. Traumele emotionale si psihologice pe termen
lung pot fi devastatoare pentru copil.
Efectele abuzului sexual asupra copilului
Efecte pe termen scurt la nivel emotional:
 Sentimentul de vinovatie - foarte frecvent, copiii care au trecut printr-o experienta de
abuz sexual se simt vinovati pentru ceea ce s-a intamplat. Adultii sau copiii mai mari le
spun sa pastreze secretul si ii ameninta ca le vor face rau lor sau familiei daca nu vor
pastra secretul.
 Teama
 Degradarea imaginii de sine
 Amintirea repetata, uneori chiar obsesiva a evenimentului abuziv
 Depresia
 Anxietatea
La nivel somatic, copiii pot acuza tulburari digestive, dureri de cap, tulburari de somn,
cosmaruri, tulburari alimentare.
Comportamental pot fi observate schimbari precum retragere, agresivitate la adresa celorlalti și
a propriei persoane (copiii abuzati se musca, se trag de par, se taie), dificultati de relationare si
de adaptare sociala, ostilitate, frica de întuneric si scaderea performantelor scolare.
Unii copii manifesta un interes neobisnuit pentru aspecte de natura sexuala, isi exprima
afectiunea in moduri neadecvate pentru varsta lor sau ajung sa angajeze alti copii in activitati
sexuale, perpetuand astfel comportamentul abuziv.
Severitatea impactului este cu atat mai mare cu cat abuzul are o durata si o intensitate mai mari,
daca exista o componenta de premeditare, amenintare, coercitie, sadism etc.
Efecte posibile pe termen lung
In cazul in care copilul abuzat nu primeste sprijin din partea unui adult de incredere si – de
preferat - ajutor specializat din partea unui psiholog, consecintele abuzului pe termen lung pot
include:
 Tulburari emotionale
 Depresie, tendinte suicidare
 Fuga de acasa
 Prostitutie
 Consum de alcool si droguri
 Disfunctii in sfera sexuala
 Perpetuarea comportamentului abuzator
46
  Tulburari de adaptare sociala
 Comportamente sexuale compulsive
 Practici contraceptive scazute, risc crescut de preluare a unor boli cu transmitere sexuala
 Tulburari de somatizare
 Tulburari de alimentatie si de somn
 Dureri cronice de cap, de spate si in zona pelviana
 Intoleranta la intimitate sau continua cautare a intimitatii

Efectele abuzului sexual asupra copiilor produc, inclusiv: dezordini datorate stresului post-
traumatic, înclinația de a se victimiza în viața de adult și chiar traume fizice a copilului.
Nu a fost identificat un model caracteristic al apariției acestor simptome și există mai multe
ipoteze cu privire la cauzalitatea acestor asocieri.
Abuzul sexual din partea unui membru al familiei este o formă de incest și poate rezulta în
traume psihologice mai serioase și cu o mai mare întindere în timp, mai ales în cazul incestului
parental.

Nici un copil nu este pregatit pentru stimularea sexuala repetata. Chiar si pentru un copil de
2 sau 3 ani apar probleme psihologice ca urmare a faptului ca nu se poate adapta la
suprastimulare.

Copilul de 5 ani sau mai mare care isi iubeste abuzatorul devine prins intre afectiunea sau
loialitatea pentru acea persoana şi sentimentul că activităţile sexuale sunt ceva foarte rău. Daca
copilul încearcă să scape din relaţia sexuala, abuzatorul poate ameninta copilul cu violenţa sau
pierderea afecţiunii. Atunci cand abuzul sexual apare ân familie, copilul se poate teme de mânia,
gelozia sau ruşinea altor membrii ai familiei, sau ii poate fi teama că familia se va despărţi dacă
spune secretul pe care îl are.
Un copil care este victima abuzului sexual prelungit ajunge să aiba o stimă de sine scăzută,
sentimentul ca nu are nici o valoare şi ajunge să aibă o perspectivă distorsionată asupra sexului.
Copilul ţncepe sa fie retras şi să nu mai aibă incredere în adulţi, sau se poate sinucide.

Unii copii care au fost abuztai sexual au dificultăţi în a forma relaţii cu alţii. Unii dintre
copiii abuzaţi devin abuzatori sau prostituate, sau au probleme serioase cand ajung la vârsta
adultă.

Adesea nu exista semne fizice ale abuzului sexual.

Semne si manifestari ale copilului abuzat sexual

Simptomele abuzului sexual la copii se impart in 3 categorii diferite:

 simptome de teama;
 comportamente sexualizate;
 comportamente agresive.

Simptome de teama
Aceste manifestari sunt comune in cazul in care in abuz au fost implicate agresiuni fizice sau
amenintari la adresa copilului:

 cosmaruri;
 frica fata de o persoana;

47
  frica de un anumit tip de persoane (de exemplu de barbatii cu mustata sau barba);
 izolare (batere in retragere);
 comportament regresiv (sugerea degetelului, balbaiala etc.
Comportament sexualizat
 masturbare frecventa si excesiva;
 introducerea obiectelor in organe genitale;
 atingerea unor alti copii intr-o maniera sexuala;
 afectiune nepotrivita fata de adulti.

Comportament agresiv

 lovirea, muşcatul;
 distrugerea jucariilor;
 refuzul de a asculta;
 autovatamarea;
 accesele de furie.
Copiii care au fost abuzati sexual pot prezenta în general:

 un interes neobisnuit sau dimpotriva evitarea oricarui lucru care ar putea avea legatura cu
sexualitatea,
 insomnie si / sau cosmaruri,
 depresie sau retragere,
 comportament seducator,
 refuz de a merge la scoala,
 probleme de comportament sau comportament delincvent,
 aspecte ale molestarii sexuale in desene, fantezii si jocuri,
 agresivitate extrema,
 suicide.
Persoana care abuzeaza copilul poate face copilul foarte temător, fiindu-I frică să spună ce s-a
intamplat, şi copilul va spune numai dacă se simte în siguranţă.
Daca copilul spune ca a fost molestat părinţii trebuie să încerce să rămână calmi şi să asigure
copilul ca ceea ce i s-a intamplat nu este vina lui. Părinţii trebuie apoi să apeleze la medic si
psihiatru.
Copilul abuzat sexual trece prin momente grele care se manifesta la exterior prin
comportamentul lui. Totusi, multi parinti nu reusesc sa evidentieze simptomele si semnalmentele
pe care le transmite copilul si le confunda adesea cu obraznicia sau comportamentul intentionat
negativ al lor.
Aceste tipuri de simptome si manifestari au fost regasite la majoritatea copiilor abuzati sexual.
Insa nu inseamna ca daca micutul manifesta o parte dintre ele a si fost abuzat sexual. Totusi, nu
strica de investigat mai mult situatia! Exista si alte traume prin care poate trece copilul si a caror
manifestare este asemanatoare cu cea expusa anterior. Acestea includ:
 divortul parintilor;
 abuzul fizic;
 pierderea unei persoane dragi;
 participarea frecventa la acte de violenta domestica in familie.

Diverse statistici şi studii

Abuzul sexual la copil este raportat in unele tari de pana la 80.000 de ori pe an, dar numarul
de cazuri neraportate este mult mai mare, deoarece copiiilor le este teama sa spuna ceea ce s-a
intamplat, iar procedura legala este dificila. Problema ar trebui identificata, abuzul oprit, iar
48
copilului trebuie sa i se acorde ajutor profesionist. Abuzul sexual are loc in cadrul familiei, din
partea unui parinte, parinte vitreg, frate sau alta ruda; sau in afara casei, de exemplu de catre un
vecin, prieten, ingrijitor al copilului, profesor sau invatator, sau un strain. Atunci cand este
abuzat sexual copilul are o varietate de sentimente, ganduri si comportamente provenite din
stress.

Se aproximează că între 15% și 25% din femei și respectiv între 5% și 15% din bărbați au fost
abuzați sexual când erau copii. Cei mai mulți abuzatori sexuali sunt familiarizați cu victimele lor;
aproximativ 30% dintre ei sunt rude ale copilului, cel mai adesea frați, tați naturali sau vitregi,
unchi sau veri cu victimele lor; aproximativ 60% sunt alte persoane cunoscute din anturajul
copiilor ca de pildă prieteni ai familiei, bone sau vecini; cazurile în care abuzatorii sunt total
străini de copii nu depășesc 10% din totalul cazurilor de abuz sexaual asupra copiilor.

Cel mai frecvent bărbații sunt cei care comit abuzuri sexual asupra copiilor; studiile arată ca
femeile comit între 14% și 40% din abuzurile raportate asupra baieților și aproximativ 6% din
abuzurile raportate asuprea fetițelor. Cei mai mulți abuzatori ai copiilor pre-pubescenți sunt
pedofili, cu toate acestea un mic procent dintre abuzatori nu întrunesc criteriile pentru a fi
considerați pedofili.

Măsurarea abuzului sexual a inclus 2 aspecte: implicarea copiilor în vizionarea de filme

pornografice și abuzul sexual fizic.

Ce spun copiii?

Aspect al abuzului sexual (implicarea copiilor în vizionarea de filme pornografice) a fost

evaluat utilizând o situaţie ipotetică în care un copil a fost convins de către un adult să privească
filme pornografice.

• Peste 40% dintre elevii chestionaţi cred că cel puţin câţiva copii sunt implicaţi de către adulţi
în vizionarea de filme pornografice.

• 34% dintre copii declară că știu cel puţin un exemplu concret.

• 11% dintre copii recunosc că au trăit, într-o formă sau alta, o astfel de experienţă.

Ce spun părinţii în astfel de cazuri?

• Părinţii, cunosc cazuri de abuz sexual în proporţie de 7%.
• Cca 70% ar reclama la poliţie astfel de cazuri.
• Cca 20 % dintre părinţi nu ar ști cum să reacţioneze dacă ar afla sau ar întâlni un astfel de caz.

Cine sunt copiii victime?

Folosind analize corelaţionale, se afirmă următoarele tendinţe:
• Copiii care privesc filme pornografice împreună cu adulţii suferă mai probabil și de abuzul
sexual fizic/molestare(și vice versa).
• Copiii care spun că suferă de pe urma violenţei sexuale provin mai des din familii cu stare
materială mai proastă și sunt supuși unui risc mai mare de a înfrunta și alte probleme familiale,
cum ar fi lipsa de sprijin, așteptări excesive, neglijare, violenţă verbală și fizică.

49
• Copiii care spun că suferă de pe urma violenţei sexuale mai des de asemenea au probleme la
școală unde sunt mai des respinși de către colegi și suferă mai frecvent de violenţă verbală și
fizică din partea profesorilor.
• Un fapt surprinzător este că băieţii raportează mai multe cazuri de abuz sexual, rata fiind mai
mare pentru vizionarea filmelor pornografice.
Interesant de asemenea este că copiii abuzaţi (în comparaţie cu opinia copiilor non-abuzaţi) cred
că mai puţini copii suferă în același mod și cunosc mai puţine cazuri concrete. Acest fapt poate
mări gradul sentimentului de vinovăţie sau rușine și împiedică căutarea unei persoane de
încredere pentru a relata trauma.

• 1 din 10 copii recunoaște că a fost implicat de adulţi în vizionarea filmelor pornografice.

• 1 din 10 copii a recunoscut că a fost abuzat sexual/molestat.
• 5% din părinţi cunosc cazuri de abuz sexual asupra copiilor.
• 7 din 10 părinţi consideră că cazurile de abuz sexual trebuie raportate la poliţie.
Interesant de asemenea, este că copiii abuzaţi (în comparaţie cu opinia copiilor non-abuzaţi) cred
că mai puţini copii suferă în același mod și cunosc mai puţine cazuri concrete.
Incidenţa molestării sexuale a fost măsurată prin prezentarea unei statistici.

• 32% dintre elevii chestionaţi cred că abuzul sexual (situaţii în care un adult atinge zonele
intime ale corpului unui copil sau copilul este convins să atingă zonele intime ale adultului)
li se întâmplă cel puţin câtorva copii.
• 30% declară că cunosc în mediul lor proxim cel puţin 1 caz.
• 9% dintre copiii intervievaţi acceptă că, cel puţin parţial, situaţia lor este asemănătoare.

Asemănarea dintre situaţia prezentată (molestarea sexuală) şi situaţia copilului respondent:

 90% este total diferită

 7% uneori este la fel
 2% este la fel
 1% nu ştiu sau nu au răspuns

În Europa, 1 din 5 copii devine victimă a unui caz de violenţă sexuală. Se estimează că în 70–
85% din cazuri, agresorul este cunoscut de către victimă.

Un studiu finantat de Institutul National al SUA privind abuzul de droguri a constatat, că femeile
adulte, care au suportat abuz sexual în copilărie, înregistrează ca consecinţe riscuri crescute
asociate primordial de dependenta de droguri, urmate de tulburările psihice şi dependenta de
alcool. De asemenea, femeile care au trecut prin abuzuri sexuale nongenitale în copilărie au de
circa 3 ori mai multe şanse de a suferi dependența de droguri decat femeile care nu au fost
agresate. Într-o cotă mai mică sunt depresiile majore şi anxietate generală

Tratament si psihoterapie in abuzul sexual al copilului

Copiii abuzati sexual si familiile lor au nevoie imediata de evaluare si tratament. Psihiatrul/
psihologul/ psihoterapeutul poate ajuta copilul sa isi regaseasca stima de sine si sa se descurce cu
sentimentele de vina legate de abuz, si sa inceapa procesul de depasire a traumei. Tratamentul
reduce riscul de probleme serioase in perioada de adult.

Principalele nevoi ale copiilor care au trecut printr-un episod de abuz

 Copiii au nevoie sa vorbeasca despre experientele si sentimentele lor;

50
  Copiii au nevoie sa stie ca au la cine sa apeleze cand au nevoie de ajutor;
 Copiii au nevoie sa fie in siguranta;
 Copiii au nevoie de sprijin pentru a se recupera, dar nu trebuie tratati ca victime si
etichetati pentru tot restul vietii.
Odata ce copilul a dezvaluit abuzul, este vitala prezenta unui adult, mai ales a unui parinte
protector sau a unei persoane de ingrijire, in care copilul are incredere si care il poate ajuta sa
faca fata acestei experiente dramatice si sa inteleaga ce i s-a intamplat, oferindu-i sprijin si
protectie.
In astfel de cazuri este recomandata evaluarea si consilierea psihologica realizate de catre
profesionisti cu experienta in domeniul abuzului sexual.

Parintii pot preveni sau micsora sansa de abuz sexual prin:

 spunand copilului ca daca cineva il atinge pe corp si face lucruri care nu ii plac sa spuna
imediat nu si sa spuna imediat acest lucru parintilor
 invatand copilul ca respectul nu inseamna obedienta oarba fata de adulti si autoritate, de
exemplu nu li se spune copiiilor sa faca intotdeauna ce le spune profesorul sau baby-
sitterul
 incurajarea programelor de preventie in scoala

Educarea copilului prin protejarea de un eventual abuz

Sfatul de a nu vorbi cu strainii, de a nu urca in masina cu un necunoscut, este util, dar nu si
suficient, avand in vedere ca abuzatorii sunt adesea persoane in care copiii au incredere, din
cercul de apropiati.
Este necesar a face copilului un minim de educatie sexuala. Explicarea ca nimeni nu trebuie sa il
atinga in partile intime ale corpului sau. Nu trebuie de făcut din sexualitate un subiect tabu.
Trebuie de căutat carti, informatii sau profesionisti care sa invete sa vorbesti cu copilul despre
sexualitate daca acest lucru stanjeneste.
Trebuie de spus copilului ca decizia asupra propriului corp ii apartine si ca nimeni, nici cineva
apropiat, nu are dreptul sa il forteze la o apropiere fizica nepotrivita. Copilul trebuie învăţat sa
vina imediat şi sa spuna daca cineva incearca sa il atinga neadecvat.
E necesar de vorbit cu copilul si de ascultat, să fie obisnuit sa fie deschis cu părintele si sa spuna
ce il framanta.

E necesar a fi atent la adultii care:

 petrec foarte mult timp in preajma copilului, desi nu au un interes anume (nu sunt
profesori, bone etc).
 flirteaza adesea cu micutul;
 il face pe copil sa se simta inconfortabil;
 care exceseaza cu consumul de alcool;
 care sunt agresivi fizic si verbal cu sotiile sau cu alte persoane;
 care au fost condamnati sau au fost suspicionati cu privire la cazuri de hartuire sexuala,
abuz etc.

51
E necesar de sustinut si incurajat dreptul copilului de a spune "nu" atunci cand nu se simte
confortabil in preajma cuiva!

 atentie la atingerile nepotrivite ale celor care iau contact cu micutul atunci cand il
imbratiseaza sau il saruta;
 a asculta plangerile copilului cu privire la o astfel de problema si a respecta dorinta prin
care transmite ca nu vrea sa fie in preajma unei anumite persoane;
 atentie la potentialele semne de hartuire la scoala/gradi de catre un alt copil mai mare.

Evitarea a lasa copilul in compania unor persoane in care nu este incredere!

Mamele parca stiu cand cineva este de incredere si cand il poate lasa pe cel mic in compania
cuiva. Este vorba de instinctul maternal. Insa uneori si acesta da gres, de aceea este bine de evitat
a lasa copilul cu cineva in care nu este 100% incredere. Chiar si daca există doar "o presimtire"
ca ceva nu este in regula cu acea persoana, nu trebuie de lasat in preajma micutului!

Daca estei bona sau o persoana care sta cu micutul cat timp părinţii sunt la munca sau in alta
parte, nu trebuie lasată nesupravegheata cu copilul. Se instaleaza sisteme de supravegehre video
in toata casa. Cele mai des intalnite cazuri de abuzuri fizice asupra copilului sunt cele in care
bonele sunt vinovate.
Multe dintre grădiniţe sau cresele private ofera parintilor posibilitatea monitorizarii copiilor pe
toata durata sederii lor acolo. Daca nu există aceasta posibilitate, trebuie de informat cu privire la
toti profesorii/educatorii cu care intra in contact cel mic si de asigurat ca estei dreptul de a vizita
institutia oricand, la orice ora.

E necesar de discutat cu copilul despre abuzul sexual!

E necesar de oferit copilului o buna intelegere a ceea ce inseamna contactul sexual ca parte
fireasca din dezvoltarea lui, folosind un vocabular adecvat varstei lui. Totodată, de explicat ca
sexul sanatos este acela in care doua persoane se ating pentru ca isi doresc amandoua acest lucru
si ca apare numai intre adulti.

Abuzul sexual trebuie definit clar copilului ca un tip de atingere pe care el o poate resimti la
modul neplacut, pe care nu si-o doreste, care il face sa se simta inconfortabul sau confuz. Trebuie
de explicat ce inseamna atingeri nedorite, confuze sau secrete, ce inseamna o atingere este
sexuala, ca abuzul sexual apare atunci cand cineva vrea sa ii bage mana in pantaloni si sa ii
atinga vaginul/penisul si ii mangie acele zone fara ca el sa doreasca acel lucru sau atunci cand
cineva se dezbraca in fata lui fara niciun motiv, ca aceste abuzuri nu se intampla la tot pasul si ca
cel mai probabil el nu va trece prin asta, dar ca trebuie sa stie astfel de informatii. E necesar de
menţionat, că majoritatea oamenilor sunt persoane bune si dragute, altfel, se va crea o frica fata
de toata lumea care va sta cu copilul.

Este esential a invăta pe copil sa nu tina secrete fata de părinţi si sa povesteasca absolut tot, chiar
si atunci cand cineva ii zice sa nu o faca, acest lucru este foarte important.

Copilul abuzat sexual ar trebui să realizeze, că:

· Este o idee buna sa spună unui adult dacă cineva l-a abuzat sexual sau daca a făcut-o în
trecut,

52
 · Este o idee bună fiindcă persoana căreia îi spune poate să o ajute şi să facă în aşa fel încât să
opreasca acest abuz,
· Persoanele carora le poate spune sunt:
- Mama sa/Tatal sau
- Alte persoane din familie (bunici, rude apropiate)
- Prietenii părinţilor săi
- Persoane de încredere din şcoală.

RECOMANDARI
Părinţii poti ajuta copiii prin acţiuni elementare:
· Părinţii trebuie să fie preocupaţi de cunoasterea anturajului copilului, a locurilor si mediilor
frecventate, pana nu este prea tarziu;
· Copii trebuie să fie obişnuit să se confeseze cu privire la faptele sau comportamentul altor
persoane suspecte;
· Copilul trebuie insotit inspre si de la scoala;
· Plecarea copilului la joaca trebuie sa fie conditionata de fixarea orei obligatorii pentru
intoarcerea acasa orice intarziere constituind un semnal de alarma pentru parinti, care trebuie sa
mearga sa il caute, iar daca nu il gasesc sa anunte imediat Politia. O alarma falsa este preferabila
unei tragedii;
· Nu se permite copilului sa intarzie mult de la scoala sau de la intalnirile cu prietenii;
· Copilul trebuie educat sa se joace cu prietenii, sa nu se aventureze, de unul singur, departe
de locuinta, sa manifeste grija fata de fratii si surorile lor, sa stie cum sa foloseasca telefonul si sa
cunoasca numarul de telefon de acasa;
· Daca exista indicii sau se suspecteaza ca asupra unui copil a fost folosita (sau s-a incercat)
violenta fizica sau sexuala, se contacteaza politia;
· Copilul trebuie sa cunoasca si sa inteleaga ca politistul in uniforma ii este un adevarat
prieten, la care poate apela fara rezerva, pentru sprijin.
· Copilul trebuie să informeze in legatura cu provenienta cadourilor sau a banilor pe care ii
aduce acasa.
· E necesar de constatat orice schimbare de comportament a copilului.
· Trebuie de discutat cu copilul despre relatiile pe care le intretine cu alti adulti.
· De solicitat amanunte referitoare la activitatile desfasurate in perioada in care se afla in
ingrijirea altor persoane.
· De plasat calculatorul intr-o camera comuna, astfel incat copilul sa nu fie singur in timpul
navigarii pe internet.
· de verificat calculatorul copilului. Materialele cu caracter pornografic sau alte materiale
destinate adultilor constituie un semnal de alarma.
· E necesar de aflat informaţii suplimentare despre victimizarea sexuala.
· E necesar a fi conştient de realitatea privind autorii abuzurilor de natura sexuala
· De învăţat copiii să fie prudenţi.

Instrumente şi mecanisme de îmbunătăţire/soluţionare a situaţiei.

I. Prevenirea și asistenţa cazurilor de violenţă faţă de copii

Prevenirea fenomenului violenţei faţă de copii trebuie abordată ca un ansamblu de politici,
măsuri și tehnici care vor viza reducerea acestei probleme în Republica Moldova. Procesul de
53
prevenţie trebuie să aibă o continuitate în timp și să poarte un caracter multidisciplinar atât la
nivel naţional, cât și la nivel local.
În baza constatărilor unui studiu, pot fi recomandate ca strategii eficiente de prevenire a violenţei
faţă de copil în familie următoarele:
• diversificarea și dezvoltarea formelor de sprijin familial pentru a aborda cauzele
violenţei faţă de copii, de exemplu, vizite la domiciliu din partea medicilor în perioada
prenatală și postnatală, asistenţa socială comunitară; prevenirea șomajului în rândul
familiilor cu copii; instruirea părinţilor; indemnizaţii pentru familii sărace etc.;
• dezvoltarea serviciilor comunitare destinate copiilor și părinţilor, acestea ar putea
include centre de zi pentru copii din familii în situaţii de risc, servicii de consiliere pentru
părinţi, servicii de re-socializare pentru copii, etc.;
• elaborarea mecanismelor de identificareși raportare a cazurilor de abuz și neglijare
și educaţia privind aceste mecanisme, în acest fel cazurile vor putea fi identificate și se
va oferi asistenţa necesară.
În acest context, e de menţionat că acţiunile de prevenire ar trebui intensificate în cazul
grupurilor.

II. Informarea și schimbarea atitudinilor vizavi de fenomenul violenţei faţă de copii în

societate
Lipsa/insuficienţa informaţiilor privind indicatorii și consecinţele diferitor forme de abuz,
modalităţile de raportare a cazurilor de violenţă descoperite, rolul serviciilor și al specialiștilor în
asistenţa acestor cazuri, acceptarea rolurilor sociale tradiţionale, precum și competenţele
insuficienteale părinţilor și pedagogilor în disciplinarea nonviolentă a copiilor sunt factori
evidenţi în generarea și perpetuarea violenţei faţă de copii.

Astfel, se recomandă să se întreprindă acţiuni speciale de informare și schimbare/formare de

atitudini faţă de fenomenul vizat, sub forma unor campanii de informare și sensibilizare,
programe informaţionale, organizate la nivel naţional, cu caracter continuu, ce vizează în
următoarele domenii:
 identificarea și raportarea cazurilor de violenţă faţă de copii;
 recunoașterea abuzului sexual al copiilor;
 metode eficiente de tratare a copiilor;
 efectele violenţei faţă de copii asupra indivizilor și asupra societăţii.

III Dezvoltarea capacităţilor resurselor umane în domeniul prevenirii și intervenţiei în

cazurile de violenţă faţă de copii
Pornind de la ratele îngrijorătoare de incidenţă a abuzurilor faţă de copii înregistrate în diverse
studii, de asemenea ţinând cont de faptul că părinţii și-au exprimat rezerve vizavi de eficienţa
intervenţiei specialiștilor în aceste cazuri, se consideră oportun a se recomanda:

elaborarea și implementarea modulelor de formare profesională și continuă a resurselor

umane în domeniul drepturilor copilului, violenţei faţă de copii, identificării și prevenirii
timpurii a cazurilor de violenţă pentru psihologi, asistenţi sociali, poliţiști, medici, juriști,
pedagogi.

asigurarea profesioniștilor cu instrumente și proceduri de prevenire, identificare și

asistenţă a copiilor și familiilor aflate în situaţii de risc și/sau maltratare sexuală.
elaborarea și aplicarea unei proceduri clare de raportare și înregistrare a cazurilor de
violenţă împotriva copiilor.

54
 Cadrul legislativ privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a
exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile în Uniunea
Europeană.

Uniunea Europeană (UE) a adoptat un act legislativ care vizează combaterea infracţiunilor
sexuale comise asupra copiilor. Directiva înglobează aspecte care merg de la pedepse şi
prevenire până la sprijinul acordat victimelor. Aceasta prevede, de asemenea, dispoziţii specifice
referitoare la pornografia infantilă pe internet şi turismul sexual.

Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011

privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a
pornografiei infantile şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului.

Directiva armonizează la nivelul întregii Uniuni Europene (UE) definirea infracţiunilor penale în
ceea ce priveşte abuzurile sexuale comise asupra copiilor, exploatarea sexuală a copiilor şi
pornografia infantilă. Aceasta stabileşte, de asemenea, sancţiuni minime. Noile norme includ şi
dispoziţii care vizează combaterea pornografiei infantile online şi a turismului sexual. În plus,
acestea vizează să priveze pedofilii deja condamnaţi de posibilitatea exercitării unor activităţi
profesionale care implică contacte regulate cu copii.
Infracţiuni şi sancţiuni
Directiva defineşte cca. 20 de infracţiuni penale încadrate în patru categorii:

 abuzul sexual, cum ar fi practicarea unor activităţi sexuale cu un copil care nu a

împlinit vârsta consimţământului sexual sau forţarea unui copil pentru a se supune
unor astfel de activităţi cu o altă persoană;
 exploatarea sexuală, cum ar fi, de exemplu, constrângerea unui copil să practice
prostituţia sau să participe la spectacole pornografice;
 pornografia infantilă: - deţinerea, accesarea, distribuirea, furnizarea sau producerea
de pornografie infantilă;
 ademenirea copiilor online în scopuri sexuale: - propunerea pe internet a unei
întâlniri cu un copil cu scopul săvârşirii unor abuzuri sexuale sau incitarea unui copil,
tot online, să furnizeze materiale pornografice în care acesta este reprezentat.

La nivel naţional, maximul pedepselor privative de libertate trebuie să atingă cel puţin anumite
praguri care variază de la 1 an la 10 ani în funcţie de gravitatea faptelor şi de împlinirea sau nu
de către copil a vârstei consimţământului sexual. Instigarea la săvârşirea acestor infracţiuni este,
de asemenea, pasibilă de aplicarea unei pedepse.
Sunt prevăzute mai multe circumstanţe agravante, îndeosebi atunci infracţiunea a fost săvârşită
împotriva unui copil aflat într-o situaţie de vădită vulnerabilitate, de către un membru al familiei
ori o persoană care a abuzat de poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra
copilului, precum şi atunci când autorul faptelor a fost condamnat în trecut pentru infracţiuni de
aceeaşi natură.

55
În ceea ce priveşte activităţile sexuale reciproc consimţite, directiva lasă la latitudinea statelor
membre să decidă dacă anumite practici sunt sau nu pasibile de pedepse atunci când sunt
implicate persoane de vârste apropiate şi cu un nivel similar de maturitate fizică şi psihologică,
care pot fi considerate ca făcând parte din descoperirea normală a sexualităţii.
Activităţile profesionale care presupun contactul cu copii
Pentru a se evita orice risc de recidivă, o persoană condamnată pentru săvârşirea uneia dintre
infracţiunile definite de directivă trebuie să poată fi împiedicată să exercite o activitate
profesională care presupune contacte directe şi regulate cu copiii. Angajatorii în cauză trebuie
să poată solicita informaţii privind existenţa unei condamnări sau a unei interdicţii de exercitare
a unor astfel activităţi. Aceste informaţii trebuie, de asemenea, să fie transmise celorlalte state
membre pentru a împiedica pedofilii să profite de libera circulaţie a lucrătorilor în UE pentru a
lucra cu copiii într-o altă ţară.
Turismul sexual
Trebuie să se interzică organizarea unor călătorii în vederea săvârşirii unor acte de abuz sexual,
de exploatare sexuală a copiilor sau de pornografie infantilă. Astfel de infracţiuni rămân adesea
nepedepsite în ţările în care au loc. Directiva prevede că statele membre îi pot judeca pe
resortisanţii lor pentru săvârşirea unor astfel de infracţiuni în străinătate.
De asemenea, în afara competenţei pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul lor sau atunci când
autorul este unul dintre resortisanţii lor, statele membre îşi pot extinde competenţa asupra
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului lor dacă autorul infracţiunii îşi are reşedinţa
obişnuită pe teritoriul lor, dacă infracţiunea a fost săvârşită în folosul unei persoane juridice care
îşi are sediul pe teritoriul lor sau dacă victima este unul dintre resortisanţii lor.
Pornografia infantilă pe internet
Statele membre trebuie să ia măsuri pentru ca site-urile care conţin pornografie infantilă găzduite
pe teritoriul lor să fie prompt eliminate şi să depună eforturi pentru a obţine eliminarea unor
astfel de site-uri găzduite în afara teritoriului lor. De asemenea, cu respectarea anumitor condiţii
de transparenţă şi informare a utilizatorilor de internet, statele membre pot bloca accesul la
astfel de site-uri pe teritoriul lor.
Cercetarea, urmărirea şi competenţa penală
Cercetarea şi urmărirea penală a acestor infracţiuni nu trebuie să fie condiţionate neapărat de
depunerea unei plângeri sau de formularea unor acuzaţii de către victimă, iar procedurile penale
trebuie să poată continua chiar dacă persoana în cauză şi-a retras declaraţiile. De asemenea,
pentru unele infracţiuni mai grave, urmărirea penală trebuie să fie posibilă pentru o perioadă
suficient de lungă după ce victima a împlinit vârsta majoratului.
Asistenţa, sprijinul acordat şi protecţia victimelor
În conformitate cu dispoziţiile Directivei privind statutul victimelor în cadrul procedurilor
penale, trebuie să se acorde asistenţă şi sprijin victimelor înainte, pe parcursul şi după
încheierea procedurilor penale. Copiii victime ale abuzului sexual, ale exploatării sexuale sau
ale pornografiei infantile sunt consideraţi victime deosebit de vulnerabile şi trebuie trataţi într-
un mod cât mai adecvat situaţiei lor.
Se vor lua măsuri de protecţie specifice atunci când agresorul este un membru al familiei
copilului. În plus, copiii victime trebuie să aibă acces imediat la consiliere şi la reprezentare
juridică, dacă este necesar, gratuit. De asemenea, asistenţa şi sprijinul acordat nu trebuie să fie
condiţionate de dorinţa victimei de a coopera în cadrul cercetării penale sau al procesului.
56
Prevenirea
Trebuie să se pună la dispoziţie programe specifice menite să reducă riscurile de recidivă în
cazul persoanelor condamnate sau urmărite penal pentru infracţiuni sexuale săvârşite asupra
copiilor. De asemenea, aceste persoane trebuie să fie supuse unei evaluări pentru a se determina
pericolul pe care îl reprezintă şi riscurile de recidivă.
Context
Dat fiind că unele victime ale traficului de persoane sunt, de asemenea, copii victime ale
abuzului sexual sau ale exploatării sexuale, directiva vine şi în completarea directivei privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane.

Problematica în Republica Moldova, primordial constă in faptul că nu sunt cunoscute toate cazurile de
abuz/violenţa sexuală asupra copiilor (există o statistică săracă la acest capitol), ba mai mult, cele depistate –
nu se acceptă ca fiind adevărate.
Pe parcursul anului 2009 în Republica Moldova pe seama cazurilor de abuz sexual, cu implicarea
minorilor, au fost întocmite 50 de cauze penale. din care 34 au fost remise în instanţa de
judecată, iar 12 cauze penale au fost clasate. Pe parcursul anului 2010, au fost înregistrate 41 de
cauze penale, 19 fiind remise în instanţă, iar 10 cazuri fiind clasate.
Este evidentă discrepanţa mare între statisticile oficiale prezentate de Ministerul de Interne şi
studiul efectuat la nivel naţional de către UNICEF. Or, la nivelul structurilor de stat nu se
utilizează acele pârghii necesare, care ar identifica toate cazurile de abuz sexual, fără nici o
excepţie. Specialiştii menţionează că nu sunt cunoscute toate cazurile de abuz, ba mai mult – nu
se acceptă ca fiind adevărate.

Din păcate, se asistă în continuare la o creştere semnificativă a numărului cazurilor de abuz

sexual asupra copiilor şi acest lucru nu trebuie să devină un secret, ci acceptat ca pe o realitate
dureroasă. Astfel, este necesar să se intervină la nivel fiecare caz aparte, să fie instituit acel
mecanism, care ar contribui în mod direct la depistarea tuturor cazurilor în care un copil a suferit
de pe urma unui abuz sexual.

Bibliografie:

Violenţa faţă de copii în Republica Moldova Evaluarea studiului

http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/fight_against_trafficking_in_hu
man_beings/jl0064_ro.htm
http://ro.wikipedia.org/wiki/Abuz_sexual_asupra_copiilor
http://db.politiaromana.ro/index.php?option=com_content&view=category&layout=blog&id=77
&Itemid=106
http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/familie-copii-anchete-si-dosar/abuzul-sexual-al-
copiilor-ce-trebuie-sa-stie-un-parinte-1789890
http://www.copilul.ro/copii-6-11-ani/siguranta/Semne-si-manifestari-ale-copilului-abuzat-
sexual-a7363.html
http://unimedia.md/?mod=news&id=27177
www.psihoterapia.eu
“Studii, cercetări în domeniul abuzului sexual la copii şi consecinţele”, diverşi psihologi

Diverse site-ri în domeniul psihologiei (Topexpeţi.ro, Psy.post, etc.)

57
 TEMA: Consilierea persoanelor abuzate emoţional şi fizic.

Plan

Introducere
Metode de cercetare
Descrierea problemei
Consiliere şi terapie în cazul copiilor abuzaţi fizic şi psihic
Planul de intervenţie în cazul copiilor abuzaţi
Strategii de intervenţie
Tratament
Profilaxie
Concluzii

Introducere

Preocupările faţă de abuz nu trebuie interpretate doar la nivel individual, deoarece reprezintă o
problemă a întregii societăţi. Acesta este motivul pentru care există un grad ridicat de intreres
faţă de tratamentul aplicat copiilor şi adolescenţilor, lucru dovedit şi de atenţia acordată acestei
problematici de către sursele mass-media.
1. Metode de cercetare

Definirea problemei
Complexitatea fenomenului a determinat o gamă largă de definiţii, în funcţie de aspectul
considerat central de către specialistul/ cercetătorul în cauză. Astfel, cîteva definiţii ale abuzului
sunt:
„încalcare a legalităţii, fapta ilegală" (Dictionar Explicativ al Limbii Române);
„acţiune sau inacţiune, care fiind orientată asupra copilului, îi afectează sănătatea fizico-psihică
cu consecinţe negative temporare sau definitive" (Iftene, 2005);
„încălcarea normelor legale care apără relaţiile sociale ce asigură o bună şi normala creţtere şi
dezvoltare psiho-fizico-socială a copilului" (Iftene, 2005);
„orice act recent sau incapacitate de a acţiona a părinţilor sau a tutorilor, care au ca rezultate:
moartea, lezări grave, atît din punct de vedere fizic, cît şi psihic, abuz sexual sau exploatare sau
un risc crescut pentru toate acestea" (www.childwelfare.gov);
„comportament menit, în mod intenţionat, să cauzeze injurii fizice sau psihice unui minor
dependent" (Rotariu, 1996).
Dar, pentru o mai bună înţelegere a fenomenului este nevoie de o mai buna specificare a
termenilor. Astfel, putem distinge între: abuz fizic, emoţional, sexual şi neglijenţă.

Abuzul fizic este o acţiune deliberată asupra integrităţii corporale a unei persoane. Este inclusă
aici utilizarea nerezonabilă a forţei pentru a disciplina copilul sau adolescentul şi poate varia de
la vînătăi minore, arsuri şi urme ale bătăii cu cureaua, pînă la fracturi majore ale oaselor şi ale
craniului şi, în situaţii extreme, putand aparea chiar şi moartea victimei (The B.C. Handbook for
Action on Child Abuse and Neglect, 2007). Abuzul fizic poate fi considerat „minor" cînd se
constată existenţa unor suprafeţe de piele înroşită sau leziuni uşoare şi „major" cand este vorba
de fracturi sau arsuri. În acestă categorie este inclusă şi exploatarea copilului prin supunerea la

58
munci fizice dificile care-i depăşesc puterile (Ursa, 2000).

Abuzul emotional este mai greu de definit şi de recunoscut. El poate varia de la ignoranţa şi
umilirea repetată a copilului, pînă la privarea acestuia de hrană. În cadrul abuzului emoţional
putem include: ostilitate şi critica extremă, respingerea afectivităţii, lipsa de atenţie,
inconsecvenţa, ameninţarea cu abandonul, stresul şi nevoile necorespunzătoare (Iftene, 2005).
Alţi autori includ printre manifestările abuzului emoţional şi tratarea copilului ca pe un „ţap
ispăşitor", atacurile verbale asupra acestuia, insultele şi umilirea. Dacă este cronic şi persistent,
abuzul emoţional poale cauza anxietate, depresie, sociabilitate redusă sau agresivitate îndreptată
împotriva altora sau a propriei persoane (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse and
Neglect, 2007).

Abuzul sexual se concretizează prin supuneri la practici de intruziune orală, genitală sau anală,
molestare de natură sexuală, cu contact genital sau fără şi exploatare sexuală (Ursa, 2000). Tot în
categoria abuzului sexual sunt incluse şi atingerea sau invitaţia de a se atinge reciproc în scopuri
sexuale, gesturile şi comunicarea obscene, referinţe sexuale legate de corpul sau comportamentul
copilului, cererile adresate copilului de a se dezbrăca în scop sexual, expunerea deliberată a
copilului la materiale cu tenta sexuală (reviste, casele etc) sau la activităţi sexuale şi la forme de
abuz ritual (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse and Neglect, 2007). Ca efecte, putem
aminti: probleme comportamentale, delincvenţa, anxietate, coşmaruri, tulburare de stres
posttraumatic, comportament sexual dezadaptativ, abuz de alcool şi droguri, tulburare de
personalitate borderline, dificultăţi de invăţare etc. (McHugh, S. R., Nisbet, L, 2003).

Neglijenţa este cea mai răspîndită şi cea mai gravă formă de maltratare a copilului. Această
formă de maltratare include: lipsa îngrijirii fizice şi medicale, a regulilor impuse în casă, a rutinei
şi a stabilităţii emoţionale (Iftene, 2005). Din păcate, de multe ori ea nu este adusă în faţă
autorităţilor şi chiar şi profesioniştii îi acordă mai puţină atenţie decît celorlaltor forme de abuz
(DePanfilis, 2006). Neglijenţa este definită de unii autori ca o „incapacitate de a-i asigura
copilului nevoile de bază, atît fizice, cît şi psihologice" (Roe, 2005) sau ca o „incapacitate a
părinţilor/ îngrijitorilor de a oferi hrană, adăpost şi protecţie" copiilor sau adolescenîilor avuţi în
îngrijire, astfel încît, toate acestea pot avea ca rezultat o „vătămare a sănătăţii fizice şi a
securităţii copilului" (The B.C. Handbook for Action on Chila Abuse and Neglect, 2007).

2. Descrierea problemei
Datorită complexităţii fenomenului, o intervenţie în cazul abuzului nu poate avea efect decît dacă
este bine ţintită şi operaţionalizată. Ca urmare a gravităţii şi a unei oarecare minimalizări
prezente în randul specialiştilor, am hotărît să abordăm doar o parte din acestă problemă vastă, şi
anume, neglijenţa.

A. Neglijenţe uşoară:
Această formă nu are urmări grave. Un exemplu pentru acest tip de neglijenţă ar fi faptul că
părinţii nu pun copii în acele scaune de maşină special concepute pentru aceştia, cu toate că legea
prevede acest lucru, pînă la vîrsta de trei ani.
B. Neglijenţa moderată:
A doua clasă a acestei forme de abuz are ca şi consecinţă o rănire moderată a copilului, precum

59
îmbrăcarea copilului în neconcordanţă cu vremea de afară.
C. Neglijenţa severă:
Presupune răniri severe şi de lungă durată asupra copiilor. De exemplu, cazul unui copil
astmatic, care nu primeste în mod frecvent medicaţia potrivită (DePanfilis, 2006).
Mai mult decat atît, mai putem aminti şi alte tipuri de neglijenţă (dupa DePanfilis, 2006):

■ neglijenţa fizică (abandonare, refuz repetat al custodiei şi al găzduirii

copilului, obligarea copilului să petreacă nopţile în afara casei, la rude,
cunoştiinţe, neglijenţă nutriţională, vestimentară sau de alt tip);
■ neglijenţa medicală (refuzul îngrijirii medicale sau întîrziere în
acordarea îngrijirii medicale);
■ supervizare neadecvată (lipsa unei supervizări potrivite, expunerea la
pericole, îngrijitori nepotriviţi);
■ neglijenţa ambientală (lipsa unei siguranţe ambientale şi a mediului de
viaţă, a oportunităţilor sau a resurselor);
■ neglijenţa emoţională (izolare, lipsa afecţiunii, abuz cronic sau extrem al
unuia dintre părinţi împotriva celuilalt părinte, permiterea abuzului de
droguri sau alcool, precum şi a altor comportamente dezadaptative);
■ neglijenţa educaţională (absenteism cronic de la şcoală, neînscrierea la
cursuri sau alte acţiuni prin care copilul lipseşte cel puţin o lună de la
şcoală, fără motive fondate, neacordarea atenţiei la nevoile speciale
educaţionale ale copilului);
■ expunerea la/ dependenţa nou-nascuţilor de droguri.
Trebuie avut în vedere şi faptul că ceea ce se consideră de specialişti a fi neglijenţă variază
în funcţie de vîrsta copilului, prezenţa sau absenţa unor factori protectivi, frecvenţă, durată şi
severitatea neglijenţei şi relaţia dintre copil şi îngrijitor (DePanfilis, 2006). De exemplu, a lăsa un
copil nesupravegheat pentru o oră e considerat a fi neglijenţă, atunci cînd copilul are o vîrstă
mică, dar nu şi cînd este adolescent.

Descrierea diferitelor tipuri de abuz demonstrează şi seriozitatea acestei probleme, care are
urmări din cele mai severe (Iftene, 2005):
■ efecte fizice devastatoare ce duc cel mai frecvent la retard psihosomatic;
■ efecte emoţionale: tocirea emoţională, lipsa responsabilităţilor sociale, stare depresivă,
labilitate emoţională, ieşiri neconlrolate, reacţii anormale în momentul despărţirii sau reîntîlnirii
cu părinţii;
■ efecte asupra dezvoltării personalităţii: subapreciere, stimă de sine scazută;
■ efecte asupra dezvoltării sociale: apare rutina, stereotipiile, atracţie mai mică faţă de joacă,
sensibilitate scazută faţă de emoţiile celorlalţi;
■ efecte cognitive: limbaj slab dezvoltat, activităţi şcolare reduse în comparaţie cu alţi copii,
capacitate redusă de concentrare şi organizare a muncii, apatie, lipsă a motivaţiei etc.

Lileratura privind domeniul psihologiei sănătăţii şi domeniul ştiinţelor sociale, nu oferă date
concrete privind prevalenţa şi implicaţiile neglijenţei ca fenomen. Majoritatea studiilor continuă
să se bazeze pe abuzul fizic sau sexual al copiilor, cu atît mai mult, cu cît cercetările actuale au
deficienţe severe în ceea ce constă calitatea metodologiei studiului. Acest lucru se întîmplă poate
şi pentru că neglijenţa este destul de dificil de definit şi de măsurat şi nu există un consens în
60
ceea ce priveşte tipurile specifice ale acesteia.
Datorită efectelor negative atît pe termen scurt, cît mai ales pe termen lung, cercetătorii şi-au
focalizat atenţia si asupra domeniului mai restrîns al neglijenţei.

Teorii/modele explicative

 În ultimele douaă decenii au fost publicate o serie de studii care au ca

tematică principală consilierea persoanelor abuzate în copilărie, acestea fiind
influenţate de mai multe paradigme teoretice, printre care amintim şi tratăm mai în
detaliu cîteva dintre ele:

- Modele psihodinamice/ psihanalitice (Davies & Frawley, 1994; Haaken &

Schlaps, 1991; McElroy & McElroy, 1991; Rose, 1991);
- Modele de traumă (Blake-White & Kline, 1985; Briere, 1989, 1992; Herman,
1992; Lindberg & Distad, 1985; Ochberg, 1991; van der Kolk, 1987 apud Dale, P.,
Allen, J. & Measor, L.,1998 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998);
- Modele ale constructivismului (Janoff-Bulman, 1989; McCann & Pearlman,
1990 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L,1998);
- Modele sistemice (Bentovim et al., 1988; Gelinas, 1983; Giarretto, 1982; Sgroi,
1982 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998);
- Modele feministe, de supravieţuire, de recuperare (Bass & Davis, 1988;
Dinsmore, 1991; Dominelli, 1989; Forward, 1990; Frederickson, 1992 apud Dale,
P., Allen, J. & Measor, L.,1998);
- Modele eclectice, integrative (Briere, 1992, 1997; Courtois, 1988, 1997; Dale,
1993; Draucker, 1992; Gil, 1988; Maltz & Holman, 1987; Meiselman, 1990;
Sanderson, 1990 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998).
Problematica copiilor abuzaţi poate fi tratată şi din perspectiva abordării susţinute
de Vigotsky cu privire la dezvoltarea lor afectivă. Cadrul sau teoretic poate sprijini
atît conceptualizarea metodelor folosite de aceşti copii în a compensa dimensiunile
afectate ale vieţii lor, cît şi dezvoltarea unor noi instrumente de intervenţie care să
ajute la asigurarea unor metode de compensare adecvate. Împreună cu teoriile
constructivismului social, abordarea lui Vigotsky devine o alternativă viabilă faţă
de terapia cognitivă şi psihanalitică, dupa cum specifică Miltenburg şi
Singer,1997(apud Miltenburg si Singer,l999), în articolul lor. Ce se reproşează
acestor ultime abordări de către susţinătorii perspectivei lui Vigotsky, ar fi ca prima
se centrează excesiv asupra cauzei, iar cea de a doua asupra retrăirii acelor
experienţe afective. În consecinţă, ele sunt considerate insuficiente pentru
soluţionarea problemelor înfruntate de copiii abuzaţi în variate forme (Briere,1992;
Courtois,198S; Salter, 1995 apud Miltenburg si Singer, 1999). Mai precis, unii
dintre copii pot folosi disocierea şi auto-hipnoza ca strategii de coping în astfel de
situaţii. Asumpţia de la care pleacă cele două paradigme e că cel abuzat se va
indeparta de trecut sau de personalitatea sa dezvoltată în legătură cu trecutul şi că se
va adapta la un mediu lipsit de violenţă. De cele mai multe ori se uită însă că
strategiile de coping, deşi dezadaptative, îi ajută să supravieţuiască şi că ei nu pot să

61
 renunţe la ele dacă nu li se oferă alternative (Miltenburg & Singer, 1997 apud
Miltenburg & Singer,1999).

Perspectiva de faţă scoate în evidenţă tocmai această problemă. Cei abuzaţi trăiesc într-o
lume care nu oferă o compatibilitate între ea şi strategiile de supravietuire dezvoltate de copii şi
mai mult, nu le oferă instrumentele necesare pentru trecerea peste aceste evenimente
traumatizante. Drept urmare, se dezvoltă aplicaţii terapeutice ale teoriilor neovigotskiene privind
învăţarea mediată cultural şi dezvoltarea autoreglării afective la copiii abuzaţi sau neglijaţi.
Pentru a intelege şi mai bine despre ce este vorba, vom prezenta succint cîteva dintre principiile
lui Vigotsky, urmînd ca apoi să enumerăm aplicaţiile ce pot fi evidenţiate de această abordare.
Există cîteva principii ale lui Vigotsky care, puse în legatură cu unele teorii curente din literatura
de specialitate, (vezi constructivismul social) participă la dezvoltarea efectivă a unor metode
specifice de consiliere.

Un prim principiu se referă la plasticitatea oamenilor şi funcţionalitatea comportamentelor

lor deviante şi specifică faptul că persoanele au o inclinaţie înnăscută spre a compensa deficiţele,
iar această compensare e văzută ca o trăsătură pozitivă ce potenţează dezvoltarea unor strategii
de supravieţuire.

Un al doilea principiu ar fi acela că miezul problemei şi al soluţiei ar fi tocmai dimensiunea

socio-culturală. El porneşte de la asumpţia că atît dezvoltarea copiilor normali, cît şi a celor
anormali e guvernată de aceleaşi legi şi principii socio-culturale. Avînd în vedere acest aspect, ar
fi nevoie de realizarea unor instrumente psihologice noi care să asigure accesul copiilor abuzaţi
la lumea socială într-o manieră optimă, care să tolereze strategiile de coping pe care aceşti copii
le aplică pentru a face faţă traumei la care au fost supuşi.

Al treilea principiu consideră că procesele psihologice mai avansate (elice) sunt influenţate
mai mult de procesul de învăţare decît de procesele biologice (naturale). Vîgotsky porneste de la
asumpţia că procesele intelectuale şi cele afective sunt interconectate, numai că în cursul
dezvoltării, relaţia dintre cele două se modifică. Altfel spus, tranziţia de la natural la etic e legată
în mod direct de modificarea relaţiei dintre intelect şi afect.

Un al patrulea principiu se referă la importanţa creării unor noi instrumente care să se lege
de strategiile de supravieţuire create spontan de copii şi să faciliteze realizarea obiectivelor
personale în situatii noi. Asumpţiile lui Vîgotsky conectate cu teoriile constructivismului, oferă
cadrul teoretic pentru o abordare terapeutică care pune accentul pe:

 întărirea organismului pentru a face faţă situaţiei confruntate;

 .dezvoltarea unor funcţii psihologice superioare, mai precis dezvoltarea abilităţilor
metacognitivc de control şi monitorizare a reacţiilor emoţionale la diferiţi stimuli
adverşi;
- întărirea metodelor spontane de a reacţiona ale copiilor.

Completand abordarea lui Vigotsky, constructivismul afirma că emoţiile influenţează

funcţionarea individului (Fisher et al, 1990; Frijda, 1986 apud Miltcnburg & Singer,1999) şi că e
important să se pună accentul pe dezvoltarea metacogniţiei la copiii abuzaţi, aceasta fiind de fapt
un suport pentru dezvoltarea unor strategii de coping spontane. O posibilă explicaţie ar fi că
aceştia se bazează pe abilităţile lor de învăţare şi că îşi dezoltă capacitatea de control în mod
62
diferit în funcţie de situaţia specifică. Această idee e susţinută de Fisher si Ayoub (1990), care,
contrar lui Vîgotky pune accent pe generalizare şi integrare, considera că de fapt disocierea şi
detaşarea afectivă sunt mecanismele folosite de copiii abuzaţi pentru a face faţă situaţiei. Pornind
de la modelul propus de cei doi cercetători, se poate extrage ideea că problema copiilor abuzati
derivă din lipsa de coordonare. Mai precis, persoanele a căror scheme cognitive sunt disociate,
este foarte probabil să funcţioneze la nivele diferite de dezvoltare. Este extrem de dificil să
controlezi reacţiile automate emotionale care se afla la un anumit nivel al dezoltării, care sunt
incompatibile cu alte părţi cognitive ale persoanei. În consecinţă, aceşti autori sugerează crearea
unor instrumente care să îi ajute pe copii să îşi rezolve problema coordonării.
Aici intervine şi teoria susţinută de Vîgotsky, lucrarea lui Mitelburg şi Singer oferind cîteva
exemple practice de aplicaţii terapeutice ale diferitelor concepte vehiculate de abordarea
vîgotskiană. Printre ele se poate aminti:

a. crearea unei atitudini terapeutice de bază, prin care zonă proximei dezvoltări să
ajute la învăţarea unor noi deprinderi de realizare a propriilor scopuri;

b.terapia analitică cognitivă şi dezvoltarea de noi instrumente care să asiste la autoreglarea

afectivă şi la reprezentarea procedurilor ce afecteaza negativ persoana;

c.realizarea de noi metode de interactiune şi de coordonare şi control a proceselor

intrapsihice;

d.folosirea ritualului ca mijloc de comunicare şi de rezolvare a contradicţiilor personale şi

dezvoltarea unor abilităţi de control a propriei funcţionări cognitive.

Rezumînd, ideea ce rămîne e că dezvoltarea unor stategii metacognitive ajută individul

traumatizat să devină stăpîn pe propria-i viaţă.

3. Consiliere şi terapie în cazul copiilor abuzaţi fizic şi psihic

Relatările pacienţilor pot fi interpretate prin prisma a patru nivele:

• copiii în general vor vorbi în termeni de senzaţii, percepţii, comportament - stadiul senzorio-
motor;
• copiii de gimnaziu vor relata problemele din perspectiva lor, dar şi a celorlaţi - stadiul formal,
• relativ puţine persoane se vor raporta la un nivel complex de încadrare a experienţei dacă nu
sunt ajutaţi de consilier.
• foarte mulţi pacienţi îşi vor expune problemele la două sau mai multe dintre stadiile amintite
mai sus.
Sarcina consilierului este de a evalua nivelul de dezvoltare cognitivă şi de a institui o intervenţie
potrivită, în funcţie de modul în care pacientul vorbeşte despre sine şi ceilalţi.
Propunem mai jos, cateva elemente cheie pentru evaluare nivelului de dezvoltare cognitivă şi
strategii de intervievare pentru a lucra cu pacientii în cadrul fiecărui stadiu:

Stadiul senzorio-motor
(Care sunt elementele experienţei?)
Evaluare: Copilul prezintă îngrijorări, exprimîndu-se într-un mod aleatoriu şi poate demonstra
exemple de gandire magică ori iraţională. Comportamentul copilului va tinde să urmărească

63
acelaşi paltern, cu o perioadă de atenţie scurtă şi mişcări frecvente ale corpului. Importanta este
experienţa senzorială - ceea ce se vede, aude, simte.
Tratament: Consilierul trebuie să pună la dispozitie o structură fermă pentru explorare, dar în
acelaşi timp trebuie să fie atent la elemente aleatorii ale conversaţiei. Pe parcurs, aceasta va
permite o structurare mai clară a problemei. Cînd vine vorba de tehnici de intervievare, abilităţile
de a asculta, întrebările închise care să structureze, parafrazările frecvente şi rezumatele, sunt
foarte utile. Exemple de tratament pot implica: „joaca de-a terapia", folosirea unei camere de
exerciţiu şi a unor instrucţiuni de respiraţie sau programe de management comportamental.

Stadiul operaţiilor concrete

(Cercetări pentru descripţii situaţionale)
Evaluare: Majoritatea copiilor vorbesc folosind termeni foarte concreţi. Aceştia răspund la
întrebări cu cuvinte puţine (stadiul precoce al operaţiilor concrete) sau pot vorbi la nesfîrşit
despre experienţa lor (stadiul de tranziţie). Stadiul final al operaţiilor concrete are loc atunci cand
copiii pot performa o gîndire de genul „dacă atunci", adică o gîndire cauzală.

Tratament: Cu copilul liniştit, sunt necesare întrebări închise, bine gîndite şi plasate, astfel
încît să scoată la suprafaţă informaţiile concrete. Cu copilul mai vorbăreţ, formula clasică şi
concretă de început este cea de genul: „Ai putea să-mi dai un exemplu mai concret?" Consilierul
acţionează mai mult ca un antrenor, alternînd acţiunea directă, structurarea (organizarea) şi
ascultarea atentă. Copilul are nevoie de ajutor pentru a putea organiza viitoarele pattern-uri de
gîndire şi comportament. Tehnicile comportamentale şi terapia „Realitatea lui Glasser" sunt în
mod special de ajutor. Cînd este vorba de probleme ce ţin de gîndirea cauzală, foarte utile se
dovedesc a fi „Consecinţele logice ale lui Alderian".
Stadiul operaţiilor formale
(Examinarea naturii sinelui şi repetarea pattern-urilor de acţiune şi gîndire)
Evaluare: în mod special, prin clasa a cincea sau a şasea, copii încep să discute despre grijile lor
într-un cadru al operaţiilor formale. Aceştia pot să vorbească despre sine, despre sentimentele lor
şi uneori chiar din perspectiva celorlalţi. Copilul care observă obişnuinte în propriile gînduri sau
comportamente, face pasul spre modul formal de gîndire.
Tratament: Pentru a ajuta copilul să se descrie pe sine sau situaţia, putem întreba: „S-a mai
întamplat asta şi în alte situaţii?" sau „Reprezintă asta o obişnuinţă?" Cu copiii care se regăsesc
la acest nivel, trebuie să acţionăm mai degrabă în calitate de consultanţi şi să plasăm mai multă
putere în mîinile copilului.
Prea mulţi profesori şi consilieri rămîn în discuţia cu copiii la un nivel concret. Însă, pentru a-şi
forma pattern-uri mai complexe de gîndire formală, ei necesită încurajare şi provocare şi trebuie
împinşi să se autoexamineze permanent. Tipuri de programe ce pot fi adoptate în acest stadiu:
workshop-uri de dezvoltare a stimei de sine, programe care să faciliteze examinarea pattern-
urilor de consistenta a sinelui.

Stadiul dialectic/ sistemic (stadiul operaţiilor post-formale)

(Cum se integrează toate acestea? sau Cum se integrează toate aceste lucruri într-un sistem?)
Evaluare: Majoritatea copiilor sau adulţilor nu privesc realitatea de la acest nivel, însă îl putem
observa încă de la unii adolescenţi care încep să se problematizeze în legatură cu teme cum ar fi:
rasism, feminism, conflictul minorităţilor etc. - practic, ei încadrează discuţia într-un sistem de
cunoştinţe şi observă cum îi afectează personal. Apare o schimbare a locus-ului de control.
64
Tratament: Gîndirea în cadrul unui sistem complex poate fi observată în consilierea familiei şi în
cadrul consultaţiilor la clasă. Practic, noi utilizăm acest cadru, al operaţiilor post-formale atunci
cînd îi întrebăm pe copii cum îşi integrează experienţele explicate de ei în limbajul stadiilor
senzorio-motor, concret şi fonnal. Întrebările pe care consilierul le pune în cadrul interviului sunt
utile pentru:
a. a evalua nivelul de dezvoltare cognitivă a copilului,
b. a extinde gradul de înţelegere al acestuia prin elaborarea conceptelor de la nivelul la care se
găseşte,
c. a determina copilul să progreseze spre un alt nivel de gîndire prin schimbarea stilului de
intervievare.

Evaluare preliminară a nivelului de dezvoltare cognitivă

Scop: să aflam „povestea" copilului cu un minim de 50 de cuvinte. Exemple de întrebări: „Poţi
să-mi spui ce s-a întîmplat pe terenul de joacă/ în clasă?" sau „Despre ce ai vrea să vorbim?". În
cel mai scurt timp putem obţine o primă informaţie despre nivelul la care este relatată problema.

4. Planul de intervenţie în cazul copiilor abuzaţi

Intervenţia persupune o abordare pe un continuum de la general la specific. Majoritatea

intervenţiilor propuse se situează pe acest continuum şi includ variate combinaţii şi aplicaţii
unice ale celor trei tipuri: intervenţie primară, secundară şi tertiarş. (Browne, Hanks, Stratton, &
Hamilton, 2002; Hoefhagels & Mudde, 2000; Willis, Holden, & Rosenberg, 1992).

Ceea ce avem în vedere pentru începutul intervenţiei reprezintă:

• modul în care se prezintă problema, impactul multinivelar al acesteia asupra copilului (sunt
vizate nivelurile comportamental, cognitiv, subiectiv şi fiziologic);
• modul şi măsura în care problema afectează funcţionarea zilnică a individului.
Pornind de la modelul lui DePanfilis, (2006), intervenţia noastră este orientată spre prevenţia
factorilor de risc şi promovarea factorilor protectivi. În acest sens, obiectivul de lungă durată pe
care dorim să-1 atingem ar fi adaptarea copilului neglijat la diverse situatii sociale, referindu-ne
aici şi la dezvoltarea stării de bine a acestuia.
Grupul nostru ţintă vizează copiii cu varsta cuprinsă între 8-11 ani, din mediul urban, ce fac parte
din familii cu statut socio-economic mediu şi frecventează şcoli de masă.

Pentru a ne asigura succesul intervenţiei, aceasta trebuie să fie multidisciplinară, proactivă şi

bine organizată, un factor cheie reprezentandu-1 parteneriatele colaborative între diverse
instituţii.
Intervenim la nivelul proxim al copilului, incluzand familia şi şcoala pe de o parte, şi la nivelul
dezvoltării individuale a acestuia, pe de altă parte. Luand în considerare aceste aspecte, ne-am
propus următoarele obiective specifice:

1. Analizand situaţia delicată a abuzului, am concluzionat că un prim obiectiv specific, necesar,

ar fi să intervenim şi la nivelul instituţiei de învăţămînt în care copilul este încadrat, deoarece e
important să identificăm şi să soluţionăm problemele emoţionale, comportamentale şi
psihosociale datorate neglijenţei şi care pot să apara ca şi consecinţe negative în acest context.
Drept urmare, vom încerca să asigurăm facilitarea inserţiei copilului neglijat în mediul şcolar.
2. Suntem conştienţi de faptul că unele caracteristici ale familiei pot să participe la apariţia
fenomenului de neglijenţă. Părinţii singuri, problemele de violenţă familială, somajul,
problemele financiare, toate pot să crească probabilitatea de manifestare a neglijenţei. Drept
urmare, vom încerca să reducem aceasta şansă şi vom propune un al doilea obiectiv specific al
65
intervenţiei, şi anume îmbunătăţirea pattern-urilor de relaţionare între membrii familiei, prin
implementarea unor activităţi ţintite.
3. În majoritatea cazurilor de neglijenţă, se impune adesea necesitatea antrenării copilului într-un
repertoriu al abilităţilor acceptate social. Am ales în acest sens că obiectiv al intervenţiei noastre,
dezvoltarea abilităţilor de comunicare asertiva. Temele includ îmbunătăţirea observaţiei,
dezvoltarea unei judecăţi acurate, abilităţi de comunicare verbală şi nonverbală şi tehnici asertive
de comportament.
4. Absenţa unor strategii, a unor abilităţi de coping eficiente poate agrava starea copilului, cu atat
mai mult cu cît acestea reprezintă unul dintre factorii protectori persistenţi care joacă un rol vital
în menîinerea sau agravarea situaţiei acestuia. Ne-am propus ca obiectiv formarea unor strategii
eficiente de coping, care să ajute copilul să îşi gestioneze resursele emoţionale în direcţia
potrivită dezvoltării personalităţii sale, să ia iniţiativa unor acţiuni constructive, să rezolve
probleme, să se folosească de suportul social drept sprijin emoţional în situaţii stresante. În lipsa
acestor abilităţi, copilul poate adopta două strategii fie: „lupta" cu ceilalţi prin blamarea lor,
poate deveni agresiv sau impunător sau „fuge" prin faptul că îşi neagă trăirile şi situaţia, evită
interacţiunile sociale, se izolează neştiind cum să facă faţă situaţiilor din ce în ce mai diverse.
5. Stima de sine influenţează evaluarea stimulilor, a resurselor de coping şi moderează
efectele confruntării cu circumstanţele stresante. Prin întărirea stimei de sine a copilului, vizăm
în primul rînd corectarea gîndurilor iraţionale, inadecvate şi crearea unei imagini pozitive despre
sine.

5. Strategii de intervenţie

a) Primul obiectiv specific, inserţia copilului în mediul şcolar, nu poate fi realizat decît în măsură
în care cadrele didactice din şcoală vor fi implicate în programul de reabilitare a copilului
neglijat. Pentru a putea realiza o intervenţie eficienţa trebuie să ţinem cont de problemele
specifice, care pot să apară la clasa, dintre care amintim: imposibilitatea controlului emoţional,
provocarea de bătăi, afişarea neajutoraţii în situaţii de stres, imposibilitatea invăţării în clasa,
obţinerea de rezultate şcolare nesatisfacătoare şi multe altele. Pentru a contracara aceste
probleme, dar nu numai, propunem aplicarea următoarelor activităţi:
- conducerea şcolii va trebui să creeze oportunitatea de a comunica despre aceste probleme în
cadrul unui forum, care sa asigure informarea- diferiţilor membri ai sistemului educaţional
despre factorii de risc în cazul neglijenţei;
- realizarea de training-uri cu profesorii de la clasa, care să ofere acestora posibilitatea
achiziţionării unor tehnici de interacţiune cu elevii neglijaţi, trebuind să îi încurajeze pe copii să
vorbească şi să caute ajutor atunci cînd aceştia au nevoie, să poată să controleze clasa în situaţii
tensionate, să stimuleze dezvoltarea personală a elevilor şi să organizeze diferite serbări sau mici
excursii în care să îi implice pe elevii cu probleme legale de neglijenţă;
- desfăşurarea de prelegeri în cadrul şcolii avînd drept tema de discuţie problema copiilor
abuzaţi, prelegeri care să sensibilizeze întreaga comunitate şcolară cu privire la neglijenţă ca
formă de abuz, evidenţiind consecinţele negative pe care le poate avea aceasta, nu numai la nivel
de individ, dar şi la nivelul întregului sistem interrelaţional, pe de o parte, precum şi a măsurilor
de prevenire şi de intervenţie eficiente, pe de altă parte. Activitatile amintite mai sus pot fi
incluse în cadrul unui program mai amplu, care să vizeze suportul social pe care şcoala o poate
oferi copiilor neglijaţi. Prin suportul social se încearca (DePanfilis, 2006):
• facilitarea accesului la informaţie, la asistenţa de specialitate, la resurse materiale; de exemplu
haine şi mîncare pentru copiii neglijaţi;
• oferirea de suport emoţional, evidenţiat prin empatie şi compasiune;
• asigurarea feedback-ului şi a ghidarii în situaţii de stres;
• crearea de planuri financiare care să încluda reţele sociale informale, precum vecinii sau
colegii;
• asistarea în procesul de achiziţionare de noi competenţe şi a abilităţilor de adaptare la situaţii
66
limită.
Ţinînd seama de cele specificate mai sus, putem admite că şcoala poate oferi un suport social
esenţial în procesul de intervenţie, menţinand activat un factor protector persistent. În consecinţă,
ea va putea asigura cadrul de desfăşurare a unor activităţi ce vizează şi familia elevului neglijat,
ce trebuie implicata în soluţionarea problemelor ce au ca nod central propriul copil.

b) În continuare, vom trece în revista strategiile de intervenţie pe care le propunem pentru a

realiza cel de-al doilea obiectiv specific, şi anume îmbunătaţirea pattern-urilor de relaţionare
între membrii familiei. Activităţile ce urmează să le realizăm ar fi urmatoarele:
• înainte de a aplica o terapie propriu-zisă, trebuie să avem în minte foarte clar delimitată
problema specifică a fiecărui copil, de aceea e absolut necesar să facem o evaluare iniţială a
cazului, de unde trebuie să aflam urmatoarele lucruri: sănătatea fizică şi mentală a copilului,
nivelul sau de dezvoltare, explicaţia pe care el o dă evenimentelor, atitudinea părintelui faţă de
situaţie şi explicaţia sa asupra faptelor, capacitatea de control a familiei, interacţiunile dintre
membrii ei, calitatea relaţiilor, abilitatea de rezolvare a posibilelor conflicte, starea actuală a
familiei şi situaţia financiară de moment. Toate aceste informaţii vor fi descoperite prin
intermediul unor interviuri cu fiecare membru al familiei şi cu familia reunită, informaţii care să
ajute la creionarea unui plan de intervenţie, avînd la îndemînă cunoştinţe cu privire la starea de
fapt a situaţiei familiale şi identificînd nevoile ei.
• înainte de a pune în aplicare diferite strategii, trebuie să avem în vedere şi relaţia ce se
stabileşte între noi şi familie, deoarece o interacţiune bună poate asigura colaborarea din partea
acestora şi cîştigarea increderii lor în reuşita intervenţiei. Cînd membrii familiei au sentimentul
că sunt ascultaţi cresc şansele că aceştia să se implice în modificarea comportamentelor şi a
condiţiilor care contribuie la fenomenul de neglijenţă.
• strategie ce şi-a dovedit utilitatea în intervenţia în cazul copiilor neglijaţi este terapia de familie.
Aceaşta îi implică pe toţi membrii familiei şi are drept scop dezvoltarea abilităţilor de creştere a
copiilor şi de soluţionare a problemei, vizîndu-se în special abilităţile sociale, de interacţiune în
cadrul familiei şi comportamentale. În continuare, propunem aplicarea terapiei care include
activităţi atît în cadrul serviciului de consiliere, desfăşurate la şcoală, abordare iniţiată de
Alexander & Parsons, 1982 (apud Slesnick, Bartle-Haring & Gangamma, 2006) şi alte activităţi
ce se vor realiza acasă, demers propus de Slesnick & Prestopnik, 2005 (Slesnick, Bartle-Haring
& Gangamma, 2006).
• Un alt obiectiv ar fi că părinţii şi copiii să devină mai încrezători şi mai competenţi în a-şi
exprima părerile, nevoile şi expectanţele în cadrul familiei. Membrii vor fi ghidaţi de la
interpretarea proprie la o perspectivă diferită, cea a familiei, a problemelor, prin folosirea de
întrebări şi resemnificări ale acestora ce au la baza interacţiunea interpersonală. Consilierul
creează o atmosferă interactivă şi deschisă comunicării de-a lungul tuturor şedinţelor. Alte
tehnici ce pot fi folosite aici, ar fi terapia cognitiv-comportamentală, care să ajule la învăţarea şi
aplicarea unor noi deprinderi de interacţiune, în afara orelor de terapie. Pe lîngă training-urile
privind competenţele de comunicare, se mai pot organiza şi întîlniri cu profesorii de la şcoală şi
cu persoane specializate în problematica abuzului, întîlniri care să ofere informaţii despre
posibilii factori de risc, ce pot produce recidiva abuzului, în funcţie de situaţia familiei. În
consecinţă, obiectivul vizat e acela de a îmbunătaţi comunicarea între membrii familiei şi de a-i
ajuta să inveţe diferite tehnici care să îi ajute să facă faţă situaţiilor de stres.

c. Pentru dezvoltarea abilităţilor de comunicare asertivă putem folosi modelul- DCT -

Developmental Counselling and Therapy. Astfel, după ce vom stabili nivelul de dezvoltare al
copilului, vom decide dacă ar fi mai potrivit să extindem dezvoltarea copilului pe plan orizontal -
pentru a ajuta copilul să aibă o descriere mai concretă şi detaliată a experienţei sau pe plan
vertical - pentru a-1 ajuta să surprindă relaţii de tip cauză - efect. Astfel, copilul poate fi învăţat
efectiv tehnici de comunicare asertivă, pe care le poate exersa chiar în cadrul consilierii.
Tot în acest sens considerăm absolut necesară formarea unui grup de suport - peer grup sau
67
crearea cel puţin a unui grup de studiu la iniţiativă profesorului, care ar putea să ofere copilului
oportunitatea sa:
îşi sporească abilităţile de înţelegere şi exprimare a sentimentelor şi dorinţelor;
observe cum interacţionează ceilalţi copii, ce simt şi cum se comportă în legatură cu anumite
probleme;
achiziţioneze abilităţi de rezolvare de probleme, prin încercare şi eroare, testare şi observaţie;
îşi îmbunătăţească convingerile de auto-eficacitate;
îşi înlăture teama de a li respins.

Urmărim în acest sens facilitarea dezvoltării unor relaţii pozitive cu ceilalţi copii de vîrsta sa:
manifestarea încrederii, nevoia de a primi şi de a da afecţiune, o atitudine empatică, deschisă şi
caldă, precum şi autonomie personală (evaluarea pe sine după standarde personale,
independenţa, o preocupare moderată privind expectanţele şi evaluările celorlalţi).

d. Deoarece tot ce ţine de dezvoltarea copilului nu poate fi abordat fragmentat, o bună intervenţie
include strategii interdependente, în sensul că, abordînd problema dezvoltării unor abilităţi de
comunicare asertivă, nu o putem separa de necesitatea existenţei unei bune imagini despre sine, a
unui sentiment de auto-eficacitate, a unei relaţionali adecvate cu ceilalţi şi a capacităţii de a face
faţă problemelor specifice vîrstei.

Pentru a ajuta copilul să-şi dezvolte strategii de coping eficiente, vom interveni pentru ajustarea
acestuia la situaţii pe care le considera ameninţătoare sau în care se simte nesigur. Propunem în
acest sens jocul de rol, că metoda eficienţa pentru învăţarea unor noi abilităţi ce presupune
simularea unui rol pe o situaţie-problema cu copilul (un eveniment care îi provoacă frica sau care
îl inhibă, o confruntare provocativă). Copilul va executa un pattern de comportament, un rol
egociat (fixat, specific). Această metodă îi ajută în special pe copiii cu stima de sine scăzută, pe
copiii persecutaţi sau izolaţi social. Kelly (1992), orbeşte de aceasta metodă ca fiind o formă
cognitiv-comportamentală sofisticată de repetare a comportamentului (Garfield, 1994). Astfel,
un copil timid poale acoperi acest deficit prin training asertiv. O altă aplicatie poate fi învăţarea
relaţionării cu persoane de celălalt sex, cu profesori, părinţi, autorităţi (Clarkson, 1992).

e. Creşterea stimei de sine o vom aborda prin prisma modificarii cgnitiv - comportamentale.

Ronen a propus în 1995 un model de intervenţie cognitiv-comportamentală cu elemente

terapeutice educative pentru a consolida autocontrolul copiilor cu tulburări de externalizare sau
de internalizare demersul pe care-1 considerăm adecvat cuprinde urmatoarele faze:

I. Modificarea concepţiilor dezadaptative: Obiectivul primei faze este de a-1 învăţa pe copil ca
problema lui este un comportament care depinde de el şi care poate fi schimbat dacă copilul
învaţă acest lucru. Modificarea concepţiilor greşite se face prin redefinire şi prin restructurare
cognitivă. Se folosesc întrebări sugestive în concordanţa cu nivelul de dezvoltare şi
personalitatea copilului pentru a-1 ajuta să înţeleagă că problema lui nu este o chestiune de
neşansă sau ca nu reprezintă o pedeapsă de care el trebuie să se invinovăţească şi ca orice lucru
se poale schimba în funcţie de motivaţia şi de puterea voinţei sale.

II. Creşterea percepţiei stimulilor interni. A doua fază este focalizată pe dezvoltarea sensibilităţii
în general şi a stimulilor interni care se referă la problema particulară. Acest lucru se poate
îndeplini prin „ascultarea propriului corp", încercarea de a se concentra pe ce şi pe cum simte în
cazul sensizivităţii generale şi asupra parametrilor interni în ceea ce priveşte problema specifică
a copilului. Se pot utiliza modelele de relaxare, concentrare a atenţiei şi monitorizare.

III. Dezvoltarea autocontrolului se poate face învaţîndu-1 pe copil tehnicile de modificare a

68
comportamentelor sale automate cu unele mediate. Copilul este antrenat prin exerciţii fizice (de
exemplu, să continue să fugă în ciuda oboselii) sau prin exerciţii emoţionale (de exemplu, să-şi
amîne gratificaţia). Tehnicile includ auto-monitorizarea, auto-evaluarea, auto-întărirea,
rezolvarea problemei şi imaginaţia.

IV. Eliminarea problemei. Problema se atenuează şi apoi dispare prin creşterea încrederii în sine,
monitorizare, evaluare, menţinere şi generalizare.
Fiecare dintre faze reprezintă o combinaţie a trei componente: învăţare, practicare şi aplicaţie.
Învăţarea constă în atenţionarea copilului asupra concepţiilor sale greşite, a gîndurilor sale
mediate şi nemediate (automate) şi în deprinderea unor tehnici de modificare a conduitei.
Practicarea include exerciţiile care sunt demarate în cadrul intervenţiei la care se adaugă şi
temele de casă de indeplinit. Practica este direcţionată pe ajutorarea copilului să folosească
tehnicile de autocontrol în diferitele sfere ale vieţii sale, cum ar fi învăţarea de a identifica
gîndurile şi stările sale emoţionale, de a monitoriza, înregistra, evalua dimensiunile iraţionale şi
inhibitorii şi il vom ajuta să formuleze noi gînduri mult mai juste şi productive, care-i vor facilita
reducerea anxietăţii sociale.

De asemenea, îi vom sugera să folosească vorbirea cu sine şi autoîntărirea.

6. Tratament

Prioritatea principală a tratamentului unui copil abuzat sau neglijat este asigurarea unui
mediu sigur, pentru a se preveni vătămarea ulterioară.
Tratamentul instituit precoce îi dă copilului cea mai bună şansă a unei vindecări fizice şi
emoţionale. Acesta include separarea copilului, ca şi a celorlalţi copii din acea locuinţă, de
părintele sau de persoana de îngrijire suspectată de abuz.
Copii care au o inteligenţă peste medie, cu anumite talente, au o probabilitate mai mare de a face
fata cu succes efectelor abuzului lor, daca sunt consiliati si primesc suport din partea unui adult
de incredere.
O mare varietate de terapii pot fi folosite atît pentru copii cît şi pentru părinţi.
Tratamentul specific depinde de tipul de abuz, de cine l-a impus (autorul) şi în ce context a avut
loc. Personalul medical şi legal formează o echipă pentru a pune la punct cel mai eficient
program, folosind experienţa, pregătirea, raţiunea şi creativitatea lor.

Tratament pentru rănile fizice

Tratamentul pentru un copil abuzat sau neglijat depinde de natura abuzului. În cazul în care
leziunea sau neglijarea copilului a dus la apariţia unei condiţii ameninţătoare de viaţă, cum ar fi
sindromul copilului zgălţăit (denumit şi leziune craniană intenţională), tratamentul va fi
administrat într-un spital.
Leziunile fizice mai puţin severe, precum arsurile cu ţigara de pe tegument, vor fi tratate în afară
spitalului, sub urmărire periodică pînă la vindecare.

Tratament pentru lezarea emoţională

Se recomandă consilierea pentru toţi copii care sunt victime ale abuzului sau neglijenţei.
La copii foarte mici, acest tratament ar putea include terapia prin joc.
La copii de toate varstele, consilierea cuprinde de obicei discuţii despre:
- ce părere au despre ei înşişi
- experienţele lor din trecut
- temeri sau îngrijorări pe care le-ar putea avea, legate de prezent şi de viitor
- tratamentul pentru părinţi şi persoane de îngrijire
69
- părinţii şi persoanele de îngrijire care au abuzat sau au neglijat un copil au de asemenea nevoie
de tratament.
Tipul de tratament depinde de abuzul care a avut loc.
Unele persoane pot avea nevoie de mai multă educaţie în privinţa tehnicilor practice ale funcţiei
de părinte. Alţii pot avea nevoie de tratament pentru alte probleme serioase, ca de exemplu:
- abuz de substanţe
- depresie sau alte probleme de sănătate mintală
- stima de sine scăzută
- comportament violent.
Părinţii care au pierdut custodia copiilor lor o pot recîştiga. Acest lucru depinde de severitatea
abuzului sau a neglijării şi de evaluarea de către profesionişti a progresului lor în reabilitare. În
cazurile severe, contactele viitoare dintre părinte şi copil vor fi supervizate. Uneori se pierd toate
drepturile parentale.

6. Profilaxie

Prin urmarea unor cursuri de educaţie parentală. Acestea pot fi utile pentru părinţi,
ajutîndu-i să înveţe cum să facă faţă practic cerinţelor şi responsabilităţilor care se cer de la un
părinte. Toţi părinţii trebuie să ştie cum să reacţioneze în cazul unui comportament dificil al
copilului în mod eficient şi nonviolent. Aceste cursuri sunt în mod special folositoare dacă există
un istoric de abuz. De asemenea, îi ajută pe părinţi să se familiarizeze cu patternurile de dezvoltare
ale copilului astfel încît aşteptările parinţilor să fie realiste. Se recomandă că parinţii să întrebe
profesioniştii din domeniu (psihiatri, psihologi, asistenţi sociali) despre astfel de cursuri.

Învatarea unor tehnici de relaxare, care să se aplice în situaţii de stres. Autoîngrijirea - prin
exerciţii fizice, dieta sănătoasă, odihnă - poate ajuta la diminuarea stesului. O varietate de alte
strategii pot fi de asemenea de ajutor, în funcţie de interese şi de nivelul de pregătire. De exemplu,
se pot găsi cărţi sau grupuri de autoajutorare, asociaţii religioase sau cursuri care pot fi de ajutor.
De asemenea cursurile de management a mîniei sau consilierea profesională pot fi uneori necesare.
Învăţarea copilului denumirile proprii ale tuturor părţilor organismului lui/ei şi care părţi sunt
"intime", "private". Încurajarea copilului să spună părinţilor dacă se întampla ceva într-o zonă
privată a corpului lui sau dacă cineva îi cere copilului să facă ceva cu o parte privată a corpului
lui/ei.

Ascultarea copilului. Părinţii trebuie să înveţe să recunoască cînd îl deranjează ceva pe copilul
sau. De asemenea părinţii trebuie să îl facă să înţeleagă pe copilul lor că poate vorbi în siguranţa
despre absolut orice cu ei.
Discutarea cu toate persoanele de îngrijire pentru a afla ce ştie fiecare despre sănătatea, dezvoltarea
şi îngrijirea copilului. Acest lucru ar putea include şi obţinerea unei permisiuni a poliţiei de a
verifica trecutul acelor persoane.
Urmărirea programelor de televiziune şi a filmelor pe care le vizionează copilul şi a jocurilor pe
calculator pe care el/ea le joacă. Limitarea şi urmărirea accesului la site-urile de pe internet.

Interacţionarea cu alţii. Măsurile de precauţie simple, cum ar fi cunoaşterea numelor vecinilor şi

ale copiilor acestora, poate fi importantă. Părinţii copleşiti şi lipsiţi de experienţă pot avea nevoie
de susţinere. Abuzul copilului devine mai puţin probabil dacă parinţii sau persoanele de îngrijire se
simt susţinuţi. Gesturi mici pot fi de ajutor, cum ar fi de exemplu oferirea unei mese părinţilor
epuizaţi atunci cînd aceştia au nevoie. Pe o scară mai largă, trebuie încurajată iniţiativa efectuării
de cursuri de consiliere educaţională în acea comunitate şi sustinerea persoanelor sau a
organizaţiilor care ajută părinţii cu risc de a-şi abuza copii. De asemenea, este important că
profesioniştii să se familiarizeze cu semnele unui abuz sau ale unei neglijări, astfel încît să le
recunoască atunci cînd ar putea fi o problemă.
70
 Concluzii

1. Din punctul de vedere al analizei sistematice, abordările teoretice sunt împărţite ăn trei
categorii: abordări psihodinamice, abordări comportamentale, abordări umaniste sau
experienţiale.
2. Consiliere, psihoterapie şi dezvoltare personală sunt acţiuni complexe care au în
centrul său un set de principii, şi care se caracterizează prin aplicarea uneia sau mai
multor teorii psihologice.
3. Scopul consilierii şi terapiei de familie este acela de asistare psihologică a familiilor şi a
membrilor acestora datorate faptului că se află în impas.
4. Modelele de intervenţie experienţial – sistemice în consilierea şi terapia familiei
adolescentului au în vedere problema conflictului dintre generaţii, problematica
construcţiei identităţii, dinamica emoţiilor dintre soţi, părinţi şi copii, fraţi, precum şi cele
transgeneraţionale.
5. Cele patru criterii: devierea socială, frecvenţa statistică, maladaptiv şi suferinţa socială sunt
luate în calcul în diagnosticarea anormalităţii.
6. Abordarea juridică şi abordarea psihologică ale fenomenului de adaptare/dezadaptare se
completează reciproc.
7. Impulsul de viaţă, iniţiativa îşi găsesc resurse în agresivitate; privarea adolescentului de
această agresivitate sau inhibarea ei, transformă aproape întotdeauna nevoia lui de iubire în
voinţă de putere.
8. Comportamentele: antisocial, suicidar şi adictiv sunt adoptate în perioada adolescenţei ca şi
comportamente compensatorii ca răspuns la factorii indezirabili ai mediului disfuncţional.
9. În comportamentul antisocial neputinţa adolescentului de a construi relaţii cu ceilalţi dezvoltă
apărări care au menirea de a întări graniţa personală, respectiv pe cea socială.
10. În comportamentul suicidar cele trei graniţe ale sinelui – graniţa intimă, graniţa personală, şi
graniţa socială – se rigidizează, ceea ce duce la izolare, închidere în el însuşi, lipsă de
comunicare şi relaţii deficitare, relaţii aproape inexistente cu ceilalţi.
11. Adolescentul care promovează un comportament adictiv nu a invăţat să diferenţa între nevoie
şi dorinţă, nu a inţeles şi nu a integrat frustrarea fără să trăiască furia şi a acceptat frustrarea ca
pe o justificare a dezvoltării sale personale, a cresterii si maturizării sale emoţionale.
12. Adolescenţii abuzaţi răman dependenţi emoţional, imaturi afectiv şi dacă reusesc să plece de
langă părinţi, pot deveni dependenţi de partenerul de viaţă şi, să abuzeze de el.
13. Adolescenţii abuzaţi pot fi generaţia de mîine de părinţi abuzivi: dependenţa afectivă invăţată
din relaţia cu părinţii lor va fi transferată în relaţie cu copiii acestora, aşa încît îşi vor obliga
copiii să le satisfacă nevoile emoţionale.

TEMA: Stresul post-traumatic la copiii abuzaţi.

Plan:

INTRODUCERE
1. Semne de recunoaştere a copilului abuzat. Consecinţele abuzului asupra dezvoltării şi
integrării psiho-sociale a copilului
2. Trauma prin violenţă familială ca formă specifică
ÎNCHEIERE

INTRODUCERE
71
 Stresul post-traumatic este o tulburare emotionala prin care trec acele persoane care au
trait niste evenimente care i-au afectat negativ din punct de vedere emotional. Vorbim de unele
tragedii, precum: moartea unei persoane dragi, un fenomen al naturii care le-a pus viata in
pericol (inundatii, avalanse, secete etc.), hartuire sexuala, viol sau violenta (inclusive şi cea
familială). Stresul post traumatic poate fi gasit in literatura de specialitate, prescurtat sub
denumirea de PTSD. Acesta apare in proportii relativ similare atat la adulti, cat si la copii, insa
cu unele diferente in ceea ce-i priveste pe cei mici.DSM-IV-TR descrie un cluster format din trei
simptome pentru diagnosticarea stresului posttraumatic: retrairea persistenta
a traumei (amintiri intruzive, flashback-uri cauzate de situatii ce pot readuce in memorie
evenimentul traumatizant, cosmaruri recurente nocturne); evitarea situatiilor ce ar putea
readuce in prim plan amintiri legate de trauma (anumite locatii, persoane si anumite teme de
conversatie);diminuarea amplitudinii raspunsurilor emotionale. Toate acestea conduc la:
hipervigilenta, tulburari de somn si de concentrare a atentiei.

Traumele psihologice pot lăsa urme vizibile pe creierul copiilor, se arată într-un studiu
publicat recent în Journal of Pediatric Psychology. Potrivit autorilor studiului, copii care au
simptome de stres post-traumatic manifestă o funcţionare deficitară a hipotalamusului, partea din
creier în care se stochează şi sunt reactivate amintirile. Acesta este primul studiu care a utilizat
RMN-ul pentru observarea funcţionării hipotalamusului la tinerii cu simptome de stres post-
traumatic. Studiul a fost realizat sub coordonarea Dr. Victor Carrion şi a Dr. Allan Reiss, care
activează la Center for Interdisciplinary Brain Sciences Research de la Facultatea de Medicină
din cadrul Stanford University. Stresul post-traumatic este o afecţiune care apare la copii şi adulţi
ca răspuns la un eveniment traumatic. Amintiri intruzive, anxietatea ridicată, neliniştea
emoţională sunt câteva din simptome care, de regulă, încep să se manifeste în primele trei luni
după evenimentul traumatic.

1. Semne de recunoaştere a copilului abuzat. Consecinţele abuzului asupra dezvoltării şi

integrării psiho-sociale a copilului

În literatura de specialitate sunt prezentate o serie de semne specifice ale neglijării şi

abuzului. Cunoaşterea acestor semne specifice, ajută profesionistul care lucrează cu copii, să
poată identifica cazurile de maltratare. Abuzul copiilor include abuzul fizic, abuzul
emoţional/psihologic, neglijarea şi abuzul sexual. Raportarea unui caz suspectat de abuz al
copilului este responsabilitatea fiecărui adult care vine în contact cu un astfel de caz, iar pentru
profesionişti (cadre didactice, cadre medicale, psihologi, asistenţi sociali, poliţişti, etc.) o
obligaţie stabilită Legea Republicii Moldova privind Drepturile Copilului, Nr.338-XIII din
15.12.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, Nr.13/127 (02.03.1995)
72
 Ca şi alte victime, copiii abuzaţi resimt disfuncţionalităţi psihologice. Spre deosebire de
adulţi, ei sunt traumatizaţi în timpul perioadei celei mai critice din viaţa lor: când se formează
părerile despre sine, despre alţii şi despre lume, când îşi stabilesc relaţiile cu propriile stări şi
când sunt dobândite pentru prima dată abilităţile de cooperare.

Asemenea reacţii post-traumatice pot avea cu uşurinţă impact asupra maturizării

Psihologiceşi sociale ulterioare, ducând la o dezvoltare potenţial atipică şi disfuncţională.

Indiferent de tipul specific de maltratare, consecinţele abuzului asupra dezvoltării copilului par
să apară în măcar trei stadii:

o Reacţiile iniţiale la victimizare, implicând stres post-traumatic, schimbări ale

dezvoltării normale psihologice, afect dureros şi distorsiuni cognitive
o Acomodare la continuarea abuzului, implicând comportamente cooperante pentru
a creşte siguranţa şi /sau scădea durerea în timpul victimizării
o Elaborare pe termen lung şi acomodare secundară:

(a) consecinţele reacţiilor iniţiale şi acomodările legate de abuz asupra dezvoltării psihologice
ulterioare a individului

(b) răspunsurile cooperante ale supravieţuitorului la disforia legată de abuz

Semnele fizice ale neglijării Semnele afectiv-comportamentale ale

neglijării

• copil înfometat ori alimentat nepotrivit; • un comportament variind de la polul

• neigienizat; inhibiţiei până la agitaţie;

• cu aspect vestimentar neadecvat; • neataşat;

• pedepsit să nu mănânce sau să nu • introvert;

doarmă; • cu vocabular sumar;

• care nu-şi cunoaşte ziua naşterii ori • incapabil să comunice, să se joace sau cu

primeşte în dar obiecte nepotrivite; o “foame de stimuli” (extrem de instabil);

• care nu are cu cine vorbi despre problemele • cu retard şcolar, în ciuda unui intelect bun

sale ori nu are un program de (pseudoretard mental);

73
viaţă adecvat vârstei sale, rămânând mult • slab motivat pentru efort cognitiv;

timp nesupravegheat. • insuficient de matur ca dezvoltare volitivă;

• hipo- sau hiperponderal; • incapabil de a stabili relaţii interpersonale

• bolnăvicios. durabile

Consecinţe ale neglijării:

- In plan emoţional, tabloul poate fi extrem de diferit. Copilul neglijat este marcat de o atitudine
de indiferenta sau timiditate si de incapacitatea de a-si organiza activitatea liber. Nu este curios,
are tulburări de atenţie, un prag prea scăzut sau, dimpotrivă, prea ridicat de toleranţă a
frustrărilor, somatizează uşor (cefalee, greţuri, vărsături, dureri abdominale, diverse
cenestopatii), nu este dispus să facă efort cognitiv, nu are nivel de aspiraţii pe termen lung (nu se
poate proiecta in viitor).

- In plan social stabileşte contacte interpersonale fragile, are dificultăţi de adaptare şi încearcă
să-şi suplinească nevoile nesatisfăcute, uneori prin fapte antisociale (individual sau aderând la
grupuri de delicvenţi) cu consum de droguri, fuga de acasă, absenteism, însuşire deficitară a
normelor etico-morale.

SEMNE ALE DIFERITELOR FORME DE ABUZ

Abuzul fizic

Orice adult crede că-şi poate exercita liber dreptul de a-l pedepsi pe copil, mai ales când
este vorba despre propriul copil. Pedeapsa fizică este folosită pentrua provoca durere. Pedeapsa
minoră, cea care nu periclitează fizic copilul, prin repetare, sau folosită impropriu, în
neconcordanţă cu faptele comise, poate conduce la traumepsihice şi variază de la lovirea cu
palma până la utilizarea unor obiecte dure, rănirea, legarea, provocarea de arsuri, trasul de păr
sau chiar otrăvirea. În măsura în care lovirea produce vătămare, risc substanţial pentru
sănătate/integritate corporală, pedeapsa gravă devine abuz fizic. La fel poate fi considerată
exploatarea prin muncă a copilului, cât şi asistarea acestuia la scenele de violenţă dintre părinţi

SEMNELE ABUZULUI FIZIC

Semne fizice Semne afectiv-comportamentale

• întârzierea dezvoltării staturo-ponderale şi • Manifestări comportamentale, polarizate

74
mentale, fie spre ascultare necondiţionată, fie spre

• deficit al limbajului; instabilitate:

• rahitism, carenţe alimentare; - nu vrea să se aşeze;

• insomnie precoce, tulburări de somn; - motivează ciudat urmele de pe corp /nu-şi

• enurezis, encomprezis; aminteşte cauza lor;

• echimoze, escoriaţii (urme de zgârieturi), - evită orice confruntare cu părintele;

dermatoze (pete pe piele); - pare excesiv de docil;

• nanism psihosocial, - împietrit ori bizar;

• anorexie mentala. - hipervigilent, cu reacţii de apărare fizică

nemotivate
• hematoame în locuri neobişnuite;
- manifestând teribilism şi violenţă în relaţiile
• zgârieturi, tăieturi inexplicabile in zona
genitala, interpersonale;

pe fata, cap, arsuri, par smuls; - atitudini provocatoare, din nevoia disperată
de a atrage atenţia;
• fracturi osoase, dislocări, deformări ale
- hiperactivitate generată de frustrările repetate;
membrelor;
- comportamente dezordonate.
• leziuni la nivelul sistemului nervos central
• Trăiri emoţionale:
(dizabilităţi motorii, deficite senzoriale,
- neîncredere; teamă;
paralizii oculare, convulsii, hemiplegii,
- curiozitate scăzută sau absentă;
coma);
- vigilenţă anxioasă;
• hemoragii cerebrale sau retiniene,
- copil “meduzat” (înlemnit) faţă de anturaj;
• leziuni ale organelor interne.
- dificultăţi de contact interpersonal;

- frica de separare;

- vulnerabilitate la situaţii stresante;

- dificultăţi de autocontrol;

- dificultăţi de înţelegere;

- dificultăţi de învăţare;

- somnolenţă, vise, coşmar;

- comportament retractil sau instabilitate

75
 motorie;

- mânie, atitudini revendicative, lipsa de

control;

- motivaţie săracă.

Consecinţe ale abuzului fizic:

În plan emoţional:

Sentimentele de inferioritate persistă şi la vârsta adultă. Comunicarea este

dificilă, marcată de violenţă. Violenţa este trăită ca o modalitate de schimb, ca un

ataşament interpersonal, mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate. Se

produce o stranie identificare cu acest model, pentru că violenţa a fost percepută de copil ca un
semn al interesului părintelui faţă de el.

În plan social:

Copilul victima (“ţapul ispăşitor”) nu recunoaşte, uneori, maltratarea şi nu o denunţă.

Poate refuza chiar şi separarea de părintele agresor. Ca adult va adopta atitudini masochiste
(caută să-şi provoace propria suferinţă).

Câteva comportamente manifestate de copiii care trăiesc în familii violente

0 – 3 ani

 eşecuri
 lipsa abilităţilor limbajului
 dezvoltare motorie lentă
 furie excesivă
 coşmaruri, tremur nocturn
 balans al capului
 teama exagerată de separare
4 – 8 ani

 verbalizarea fricii şi a mâniei

 agresivitate
 plictiseală, depresie, comportament suicidar
 fuga de acasă

76
  absenteism şcolar
 nelinişte excesivă
 somnambulism, coşmaruri, insomnii, teama de a merge la culcare
 lipsa motivaţiei
 întârzieri în dezvoltarea limbajului
 întârzieri în dezvoltarea motorie
 sadic cu animalele
9 – 13 ani

 agresivitate
 loveşte mama, fraţii
 răneşte / omoară animalele
 depresie, sentiment de neputinţă, tentative suicidare
 poate să înceapă consumul de substanţe (droguri, alcool)
 lipsa relaţiilor de egalitate pozitive
 implicare în găşti
 izolare autoimpusă
 absenteism şcolar
 minciuni
 comportament antisocial
 identificare puternică cu rolurile de sex
Abuzul emoţional

Este un comportament comis intenţionat, de un adult lipsit de căldura afectivă, care jigneşte,
batjocoreşte, ironizează, devalorizează, nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul, în momente
semnificative sau repetat, afectându-i, în acest fel, dezvoltarea şi echilibrul emoţional.

Abuzul emoţional reprezintă:

- respingerea copilului ca fiinţă fie prin intruziunea emoţională, fie prin ignorarea emoţiilor
pozitive sau negative
- “călirea” prin reguli stricte, fără drept de negociere
- înfricoşarea copilului prin izolare, închizându-l in spatii întunecoase, făcându-l să aştepte cu
încordare, dezamăgindu-l, minţindu-l, blamându-l
- ameninţarea cu abandonul
- abordarea copilului cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli
- comunicare intr-o manieră neclară, ambivalentă, prea încărcată, sau insensibilă
- atitudinea autoritară, dominatoare;
- îngrijirea şi controlul excesiv sau discontinuu, care sufoca independenţa copilului;
- supunerea la practici bizare - magice sau pseudoreligioase;
- toate celelalte forme de abuz au o componentă emoţională.

Semnele abuzului emoţional

Trăiri emoţionale: stima redusă de sine, timiditate, sentimente de vinovăţie, interiorizare,

neîncredere, ostilitate, nefericire, anxietate, dezvoltarea unui nucleu de manifestări nevrotice,
depresive sau obsesive, tendinţe autoagresive sau heteroagresive.
Comportament social: conduce la eşec permanent (care-i confirmă copilului incapacitateaşi
sentimentul de nonvaloare), manifestări agresive, iritabile, atitudini masochiste,

77
inhibiţie socială, dificultăţi de adaptare (refuzul grădiniţei sau fobie şcolară) şi dificultăţi de
comunicare. Copilul abuzat emoţional nu ştie să se joace, să se exprime prin joc.

Consecinţe ale abuzului emoţional

In plan emoţional: întârzie dezvoltarea sentimentului de sine, a maturizării emoţionale şi a

capacităţii empatice.
In plan social: fuga de acasă, acte antisociale, dificultăţi de adaptare durabile repetate într-un
mediu nou (familie adoptivă, grădiniţa, şcoala), lipsa de iniţiativă, de creativitate, de autonomie,
anxietate de separare sau de anticipare inclusiv la vârsta adultă.

Abuzul sexual

Este dificil de descoperit un copil abuzat sexual prin intermediul testelor psihologice. Asupra
fiecărui copil, efectele sunt particulare, simptomele depinzând:
 de vârsta copilului
 de gradul de apropiere relaţională faţă de agresor
 de forţa agresorului
 de locul de desfăşurare a evenimentului
 de frecventa situaţiilor abusive.

Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz sexual asupra copiilor

se realizează în funcţie de :
 vîrsta copilului (cu cât copilul este mai mic ca vârstă cronologică cu atât faptele sunt
considerate mai grave).
 gradul forţei aplicate (fapta este mai gravă cu cât forţa utilizată este mai mare).
 relaţia dintre agresor şi victimă (fapta este mai gravă cu cât relaţia dintre agresor şi
victimă este mai strânsă).
 tipul actului sexual la care a recurs agresorul (gravitatea faptelor fiind mai mare dacă a
avut loc penetrarea copilului).

Semne fizice ale abuzului sexual:

 înroşirea sau lezarea orificiului anal sau vaginal - “reflexul dilatării” (in cazul contactului
anal)
 “numai” vulnerabilitate la bolile cu transmitere sexuala (inclusiv negi genitali, gonoree)
 tulburările digestive, de somn
 panica
 agravarea unor boli cu componenta psihică (astmul)
 tulburările de instinct alimentar
 se pot adăuga simptomele vagi, nespecifice, cum sunt cefaleea şi durerile abdominale.

Semnele psihologice ale abuzului sexual:
Trăiri emoţionale:
 culpabilitate, responsabilitate tensionată de păstrare a secretului
 frica, pedeapsa
 degradarea imaginii de sine
 sentiment de murdărire corporala
 teama de deteriorarea sexuală şi a reproducerii
 ostilitate, furie, depresie
78
  tendinţe suicidare
Manifestări comportamentale:

 regresie
 ostilitate sau agresiune fata de alte persoane
 pierderea deprinderilor sociale
 letargie, nepăsare faţă de sine
 postura corpului exprimând copleşire, greutate
 tendinţa de confesare (la fete) sau ascunderea cu obstinaţie a secretului dureros
 atitudine protectoare faţă de părinţi.

Sentimente identificate la copiii abuzaţi sexual
Frică
• de agresor
• de a cauza probleme
• de a pierde afecţiunea adulţilor
• de a fi excluşi din familie
• de a fi „diferiţi”
Furie

• faţă de agresor
• faţă de adulţii care nu i-au protejat
• faţă de ei înşişi (se simt vinovaţi)
Izolare

• pentru că „ceva este în neregulă cu mine”

• deoarece se simt singuri în experienţa trăită
• -deoarece nu pot vorbi despre abuz.
Tristeţe

• în legătură cu ceva care li s-a luat

• în legătură că au pierdut o parte din ei
• deoarece cresc prea repede
• deoarece au fost trădaţi de cineva în care au avut încredere
Vinovăţie

• pentru că nu pot opri abuzul

• deoarece cred că „au consimţit abuzul”
• pentru că mărturisesc abuzul – dacă spun că au fost abuzaţi
• pentru că au păstrat secretul – dacă spun că nu au fost abuzaţi
Ruşine

• în legătură cu implicarea lor într-o astfel de experienţă

• în legătură cu faptul că corpul lor a răspuns abuzului
Confuzie (debusolare)

• pentru că ei pot iubi în continuare agresorul

• pentru că sentimentele lor se schimbă mereu.
•

79
 Sindromul acomodării copiilor cu abuzul sexual

Acest sindrom a fost descris de către Summit (1983) şi delimitează astfel câteva stadii ale
abuzului sexual luând în considerare în principal copilul. Acest model oferă posibilitatea
înţelegerii modului de adaptare, de obişnuire al copilului cu abuzul sexual.

Stadiul 1 – Păstrarea secretului – nici un copil nu este pregătit să facă faţă abuzuluisexual.
Copilului i se poate spune direct “acesta este unicul nostru secret” sau acest lucru poate fi lăsat să
se înţeleagă. Şantajul, ameninţarea, mituirea sunt folosite pentru a menţine copilului frica de a
dezvălui. Copilul se simte lipsit de ajutor.

Stadiul 2 – Sentimentul neajutorării – există un dezechilibru al puterii între un adult şi un copil,

copilul este lipsit de ajutor şi prins într-o capcană, acesta trebuie să se supună adultului şi nu
poate să spună NU.

Stadiul 3 - Imposibilitatea de reacţie şi de obişnuinţă – în ciuda sentimentului de vinovăţie pe

care îl are, agresorul se simte încurajat de faptul că nu există o reacţie promptă, agresivă din
partea copilului, ceea ce conduce la repetarea abuzului. Copiii folosesc disocierea ca mecanism
de apărare pentru a face faţă realităţii dureroase – singura persoană care poate opri abuzul este
cel care abuzează, deci copilul se va comporta bine dacă vrea ca abuzul să fie oprit, ceea ce
înseamnă că trebuie să accepte solicitările sexuale. Copilul începe să se simtă vinovat de a fi
provocat într-un anume fel abuzul.

Stadiul 4 – Dezvăluirea abuzului sexual - poate avea loc imediat după abuz sau la o perioadă
mai mare de timp. Dezvăluirea poate lua mai multe forme:
- Copiii pot face declaraţii largi, ambigue care pot fi interpretate ca simptoame
comportamentale; un alt simptom comportamental este când un copil mic încearcă să
simuleze un act sexual cu un alt copil;
- Copiii pot face declaraţii adulţilor / prietenilor că au fost abuzaţi sexual. Scopul acestora
este de a testa reacţia ascultătorilor – dacă cel care ascultă este şocat sau are o reacţie de
repulsie, copilul poate spune că a minţit – dar astfel de reacţii directe arată că ceva s-a
întâmplat.
- Schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale, accese de furie,
insomnii, frică de rămâne singur acasă cu părintele, frica de a merge la culcare. La
adolescenţi apare consumul de alcool exagerat, fuga de acasă sau prostituţia.
- Apariţia unor boli: enurezis, boli venerice sau chiar o sarcină.
Stadiul 5 – implicarea anumitor servicii de specialitate, în funcţie de reacţia părinţilor.

- Posibile semnificaţii ale incestului pentru copii:

- Îmi place, dar nu este bine;
- Îmi place şi este permis;
- Nu – mi place şi nu-mi este bine;
- Ştiu că nu-mi este bine, dar mă face deosebit;
- Îl iubesc pe tata, dar îl urăsc pentru asta;
- Sunt mândru că sunt tratat ca un adult;
- Îmi place, dar mama este foarte supărată pe mine;
- Nu-mi place dar mama vrea să fac asta;
- Îmi place să-i fac geloşi pe fraţii mei;
- Nu – mi place, dar astfel îmi apăr fraţii / surorile;
- Sunt rău, din cauza mea greşesc părinţii mei;
- Acum îi am cu ceva la mână pe părinţi;

80
 - Mama ar pleca dacă nu aş face asta cu tata;
- De ce se simte un corpul meu bine când fac lucruri rele?
- Tata cred că mă iubeşte foarte mult, dacă riscă atâta;
- Singurul mod de a supravieţui este să fac asta.
-
Consecinţele abuzului sexual asupra dezvoltării psiho-emoţionale a copilului şi
integrării sale sociale.

În plan emoţional: introversiune, tulburări emoţionale, depresie, autoestimare

deficitară.
În plan social: fuga de acasă, eşec şcolar, prostituţie, consum de droguri, alcool. Ca adulţi pot
avea un comportament sexual neadecvat, masturbare compulsivă, dificultăţi în alegerea
partenerului şi în rolul de părinţi (se distanţează faţă de proprii lor copii pentru că asociază
afecţiunea cu contactul fizic).

Consecinţe pe termen lung al abuzului asupra copilului

Deşi unele din reacţiile iniţiale ale victimelor abuzului pot scădea în timp, tipic pentru aceste
tulburări, împreună cu comportamentele de coping specifice abuzului, este să se generalizeze şi
să se complice pe termen lung dacă nu sunt tratate. Specifice sunt şapte tipuri majore de tulburări
psihologice, toate fiind găsite adesea la adolescenţii si adulţii care au fost abuzaţi în copilărie:
- Stresul post-traumatic
- Distorsiuni /deformări cognitive
- Tulburări emoţionale
- Disociere
- Referire slabă la sine
- Distorsionarea imaginii de sine
- Evitare
De asemenea, vor fi luate în considerare şi implicaţiile sechelelor post-abuz de “co-dependenţă”
şi tulburarea personalităţii de tip borderline. Literatura de specialitate subliniază faptul că adulţii
abuzaţi sau neglijaţi în copilărie au dificultăţi cu intimitatea, încrederea şi autoritatea socială.
Deoarece acest gen de oameni sunt evitaţi, astfel de probleme pot avea consecinţe negative de
lungă durată asupra vieţii persoanelor abuzate.

Distorsiuni /deformări cognitive

Studiul consecinţelor cognitive ale violenţei sexuale leagă molestarea în copilărie de vina,
încredere scăzută în sine şi învinovăţirea, împreună cu alte atribuiri disfuncţionale. Gold (1986),
de exemplu, a subliniat că mai ales femeile cu o istorie de abuz sexual în copilărie atribuie
evenimentele negative factorilorinterni, stabili şi globali, la fel ca şi propriului caracter şi
comportament. Aceste femeisănătoase mental aveau tendinţa de a atribui cauzele evenimentelor
Pozitivefactorilor externi. Asemenea urmări cognitive pot contribui sau acţiona ca mediatoriai
simptomatologiei negative care este evidentă la supravieţuitorii adulţi ai abuzului sexual în
copilărie.
Deşi percepţiile false despre sine sunt legate de toate formele majore de abuz la copil, se pare ca
baza pentru asemenea distorsionări cognitive este abuzulemoţional. Atât experienţa clinică, cât şi
cercetarea empirică sugerează că uneledin consecinţele de pe plan cognitiv, atribuite abuzului
fizic sau sexualse datorează probabil abuzului psihologic care co-existentă sau maltratării
psihologiceinerenteîn asemenea tip de abuz.
Gândurile negative legate de abuz apar probabil din două surse:

81
• reacţii psihologice la evenimentele specifice abuzului
• încercarea victimei de a înţelege abuzul.
Anxietatea legată de abuz pare să implice în mod tipic următoarele:

• Hipervigilenţa la pericol în mediul înconjurător, indiferent dacă este obiectivă sau nu;
• Preocupare pentru control, cu credinţa că până şi cea mai mică pierdere a hotărârii şi protecţiei
de sine pot duce la pericol sau catastrofă;
• Interpretare greşită a stimulilor obiectivi neutri sau pozitivi interpersonali ca dovadă a
ameninţării sau pericolului.

Disocierea este definită ca o rupere a legăturilor care apar în mod normal între sentimente,
gânduri, comportament şi amintiri, invocate conştient sau inconştient pentru a reduce tulburarea
psihologică. Deşi etiologia simptomatologiei disociative este complexă, un număr de scriitorişi
cercetători leagă începutul unor asemenea comportamente cu evenimente traumatice din punct de
vedere psihologic, majoritatea traume importante care au apărut în copilărie. Mai ales studiile
recente, realizate în USA, leagă fenomenul disociativ de abuzul sexual în copilărie, sugerând
direct sau indirect că molestareapoate motiva dezvoltarea stadiilor disociative ca o apărare
împotriva tulburării post-traumatice.
Dificultăţi de relaţionare. Perturbarea intimităţii

Consecinţele pe planul relaţiilor interpersonale ale abuzului pot fi înţelese ca derivând din două
surse:
- răspunsurile cognitive imediate şi condiţionate faţă de victimizarea pe termen lung (de ex.
neîncrederea în ceilalţi, mânie şi / sau frică de cei mai puternici, îngrijorare în privinţa
abandonului conştientizarea nedreptăţii / tratamentului injust, respect de sine diminuat);
- răspunsurile de adaptare faţă de continua brutalizare (de ex. Evitarea celorlalţi, pasivitate,
sexualizare, caracter recalcitrant sau depresie cauzată de abuz).
Aceste reacţii şi răspunsuri diverse, uşor de înţeles prin prisma experienţei de viaţă restrânse a
victimei abuzului, se suprapun totuşi peste funcţionarea interpersonală şi astfel, au acces către
elementele sociale importante, precum relaţiile, acceptarea şi sprijinul. Majoritatea abuzurilor
asupra copiilor apar în contextul relaţiilor şi intimităţilor apropiate. De aceea, este firesc ca acei
copii abuzaţi să se teamă, să se ferească sau să manifeste ambivalenţe faţă de apropierea
interpersonală. Persoanele abuzate sexual, de exemplu, au adesea dificultăţi la stabilirea şi
menţinerea relaţiilor intime (Courtois, 1988; Elliott & Gabrielson – Cabush, 1990; Finkelhor et
al., 1989), tot astfel ca adulţii ce au trăit în copilărie experienţe de violenţă domestică (McCann
& Pearlman,1990).
Problemele de intimitate ale persoanelor abuzate par a fi centrate mai ales pe ambivalenţe şi frică
privind ataşamentul interpersonal. Deşi abuzul sexual este foarte adesea asociat cu disfuncţiile
ulterioare în raporturile intime, ambivalenţa relaţiilor umane apropiate se poate dezvolta chiar
înainte de astfel de tratamente. Probabil unul dintre cele mai dureroase şi tulburătoare aspecte ale
abuzuluicopiluluieste impactul asupra capacităţii persoanei de a avea încredere. Necesitând o
suprimare a activităţii defensive şi un sentiment de siguranţă în relaţia cu
celălalt, încrederea este greu de manifestat, mai ales la persoane abuzategrav în
copilărie - cel puţin în absenţa unor relaţii de durată cu caracter încurajator.

Sexualitatea modificată

Experienţa clinică sugerează că adolescenţii şi adulţii care au fost abuzaţi în copilărie vor avea
foarte probabil probleme în viaţa sexuală (Maltz, 1988). Astfel de probleme pot fi:
a) disfuncţii sexuale, raportate la teama de vulnerabilitate şi revictimizare

82
b) o neîncredere generală în partenerii sexuali, manifestată atât de bărbaţi cât şi de femei
(Courtois, 1979; Jehu et al., 1984-1985; Meiselman, 1978)
c) tendinţa, în pofida fricii şi suspiciunii, de a depinde de sau de a idealiza pe cei cu care
persoana abuzată are relaţii sentimentale (Courtois, 1988; Elliott& Gabrielson-Cabush, 1990;
Herman, 1981)
d) preocupare spre gânduri sexuale şi tendinţa de a sexualiza relaţii care în mod normal nu s-ar
dori sexuale (Courtois, 1988)
e) experienţă de relaţii multiple, superficiale şi scurte care se încheie odată cu apariţia intimităţii
reale (Courtois, 1979; Herman, 1981) Bazându-se pe experienţele de victimizare din copilărie de
unul sau mai mulţi tutori, un mare număr de persoane adulte abuzate par să asocieze relaţiile
apropiatecu maltratarea. Ca atare, ei pot, fie:
a) să evite complet intimitatea interpersonală
b) să accepte o anumită doză de agresiune în relaţia interpersonală ca fiind normală sau firească
Convertirea de la copilul victimă (băiat), la adultul care abuzează este considerată ca derivând
din:

• probabilitatea ca persoana care comitea abuzul asupra copilului să fi fost tot bărbat, şi astfel să
fi servit ca model pentru comportamentul agresiv din relaţiile interpersonale ulterioare
• susceptibilitatea acestor persoane faţă de mesaje sociale comportând folosirea violenţei, sau cel
puţin dominarea celorlalţi mai slabi, de către cei tari

Comportamentul agresiv

Studii empirice şi experienţa clinică sugerează că agresivitatea copiilor faţă de ceilalţi –

exprimată adesea prin bătăi, dominare sau atacarea altor copii – este o etapă frecventă de
tranziţie către diverse tipuri de maltratări: abuz fizic (de ex. George & Main, 1979; Reidy, 1977),
abuz sexual (de ex. Erickson et al., 1989; Gomes-Schwartz et al, 1990), abuz psihic şi
insensibilitate emoţională (de ex. Egeland, 1989; Vissing et al.,1991). În general, se pare că acest
comportament reprezintă o exteriorizare generică a traumei copilului cauzată de abuz şi depresie,
precum şi probabil a efectelor copierii comportamentului părintelui abuziv. După cum se
menţionează de către câţiva autori, efectul clar al acestei agresiunieste adesea izolarea socială şi
lipsa de popularitate (de ex. Egeland, 1989).Anumiţi
Anumiţi adolescenţi şi adulţi, victime ale abuzului sexual par a fi înclinaţi mai mult către
victimizarea asupra copiilor sau femeilor (de ex. Langevin, Handy, Hook, Day, & Ruson, 1985;
Rokous, Carter & Prentky, 1988; Stukas-Davis, 1990), în timp ce majoritatea studiilor de abuz la
copii şi abuz a adulţilor, au descoperit legături cu incidente din copilărie, privind maltratarea
fizică (de ex. McCord, 1983; Pollock et al., 1990; Widom, 1989).

2.Trauma prin violenţă familială ca formă specifică.

Violenţa domestică reprezintă forma de violenţă interpersonală, constituită din paternuri de

comportamente de atac si coerciţie, aplicate systematic şi repetitiv, în cadrul unei relaţii intime,
în scopul controlării şi dominării partenerei/partenerului, ataşate unei inegalităţi a distribuirii
puterii în cadrul relaţiei.
Ea include abuzuri de natură fizică, psihologică, sexuală, economică şi socială. Produsă asupra
copiilor, violenţa domestică este regăsită în abordări sub numele de maltratarea, abuzul asupra
copiilor. Violenţa domestică are un impact negative asupra tuturor persoanelor implicate, studii
referitoare la copiii martori, de exemplu, relevă că din punct de vedere al traumei, efectele asupra
acestora sunt similar cu cele produse de abuzurile fizice. Cu alte cuvinte, efectele violenţei
domestice asupra copiilor martori nu sunt mai “blânde” decât abuzul fizic. De departe,
83
violenţa domestică este cea mai extinsă formă de violenţă interpersonală de pe glob asupra
femeilor.
Un procent de aproximativ 40% dintre băieţii crescuţi în familii cu violenţă nu devin bătăuşi,
ceea ce poate atrage ideea că violenţa domestică nu are un fundament genetic, ci este învăţată,
internalizată ca model comportamental de exprimare şi rezolvare a situaţiilor de disconfort şi
conflict. Concluzionăm că violenţa domestică are un caracter instrumental,
intenţional şi învăţat, important de reţinut acest lucru în abordarea clinică, juridică şi socială a
cazurilor.

Victima violenţei domestice şi „patologiile” pericolului

Majoritatea covârşitoare a victimelor este reprezentată de către femei, violenţa domestică fiind
considerată orientată pe gen. Copiii şi bătrânii reprezintă două categorii de populaţii vulnerabile,
afectate deasemenea de acest tip de violenţă. Grupurile cu risc crescut ale acestor categorii
(deprivate social şi material, afectate de boală şi handicap, debilizate economic) sunt expuse în
măsură mai puternică. Trauma produsă în contextul violenţei domestice, ca formă de violenţă
interpersonală, este una dintre cele mai devastatoare experienţe pe care o persoană o poate trăi.
Efectele psihologice generate de aceasta sunt cu atât mai grave cu cît ea cumulează mai mulţi
indicatori, cum sunt:
- este produsă de către o persoană de încredere sau îngrijire,
- este produsă în mod repetat şi impredictibil,
- prin multiple tipuri de comportamente abuzive
- şi trăită începând din copilărie
Efectele depind şi de intensitatea, frecvenţa, severitatea actelor de violenţă. Persoanele care o
experienţiază pot fi afectate, deasemenea, în alte planuri de funcţionare, cum ar fi traiectoria
dezvoltării la copil sau somatic, şcolar, social, profesional, economic. În cadrul abordărilor
psihoterapeutice ale persoanelor afectate facem o distincţie didactică între “victimă” şi
“supravieţuitor”, deşi o victimă este supravieţuitoare după fiecare “scăpare cu viaţă” din actul
violent. Ea manifestă reacţii normale pentru situaţiile anormale la care face faţă, mecanismele de
Coping sunt considerate strategii de supravieţuire. Însă aceşti termeni sunt uzitaţi în general în
sensul: victimă – persoană asupra căreia se produce în prezent un act de agresiune; supravieţuitor
– persoană ieşită de sub incidenţa unor evenimente traumatice care i-au pus în pericol
integritatea fizică şi psihică.
Şubrezeşte sensul securităţii, al ataşamentului şi autonomiei, încrederea în sine şi în ceilalţi
oameni, debilizează capacitatea de luare a deciziilor şi rezolvareade probleme, sentimentele de
gol, pierdere, neputinţă, vinovăţie, ruşine pot duce la izolarea socială parţială sau totală –
considerată element important de sprijin pentru ieşirea din situaţii de violenţă de nivel mediu.
Majoritatea covârşitoare a victimelor este reprezentată de către femei, violenţa domestică fiind
considerată orientată pe gen. Copiii şi bătrânii reprezintă două categorii de populaţii vulnerabile,
Afectate deasemenea de acest tip de violenţă. Grupurile cu risc crescut ale acestor categorii
(deprivate social şi material, afectate de boală şi handicap, debilizate economic) sunt expuse în
măsură mai puternică.
Abuzurile directe şi indirecte din copilărie sunt factori de risc. Comportamentele violente
sunt învăţate, intenţionale şi internalizate, violenţa domestică având o componentă de transmitere
intergeneraţională. În cadrul abordărilor psihoterapeutice ale persoanelor afectate facem o
distincţie didactică între “victimă” şi “supravieţuitor”, deşi o victimă este supravieţuitoare după
fiecare “scăpare cu viaţă” din actul violent. Ea manifestă reacţii normale pentru situaţiile
anormale la care face faţă,mecanismele de coping sunt considerate strategii de supravieţuire.
Exercitarea puterii în mod distructiv, controlul şi dominarea partenerei, dependenţa reciprocă,
caracterul intenţional, repetitiv şi aplicarea sistematică a tacticilor de control şi abuzurilor
integrate unei traiectorii istorice personale, reprezintă elemente definitorii pentru violenţa
domestică, ce diferenţiază acest tip de violenţă faţă de alte forme ale violenţei produse de om.

84
Dintre reacţiile de stres traumatic amintim tulburarea de stres acut, tulburarea de stres post
traumatic, sindromul Stockholm, ataşamentul traumatic.

Efectele traumei interpersonale asupra copiilor în violenţa domestică –

Martori si abuzaţi

Studiile şi interesul pentru traumă au evoluat oarecum paralel cu cele referitor la violenţă.
Preferăm o accepţiune mai largă a termenului de traumă, referindu-ne atât la evenimentele
traumatice şi experienţa subiectivă (ca impact psihologic şi biologic), cât şi la efectele şi
răspunsurile pe care trauma le produce. Ca răspunsuri tipice la expunerea traumatică regăsim
tulburări precum stresul acut, stresul posttraumaticşi simptome disociative.

• Nu insistăm asupra definirii acestor termeni decât în măsura înţelegerii acestora în contextul de
faţă. Astfel, unul dintre cele mai frecvente efecte ale expunerii la violenţa domestică este stresul
post-traumatic (SPT), care implică “experienţierea directă a unui eveniment ce comportă
ameninţarea cu moartea, ori moartea cuiva apropiat, vătămarea serioasă sau ameninţare a
integrităţii corporale proprii [...]” iar la copii apare „comportament agitat sau dezorganizat”
(DSM IV-TR); răspunsul persoanei se regăseşte în frica intensă, neputinţă sau oroare. Elemente

asociate sunt retrăirea şi amintirile recurente, evitarea situaţiilor ori a stimulilor similari şi
hipervigilenţă.

• Acest tip de stres apare într-o mare măsură la femeile care au suferit bătăi repetate şi abuzuri
sexuale. Unele rapoarte arată că un procent de 60% până la 80% dintre femeile care caută
adăpost ca refugiu pentru violenţă, manifestă simptome de stres posttraumatic (SPT), ele fiind
considerate de către practicieni o categorie grav afectată, adăposturile fiind văzute ca refugii de
ultimă instanţă, când alte modalităţi de scăpare au eşuat.

• Unul dintre rezultatele studiilor referitoare la traumă şi consecinţele sale, ca beneficiu

pentru lucrul clinic cu supravieţuitorii, se referă la natura amintirilor traumatice. MacIntosh &
Whiffen (2005) conchid că aceste amintiri tind să fie disociate de sfera conştientului şi stocate ca
fragmente senzoriale ce au puţină forţă narativă asociată.

La reactualizare însă, ele sunt vivid retrăite de către supravieţuitor. În general, aceste amintiri
sunt reactivate într-o stare de alertă psihologică sau amorsate de către un stimul senzorial legat
de evenimentul original.

• Dificultăţile narative pe care SPT le induce au o bază neurobiologică. Cercetările din acest
domeniu sunt consistente în concluzia că nivele repetate de expunerela traumă, precum şi
severitatea simptomelor au la bază modificări pe axa hipotalamo-pituitaro-hipofizară (prin
secreţia de cortizol şi catecolamine, primul dintre ele, în exces, având o influenţă neurotoxică).
Se produce şi o hipotrofiere a hipocampusului, efect care joacă un rol important în tulburările
mnezice şi comportamentale ale persoanelor cu stres post-traumatic apud MacIntosh & Whiffe
(2005), Bevans & all (2005); ceea ce explică, deasemenea, vulnerabilitatea persoanelor în situaţii
de reexpunere la traumă cît şi asocierea cu consumul de substanţe. Victimele şi supravieţuitorii

85
din violenţa domestică sunt mărturii vii ale acestor influenţe şi modificări pe care trauma le
generează.

• Implicaţiile clinice ale acestor descoperiri sunt evidente, în primul rând pentru că validează
experienţele supravieţuitorilor şi diagnosticul de SPT, în al doilea rând, spun autorii citaţi, pentru
că se extrage necesitatea de a lucra cu aceştia la toate nivelele, fiind insuficient numai a vorbi
despre traumă. Continuă ideea că e important ca în lucrul cu supravieţuitorii “să-i ajutăm să
transpună fragmentele senzoriale în narativ, să creăm o semantică şi memorie autobiografică ce
în ultimă instanţă le poate permite alinarea durerii şi autoreglarea afectelor, atunci când sunt
bombardaţi de semnalele interne ale pericolului.”

• Simptomele disociative sunt o componentă semnificativă a răspunsului la traumă şi apar fie în

perioada imediat următoare evenimentului traumatic, fie ca stres posttraumatic. Simptome ca
depersonalizarea şi derealizarea, amnezia, amorţirea afectivă servesc apărării împotriva
sentimentelor de. Aceste simptome sunt amendabile prin psihoterapie, incluzând şi tehnici din
hipnoză (văzută ca o disociere controlată şi structurată). Terapia include accesarea şi
restructurarea amintirilor disociate, sprijin pentru client în gestionarea sau managementul
afectelor dureroase şi folosirea relaţiei terapeutice pentru suport şi reasigurare.

• Funcţionarea cognitivă se sprijină pe capacitatea copilului de reamintire. Contrar credinţelor

populare că cei mici nu-şi pot reaminti evenimente, studiile arată că sunt capabili sa encodeze şi
reamintească experienţele timpurii. Sunt descrise două tipuri de memorie, la modul general în
literatura de specialitate: implicită (sau nondeclarativă) şi explicită (sau declarativă). Memoria
implicită presupune participarea unor părţi ale creierului care sunt maturate încă de la naştere,

incluzând amigdala şi alte arii limbice asociate cu emoţia; este de tip nonverbal şi destul de
înafara conştiinţei şi a fost demonstrată experimental în studiile pe nounăscuţi şi sugari în
primele luni de viaţă. Memoria explicită, de obicei exprimată verbal, presupune atenţie focalizată
pentru encodare şi un sens subiectiv asociat reactualizării. O întrebare-cheie în determinarea
faptului dacă sugarii şi copiii mici îşi reamintesc pe termen lung, este memorabilitatea
evenimentului (Nelson, 1994). Acest concept se referă dacă evenimentele au valoare de
reamintire peste timp, datorită progresuluirapid în dezvoltare, schimbării intereselor şi abilităţilor
în primii ani de viaţă. Evaluândceea ce constituie un eveniment memorabil din perspectiva unui
copil mic este un aspect cheie în cercetarea memoriei timpurii. Din perspectivă clinică, fără
îndoială că un eveniment traumatic poate fi considerat memorabil pentru că este unic, dramatic şi
declanşează emoţii intense. Unele studii clinice relevă faptul că, odată ce achiziţionează limbajul,
copiii sunt capabili să nareze evenimentele traumaticepe care le-au trăit în perioada preverbală, şi
că produc puneri în scenă comportamentale chiar în absenţa narativului verbal (Gaensbauer,
1995, Terr, 1988). Asta nu înseamnă că tot ceea ce copilul spune sau pune în scenă despre
experienţa traumatică este acurat din punct de vedere al faptelor petrecute. Distorsiuni şi
omisiunipot apărea datorită diferiţilor factori, inclusiv datorită unor neînţelegeri a scopului
acţiunilor. De exemplu, un sugar sau copil mic poate interpreta o procedură medicală invazivă ca

pe un atac furios asupra sa şi să răspundă prin frică intensă la vederea doctorilor mult timp după
ce procedura s-a încheiat.

86
• Funcţionarea senzorio-motorie, emoţională, socială şi cognitivă poate fi interpretată în
contextul unui model comportamental creier-psihic. Cercetările ilustrează că se pot produce
alterări neurobiologice atunci când răspunsul adaptativ al copilului este copleşit de experienţa
traumatică, în special când aceasta ia forma maltratării. Aceste alterări neurobiologice pot
implica schimbări în structura şi funcţionarea creierului, incluzând o a) hiperactivitate a
amigdalei – formaţiune implicată în procesarea mnezică şi a modulării emoţiilor; b) disfuncţii ale
axei hipotalamo-pituitaro-adrenocorti în mod normal eliberează neurotransmiţători ca dopamina,
norepinefrina şi serotonina – implicaţi în planificareacomportamentului, memoria de lucru,
motivaţia şi abilitatea de a diferenţia între lumea externă şi cea internă.

• Aceste schimbări în funcţionarea sistemului nervos central (SNC) pot lăsa unui
copiltraumatizat sentimentul de anxietate continuă sau amorţire psihică. Pot produce la copil
experienţierea unor frici continue şi generalizate. De aceea intervenţiile ar putea avea ca scop
restaurarea în copil a unui sentiment al predicitibilităţii mediului şi a relaţiilor interumane,
restaurarea încrederii în propriile simţuri şi sprijinirea lui în evaluarea realistă a ameninţărilor.

Violenţa poate fi traumatizantă pentru copii în mod special dacă se produce pe o perioadă
îndelungată de timp şi în contextul unei relaţii de ataşament, când protecţia şi siguranţa sunt
precondiţii ale integrităţii personale. Chiar dacă nu mereu ea este identificabilă într-o patologie
de tip psihiatric, violenţa domestică poate produce alterări ale percepţiei de sine, reglarea
afectului, relaţiile cu ceilalţi şi a semnificaţiilor ataşate. Aceste tulburări au repercursiuni asupra
adultului în rolul său de părinte şi asupra calităţii relaţiei părinte-copil.

La nou-născuţi, copiii mici şi preşcolari această experienţă a violenţei conduce la o perturbare

asupra procesului normal de dezvoltare. Cu cît este mai timpurie şi mai profundă trauma, cu atât
ea produce o mai puternic alterare a sensului siguranţei (van der Kolk, 1987).

Literatura empirică sprijină aceasta prin cercetările care găsesc, la copiii expuşi violenţelor, un
nivel ridicat al problemelor ce include reglarea afectelor, dificultăţi de stabilire a relaţiilor,
repetarea în joc a experienţei traumatice, problemede somn, frică intensă şi plâns necontrolat,
regresie în achiziţiile de dezvoltare, agresivitate şi con-complianţă (Eth & Pynoos, 1985;
Gaensbauer, 1994 apud Lieberman, 2005). Problemele comportamentale care apar la copii
exprimă atât o traumă sau stresor în mediul de dezvoltare al acestuia cât şi o perturbare a relaţiei
părintecopil într-un mediu marcat de stres şi conflicte. În copilăria mică, diagnosticul de stres
traumatic se ataşează la copiii care au experienţiat sau au fost martori la un eveniment ce implică
ameninţare cu moartea sau rănirea personală ori a altora, sau o ameninţare a integrităţii fizice ori
psihice a copilului.

ÎNCHEIERE

În urma analizei studiului de caz urmează concluzia, care indică cateva simptome ce pot fi
identificate la copii:
1. Pe langa situatiile expuse mai sus, PTSD poate sa apara si ca urmare a posturii de
victima a copilului, in fata conflictului marital, a violentei verbale si fizice dintre proprii lui
parinti.
2. Simptomele sindromului post-traumatic apar sub forma de amintiri care revin destul de
des in mintea copilului. Il poti vedea linistit, desenand pe o foaie si dintr-o data amintindu-si un
87
element dintr-o experienta stresanta prin care a trecut, ce ii provoaca lacrimi si tipete.
3. Cosmarurile, urletele in noapte, transpiratiile si frica de a adormi seara pot fi si ele
semne ale acestei tulburari. Ai putea sa stai cu el pana cand adoarme, lasa-i o lampa aprinsa
usor si chiar usa de la propriul tau dormitor poate fi intredeschisa. Asigura-l pe cel mic ca poate
sa vina la tine oricand se trezeste dintr-un vis urat.
4. Momente de retraire a evenimentului. Acest lucru poate sa aiba loc prin flash-uri, franturi
de imagini care il “ingheata”, il imobilizeaza. Copilul poate sa ramana locului, sa nu mai poata
misca mainile sau picioarele, sa cada ca si strafulgerat la pamant. De asemenea, pare sa nu mai
vada nimic in fata ochilor, nici macar semnele tale de ingrijorare. Are o privire pierduta, undeva
in interior retraind evenimentul.
5. Frica intensa si anxietate. In urma unui eveniment traumatic, copilul poate dezvolta semne
de ingrijorare foarte mari ajungand chiar in situatia de a cere mereu reasigurari pentru a sti ce se
va intampla de acum incolo. Poate parea dezorientat si are nevoie de siguranta in fiecare
moment. Va pune mereu intrebari folosind cuvantul “sigur”: “Sigur vii inapoi?”, “Sigur te
intorci?”, “Dureaza mult?”, “Ce o sa se intample dupa?” etc.
6. Evitarea obiectelor asociate cu evenimentul in sine. De exemplu, ar putea refuza sa mai
poarte hainele pe care le-a avut in momentul acela foarte tensionat, s-ar putea sa fuga atunci cand
aude doua persoane certandu-se, nesuportand zgomotul si tonurile ridicate. Ar putea sa inceapa
sa planga atunci cand trece pe langa locul accidentului, daca a fost vorba de asa ceva. Evita sa se
imbrace intr-o anumita culoare, sa stea pe acelasi loc in autobuz sau in alt mijloc de transport in
comun, daca are vreo legatura cu evenimentul traumatic etc.
7. Iritabilitatea, agresivitatea si schimbarile bruste de dispozitie.
Ei isi pot gasi alinarea in desen sau colorat, in vreun hobby care sa ii atraga si sa le absoarba
atentia in totalitate. Este indicat sa fie dus la un specialist si sa inceapa o serie de sedinte de
terapie cu el pentru a-l face sa inteleaga ce s-a intamplat de fapt, ca vina nu ii apartine (unii
copiii se invinovatesc pentru cele intamplate, ceea ce duce la o stima de sine scazuta si izolare
sociala, dar si la comportamente autodistructive precum muscatul, lovitul cu capul de pereti,
taierea etc.). Vor fi sugerate si modalitati prin care parintele poate sa intervina de acasa, prin
jocuri si alte activitati.

Tratamentul stresului post-traumatic la copii

Interventia terapeutica la copii ce sufera de stres posttraumatic include psihoterapia
acestora, interventii in cazul parintilor si optimizarea suportului afectiv al acestuia la scoala sau
in cadrul mediului sau social. Tratamentul medicamentos este considerat o latura secundara
sau oportuna in cazul copiilor care sufera de depresie sau tulburare de panica secundare
traumei.

Interventia psihoterapeutica la copii include explicarea metaforica a modelului psihologic al

crearii simptomelor, explorarea directa a traumei, invatarea unor tehnici de gestionare
simptomelor, explorare si restructurare cognitiva prin intermediul fabulelor, metaforelor,
desenului.
Expunerea graduala este deseori utila si consta in discutii detaliate cu privire la evenimentul
traumatizant, la amintiri, la gandurile si emotiile traite. Acest lucru poate fi facilitat daca se cere
copilului sa creeze un raport cu privire la trauma, ca tema intre sedinte, care apoi sa poata fi
discutat in cadrul terapiei. Completarea unui astfel de raport ajuta copilul sa
redobandeasca controlul asupra propriilor trairi bruste si invazive.
88
Distorsiunile cognitive, generalizarile, precognitiile cu privire la trauma (spre exemplu,
sentimentele de vinovatie) sunt explorate si sunt dezvoltate alternative mult mai realiste.
Este importanta implicarea parintilor in interventia psihoterapeutica. Ei necesita sa cunoasca
cel putinmecanismul psihologic al declansarii simptomelor posttraumatice, sa fie informati
in legatura cu specificul reactiilor post-traumatice si sa deprinda modalitati de administrare
adecvata a mediului familial in aceste conditii. Daca parintii traiesc un distres semnificativ ca
rezultat al traumei suferite de copilul lor, este nevoie ca terapeutul sa ii asiste in explorarea
acestor sentimente pentru ca ei sa poata sa raspunda adecvat nevoilor emotionale ale copilului.

Minimul de interventie terapeutica oferit parintilor poate fi oferit si profesorilor copilului

pentru ca acestia sa inteleaga si sa aiba o atitudine adecvata simptomatologiei acestuia. Astfel,
profesorii ar putea forma in urmaeducatiei psihoterapeutice expectatii adecvate fata de
performantele scolare ale copilului sau atitudini suportive prin intermediul unor tehnici de
gestionare comportamentala.

Întrebări de control

1.Ce tipuri de abuz există?

2.Care sunt semnele abuzului fizic?
3.Semnele abuzului emoţional
4.Semnele abuzului sexual
5.Consecinţele abuzului fizic în plan emoţional
6.Consecinţele abuzului fizic în plan social
7.Comportamente manifestate de copiii-victime sau martori din familii violente
8.Consecinţele abuzului emoţional
9.Abuzul sexual
10.Semne fizice ale abuzului sexual
11.Semne psihologice ale abuzului sexual
12.Sindromul acomodării copiilor cu abuzul sexual
13.Consecinţele abuzului sexual
14.Tratamentul stresului post-traumatic.

TEMA: EVALUAREA ŞI CONSILIEREA COPIILOR ABUZAŢI. PREVENIREA

ABUZULUI

/serviciul de asistenţă juridică/

Plan:

INTRODUCERE
1.Elemente de caracterizare a personalităţii copiilor victime;
2.Formele violenţei în familie;
3.Măsuri de protecţie aplicate copiilor victime ale violenţei în familie;
4.Servicii de asistenţă şi reabilitare psihologică
5.Serviciul psihologic şcolar
6.Serviciu de asistenţă psihopedagogică
7.Servicii sociale
CONCLUZII

89
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Protecţia drepturilor copilului necesită o atenţie deosebită din partea societăţii şi în mod special
din partea celor care participă în procesul de înfăptuire a justiţiei. Pornind de la această idee,
corelată cu necesitatea stringentă de respectare a interesului superior al copilului şi a drepturilor
acestuia, ne‐am propus în acest capitol să descriem succint cadrul universal de protecţie a
drepturilor copilului.

Reglementările internaţionale recunosc copilului ca persoană, deşi, de multe ori copilul este
perceput de către autorităţi ca o extensie a părinţilor. Este adevărat că copii au o experienţă de
viaţă sumară, deprinderi sociale superficiale, nu prea ştiu să aleagă priorităţile, în consecinţă, cad
uşor sub influenţe negative, pot fi manipulaţi şi comit mai multe fapte ilicite. Deseori copii ajung
să aibă probleme cu legea, fie din necunoaştere, fie din cauza mediului care i-a afectat, fie chiar
din vina părinţilor care nu au ştiut cum să le explice ce este bine şi ce este rău. Orice copil
bănuit, învinuit de săvârşirea unei infracţiuni riscă să fie reţinut, arestat şi perchiziţionat şi în
final condamnat. Atunci apare întrebarea ce facem în acest caz, cum procedăm pentru a apăra
drepturile şi libertăţile acestui copil. De aceea, înţelegerea acestor acţiuni, cunoaşterea
drepturilor copilului sunt extrem de importante atât din partea avocatului, colaboratorilor
organelor de ocrotire a normelor de drept, cât şi din partea celorlalţi participanţi la proces penal.

Convenţia cu privire la drepturile copilului a fost adoptată de Organizația Naţiunilor Unite la

data de 20 noiembrie 1989 şi ratificată de Republica Moldova la 12 decembrie 1990.

Convenţia cu privire drepturile copilului cuprinde 54 de articole. Primele 41 de articole se referă

la drepturile copiilor de ambele sexe ce au vârsta de până la 18 ani.

Articolele 1, 4, 5, 18 şi 41 mobilizează autorităţile şi adulţii, pentru a asigura realizarea

prevederilor Convenţiei cu privire la drepturile copilului.

Articolele 42-45 se referă la modul în care statele trebuie să urmărească şi să raporteze

respectarea Convenţiei.

Articolele 46-54 ale Convenţiei descriu în ce mod statele pot adera la ea, cum are loc ratificarea
acesteia, care sunt limbile oficiale în care este scrisă Convenţia.

Convenţia are şi două Protocoale facultative, care oferă unele detalii despre aplicarea unor
drepturi ale copilului:

Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la implicarea

copiilor în conflicte armate, intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 5 martie 2004;

Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii,

prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 12
aprilie 2007.

90
Convenţia privind drepturile copilului oferă o lume sigură şi asigură protecţie copiilor, care sunt
mai vulnerabili decât adulţii în faţa dificultăţilor vieţii, a exploatării şi abuzului.

Drepturile copilului, aşa cum sunt ele înscrise în Convenţie, pentru a fi înţelese mai uşor, pot fi
grupate în 4 categorii: drepturi la supravieţuire, drepturi la dezvoltare, drepturi la protecţie şi
drepturi la participare.

Drepturile la supravieţuire (articolele 6, 24, 27) asigură satisfacerea necesităţilor de bază ale unui
copil: mediul sigur şi protectiv, lipsit de factori ce ar putea genera, frică, stres, abuz sau stagna
dezvoltarea normală a minorului, alimente sănătoase, apă potabilă, precum şi dreptul la cea mai
bună stare de sănătate şi asistenţă medicală de calitate. Aceste drepturi mai înseamnă asigurarea
accesului tuturor copiilor la informaţii despre sănătate. Statul trebuie să promoveze strategii
pentru asistenţa medicală preventivă şi pentru planificarea familială.

Drepturile la dezvoltare (articolele 7, 8, 14, 23, 28, 29, 31) se referă la asigurarea tuturor
lucrurilor care îi ajută pe copii să se dezvolte pe deplin din punct de vedere fizic, mintal, spiritual
şi social. Aceste drepturi asigură copiilor tot ceea ce îi stimulează să crească: familie, dragoste,
mediu sigur şi protectiv, biblioteci, locuri de joacă, poveşti, muzică şi altele. Părinţii sunt
principalii responsabili de asigurarea dezvoltării copilului, iar statul trebuie să-i ajute în această
sarcină. Majoritatea drepturilor copilului au un caracter de protecţie. Convenţia recunoaşte
nevoia copiilor de a fi protejaţi (articolele 9, 10, 11, 16, 19, 20, 21, 22, 30, 32, 33, 34, 35, 36, 37,
38, 39, 40) faţă de împrejurările care le pot afecta dezvoltarea, cum ar fi discriminarea, abuzul şi
neglijarea parentală.

Drepturi la protecţie specială au copiii aflaţi în situaţii foarte dificile, cum ar fi copiii în conflict
cu legea, copiii refugiaţi, copiii cu dezabilităţi. Convenţia cheamă la protecţia copiilor împotriva
exploatării prin muncă, a exploatării sexuale, vânzării, traficului şi utilizării drogurilor.
Convenţia îi protejează pe copii de conflictele armate şi de situaţiile de urgenţă, provocate fie de
conflictele între oameni, fie de dezastrele naturale.

Drepturile la participare (articolele 12, 13, 15, 17) asigură copiilor un cuvânt de spus în ceea ce
priveşte situaţiile concrete din viaţa lor. Copiii au dreptul să-şi exprime părerile în toate
problemele care îi privesc, să discute lucrurile pe care ei le cred importante, să caute şi să
primească informaţii de care au nevoie. Adulţii trebuie să ia în considerare opiniile copiilor,
ţinând seama de vârsta şi de gradul lor de maturitate.

Aceste drepturi permit copiilor să joace un rol activ în cadrul comunităţii în care trăiesc şi al
societăţii în general.

Convenţia identifică totodată obligaţiile pe care le au statele in privinţa educaţiei, protecţiei,

dezvoltării copiilor cu determinarea factorilor familiali şi sociali de natură a realiza aceste
deziderate.

1. Elemente de caracterizare a personalităţii copiilor victime

Victimitatea este un complex potenţial de proprietăţi psihofizice care condiţionează incapacitatea

victimei de a înţelege la timp caracterul acţiunilor infractorului, esenţa lor etico-morală şi
consecinţele sociale şi de a elabora/realiza strategii eficiente de comportament în situații
semnificative din punct de vedere comportamental.
91
Fiind vulnerabili fizic şi emoţional copiii devin cu uşurinţă victime ale traficului de copii,
infracţiuni cu caracter sexual, infracţiuni contra patrimoniului etc.
Ca urmare a experienţelor traumatizante, copii victime ale infracţiunilor cu caracter sexual, trafic
de copii, suferă de o tulburare recunoscuta în psihologie ca fiind Sindromul traumei.
Sindromul traumei parcurge trei etape:
- etapă afectogenă, care crează copilului încordare emoţională, frică, anxietate şi confuzie;
- etapa de adaptoare emoţional-cognitivă, ce presupune procesarea interioară a
evenimentului psihotraumatizant cu interpretarea celor întâmplate;
- etapă neurotică, care coincide cu desfăşurarea procedurilor judiciare şi de urmărire
penală care se asociază cu factori psihotraumatizanţi suplimentari generaţi de
interacţiunea cu sistemul de justiţie.
Urmare a infracţiunii, comportamentul copiilor victime va fi afectat în aşa măsură încât el nu va
mai fi capabili sa reacţioneze aşa cum ar reacţiona în mod normal o persoana de vârsta sa.
Sub aspectul sănătăţii psihologice, urmările traumei pot condiţiona apariţia şi instalarea depresii,
sentimentului de frica, anxietate, subestimare, somn dereglat, probleme cu alimentatia, stari
obsesiv compulsive, stres post traumatic, ideii suicidale, incercari suicidale, suicide, nivel de
agresivitate înalt. Prin infracţiune victimei i se poate cauza moartea sau ifirmitatea fizică. Pentru
a camufla şi alina trăirele interior cauzate de trauma victimile infracţiunii pot recurge la abuz de
alcool, consum de droguri, comportament nesanatos (fumat, relatii sexuale neprotejate, relaţii
sexuale cu parteneri multipli).
În calitate de avocat trebuie să cunoaştem că victima infracţiunii trece printr-un stres
posttraumatic care presupune o reacţie normală la o situaţie anormală.
Stresul posttraumatic este o reacţie emoţională adecvată în urma trăirii unui şoc şi suferinţe.
Copilul care a trăit stresul posttraumatic se caracterizează prin trăiri profunde de frică
groază, neputincios de a schimba ceva.
Sinteza opiniilor reflactate în literature de specialitate ne permite să enunţăm următorii indicatori
comportamentali ai copiilor victime:
- excitabilitate şi iritabilitate;
- reacţie nestăpânită la excitanţi bruşti;
- fixare pe circumstanţele evenimentului traumatic;
- fugă de realitate;
- predispoziţie pentru reacţii agresive necontrolate.
Este posibil ca victimile infracţiunilor cu caracter sexual sau trafic de fiinţa umane să:
- se depersonalizeze de experienţa infracţională şi să o privească ca şi cum i s-a întamplat
altcuiva;
- nu îşi amintească unde au fost şi ce s-a întamplat;
- arate apatici şi dezinteresaţi sau „inerţi”;
- li se întample să aibă „flash-back-uri” şi să devina extrem de stresaţi;
- dezvolte un ataşament emoţional faţă de abuzator şi să caute sa-l protejeze;
- fie tematori şi sa le fie frică;
- fie terorizat de ameninţările abuzatorului cu razbunarea sau de posibilitatea de a suporta
ruşinea respingerii de către propria familie.
IMPORTANT! Recuperarea şi însănătoşirea copiilor care au fost traumatizaţi prin infracţiune
este un proces îndelungat în care este nevoie, atat de timp, cît şi de asistenţă de specialitate.

2. Formele violenţei în familie

În sensul Legii nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie,
violenţă în familie este orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de
autoapărare sau de apărare a unor alte persoane, manifestată fizic sau verbal, prin abuz fizic,
sexual, psihologic, spiritual sau economic ori prin cauzare de prejudiciu material sau moral,

92
comisă de un membru de familie contra unor alţi membri de familie, inclusiv contra copiilor,
precum şi contra proprietăţii comune sau personale.
Conform prevederilor actului normativ enunţat violenţa în familie se poate manifesta prin
următoarele forme:
- violenţă fizică reprezintă vătămare intenţionată a integrităţii corporale ori a sănătăţii prin
lovire, îmbrîncire, trîntire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în
orice formă şi de orice intensitate, prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar;
- violenţă sexuală este orice violenţă cu caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală
în cadrul familiei sau în alte relaţii interpersonale, cum ar fi violul conjugal, interzicerea
folosirii metodelor de contracepţie, hărţuirea sexuală; orice conduită sexuală nedorită,
impusă; obligarea practicării prostituţiei; orice comportament sexual ilegal în raport cu un
membru de familie minor, inclusiv prin mîngîieri, sărutări, pozare a copilului şi prin alte
atingeri nedorite cu tentă sexuală; alte acţiuni cu efect similar;
- violenţă psihologică reprezintă impunerea voinţei sau a controlului personal, provocare a
stărilor de tensiune şi de suferinţă psihică prin ofense, luare în derîdere, înjurare,
insultare, poreclire, şantajare, distrugere demonstrativă a obiectelor, prin ameninţări
verbale, prin afişare ostentativă a armelor sau prin lovire a animalelor domestice;
neglijare; implicare în viaţa personală; acte de gelozie; impunere a izolării prin detenţie,
inclusiv în locuinţa familială; izolare de familie, de comunitate, de prieteni; interzicere a
realizării profesionale, interzicere a frecventării instituţiei de învăţămînt; deposedare de
acte de identitate; privare intenţionată de acces la informaţie; alte acţiuni cu efect
similar;
- violenţă spirituală - subestimare sau diminuare a importanţei satisfacerii necesităţilor
moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor
de familie, prin interzicere, limitare, luare în derîdere sau pedepsire a accesului la valorile
culturale, etnice, lingvistice sau religioase; impunere a unui sistem de valori personal
inacceptabile; alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare;
- violenţă economică - privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de
existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate; abuz de
variate situaţii de superioritate pentru a sustrage bunurile persoanei; interzicere a
dreptului de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune; control inechitabil asupra
bunurilor şi resurselor comune; refuz de a susţine familia; impunere la munci grele şi
nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv a unui membru de familie minor; alte acţiuni cu
efect similar;

Subiecţi ai violenţei în familie sînt: agresorul şi victima care pot fi cetăţeni ai Republicii
Moldova, cetăţeni străini şi apatrizii care locuiesc pe teritoriul statului nostru.
Subiecţi ai violenţei în familie pot fi:

în condiţia conlocuirii - persoanele aflate în relaţii de căsătorie, de divorţ, de concubinaj, de

tutelă şi curatelă, rudele lor pe linie dreaptă sau colaterală, soţii rudelor, alte persoane întreţinute
de acestea;

în condiţia locuirii separate - persoanele aflate în relaţii de căsătorie, copiii lor, inclusiv cei
adoptivi, cei născuţi în afara căsătoriei, cei aflaţi sub tutelă sau curatelă, alte persoane aflate la
întreţinerea acestora.

3. Măsuri de protecţie aplicate copiilor victime ale violenţei în familie

93
Din moment ce a intervenit pe caz, avocatul ce reprezintă interesele copilului victimă a violenţei
în familie, poate alege două posibile strategii de caz:
- poate depune o plîngere la procuror prin care solicită pornirea urmăririi penale în temiul art.
2011 CP al RM cu privire la violenţa în familie.
- poate depune o cerere despre comiterea actelor de violenţă în familie:
a)la organul afacerilor interne;
b) în instanţă de judecată;
c) la organul de asistenţă socială şi de protecţie a familiei şi copilului;
d) la autoritatea administraţiei publice locale.

Pentru a obţine, în termeni cît mai restrînşi, o măsură de protecţie a copilului victimă a
violenţei în familie vă recomandăm ca cererea despre comiterea actelor de violenţă în familie şi
aplicare a măsurilor de protecţie să fie depusă direct în instanţa de judecată. Susţinem această
recomandare, înrucît instanţa de judecată va emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o
ordonanţă de protecţie, prin care poate oferi asistenţă victimei, aplicînd agresorului următoarele
măsuri:

o obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa

victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
o obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
o obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de
ea;
o interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
o obligarea, pînă la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe
care îi are în comun cu victima;
o obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de violenţă,
inclusiv cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse
sau deteriorate;
o limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
o obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă
o asemenea acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară
pentru reducerea violenţei sau dispariţia ei;
o stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
o interzicerea de a păstra şi purta armă.
o
Cererea aplicarea măsurilor de protecţie a victimei violenţei în familie prin care se solicită
emiterea unei ordonanţe de protecţie se depune la locul:

o de domiciliere al victimei;
o temporar de reşedinţă al victimei dacă aceasta a părăsit domiciliul pentru a
evita continuarea violenţei directe;
o de reşedinţă al agresorului;
o în care victima a căutat asistenţă;
o în care a avut loc actul de violenţă.

În cererea privind aplicarea măsurilor de protecţie se indică circumstanţele actului de violenţă,

intensitatea, durata, consecinţele suportate şi alte circumstanţe care indică necesitatea aplicării
măsurilor de protecţie.

94
Pentru depunerea în instanţa de judecată a cererii despre comiterea actelor de violenţă în familie
nu se plăteşte taxă de stat.

După primirea cererii, instanţa de judecată contactează imediat poliţia de sector de la locul aflării
agresorului şi solicită informarea acestuia despre procedura iniţiată.

Instanţa poate solicita organului de asistenţă socială sau poliţiei, după caz, prezentarea unui
raport de caracterizare a familiei vizate şi a agresorului.

Măsurile de protecţie prevăzute la art. 15 alin.(1) din Legea nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la
prevenirea şi combaterea violenţei în familie se aplică pe un termen de pînă la 3 luni. Aceste
măsuri pot fi retrase odată cu dispariţia pericolului care a condiţionat luarea acestor măsuri şi pot
fi prelungite în cazul unei cereri repetate sau al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa
de protecţie.

În calitate de avocat vă recomandăm să informaţi victimile adulte că aplicarea măsurilor de

protecţie nu împiedică iniţierea procedurii de divorţ, partajării averii comune, decăderii din
drepturile părinteşti, luării copilului fără decădere din drepturile părinteşti şi altor acţiuni
prevăzute de legislaţia în vigoare.

Considerăm util a informa victimile majore că dacă din cauza leziunilor corporale cauzate în
rezultatul actelor de violenţă copilul a fost nevoit să urmeze un tratament medical sau să
lipsească timp îndelungat de la şcoală, ori de la alte activităţi este în dreptl să pornească o acţiune
civilă pentru repararea prejudiciului material și moral cauzat prin actele de violenţă la adresa
sănătăţii și demnităţii.

De regulă, victimile violenţei în familie sunt femeile şi copiii. Fiind deziformate şi sugestionate
de agresorii care manifestă putere şi controlul asupra lor, acestea solicită retragerea măsurilor de
protecţie.

Legea nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie indică că
instanţa de judecată poate retrage măsurile de protecţie la cererea întemeiată a victimei. În cazul
victimelor copii şi persoane aflate în stare de neputinţă (ex. persoanele care sunt ţintuite la pat
sau persoanele în etate), examinarea de către instanţă a cazului este obligatorie.

La examinarea cererii de revocare a măsurilor de protecţie instanţa urmează să se asiure că

voinţa victimei este liber exprimată şi nu a fost supusă presiunilor din partea agresorului.

În cazul în care părintele care împreună cu copilul este victimă a violenţei în familie cere
retragerea măsurilor de protecţie vă recomandăm să solicitaţi de la organul de asistenţă socială şi
inspectorul de sector un raport complex pe cazul dat, pentru a vă convinge că pericolul de
revictimizare a copilului a dispărut. Dacă copilul a fost inclus într-un program de asistenţă
psihologică, recomandăm să solicitaţi şi opinia psihologului cu privire la starea psihologică a
copilului victimă, la integritatea psihică a copilului, oportunitatea şi riscurile comunicării
copilului cu agresorul, în contextul retragerii măsurilor de protecţie. Aceste înscrisuri vor deveni
utile avocatului la formarea strategii de caz şi la susţinerea poziţiei sale în instanţă.

95
Încheierea privind respingerea cererii de aplicare a măsurilor de protecţie şi încheierea privind
aplicarea ordonanţei de protecţie pot fi atacate cu recurs conform prevederilor codului de
procedură civilă.

Contestarea încheierii privind aplicarea ordonanţei de protecţie nu suspendă executarea

măsurilor aplicate.

a. Asigurarea respectării măsurilor de protecţie a copiilor victime ale violenţei în familie.

După emiterea ordonanţei de protecţie de către instanţa de judecată responsabilitatea de

informare a agresorului despre ordonanţa de protecţie şi de aplicare a acesteia revine
inspectorului de sector în conlucrare cu asistentul social din localitatea în care se află copilul
victim şi/sau Direcţie pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Şi supravegherea îndeplinirii
măsurilor de protecţie stabilite de instanţă ţine de competenţa organelor afacerilor interne,
organelor de asistenţă socială şi altor organe, după caz.

Dacă prin ordonanţa privind măsurile de protecţie instanţa a obligat pîrîtul ca pînă la soluţionarea
cazului să contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are în comun cu victim sau de a plăti
cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de violenţă, inclusiv cheltuielile medicale şi cele
de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate încheirea se remite spre executare
imediată executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de camera
teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul agresorului.

În practică se întîlnesc situaţii cînd ordonanţa de protecţie este comunicată tardiv organelor
responsabile de supraveghere a îndeplinirii măsurilor de protecţie. Pentru a asigura o protecţie
efectivă copilului victimă, după obţinerea ordonanţei de protecţie, vă recomandăm să depuneţi o
scrisoare la inspectoratul de poliţie şi la organelor de asistenţă socială prin care aduceţi la
cunoştinţă că ordonanţa.

Copilul victimă a violenţei în familie se află într-o situaţie de vicitmitate, ce determină apariţia
sindromului traumei. Prin actle de violenţă se poate afecta sănătatea psihologică a copilului,
generînd depresii, sentimentul de frica, anxietate, subestimare, somn dereglat, probleme cu
alimentatia, stari obsesiv compulsive, stres post traumatic, ideii suicidale, tentative suicidale,
suicide, nivel de agresivitate înalt. Aceste tulburări pot prejudicia în cel mai serios mod
integritatea psihică a copilului dar şi modul de interacţiune şi comunicare cu oamenii din jur.

Reişind din cele enunţate în calitate de avocat, vă recomandăm să solicitaţi organelor de asistenţă
socială să creeze condiţii facilitatorii care ar asigura accesul copilului victimă la servicii
specializate de asistenţă psihologică a copilului victimă. În cererea enunţată vă recomandăm să
indicaţi dacă au fost sau nu eliminaţi integral factorii de victimitate şi comportament victimal
(ex. agresorul a părăsit locuinţa în care se află vicitma şi măsurile de protecţie expuse în
ordonanţa de protecţie sunt respectate). În cazul în care factorii de victimitate şi comportamentul
vicitimal persistă solicitaţi ca autoritatea tutelară să examineze oportunitatea plasării copilului
împreună cu părintele vicitmizat într-un centru de plasament pentru victimile violenţei în familie.

96
Pentru a facilita identificarea unor servicii de asistenţă a victimilor violenţei în familie vă
prezentăm mai jos cîteva centre la care vă recomandăm să apelaţi pentru asistarea clienţilor.

Servicii adresate victimelor violenţei în familie:

- Centrul de Asistenţă Psiho-socială a Copilului şi Familiei "Amicul“, Chişinău,

- Centrul de asistență și protecție a victimelor și potențialelor victime ale TFU, Chișinău,
- Refugiul ”Casa Mărioarei”, Chişinău,
- Centrul Maternal “Pro Femina” pentru cuplul mamă-copil victime ale violenței în
familie, Hîncești,
- Centrul familial de criză “SOTIS” pentru victimele violenței în familie /traficului de
ființe umane, Bălți,
- Centrul de plasament temporar pentru copii în situație de risc “Drumul spre Casă”,
Bălți,
- Centrul Maternal „Încredere”, Cahul,
- Centrul Maternal „Pro Familia”, Căuşeni,
- Centrul Maternal „Ariadna”, Drochia,
- Telefonul de încredere 0 8008 8008, ONG La Strada
- În caz de nerespectare a ordonanţei de protecţie de către agresor vă recomandăm să
înştiinţaţi în scris inspectorul de sector şi procurorul, pentru a interveni conform
competenţei. Dacă agresorul refuză să părărsească locuinţa în care locuieşte împrună cu
victima vă recomandăm să solicitaţi evacuarea temporară a acestuia din casă. În acest
sens considerăm a fi util a face trimitere la hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor
Omului adoptată pe cauza B v Republica Moldova şi Mudric v. Republica Moldova.

4. Servicii de asistenţă şi reabilitare psihologică

Serviciul psihologic şcolar

Serviciul de Asistenţă Psihologică din instituţiile de învăţământ preuniversitar reprezintă

o structură organizaţională a sistemului de învăţământ din Republica Moldova, predestinată să
asigure prin activităţi complexe şi sistematice dezvoltarea psihică progresivă a copiilor,
dezvoltarea capacităţilor, abilităţilor şi aptitudinilor lor, realizarea posibilităţilor şi profilaxia
devierilor posibile.
Psihologul şcolar:
- acordă asistenţă psihologică primară copiilor din instituţie şi părinţilor acestora;
- oferă suport psihologic în cadrul inspecţiilor, plângerilor şi la solicitarea individuală;
- creează climatul psihologic favorabil pentru dezvoltarea copilului.
- acordă susţinere psihologică şi suport copiilor cu probleme de instruire, emoţionale,
comportamentale, cât şi părinţilor, cadrelor didactice.
- asigurară asistenţă psihologică copiilor din grupul de risc, după criteriile pedagogic şi
comportamental. Aprecierea situaţiei de risc se efectuează după criteriile: medical, social,
pedagogic, comportamental.
În scopul diminuării tulburărilor comportamentale, emoţionale şi problemelor dezvoltării psihice
la copii din grupul de risc (inclusiv copiii în conflict cu legea şi copii afflaţi sub vîrsta
răspunderii penale), psihologii şcolari implementează programe de susţinere psihologică a

97
copiilor în cauză. Programul prevede următoarele acţiuni realizate de psihologul şcolar în
colaborare cu managerul instituţiei, cadrele didactice, părinţii, după cum urmează:

- evidenţa şi înregistrarea elevilor din familiile social-vulnerabile în registrul de evidenţă a

elevilor din grupul de risc;
- asistarea la ore;
- consilierea psihologică a elevilor, părinţilor şi cadrelor didactice;
- psihodiagnoza (observare, testare, convorbire);
- organizarea grupurilor de dezvoltare şi remediere psihologică;
- activitatea de psihoprofilaxie a elevilor, părinţilor şi a cadrelor didactice, activitatea de
orientare şcolară şi profesională a elevilor;
- elaborarea raportului cu privire la activitatea de susţinere a elevilor din familiile social-
vulnerabile şi din familiile cu unul sau doi părinţi plecaţi peste hotare.

În calitate de avocat al copilului aveţi posibilitatea de a solicita psihologului şcolar următoarele

servicii:
- pregătirea copilului şi a reprezentantului legal pentru audierea în cadrul procedurilor
judiciare;
- efctuarea unei evaluării psihologice primare a copilului;
- includerea copilului într-un program de reabilitare şi asistenţă psihologică. În cazul în
care copilul este implicat într-un program de terapie individuală sau de grup, psihologul
şcolar poate elibera o confirmare în acest sens, pentru a putea fi prezentată în instanţa de
judecată.

Serviciu de asistenţă psihopedagogică

Serviciul de asistenţă psihopedagogică activează în fiecare raion şi în municipiu şi se creează,

prin decizia consiliului raional/ municipal, ca instituţie publică în subordinea direcţiei generale
raionale/municipale invăţămant, tineret şi sport, în scopul asigurării şi respectării drepturilor
copiilor la dezvoltare, educaţie, protecţie, (re) integrare şi socializare în comunitate.

Serviciul vizat activează în baza Regulamentului-cadru cu privire la organizarea şi funcţionarea

Serviciului raional/municipal de asistenţă psihopedagogică aprobat prin HG nr. 732 din
16.09.2013.

Serviciul îşi organizează activitatea şi funcţionează în baza principiilor:

- respectării interesului superior al copilului;

- nondiscriminării;
- intervenţiei timpurii;
- abordării intersectoriale şi multidisciplinare;
- acordării asistenţei calitative şi calificate;
- flexibilităţii;
- confidenţialităţii;
- cooperării şi parteneriatului.

Obiectivele de bază ale serviciului asistenţă psihopedagogică sunt:

- evaluarea complexă şi multidisciplinară a dezvoltării copiilor şi identificarea

- timpurie a necesităţilor specifice ale copiilor;
98
 - acordarea asistenţei psihopedagogice a copilului aflat în dificultate;
- elaborarea recomandărilor privind traseul educaţional şi serviciile de suport
- pentru copii;
- organizarea şi acordarea asistenţei metodologice în abordarea copiilor cu
- cerinţe educaţionale speciale.
-
În calitate de beneficiari ai serviciului de asistenţă psihopedagogică pot fi:

- copiii cu varste cuprinse intre 0 şi 18 ani, aflaţi in dificultate de dezvoltare, de învăţare

etc.;
- familiile copiilor vizaţi la lit. a);
- specialiştii care lucrează cu copiii aflaţi în dificultate: cadre didactice, cadre
- medicale, personal din domeniul asistenţei sociale etc.;
- instituţiile de învăţămant, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile medicale,
instituţiile de asistenţă socială etc.
Serviciul de asistenţă psihopedagogică ia în examinare şi acordă asistenţă cazurilor referite de
către instituţiile medicale, instituţiile de învăţămant, instituţiile de asistenţă socială, părinţii sau
reprezentanţii legali ai copilului. Serviciul de asistenţă psihopedagogică examinează şi acordă
asistenţă şi in cazul adresării personale a elevilor/ tinerilor cu varsta de peste 16 ani.

Serviciul de asistenţă psihopedagogică dezvoltă următoarele programe de asistenţă

specializată:

- servicii de logopedie – prevenirea şi corecţia tulburărilor de limbaj, dezvoltarea

vocabularului;
- consiliere psihologică individuală – psihocorecţie, imbunătăţirea imaginii de
- sine, a relaţiilor interpersonale, modalităţi de rezolvare a situaţiilor de conflict;
- prevenirea şi terapia tulburărilor de dezvoltare – formarea şi dezvoltarea abilităţilor
intelectual-cognitive, motrice, afective, motivaţionale;
- consiliere educaţională – sprijin in depăşirea dificultăţilor legate de realizarea
obiectivelor educaţionale;
- orientare şcolară, profesională şi socială – suport in valorificarea potenţialului uman
pentru armonizarea de sine, accesarea unui program de formare profesională şi integrarea
în societate;
- terapie ocupaţională (ergoterapie, artterapie, meloterapie) – sprijin in dezvoltarea
abilităţilor şi comportamentelor de adaptare ce permit satisfacerea nevoilor personale în
corelaţie cu cerinţele mediului;
- terapia prin joc – imbunătăţirea stărilor emoţionale, a comunicării şi a relaţionării prin
intermediul jocului;
- kinetoterapie – ameliorarea dezvoltării motorii şi realizarea maximă a potenţialului fizic
al copilului;
- consiliere socială – sprijin in dezvoltarea social-adaptativă şi inserţia socială.
În cadrul serviciului mai sunt organizate şi activităţi de sprijin, consiliere, educare pentru
persoanele care au în îngrijire copii: părinţi, reprezentanţi legali,

asistenţi parentali profesionişti, educatori.

În calitate de avocat vă recomandăm să solicitaţi la serviciul de asistenţă psihopedagogică

efectuarea unei evaluări psihologie primare, dacă consideraţi a fi utilă în procesul de apărare a
copilului în conflict cu legea.

99
Evaluarea complexă se realizează de Serviciu în baza unei cerereri scrise depuse de
reprezentantul legal al copilului ce nu a împlinit vârsta de 18 ani, solicitării instituţiei de
învăţămînt sau a autorităţii tutelare, dar şi la demersul scris al avocatului. Această evaluare se va
realiza inclusiv în cazul adresării personale a copiilor cu vîrsta de peste 16 ani.

Evaluarea psihologică complexă a copiilor, va include:

 stabilirea particularităţilor individuale ale copilului: emoţional, motor, cognitiv, verbal,

social etc., identificarea punctelor forte şi a necesităţilor speciale de dezvoltare a
copilului;
 determinarea formelor de incluziune (totală, parţială, ocazională) a copilului în
activităţile educaţionale la nivel de clasă şi instituţie;
 stabilirea formelor de adaptări: de mediu, de asistenţă psihopedagogică şi de evaluare;
 stabilirea cerinţelor educaţionale speciale, a măsurilor de intervenţie şi serviciilor de
suport pentru incluziunea educaţională.
Evaluarea psihopedagogică complexă este realizată de către psiholog, psihopedagog în cadrul
serviciului, cu participarea obligatorie a reprezentantului legal, în cazuri specifice aceasta se va
realiza în spaţii special amenajate.

În urma evaluării, Serviciul elaborează un raport de evaluare care conţine rezumatul fiecărui
tip de evaluare, cu formularea concluziilor şi recomandărilor corespunzătoare, precum şi
concluzia generală a măsurilor de intervenţie şi a serviciilor de suport pentru incluziunea
educaţională şi reeducarea acestuia în comunitate.

Copiii luaţi în evidenţa Serviciului sînt reevaluaţi cel puţin o dată pe an. În caz de necesitate,
Serviciul poate decide evaluarea/reevaluarea cu o altă periodicitate.

Rezultatele evaluării complexe se pot pune la dispoziţia instanţei pentru a forma o viziune de
ansamblu cu privire la comportamentul minorului şi posibilităţile de reeducare în comunitate.

Servicii sociale

Instituţiile de asistenţă socială asigură protecţie, îngrijire, activităţi de recuperare şi

reintegrare socială pentru copii, persoane cu dizabilităţi, persoane varstnice şi alte categorii de
persoane, în funcţie de nevoile speciale.

În caliate de avocat al copilului în conflict cu legea ne interează structura şi atribuţiile

autorităţii tutelare.

Din perspectiva asitenţei sociale copiii în conflict cu legea se includ în categoria copiilor
aflaţi în situaţie de risc. Se consideră a fi copil aflat în situaţie de risc, copilul în privinţa căruia,
ca urmare a evaluării, se constată una sau mai multe din situaţii enunţate:

 copiii sînt supuşi violenţei;

 copiii sînt neglijaţi;
 copiii practică vagabondajul, cerşitul, prostituţia;
 copiii sînt lipsiţi de îngrijire şi supraveghere din partea părinţilor din cauza absenţei
acestora de la domiciliu din motive necunoscute;
 părinţii copiilor au decedat;
 copiii trăiesc în stradă, au fugit ori au fost alungaţi de acasă;
100
  părinţii copiilor refuză să-şi exercite obligaţiile părinteşti privind creşterea şi
îngrijirea copilului;
 copiii au fost abandonaţi de părinţi;
 părinţii copiilor au fost declaraţi ca fiind incapabili printr-o hotărîre judecătorească.
Conform prevederilor legii nr. 140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor
aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi 1 , în vigoare de la 01.01.2014
sarcinile autorităţii tutelare locale sunt puse în seama primarilor de sate (comune) şi de oraşe. În
contextual legii enunţate autoritate tutelară teritorială este reprezentată de secţiile/direcţiile
asistenţă socială şi protecţie a familiei/Direcţia municipală pentru protecţia copilului Chişinău. În
municipiile Bălţi şi Chişinău autorităţile tutelare teritoriale exercită şi atribuţiile de autoritate
tutelară locală, cu excepţia unităţilor administrativ-teritoriale autonome din componenţa acestora,
în cadrul cărora atribuţiile de autoritate tutelară locală sînt exercitate de primarii unităţilor
administrativ-teritoriale respective.

Reişind din cele indicate mai sus putem concluziona că copiii în conflict cu legea sunt
copii în situaţie de risc, care urmează a fi asistaţi de către autoritatea tutelară, fapt pentru care am
considerat a fi util să prezentăm atribuţii autorităţii tutelare locale şi teritoriale.

Autoritatea tutelară locală are următoarele atribuţii:

a) părinţi; asigură recepţionarea şi înregistrarea sesizărilor privind încălcarea drepturilor

copilului, se autosesizează în cazul identificării unor copii aflaţi în situaţie de risc;
b) coordonează examinarea sesizărilor privind încălcarea drepturilor copilului;
c) în limita atribuţiilor sale şi în cooperare cu autoritatea tutelară teritorială, întreprinde acţiunile
necesare pentru prevenirea separării copilului de mediul familial sau pentru (re)integrarea
copilului în familie;
d) asigură evaluarea familiilor cu copii aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi;
e) asigură luarea copilului de la părinţi sau de la persoanele în grija cărora se află acesta în cazul
existenţei unui pericol iminent pentru viaţa sau sănătatea lui;
f) asigură plasamentul de urgenţă al copiilor separaţi de parinti.
g) asigură instituirea tutelei/curatelei asupra copiilor ai căror părinţi sînt plecaţi peste hotare;
h) asigură luarea şi scoaterea de la evidenţă a familiilor cu copii aflaţi în situaţie de risc şi a
copiilor separaţi de părinţi;
i) participă la procedura de luare a copilului de la părinţi;
j) eliberează şi transmite autorităţii tutelare teritoriale avize privind plasamentul planificat al
copiilor;
k) cooperează, la nivel local, cu instituţiile, structurile şi serviciile cu atribuţii în domeniul
protecţiei copilului;
l) coordonează procesul de monitorizare a situaţiei familiilor cu copii aflaţi în situaţie de risc şi
a copiilor separaţi de părinţi;
m) coordonează procesul de analiză a situaţiei la nivel local privind protecţia copiilor aflaţi în
situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi;
n) planifică şi decide realizarea măsurilor de informare a populaţiei privind drepturile copilului;
o) în limita atribuţiilor sale, întreprinde măsurile necesare pentru respectarea drepturilor
patrimoniale ale copiilor rămaşi fără ocrotire părintească;
p) colaborează cu autorităţile tutelare teritoriale şi centrale în vederea protecţiei copiilor aflaţi în
situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, inclusiv prin informarea reciprocă pe
probleme de interes comun.

1 http://lex.justice.md/md/348972/
101
 Autoritatea tutelară locală îşi exercită atribuţiile direct sau prin intermediul specialistului
pentru protecţia drepturilor copilului angajat în cadrul primăriei.

a) Autoritatea tutelară teritorială are următoarele atribuţii:

recepţionează, înregistrează şi transmite, conform competenţei, sesizările privind
încălcarea drepturilor copilului;
b) în limita atribuţiilor, acordă sprijin autorităţilor tutelare locale în procesul de
identificare, evaluare şi asistenţă a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor
separaţi de părinţi şi participă la acest proces în caz de necesitate;
c) întreprinde, în colaborare cu autoritatea tutelară locală, acţiunile necesare privind
prevenirea separării copilului de mediul familial sau privind (re)integrarea lui în
familie;
d) asigură plasamentul planificat al copiilor separaţi de părinţi;
e) asigură stabilirea/retragerea statutului de copil rămas temporar fără ocrotire
părintească sau de copil rămas fără ocrotire părintească;
f) asigură stabilirea statutului de copil adoptabil;
g) ţine evidenţa copiilor rămaşi temporar fără ocrotire părintească şi a copiilor
rămaşi fără ocrotire părintească aflaţi în plasament planificat,
recepţionează/sistematizează datele privind copiii aflaţi în evidenţa autorităţilor
tutelare locale;
h) asigură reprezentarea intereselor şi a drepturilor copiilor în instanţa de judecată;
i) asigură, la nivel teritorial, cooperarea dintre instituţiile, structurile şi serviciile cu
atribuţii în domeniul protecţiei copilului;
j) determină necesităţile de formare profesională a specialiştilor implicaţi în
protecţia copilului în domeniul respectării drepturilor copilului;
k) efectuează analiza datelor privind situaţia copiilor din unitatea administrativ-
teritorială respectivă şi prezintă propuneri consiliului raional/ municipal privind
instituirea sau dezvoltarea serviciilor sociale în conformitate cu necesităţile
identificate;
l) întreprinde măsuri de informare a populaţiei privind drepturile copilului;
m) colaborează cu autorităţile tutelare locale, teritoriale şi centrale în vederea
protecţiei copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, inclusiv
prin informarea reciprocă pe probleme de interes comun.

CONCLUZII

Cadrul juridic naţional nu conţine o legea specială ce ar reglementa condiţiile de

prevenire a delicvenţei juvenile, de asistare a copiilor aflaţi în conflict cu legea, inclusiv a
copiilor aflaţi sub vârsta minima a răspunderii penale. La fel, în dreptul intern nu este prezent
nici un mecanism de referire a copiilor în conflict cu legea de la organele de drept către serviciile
de asistenţă socială şi psihologică publice sau private. În situaţia descrisă, reglementări
fragmentare ce vizează şi situaţia copiilor în conflict cu legea se conţin în Codul Familiei, Codul
Civil, Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă şi alte legi speciale ce abordează
situaţia juridică a copilului.
În acest sens, fără a avea pretenţia exhaustivităţii, ne propunem să prezentăm succint
prevederile Legii privind drepturile copilului şi a Legii nr. 140 din 14.06.2013 cu privire la
protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi.

102
 Legea nr. 338 din 15.12.2004 privind drepturile copilului2 stabileşte statutul juridic al
copilului ca subiect independent, prevede asigurarea sănătăţii fizice şi spirituale a copilului,
formarea conştiinţei lui civice pe baza valorilor naţionale şi general-umane, acordarea unei griji
deosebite şi protecţii sociale copiilor lipsiţi temporar sau permanent de anturajul familiei sau care
se află în alte condiţii nefavorabile sau extreme.

Legea privind drepturile copilului stipulează că, toţi copiii sunt egali în drepturi fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, sex, limbă, religie, convingeri, avere sau origine
socială şi declară ocrotirea de către stat şi societate a copilului şi familiei şi drept preocupare
politică, socială şi economică de prim ordin. Această lege prevede asigurarea sănătăţii fizice şi
spirituale a copilului, acordarea unei griji deosebite şi protecţii sociale copiilor lipsiţi temporar
sau permanent de anturajul familiei sau care se află în alte condiţii nefavorabile sau extreme.
Statul garantează fiecărui copil dreptul la un nivel de viaţă adecvat dezvoltării sale fizice,
intelectuale, spirituale şi sociale. Statul întreprinde acţiuni în vederea acordării de ajutor
părinţilor, precum şi altor persoane responsabile de educaţia şi dezvoltarea copiilor.

Legii nr. 140 din 14.06.2013 cu privire la protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie
de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, 3 stabileşte procedurile de identificare, evaluare,
asistenţă, referire, monitorizare şi evidenţă a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi
de părinţi, precum şi autorităţile şi structurile responsabile de aplicarea procedurilor respective.
În acest act normativ se mai regăsesc principiile protecţiei copilului aflat în situaţie de risc şi a
copilului separate de părinţi, cadrul general de activitate al autorităţilor tutelare, mecanismul de
cooperare dintre autorităţi în vederea protecţie copilului şi răspunderea acestora pentru neglijarea
copiilor aflaţi în situaţii de risc.

BIBLIOGRAFIE:

I. Acte normative:
1. Convenţia cu privire la Drepturile Copilului. Aprobată prin Rezoluţia Adunării Generale
a ONU nr. 44/25 din 29.11.1989.//Tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte. Vol.I- Chişinău, 1998.
2. Constituţia Republicii Moldova: Legea Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: MO al
RM, 1994, nr.1. În vigoare din 27 august 1994.
3. Codul penal: Legea Republicii Moldova nr. 985- XV din 18 aprilie 2002. În: MO al
RM, 2002, nr. 128-129. În vigoare din 12 iunie 2003.
4. Codul de procedură penală: Legea Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003.
În: MO al RM, 2003, nr. 104-110. În vigoare din 12 iunie 2003.
II. Monografii:

2 Monitorul Oficial al R.M. nr. 13/127 din 02.03.1995;

3 Monitorul Oficial al R.M. nr. 167-172/534 din 02.08.2013;
103
1. Atasiei I., Ivănuşcă N., Luca S., Luca C., Măgurianu L., Mighiu C., Muntean D., Stoienel A.,
Justiţia pentru minori in interesul superior al copilului. Practici de lucru cu copilul victimă.
Asociaţia Magistraţilor Iaşi, Organizaţia Salvaţi Copiii - Filiala Iaşi, Iaşi, 2008;
2. Bolocan- Holban Augustina, Moloşag Natalia, Doronceanu Olesea, Mihailov-Moraru
Veronica, Gribincea Vladislav, Apărarea victimelor torturii, relelor tratamente sau ale
tratamentului degradant, Îndrumar pentru avocaţi, Chişinău 2013.
3. Buneci P, Butoi I.T., Martorul pe terenul Justiţiei – perspectiva procesual penală şi
psihologică, Editura Pinguin Book, 2004.
4. Buş I., Miclea M., David D., Opre A., Psihologie judiciară. Curs postuniversitar,
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei,
2004-2005.
5. Butoi T., Voinea D., Butoi A., Prodan M.C., Iftene V., Zărnescu C., Butoi , Nicolae L.G.,
Victimologie, Curs Universitar – perspectiva psihologiei victimale asupra cuplului penal
victimă – agresor, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004.
6. Botos I., Acordul de voinţă al părţilor la împăcare. Bucureşti: Editura All Beck, 2006.
7. Catana T., Filat C., Audierea copilului – victimă a abuzului în procesul penal., Studiu apărut
în cadrul proiectului „Copilările fără violenţă – spre un sistem mai bun de protecţie a
copilului în Europa de Est” cu suportul Nodoby Children Foundation (Polonia) şi OAK
Foundation. Chişinău: Centrul Naţional de prevenire a abuzului faţă de copii, 2007.
8. Ciaglic T., Rotari O., Medierea în cauze penale: noţiune şi caracteristici de ordin general
trecute prin prisma legii autohtone şi române. În: Revista de studii şi cercetări juridice, 2008,
nr.3, p. 13.
9. Ciobanu V., Rotaru V., Zaharia V., Dolea I., Justiţia juvenilă. Instituţia probaţiunii în
sistemul de drept al Republicii Moldova. Medierea penală. Chişinău: Cartea XI, 2009.
10. Canţer Oleg, Audierea martorului. Îndrumar pentru avocaţi. Chişinău 2013.
11. Dublea A., Ştefăroi N., Luca S., Moisescu R., Luca C., Mursa L., Vlad M., Puşcaşu D.,
Practici instituţionale in instrumentarea cauzelor cu minori, Asociaţia Alternative Sociale,
Iaşi, 2005.
12. Dolea I., Drepturile persoanei în probatoriul penal. Conceptul promovării şi elementului
privat. Chişinău: Cartea juridică, 2009.
13. Dolea I., Zaharia V., Ţurcan A., Identificarea şi protecţia copiilor vulnerabili sub vârsta
răspunderii penale sau a celor în conflict cu legea penală, ed. Cartea juridică, Chişinău,
2013.
14. Dolea I., Roman D., Sedleţchi I.,Vizdoagă T., Rotaru V., Cerbu A.,Ursu S., Drept procesual
penal, Ediţia a III-a revizuită şi completată, Chişinău: Cartea juridică, 2009.

Tema: Conceptul de abuz şi maltratarea asupra copiilor.

Maltratarea copilului este orice rănire cu intenţie a unui copil

Încă din 1960, când a fost pentru prima oară identificat ca o problemă socială “modernă”, s-a
scris foarte mult. In Anglia, Societatea Naţională pentru Prevenirea Cruzimilor asupra
copiilor a produs încă de la sfârşitul anilor 60 multă literatură pe baza statisticilor de incidenţă
104
din registrele cazurilor de risc şi metode de lucru cu familiile care au săvârşit abuzuri asupra
copiilor.
Termenul de “abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima oară deKempe, în 1962, pentru
a descrie “copilul bătut“. Conceptul a fost extins în mod constant. În anii care au urmat, a ajuns
să fie folosit pentru toate formele de rele tratamente, nu doar pentru abuzul fizic, dar şi pentru
formele de neglijare şi abuz emoţional şi sexual.
Între anii 1965 şi 1985, literatura care analiza abuzurile asupra copilului s-a dezvoltat enorm, mai
întâi în America şi apoi şi în Anglia. Schimbarea denumirilor de la copilul bătut la răniri
neaccidentale, până la abuzurile actuale asupra copiilor, sugerează că descoperirile de mâine vor
face ca definiţiile de astăzi să fie necorespunzătoare. De exemplu, conceptul de abuz sexual a
fost puţin menţionat pâna târziu, în anii 70, dar acum constituie o preocupare majoră.

Problema abuzului asupra copilului este acum de interes internaţional. În 1976, s-a fondat
Societatea Internaţională pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor şi a
Neglijării acestora, urmată în 1978 de Asociaţia Britanică pentru Studiul şi Prevenirea
Neglijării şi Abuzului asupra Copiilor. Conferinţele internaţionale atrag acum sute de auditori
şi aproape tot atâtea studii şi documente legate de acest fenomen.

A. W. Franklin, unul din iniţiatorii acestei preocupări, afirma în 1983 că “În ultimul deceniu,
am văzut problema copiilor maltrataţi fizic, deschisă să includă şi maltratările emoţionale,
neglijentele, abuzul sexual asupra copiilor, exploatarea sexuală sau prostituţia, pornografia,
copiii siliţi să muncească şi manipularea instituţionalizată a copiilor”. Tot el sugerează că cei
care lucrează în acest domeniu ar trebui să conlucreze cu organisme internaţionale, cum ar
fiOrganizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională a Sănătăţii, UNICEF,
Liga Împotriva Sclaviei. Mulţi autori interesaţi de această problemă şi-au pus întrebarea: de ce
opinia publică nu s-a preocupat înainte de abuzul asupra copiilor. David Gil a încercat să dea un
răspuns acestei întrebări. Ca prim motiv a identificat
MALTRATAREA

Situatia actuala in Moldova amploarea fenomenului.

Datele oferite de catre Institutul pentru Cercetarea si Prevenirea Criminalitatii la nivelul anului
2012-2013 indica urmatoarea situatie: 379 de cazuri, dintre care:
- 293 de cazuri de vatamare corporala;
- 4 cazuri de lovituri cauzatoare de moarte;
- 18 cazuri de rele tratamente aplicate minorilor;
- 33 cazuri de tentativa de omor;
- 31 cazuri de omor.
Studiul "Stim sa ne crestem copiii?', realizat de Salvati Copiii in 2003, evidentiaza faptul ca:
- Abuzul psihologic pare sa fie mai raspandit decat cel fizic si este un lucru aproape obisnuit, atat
in familie, cat si la scoala sau in grupul de prieteni;
- Cearta, insultele, amenintarile, interdictia asupra unor lucruri care le fac copiilor placere sunt
cele mai frecvente abuzuri in toate mediile analizate;
- Abuzul fizic, chiar daca a fost mai putin recunoscut, nu inseamna ca in mod real are o incidenta
mult mai scazuta. Cercetarea a reflectat faptul ca abuzul fizic este perceput ca o metoda "normala
de educare', acceptata si asimilata in egala masura de parinti si de copii.

1. Definirea conceptelor

105
Este necesar sa clarificam conceptul de maltratare in raport cu cel de abuz, deoarece acestea sunt
folosite adesea pentru a descrie aceeasi realitate.

Termenul de abuz asupra copilului a fost pentru prima oara folosit pentru a descrie "copilul
batut" (Killen, 1997:25 apudKempe et al, 1962). Conceptul a fost extins, astfel ca astazi el este
folosit pentru toate formele de maltratare. Conceptul "maltratare"este utilizat azi pentru a defini
toate formele de maltratare, nu doar abuzul fizic.

Definirea abuzului, desi poate avea ca punct de plecare una dintre multiplele si variatele
conceptii teoretice (medicala, intergenerationala, a terapiei familiale, feminista, ecologica etc.),
contine un segment comun tuturor acestora, si anume intelegerea abuzului impotriva copilului ca
fiind "cauzarea intetionata a unei vatamari" (Roth, 2000:107)

O alta definitie propusa (Holt Romania, 2002:283) este cea care descrie abuzul asupra unui copil
ca fiind "orice act savarsit de un adult, care dauneaza dezvoltarii acestuia, care este distructiv
fizic sau emotional pentru el."

Perspectiva legislativa defineste abuzul ca fiind:"(.)vatamarea fizica sau psihica, abuzul sexual
sau exploatarea, neglijarea sau maltratarea unui copil de catre o persoana responsabila pentru
ocrotirea copilului, in anumite circumstante care indica vatamarea sau amenintarea sanatatii si
bunastarii copilului; termenul de "persoana responsabila pentru ingrijirea copilului" include orice
angajat al unei institutii de ocrotire si orice persoana angajata pentru a oferi servicii de ocrotire a
copilului in afara familiei"(Child Abuse Prevention and Treatment Act,1974)

2. Tipuri de maltratare

In literatura de specialitate, exista o diferentiere uzuala intre 4 tipuri de maltratare (dupa Killen,
1997):

Copii neglijati
Copii expusi abuzului emotional
Copii expusi abuzului fizic
Copii expusi abuzului sexual

2.1. Copiii neglijati

Neglijarea emotionala este definita ca "slaba abilitate a parintilor de a se angaja pozitiv

emotional in cresterea copilului" (Killen, 1997:30).

Semnele neglijarii sunt multiple, regasindu-se atat in plan fizic: foame permanenta,
imbracaminte inadecvata/nepotrivita, igiena precara, boli netratate, expunere la pericole, lipsa
supravegherii, cat si in plan comportamental: oboseala, relatii de prietenie minime, stima de sine
scazuta, furt sau cersit din necesitate.

Neglijarea nu are efecte doar in plan emotional, ci si in planul dezvoltarii fizice, cum ar fi
efectele determinate de o hranire inadecvata sau un tratament medical intarziat sau
nesupravegheat.

Uneori, parintii incapabili sa se angajeze intr-o relatie emotionala adecvatacu propriul copil,
incearca sa compenseze aceasta prin satisfacerea nevoilor materiale intr-un mod exagerat.
106
Se considera ca lipsa acestei disponibilitati emotionale reprezinta baza abuzului emotional.

O forma intermediara a neglijarii copilului, care implica intentionalitate si actiune din partea
parintelui este abandonul copilului. Acesta poate imbraca doua forme:

1. Abandonul in fapt - apare in cazurile in care persoana care este responsabila de ocrotirea
copilului nu isi indeplineste aceasta responsabilitate, parasind copilul in spatii publice, institutii
publice sau in grija unor persoane private. In Romania, definirea in termeni legislativi a acestei
forme de abandon, conform legii 47/1993, se refera la omisiunea de a lua contact cu copilul pe o
perioada mai mare de 6 luni, atunci cand el se afla intr-o forma de ocrotire;

2. Abandonul emotional - apare atunci cand copilul nu beneficiaza de ocrotire parentala,

apartinand doar fizic parintilor sau ocrotitorilor legali;

Aceasta forma de abandon este mai greu de identificat, dar constituie, prin impactul pe care il are
asupra dezvoltarii copilului, un element care ar trebui sa fie cuprins in strategiile de protectie a
copilului;

Un exemplu de neglijare comunitara si institutionala il constituie fenomenul "copiii strazii".

"Copiii strazii"pot fi inclusi in categoria copiilor abandonati, a copiilor lipsiti de adapost,

neglijati, si in acelasi timp a copiilor abuzati.

2.2. Copiii expusi abuzului emotional

Este forma de abuz cea mai dificil de definit, fiindca uneori semnele sale sunt putin "palpabile".
Dupa Killen (1997) el se defineste ca acea atitudine sau actiune cronica a parintilor sau a altor
persoane ingrijitoare care dauneaza la, sau impiedica dezvoltarea unei imagini de sine pozitive
a copilului.

Abuzul emotional poate cuprinde atitudini ca inocularea in mintea copilului a ideii ca este fara
valoare, imposibil de iubit, sau valoros numai daca implineste asteptarile unei alte persoane,
inducerea sentimentului ca se afla in pericol, etc.

In categoria abuzurilor emotionale sunt incluse si exploatarea si coruperea copiilor.

Pentru copiii cu dizabilitati se considera abuz emotional supraprotejarea lor sau esecul in a le
intelege limitele, ceea cear putea duce la formularea unor asteptari nerealiste.

Pe baza tipului de situatie la care copilul a fost expus, se poate realiza o categorizare a diferitelor
forme de abuz emotional (dupa Killen, 1997):

1. Un tip de abuz este legat de copiii care sunt perceput iin mod negativ de catre parintii
lor, uneori chiar de la nastere, fiind expusi la diferite grade de rejectare, de la ignorare,
ridiculizare, pana la respingere.

Aceasta forma de abuz este deseori legata de abuzul fizic. In fapt, Clausen si Crittenden (1991)
au afirmat ca abuzul emotional a fost prezent in aproape toate cazurile de abuz fizic, cauzand
cele mai drastice efecte asupra dezvoltarii copilului.

2. "Sindromul Cenusaresei"

107
In acest caz, copilul nu este expus numai abuzului parintilor, ci si celui al fratilor. Ceilalti frati,
marcati deja de anxietate si nesiguranta datorita atitudinii parintilor, aleg ca solutie alianta cu
parintii, pe care ii percep puternici si periculosi. Ei isi definesc sora/fratele ca fiind vinovati de
tot ceea ce este rau in familie.

3. Terorizarea copilului prin amenintari cu pedeapsa, parasirea sau alungarea.Aceste

amenintari (Bowdeby, 1973) sunt probabil mai daunatoare decat adevarata separare.

In cazul abuzului emotional, diferit de cel fizic, cel abuzat nu este intotdeauna constient de faptul
ca a fost abuzat, dupa cum nici cel care abuzeaza nu este in mod necesar constient de abuzul sau.

4. Un alt grup de copii care sunt expusi abuzului emotional sunt cei ai caror parinti sunt violenti
unii cu altii. Posibilitatile acestor copii de a se identifica cu cadrul familial sunt limitate, atat in
ceea ce priveste identificarea cu parintele care abuzeaza, dar si cu cel care este abuzat, ceea ce va
genera ulterior probleme legate de constientizarea propriei valori si a identitatii sexuale.

5. Copii ai caror parinti consuma droguri sau alte substante (alcool)

In acest caz, copilul observa ca adultii sunt centrati pe propriile lor probleme si nevoi, in timp ce
ale lor sunt neglijate. Astfel, copilul va fi expus la anxietate si situatii neprevazute, pe care nu le
poate intelege. In cazul in care adictia dureaza de mult timp, familiile sunt fie izolate, fie au o
retea sociala dezorganizata, la acestea fiind asociati si alti factori cum sunt: probleme financiare,
probleme de cazare si probleme financiare sau de coabitare.

La fel ca si in cazul abuzului fizic si al celorlalte forme de abuz emotional, copilul traieste
sentimentul vinovatiei pentru ceea ce se intampla, cum ar fi situatiile in care gandeste: "Daca as
fi fost suficient de cuminte, mama nu ar fi baut".

Consumatorii de droguri folosesc adesea negarea si proiectia ca sistem de aparare, negand,

minimalizand si rationalizand abuzul pe care-l savarsesc, ceea ce va conduce la dereglarea
abilitatii de intelegere si orientare a copilului si va aduce dificultati in procesul de dezvoltare a
perceptiei acestuia.

Copiii consumatorilor de substante sunt maltratati deja de la nivelul vietii intrauterine: acest
lucru este valabil si in cazul consumatorilor de alcool, in acest sens fiind introdus diagnosticul
sindromului de alcoolemie fetala (SAF). Acesta ilustreaza deficientele innascute ce pot aparea:
fizionomie specifica (nas scurt si curbat in sus, cu radacina plata; barbie mica, urechi cu forma
atipica), malformatii ale inimii, ale sistemului urinar si genital sau ale pielii, oaselor sau
muschilor.

De asemenea, s-a observat ca retardarea mentala este cea mai serioasa consecinta
a influentei alcoolului asupra fatului.

6. Copii ai caror parinti divorteaza fara a fi capabili sa realizeze cresterea copilului

Plasarea copilului in mijlocul unui conflict in care parintii se acuza intre ei, iar copilul poate fi
fortat sa ia partea unuia dintre ei, poate genera anxietate si sentimente confuze. Uneori aceasta
furie sau deprimare a copilului nu sunt exprimate direct, copilul devenind deprimat si/sau dificil.
El va trece printr-un proces care ii va afecta legaturile cu ceilalti in mod negativ timp de multi
ani.

7. "Münchausen prin intermediar"

108
Acest sindrom de maltratare poate fi descris atat prin abuz fizic, cat si prin abuz emotional
(Killen, 1997:29 apudRosenberg, 1987 si Meadow, 1987, 1977,1990). In acest caz, parintii
"fabrica"o boala de care pretind ca sufera copilul, fabricand simptomele ei si adesea chiar un
istoric al bolii. Ei dobandesc cunostiinte vaste despre despre simptomele acestei boli si descriu
starea copilului foarte convingator. Ca urmare acel copil va fi supus unor investigatii si
tratamente foarte amanuntite si dureroase, ceea ce imbraca aspectul abuzului fizic, cu singura
diferenta ca el nu va fi exercitat de catre parinti, ci de catre personalul medical. Sindromul
cuprinde atitudini si actiuni ale parintilor care merg de la preocuparea si ingrijorarea in legatura
cu sanatatea copilului, pana la fabricarea bolii, modificarea rezultatelor de laborator, inducerea
activa la copil a simptomelor bolii.

8. Esecul non-organic de dezvoltare (ENOD) este intalnit la copiii care primesc o ingrijire fizica
adecvata, dar sunt neglijati din punct de vedere emotional. Ayoub si Miller (1985) au propus
urmatoarea definitie a ENOD (in Killen, 1997):

"Esecul de dezvoltare datorat mediului (EDM) nu poate primi un diagnostic organic. Etiologia
sa este centrata pe omiterea sau dereglarea unor aspecte din cadrul relatiei parinte-copil.
Problemele existente in cadrul diadei pot varia de la o simpla lipsa de cunostinte sau deprinderi
pana la complicate patternuri de atasament, care se pot traduce in patternuri de hranire gresite
fata de satisfacerea nevoii de hrana."

Nu este clarificat in totalitate mecanismul care provoaca retardul de crestere in greutate, dar este
clar ca aparitia ENOD releva faptul ca parintii sunt incapabili sa-si ingrijeasca copilul, situatie
care imbraca multe fatete. Vorbim de aparitia ENOD in conditiile in care copilul are parinti
incompetenti sau nesiguri cu privire la rolul lor, dar si in conditiile in care comportamentul
parintilor este unul de rejectare a copilului.

Perpetuarea in timp a ENOD conduce la afectarea iremediabila a dezvoltarii copilului, putand

provoca chiar moartea acestuia.

Mai multi autori considera ca ENOD predispune la abuzul fizic.

La nivelul efectelor in plan comportamental, copiii supusi abuzului emotional pot prezenta
urmatorul tablou: sugerea degetului; frica de nou/schimbare; dorinta cronica de a fugi de acasa;
relatii defectuoase cu copiii de aceeasi varsta.

2.3. Copiii abuzati fizic

Aceasta categorie include copiii care au fost raniti in mod deliberat, precum si pe cei care s-au
ranit in urma insuficientei supravegheri.
Mai poate include evenimente ca otravirea, sufocarea, innecarea sau neglijarea de catre persoana
care ingrijeste copilul a unor norme care pot deteriora sanatatea acestuia.
Pentru copiii cu dizabilitati se considera situatie de abuz fizic si aceea in care copilul infirm este
inchis intr-o camera sau i se administreaza incorect medicatia necesara.
Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt:
· Taieturi, zgarieturi
· Muscaturi sau urme de curea
· Rani in locuri neobisnuite (exemplu: dupa ureche, in zona arcadelor)
· Arsuri (in special de la tigari sau incalzitoare, fier de calcat)
· Rani netratate
· Fracturi ale mainilor/picioarelor

109
Anumite vatamari nu au in mod necesar semne exterioare, cum ar fi de exemplu loviturile la cap
facute unui copil mic, sau scuturaturile care au efecte extrem de grave la nivel cerebral.
Efectele la nivel psihic si comportamental pe care le induce abuzul fizic asupra copilului se
inscriu printre urmatoarele:
· Tendinte de automutilare
· Dorinta cronica de a fugi de acasa
· Agresivitate sau retinere
· Teama de a se intoarce acasa
· Teama nejustificata in fata adultilor
· Insomnie insotita de teama
Copiii expusi abuzului sexual

Abuzul sexual asupra copiilor poate fi savarsit de parinti, bunici sau alte rude apropiate, precum
si de catre adulti "de incredere" (exemplu:prietenul mamei), profesorul, vecinul sau persoana
care ingrijeste copilul.

Abuzul sexual cuprinde (Killen, 1997) un spectru larg de activitati, de la vizionarea impreuna cu
copilul a filmelor sau revistelor porno, pana la privirea adultului in timpul masturbarii, sau
practicarea unor jocuri cu tenta sexuala, ca pipairea si apoi masturbarea sau intromisiunea orala,
anala sau genitala.

Copilul este stimulat sau obligat sa se angajeze in relatia abuziva, prin recompense si/sau
amenintari. Activitatea sexuala este prezentata ca ceva "special", la care copilul are sansa sa
participe, trebuind deci sa se considere norocos. Copilul nu are capacitatea de a intelege ce se
intampla, constientizand ca ceva nu este in regula doar cand i se cere sa pastreze "secretul
jocului".

Abuzul sexual din cadrul familiei sau retelei familiale se intampla rar sa fie violent, de cele mai
multe ori, persoana abuzatoare stabilind relatii pozitive atat cu parintii, cat si cu copilul.
Persoanele pedofile sunt rar violente, ele proiectand in general o atitudine protectoare si
senzuala. Abuzul este traumatizant din punct de vedere emotional prin faptul ca tacerea copilului
este adesea asigurata prin corupere, si in acelasi timp, copilul va fi facut sa se simta vinovat si
responsabil de ceea ce se intampla.

In anumite cazuri, abuzatorul poate sa dezvolte un comportament de constrangere.

Situatiile in care se poate depista un abuz sexual sunt variate, incepand cu semnalarea de
usturime, sangerare in zona genitala sau anala, lenjerie intima patata, dureri de stomac sau cap,

110
durere la urinare, dificultate la mers sau pozitia sezanda, rani pe interiorul coapselor sau fese,
anorexie/bulimie.

Copiii care au fost abuzati sexual pot prezenta stari depresive cronice si un limbaj nepotrivit, sau
cunostinte sexuale ridicate pentru grupa de varsta din care fac parte. Ei pot sa prezinte
comportament sexual timpuriu, de initiere a avansurilor sexuale fata de adulti sau copii, precum
si o stima de sine scazuta. Manifesta teama de intuneric si teama de a fi abordat de cineva, iar in
anumite cazuri uzeaza de droguri sau alte medicamente in cantitati foarte mari.

3. Modelul de interventie in cazul abuzurilor

Ideea de la care se porneste este aceea ca maltratarea este rezultatul interactiunii dintre factorii
de stress exteriori si factorii maritali sau familiali si al caracteristicilor individuale ale ambilor
parinti si ale copilului.

Atunci cand cazurile par mai grave si mai greu de rezolvat, maltratarea pare a fi inradacinata in
personalitatea parintilor si in mediul familial de provenienta.

Pentru a construi un model adecvat de interventie este necesara o evaluare adecvata, si anume
una holistica, care sa includa atat evaluarea psiho-sociala a situatiei familiei, dar si a copilului si
parintilor.

In ceea ce priveste modelul propriu-zis de intervetie, acesta trebuie sa intruneasca doua calitati:

- sa fie holistic-sa fie un model de interactiune in cadrul caruia copilul, interactiunea dintre
parinte si copil pe de o parte, si factorii interni si externi care ii afecteaza sunt centrale.
-sa fie eclectic- sa integreze teoriile care sunt relevante pentru intelegerea
diferitelor nivele ale subsistemului si interactiunile dintre ele

In domeniul interventiei concrete in cazurile de maltratare, a existat tendinta de a accentua numai

unul dintre modelele: psiho-dinamic, sociologic, interactional, al teoriei invatarii, sistemic sau
ecologist, considerandu-le ca pe niste alternative, in loc de a le integra intr-o singura teorie.

Modelul propus de Killen (1997) in lucrarea sa "Copilul maltratat" incearca sa realizeze aceasta
integrare, pornind de la ideea ca este extrem de importanta intelegerea interactiunii stabilite
timpuriu intre parinte si copil si a modului in care aceasta afecteaza dezvoltarea copilului.

111
Facilitarea acestei intelegeri se realizeaza prin intermediul a doua teorii fundamentale:

A.Teoria obiectualizarii relatiilor - reprezinta o dezvoltare ulterioara a teoriei psihanalitice,

concentrandu-se pe internalizarea relatiilor interpersonale.Relatiile interpersonale determina
structurile inter-psihice; in relatiile interpersonale curente, structurile intrapsihice ne arata
modurile in care noi atribuim calitatile percepute in relatiile noastre timpurii. Iata de ce, relatiile
noastre internalizate ne afecteaza experientele relatiilor curente.

B. Teoria atasamentului-afirma ca fiintele umane creeaza "modele de lucru" personale in

interactiune cu figurile de care sunt atasate. Desi aceste modele de lucru sunt reevaluate pe baza
noilor experiente de viata, modelele de lucru dezvoltate de-a lungul primilor ani de viata au
impact disproportionat asupra dezvoltarii emotionale si cognitive a copilului.

Intelegerea modului in care copiii fac fata traumei este foarte important, in acest sens fiind
necesar sa se cunoasca fenomenul de disociere si cel de stress post-traumatic.

Disocierea este definita ca fiind un proces psiho-fiziologic care schimba gandurile persoanelor,
sentimentele si comportamentul astfel ca, o anumita informatie/experienta nu este asociata sau
integrata cu alte informatii, asa cum se petrece de obicei. Rezulta ca, disocierea este un
mecanism care ajuta individul sa se adapteze atunci cand se confrunta cu traume. In cazuri
extreme, disocierea se poate transforma in tulburari disociative.

Stressul post-traumatic este strans legat de disociere, fiind un fenomen descris de supravietuitorii
de razboi, lagar, catastrofe naturale sau viol. Reprezinta o stare de anxietate in care experienta
traumatica este retraita in asa-numiteleflash-backs. Copiii care au fost supusi maltratarii dezvolta
stari de stress post-traumatic.

Alti factori pe care trebuie sa ii avem in vedere atunci cand analizam relatia parinte-copil, sunt
cei de natura externa: somajul, problemele economice, dificultatile gospodaresti etc. Problemele
la locul de munca, precum si cele economice pot contribui la scaderea stimei de sine a parintilor,
ceea ce creaza posibilitatea indepartarii de copil si proiectarii starilor negative ale parintilor
asupra copilului.

Teoria sistemelor reprezinta un alt punct de sprijin in construirea modelului de interventie in

cazul abuzului. In acest context particular, teoria sistemelor ne creaza o imagine asupra influentei
112
maltratarii asupra modelului de comportament al sistemului, care tinde sa se ajusteze la nivel
minim de conflict. Echilibrul care rezulta, de obicei, reprezinta cea mai confortabila conditie a
sistemului, si nu neaparat singura care faciliteaza dezvoltarea si rezolvarea de probleme.

Modelul propus de aceasta teorie descrie interactiunea dintre copil si mediul inconjurator,
experientele traversate. Experientele si dezvoltarea lui sunt continuu modificate printr-un proces
tranzactional. Punctul central al modelului il reprezinta "perceptia copilului si experienta de sine
si de mediu, si felul in care el incearca sa faca fata acesteia si sa-si mentina echilibrul interior"
(Killen, 1997:73)

Experienta copilului, precum si modalitatile sale de reactie sunt determinate si isi pun
amprenta la randul lor asupra interactiunilor sale cu mediul extern. Mediul extern include:

· Parintii
· Interactiunea maritala dintre parinti
· Reteaua sociala
· Factorii socio-economici
· Aspectele sociale si culturale

Ca in orice demers concret de asistenta sociala, nu putem sa construim un model de interventie

eficient daca nu este parcursa real si serios etapa evaluarii.

In contextul particular al maltratarii, ajutorul adecvat pe care il putem da depinde de modul in

care familia il primeste inca de la inceput - din "etapa preocuparii fata de copil (Killen, 1997).
Conceptul de "etapa preocuparii" este folosit pentru a desemna perioada in care reteaua sociala,
familiala sau profesionala incepe sa fie preocupata de modul cum traieste copilul sau familia, ori
daca parintii sunt capabili sa aiba grija corespunzator de copil.

Cercetarile in domeniu au aratat ca, chiar si atunci cand in cauza se afla specialisti, oamenii au
tendinta de a-si manifesta ingrijorarea cat mai tarziu, existand tendinta de a se identifica cu
parintii si a minimaliza suferinta copiilor.

Ca reprezentant al retelei profesionale, este important ca asistentul social sa evalueze aceste

ingrijorari (inainte de a le aduce la cunostinta parintilor), dar in aceeasi masura sa constientizeze
si analizeze atitudinile si sentimentele proprii.

Acest proces poate fi descris in trei etape (idem):

113
1. Se stabileste daca ingrijorarile sunt corelate cu observatiile curente si cu explicatiile primite de
la parinti si copii;
2. Se incearca constientizarea propriilor reactii fata de parinti si copii, respectiv cele de frustrare,
agresivitate, supraidentificare;
3. Se incearca stabilirea cu parintii si copiii a unei relatii bazate pe empatie.
In acest moment al manifestarii ingrijorarii, gama de reactii din partea parintilor va fi variata,
putandu-se inscrie in urmatoarele variante:

· Daca parintii simt ca asistentul social ii respecta si are intentii pozitive, de cele mai multe ori
vor accepta ofertele de ajutor; altii vor coopera, dar in asa fel incat sa ascunda lipsa de grija fata
de copil;

· Alti parinti vor avea o atitudine de retragere, vor refuza sa participe la intalniri, vor avea o
atitudine de evitare a personalului din institutiile educative pe care copilul le frecventeaza,
incercand sa il tina cat mai mult izolat, acasa;

· Unii parinti pot sa considere copilul ca pe o "supapa" de descarcare a propriilor trairi, atunci
cand asistentul social le impartaseste starea sa de ingrijorare cu privire la modul de ingrijire al
copilului.

Concluziile (cu valoare axiomatica) care se impun cu privire la etapa evaluarii, pot fi sintetizate
in felul urmator:

1. Stabilirea unei cooperari cu parintii la nivelul stadiului de ingrijorare reprezinta pentru relatia
de asistenta sociala un punct-cheie, atat din punct de vedere metodic, dar si emotional;

2. Manifestarea unei lipse de deschidere din partea asistentului social conduce la indepartarea
parintilor, care vor manifesta o atitudine de nesiguranta si neincredere. Este foarte
importanta deschiderea fata de parinte din partea asistentului social, crearea oportunitatii de a
discuta deschis, inca de la inceput, despre situatia lor. Lipsa de deschidere semnalizeaza
parintilor ca asistentul social nu reuseste sa faca fata situatiei existente, intarindu-le impresia ca
situatia este foarte grava;

3. Profesionistul trebuie sa isi controleze reactiile si atitudinile, pentru ca observatiile sale sa fie
cat mai putin marcate de subiectivitate;

4. Evaluarea nu trebuie sa se transforme intr-o incercare de a dovedi abuzul comis;

5. Stabilirea contactului cu parintii si inceperea procesului de evaluare au loc concomitent;

6. O evaluare reala implica o intelegere a interactiunilor si proceselor care au loc in interiorul

familiei, dar si in afara ei, in cadrul retelei sociale, o evaluare a situatiei economice a familiei, a
parintilor si copiilor;

7. Procesul de evaluare, prin informatiile pe care le aduce la suprafata, reprezinta cel mai bun
moment pentru explorarea dimensiunilor fenomenului de abuz.

Importanta in aceeasi masura ca si stabilirea unei relatii deschise cu parintii implicati in procesul
de maltratare, este stabilirea unei relatii reale cu copiii maltratati. Abilitatea de a comunica cu
copiii reprezinta o conditie esentiala pentru crearea unei relatii terapeutice corespunzatoare, nu

114
numai in faza de evaluare, dar si pe parcursul intregii interventii. O prima prioritate in stabilirea
relatiei cu copilul o constituie reducerea nelinistii si nesigurantei legate de evaluare. In acest
sens, sunt utile urmatoarele principii:

· Cunoasterea copilului pe plan emotional

· Satisfacerea nevoii copilului de a sti despre noi
· Grija fata de parinti
· Incurajarea copilului de a comunica

O modalitate larg uzitata in interventia in cazul maltratarii, o constituie tehnica de tip protocol,
care urmareste specificarea responsabilitatilor fiecarui tip de profesionist sau institutie implicati
in rezolvarea unui astfel de caz. Protocolul reprezinta o descriere scrisa a etapelor pe care
trebuie sa le urmeze asistentul social/institutia care colaboreaza cu diferite organisme/institutii
pentru solutionarea unui caz.

Un model de protocol privind interventia in cazul unui copil maltratat ar putea cuprinde
urmatoarele aspecte:

- Intocmirea unui raport de catre asistentul social care a contactat in prealabil

persoanele/institutiile in cunostinta despre subiectul abordat (politie, medici, profesori,
educatori, vecini, etc.);
- Intervievarea copilului-victima;
- Evaluarea situatiei copilului abuzat: examen medical al copilului, vizite la domiciliul
familiei minorului;
- Intervievarea de catre asistentul social a terapeutului (psihologului) care se ocupa de
cazul respectiv;
- Intervievarea de catre asistentul social a parintilor/a persoanei abuzatoare;
- Intocmirea in colaborare cu un jurist a unei cereri pentru actiune legala impotriva
persoanei abuzatoare;
- Evaluarea asistentului social asupra efectelor unei posibile separari a copilului de
parintii/adultii abuzatori;
- Intocmirea unui raport preliminar asupra persoanelor implicate in cazul de abuz;
- Intocmirea studiului de caz;
- Stabilirea planului de actiune si tratament.

Abuzul fizic asupra copilului

115
.
Orice adult crede ca-si poate exercita liber dreptul de a-l pedepsi pe copil, mai ales cand este
vorba despre propriul copil. Pedeapsa fizica este folosita din pacate, ca un instrument educational
si astfel de situatii
Pedeapsa fizica pune in pericol integritatea fizica a copilului si provoaca suferinta si durere, iar
pe termen lung are consecinte negative majore in dezvoltarea cognitiva, emotionala si sociala a
copilului.
Pedeapsa fizica minora desi nu pericliteaza fizic copilul, prin repetare sau folosita impropriu, in
neconcordanta cu faptele comise, poate conduce la traume psihice care vor influenta negativ
viata viitorului adult.
In masura in care lovirea produce vatamare, risc substantial pentru sanatate/integritate corporala,
pedeapsa grava devine abuz fizic. La fel poate fi considerata exploatarea prin munca a copilului,
cat si asistarea acestuia la scenele de violenta dintre parinti.
Consecinte ale abuzului fizic
In plan emotional:
 Sentimentele de inferioritate care persista si la varsta adulta.
 Comunicarea dificila, marcata de violenta.
 Identificare cu un model parental agresiv, pentru ca violenta a fost perceputa de copil ca un
semn al interesului parintelui fata de el.
In plan social:
 Copilul victima nu recunoaste, uneori, maltratarea si nu o denunta. Poate refuza chiar si
separarea de parintele agresor.
 Ca adult va adopta atitudini masochiste (cauta sa-si provoace propria suferinta).
In plan comportamental in functie de etapele dezvoltarii:

0 – 3 ani

 esecuri
116
 lipsa abilitatilor limbajului
 dezvoltare motorie lenta
 furie excesiva
 cosmaruri, tremur nocturn
 balans al capului
 teama exagerata de separare
4 – 8 ani
 verbalizarea fricii si a maniei
 agresivitate
 plictiseala, depresie, comportament suicidar
 fuga de acasa
 absenteism scolar
 neliniste excesiva
 somnambulism, cosmaruri, insomnii, teama de a merge la culcare
 lipsa motivatiei
 intarzieri in dezvoltarea limbajului
 intarzieri in dezvoltarea motorie
 sadic cu animalele
9 – 13 ani
 agresivitate
 raneste / omoara animalele
 depresie, sentiment de neputinta, tentative suicidare
 poate sa inceapa consumul de substante (droguri, alcool)
 lipsa relatiilor de egalitate pozitive
 implicare in gasti
 izolare autoimpusa
 absenteism scolar
 minciuni
 comportament antisocial
 identificare puternica cu rolurile de sex
Abuzul emotional
Este un comportament comis intentionat, de un adult lipsit de caldura afectiva, care jigneste,
batjocoreste, ironizeaza, devalorizeaza, nedreptateste sau umileste verbal copilul, in momente
semnificative sau repetat, afectandu-i, in acest fel, dezvoltarea si echilibrul emotional.
Abuzul emotional reprezinta:
 respingerea copilului fie prin intruziunea emotionala, fie prin ignorarea emotiilor pozitive
sau negative
 “calirea” prin reguli stricte, fara drept de negociere
 infricosarea copilului prin izolare, inchizandu-l in spatii intunecoase, facandu-l sa astepte
cu incordare, dezamagindu-l, mintindu-l, blamandu-l
 amenintarea cu abandonul
 abordarea copilului cu atitudini inconsecvente pentru acelasi tip de greseli
 comunicare intr-o maniera neclara, ambivalenta, prea incarcata sau insensibila
 atitudinea autoritara, dominatoare
 ingrijirea si controlul excesiv sau discontinuu, care sufoca independenta copilului
 supunerea la practici bizare – magice sau pseudoreligioase.
Semnele abuzului emotional
117
Trairi emotionale:
 stima redusa de sine,timiditate, sentimente de vinovatie, interiorizare, neincredere, ostilitate,
nefericire, anxietate, dezvoltarea unui nucleu de manifestari nevrotice, depresive sau obsesive,
tendinte autoagresive sau heteroagresive.
Comportament social:
 conduce la esec permanent (care-i confirma copilului incapacitateasi sentimentul de
nonvaloare)
 manifestari agresive, iritabile, atitudini masochiste, inhibitie sociala, dificultati de adaptare
(refuzul gradinitei sau fobie scolara) si dificultati de comunicare.
 copilul abuzat emotional nu stie sa se joace, sa se exprime prin joc.

Consecinte ale abuzului emotional

In plan emotional:
 intarzie dezvoltarea sentimentului de sine, a maturizarii emotionale si a capacitatii empatice.
In plan social:
 fuga de acasa, acte antisociale, dificultati de adaptare durabile repetate intr-un mediu nou
(familie adoptiva, gradinita, scoala)
 lipsa de initiativa, de creativitate, de autonomie, anxietate de separare sau de anticipare
inclusiv la varsta adulta
Abuzul sexual
Efectele abuzului sexual asupra copilului sunt particulare, simptomele depinzand:
 de varsta copilului (cu cat copilul este mai mic ca varsta cronologica cu atat faptele sunt
considerate mai grave).
 de gradul de apropiere relationala fata de agresor (fapta este mai grava cu cat relatia
dintre agresor si victima este mai stransa).
 de forta agresorului (fapta este mai grava cu cat forta utilizata este mai mare).
 de locul de desfasurare a evenimentului
 de frecventa situatiilor abuzive
 tipul actului sexual la care a recurs agresorul (gravitatea faptelor fiind mai mare daca a avut
loc penetrarea copilului).
Semne fizice ale abuzului sexual:
 tulburarile digestive, de somn

118
 agravarea unor boli cu componenta psihica (astmul)
 tulburarile de instinct alimentar
 simptomele vagi, nespecifice, cum sunt cefaleea si durerile abdominale
Semnele psihologice ale abuzului sexual:
Trairi emotionale
culpabilitate, responsabilitate tensionata de pastrare a secretului
 frica, pedeapsa
degradarea imaginii de sine
sentiment de murdarire corporala
teama de deteriorarea sexuala si a reproducerii
ostilitate, furie, depresie, tendinte suicidare.
Manifestari comportamentale:
 regresie
 ostilitate sau agresiune fata de alte persoane
 pierderea deprinderilor sociale
 letargie, nepasare fata de sine
 postura corpului exprimand coplesire, greutate
 tendinta de confesare (la fete) sau ascunderea cu obstinatie a secretului dureros
 atitudine protectoare fata de parinti
Sentimente identificate la copiii abuzati sexual
Frica
 de agresor
 de a cauza probleme
 de a pierde afectiunea adultilor
 de a fi exclusi din familie
 de a fi „diferiti”
Furie
 fata de agresor
 fata de adultii care nu i-au protejat
 fata de ei insisi (se simt vinovati)
Izolare
 pentru ca „ceva este in neregula cu mine”

 deoarece se simt singuri in experienta traita

119
 deoarece nu pot vorbi despre abuz
Tristete
 in legatura cu ceva care li s-a luat
 in legatura ca au pierdut o parte din ei
 deoarece cresc prea repede
 deoarece au fost tradati de cineva in care au avut incredere
Vinovatie
 pentru ca nu pot opri abuzul
 deoarece cred ca „au consimtit abuzul”
 pentru ca marturisesc abuzul – daca spun ca au fost abuzati
 pentru ca au pastrat secretul – daca spun ca nu au fost abuzati
Rusine
 in legatura cu implicarea lor intr-o astfel de experienta
 in legatura cu faptul ca corpul lor a raspuns abuzului
Confuzie
 pentru ca ei pot iubi in continuare agresorul.
 pentru ca sentimentele lor se schimba mereu

120