Formularea dogmei Sfintei Treimi:

istoria si procesul dogmei - erezii

antitrinitare. Terminologia trinitara:
fiinţă, ipostas, natură, persoană şi
perihoreză

Key: Dumnezeu cel Unul în ființă și Treime de Persoane -

recepția Sa în istorie.

I.FORMULAREA ÎNVĂȚĂTURII TREIMICE ÎN TRADIȚIA PRIMELOR SECOLE

CREȘTINE

a. Definirea elementară a învățăturii despre Sfânta Treime în epoca

apostolică

 Adevărul revelat biblic despre Sfânta Treime intră în

conștiința creștină și este mărturisit de cei dintâi creștini
după desăvârșirea lucrării iconomice mântuitoare a
Domnului Hristos.
 Sf. Treime în conștiința primilor creștini era o taină ce
ținea de viață și de moarte, nu o simplă informație
teoretică.
 Adevărul Dumnezeului cel Unul și întreit în Persoane, a
generat după sine multe neînțelegeri. Nu era ușor de
primit adevărul nou și suprarațional al Evangheliei:
Dumnezeu este Unul în ființă și întreit în Persoane; Unul
și unic, într-o unitate fără asemănare în trei Persoane.
 Propovăduirea învățăturii treimice de către Apostoli a
adus după sine, dincolo de convertiri și întărire în
credință, și apariția a multe învățături greșite și erezii
trinitare.
 Definirea trinitară vine din nevoia de precizare,
formulare și dezvoltare a credinței în Dumnezeu Treime,
 în vederea păstrării unității de credință pusă în pericol de
ereziile primelor veacuri creștine, dar și din nevoia
explicitării temeiului revelat al trinității dumnezeiești.
 Pentru a păstra unitatea credinței primii creștini au
recurs la formule de credință sau simboale de credință.
 Acestea trebuiau cunoscute și rostite de cei care doreau
să devină creștini la Botez și de toți creștinii în vederea
mărturisirii credinței.
 Aceste simboluri în perioada apostolică au fost mai multe,
fondul tuturor fiind: egalitatea și consubstanțialitatea
celor trei Persoane dumnezeiești; unitatea ființei
dumnezeiești; numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
 Cel mai vechi simbol de credință Simbolul Apostolic:” Cred
în Dumnezeu Tatăl atotputernic…și în Iisus Hristos, unicul,
Fiul Lui, Domnul nostru. Cred și în Duhul Sfânt”
 Mărturisirea și propovăduirea Sf. Treimi s-a realizat în
perioada post-apostolică nu numai prin simboluri de
credință, ci și prin: mărturisiri de credință, lucrări
sfințitoare, laude, liturghii, rugăciuni, cântări, ecfonisuri.

b. Învățătura treimică în primele veacuri creștine

 Formula botezului: de la începutul creștinismului și

până astăzi o mărturisire de credință și act de cult. Este
menționată prima dată în Didahia (cap. VII). Întreita
cufundare, temei treimic și hristologic.
 Exprimarea doxologică a rugăciunilor vechi: Slavă
Tatălui și Fiului și Sfântului Duh; Lumină lină…, Lăudăm pe
Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh…
 Mărturiile martirilor. Ex. Sf. Policarp al Smirnei (cap.
XIV): „ Adevăratule Dumnezeu…Te laud, Te binecuvintez,
Te slăvesc prin veșnicul și cerescul Arhiereu Iisus Hristos,
iubitul Tău Fiu, prin care Ție, împreună cu El și cu Sfântul
Duh fie slavă acum și în veacurile ce vor să fie. Amin”
 Printre primele formule ce exprimă mai pe larg învățătura
despre Sf. Treime, este mărturisirea de credință pe care
o face episcopul în timpul hirotoniei:
„Cred într-Unul Dumnezeu osebit în fețe: Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt; osebit, zic, după cuvântul însușirii, dar
neosebit după ființă, și întreaga Treime și întreaga unime
aceeași fiind unime. Unime după ființă și fire și chip, Treime
după însușire și numire; pentru că se numește Unul Tatăl,
 altul Fiul și celălalt Duhul Sfânt. Tatăl nenăscut și fără
început; pentru că nu este ceva mai dinainte de Dânsul; căci
Acela dintotdeauna a fost Dumnezeu; fără de început,
pentru că nu își are ființa din cineva, ci din Sine Însuși”.

 Crezul athanasian:
„Aceasta este credința creștină: Să-L cinstim pe
unicul Dumnezeu în Treime, și Treimea în Unime, nici
amestecând persoanele, nici separând ființa (substanța). Căci
alta este persoana Tatălui, alta cea a Fiului, alta cea a Duhului
Sfânt. Căci dumnezeirea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt
este una, aceeași slavă, aceeași deopotrivă veșnică mărire.
Precum e Tatăl, tot așa și Fiul, tot așa și Duhul Sfânt…. Astfel
Tatăl e Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, și Duhul Sfânt Dumnezeu.
Și totuși nu sunt trei dumnezei, ci unul Dumnezeu. Astfel Tatăl
e Domn, Fiul Domn, și Duhul Sfânt e Domn. Și totuși nu trei
domni, ci unul e Domnul. Adevărul creștin ne silește a
mărturisi pe fiecare Persoană în parte Dumnezeu și Domn…
Tatăl de nimeni nu S-a făcut, nici zidit, nici născut. Fiul este din
Tatăl: nu făcut, nici zidit, ci născut. Duhul Sfânt din Tatăl nu
făcut, nici zidit, nici născut, ci purces...
 Părinții apostolici, Apologeți și Sfinții Părinți:
 Sf. Clement Romanul: ”Nu avem oare noi un singur Dumnezeu, un
singur Hristos și un singur Duh al Harului, revărsat peste noi?”
 Apologeții: folosesc însușirea Logosului, pentru a explica relația
dintre Tatăl și Fiul; Dumnezeu este și transcendent și imanent,
unitatea de ființă este transcendentă și trinitatea asemenea, numai că
Fiul este și imanent ca om prin întrupare; Duhul Sfânt este de
asemenea și transcendent și imanent.
 Părinții ante-niceeni: dorind să stabilească adevărul unității Ființei
dumnezeiești, folosesc unei expresii subordinaționiste. Încercând să
combată pe cei care exagerau unitatea de Ființă, cad în
subordinaționism separând destul de pronunțat persoanele Treimii;
deasemeni dorind să explice nașterea Fiului, sunt influențați profund
de noțiunea Logosului din filosofia păgână (Ideea de Logos: Heraclid,
Platon, Filo-stoici).
 Folosind ideile filozofie despre Logos, apologeții îl
identificau pe acesta cu Fiul lui Dumnezeu. În filosofia
păgână însă Logosul era o punte de legătură între
Dumnezeu și lume, avea menirea de a fi mijlocitor, între
absolut și materie pentru a crea lumea.
  Astfel unii apologeți conducându-se după ideile filosofiei
păgâne stabilesc o legătură intrinsecă între nașterea
Logosului și crearea lumii. Logosul odată născut nu mai
există în interiorul divinității= Dacă Dumnezeu nu ar fi
dorit să creeze lumea, nici Logosul nu s-ar fi
născut=Logosul ar fi o însușire internă a ființei
dumnezeiești, iar nu o Persoană=nașterea Fiului în timp,
fiind inferior Tatălui.
 Tațian afirmă : după cum omul care exprimă o gândire nu
rămâne fără gândire, tot astfel și Dumnezeu prin nașterea
Fiului nu rămâne lipsit de ființa Fiului= nu este stabilită
identitatea unică și personală a Fiului, care rămâne
distinct la lucrare și expresie, nu ca ipostas.
 Apologeții au încercat să explice taina dumnezeirii mai
mult prin aproprieri reflexive: au avut și exprimări
teologice greșite, nu au clarificat relația între Persoanele
Sfintei Treimi.
 Alți părinți: propun terminologie trinitară bine precizată:
οὐσία, φύσις, ὑπόστασις.
 Sf. Simeon al Trimitundei: cărămidă=apă, foc și lut = o
ființă în trei Persoane
 Alți părinți analogii: râul, apa și izvorul; soarele, raza și
lumina, rădăcina, trunchiul și coroana; trecutul, prezentul
și viitorul.

c. Formularea dogmatică a învățăturii trinitare la Sinoadele I şi II

ecumenice.
 Formularea oficială, autoritară și definitivă, la primele două sinoade
ecumenice.
 Sinodul I:
 Tată și Fiul deoființă (ὀμοούσιος): „Cel care din Tatăl S-a
mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut. Cel ce
este de o ființă cu Tatăl (ὀμοούσιος) prin care toate s-au
făcut.”
 Condamnată erezia ariană= subordonarea Fiului care era
creat, Tatălui. A fost un timp când Fiul nu a existat și a fost
creat din nimic dintr-o substanță străină Tatălui.
 Unitatea de ființă și trinitatea Persoanelor= „Cred într-
Unul Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul...Cred în Unul Domn Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu...cred în Duhul Sfânt, Domn de
viață făcătorul”
  Însușirile Persoanelor treimice: Tătăl făcătorul… Fiul
Unul-Născut…Duhul Sfânt care purcede…
 Sinodul al II-lea:
 Duhul Sfânt= Dumnezeu (Macedonie-Duhul Sfânt creatură
a Fiului, este inferior Tatălui și Fiului)
 Duhul Sfânt purcede (ἐκπορεύεται) de la Tatăl=are ființa
de la Tatăl, prin urmare este de-o-ființă și cu Fiul, cu care
”împreună este închinat și slăvit”
 Tradiția primelor patru veacuri creștine
 Dumnezeu: Unul în ființă și întreit în Persoane.
 Dumnezeu: Tatăl nenăscut, Fiul născut, Duhul purces.
 Dumnezeu: Treime de Persoane: monarhia, deoființa și
trinitatea
 Dumnezeu: Treimea cea de-o-ființă și nedespărțită.

II. TERMINOLOGIA TRINITARĂ: TREIME, FIINŢĂ, IPOSTAS, NATURĂ, PERSOANĂ ŞI

PERIHOREZĂ

a. Termenii trinitari în general

 Există o dinamică a terminologiei treimice: Hristos-Apostolii-
Apologeții- Sfinții Părinți ante-niceeni- Sinoadele I-II ecumenice,
Sfinții Părinți
 Dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh = nașterea din Tatăl și
purcedere Duhului Sfânt.
 Termenul de Treime (τριάς, trinitas): Teofil din Antiohia (185) și
Tertulian (220)
 Termeni care se referă la unitatea de ființă, iar alți termeni care se
referă la Treime

b. Termenii care se referă la fiinţă

 Termeni care se referă la unitatea dumnezeirii: esență, ființă,
substanță, natură/fire.
 Esență (oὐσία, esse)
 fondul sau baza realității: „Esența este fondul naturii
comune a mai multor indivizi: om, umanitatea, omenitate”
Sf. Vasile cel Mare.
 Aristotel:
 esența concretă-existență individuală:
persoana umană concretă, imediată=
esența primă
  esența abstractă – ”natura specifică
realizabilă în mai mulți indivizi din
aceeași specie” = esența secundară
 Sfinții Părinți: οὐσία -ὑπόστασις = Sf. Epifanie și uneori Sf.
Atanasie cel Mare îi consideră echivalenți; Sinodul I Ec
consideră echivalenți: „anatema cei care învață că fiul este de alt
ipostas sau esență decât cea a Tatălui”; orientalii
ipostas=persoană, occidentalii ipostas=substanță.
 Lămurirea celor doi termeni s-a făcut la Sinodul din 362 –
Alexandria= deși de folosesc termeni diferiți, credința este
aceeași: în Dumnezeu este o esență (ousia) și trei ipostasuri
(orient) - Dumnezeu este un ipostas în trei Persoane (occident)
 Sf. Vasile cel Mare spune că esența/ousia se referă la unitatea
Fiului cu Tatăl, iar ipostasis la dogma trinitară: ”Esența este
fondul naturii comune pentru toți indivizii speciei noastre.
Ipostasul este individul subzistent”; dogma de la Niceea: trei
subzistenți în natura divină. Există o deosebire între οὐσία
ὑπόστασις.
 Substanța e considerată uneori ca fiind = esența. Substanța (lat. sub-
jacere=ce stă la bază) este mai degrabă sinonim cu ὑπόστασις – stau
sub. Substanța = esența ce există într-un lucru subzistent; ceea ce nu
are existența în alt subiect. Substanța este opusă accidenților și
însușirilor, care au nevoie de o ființă ca subiect pentru a se manifesta.
 Natura (φύσις) = esența. Natura, esența, substanța – materialul din
care constă o realitate: lemnul materia din care e făcută masa=masa
este de natură lemnoasă. Natura este ceea ce este comun tuturor
indivizilor din aceeași specie. Natura (lat. nasci, gr. φύομαι) este
principiul mișcării și al repaosului fiecăruia din cele ce sunt. Sf. Ioan
Damaschin
 Firea (esse= a fi / φύσις)- ceea ce există, ființează. Procesul de a fi.
Porcesul de naștere, creștere și existență dinamica.
 Ființa= esență, substanță, natură, fire. În limba română toți acești
termeni sunt sinonimi suferind nuanțe prin analiză etimologică sau
semantică. Astfel pentru a exprima unitatea dumnezeirii treimice este
folosit termenul de-o-ființă (ομοουσίος): ”toate câte există sub aceeași
specie”. Sf. Ioan Damaschin
 Ființă, natură și formă (οὐσία, φύσις, μορφή) sunt același lucru.
 Substanță și natură, există o mică distincție: ființa sau substanța
faptul de a fi pur și simplu, natura ființa specificată în diferențele
substanțiale. Ființa arată existența, iar natura specia de maximă
specificitate. Sf. Ioan Damaschin
 c. Termenii care se referă la trinitate:
 Termeni cere se referă la Dumnezeu ca Treime: persoană, ipostas,
subzistență.
 Ipostasul:
 este substanța care nu este parte dintr-un tot, o
substanță individuală completă, existând în sine și
pentru sine.
 Este felul de a fi al naturii, în forma individuală de
sine stătătoare. Ipostasul este deosebit de natură,
dar se identifică cu natura în modul existenței. Orice
ipostas uman, nu se poate manifesta decât ca natură
umană.
 Este forma concretă de a fi a naturii, subiectul și
proprietarul sau purtătorul naturii.
 Sf. Vasile: ipostasul este individul determinat,
existând aparte, ceea ce e propriu din comun sau
particular din general.
 Subzistența: este felul de a exista al substanței=ipostas
 Persoana (πρόσωπον):
 este un ipostas de natură rațională, sau o
substanță individuală de natură rațională.
 Ipostasul este numele pentru toate
existențele, fie raționale, fie neraționale;
persoana este doar ipostasul rațional.
 ”Persoana este subiectul ce se manifestă el
însuși prin lucrările și proprietățile sale ca
distinct de alte ființe de aceeași natură” Sf.
Ioan Damaschin
 Persoană este ceea ce prin acțiunile și
proprietățile proprii ne oferă o manifestare
clară a cuiva, delimitată de cele de aceeași
natură cu ea. Sf. Ioan Dmaschin
 Ipostas = persoana=individ=subiect
 Perihoreză trinitară (περιχωρῶ)= a se cuprinde de jur împrejur.
Persoanele treimice se cuprind desăvârșit de jur împrejur una pe
cealaltă, astfel încât putem vorbi de o identitate absoluta și distincție
simultană între Ele. Perihoreza este comuniunea desăvârșită între
cele trei Persoanei. Astfel se înțelege unitatea și simplitatea
desăvârșită, și alteritatea personală specifică fiecărui Ipostas treimic
în parte.
Concluzii:
 Dumnezeu nu este natură, nici persoană în sens creat,
analog persoanei și naturi, dar în mod absolut.
 Ființa dumnezeiască, nu este o substanță generală, ce
poate fi realizată în mai multe ființe individuale.
 Dumnezeirea este o esență ce nu există decât o singură
dată în trei ipostase diferite.
 Natura dumnezeiască nu suportă accidenți=pătimitoare
 Ființa este întreagă celor trei Persoane, fără a se
multiplica. 3 nu este multiplul lui 1.
 Ființa este aceeași, dar este posedată în mod întreit.

III. EREZII ANTITRINITARE

 Sfânta Treime este cea mai adâncă taină a creștinismului fapt pentru
care ea nu a putut fi înțeleasă exclusiv cu rațiunea.
 Abordarea stric reflexivă a adus cu sine consecințe contrare
revelației: erezii trinitare
 În generala ereticii trinitari contestă realitate Persoanelor treimice,
alții le subordonează, alții multiplică ființa.

1.Monarhianismul.
 Accentuau unitatea lui Dumnezeu: Dumnezeu este unul singur,
și î El nu poate exista pluralitatea
 Vorbesc de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt= puteri ale uneia și
aceleiași Persoane dumnezeiești.
 Numirea de monarhianiști este data de Tertulian, Logosul nu
este o persoană particulară, ci pe față a lui Dumnezeu. (Au fost
condamnați de Biserică, adepți considerați nebotezați. Primirea
lor în Biserică se face prin botez).
 Monarhianismul neagă caracterul teofaniilor și distincția dintre
teologie și iconomie, între Dumnezeu și manifestarea lui în
istorie.
 Monarhianiști dinamici (Paul de Samosata):Fiul lui Dumnezeu
nu este o persoană aparte de Dumnezeu Tatăl. Logosul face
parte din ființa Tatălui. Fiul este o putere (δύναμη) a lui
Dumnezeu și nu o persoană.
 Monarhianiști modaliștii /sabelieni (Sabelie)
o Πρόσωπον – mască, chip, mod de înfățișare.
 o exagerau prezența lui Dumnezeu în lume,
manifestată în trei moduri.
o Persoana este modul de înfățișare, de apariție și de
manifestare exterioară.
o Există o singură persoană care a creat lumea, aceea
s-a și întrupat, a pătimit și a murit pe Cruce.
(patripasieni)
2.Subordinaţionismul
 Accentuau faptul că Dumnezeu este mai presus de lume; este
absolut transcendent, fapt pentru care creează Logosul, căruia îi
lasă sarcina de a crea lumea. Logosul și Duhul Sfânt sunt numai
niște puteri dumnezeiești prin care Dumnezeu se manifestă
 De subordinaționism au fost acuzați: Ipolit, Origen, Atenagora,
Teofil, Tertulian.
 Ca erezie: arianism și macedonianism.
 Subordinaționiști: semiarieni, acacieni (Fiul icoană a Tatălui).

4.Antitrinitarienii moderni
 Protestanți-Fiul (Iisus Hristos) este om simplu născut în
chip supranatural; Duhul Sfânt este o putere a lui
Dumnezeu care sfințește pe om.
 Adepții se numesc unitarieni sau socinieni (Faust Socinus
1604). Există numai un singur Dumnezeu, adică
persoana Tatălui. După ei Sfânta Treime nu este
menționată în Sfânta Scriptură.
 Protestantismul liberal este antitrinitarian, Iisus Hristos
este conceput ca Fiu al lui Dumnezeu în sens etic și
adopțianist.
5.Triteismul
 Existența a trei Dumnezei. Separă persoanele și concepe
ființa reprezentată separat în cele trei Persoane.
 După cum oamenii au aceeași ființă și e repetată în
indivizi, astfel și ființa umană este repetată în indivizii
umani despărțiți între ei.
 Cele trei Persoane au o unitate specifică și morală și nu o
unitate numerică a ființei.
 După alții mai există și ființa care are propria ei
existență:tetrateism

B: TDS,1,304-309/ DBO, 257