Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fort Ele Ortodontice
Fort Ele Ortodontice
Sunt următoarele:
BIOMECANICA FORTELOR ORTODONTICE SI
DEPLASARILE DENTARE. NOTIUNEA DE APARAT
ORTODONTIC
Tratamentul anomaliilor dento-maxilare presupune corectarea
poziţiei dinţilor şi a relaţiilor de ocluzie atât cât este necesar şi mai
ales posibil. Decizia de tratament şi planul terapeutic trebuie să ţină
cont de vârsta pacientului, starea generală a organismului, starea de
sănătate a cavităţii bucale, forma clinică a anomaliei dento-maxilare,
etiologia acesteia, gradul de colaborare cu pacientul şi de
posibilităţile de tratament.
1. Tipuri de forte ortodontice
Echilibrul de forţe din jurul arcadelor dentare este foarte complex şi
se poate împărţi în forţe care ţin de dezvoltare şi forţe de vecinătate,
ele fiind determinate de structurile şi de funcţiile aparatului dento-
maxilar.
Forţele ce ţin de dezvoltare influenţează poziţia dinţilor şi stabilirea
relaţiilor de ocluzie. Ele sunt determinate de dezvoltarea
maxilarelor, articulaţiei temporo-mandibulare, de forţele de erupţie,
de poziţia maselor musculare.
Forţele de vecinătate sunt produse de raporturile cu musculatura
limbii, cu muşchii buccinatori, de forţa muşchilor ridicători, de
forţele ocluzale, de obiceiurile vicioase, de o acţiune iatrogenică
stomatologică sau ortodontică (Stanciu).
În tratamentul ortodontic, forţele sunt împărţite după natura lor în
forţe artificiale sau mecanice şi forţe naturale sau funcţionale:
fortele artificiale (mecanice) sunt produse de proprietăţile
materialelor din care sunt realizate aparatele ortodontice: oţeluri
inoxidabile pentru arcuri, materiale elastice (inele de cauciuc),
şuruburi ortodontice. Deformarea componentei elastice (arcul)
determină o tendinţă la revenire spre forma iniţială, declanşând o
forţă care aplicată asupra dintelui îi poate modifica poziţia.
Intensitatea acţiunii forţei este reglată periodic de către medic prin
activarea arcurilor sau de către pacient prin derotarea şuruburilor sau
schimbarea inelelor elastice.
fortele naturale (functionale) sunt generate de contracţiile
musculaturii orofaciale ce rezultă din modificarea echilibrului
grupelor musculare antagoniste. Intensitatea acestor forţe este
reglată reflex de proprioceptorii parodontali, articulari, pericolul
supradozării forţei fiind redus (Cocârlă).
2. Notiuni de biomecanica ortodontica
Eficienţa unui aparat ortodontic se apreciază după posibilităţile pe
care le oferă pentru a ajunge la rezultatul dorit într-un timp minim
de tratament, fără afectarea integrităţii biologice a substratului
asupra căruia acţionează. Aceste lucruri obligă practicianul la o
cunoaştere aprofundată a biomecanicii, pentru a stăpâni sistemele
utilizate cu maxim de eficienţă şi minim de nocivitate.
Mecanica este partea fizicii ce descrie efectul forţelor asupra
corpurilor. Considerând dinţii drept corpuri asupra cărora se aplică
forţe şi ţinând cont de faptul că acţiunea are loc într-un mediu
biologic în care dinţii au propriul sistem de implantare, este necesară
prezentarea unor noţiuni de bază privind câteva marimi fizice:
Centrul de rezistenta
Poziţia centrului de rezistenţă depinde de ţesutul de susţinere dento-
alveolar, deci de morfologia rădăcinii, de ligamentul parodontal, de
calitatea osului alveolar (lungimea crestei alveolare) şi în nici un caz
nu depinde de tipul şi mărimea forţelor aplicate pe dinte.
Aproximând forma unui incisiv cu o parabolăşi presupunând mediul
înconjurător omogen, centrulde rezistenţă se calculează matematic
ca fiind la aproximativ 33% din lungimea rădăcinii în porţiunile
dinspre colet.
Cercetări holografice „in vivo” au demonstrat că centrul de
rezistenţă este situat ceva mai apical, la aproximativ 40% de la
creasta marginală. La molari, centrul de rezistenţă este în apropierea
furcaţiei radiculare, de obicei cu 1-2mm mai apical.
Pentru ortodonţie, centrul de rezistenţă reprezintă punctul în care
dacă s-ar aplica o forţă, aceasta ar determina o translaţie pură. Dacă
se aplică un cuplu de forţe în jurul centrului de rezistenţă s-ar
produce o mişcare de rotaţie pură (Boboc).
Centrul de rotatie
Dacă se aplică o forţă nu în centrul de rezistenţă, ci undeva la nivel
coronar, aceasta va determina o înclinare a dintelui compusă de fapt
dintr-omişcare de translaţie şi una de rotaţie. Înclinarea aparedatorită
momentului ce ia naştere prin aplicarea forţei la
distanţă de centrul de rezistenţă. Înclinarea se va face în jurul unui
alt punct denumit centru de rotaţie. Spre deosebire de centrul de
rezistenţă care depinde doar de anatomia dento- alveolară, centrul de
rotaţie depinde de forţa şi momentul forţei aplicate la nivelul
dintelui. El poate fi în apropiere de
http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2Fghid
3
centrul de rezistenţă, dar se poate afla în puncte diferite la nivelul
rădăcinii, poate fi coronar, apical sau chiar la infinit.
Exemplu:
Pe suprafaţa vestibulară a unui incisiv superior protrudat, se aplică o
forţă de palatinizare de 50g, la o distanţă de 15mm de centrul de
rotaţie al dintelui. Momentul forţei (50x15=750g/mm) va determina
deplasarea spre oral, mai accentuată la nivelul coroanei decât la
nivelul apexului). Dacă dorim deplasarea corporeală (translaţia), va
trebui creat un alt moment, egal ca mărime, dar de sens opus, ce
poate fi dat de o forţă de 37,5g aplicată la nivelul marginii incizale,
la distanţa de 20mm de centrul de rotaţie, care împinge dintele spre
vestibular. Această forţă declanşează un moment egal cu primul
(37,5x20=750g/mm), dar de sens opus. Diferenţa de forţă rămasă
(50–37,5=12,5g) va deplasa foarte puţin dintele spre palatinal
(Proffitt).
Pentru o forţă netă de 50g care să producă o deplasare importantă a
dintelui, este necesară o forţă de 200g pe suprafaţa V şi o forţă de
150g pe suprafaţa orală care sunt declanşate numai cu ajutorul
aparatelor fixe prin acţionarea în bracket a 2 puncte opuse ale
arcului dreptunghiular (Cocârlă).
Forta ortodontica
Este definită în fizică drept acţiunea unui corpasupra altui corp. Este
o mărime vectorială, avânddirectie de actiune, punct de aplicare,
sens şiintensitate. Intensitatea forţei este apreciată dupăefectul
biologic asupra ţesuturilor dento-parodontaleşi mai ales asupra
presiunii sanguine capilare. Înortodonţia modernă se preferă forţele
uşoare pentrudeplasarea dinţilor, adică forţele ce nu produc zonede
hialinizare în ligamentul parodontal. O forţă deintensitate mare nu ar
produce o deplasare mairapidă, deoarece apar zone de hialinizare ce
blochează deplasarea şi în plus pot să apară efecte nedorite
(pierderea ancorajului, dureri dentare, necroze pulpare, rizalize
patologice).
Forţa ortodontică se comportă ca orice vector ţinând cont de legi de
compunere si descompunere:
● Dacă pe un corp acţionează în acelaşi punct mai multe forţe, el se
comportă ca şi cum pe el ar acţiona o singură forţă de intensitate,
direcţie şi sens egale cu ale forţei rezultante vectoriale obţinute din
compunerea vectorială a acelor forţe.
● Dacă se aplică două forţe de aceeaşi direcţie şi de acelaşi sens,
acţionarea lor se sumează. Un exemplu concludent ar fi sumarea
forţei de mezializare fiziologică cu cea de mezializare ortodontică.
● Dacă direcţia e aceeaşi, dar sensul contrar, la intensitate egală,
acţiunea celor două forţe se anulează. Dacă intensitatea diferă,
rezultanta va fi egală cu diferenţa între cele două forţe, iar
deplasarea se face în sensul forţei mai mari.
http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2F
http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles
%2Fghid.6554532100
http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles
http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2Fghid
jhgdgfdxtred43
7
în alveola sa, iar zonele de presiune formate sunt identice cu cele din
cursul mişcării de basculare. De aceea, forţele ortodontice potrivite
pentru derotările dentare, sunt similare celor pentru basculare.
Extruzia sau deplasarea dintelui în sens vertical, spre planul de
ocluzie, induce în mod ideal doar zone de tensiune la nivelul
ligamentului parodontal, nu şi zone de presiune. La fel ca în
derotare, această posibilitate este mai mult teoretică, deoarece dacă
dintele basculează în cursul extruziei, determină şi o arie de
compresiune în spaţiul parodontal. Chiar dacă această posibilitate ar
putea fi evitată, forţe mari în zonele de tensiune nu sunt dorite,
numai dacă scopul ar fi extracţia dintelui şi nu deplasarea alveolei
odată cu dintele. Forţele de extruzie ar trebui să aibă aproximativ
aceeaşi intensitate cu forţele pentru basculare.
Intruzia s-a considerat mult timp a fi imposibil de realizat. Necesită
un control atent al intensităţii forţelor astfel încât se vor aplica
numai forţe de intensitate mică deoarece zonele de compresiune vor
fi concentrate pe o arie mică, la nivelul apexului. La tineri este
favorabilă pentru intruzie o forţă continuă, uşoară. În cazurile în
care osul alveolar este dispus mai aproape de apex, creşte riscul
resorbţiei radiculare la nivel apical.
Intruzia, extruzia şi mişcarea de torque (după Graber)
Miscarea de torque este o deplasare mai mult radiculară, în sens
vestibulo-oral, coroana fiind mai puţin deplasată sau chiar menţinută
pe loc. Forţa este repartizată pe toată suprafaţa radiculară. Necesită
cupluri de forţă a căror rezultantă este o rotaţie în jurul unui punct
situat la colet (Cocârlă).
În timpul deplasării iniţiale, zona de presiune este de obicei
localizată în apropierea treimii mijlocii a rădăcinii, deoarece
ligamentul parodontal e mai larg în treimea apicală decât în treimea
mijlocie. După resorbţia ţesutului osos corespunzător treimii
mijlocii, apexul radicular începe treptat să comprime fibrele
parodontale adiacente stabilind astfel o zonă mai întinsă de presiune
(Reitan).
4. Tipuri de aparate ortodontice
http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2Fghid
yyyyyyttr6