Frumoasa doamnă Seidenman”, de Andrzej

Szczypiorski

Câteodată, între copertele unui mic roman trecut cu vederea se poate

ascunde o mare bucurie a lecturii. O avalanșă de emoții și observații
pătrunzătoare, de personaje interesante și povești memorabile (deși cu
precădere triste), care dezvăluie universul complex al unui scriitor până
atunci necunoscut. O astfel de bijuterie literară a fost pentru mine
„Frumoasa doamnă Seidenman”, publicată în 1986 de un autor polonez
cu un nume ce pare imposibil de pronunțat: Andrzej Szczypiorski.
Romanul a fost o incursiune tulburătoare în istoria și climatul social al
Varșoviei anilor 1940, când Polonia se afla sub ocupație germană, iar
evreii erau exterminați sistematic. Este genul de carte din care -ți vine
să citezi aproape totul, pentru că totul pare important și extrem de bine
redat în cuvinte. Din păcate, „Frumoasa doamnă Seidenman” nu se mai
găsește nicăieri la vânzare; din fericire, se poate împrumuta de la
bibliotecă – variantă la care am recurs și eu, pentru că n-a fost chip să
dau de urma cărții prin anticariate.

Andrzej Szczypiorski m-a surprins foarte plăcut prin scriitura complexă,

cu fraze lungi, sinuoase, cu un umor plin de ironie și o încărcătură
emoțională puternică, dar mai ales prin acuitatea observațiilor sale
despre istorie, mentalități și natura umană, prin analiza minuțioasă a
unor subiecte importante precum memoria, demnitatea, apartenența,
identitatea (unui popor sau a unui individ), antisemitismul, influența
regimurilor totalitare asupra conștiinței umane. Autorul vorbește însă
despre o mulțime de alte lucruri, nu mai puțin importante: despre actul
supraviețuirii, care pare un miracol pe timp de război, pentru ca în
vremuri de pace să devină un fapt plictisitor și banal; despre martiriul
care, spre deosebire de noblețe și avere, nu se poate moșteni; despre
faptul că lumea merge mai departe într-un carusel al cruzimii,
nedreptății și suferinței.

— Demiurgi? - repetă croitorul. N-am auzit. Un fel de instalatori?

— Ei sunt, stimate domn, niște specialiști în izbăvirea omenirii. Nici nu prinzi de

veste cum ies unul după altul din vreo gaură. Ei poartă în buzunar piatra
filozofală. Fiecare are altă piatră și își tot aruncă între ei aceste pietre, numai
că, de obicei, nimeresc în capetele oamenilor cumsecade, cum ești dumneata
sau eu... Vor să ne aranjeze viitorul după pofta lor. Și trecutul vor să ni -l
aranjeze după pofta lor. Nu te-ai întâlnit cu așa ceva până acum, domnule
Kujawski? (...)

Croitorul Kujawski avea la el mai mulți bani decât ar fi văzut judecătorul într -
un an întreg, și totuși se simțea jenat în fața bătrânului domn din fotoliu, nu
numai fiindcă judecătorul îi făcuse bine cândva, ci dintr-un motiv absolut
simplu, pentru că își cunoștea locul său pe pământ. Nu sosiseră încă vremurile
când banul și puterea vor ajunge să hotărască poziția omului. Croitorul
aparținea unei epoci care fusese întemeiată pe o anumită ordine spirituală,
fragilă ca porțelanul, dar și rezistentă ca apeductul roman. Pe atunci
importantă era ierarhia sufletelor omenești și toți știau că pe pământ există o
noblețe care vine nu de la naștere, ci din interiorul fiecăruia. (pag. 30 -31)

Cu un mare talent de a spune povești și de a crea personaje

interesante, Andrzej Szczypiorski mi-a amintit de Ludmila Ulițkaia și al
său Imago, mai ales că cele două romane au și alte puncte în co mun:
ambele se află la răspântia dintre proză scurtă și roman, cu zeci de fire
încurcate care pendulează între prezent, trecut și viitor, iar soarta
personajelor este adeseori dezvăluită înainte de vreme, într -o narațiune
non-lineară care sfidează cronologia temporală. Însă Szczypiorski intră
mult mai adânc în analize cu temă politică și sociologică, făcând uz de
detalii specifice care pot da bătăi de cap unui cititor nefamiliarizat cu
istoria Poloniei (acesta ar fi, de altfel, unul dintre minusurile romanu lui,
alături de patosul cu care scriitorul își declamă uneori opiniile prin vocea
protagoniștilor săi).

Pentru a înțelege cu adevărat discursurile personajelor și temele

abordate, dar și amărăciunea și dragostea cu care autorul vorbește
despre Polonia, ar fi poate ideal să cunoaștem într-o oarecare măsură
istoria țării, însă nu e o condiție esențială – chiar și eu, care nu stau
prea bine la acest capitol, am priceput o sumedenie de lucruri și am citit
romanul cu nespusă plăcere, trecând peste detaliile care pot părea
redundante și inutile cititorului de astăzi. Dincolo de aceste informații
specifice țării sale, Andrzej Szczypiorski vorbește despre teme profund
umane și realități care rămân neschimbate de-a lungul timpului – iar în
ce mă privește, subiectul Holocaustului nu cred că ar trebui să se
demodeze niciodată.

În miezul romanului, mereu supus unei analize minuțioase, se află

complicatul suflet polonez, melanj de curaj, generozitate, patriotism,
revoltă și o permanentă sete de libertate, dar și de xenofobie,
antisemitism, prejudecăți, cruzime, snobism. Polonia sfântă, bețivană,
depravată, vândută, cu mutra înțesată de sloganuri, antisemită,
antigermană, antirusească, antiumană. Sfânta polonitate blasfemică
(...) a crescut agenți și turnători, carieriști și ignoranți, zbiri și șpterțari,
a ridicat xenofobia la rang de patriotism.

În ciuda dimensiunilor sale reduse, romanul se dovedește dificil de

parcurs, căci este o încrengătură densă și complexă de idei, informații,
personaje și fire narative. Doamna Seidenman, deși prezentă în titlul
ediției românești (în original, cartea se numește „Începutul”), nu este
decât una dintre figurile care populează Polonia anilor 1940, tipologii
diverse prin care autorul încearcă să reconstituie un tablou social cât
mai complet, acoperind pe cât posibil varietatea de atitudini și concepții
ale epocii, toate privite în contextul istoric. Însă povestea nu se rezumă
doar la fatidicii ani 1943, ci se extinde și în viitor, în perioada comunistă
și dincolo de ea, așa cum se întoarce și în trecut, la anii dinainte de
război, când Polonia reușise să-și mențină independența timp de 20 de
ani.

Romanul are 21 de capitole și m-am gândit că n-ar fi exclus să existe

chiar 21 de personaje principale și secundare, însă am putut identific a
numai 20. Toate sunt legate între ele prin fire mai mult sau mai puțin
trainice și fiecare reprezintă o fațetă a societății poloneze, la care se
adaugă două puncte de vedere străine: unul îi aparține unui hitlerist
care consideră că nu nemții au născocit războiul, ci oamenii sunt
războinici prin natura lor, și celălalt unui german care iubește Polonia,
fiind prins între două culturi și două apartenențe. După cum am aflat
din prefața excelentă a lui Constantin Geambașu, autorul apelează
adeseori la stereotipuri naționale, prezentând rușii, germanii sau
polonezii prin prisma unor trăsături simplificate și totodată exagerate.

Cunoaștem un judecător, reprezentant al clasei superioare sărăcite,

care nu se poate adapta vremurilor noi, dar își păstrează demnitatea și
memoria până în ultima clipă; un croitor, un om simplu care se
îmbogățește în timpul ocupației germane și finanțează pe ascuns
rezistența, însă nu e îndeajuns de curajos pentru a interveni în favoarea
evreilor; un filolog clasicist care se retrage din realitatea inumană în
lumea caldă și solară a Antichității, preocupat doar de viața sa
interioară și de minima subzistență; un bandit care s-a specializat în
scoaterea evreilor din ghetou și plasarea lor în partea germană a
Varșoviei; un adolescent polonez, unul din miile de tineri care s-au
maturizat înainte de vreme, grăbindu-se să lase în urmă copilăria
pentru a dobândi onoare și responsabilitate; o călugăriță care le
schimbă copiilor evrei numele și religia, inventându-le un alt trecut, sub
pretextul că îi salvează.
 În vremurile despre care pomenim, Wiktor Suchowiak avea treizeci și trei de
ani și ajunsese rău. Viața lungă ce-i fusese hărăzită avea să se dovedească un
eșec, deoarece în tinerețe Suchowiak alesese cariera de bandit profesionist,
ceea ce în epoca marilor totalitarisme avea să devină un anacronism deplorabil.
Marile totalitarisme cultivă banditismul la adăpostul legii, acest procedeu fiind
însoțit de regulă - spre uimirea profesioniștilor individuali - de lipsa unei
alternative, or tocmai alternativa era cândva baza filosofică a banditismului.
Wiktor Suchowiak lucra întotdeauna în virtutea principiului „Banii sau viața!”,
ceea ce le dădea partenerilor posibilitatea de a alege. Totalitarismele aveau să
jefuiască onoarea, libertatea, averea și chiar viața fără nici o opțiune din
partea victimelor, și nici măcar a bandiților. (...)

În esență, primul totalitarism, de care Wiktor Suchowiak se lovise în momentul

dezlănțuirii războiului lui Hitler, fusese cu adevărat cel mai cumplit, cel mai
sângeros și mai incisiv, dar și cel mai tâmp și primitiv, fiind lipsit de
rafinamentul de mai târziu. Dar de obicei așa se întâmplă cu orice lucrare
omenească. Începem de la lucrurile simple, pentru a atinge ulterior măiestria și
perfecțiunea. (pag. 112/113)

Fără a fi protagonista romanului, de la Irma Seidenman pornesc și tot la

ea se întorc mai multe fire narative, fiind unul dintre personajele prin
intermediul căruia autorul explorează tema identității și pe cea a
memoriei. O blondă frumoasă, cu fizionomie nordică, care-i tăinuiește
originea evreiască, Irma Seidenman pare să nu bage de seamă iadul în
care a fost aruncată Polonia, considerând că și în iad trebuie să-ți
urmezi calea cât timp e posibil. Pentru judecătorul Romnicki, memoria
reprezintă cel mai prețios dar. Pentru Irma Seidenman, care a uitat o
bucată importantă a existenței sale, viața e numai ceea ce s-a împlinit
și ce ne amintim; memoria ei mai păstrează doar clipele fericite dinainte
de război și momentul în care i s-a răpit dreptul de a fi ea însăși,
dreptul de a se autodefini.

Pe fundalul acestor povești intercalate se conturează treptat Varșovia

de la începutul anilor 1940, cu clădiri luminoase și elegante, dar și case
mizere și urâte, un oraș cu o populație diversă și pitorească, în care
polonezii se amestecau cu evrei, germani, ruși, ucraineni, iar oamenii
înstăriți cu bătrâni sărmani și deportați siberieni, prostituate și studenți,
pungași și domnișoare de măritat. O forfotă pestriță și o uimitoare
diversitate, care formează, poate, adevărata identitate a Poloniei. E o
lume care se prăbușește câțiva ani mai târziu, îngropând oameni și
însăși ideea poloneză a existenței. Odată cu ocupația nazistă, ceva a
pierit ireversibil, iar Polonia a fost mutilată într-un fel de care puțini
sunt conștienți: fără evrei, cei ce au supraviețuit războiului nu mai sunt
aceiași polonezi care au fost odinioară.
Din cartea lui Szczypiorski am înțeles mai bine câteva lucruri. În primul
rând, felul complex în care polonezii îi percepeau pe evrei, un popor de
venetici și migratori care le amenințau locul și șansele cuvenite într -un
spațiu unde ei aveau rădăcini străvechi. Indiferent de anii petrecuți în
Polonia, evreii rămâneau niște străini, care stârneau deopotrivă
curiozitate și teamă prin diferența de limbă, religie, obiceiuri și
înfățișare. Polonia acelor ani era o lume structurată ierarhic, unde
fiecare își cunoștea locul, iar evreii se aflau pe o treaptă inferioară
creștinilor, care, deși minoritari în unele orașe, erau totuși favorizați.
Însă nu doar evreii „de rit vechi și cu gura mare” erau priviți cu
antipatie de polonezi, ci și rușii ortodocși și păcătoși, precum și
germanii luterani și violenți.

În timpul ocupației naziste, părerile și atitudinea polonezilor sunt

împărțite: unii privesc denunțarea evreilor drept o datorie și un act de
solidaritate cu Europa; alții își dau seama că se petrece o groaznică
nedreptate, că ceea ce se întâmplă cu evreii este o pedeapsă dincolo de
orice închipuire, chiar dacă păcătuiseră aspru, nedând crezare vorbelor
Mântuitorului. Unii îi salvează dintr-o prețuire a ființei umane dincolo de
rasă, credință și limbă; alții îi ajută pentru bani, văzând în suferința lor
o afacere profitabilă. Un episod grăitor îl are în centru pe
matematicianul filosemit, care, spre deosebire de vecinii lui, nu s-a
mutat la marginea Varșoviei după ce nemții au ridicat zidul roșu ce
despărțea cartierul german de ghetou. Profesorul este martorul unei
scene grotești: lângă acest zid al infamiei, un carusel se învârte într -o
explozie de muzică, râsete și culoare, în timp ce, de cealaltă parte a
zidului, se aude țăcănitul unei mitraliere și țipătul unui evreu.

(...) întâi mirare, apoi panică, în sfârșit reacția brutală a unui bărbat care
începu să strige: „Un evreu mănâncă prăjituri!”, ca și când un evreu mâncând
prăjituri la cofetăria de pe Marszałkowska în anul 1942 era o imagine la fel de
nemaipomenită ca aceea a unui dinozaur sau a arhiprincipesei ruse fără cercei
cu briliante în urechi. Câteva persoane părăsiră în grabă cofetăria, che lnerul
începu să strige: „O, Doamne! Acum o să ne omoare pe toți!”. Doar un domn
mai în vârstă își păstră calmul, rostind o scurtă și consistentă cuvântare
îndreptată spre plafon:

— Și așa o să-i omoare pe evrei, apoi ne vine rândul nouă, deci nu există n ici un
motiv de panică, lăsați-l pe tânăr să-și mănânce prăjitura, sunt gata să i-o
plătesc eu, vă rog să nu vă lăsați pradă surescitării sau prostrației, păstrați -vă
demnitatea, războiul continuă, suntem condamnați, doar dacă Adolf Hitler nu -și
va da duhul în mod surprinzător, ceea ce îi doresc din toată inima, așadar
lăsați-l în pace pe acest om, aici este Polonia, deocamdată Polonia încă mai
există, și vă rog să nu-mi luați speranța. Asta-i tot ce am de spus în chestiunea
incidentului.