Vocaţia preoţească în Tratatul despre preoţie al Sfântului Grigorie de Nazianz

Mihai Parfeni „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu
eu înţelept ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii.
Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să
sfinţesc pe alţii.” (Sf. Grigore de Nazianz, Cuvânt despre Preoţie)

Într-o lume secularizată, în care plăgi precum disperarea, falsele religii, stresul
şi patimile biciuiesc trupul umanităţii, într-o societate aflată într-o profundă
suferinţă şi care nu ne poate lăsa indiferenţi, preotul, ca unul luat dintre oameni
şi rânduit pentru oameni, are un rol covârşitor, şi anume acela de a se jertfi şi
de a da dovadă de un eroism moral pentru a schimba faţa lumii. El are sarcina şi
misiunea să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor şi să-
l facă pe om părtaş fericirii celei de sus. Duhul Sfânt se sălăşluieşte în inimile
noastre prin chemarea şi participarea la Sfintele Taine unde toţi
creştinii devin membri ai Bisericii. Chemarea la aceste lucrări sfinte o face
Dumnezeu tuturor pentru ca „toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să
vină” (I Tim. 2, 40), devenind mlădiţe vii ale aceluiaşi trup (Ioan 15, 1). Măreţia
neîntrecută a slujirii preoţeşti stă în faptul că ea este mijlocire între oameni şi
Dumnezeu, căci dacă profetul e trimisul lui Dumnezeu către oameni pentru a le face
cunoscută voia Sa şi a le trezi sufletul, preotul vine cu răspunsul, care pleacă
dintru cele de jos spre ceruri, cu răspunsul la apelul lui Dumnezeu făcut cunoscut
prin profet. A sfinţi viaţa prin Sfintele Taine şi a conduce pe calea mântuirii, a
învăţa pe credincioşi cuvântul lui Dumnezeu sunt funcţii fundamentale ale preoţiei
sacramentale. Aceste slujiri le-a exercitat Însuşi Mântuitorul în timpul
activităţii Sale mesianice, slujiri ce se continuă până astăzi prin mijlocirea
preoţilor slujitori care sunt organe văzute ale preoţiei Lui nevăzute. Învăţătura
pe care ei o comunică nu este a lor şi prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea
lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos. Preoţia creştină este aşadar încadrată în
preoţia veşnicului Arhiereu. „Darul preoţiei depăşeşte cuvântul” Sfinţii Părinţi s-
au remarcat în istorie ca exemple vii, trăitori ai unei vieţi de mare sfinţenie, ca
oameni ai căror lucrări au fost pătrunse de Duhul Sfânt, ca mari luptători
împotriva ereziilor şi ca mari apărători ai Biserici, ca mari fondatori de obşti
monahale şi ca deosebiţi apărători şi sprijinitori ai tuturor celor suferinzi atât
trupeşte cât şi sufleteşte. Activitatea lor a vizat în mare măsură şi slujirea
preoţească pe care au prezentat-o, ridicând-o la înalte culmi, în scris şi în
faptă, slujire pe care s-au învrednicit a o purta până la jerfelnicie şi dincolo de
aceasta, conştienţi fiind de profunda responsabilitate ce au acceptat să o poarte
pe umeri. Sublimitatea preoţiei precum şi sentimentul nevredniciei ce-i pătrundea
pe Sfinţii Părinţi i-a determinat pe aceştia să lase moştenire posterităţii
nepreţuite lucrări, tratate, scrieri care caută să pună în atenţia cititorilor,
atât mireni cât şi clerici, minunata şi nespusa slujire sacerdotală, slujire pe
care mereu au comparat-o cu slujirea îngerească. Astfel, Sf. Efrem exclamă: „Ce să
spun sau ce să laud? Darul treptei preoţeşti depăşeşte cuvântul”, iar Sf. Vasile
cel Mare vedea preoţia ca pe o slujire îngerească, îndemnând pe preoţi să fie
responsabili şi conştienţi de lucrarea lor, ştiind că nu au fost chemaţi la o
slujire pământească, ci la o slujire cerească, că nu au primit o slujire omenească,
ci una îngerească. Cauze ale fugii de preoţie la Sf. Grigorie de Nazianz Încă din
începutul expunerii sale din tratatul despre preoţie, Sfântul Grigorie de Nazianz
mărturiseşte că motivul cel mai important care l-a determinat să adopte o astfel de
atitudine de fugă este teama de cele sfinte şi păcatele clerului timpului său, pe
care le condamnă realizând un tablou deosebit de expresiv, menit să trezească până
şi conştiinţele cele mai amorţite, la lumina revenirii în sine. El foloseşte acest
prilej pentru a arăta semnificaţia duhovnicească a ascultării faţă de mai marii
noştri, ea fiind „cea dintâi poruncă a raţiunii”, dar şi responsabilitatea ce apasă
pe umerii preotului. Astfel, el îşi argumentează atitudinea combătând conduita de
neascultare şi de nesupunere a creştinilor şi enumerând cu deamănuntul motivele
fugii sale. Primul dintre motive, aşa cum am mai spus, era teama de slujirea
preoţească la care a fost chemat pe neaşteptate, ceea ce l-a determinat să aibă
acea atitudine de neascultare. Un alt motiv a fost acela că Sfântul dorea viaţă
pusnicească ceea ce nu se potrivea cu slujirea preoţească, el fiind îndrăgostit de
frumuseţea sihăstriei. „Eram întrăgostit dintru început de singurătate, cum nu ştiu
să fi fost îndrăgostit vreodată unul din cei ce studiază arta retorică. Iar în
vremea primejdiilor mari şi cumplite prin care am trecut, făgăduisem lui Dumnezeu
să trăiesc în pusnicie. Gustasem chiar ceva din viaţa pusnicească. Ajunsesem
oarecum în pridvoarele ei, iar trăirea acestei virtuţi mi-a aprins şi mai mult
dorul de sihăstrie”. Un al treilea motiv al fugii sale a fost frica şi ruşinea de a
se alătura unora care au făcut din preoţie o meserie ca oricare alta sau o sursă de
câştig. Astfel deplânge decadenţa morală a unora dintre clericii printre care nu
vrea să se numere, fapt ce-l şi determină, pe lângă multe altele, să fugă de
preoţie. El zice: „Mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi, care cu
nimic mai buni decât gloata − mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi − intră în
locurile cele preasfinte cu mâinile nespălate, cum se spune, şi cu sufletele
necurate; care, înainte de a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se apucă de
altar, se înghesuie şi se împing în jurul Sf. Mese, ca şi cum ar socoti că preoţia
nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci
domnie fără îndatoriri.” Aceşti preoţi nu sunt conştienţi de faptul că odată cu
„trecerea timpului şi cu creşterea răului, n-au să mai aibă pe cine păstori”.
Calităţile preotului în viziunea Sfântului Grigore de Nazianz Sfântul Grigore
evidenţiază calităţile necesare adevăratului preot, oferind ca model de preoţie
deplină pe Sfântul Apostol Pavel. Prima calitate a preotului după Sfântului Părinte
o constituie curăţia sufletească şi sfinţenia vieţii sale, deoarece el trebuie să
fie un adevărat model şi o pildă vie pentru păstoriţii săi, iar sfinţenia este o
însuşire absolut necesară slujitorului bisericesc. El „trebuie, întocmai ca
argintul sau ca aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de alamă,
oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viaţă şi orice treburi ar avea; să nu
aibă vreun gând sau vreo faptă rea, care să aibă nevoie de un foc mai iute decât
cel de pe pământ”. În viziunea sa, preoţia este trăire în har, din har şi pentru
har; ea este o sfinţenie progresivă a întregii fiinţe a preotului atât prin
lucrarea continuă a harului personal pe care l-a primit la hirotonie, cât şi prin
influenţa pe care o exercită asupra lui neîncetata împărtăşire a harului pe care el
o face credincioşilor prin Sfintele Taine. Preoţii trebuie să fie pilde şi modele
de virtute pentru că omul poate cădea în păcat foarte uşor şi cu atât mai mult
atunci când observă acel păcat la păstorul lor. Dar nu acelaşi lucru se întâmplă şi
cu virtuţile deoarece „dobândirea virtuţii este grea şi
anevoioasă, chiar când sunt mulţi cei care ne îndeamnă şi ne atrag”, pentru că
„virtutea se prinde greu de om, ca şi focul de lemne ude”. Un adevărat slujitor al
altarului trebuie să săvârşească binele în mod constant, fără măsură şi fără să se
mândrească şi „să facă totdeauna din binele săvârşit treaptă pentru paşii
următori”. De asemenea preotul trebuie să cunoască sufletul omenesc, să fie un bun
psiholog „aceasta pentru că trebuie să atragă pe credincioşi pe calea virtuţilor”
cu dragoste, răbdare şi nădejde. Referindu-se la munca preotului, Sfântul Grigorie
o aseamănă cu aceea a unui om care „ar încerca să conducă şi să îmblânzească o
fiară cu multe feţe şi cu multe chipuri, alcătuită din multe fiare şi mai mari şi
mai mici şi mai domestice şi mai sălbatice”. Biserica fiind alcătuită din oameni ce
gândesc, se comportă şi sunt din fire diferiţi, preotul trebuie să ştie să lucreze
cu fiecare, potrivit nivelului lui duhovnicesc, fiind simplu şi unitar, potrivit cu
spiritul de dreptate pe care trebuie să-l aibă în toate, dar şi multiform şi
variat, potrivit cu firea deosebită a fiecărui credincios, iar în cuvânt folositor
şi destoinic tuturor. El vede preoţia „mai grea şi mai de preţ” decât medicina,
căci dacă medicina este „ştiinţa vindecării trupurilor”, preoţia este „ştiinţa
vindecării sufletelor”. Omul este dihotomic, alcătuit din trup, care este din
pământ şi din suflet, care este de la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre trup separat
de suflet, dar nici despre suflet separat de trup. Medicina se ocupă cu trupul,
care este „materie trecătoare şi pieritoare”, pe când preoţia se ocupă cu sufletul,
care este nobil şi superior trupului. Ea „urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l
smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păstreze chipul lui Dumnezeu
(Facere 1, 26), iar dacă l-a pierdut, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar
dacă l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi, scopul cel mai de seamă
este să-l facă pe om dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus”. O altă calitate
esenţială care se cere preotului este tactul pastoral pentru că „nu toţi oamenii au
aceleaşi gânduri, nici aceleaşi porniri. Bărbaţii unele, femeile altele; bătrânii
unele, tinerii altele; săracii unele, bogaţii altele; cei veseli unele, cei trişti
altele; cei bolnavi unele, cei sănătoşi altele”. De asemenea, există numeroase
diferenţe şi în ceea ce priveşte viaţa sau starea socială şi civilă. Sfântul
Grigore face şi câteva referiri la predică, aceasta fiind una dintre îndatoririle
de căpetenie ale preotului pentru că „nu este un lucru uşor să chiverniseşti cu
judecată adevărul dogmelor, să vorbeşti despre toate câte s-au filosofat în
Scriptură, despre lume şi lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit,
despre firile cele spirituale”. Predica trebuie să fie fundamentată pe Sfânta
Scriptură şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi, să fie adâncă, pătrunzătoare, capabilă
să schimbe în bine starea duhovnicească a sufletelor, iar vorbirea preotului, ca şi
prezenţa lui, trebuie să aducă pace şi să îndemne spre fapte bune. Predica lui este
ascultată dacă el pune suflet în ceea ce spune, dacă faptele de virtute din propria
viaţă pecetluiesc cuvintele sale, deoarece credinţa vine din auzite, dar se opreşte
la faptă.
“Este vrednic de harul preoţiei cel care a luat crucea lui Hristos şi s-a hotărât
să-I urmeze Lui până la capăt” Citând din scriitorii Vechiului Testament (proorocii
Miheia, Ioil, Avacum, Maleahi, Zaharia, Iezechiel, Ieremia), Sfântul Grigoriearată
cum trebuie împlinită slujirea preoţească, aceste pilde evidenţiind măreţia
preoţiei, dar şi responsabilitatea preotului. „Cu aceste gânduri trăiesc ziua şi
noaptea. Acestea îmi topesc măduva, acestea îmi macină trupul şi nu mă lasă să fiu
îndrăzneţ şi să privesc în sus. Acestea îmi smeresc sufletul, îmi îngenungheză
mintea, îmi pune lanţ limbii şi mă fac să nu mă gândesc la preoţie, nici să îndrept
şi să ocârmuiesc pe alţii, lucru mare şi covârşitor, ci să pot scăpa de urgia cea
viitoare şi să pot să-mi scutur puţin rugina păcatului”. Vremurile în care a trăit
Sfântul Părinte nu au fost prea liniştite pentru că dispăruse şi „bruma de
dragoste”, iar preotul nu era decât „un nume gol”. Preot bun nu era socotit cel
care avea frică de Dumnezeu, ci acela care era clevetitor şi din gura lui ieşea
venin de aspidă. Concluzionând, Sfântul Grigore spune că este compatibil şi vrednic
de harul preoţiei cel căruia i s-a aprins inima de cuvintele cele curate şi în foc
lămurite (Ps. 11, 6), cel care a contemplat frumuseţea Domnului, cercetând Biserica
Lui (Ps. 26, 8), cel care a pătruns vistieriile duhovniceşti şi a urcat pe treapta
contemplaţiei, cel ce s-a unit cu Însuşi Cuvântul şi s-a împărtăşit cu El, cel ce a
luat crucea lui Hristos şi vrea să-I urmeze Lui până la capăt. Simpla dorinţă de a
te uni cu Hristos nu este suficientă, ci ea trebuie sprijinită de o pregătire
specială, credinciosul fiind în permanenţă asistat de către preotul duhovnic care
trebuie să dea dovadă de un deosebit tact pastoral, fiind absolut necesar să
stăpânească „ştiinţa vindecării sufletelor, să întraripeze sufletul, să-l smulgă
din lume, să-l dea lui Dumnezeu; sa-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu căci nu
l-a pierdut, [...] urmărind să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos, în
inimile oamenilor”. Ne temem când citim tratatele privind slujirea preoţească, de
faptul că Sfinţii Părinţi ar dori parcă să ne descurajeze în faţa unei atât de
înfricoşătoare realităţi a sacerdoţiului, în faţa responsabilităţii pe care o
implică această slujire. Însă Sfinţii Părinţi se îngrijesc şi de inima păstorului
pe care o doresc învăluită în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni asemeni
modului în care mierea învăluie fagurele, o doresc întărită spre orice lucru bun, o
doresc pregătită pentru întâmpinarea oricărui pericol, în faţa oricăror ispite ce
i-ar veni din afară sau de la diavolul. Acest mesaj este firul roşu al tuturor
tratatelor despre preoţie, absolut fiecare capitol fiind o etapă în pregătirea
slujitorului altarului ce parcurge aceste texte. http://www.doxologia.ro/viata-
bisericii/documentar/vocatia-preoteasca-tratatul-desprepreotie-al-sfantului-
grigorie-de