Cap.

2
ASEPSIA. ANTISEPSIA

Definiţii
Asepsia şi antisepsia sunt mijloacelor fizice, chimice, biologice şi farmacologice
care urmăresc îndepărtarea, inactivarea sau distrugerea germenilor patogeni din mediu.
Asepsia1 reprezintă un ansamblu de măsuri cu caracter profilactic prin care
împiedicăm contactul germenilor cu bolnavul în general şi cu plaga operatorie în special.
Antisepsia2 reprezintă ansamblul măsurilor curative prin care urmărim distrugerea
germenilor prezenţi într-o plagă, pe tegumente sau în mediu.
În practică asepsia şi antisepsia se folosesc simultan şi se completează reciproc.
Sterilizarea este acea componentă a asepsiei prin care se distrug toate formele de
germeni microbieni (inclusiv formele sporulate sau virusurile). Alături de anestezie,
sterilizarea a permis dezvoltarea chirurgiei ca specialitate medicală şi a tuturor
specialităţilor chirurgicale.

Istoric
Este de înţeles faptul că asepsia şi antisepsia au fost acceptate în arsenalul medical
numai după înţelegerea rolului microbilor în patologie şi a modului lor de transmitere –
după descoperirile din secolul XIX ale şcolii franceze (Louis Pasteur) şi germane (Robert
Koch) de microbiologie. Cu toate acestea din cele mai vechi timpuri, persoanele care
practicau medicina utilizau rudimente ale asepsiei antisepsiei, bazate probabil pe
observaţii empirice.
Astfel, în perioada prehipocratică se recomanda spălarea rănilor proaspete cu apă
caldă şi pansarea lor cu feşi albe.
În perioada lui Hipocrate (sec. V—IV î.e.n.), în raport cu nivelul cunoştinţelor din
acea vreme, se aplicau o serie de reguli privind actul chirurgical: aranjarea cîmpului
operator, poziţia chirurgului, curăţenia care trebuia respectată (spălarea mîinilor şi
unghiilor) şi modul de tratare a unei plăgi (curăţire cu apă caldă, vin vechi sau ulei cald şi
apoi protejarea lor cu feşi albe). Aceste reguli s-au păstrat şi în epocile romană şi arabă.
În evul mediu, chirurgul francez Ambroise Parre (1510 – 1590) descoperă
fenomenul de contagiune.
În secolul XVII olandezul Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) perfecţionează
microscopul3 şi observă pentru prima dată microbii (bacterii, protozoare). În 1768
italianul Lazzaro Spallanzani (1729 – 1799) demostrează multiplicarea acestora prin
diviziune. Aceste descoperiri remarcabile au fost ignorate, iar semnificaţia lor apreciată
numai după descoperirea bacteriilor de către Louis Pasteur.
O altă observaţie remarcabilă, dar neglijată la vremea ei, aparţine obstericianului
austriac Ignaz Philipp Semmelweis (1818 - 1865). Acesta a observat frecvenţa mare a
febrei puerperale4 într-o clădire în care studenţii participau la examinarea şi tratarea

1
Etimologia cuvântului este din greaca veche: a = fără ; sepsis = putrefacţie
2
anti = împotriva; sepsis = putrefacţie
3
nu se cunoaşte cu siguranţă cine a fost inventatorul microscopului; sunt creditaţi olandezii Hans Jannsen
şi Zacharias Jannsen şi italianul Galileo Galilei
4
o endometrită postpartum
parturientelor şi frecvenţa redusă a febrei puerperale într-o altă clădire în care îngrijirea
parturientelor era asigurată exclusiv de călugăriţe-surori. Fără a putea explica în
întregime fenomenul Semmelweis a intuit că studenţii erau vectorii purtători ai unui agent
patogen şi a impus reguli stricte de igienă (cea mai importantă viza spălarea mâinilor cu
apă şi săpun şi apă clorurată înaintea oricărui act obstetrical); după aceste măsuri
frecvenţa infecţiilor puerperale a scăzut substanţial.
Odată cu Louis Pasteur (1822—1895) începe adevărata perioadă a asepsiei.
Descoperirea germenilor şi demonstrarea experimentală a acţiunii lor patogene au permis
introducerea unor metode de distrugere a acestora (fierberea, autoclavarea etc.). În
Anglia, Joseph Lister (1822—1912), inspirat de lucrările lui Pasteur, preconizează
distrugerea germenilor care produceau supuraţia plăgilor, cu ajutorul acidului carbolic
5% şi împiedicarea pătrunderii lor în rană prin aplicarea de pansamente înmuiate în
aceeaşi substanţă; tot el începe sterilizarea sălilor de operaţie prin pulverizarea de acid
fenic.
Chirurgul american William Stewart Halsted (1852 – 1922) foloseşte primul
mănuşile de cauciuc, ca măsură de protecţie atât a pacientului, cât şi a operatorului.
De la sfârşitul secolului XIX măsurile de asepsie-antisepsie au intrat în standardul
practicii chirurgicale; metodele utilizate s-au dezvoltat pe măsura progreselor chirurgiei,
descoperirii unor noi modalităţi de combatere a germenilor microbieni, dezvoltării şi
diversificării instrumentarului chirurgical.

Antisepsia
Ca metodă curativă de distrugere a germenilor de pe tegumente, dintr-o plagă sau
din mediu, antisepsia utilizează o serie de mijloace chimice denumite, în general,
antiseptice sau dezinfectante. Se obişnuieşte să se denumească antiseptic substanţa cu
acţiune bactericidă sau bacteriostatică ce se aplică pe ţesuturi vii, iar dezinfectant
substanţa folosită pentru distrugerea germenilor de pe diverse obiecte, produse septice
sau din mediul extern.
Acţiunea substanţelor antiseptice constă în distrugerea membranelor celulare sau
coagularea proteinelor, fără a fi legată de viaţa bacteriană activă (nu interferează în mod
specific cu anumite căi metabolice bateriene precum antibioticele). Pentru a putea fi
folosită în condiţii bune, o substanţă antiseptică trebuie să îndeplinească mai multe
condiţii :
-să distrugă germenii cu care vine în contact
-să nu acţioneze asupra ţesturilor pe care se aplică sau să le altereze mecanismele de
apărare
-să nu deterioreze suprafeţele, instrumentele sau materialele care urmează să fie
dezinfectate
-să fie uşor solubilă (în apă sau alcool), iar soluţia rezultată să fie stabilă
Deşi numărul substanţelor chimice cu acţiune antiseptică este considerabil, numai
unele dintre acestea întrunesc calităţile menţionate mai sus ş deci pot fi folosite ca
antiseptice. Fiecare antiseptic are la bază o substanţă chimică cu un mod de acţiune
cunoscut şi cu anumite proprietăţi ce o fac utilizabilă pentru anumite scopuri.
Alcoolul este un antiseptic foarte folosit în chirurgie, mai ales pentru tegumente,
deoarece este bactericid şi nu are acţiune nocivă asupra pielii. Se utilizează în concentraţii
de 70% pentru antisepsia tegumentelor uscate, cînd are cea mai mare acţiune bactericidă.
Nu acţionează asupra formelor sporulate şi de aceea nu poate fi folosit ca mijloc de
sterilizare la rece. Se poate întrebuinţa singur sau asociat cu alte antiseptice (iodul) pentru
pregătirea cîmpului operator şi pentru dezinfecţia mîinilor chirurgului şi a plăgilor.
Alcoolul nu se poate aplica direct pe plagă sau pe zone fără strat cornos, deoarece
produce deshidratarea sau coagularea celulelor cu care vine în contact
Iodul este unul din cele mai vechi antiseptice (utilizat de peste un secol). Acţiunea
sa se produce atît asupra bacteriilor, a sporilor, cît şi a ciupercilor (bactericid, sporocid şi
fungicid); soluţia de iod pătrunde în anfractuozităţile tegumentului şi în orificiile
glandulare. Se foloseşte solubilizat în alcool sau benzină:
-tinctura de iod este o soluţie alcoolică 2% + iodură de sodiu 2% şi folosită curent pentru
dezinfecţia tegumentelor
-soluţie concentrată de tinctura de iod : iod 7% + iodură de potasiu 5% + alcool 83°
-soluţia Lugol : iod 5% + iodură de potasiu 10% dizolvate în apă. Are slabe calităţi
antiseptice
-benzina iodată este o soluţie slabe de iod în benzină uşoară; se foloseşte pentru
degresarea şi dezinfecţia tegumentelor ;
Acţiunea antiseptică a iodului se exercită asupra tegumentelor uscate şi de aceea
se foloseşte pentru sterilizarea cîmpului operator, iar în caz de maximă urgenţă şi pentru
sterilizarea mîinilor chirurgului.
Dezavantajele iodului sînt următoarele:
-soluţiile vechi sau prea concentrate de tinctura de iod produc iritaţii ale tegumentelor
datorită precipitării iodului. De aceea se recomandă ca prepararea tincturii de iod să se
facă în cantităţi mici, pentru a fi utilizată numai în stare proaspătă.
-uneori survin fenomene de hipersensibilizare datorite proprietăţilor alergizante ale
iodului; alergia cunoscută la iod impune folosirea unui alt antiseptic
-aplicat pe ţesuturi moi, seroase şi mucoase, el poate produce necroza acestora. De aceea
nu se pune în contact cu o plagă sau cu mucoase, deoarece coagulează proteinele; se
aplică numai pe tegumente, pînă la marginile plăgii
-în contact cu plăgile secretante degajă acid iodhidric, iritant pentru tegumente; ca atare,
plăgile secretante se vor dezinfecta cu un alt antiseptic, iar pe pielea badijonată cu
tinctură de iod nu se va aplica niciodată un pansament umed.
Povidona iodată (betatina, Betadine) este un antiseptic cu spectru larg
antimicrobian (bactericid, fungicid, virucid, protozoicid), recomandat pentru dezinfecţia
pielii şi mucoaselor şi tratamentul plăgilor. Preparatul conţine iodul activ ca agent
antimicrobian. Se foloseşte sub formă de soluţie, de săpun, de unguent sau de ovule
vaginale. Este mult mai puţin iritantă, dar mult mai activă decât soluţiile de iod; este
practic antisepticul cel mai folosit în spital.
Soluţia de Betadine se foloseşte pentru dezinfecţia pielii şi mucoaselor înainte de
diferite acte chirurgicale (incizii, injecţii, puncţii, biopsii, perfuzii), dezinfecţia
preoperatorie a pielii şi mucoaselor, tratamentul plăgilor aseptice, tratamentul infecţiilor
cutanate bacteriene şi fungice. Diluţiile de betadină se prepară imediat înainte de folosire;
nu se stochează ca atare.
Săpunul de Betadine se foloseşte pentru dezinfecţia mâinilor înainte şi după actele
medicale curente şi pentru asepsia preoperatorie a mâinilor.
 Unguentul de Betadine: tratamentul arsurilor, al rănilor septice şi aseptice, al
ulcerelor trofice, escarelor şi altor infecţii cutanate şi dermatoze suprainfectate.
Nu se foloseşte în cazul sensibilităţii cunoscute sau constatate la iod.
Culoarea brună a Betadinei îi indică eficacitatea; diminuarea sau dispariţia culorii
indică scăderea activităţii antimicrobiene; Betadina se descompune sub influenţa luminii
sau la temperaturi mai mari de 40 de grade; efectul antimicrobian se exercită la un pH
intre 2 şi 7; nu se foloseşte împreună cu preparate topice enzimatice.
Clorul este un bun antiseptic, care are acţiune bactericidă prin distrugerea
proteinelor şi oxidarea substanţelor organice. Se obţine prin descompunerea acidului
hipocloros care degajă clor nativ, activ antimicrobian.
Dintre substanţele capabile să degaje clor, cele mai folosite în chirurgie sînt
hipocloriţii şi cloraminele.
Hipocloritul de sodiu (soluţia Dakin) este o soluţie apoasă de clor, tamponată cu
carbonat şi bicarbonat de calciu care, în contact cu substanţe organice, degajă clor, ceea
ce produce dizolvarea ţesuturilor necrozate şi dezodorizarea plăgilor. Are aceeaşi acţiune
dizolvantă şi asupra cheagurilor de sînge, ceea ce limitează utilizarea lui în plăgile cu risc
hemoragie. Se foloseşte sub formă de soluţie preparată proaspăt (deoarece este foarte
instabilă) pentru irigarea continuă a plăgilor infectate şi cu sfaceluri.
Cloraminele sînt compuşi organici ai clorului; în contact cu apa formează acidul
hipocloros, care la rândul lui degajă clor activ. Au acţiune asupra bacililor gram-negativi
şi a bacilului Koch. Nu sînt active în mediu alcalin. Se utilizează in soluţie de
diverse concentraţii (0,2 până la 5%) pentru irigarea plăgilor supurate şi pentru
dezinfecţia unor mucoase. Se mai folosesc pentru dezinfecţia veselei, pardoselilor, a
tăviţelor şi a unor materiale. Substanţa este livrată sub formă de comprimate; prin
dizolvarea lor se oţine o soluţie care se recomandă să se folosească proapspătă.
Apa oxigenată este o soluţie apoasă 3% de peroxid de hidrogen şi care, prin
descompunere spontană, dă naştere la oxigen atomic ce oxidează substanţele din mediul
înconjurător. Prepararea soluţiei se face prin dizolvarea tabletelor de perhidrol în apă;
soluţia obţinută se descompune la lumină şi de aceea se păstrează în sticle de culoare
închisă. Se foloseşte pentru antisepsia plăgilor şi a mucoaselor. Acţiunea sa mai
importantă este cea mecanică, prin efervescenţa care se produce odată cu eliberarea
oxigenului şi care antrenează resturile tisulare sau corpii străini din zonele profunde sau
fundurile de sac ale plăgilor delabrante. In cazul plăgilor infectate cu anaerobi se
foloseşte sub formă de perfuzii, uneori asociată cu alte antiseptice.
Acidul boric se prezintă sub formă de cristale albe şi se foloseşte ca atare sau în
soluţii 2-3%, mai ales pentru antisepsia plăgilor infectate cu bacil piocianic. Acţionează
de asemenea şi asupra sfacelurilor, a ţesuturilor necrozate şi a crustelor, pe care le
macerează şi uşurează eliminarea lor.
Permanganatul de potasiu este o substanţă oxidantă, cu acţiune bactericidă lentă şi
variabilă în raport de diverşi germeni. Se prezintă sub formă de cristale de culoare violetă
şi se foloseşte sub formă de soluţie 0,1-0,5% pentru dezinfecţia unor mucoase (vaginală,
vezicală, bucală) şi a plăgilor infectate cu anaerobi.
 Asepsia
Ca acţiune profilactică, de prevenire a contaminării plăgilor cu germeni patogeni,
asepsia foloseşte o serie de metode, începînd de la spălarea mâinilor chirurgului şi
protejarea lor cu mănuşi sterile, la dezinfecţia cîmpului operator şi sterilizarea tuturor
instrumentelor şi materialelor folosite într-o intervenţie chirurgicală. Pentru realizarea
acestora se utilizează o serie de mijloace fizice şi chimice.
Căldura se foloseşte pentru sterilizare sub formă de căldură uscată sau căldură
umedă.
Sterilizarea prin căldură uscată se adresează instrumentarului chirurgical şi se face
în etuva cu aer cald. Alte modalităţi de sterilizare prin căldură uscată (flambare,
sterilizarea cu fierul de călcat5) nu asigură eliminarea tuturor germenilor şi nu au aplicaţii
în chirurgie.
Sterilizarea prin aer cald este metoda cea mai folosită pentru
instrumentarul metalic şi se face în cuptorul cu aer cald (cunoscut sub numele de cuptor
Poupinel). Cuptorul Poupinel este o cutie metalică cu pereţi dubli, cu rafturi în interior
pentru aşezarea cutiilor cu instrumente. Între pereţii laterali sînt montate rezistenţe
electrice pentru încălzire, iar între plafoane se găseşte un ventilator pentru uniformizarea
aerului care circulă în interior. Aerul cald pătrunde prin orificiile ce se găsesc în planşeul
peretelui interior. Pentru realizarea unei bune sterilizări trebuie îndeplinite cîteva condiţii:
aparatul să fie perfect etanş, o temperatură interioară de cel puţin 180°C, instrumentarul
să fie bine curăţat de substanţe organice înainte de sterilizare, iar cutiile cu instrumente să
fie aranjate mai larg pentru a permite o repartizare uniformă a temperaturii – vezi figura
02-01.

Figura 02-01

Cuptorul Poupinel

Instrumentele metalice, după curăţire, se pun în cutii metalice, iar acestea se

aşează pe etajerele din interiorul cuptorului, cu capacele deschise, în aşa fel încît aerul

5
Flambarea (trecerea obiectului de sterilizat prin flacără) este procedeul cel mai primitiv de sterilizare care,
la ora actuală, se foloseşte numai pentru sterilizarea gâtului fiolelor cu medicamente, înainte de deschidere.
Fierul de călcat realizează o temperatură de 200-300°C asigurând distrugerea germenilor de pe unele
ţesături. Se foloseşte în unităţi unde nu există alte posibilităţi pentru sterilizarea lenjeriei la nou-
născuţi.
cald să ia contact cu toate suprafeţele. Durata sterilizării depinde de temperatura atinsă;
din momentul în care s-a atins temperatura de 180º C durata sterilizării este de 30-40
minute6. După trecerea timpului necesar sterilizării, se întrerupe funcţionarea
termostatului şi se lasă materialele să se răcească pînă ce temperatura coboară la 30-40°C
cînd se deschide uşa, se închid cutiile cu capacele lor şi se sigilează cu o hâtie pe care se
consemnează data şi ora sterilizării. Sterilizarea prin aer cald, la Poupinel, este o metodă
care asigură o bună aseptizare7, nu degradează instrumentarul, iar cutiile astfel pregătite
se pot păstra pentru utilizare timp de 24 de ore cu condiţia să nu fie deschise în acest
interval.
Dintre metodele de sterilizare prin căldură umedă singura cu aplicabilitate în
chirurgie este sterilizarea cu vapori de apă sub presiune (autoclavarea). Alte metode de
sterilizare prin căldură umedă (fierberea, pasteurizarea, tindalizarea8) nu realizează
distrugerea tuturor germenilor şi ca urmare nu au aplicaţii în chirurgie.
Sterilizarea cu vapori de apă sub presiune este metoda cea mai folosită pentru
aseptizarea unor materiale şi instrumente, în spitale. Prin această metodă sterilizăm
materialul moale (pansamente, halate, halate). Sterilizarea cu vapori de apă sub presiune
este metoda cea mai eficientă; Peste temperatura de 120°C la presiunea de o atmosferă
sînt distruşi, practic, toţi germenii, chiar şi cei sub formă sporulată. Timpul necesar
pentru, începînd din momentul atingerii parametrilor de presiune şi temperatură este de
30—40 de minute. Acest tip de sterilizare se face cu un aparat special numit autoclav;
acesta asigură încălzirea vaporilor la temperatura necesară, pesiunea în interior şi
circulaţia vaporilor supraîncălziţi; aparatul asigură în paralel şi obţinerea apei sterile care
este livrată într-un circuit izolat.

Figura 02-02

Autoclavul

6
La 160°C durata sterilizării este de 2 ore; la 170°C durata sterilizării este de 1-1,5 ore; la 180°C durata
sterilizării este de 30—40 minute. Măsurarea timpului necesar unei bune sterilizări se socoteşte din
momentul atingerii temperaturii corespunzătoare în interiorul cuptorului.
7
Se distrug atât formele vegetative, cât şi sporulate ale bacteriilor sau fungilor, precum şi virusurile.
8
Fierberea s-a folosit pentru sterilizarea serigilor, tuburilor de cauciuc. Nu asigură distrugerea formelor
sporulate şi a unor virusuri. Pasteurizarea şi tindalizarea nu pot fi considerate metode de sterilizare, ci doar
de reducere a numărului de bacterii; se folosesc în idustria alimentară.
 Controlul sterilizării făcute cu ajutorul căldurii uscate sau umede se face prin
mijloace fizice şi chimice.
Mijloacele fizice constau în măsurarea temperaturii din interiorul cuptorului
Poupinel şi a temperaturii şi presiunii din autoclav cu ajutorul termometrelor şi respectiv
al manometrelor încorporate.
Mijloacele chimice utilizează substanţe sub formă de pulberi cu punct de topire
cunoscut sau substanţe care la o anumită temperatură îşi schimbă culoarea. Acestea se
aşază în tuburi sau flacoane mici de sticlă, care se introduc în interiorul casoletelor sau
cutiilor cu material de sterilizat.
Recoltarea de probe pentru culturi bacteriene din sau de pe materialele sterilizare
este o măsură suplimentară de control; în caz că aceste în aceste culturi se dezvoltă
germeni bcterieni, atunci fie nu au fost respectate procedeele recomandate pentru aparatul
respectiv, fie a survenit o defecţiune a aparatului, care impune repararea sa.
Sterilizarea la „rece" utilizează radiaţiile şi o serie de substanţe chimice cu acţiune
antiseptică.
Sterilizarea cu radiaţii ultraviolete se foloseşte pentru aerul din sălile de operaţii.
Eficienţa razelor ultraviolete este însă numai la distanţă de 1,5—2 m de sursă, ceea ce
obligă la mutarea sursei în diferite puncte ale sălii sau montarea mai multor surse. Durata
de sterilizare este de 30—40 de minute.
Sălile moderne de operaţie sînt prevăzute şi cu instalaţii pentru climatizare care,
pe lîngă realizarea unei temperaturi şi umidităţi optime, asigură şi filtrarea aerului,
realizînd astfel şi sterilizarea încăperilor.
Radiaţiile γ (gamma) se folosesc pentru sterilizarea materialelor din cauciuc,
plastic sau metal. Datorită penetrabilitătii lor mari, sterilizarea acestor materiale se poate
face chiar fiind acoperite de învelişuri protectoare, iar eficienţa sterilizării este de lungă
durată (câţiva ani, cu condiţia ca învelişul protector să rămână intact). Este metoda de
sterilizare la scară industrială a materialelor sanitare de unică utilizare (seringi, tuburi de
drenaj din plastic, lame de bisturiu etc.).
Dintre substanţele chimice, pentru realizarea asepsiei se folosesc aldehidele şi
oxidul de etilen.
Formolul (formaldehida) se întrebuinţează sub formă de vapori sau sub formă de
soluţie. Sub formă de vapori se foloseşte pentru sterilizarea saloanelor. Sub formă de
soluţie se foloseşte pentru sterilizarea rapidă a instrumentarului metalic (sterilizarea se
face prin imersia instrumentului în soluţia de formol timp de minim 20 minute, urmată de
catirea cu alcool şi apă sterilă.
Pentru sterilizarea instrumentarului sofisticat (cum este instrumentarul endoscopic
şi laparoscopic – care are componente de sticlă, plastic sau fibre de sticlă, care nu pot fi
sterilizate termic) se folosesc soluţii speciale, conţinând o asociere de aldehide9 cu
puternic efect antiseptic. Sterilizarea se face prin imersia instrumentelor în soluţie. Este
însă necesară respectarea cu stricteţe a recomandărilor producătorului produsului
respectiv (referitoare la diluarea soluţiei, pregăirea instrumentarului, timpul minim
necesar etc.).
Oxidul de etilen este un gaz incolor, inodor, inflamabil şi cu o capacitate
foarte mare de penetrare prin cauciuc, mase plastice sau hârtie. Ca urmare instrumentele
9
De exemplu: CIDEX, o soluţie dialdehidică, utilizată pentru sterilizarea instrumentarului laparoscopic.
şi aparatele se pot steriliza împachetate etanş în folie de plastic. Este o metodă eficientă,
accesibilă şi în spital. Se sterilizează sonde de plastic sau cauciuc, tuburi de dren şi
instrumente metalice sau din plastic. Oxidul de etilen are o acţiune bactericidă foarte
puternică, distrugînd orice microorganisme. Este însă iritant şi pentru a elimina etile-
oxidul remanent instrumentele sterilizate se folosesc după 24-48 de ore, timp necesar ca
substanţa să se elimine din ambalajul materialelor sterilizate.

Pregătirea chirurgului pentru operaţie

Efectuarea oricărui act operator impune chirurgului executarea, în prealabil, a o
serie de pregătiri pentru respectarea regulilor de asepsie şi antisepsie.
În încăperile blocului operator se poartă o îmbrăcăminte specială; ideal este ca
aceasta să fie sterilizată prin autoclavare, sau cel puţin spălată. Utilizarea acestui
echipament în afara blocului operator este strict interzisă. La fiecare intrare / ieşire în /din
blocul operator ţinuta se schimbă; blocul operator este prevăzut cu o încăpere specială
(,,camera filtru"), unde chirurgii se schimbă de hainele purtate în secţia cu paturi. După
acelaşi principiu se schimbă şi încălţămintea. Pe cap se poartă bonetă (care trebuie să
acopere obligatoriu tot păul de pe frunte), iar nasul şi gura sunt acoperite de o mască.
Dezinfecţia mâinilor se face cu apă sterilă, perii sterile (sau comprese sau burete)
şi săpun (detergent) steril. Cea mai utilizată soluţie pentru spălare este săpunul lichid cu
betadină. Construcţia blocului operator permite spălarea fără a atinge cu mâna nici un
obiect. Atfel săpunul cu betadină se păstrează în dispozitive fixate pe perete şi care pot fi
acţionate cu cotul sau cu piciorul sau activat cu fotocelulă. Similar robinetul de apă sterilă
poate fi deschis / închis prin acţionare cu cotul sau cu fotocelulă - pentru exemplificare
vezi figura 02-03.

Figura 02-03
Sistem de spălare a mâinilor.
Flacoanele cu betadină (1) sunt acţionate cu piciorul cu o pedală (2), iar acţionarea
robinetului de apă sterilă (3) se face cu cotul prin mânerul 4.
 Prima dată se spală mîna şi antebraţul până la cot, 2-3 minute (în cazul săpunului
cu betadină; în cazul altor preparate se respectă instrucţiunile de utilizare), insistând pe
degete, după care se limpezeşte cu apă, în aşa fel ca scurgerea ei să se facă de la degete
spre cot. Se repetă aceeaşi operaţie a doua oară, pînă la jumătatea antebraţului, iar a treia
oară pînă în treimea distală a antebraţului (figura 02-04). Operaţiunea de spălare
terminată obligă chirurgul să menţină curăţenia mîinilor. De aceea poziţia lor va fi în sus
şi în faţa corpului, în aşa fel ca apa să se scurgă spre cot (figura 02-04).

Figura 02-04
Etapele spălării mâinii şi atebraţului. Poziţia corectă a mâinii şi antebraţului în cursul
spălării.

După spălare mâna se dezinfectează cu alcool (turnat de un ajutor) şi mâinile

revin la poziţia de mai sus.
Halatul steril se despătureşte în aşa fel ca să nu atingă hainele şi se îmbracă pe
mîneci, urmând ca un ajutor să-1 tragă complet şi să-i lege şireturile la spate; în acest fel
partea din faţă (care vine în contact cu câmpul operator) rămâne sterilă.
Îmbrăcarea mănuşilor se face astfel: se prinde mănuşa de manşeta îndoită (pe faţa
internă) şi se trage pe mîna stîngă (figura 02-05). Se prinde apoi cealaltă mănuşă dreaptă,
pe faţa sa externă, sub manşetă şi se trage pe mână, după care se răsfrânge, în acelaşi
mod, manşeta primei mănuşi (fig. 02-05).
 Figura 02-05. Îmbrăcarea mănuşilor.
Prima mănuşă de se prinde cu mâna opusă de partea interioară a manşetei; a doua mănuşă
se apucă cu mâna înmănuşată anterior de partea externă a manşetei; abia după îmbrăcarea
ambelor mănuşi se face aranjarea mănuşilor pe degete şi răsfrângera completă a
manşetelor.

Pregătirea câmpului operator

Prin câmp operator se înţelege locul de desfăşurare propri-zisă a operaţiei, adică
lzona anatomică a inciziei tratată antiseptic şi izolată steril de restul corpului (prin
cearceafuri de pânză sterile).
Pielea are o floră baceriană naturală cantonată în orificiile glandulare sau în stratul
exfoliativ al epidermului; germenii bacterieni de la acest nivel pot fi sursa de contaminare
a plăgii operatorii. Aceasta impune ca, înaintea oricărei intervenţii chirurgicale,
tegumentele să fie bine curăţate şi apoi dezinfectate cu antiseptice bactericide.
Curăţirea mecanică a tegumentelor începe în seara dinaintea intervenţiei printr-o
baie generală şi îmbrăcarea de lenjerie curată.
În ziua operaţieie se face raderea părului – dacă este cazul. Nu e recomandabila ca
aceasta să se facă în preziua operaţiei (deşi unele manuale recomandă o atfel de atitudine)
pentr că microtraumatismele produse ar putea să se infecteze până a doua zi.
În sala de operaţie se se degresează tegumentul cu benzină uşoară şi apoi se dezinfectează
cu betadină sau tinctură de iod, în aşa fel încît să cuprindă o zonă mult mai mare de la
locul inciziei. În cazul bolnavilor alergici la iod se foloseşte alcoolul 70º. Modul de
badijonarea a tegumentului respectă 2 reguli:
-badijonarea se face dinspre locul inciziei spre periferie (în cercuri concentrice
succesive); în cazul în care regiunea de operat este septică (de exemplu orificiul anal)
badijonarea se face însă invers (dinpre periferie spre zona de operat)
-prima badijonare este cea mai largă; a doua se face până la 1-2 cm de marginea primeia,
iar a treia până la 1-2 cm de marginea celei de-a doua badijonări; în acest fel se evită
antrenarea de germeni din zona învecinată, nedezinfectată
Astfel pregătit, câmpul operator se izolează cu cearceafuri sterile, care acoperă
tot restul corpului pacientului şi masa de operaţie.

Pregătirea instrumentelor
Instrumentele sterile şi materialele necesare sterile se aşează pe masa de
instrumente. În prealabil masa se acoperă cu un cearceaf steril în dublu strat. Pe masă se
pun toate materialele necesare (instrumente, material moale, material de sutură şi ligaturi,
instrumente speciale, tuburi pentru drenaj). Poziţia acestor materiale pe masă este în
funcţie de preferinţa proprie, dar trebuie să fie de fiecare dată aceeaşi, ca orice obiect
necesar într-un moment al operaţiei să fie găsit cu uşurinţă.