Sunteți pe pagina 1din 7

OLIMPIADA DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

SECȚIUNEA B: LECTURA CA ABILITATE DE VIAȚĂ


Etapa locală 1.02.2019
Secțiunea liceu, nivelul 4 - clasele a XI-a și a XII-a

Înainte de a răspunde la cerințele formulate, citește cu atenție următoarele precizări:


 Toate subiectele sunt obligatorii.
 În cazul subiectelor care presupun încadrarea într-o limită de rânduri, vei numerota fiecare rând pe
care îl vei scrie.
 Textul care depășește limita maximă de rânduri, în cazul în care aceasta este precizată, nu va fi luat
în considerare.
 Timpul de lucru este de 3 ore.

Citește cu atenție fiecare text, apoi cerințele și răspunde la fiecare dintre acestea.
Subiectul I 35 de puncte

Îi vorbi despre cartea pe care o citea, despre vreme și îi explică ce deosebire există între timpul astrono-
milor și al omului. Spunându-și totodată că nimic din toate acestea nu-i putea ajuta lui Martín, așa numai,
poate ca o simplă distracție. Nicio considerație abstractă, chit că s-ar referi la probleme omenești, nu servea
drept consolare niciunui om, să-i aline vreuna din tristețile și neliniștile ce poate chinui o ființă concretă în
carne și oase, o biată ființă cu ochi ce privesc temători (spre ce sau spre cine?), o fătură ce supraviețuiește
numai datorită speranței. Pentru că, din fericire (se gândea el), omul nu e alcătuit numai din disperare, ci și
din speranță și credință; nu numai din moarte, ci și din dorința de a trăi; și nu numai din singurătate, ci și din
clipe de înțelegere și dragoste. Căci, dacă disperarea ar fi mai tare, ne-am lăsa cu toții să murim sau ne-am
sinucide; or, în niciun caz nu se întâmplă așa. Ceea ce demonstra, după părerea lui, ce puțină importanță a-
vea rațiunea, nefiind rațional să avem speranțe în lumea în care trăim. Dar, din fericire, omul nu e aproape
niciodată o ființă rațională și, de aceea, speranța renaște mereu în mijlocul calamităților. Și chiar și renaște-
rea e ceva atât de absurd, un absurd atât de subtil și profund absurd, atât de lipsit de orice temei, e o dovadă
că omul nu este o ființă rațională. Și astfel, abia a ras un cutremur o vastă regiune din Japonia sau din Chile;
abia au dus niște inundații formidabile la moartea a sute de mii de copii în regiunea Ianțe; abia că un război
crud și, pentru imensa majoritate a victimelor, fără sens, a mutilat, torturat, asasinat, violat, incendiat și dis-
trus femei, copii și sate, că supraviețuitorii, cei care fără îndoială au asistat, înspăimântați și neputincioși la
acele calamități ale naturii sau ale oamenilor, chiar ființele care în momentele acelea disperate crezuseră că
niciodată nu vor mai vrea să trăiască și că niciodată nu o să-și mai refacă viața și că nici n-ar putea să și-o
refacă chiar dacă ar fi vrut, chiar bărbații și femeile acelea (mai ales femeile, pentru că femeia e însăși viața
și patria – mumă, cea care nu pierde niciodată un rest de speranță), aceste ființe fragile încep îndată, din nou,
ca niște furnici proaste dar eroice, să reconstruiască mica lor lume de toate zilele: o lume mică, desigur, dar
tocmai de aceea emoționantă. Așa că nu ideile erau cele care salvau omenirea, nu intelectul și rațiunea, ci
tocmai contrariul lor: acele nesăbuite speranțe ale oamenilor, furia nepotolită de a supraviețui, dorința de a
respira până în ultima clipă, micul, încăpățânatul și eroicul lor eroism de toate zilele în fața nefericirilor. Și
dacă angoasa e experiența Neantului, ceva ca o dovadă ontologică a Neantului, oare speranța nu e dovada

1
unui Sentiment Ocult al Existenței, ceva pentru care merită să lupți? Și întrucât speranța e mai puternică
decât angoasa (fiindcă o învinge întotdeauna, altfel ne-am sinucide cu toții), oare acest Sentiment Ocult nu e
mai adevărat, ca să zicem așa, decât faimosul Neant?
Gândea toate astea în vreme ce, într-un plan mai superficial, îi spunea lui Martín lucruri care, aparent,
nu aveau nicio legătură cu meditațiile lui profunde, fiind, de fapt, conectate cu ele prin conexiuni neregulate
dar vitale.
– Întotdeauna m-am gândit că mi-ar plăcea să fiu pompier.
Și cum Martín se uita la el nedumerit, comentă, gândindu-se că acest tip de reflecții puteau într-adevăr
să-i folosească în nefericirea lui, dar cu un zâmbet ce-i atenua pretenția:
– Poate șef de pompieri. Pentru că atunci simți că ești o parte dintr-un efort comun, în cadrul căruia
cineva face ceva pentru semenii lui, și, pe deasupra, în mijlocul primejdiei, aproape de moarte. Și să fiu șef,
ca să simt, presupun, responsabilitatea micului meu grup. Să fiu pentru ei legea și speranța. O mică lume în
care sufletul unuia se contopește într-un mic suflet colectiv. În așa fel încât necazurile să fie necazurile tutu-
ror și bucuriile la fel, și primejdia, primejdia tuturor. Să mai știi apoi că poți avea încredere în camarazi, că
în acele momente – limită din viață, în zonele nesigure și amețitoare în care moartea te atacă pe neașteptate
și cu furie, ei, camarazii, o să lupte împotriva ei, că ne vor apăra și vor suferi și vor spera pentru noi. Și apoi
obligația măruntă și modestă de a menține echipamentul curat, cu alămurile strălucind, curățatul și ascuțitul
securilor, faptul de a trăi cu simplitate clipele acelea care preced totuși primejdia și, poate, chiar moartea.
Își scoase ochelarii și-i șterse.
– De multe ori mi l-am închipuit pe Saint-Exupéry, acolo sus, cu micul lui avion, luptându-se cu furtu-
na în plin Atlantic, eroic și în tăcere, cu telegrafistul în spatele lui, uniți prin muțenie și prin prietenie, prin
pericolul comun dar și prin speranța comună, ascultând uruitul motorului, cercetând cu îngrijorare rezerva
de combustibil, privindu-se unul pe altul. Camaraderia în fața morții.
Își puse ochelarii și zâmbi privind departe.
– Da, se pare că omul admiră mai mult un lucru pe care știe că nu poate să-l facă. Nu știu dacă aș fi în
stare să săvârșesc măcar a suta parte din oricare dintre faptele lui Saint-Exupéry. Sigur, asta înseamnă să
vorbești în mare. Dar vreau să spun că nici chiar în mic... ca șef peste pompieri... în schimb eu... ce sunt eu?
Un fel de contemplativ singuratic, un om inutil. Nici măcar nu știu dacă vreodată am să izbutesc să scriu
vreun roman sau o piesă de teatru. Și chiar dacă o să scriu... nu știu dacă ceva din toate astea s-ar putea
compara cu faptul de a face parte dintr-un pluton și de a păzi somnul și visele camarazilor cu pușca ta... Nu
contează că războiul e dus din cauza unor oameni fără rușine, a unor escroci din lumea finanțelor sau a pe-
trolului: plutonul acela, somnul acela apărat, credința aceea a camarazilor tăi, vor fi totdeauna valori absolu-
te.
Martín îl privea cu ochi tulburi, ca într-un extaz. Și Bruno își spuse în sinea lui: „Și, oare, nu ne aflăm
cu toții într-un fel de război? Și nu aparținem cu toții unui mic pluton? Și, oare, Martín nu e, într-un fel, o
ființă al cărei somn îl veghez, căreia încerc să-i îndulcesc angoasele și ale cărei speranțe le apăr cum aperi o
flăcăruie în mijlocul unei furtuni dezlănțuite?”
Pe urmă îi fu rușine.
Atunci spuse un banc.

LUNI AȘTEPTĂ SĂ-I TELEFONEZE, dar în zadar. Marți, impacientat, îi telefonă la boutique. I se
păru că vocea ei era aspră, dar se putea să fi fost din pricină că avea mult de lucru. La insistențele lui, îi spu-
se că-l aștepta la o cafea la barul Charcas y Esmeralda.

2
Martín alergă spre bar și o găsi așteptându-l: fuma, contemplând strada. Dialogul fu scurt, întrucât ea
trebuia să se întoarcă la atelier. Martín îi spuse că voia să o vadă în liniște, o seară întreagă.
– Mi-e imposibil, Martín.
Văzându-i ochii, începu să ciocănească cu un țigaret pe care îl ținea între degete, în vreme ce părea că
se gândește să scornească ceva. Avea sprâncenele încruntate și părea îngrijorată.
– Sunt foarte bolnavă – spuse ea într-un târziu.
– Ce ai?
– Ar fi mai ușor de spus ce nu am.
Niște visuri groaznice, dureri de cap (la ceafă, care apoi îi cuprindeau tot corpul), scântei în ochi.
– Și ca și cum toate astea n-ar fi de ajuns, mai sunt și clopotele acelea de biserică. Un amestec de spital
și de biserică, după cum vezi.
– Și de aceea nu poți să mă vezi – comentă Martín, cu un ușor sarcasm.
– Nu, nu zic asta, dar se adună toate, înțelegi?
„Se adună toate”, repetă Martín pentru el însuși, știind că în acel „toate” se ascundea lucrul care-l mun-
cea mai mult.
– Așa că ți-e imposibil să ne vedem?
Alejandra îi înfruntă o clipă privirea, apoi plecă ochii și începu să lovească iar cu țigaretul în masă.
– Bine – zise într-un târziu – o să ne vedem mâine seară.
– Cât timp? – întrebă Martín cu îngrijorare.
– Toată seara, dacă vrei – adăugă ea fără să-l privească și fără să înceteze cu ciocăniturile.
Apoi, ridicându-și privirea și văzând că ochii lui Martín străluceau, adăugă:
– Dar cu o condiție, Martín.
Ochii lui se stinseră.
Ernesto Sábato, Despre eroi și morminte

A. (4 puncte: 1 punct pentru fiecare răspuns corect)


Scrie pe foaia de concurs, litera corespunzătoare răspunsului corect.

1. Bruno îi explică lui Martín:


a. aspecte referitoare la importanța rațiunii;
b. deosebirea dintre timpul astronomilor și cel al omului;
c. diferențele dintre natură și cultură;
d. faptul că omul este o ființă duală.

2. Pentru Bruno, omul este alcătuit din:


a. deznădejde;
b. din singurătate;
c. în același timp, din speranță și credință;
d. din aspirații.

3. Bruno și-ar fi dorit să fie:


a. pilot;
b. romancier;
c. preot;
d. șef de pompieri.

3
4. Martín a așteptat ca Alejandra să-l apeleze telefonic:
a. într-o zi de sâmbătă;
b. peste două zile;
c. după o săptămână;
d. luni.

B. (4 puncte: 0,5 p. pentru fiecare idee semnalată corect)


Stabilește ordinea logică și temporală a următoarelor idei ale textului, apoi notează pe foaia de
concurs doar cifrele corespunzătoare acestora, într-o casetă similară celei de mai jos:

1. Personajul Bruno meditează la faptul că speranța este mai puternică decât angoasa.
2. Martín îi telefonează Alejandrei marți, la boutique.
3. Alejandra îi spune lui Martín că este bolnavă.
4. Bruno îi spune lui Martín că i-ar fi plăcut să fie șef de pompieri.
5. Personajul Bruno meditează asupra condiției umane.
6. Bruno îi vorbește lui Martín despre cartea pe care o citește.
7. Martín se întâlnește cu Alejandra la barul Charcas y Esmeralda.
8. Bruno îi spune lui Martín un banc.

C. (12 puncte: 3 puncte pentru răspunsul corect la fiecare cerință)


Răspunde pe foaia de concurs, formulând enunțuri, la fiecare din următoarele cerințe:
1. Precizează motivul pentru care, în concepția lui Bruno, speranța se naște mereu în împrejurările cele
mai sumbre.
2. Menționează două calamități naturale la care meditează personajul Bruno.
3. Explică motivul pentru care, în reflecțiile lui Bruno, speranța este un „Sentiment Ocult al Existen-
ței”.
4. În text descoperim următoarea secvență:
„– Da, se pare că omul admiră mai mult un lucru pe care știe că nu poate să-l facă.”

Prezintă, în cel mult 6 rânduri, semnificația din context a afirmației lui Bruno.

D. (15 puncte)
Imaginează-ți următoarea situație: în revista școlii în care ești elev(ă), descoperi și citești un articol al
unui coleg, referitor la o temă provocatoare pentru tine. Referindu-se la natura umană, colegul tău face
următoarea afirmație: „De-a lungul timpurilor, omul s-a dovedit a fi întotdeauna o ființă rațională”. În
acest context, decizi să scrii un articol, pentru următorul număr al revistei, în care îți propui să răspunzi
afirmației colegului tău, pornind de la fragmentul citat din romanul Despre eroi și morminte, de Ernesto
Sábato.

Redactează un text, de cel mult 30 de rânduri, care să reprezinte opinia ta referitoare la afirmația colegu-
lui. În redactarea textului vei avea în vedere formularea a două argumente care să-ți susțină punctul de
vedere.

4
SUBIECTUL al II-lea 30 de puncte

Cică e vina noastră că filmele de azi sunt mai proaste decât în anii ‘70

de Sebastian Vizan

Nu o spune vreun internaut anonim, ci scenaristul care ne-a dat „Taxi Driver” și „Raging Bull”.
Regizorul și scenaristul Paul Schrader, care și-a lăsat amprenta asupra cinematografiei universale
prin cele două capodopere menționate mai sus, a găsit explicația pentru calitatea proastă a filmelor din
zilele noastre. Cică n-ar fi vina industriei, a scenariștilor sau a regizorilor, ci a noastră – spectatorii de
rând.
Invitat recent la un eveniment BAFTA (British Academy of Film and Television Arts) din Londra,
Schrader le-a vorbit celor prezenți despre declinul pe care l-a observat în cinema de-a lungul carierei sale
de patru decenii. Pornind de la dragostea și nostalgia cinefililor pentru anii ’70, scenaristul simte că a
înțeles sursa decăderii: „Sunt oameni care vorbesc despre cinematografia americană a anilor ’70 ca despre o
epocă de aur. A fost, din multe puncte de vedere, dar nu pentru că erau cineaștii mai talentați. De fapt,
probabil că astăzi sunt mai mulți cineaști talentați decât erau în anii ’70. Ceea ce aveam atunci era un
public mai bun”.
Stai, ce relevanță are asta? Publicul nu ți-l educi? În calitate de scenarist/regizor, nu ești tu cel care
stabilește trenduri în industrie și modelează perspectiva spectatorului asupra cinematografiei? Schrader nu
neagă asta, dar spune că superficialitatea publicului îi obligă pe cei de la Hollywood să producă filme pe
măsură: „Când oamenii iau filmele în serios, e foarte ușor să faci un film serios. Când nu-l iau în serios, e
foarte, foarte greu. Acum avem un public care nu ia filmele în serios, deci e greu să faci un film serios
pentru el. Problema nu e că noi, cineaștii, vă dezamăgim pe voi, ci că voi – spectatorii – ne dezamăgiți
pe noi”.
Mai mult decât atât, scenaristul crede că lumea de-atunci își punea mai multe întrebări și era mult mai
preocupată de schimbările socio-politice cu care era bombardată: „Oamenii erau confuzi cu privire la multe
lucruri care se întâmplau în lume: drepturile femeilor, drepturile comunității gay, libertatea sexuală, legali-
zarea drogurilor, protestele anti-război. Toate chestiile astea se derulau în paralel, iar oamenii se îndreptau
către artă, mai ales filme, ca să-și dea seama cum ar trebui să se simtă față de fiecare subiect”.
Poate că Schrader a trăit sub o piatră în ultimii ani, de nu-și dă seama că mai toate subiectele astea
controversate sunt în continuare de actualitate, iar lumea e încă preocupată de ele. În era Internetului, ar
putea afla imediat care sunt principalele interese ale omului modern, dar Schrader pare că preferă să trăiască
într-o bulă negativistă.
Pe de altă parte, e adevărat că filmele cu cel mai mare succes la box office sunt cele cu supereroi,
explozii și efecte speciale care adesea eclipsează scenariul propriu-zis. Dar lucrurile stau așa nu pentru
că suntem mai proști decât erau părinții noștri în tinerețe, ci pentru că mediul a evoluat, mai ales din punct
de vedere tehnologic.
Hollywood are acum posibilitatea să ecranizeze absolut orice poveste, deci îndrăznește să accepte
provocări tehnice de genul „Avengers: Infinity War” sau „Fantastic Beasts”. Iar supereroii dau bine pe
marele ecran pentru că am copilărit urmărind desenele lor animate, deci nostalgia e un factor esențial în
ecuație. Nu în ultimul rând, cinematograful a devenit un loc unde evadezi, scăpând de grijile cotidiene.
Lumea vrea (și merită) din când în când o scurtă pauză de relaxare, iar filmele „ușurele” și distractive sunt
refugiul ideal. În fine, sunt și alte explicații, pe care le-am detaliat deja aici.

5
Asta nu înseamnă că nu vrem și filme „serioase”. „First Man”, „Windows” sau „Annihilation” sunt
câteva exemple de anul ăsta care au prins la public și care ar trebui să-i dea de gândit lui Paul Schrader.
Poate că dacă Hollywood ne-ar oferi mai multe producții similare din care să alegem, ar redeveni profitabil
și segmentul ăsta artistic.

Sursa: Noizz.ro

A. (10 puncte: 2 puncte pentru fiecare răspuns corect)


Formulează, sub formă de enunțuri, răspunsuri la fiecare din următoarele cerințe, prin valorifi-
carea textului citat:
1. Menționează care sunt cele două capodopere cinematografice ale regizorului Paul Schrader.
2. Identifică și transcrie un enunț care reflectă admirația regizorului față de spectatorii anilor ’70.
3. Formulează, într-un enunț, motivul pentru care publicul de astăzi ar putea fi interesat de filme
„serioase”.
4. Explică, în 30 – 50 de cuvinte, opinia lui Paul Schrader cu privire la publicul spectator interesat, în
prezent, de arta cinematografică.
5. Prezintă, în 8 – 10 rânduri, semnificația afirmației „Dar lucrurile stau așa nu pentru că suntem mai
proști decât erau părinții noștri în tinerețe, ci pentru că mediul a evoluat, mai ales din punct de
vedere tehnologic.”

B. ( 20 de puncte)
Consideri că cineaștii ar putea influența, prin filmele lor, dezvoltarea simțului artistic al generațiilor
actuale? Motivează-ți răspunsul, într-un text de cel mult 25 de rânduri.

SUBIECTUL al III-lea 35 de puncte


Se vor acorda câte 5 puncte pentru cerințele 1, 2, respectiv 25 de puncte pentru cerința 3.
Privește cu atenție imaginea de mai jos, apoi răspunde la următoarele cerințe:
1. Menționează care este scopul afișului prezentat.
2. Explică motivul pentru care titlul afișului este scris cu majuscule.
3. Redactează un eseu liber, de 15 – 20 de rânduri, valorificând relația dintre mesaj și imaginea dată.

6
7