Matei Corvin- ultimul mare rege al Ungariei a

fost român

Matei Corvin s-a născut pe 23 februarie 1443, la Cluj. A primit la botez numele de Matia,
datorită faptului că s-a născut în ajunul lui 24 februarie, zi în care calendarul catolic îl
comemorează pe Matia Apostolul (9 august în cel ortodox). Daorită faptului că numele de Matia
nu prea este întlnit în spaţiul românesc, prenumele regelui a fost confundat cu cel al apostolului
Matei. Numele de Corvin provine din stema familiei, ce conţinea un corb (corvus în latină).

Iancu de Hunedoara

După moartea lui Iancu de Hunedoara, nobilimea maghiară a reușit să slăbească autoritatea
regală. Tânărul rege Ladislau Postumul, a fost conducătorul nominal, dar adevăraţii conducători
erau familiile nobiliare. Grija lor a fost să slăbească influenţa familiei Hunyadi. Astfel l-au
convins pe tânărul rege maghiar să ordone decapitarea lui Ladislau, fiul cel mare al lui Iancu de
Hunedoara. Fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, Matei, doar un copil, a fost azvârlit în
închisoare. La scurt timp în Ungaria a început un război civil între grupările nobiliare. Tânărul
regele a fugit în Boemia, luându-l pe Matei de Hunedoara cu el. Elisabeta Szilágy, văduva lui
Iancu de Hunedoara, a organizat armatele fidele soţului său şi a reuşit să pună capăt războiului
civil, învingând armatele marii nobilimi.Regele Ladislau Postumul a fost ucis, împreună cu mare
parte a celor care îl îndemnaseră să-l ucidă pe Ladislau de Hunedoara. Dieta a fost reunită la
Buda să aleagă noul rege. În prezenţa armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea îngheţată, a
fost ales rege Matei, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, în vârstă de 18 ani, care trebuia să fie
răscumpărat şi adus de la Praga.

Elisabeta Szilágy

Principala piedică pentru consolidarea internă a ţării au reprezentat-o la începutul domniei lui
Matei Corvin armatele de mercenari cehi care controlau nordul Ungariei. Până în 1462, regele a
reuşit să aducă sub ascultarea sa zona, putând să-şi concentreze atenţia spre sudul ţării, de unde
venea pericolul otoman. Începând cu anul 1460, de-a lungul coastei Adriaticii şi până la Dunărea
de Jos, frontiera era una sensibilă. În primii ani de domnie, din cauza situaţiei politice interne,
Matei Corvin nu a avut posibilitatea de a mobiliza importante forţe împotriva otomanilor. Mai
mult, din eşecurile tatălui său, Matei a învăţat că e preferabil să evite confruntările directe cu
armatele turceşti, motiv pentru care a intervenit militar în Bosnia doar în momentul în care
otomanii şi-au retras trupele din zonă. Prima şi cea mai grea perioadă a domniei lui Matei Corvin
a luat sfârşit la 29 martie 1464, odată cu încoronarea lui. Regele a iniţiat o reformă importantă în
administrarea judiciară. În locul judecătoriilor cu prezenţă regală, de mai multe ori transformate,
a fost înfiinţat un tribunal general, cu competenţă asupra întregului regat şi al cărui judecător,
începând cu anul 1470, avea titlul de “locotenent al prezenţei regale personale”.
Ungaria in timpul lui Matei Corvin

Ceremonia încoronării a încheiat, simbolic, perioada stabilizării, dar nu a pus capăt mişcării
opoziţiei. Reforma impozitelor, aplicată trei ani mai târziu, a stârnit nelinişte, în primul rând în
Transilvania, unde noua metodă de impozitare introdusă a fost incriminată în mod deosebit.
Matei Corvin a fost extrem de dur cu capii nobilimii transilvănene. Sosit în Transilvania, regele a
ordonat executarea rebelilor (execuţiile au durat câteva săptămâni la rând), confiscarea bunurilor
acestora şi împărţirea lor între adepţii lui. După consolidarea graniţelor şi pacificarea
Transilvaniei, ambiţiile lui Matei Corvin s-au îndreptat definitiv spre nord-vestul şi vestul
regatului Ungariei. Cu toate că s-a declarat adeptul luptei împotriva turcilor şi singurul apărător
al creştinătăţii, regele a folosit aceste vorbe doar pentru propagandă politică, încercând să-şi
atragă sprijinul financiar al Sfântului Scaun şi al Veneţiei, precum şi simpatia principilor
europeni. În realitate, s-a limitat să respingă câteva raiduri otomane, apreciind că puterile sale
sunt prea mici pentru o mare confruntare cu Imperiul Otoman. În corespondenţa sa nu înceta să
accentueze că singur este neputincios în faţa sultanului.

Arbaleta lui Matei Corvin

Pe Matei Corvin l-a preocupat multă vreme ideea războiului cu cehii. Prima sa ţintă a devenit
Boemia. Pretextul pentru o intervenţie armată i l-a furnizat papa Paul al II-lea care a decis să
rezolve problema husită. Matei Corvin, care scrisese Romei încă din 1465 că este gata să lupte
pentru cauza creştinătăţii, „fie împotriva turcilor, fie împotriva cehilor”, momentul a fost cât se
poate de potrivit. Timp de trei ani, regele a condus operaţiunile militare, obţinând succese
militare chiar de la început. În primăvara lui 1470, printr-o ultimă campanie, Matei Corvin şi-a
definitivat stăpânirea asupra Moraviei şi Sileziei. Succesele regelui Ungariei au stârnit anxietate
printre vecinii lui, astfel că, foarte curând, au început să se distingă contururile unei coaliţii
austro-ceho-polone. Nu a avut loc nici o luptă deschisă, dar maghiarii au reuşit să ocupe cetăţi
importante, multe dintre ele după asedii de luni de zile, astfel încât, în 1487, cu excepţia câtorva
cetăţi, Matei Corvin stăpânea Austria de jos şi Stiria.

Succesele militare spectaculoase ale lui Matei Corvin nu au putut face să se uite că, de departe,
cel mai important aspect al politicii externe maghiare, anume apărarea împotriva otomanilor, a
devenit pentru rege o problemă secundară. Relaţiile lui Matei cu sultanul au fost schimbătoare şi
nici pe departe nu se poate spune că ar fi fost în stare permanentă de război, chiar dacă, în
corespondenţa diplomatică cu papa şi principii creştini, regele afirma mereu că principala sa
sarcină este lupta împotriva turcilor. Roma şi Veneţia au încercat să elaboreze planurile unei noi
cruciade, dar aceste planuri nu au fost puse niciodată în practică. Graniţa sudică a Ungariei era
atât de liniştită încât, o vreme, turcii au renunţat până şi la obişnuitele lor incursiuni de jaf.
Relaţiile cu turcii s-au înrăutăţit apoi, conflicte mai importante desfăşurându-se între 1479 şi
1481. Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei şi epoca sa fost una dintre cele mai
strălucite din istoria Regatului maghiar. Marea nobilime însă nu s-a împăcat cu prezenţa lui pe
tronul Ungariei şi a uneltit mereu pentru a-l detrona. Conform unei legende, marii nobili ar fi
reuşit să-şi pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soţia regelui.
Medicul reginei îl trata pe regele Matei de reumatism, otrăvindu-l cu plumb; astfel, regele Matei
a murit încet, prin otrăvire, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani. Varianta oficială spune că
regele a murit la 6 aprilie 1490, la Viena, după un banchet în timpul căruia i s-a făcut rău.
Moartea sa a reprezentat dispariţia de pe scena politică a Ungariei medievale a ultimei
personalităţi regale. Matei Corvin a admirat cultura italiană. Descoperind realizările Renaşterii, a
început să promoveze influenţele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár
şi Visegrád au fost printre oraşele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică
şi educaţie, precum şi a unui nou sistem legal sub domnia lui Matei Corvin. Regele s-a dovedit a
fi un generos patron al artiştilor din Italia şi Europa de Vest care s-au strâns la curtea sa.
Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi
lucrări filosofice şi ştiinţifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare
exemplar valorând mai mult de 1.000 forinţi de aur.

Matei Corvin si sotia sa, Beatrix

Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei,
marcate prin campanii militare victorioase ale temutelor sale Fekete Sereg (“Armata Neagră”).
Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-
estul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est, din Polonia, până în Bulgaria de astăzi). Matei a
condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia şi Lusacia (Lausitz) şi Austria Inferioară.
Se spune despre el că vorbea româna, maghiara, italiana, croata, latina şi, mai târziu, germana,
ceha, slovaca, precum şi alte limbi slave.