Universitatea ,,Ștefan Cel Mare” Suceava

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică

IMPOZITELE DIRECTE

Lect.dr. Student:
Apetri Anișoara-Niculina Constantin (Dimideschi) Florentina
Specializarea: C.I.G.
Anul I ,Grupa I – I.D.

SUCEAVA, 2019
 CUPRINS

INTRODUCERE..................................................................................................................... 3

IMPOZITELE DIRECTE........................................................................................................4

1.1. Caracteristici generale ale impozitelor directe.........................................................4

1.2. Avantajele impozitelor directe ................................................................................5

1.3. Dezavantaje ale impozitelor directe.........................................................................5

1.4. Clasificarea impozitelor directe................................................................................5

CONCLUZII............................................................................................................................11

BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................12

2
 INTRODUCERE

Apariţia şi evoluţia impozitelor poate fi caracterizată și ca un proces complex şi de

durată, început o dată cu destrămarea comunei primitive, apariţia statului şi a
proprietăţii private, scindarea societăţii în clase nominale, dezvoltarea forţelor de producţie şi
a relaţiilor marfă-bani.În economiile moderne, statele colectează impozite atât pentru
finanţarea cheltuielilor, cât şi pentru îndeplinirea triplului sau rol de stabilizare, de distribuire
şi de alocare. De asemenea, impozitele sunt utilizate ca pârghii de intervenţie în scopul
stabilizăriinivelului de ocupare a forţei de muncă şi a capacităţilor, a preţurilor şi a balanţei de
plăţi, ca şi pentru realocare mai eficientă a resurselor din societate.
Pe teritoriul actual al Romaniei, cele mai vechi surse financiare ale statului au fost
dijmele, iniţial un impozit fix în natură pe produsele pământului, înlocuit ulterior prin dări
variate pe fiecare produs, devenite aproape insuportabile prin număr şi mărime.
Impozitul în bani a fost introdus în secolul al XIV-lea sub numele de bir, adică
impozitul personal sau“capitaţia”. Abia prin Regulamentul Organic începe organizarea unui
sistem fiscal ce instituie forme mai înaintate de impozit, cu impozite directe, cum ar fi:
patenta (plata în sarcina negustorilor şi meseriaşilor), impozitul mobiliar, pe salarii, pe
proprietăţi, precum şi cu primele impozite indirecte: vămi, monopoluri.
După unire şi unificarea administrativă aMoldovei cu Muntenia, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza reformează sistemul fiscal existent folosind modelul apusean, în
particular cel francez, introducând impozite caracteristice vremii(impozitul funciar, taxa de
succesiune, taxa de timbru)
În evoluția lor, impozitele directe au ținut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece
ele se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activități, fie pe venit sau pe
avere.
Impozitele directe, fiind individualizate, reprezintă forma cea mai veche de
impunere. Ele s-au practicat și în orânduirile precapitaliste, însă, o extindere și o diversificare
mai mare au cunoscut abia în capitalism.
Cu deosebire în primele decenii ale secolului al-20-lea, în locul impozitelor așezate
pe obiecte materiale sau pe diferite activități, cum sunt cele comerciale și industriale, deci al
impozitelor de tip real, și-au facut apariția impozitele stabilite pe diferite venituri (salarii,
profit, renturi) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), adică impozitele de tip personal, care
au condus la extinderea impunerii prin aducerea printre plătitorii de impozite și a marii mase a
muncitorilor și funcționarilor.
Prin urmare, impozitele directe fiind nominative și având un cuantum și termene de
plata precis stabilite, iar acestea sunt aduse din timp la cunoștința plătitorilor, sunt mai
echitabile și deci mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urma
consumatorii diferitelor mărfuri și servicii nu știu cu anticipație când și mai ales cât vor plăti
statului, sub forma taxelor de consumație și a altor impozite indirecte.

3
 IMPOZITELE DIRECTE

1.1.Caracteristici generale ale impozitelor directe

Impozitele directe reunesc o bună parte din ansamblul modalităţilor de extragere a

valorii în favoarea autorităţilor publice. Ele alcătuiesc o diversitate extinsă de instrumente
fiscale bazate pe mecanismul impunerii nemijlocite a materiei impozabile.
Datorită faptului că materia impozabilă este personalizată, impozitele directe sunt
individualizate.
Caracterul individual al impozitelor directe constituie atât caracteristica definitorie, cât
şi trăsătura determinantă a lor. Impozitele directe, de regulă, sunt suportate efectiv de
subiectul lor – persoana fizică sau juridică care obţine venituri, posedă avere, practică
activităţi ce constituie materia impozabilă. \
Deoarece se cunoaşte exact mărimea obiectului impozabil, se poate judeca despre
puterea contributivă a subiectului impozitului, fapt ce admite posibilitatea diferenţierii cotelor
de impozitare în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a contribuabilului. Anume
aceasta este însuşirea centrală a impozitelor progresive. Impozitele directe au termene de
plată precis stabilite, fapt convenabil pentru plătitori şi important pentru administrarea
fiscală.
În aşa mod, impozitele directe, datorită individualizării, diferenţierii şi progresivităţii
impunerii, corespund într-o măsură mare principiului de echitate fiscală. Acest fapt
motivează ponderea sporită şi rolul important al impozitelor directe în formarea resurselor
financiare publice în ţările dezvoltate economic.
Impozitele directe, mai ales cele pe avere, obiecte materiale şi activităţi, sunt mai
puţin sensibile la conjunctura economică, asigurând astfel stabilitate fluxurilor de venituri
publice. Aceste impozite, mai cu seamă cele pe venituri, sunt eficiente ca un instrument
economic utilizat pentru stimularea sau frânarea anumitor procese economice.
Totodată, impozitele directe sunt relativ mai costisitoare în asieta lor: un efort
suplimentar necesită stabilirea certă a materiei impozabile şi a mărimii ei, supravegherea
evoluţiei cantitative şi calitative a ei, evidenţa contribuabililor, lucrul individual cu ei etc. Cu
toate acestea, impozitele directe, datorită justeţei lor, şi-au adjudecat o mai mare
preferabilitate, devenind, în final, mai eficiente, atât financiar, cât şi moral.

Caracteristici:
• sunt impozitele suportate direct de către cei care le plătesc şi care nu se transferă asupra
preţurilor;
• se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile
sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute în lege;
• se încasează nemijlocit de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite;
• se percep cu ocazia consumului, a pretăsrii de serviciu, a circulaţiei bunurilor şi se
„includ” în preţul produselor sau serviciilor, fiind suportate de către consumatori.

4
1.2. Avantajele impozitelor directe:

 asigurarea unei mai mari echităţi fiscale. Pot fi calculate pentru fiecare individ, ţinând
cont de situaţiile personale ale fiecărui contribuabil, impozitul aplicându-se asupra venitului
individual impozabil (diferenţa dintre venitul brut şi venitul net, adică ceea ce rămâne după
scăderea deducerilor şi a scutirilor);
 oferă posibilitatea impozitării diferenţiate a grupurilor cu venituri mai mari.
Impozitele directe reflectă atât conceptul de echitate orizontală, cât şi pe cel de
echitate verticală;
 sunt nominative, cunoscute din timp şi au un cuantum şi termene de plată precis
determinate;
 imposibilitatea sustragerii de la plata acestor impozite. Oamenii trebuie să muncească
pentru a-şi câştiga existenţa, de aceea obligaţia de plată a impozitului nu poate fi evitată
atunci când impozitul se percepe pe venit.

1.3.Dezavantaje ale impozitelor directe:

 poate avea un efectul nestimulativ în ceea ce priveşte munca, descurajând practic

munca şi iniţiativa particulară, precum şi acumularea de capital;
 evaziune fiscală; impozitele directe ridicate încurajează „economia subterană” sau
„economia la negru”.
Cu cât rata de impozitare este mai mare, cu atât este mai ridicată evaziunea fiscală.

1.3.Clasificarea impozitelor directe

 Impozite reale şi impozite personale.

a. Impozitele reale
• sunt legate de situaţia averii considerată obiectiv şi separat de raporturile pe care le are
cu persoana interesată.
• Se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile, produse etc.),
făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului şi fără luarea în
considerare a venitului realizat şi a cheltuielilor de producţie şi desfacere, de aceea, mai sunt
cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs.
• Impozitele de tip real, obiective, au ca bază de impunere terenurile, clădirile folosite ca
locuinţe sau spaţii comerciale, activităţile industriale sau comerciale şi profesiile libere.
• Formele de manifestare a acestora sunt impozitul funciar, impozitul pe clădiri,
impozitele pe activităţile comerciale, industriale şi profesiile libere şi pe capitalurile băneşti.
b. Impozitele personale (subiective)
• se stabilesc asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia personală a
subiectului impozitului, - tind a se substitui impozitelor reale ele având meritul de a diferenţia
sarcina fiscală în funcţie de veniturile (averea) sau situaţia personală a subiectului impozabil.

5
 • în acest scop s-a procedat la o diferenţiere a sarcinii fiscale, în funcţie de mărimea
veniturilor sau a averii şi de situaţia personală a fiecărui plătitor, ceea ce a însemnat trecerea
la sistemul impozitelor personale.
• impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe avere şi, respectiv, a
impozitelor pe venit.
Principalele impozite directe
 Impozitele pe avere
 Impozitul pe profitul persoanelor juridice

1. Impozitele pe avere:
• Impozitele pentru care baza de impozitare este averea sunt cele aplicate bunurilor
mobile şi imobile ale unei persoane, care constituie averea persoanei respective.
• În practica fiscală, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele forme:
a. impozite asupra averii propriu-zise;
b. impozite pe circulaţia averii;
c. impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii.

a. Impozitele asupra averii propriu-zise:

• pot fi întâlnite atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din venitul obţinut de pe
urma averii respective, cât şi ca impozite instituite pe substanţa averii.
• în cazul impozitului plătit din venitul obţinut, impozitul este personal, în cazul
impozitului pe substanţa averii, impozitul este real.
• impozite asupra averii propriu-zise sunt: impozitele pe proprietăţi imobiliare şi impozitele
asupra activului net.
• impozitele pe proprietăţile imobiliare se întâlnesc sub forma impozitelor asupra terenurilor
şi clădirilor. Baza de impunere în cazul acestor impozite o reprezintă fie valoarea de înlocuire,
fie cea declarată de proprietar, fie veniturile capitalizate privind bunurile respective.
Impozitele asupra averii propriu-zise:
• Perceperea impozitului pe terenurile de construcţii se realizează diferențiat în funcţie de
categoria de folosinţă a terenului, de amplasamentul acestuia, de materialele din care este
edificată construcția etc.
• Impozitul pe averea imobilă este criticabil pentru că nu stimulează creşterea averii.
• Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe care o
deţine un contribuabil.
• În principiu, sub incidenţa acestui impozit ar trebui să cadă toate activele care pot fi
evaluate, în realitate se impun doar patrimoniul agricol şi cel forestier, fondul funciar,
bunurile mobile şi imobile utilizate pentru desfăşurarea de activităţi comerciale, profesii libere
etc. din care s-au dedus datoriile care le grevează.
b. Impozitele pe circulaţia averii
- sunt instituite în legătură cu transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile şi
imobile de la o persoană la alta.
Sunt asemenea impozite:
• impozitul pe succesiuni,
• impozitul pe donaţii,
• impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile,
• impozitul pe hârtiile de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.),
• impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc.
• cel mai des întâlnite sunt impozitele pe succesiuni, donaţii (care vizează circulaţia cu titlu
gratuit a averii) şi pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile.

6
 Impozitele pe circulaţia averii

• În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impunerii îl constituie averea primită drept

moştenire de o persoană fizică.
• Impozitul poate fi stabilit fie global pentru toată averea lăsată moştenire fie separat
pentru partea de avere ce revine fiecărui moştenitor.
• Calcularea impozitului se face pe baza unor cote progresive, iar nivelul acestora este
diferenţiat atât în funcţie de valoarea averii care face obiectul succesiunii, cât şi în funcţie de
gradul de rudenie existent între de cujus şi moştenitorii acestuia.
• Impozitul pe donaţii a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pe
succesiuni, în cazul în care are loc efectuarea de donaţii de avere în timpul vieţii.
• Impozitul cade în sarcina donatarului şi se calculează pe baza unor cote progresive.
c.Impozitele pe sporul de avere:
• se percep cu ocazia vânzării-cumpărării unor bunuri mobiliare sau imobiliare.
• cade, de regulă, în sarcina cumpărătorilor, iar pentru calcularea lui se utilizează cote
progresive.
• Impozitele asupra creşterii valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au
înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp.
• Potrivit prevederilor art. 77 din Codul fiscal, notarii publici au obligaţia să depună
semestrial la organul fiscal teritorial o declaraţie informativă privind transferurile de
proprietăţi imobiliare, cuprinzând următoarele elemente pentru fiecare tranzacţie:
a) părţile contractante;
b) valoarea înscrisă în documentul de transfer;
c) impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal;
d) taxele notariale aferente transferului.

2.Impozitul pe venitul persoanelor juridice

Are obiect al impunerii venitul efectiv realizat, determinat ca diferenţa dintre

totalul veniturilor brute încasate din activitatea desfăşurată şi cheltuielile efectuate pentru
realizarea acestor venituri. Condiţiile de calculare a venitului impozabil diferă de la o ţară la
alta.
Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice se folosesc
două modalităţi – una identică cu cea de impunere a persoanelor fizice şi alta distinctă.
Modul în care se realizează impunerea profitului obţinut de persoanele juridice este
determinat de organizarea acestora – ca societăţi de persoane sau ca societăţi de capital. În
cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor acestora se face frecvent pe baza
sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice, deoarece este dificil să se facă distincţie între
averea fiecăreia din persoanele asociate şi patrimoniul societăţii respective. În cazul
societăţilor cu capital poate fi făcută o demarcare clară între averea personală a acţionarilor
(părţile de capital deţinute) şi patrimoniul societăţii în ansamblu. Acest fapt permite
aplicarea unui sistem de impozitare distinct.
Profitul obţinut de societăţile de capital se repartizează atât acţionarilor, sub formă
de dividende – proporţional cu participarea lor de capital, căt şi la dispoziţia societăţii pentru
dezvoltare şi extindere. Astfel, profitul societăţii de capital, privit ca obiect al impunerii,
poate fi: profitul brut (înainte de repartizare), profitul repartizat acţionarilor sub formă de
divi-dende şi profitul rămas la dispoziţia societăţii.
Impunerea veniturilor obţinute de persoanele juridice se face, de regulă, anual, în
baza declaraţiei de impunere întocmite de acestea. Plătitorii de impozite - persoane juridice

7
sunt societăţile comerciale de orice tip, companiile naţionale şi regiile autonome, adică toate
organizaţiile cu scop lucrativ.

Impozitul pe venitul persoanelor juridice îmbracă urmatoarele forme:

- impozitul pe profit;
- impozitul pe dividende;
- impozitul pe venituri din vânzarea activelor.
Dintre acestea, impozitul pe profit este cel mai important, având în vedere că profitul
este principala formă de venit a societăţilor comerciale. Obiectul impunerii este profitul anual
impozabil, care este reprezentat de diferenţa dintre veniturile obţinute de agentul economic
într-un an fiscal şi cheltuielile deductibile aferente efectuate. Dacă există şi cheltuielile
nedeductibile, acestea nu pot fi scăzute din venituri, ci se însumează acestora în vederea
determinării profitului anual impozabil. Impozitul pe profit se obţine prin aplicarea cotei de
impunere asupra bazei de impozitare astfel determinate.

Impozitele pe avere prevăzute de Codul fiscal

1. Impozitul pe clădiri
2. Impozitul pe teren
3. Taxa asupra mijloacelor de transport
4. Impozitele pe circulaţia averii

1. Impozitul pe clădiri:
 Cade în sarcina tuturor persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de clădiri în România
(cu unele excepţii prevăzute în art. 250 din Codul fiscal).
 Din punct de vedere al codului fiscal, clădirea este orice construcţie care serveşte la
adăpostirea de oameni, de animale, de obiecte, de produse, de materiale, de instalaţii şi altele
asemenea.
 Clădirile pentru care nu se datorează impozit sunt:
• clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii
publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;
• Clădirile clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee ori case
memoriale, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, cu excepţia
încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;
• Clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase
recunoscute oficial în România, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi
economice;
• Clădirile unităţilor sanitare publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru
activităţi economice;

 Clădirile pentru care nu se datorează impozit sunt:

• clădirile care sunt afectate centralelor hidroelectrice, termoelectrice şi nuclearo-electrice,
staţiilor şi posturilor de transformare, precum şi staţiilor de conexiuni;
• clădirile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei Autonome
«Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat», cu excepţia încăperilor care sunt folosite
pentru activităţi economice;
• clădirile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare
ori în folosinţă, după caz, instituţiilor publice cu finanţare de la bugetul de stat, utilizate
pentru activitatea proprie a acestora;

8
 • clădirile funerare din cimitire şi crematorii;
• clădirile utilizate ca sere, solare, răsadniţe, ciupercării, silozuri pentru furaje, silozuri
şi/sau pătule pentru depozitarea şi conservarea cerealelor, cu excepţia încăperilor care sunt
folosite pentru alte activităţi economice.
• clădirile aflate în administrarea sau în folosinţa, după caz, a altei persoane şi pentru care
se datorează chirie în baza unui contract de închiriere, presupun plata impozitului de către
proprietar.
• clădirea aflată în proprietatea comună a două sau mai multor persoane, presupune ca
fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii să suporte impozitul pentru spaţiile situate în
partea din clădire aflată în proprietatea sa.
• în cazul în care nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare
proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă.
Calculul impozitului pe clădiri:
• În cazul persoanelor fizice, impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de 0,2% în
mediul urban şi de 0,1% în mediul rural asupra valorii clădirilor, rezultată din înmulţirea
suprafeţei construite desfăşurate a clădirii, exprimată în metri pătraţi, cu valoarea stabilită prin
lege, funcţie de nivelul dotărilor, materialelor de construcţie folosite, nivelul la care se află
(subsol, demisol, mansardă).
• Valoarea clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice se stabileşte pe baza criteriilor
şi a valorilor impozabile - lei/mp - prevăzute de lege.
• Valoarea impozabilă pe metru pătrat este diferenţiată în funcţie de felul şi destinaţia
clădirilor, precum şi în funcţie de dotările acestora (cu sau fără instalaţii de apă, canalizare,
electrice, încălzire).
Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă,
care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează:
a) cu 65% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
b) cu 150% pentru a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
c) cu 300% pentru a treia clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu.
Nu li se vor majora impozitele persoanelor fizice care deţin în proprietate clădiri
dobândite prin succesiune legală. În cazul deţinerii a două sau mai multe clădiri în afara celei
de la adresa de domiciliu, impozitul majorat se determină în funcţie de ordinea în care
proprietăţile au fost dobândite, aşa cum rezultă din documentele ce atestă calitatea de
proprietar. Persoanele fizice care deţin în proprietate mai multe clădiri au obligaţia să depună
o declaraţie specială la compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice
locale în raza cărora îşi au domiciliul, precum şi la cele în raza cărora sunt situate celelalte
clădiri ale acestora.

Pentru persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea cotei stabilite de

consiliile locale, care poate fi cuprinsă între 0,5% şi 1,0%, asupra valorii de inventar a
clădirilor, actualizate.
Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu,
înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii. În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost
recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%. Impozitul
pe clădiri se plăteşte anual, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15
septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv. Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri,
datorat pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului
respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

2.Impozitul pe teren

9
 Se datorează de orice persoană care deţine în proprietate suprafeţe de teren situate în
România, cu următoarele excepţii (art. 257):
a) terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren care este acoperită de o clădire;
b) orice teren al unui cult religios recunoscut de lege şi al unei unităţi locale a acestuia,
cu personalitate juridică;
c) orice teren al unui cimitir, crematoriu;
d) orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizată
provizoriu sau acreditată;
e) orice teren al unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut în patrimoniul
autorităţilor locale;
f) orice teren deţinut, administrat sau folosit de către o instituţie publică, cu excepţia
suprafeţelor folosite pentru activităţi economice;
g) orice teren proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a altor
instituţii publice, aferent unei clădiri exceptând suprafeţele acestuia folosite pentru activităţi
economice;
h) orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru perioada
cât durează ameliorarea acestuia;
i) terenurile care prin natura lor şi nu prin destinaţia dată sunt improprii pentru
agricultură sau silvicultură, ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de acumulare sau căi navigabile,
cele folosite pentru activităţile de apărare împotriva inundaţiilor, utilizate pentru exploatările
din subsol;
j) terenurile legate de sistemele hidrotehnice, navigaţie, aferente infrastructurii
portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele şi staţiile de pompare aferente acestora,
k) terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naţionale, drumuri
principale administrate de CNADNR - S.A., zonele de siguranţă a acestora, precum şi din
jurul pistelor reprezentând zone de siguranţă;
l) terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice;
m) terenurile trecute în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în
lipsă de moştenitori legali sau testamentari;
În cazul terenului care este deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare
proprietar datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. În cazul în care
nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun
datorează o parte egală din impozitul pentru terenul respectiv. Acest impozit este stabilit în
sumă fixă pe metru pătrat de teren, însă nivelul său este diferenţiat funcţie de zona şi rangul
localităţi (legea stabilind 4 zone şi 6 ranguri) şi categoria de folosinţă (în număr de 9),
conform încadrării făcute de consiliul local.
Impozitul pe teren se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie şi
30 septembrie inclusiv. Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe teren, datorat pentru
întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie inclusiv, a anului respectiv, se
acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local sau CGMB.
Impozitul anual pe teren, datorat aceluiaşi buget local de către contribuabili,
persoane fizice şi juridice, de până la 50 lei inclusiv, se plăteşte integral până la primul termen
de plată.

3.Taxa asupra mijloacelor de transport

Taxa asupra mijloacelor de transport se datorează de orice persoană care are în
proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege. Taxa se datorează anual şi se plăteşte la bugetul local al unităţii
administrativ-teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după

10
caz. În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar,
taxa asupra mijlocului de transport se datorează de locator.
Taxa asupra mijloacelor de transport se calculează în funcţie de tipul mijlocului de
transport, capacitatea cilindrică, felul mijlocului de transport, masa totală şi coeficienţi
stabiliţi de lege. Capacitatea cilindrică sau masa totală maximă autorizată a unui mijloc de
transport se stabileşte prin cartea de identitate a mijlocului de transport, prin factura de
achiziţie sau un alt document similar. Taxa asupra mijlocului de transport se plăteşte anual, în
patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a taxei auto, datorată pentru întregul an de către
persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până
la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local. În cazul unui mijloc de transport deţinut de
un nerezident, taxa asupra mijlocului de transport se plăteşte integral în momentul înregistrării
mijlocului de transport la compartimentul de specialitate al autorităţii de administraţie publică
locală.
Impozitul pe mijloacele de transport nu se aplică pentru:
a) autoturismele, motocicletele cu ataş şi mototriciclurile care aparţin persoanelor cu
handicap locomotor şi care sunt adaptate handicapului acestora;
b) navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru transportul persoanelor
fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei;
c) mijloacele de transport ale instituţiilor publice;
d) mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de
transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în
afara unei localităţi, dacă tariful de transport este stabilit în condiţii de transport public.
e) vehiculele istorice definite conform prevederilor legale în vigoare.

CONCLUZII

Concluzionând, măsurile fiscale în aceste „vremuri” dificile, în ceea ce privește

impozitul pe profit se încadrează în tendințele generale, observându-se astfel menținerea cotei
unice de impozit pe profit concomitent cu majorarea bazei impozabile.
În acest sens, se poate observa la nivel european o tendință generală de menținere
sau ușoară diminuare a cotelor de impozitare insoțită de multe ori de lărgirea bazei de
impozitare. Astfel de masuri, orientate spre crearea unui mediu investițional atractiv,vizează
în mod special procesul investițional într-un anumit teritoriu întrucat, de cele mai multe ori, s-
a constatat că acesta este influentat în cea mai mare masură de cota de impozitare și mai puțin
de modul de determinare a bazei impozabile.
Totusi, una dintre dificultățile constante este reprezentată de schimbările
legislative dese în sfera impozitelor directe.
Deși provocările guvernului de a menține veniturile la buget în această perioadă
dificilă sunt evidente, o stabilitate crescuta a legislației fiscale ar aduce multe beneficii
mediului de afaceri și economiei per ansamblu.
Oamenii de afaceri trebuie să își planifice activitățile pe termen mediu și lung și au
nevoie ca taxele ce trebuie plătite să fie clare.

11
 BIBLIOGRAFIE

1.Elemente de finanțe publice- Inceu Adrian, Pop Florin, Lazăr Dan , Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.

2. Fiscalitatea in Romania – Florescu Dumitru, Coman Paul, Balasa Gabriel, Editura ALL
Beck, Bucuresti, 2005

3. Finanțele publice- Giurgiu Aurel-Ioan, Note de curs, 2000

4. Impozite, taxe şi contribuţii / Gheorge M. Voinea, Gabriel Ştefura, Angela Boariu, Mircea
Soroceanu, Iaşi, Junimea, 2002

5. Politici fiscale si bugetare in Romania - Iulian Vacarel 3. Finante publice - Iulian Vacarel ,
Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 2006

http://www.mfinante.ro/
http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Legislatie_R/Cod_fiscal_norme_2013.htm
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/
http://ec.europa.eu/index_ro.htm
www.mfinante.ro
www.capital.ro
www.fibiz.ro
www. referate/impoziteledirecte.com.php

12