Integrare Si Competitivitate. Modele de PDF

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI
Valentin COJANU
(coordonator)
Editura ASE
Bucureşti
2007
Copyright © 2007, Editura ASE
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.
Adresă: Editura ASE

Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România
cod 010374
www.ase.ro
editura@net.ase.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Integrare şi competitivitate: modele de dezvoltare economică
în Europa de S-E / coord. : Valentin Cojanu. - Bucureşti :
Editura ASE, 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-594-901-3
I. Cojanu, Valentin (coord.)
338(4-12)
ISBN 978-973-594-901-3
Editura ASE
Redactor: Livia Radu
Tehnoredactare computerizată: Annie Liliana Petrescu
Copertă: Livia Radu
CUPRINS
PREFAŢĂ .................................................................................................... 7
INTRODUCERE ........................................................................................ 9
Valentin Cojanu
PARTEA I
ECONOMIA INTEGRĂRII ŞI COMPETITIVITATEA
ÎN EUROPA DE SUD EST ...................................................................... 23
CAPITOLUL 1
EUROPA DE SUD-EST CA REGIUNE ECONOMICĂ
DE DEZVOLTARE
Alina Drăghici, Radu Cristian Muşetescu, Valentin Cojanu ...................... 25
CAPITOLUL 2
DESPRE ZONE COMPETITIVE
Valentin Cojanu ........................................................................................... 70
CAPITOLUL 3
O SCHIŢĂ A ZONEI OPTIME DE INTEGRARE
Valentin Cojanu ........................................................................................... 89
CAPITOLUL 4
STATISTICA SCHIMBURILOR
Valentin Cojanu, Irina Râmniceanu ........................................................ 120
CAPITOLUL 5
GRUPĂRI COMPETITIVE DE ŢĂRI
Valentin Cojanu, Roxana Voicu-Dorobanţu ............................................ 170
CAPITOLUL 6
COMPETITIVITATEA ÎN EUROPA DE SUD-EST:
OPINII ALE EXPERŢILOR
Luminiţa Nicolescu, Alina Drăghici, Roxana Voicu-Dorobanţu ............. 197
PARTEA II
MODELE DE AFACERI ....................................................................... 239
CAPITOLUL 7
DIMENSIUNEA REGIONALĂ A PIEŢEI ENERGIEI
ÎN EUROPA DE SUD-EST
Radu Cristian Muşetescu.......................................................................... 241
CAPITOLUL 8
COMPETITIVITATEA PIEŢEI AERIENE ÎN ZONA
EUROPEI DE SUD-EST
Alina Popescu............................................................................................ 257
CAPITOLUL 9
ROMÂNIA: PLATFORMĂ REGIONALĂ
A GRUPULUI RENAULT-NISSAN
Alina Popescu............................................................................................ 277
CAPITOLUL 10
FORMAREA IMAGINII DE FIRMĂ ŞI PRODUS LA TERAPIA CLUJ
Sebastian Ceptureanu ............................................................................... 293
CAPITOLUL 11
DEZVOLTAREA ÎN EUROPA DE SUD-EST:
LECŢII DESPRE COMPETITIVITATE
Valentin Cojanu ........................................................................................ 312
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................... 321

DESPRE AUTORI
Sebastian Ceptureanu este Asistent pe probleme de management la

Facultatea de Management din Academia de Studii Economice din
Bucureşti.
Valentin Cojanu este Conferenţiar pe probleme de comerţ internaţional
şi competiţie la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din
Academia de Studii Economice din Bucureşti.
Alina Drăghici este Asistent pe probleme de management internaţional la
Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din Academia de Studii
Economice din Bucureşti.
Radu Cristian Muşetescu este Lector pe probleme de management
internaţional la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din
Luminiţa Nicolescu este Profesor pe probleme de marketing
Alina Popescu este Asistent pe probleme de management internaţional la
Economice din Bucureşti.
Irina Râmniceanu este Asistent pe probleme de comerţ internaţional la
Economice din Bucureşti şi cercetător la Banca Mondială (Washington,
D.C.).
Roxana Voicu-Dorobanţu este Asistent pe probleme de management
PREFAŢĂ
Uniunea Europeană tocmai a depăşit ultimul val al extinderii, prin

includerea României şi Bulgariei de la 1 ianuarie 2007. Piaţa ideilor oferă
date interesante despre costurile şi beneficiile acestui proces, despre
condiţiile de creştere viitoare pe continent. Prin urmare, o lucrare ce
analizează ţările din spaţiul geografic al Europei, în comparaţie cu ele
însele, cu regiunile lor de origine, cu partenerii tradiţionali de afaceri, este
mai mult decât necesară pentru a asigura o analiză completă a procesului
integrativ. Un alt factor ce subliniază necesitatea unui asemenea proiect,
concretizat în acest moment prin prezenta lucrare, este oferit de gama de
lucrări de cercetare care se referă la subiectul competitivităţii în contextul
regional european, definit din punct de vedere spaţial.
Realizarea obiectivelor acestei cercetări a fost susţinută de
finanţarea CNCSIS 1131 (2004-2006) a Ministerului Educaţiei şi
Cercetării. În aceeaşi măsură, entuziasmul şi dăruirea membrilor echipei
au fost determinante. Ele au făcut ca lucrurile să avanseze în ritmul
potrivit realizării unui echilibru între standardele cercetării şi explorarea
unor instrumente variate şi a unor dezvoltări conceptuale noi.
Valentin Cojanu
- 2007 -
INTRODUCERE
Valentin Cojanu
Un studiu economic asupra unei regiuni cum este cea a Europei de

Sud-Est, situată la intersecţiile importante ale istoriei şi definită mai ales
prin contururi geografice, se confruntă din start cu prejudecăţi (statele
europene dezvoltate din vest determină cursul evenimentelor), premise
slabe (produsul economic regional contează marginal în economia
europeană) şi predicţii necontroversate (Uniunea Europeană îşi va extinde
aria de integrare gradual asupra continentului). Specialiştii regiunii
împărtăşesc larg opinia care sugerează conexiunea directă pozitivă şi
inevitabilă dintre dezvoltarea ţărilor din zonă şi amplificarea procesului de
integrare a lor cu vestul european [1].
Sub aceste auspicii, se pare că ambiţiile unei noi cercetări trebuie să
se rezume în mare la evidenţe aflate într-o notă de oarecare familiaritate.
Parţial, acest volum se înscrie într-adevăr în aceste aşteptări. Se presupune
că starea relativă de sărăcie extinsă în sud-estul Europei nu va putea fi
eradicată altfel decât prin valorificarea legăturilor politice şi economice cu
vestul. Uniunea Europeană (UE), în general asimilată acestui vest,
formează o zonă economică de care statele sud-estice depind prin
schimburile comerciale în proporţii de peste 60%. Cu toate acestea,
evidenţa colectată în acest volum avansează posibilitatea ca Europa de
Sud-Est să joace mai mult decât rolul istoric atribuit în mod obişnuit între
frontieră imperială şi periferie capitalistă [2].
Argumentul nou ţine de faptul că Europa de Sud-Est joacă şi rolul
unei zone de dezvoltare auto-susţinută în care economiile naţionale şi
firmele găsesc factori specifici de avans competitiv. Descrierea şi analiza
acestui specific economic al zonei care ar trebui să stea la originea
dezvoltării viitoare formează mesajul principal al volumului.
Informaţii disparate, cum ar fi cele ale proiectului genomic prin care
răspândirea geografică a populaţiei pe glob este identificată prin eşantioane
ale acidului dezoxiribonucleic (ADN) [3], ridică mult miza unei asemenea
concluzii bazate pe omogeneitatea unei zone. De exemplu, sunt absolut
10 Integrare şi competitivitate
remarcabile acele rezultate care afirmă că popularea originară a Europei, în

urmă cu peste 30.000 de ani, a avut două valuri distincte de migraţie. Asia
centrală stă la originea majorităţii populaţiei europene, dar Balcanii şi alte
câteva părţi ale sudului european îşi găsesc originile într-o migraţie mai
timpurie din Orientul Mijlociu. Există probabil mai mult decât o comună
distincţie geografică care face ca Europa să fie într-adevăr un spaţiu care
găzduieşte modele diferite de dezvoltare.
Deşi calea sugerată de antropologie şi genetică este promiţătoare,
acest volum o aminteşte doar şi se limitează la trei domenii de cercetare
strâns legate de analiza economică – anume, competitivitatea, integrarea
economică şi dezvoltarea economică regională – pentru a răspunde câtorva
întrebări cu implicaţii practice majore pentru autorităţi şi mediul de afaceri.
Tema competitivităţii regionale în contextul integrării europene îşi propune
astfel să verifice ipoteze de lucru cu privire la strategiile cele mai bune de
valorificare a potenţialului competitiv al industriilor prin fluxurile regionale
economice, de comerţ şi investiţii.
Cadrul tematic general constă în folosirea instrumentarului analitic
pentru evaluarea în plan regional a surselor de avantaj competitiv al
firmelor şi industriilor din România. Mai precis, investigaţia urmăreşte să
verifice ipoteza dacă sursele de avantaje competitive pentru România se
regăsesc cu preponderenţă în spaţiul Europei de Sud-Est (altfel numit,
zona Balcanilor). Validarea ipotezei se face prin colectarea evidenţei asupra
nivelurilor de performanţă economică dintre România şi ţările din acest
spaţiu comparativ cu ţările membre ale UE, occidentale şi central-europene.
Cercetarea conduce la concluzii privind contextul economic regional
favorabil care poate duce mai degrabă la ameliorarea competitivităţii şi
dezvoltarea regională susţinută. Este prin urmare o abordare teoretică
aplicată, care încearcă să identifice sursele de avans competitiv în plan
regional şi strategiile asociate, care devin posibile prin integrarea pieţelor.
Avansul competitiv este înţeles prin adaptarea mediului de afaceri –
industriile şi firmele care îl compun – şi instituţional – politici
guvernamentale, legislaţie, comportamente organizaţionale, structuri
sociale şi politice – la procedee de fabricaţie şi comercializare din ce în ce
mai sofisticate în privinţa folosirii factorilor de producţie. Din acest punct
de vedere, dezvoltarea analizei în contextul integrării economiei României
este cu atât mai interesantă datorită decalajului evident de competitivitate
faţă de industriile comunitare.
Introducere 11
Orientarea cercetării către această arie tematică a fost sugerată de

evidenţa covârşitoare din mediul economic care atrage atenţia asupra unui
contrast evident dintre analizele economice, înclinate mai degrabă să
trateze poziţia competitivă a României faţă de UE, şi practicile de afaceri,
care potrivit reprezentantului Procter & Gamble România privesc deja
România ca pe un "centru regional în devenire al Balcanilor". Ceea ce
sugerează mai degrabă analiza de faţă este faptul că poziţia României în
Europa de Sud-Est trebuie să fie privită mai degrabă ca cea a unei ţări cu
posibilităţi considerabile, dar încă insuficient exploatate, decât cea familiară
a unei ţări candidate aflate la mulţi în urmă ca nivel al dezvoltării faţă de
UE. O altă implicaţie ar fi aceea a sporirii gradului de receptivitate politică
în favoarea includerii în cadrul politicilor guvernamentale a iniţiativelor cu
impact asupra integrării adaptive în Uniunea Europeană.
Tradiţia intelectuală pe subiectul competitivităţii merge înapoi, cu
întretăieri şi devieri semnificative de la linia gândirii economice ortodoxe,
până la Adam Smith. Economistul scoţian a observat, în paralel cu
pledoaria sa în favoarea "mâinii invizibile", că există anumite ocupaţii
economice – în particular, cele industriale – care oferă posibilitatea unei
diviziuni a muncii mai diversificate şi, prin urmare, acele ţări care vor
dispune cu preponderenţă de acestea vor beneficia în acelaşi timp de surse
mai importante de prosperitate. Acestei idei, deşi vag conturate de Smith,
prin care se impune constatarea că o economie îşi poate forma şi alte surse
de bunăstare decât cele oferite de piaţa liberă, îi sunt adăugate în timp
contribuţii valoroase din partea unor economişti cum ar fi Alfred Marshall,
Albert Hirschman sau Gunar Myrdal. Lângă ele, la fel de meritoriu, se
regăsesc ideile românului Mihail Manoilescu.
Această linie de gândire rămâne mai mult sau mai puţin o colecţie
de idei disparate, deşi ingenioase, până la momentul când Michael Porter le
reuneşte în 1990 sub un corp conceptual comun, denumit de el "avantajul
competitiv naţional". Altfel numit, avantajul naţional în domeniul
competiţiei internaţionale reprezintă acele caracteristici decisive ale unei
ţări care permit firmelor sale să creeze şi să susţină avantaje concurenţiale
în anumite sectoare. Fără a nega contribuţia economiei ortodoxe la
înţelegerea încadrării unei ţări în specializarea internaţională, noul cadru
teoretic oferă o explicaţie convingătoare pentru diversificarea surselor de
prosperitate în condiţiile păstrării competiţiei deschise.
Dacă experienţa internaţională a încorporării acestor idei în

practicile guvernamentale poate constitui o referinţă în ceea ce priveşte
validitatea acestei abordări teoretice, atunci exemplele elocvente abundă.
Ministerul Comerţului Internaţional şi Industriei din Japonia (acum
rebotezat în Ministerul Comerţului Internaţional şi Economiei) şi-a câştigat
faima prin implicarea sa în orientarea mediului de afaceri către cele mai
bune performanţe industriale şi comerciale. În special în anii ’60-’70, acesta
a acţionat de facto ca un institut al competitivităţii. Administraţia Reagan a
fost probabil primul guvern care a înfiinţat un Consiliu naţional al
competitivităţii, care îşi prelungeşte existenţa până în zilele noastre. O reţea
internaţională de prestigiu formează astăzi un puternic nucleu de autorităţi
naţionale sau regionale şi neguvernamentale care îşi dedică eforturile în
acest domeniu.
Faţă de aceste dezvoltări intelectuale şi iniţiative politice, sursele de
cunoaştere din România pe aceste probleme se multiplică în mod constant.
În 1997 apare una dintre primele lucrări de analiză a nivelului de
competitivitate a industriilor româneşti în termenii consacraţi de modelul
porterian [4], alte cercetări pe acest subiect au folosit o metodologie
apropiată analizelor industriale [5] sau au încercat în manieră
convenţională estimarea indicilor avantajului comparativ [6], în timp ce
alte studii [7] au îmbinat analiza statistică cu modele ale echilibrului
economic. Cercetarea extensivă realizată de Academia Română în domeniu
[8] realizează o documentare şi analiză apreciabile şi de referinţă. Mai
recent, cercetarea acoperă subiectul mai restrâns al politicilor regionale şi
dezvoltării în procesul integrării [9]. Mai este de remarcat şi includerea din
2001 a României în evaluarea pe care fundaţia World Economic Forum din
Geneva o face anual în privinţa nivelului de competitivitate a diferitelor ţări
("Global Competitiveness Report").
Acest efort de cercetare se dezvoltă în mod fericit în paralel cu
preocuparea de aceeaşi natură pe care oficialii Uniunii Europene o arată
subiectului. În 1994, o rezoluţie a Consiliului pe probleme industriale din
cadrul Comunităţii Europene inaugura seria Rapoartelor Anuale ale
Competitivităţii, care să prezinte o analiză economică în domeniu şi să
stabilească repere pentru evaluarea, monitorizarea şi coordonarea
politicilor comunitare adresate mediului de afaceri. Consiliul European de
la Cardiff (1998) a lansat un proces complex de reformă economică, bazată
pe creştere, prosperitate şi pe crearea de locuri de muncă. Această iniţiativă
Introducere 13
a fost dezvoltată apoi prin strategiile elaborate la Lisabona (martie 2000) şi

Barcelona (martie 2002). Prin Strategia de la Lisabona, Uniunea Europeană
şi-a propus să devină până în 2010 cea mai competitivă şi mai dinamică
economie bazată pe cunoaştere din lume. Toate aceste iniţiative, precum şi
analizele specifice care au urmat pe sectoare diverse au stabilit gradual o
veritabilă politică a competitivităţii în Uniunea Europeană, îndreptată către
creşterea performanţelor firmelor comunitare în domeniul competiţiei
internaţionale.
Abordarea competitivităţii în Uniunea Europeană nu face obiectul
unei politici specifice. Dimpotrivă, o serie de politici comunitare (precum
politica regională, politica comercială, politica în domeniul concurenţei,
politica privind piaţa unica internă etc.), pe lângă politica industrială, pot fi
puse în legătură cu acest subiect. Aşadar, pentru atingerea obiectivului
Uniunii Europene trebuie asigurată coordonarea tuturor politicilor
relevante, prin folosirea unei abordări integratoare. În ceea ce priveşte
implicarea instituţională în acest proces, o atenţie aparte merită acordată
Consiliului Uniunii Europene. Dat fiind că, prin natura sa, acesta presupune
o reuniune a miniştrilor de resort şi că problema competitivităţii este mai
degrabă o problema "orizontală", s-a dovedit o provocare asigurarea
coordonării discuţiilor diferitelor reuniuni ale acestei instituţii. Soluţia a
fost formulată la Consiliul European de la Bruxelles (martie 2003) – care a
şi adus competitivitatea în centrul dezbaterii politice – şi a constat în
înfiinţarea unui Consiliu pentru Competitivitate, prin fuzionarea Consiliilor
pentru Piaţa Internă, pentru Industrie şi pentru Cercetare. Rolul instituţiei
nou înfiinţate este în principal de a identifica barierele structurale care stau
în calea funcţionării adecvate a pieţei unice interne şi de a stabili priorităţi
pentru iniţiativele de eliminare a acestor bariere.
Toate aceste evoluţii instituţionale creează un sentiment al urgenţei
pe care UE îl construieşte voluntar prin raportarea sa din ce în ce mai
vizibilă la aspectele devenirii competitive în procesul integrării europene. A
devenit un fapt evident că teoria economică convenţională – în particular
cea a integrării economice – nu este suficient de bine echipată pentru a
furniza soluţii în ceea ce priveşte integrarea adaptivă a economiilor, în
special atunci când una dintre ele, cum este cazul României, este
dezavantajată competitiv. Unul dintre criteriile pe care România le-a avut
de îndeplinit înaintea dobândirii calităţii de membru al UE este realizarea
"unei economii de piaţă funcţionale, precum şi a capacităţii de a face faţă
presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei în cadrul UE." Pentru

negociatori, această evaluare nu înseamnă însă mai mult decât o radiografie
obiectivă asupra mecanismelor instituţionale care susţin piaţa, mai ales
reglementările în domeniul competiţiei, birocraţia şi altele. Existenţa lor
este un lucru necesar, dar nu suficient pentru a face posibilă exploatarea cât
mai bună a noului cadru lărgit al activităţii economice.
Cercetările teoretice pe linia convenţională surprind mai ales o stare
de fapt – potenţialul de creştere economică sau de ajustare structurală, de
exemplu; ele lasă puţin loc pentru identificarea surselor de avans
competitiv, dacă prin acesta se înţelege capacitatea sporită a firmelor din
diferitele industrii ale unei ţări de a obţine poziţii mai bune pe piaţă. Din
acest motiv, sunt lăsate deoparte şi sursele de bunăstare oferite de un
mediu economic mai competitiv. Prin obiectivele propuse de acest volum
este ţintită tocmai nevoia de identificare a celor mai bune strategii de avans
competitiv prin analiza relaţiilor de comerţ şi investiţii ale României în plan
regional. Contextul integrării europene este în mod special important
pentru studiul de faţă din cel puţin două motive.
În primul rând, experienţa şi politicile în curs ale UE oferă
elementele-cadru analitice de elaborare a politicilor în domeniul
competitivităţii care devin din perspectiva aderării României nu numai
utile, dar şi necesare din punct de vedere instituţional, atât pentru mediul
de afaceri, dar şi, poate în primul rând, pentru autorităţile naţionale. Iniţial,
Raportul UE privind competitivitatea din 1999 sugera începerea
investigaţiilor prin analize efectuate la nivelul sectoarelor industriale şi la
nivel de ţară pentru o perioadă de 10 ani (1988-1998). În Rapoartele
ulterioare, atenţia a căzut pe rând pe sectorul serviciilor, comerţul
electronic, inovarea şi tehnologia în sectorul industrial, capitalul uman,
împreună cu cercetări specifice pe diferite sectoare (de exemplu tehnologia
informaţiei, biotehnologia, industriile prelucrătoare, serviciile,
telecomunicaţiile). Raportul din 2002 aduce noi abordări asupra analizei
competitivităţii comunitare, prin raportarea acesteia pe de o parte la
politica europeană privind companiile, dar şi concurenţa, iar pe de altă
parte la păstrarea mediului înconjurător. Raportul din 2003 realizează
pentru prima dată o analiză regională (la nivelul statistic de definire a
regiunilor NUTS 2) a productivităţii muncii comunitare şi include o
estimare a impactului probabil al lărgirii UE asupra competitivităţii
comunitare. Estimările ulterioare au devenit mai consistente, cel puţin prin
Introducere 15
raportarea aproape exclusivă la problemele ridicate de obiectivele propuse

prin Strategia de la Lisabona din 2000.
În al doilea rând, Rapoartele UE asupra competitivităţii pun în
evidenţă deosebit de clar că toate aceste preocupări au ca obiectiv principal
compararea performanţelor economice cu state similar competitive şi
identificarea prin această analiză referenţială (benchmarking) a surselor
de creştere economică şi de competitivitate. Este deja un subiect care nu
mai priveşte exclusiv problemele legate de integrarea europeană, ci ia în
discuţie în ce mod contextul integrării facilitează sau nu avansul competitiv
prin comparaţii internaţionale. Este de remarcat că dacă la început atenţia
se îndrepta numai asupra comparaţiilor între UE şi ţările dezvoltate (SUA,
Japonia, Noua Zeelandă), ultimele analize stau mărturie unei nevoi de
extindere a analizei asupra implicaţiilor politicilor competitive la nivel
regional. Pe de o parte, acest lucru înseamnă că prin competitivitatea
regională – înţeleasă de exemplu statistic ca produsul regional brut raportat
la numărul de ore de muncă – se pot face estimări cu privire la regiunile
care s-au bucurat de cele mai mari creşteri de competitivitate. Pe de altă
parte, nivelul regional de analiză transcende graniţele naţionale prin
realocarea capacităţilor productive în spaţiul lărgit european, în special
datorită creşterii producţiei industriale în acele ramuri în care se pot obţine
importante economii de scară (interne sau externe), precum şi o creştere a
investiţiilor în statele nou-intrate în UE, acestea putând să îşi valorifice mai
bine avantajele care decurg din costurile reduse.
Ipoteza de lucru este susţinută într-o măsură însemnată şi de
evoluţiile politice care acordă zonei Balcanilor, iar in cadrul ei României, un
rol economic particular. Una dintre primele mişcări de mare anvergură
regională rămâne fără îndoială Pactul de Stabilitate, iniţiativa Uniunii
Europene de promovare a securităţii regionale prin instrumentele
dezvoltării economice şi democraţiei. Adoptat la Cologne, pe 10 iunie 1999,
de către o Conferinţă a Miniştrilor de externe, Pactul reprezintă în primul
rând o declaraţie şi un angajament politic, însoţit în domeniul economic de
un cadru de cooperare pentru promovarea proiectelor de investiţie către
ţările balcanice, anume Albania, Bosnia Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,
România, Macedonia, Moldova, Serbia şi Muntenegru. Cu beneficiul unui
parteneriat lărgit, la care participă statele membre ale Uniunii Europene şi
Comisia Europeană, alte state (Canada, Elveţia, Japonia, Norvegia,
Federaţia Rusă, Turcia şi SUA), organizaţii internaţionale (OSCE, Consiliul
Europei, ONU, NATO, OCDE) sau instituţii financiare internaţionale (FMI,

BM, BERD, BEI, BCE), această iniţiativă promovează proiecte a căror
valoare totală depăşeşte 5 miliarde Euro. Este de menţionat accentul pus pe
proiectele care implică două sau mai multe ţări, considerându-se că această
caracteristică ar facilita cooperarea regională. Aceste fonduri sunt
concepute a reprezenta doar investiţia iniţială (seed money), care vizează
implementarea unor proiecte strategice şi atragerea ulterioară a proiectelor
finanţate privat.
Activităţile din cadrul Pactului capătă o rezonanţă particulară în
contextul integrării prin implicarea directă şi substanţială a UE. Comisia
Europeană, împreună cu Banca Mondială, coordonează măsurile de
asistenţă economică faţă de regiune orientate către dezvoltarea sectorului
privat prin liberalizarea comerţului şi transparenţa mediului de afaceri;
dezvoltarea socială şi eradicarea sărăciei; promovarea unor politici de
coeziune şi incluziune socială; creşterea investiţiilor în infrastructura
regională. Rezultatele concrete apar deja în crearea unei reţele regionale de
acorduri bilaterale de liber schimb, care au fost în mare parte
încheiate (27 de acorduri între cele 8 ţări din zonă), ca şi crearea unei pieţe
regionale a energiei aliniată la reglementările UE. Exerciţiul cooperării
regionale a fost avut în vedere de către Uniunea Europeană ca şi exerciţiu
premergător aderării la structurile euro-atlantice şi este un exemplu
elocvent în ceea ce priveşte implicaţiile regionale multiple ale procesului
integrării europene.
Pactul este însoţit de un număr considerabil de alte iniţiative
regionale, precum Procesul Royaumont, Cooperarea Economică la Marea
Neagră (CEMN), Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI),
Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP), toate incluzând
România într-o viziune de integrare economică în zona Balcanilor.
Amploarea fenomenului nu este deloc neglijabilă. De exemplu, CEMN,
înfiinţată din octombrie 1992, este una dintre grupările regionale care au
dobândit deja statutul de organizaţie internaţională. Activitatea ei, chiar
dacă nu deosebit de vizibilă pentru moment, atrage atenţia din nou asupra
dimensiunii regionale a integrării europene, în sensul că UE joacă
într-adevăr rolul motor în acest proces, deşi implicaţiile nu sunt raportate
exclusiv faţă de relaţiile cu aceasta. CEMN reprezintă o piaţă de
400 milioane de locuitori şi cuprinde state cu priorităţi variate în procesul
de integrare europeană, de la un membru mai vechi al Uniunii Europene
Introducere 17
(Grecia), la noi state membre (România şi Bulgaria), state din zona CSI
(Federaţia Rusă, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan) şi state cu un statut politic
regional relativ incert (Moldova, Georgia, Turcia).
În termeni tradiţionali, integrarea economică declanşează efecte
statice – observabile în alocarea resurselor economice – şi dinamice –
rezultate din efectele concurenţiale ce apar odată cu lărgirea pieţei. Acest
tipar teoretic – la care se adaugă, în special în cazul Uniunii Europene,
considerente tehnico-financiare legate de plăţile şi încasările la bugetul
comunitar – determină inevitabil rezultate de forma "beneficiilor şi
costurilor" pentru analiza efectelor fenomenului integrării. O astfel de
analiză va conduce către estimarea pierderilor sau câştigurilor pe care atât
candidaţii la aderare, cât şi membrii actuali ai Uniunii le aşteaptă, dar lasă
deoparte răspunsul la întrebarea dacă integrarea reprezintă în acelaşi timp
şi adaptare (capacitatea firmelor de a participa la competiţie).
Proiectul de faţă îmbrăţişează o perspectivă diferită şi atrage atenţia
asupra mediului economic regional ca o posibilă sursă de îmbunătăţire a
competitivităţii industriilor din România, alături de celelalte ţări ale zonei.
Adoptarea Tarifului Vamal Comun (TVC) ca un instrument definitoriu al
Politicii Comerciale Comune (PCC) al UE este adesea privită ca un semn
distinctiv al unei arii integraţioniste cu oportunităţi de creştere egal
distribuite. Totuşi, se poate ca unele industrii să fie mai bine situate decât
altele şi prin aceasta să moştenească istoric avantaje de locaţie; sau se
poate ca prin integrare unele regiuni să ajungă mai aproape de acele pieţe
care atrag în mod disproporţional o parte mai mare din factorii productivi
disponibili. Competitivitatea unei industrii poate fi afectată nu numai prin
reducerile sau creşterile de taxe vamale, dar şi de factori regionali care
devin vizibili şi efectivi odată cu adoptarea TVC şi acceptării circulaţiei
libere a factorilor de producţie. Implicaţiile pe care le generează această
categorie de efecte a aranjamentelor comerciale asupra localizării activităţii
productive se regăsesc în punctul de plecare a acestui proiect.
Cercetarea preliminară asupra temei propuse a scos în evidenţă
câteva aspecte de referinţă:
Economiştii pun accentul pe capacităţile diferite ale locaţiilor de a
face faţă integrării în UE. Un studiu asupra experienţei Spaniei [10] scoate
la iveală concluzii descurajante: jumătate din provinciile spaniole au
dovedit în mod consistent cele mai reduse abilităţi de ajustare dinamică la
integrare. Polarizarea industriilor lângă mari centre urbane înaintea
integrării sprijină desigur parţial concluzia. La fel de importante sunt

argumentele asociate cu o utilizare suboptimă a tehnologiilor existente.
Potrivit aceleiaşi surse, majoritatea firmelor spaniole operau la dimensiuni
ale producţiei şi niveluri ale productivităţii mult mai reduse decât acelea ale
competitorilor europeni. Una dintre lecţiile pe care acest exemplu le oferă
este că orice măsură care îşi propune să extindă capabilităţile competitive
va trebui să conţină şi oportunităţi pentru firme de a produce pentru o piaţă
lărgită. Informaţii importante au reieşit de asemenea din cercetările făcute
pe experienţa Portugaliei în integrarea europeană [11]. Impactul asupra
structurii de comerţ exterior al Portugaliei s-a dovedit dificil de prognozat
prin faptul că el a devenit tot mai mult dependent de strategiile şi deciziile
multinaţionalelor de a localiza unele stadii ale producţiei în această ţară.
Acest lucru a condus în cele din urmă la o anumită despecializare în
favoarea exporturilor netradiţionale.
Rolul regiunilor în dezvoltarea industrială şi îmbunătăţirea
competitivităţii modifică substanţial perspectiva tradiţională a
disparităţilor formate în decursul timpului – urban-rural, centru-periferie,
agrar-industrial – şi plasează totodată locaţiile mai puţin dezvoltate într-o
perspectivă mai dinamică. Unele studii [12] susţin ideea că organizarea
modernă a afacerilor cere din ce în ce mai mult o configurare geografică
largă a activităţilor pentru a folosi oportunităţi de creştere dispersate
geografic. Acest proces poate implica relocalizarea sistemelor de producţie
– colectarea datelor, centre de servicii financiare, unităţi de producţie sau
centre de cercetare şi dezvoltare – către arii periferice. Flexibilitatea sporită
a sistemelor de producţie permite astfel apariţia unor noi poli de dezvoltare
în zone anterior izolate sau rămase în urmă. O redefinire a implicaţiilor de
politică ar însemna, folosind un alt exemplu [13], ca alternativa cheltuielilor
pe infrastructura care uneşte aglomerările cu regiuni mai sărace să fie
înlocuită cu programe de investiţii în conexiuni de transport în cadrul şi
între regiunile periferice.
Performanţa competitivă a României este convingător asimilată
ţărilor din regiunea Europei de Sud-Est. Unul dintre indicatorii de bază ai
capacităţii unei ţări în atragerea investiţiilor în industrii sofisticate – a căror
elasticitate a veniturilor în funcţie de cerere este în general mai mare de
unitate – este nivelul veniturilor populaţiei sale prin prisma potenţialului ei
de a susţine pieţe mai mari. Prin comparaţie cu venitul mediu al UE-15,
România cu 30% din acel nivel se afla cumva pe o poziţie joasă spre mijloc
Introducere 19
faţă de celelalte ţări europene foste comuniste (plus Malta si Cipru), pentru
care nivelul mediu al PIB-ului pe locuitor este 38%, şi la jumătatea nivelului
celor mai sărace regiuni din UE [14]. Aceasta face ca România să prezinte
asemănări mai mari sau mai mici cu Estonia (36%), Polonia (35.4%),
Lituania (30%), Letonia (26.9%) şi Bulgaria (22.6%). Estimări ale
comunităţii de afaceri din UE [15] încă privesc România, alături de Letonia,
Lituania, Bulgaria, şi într-o mai mică măsură Polonia, ca o economie cu
producţia concentrată în domenii în care cererea descreşte sau creşte mult
mai încet decât veniturile în UE. O analiză comparativă [16] plasa România
pe poziţia de mijloc din punct de vedere al competitivităţii în rândul fostelor
ţări comuniste din Europa de Est, inclusiv Comunitatea Statelor
Independente. România prezintă probleme comune cu ţările din sud-estul
Europei, printre care se distingeau în mod particular cele de tip
instituţional (calitatea aplicării legilor, procedurile lipsite de transparenţă)
şi cele competitive (infrastructura săracă, reacţiile întârziate la inovaţii,
implicarea relativ redusă în activităţi economice care folosesc tehnologii
avansate, accesul redus la informaţii atât despre pieţele interne, cât şi
despre cele externe).
Mai multe date privind comerţul ajută la identificarea mai precisă a
noilor determinanţi regionali. Studii empirice privind specializarea
regională [17] arată că România este relativ mai puternic legată economic şi
comercial de ţări din grupul mediteranean al UE (Italia, Grecia) şi din
partea sudică a Europei (Turcia, Bulgaria). Acest tablou pare să se
consolideze şi la segmente mai înguste ale comerţului. O cercetare privind
schimburile cu componente industriale [18] indică, printre altele, că
furnizorii şi cumpărătorii de componente sunt mult mai dispersaţi geografic
pentru România decât în cazul altor state din Europa răsăriteană: aproape
30% din importurile României provin din NAFTA şi Asia de Est, de două
ori mai mult decât pentru ţările de comparaţie, cu o pondere de 17%, iar la
exporturi, o parte considerabil de mare – 25% este cumpărată de ţări din
restul lumii, în contrast cu o medie de 7% pentru ţările de comparaţie.
Strategia firmelor din România se construieşte din ce în ce mai
vizibil în funcţie de oportunităţile oferite de zona Europei de Sud-Est. Ca
piaţă de desfacere, România nu se distinge în vreun fel demn de luat în
seamă faţă de toate celelalte ţări din Europa răsăriteană în ceea ce priveşte
politica firmelor de dezvoltare a afacerilor. Îndată însă ce sunt luate în
considerare elemente strategice privind amplasarea centrelor de cercetare,
a celor de producţie şi distribuţie regionale, România apare într-o postură

extrem de favorabilă, aceea de locaţie avantajoasă pentru coordonarea
activităţilor pentru Europa de Sud-Est (sau zona Balcanilor). Numărul de
firme multinaţionale (de exemplu General Motors, Procter & Gamble,
Unilever, Honeywell, GlaxoSmithKline) sau autohtone (de exemplu
Mobexpert, Flamingo Computers, WizRom) care se înscriu în acest tipar
este în continuă creştere.
Influenţa determinanţilor regionali asupra competitivităţii este
surprinsă prin interpretarea datelor obţinute în principal, dar nu exclusiv,
prin:
1. Analiza indicatorilor statistici. Relaţiile comerciale sunt
interpretate în funcţie de rezultatele calculului unor indicatori cu
un grad mare de relevanţă pentru tema propusă, dintre care cei
mai importanţi sunt: indicele specializării regionale, indicele
intensităţii regionale şi indicele comerţului intraindustrial
orizontal şi vertical.
2. Analiza statistică de tip cluster. Cercetarea grupează ţările
indicate în submulţimi pornind de la una sau mai multe
variabile. Metoda cluster este caracterizată şi de un criteriu în
funcţie de care se decide care este nivelul optim de coagulare a
elementelor. Pentru analiza competitivităţii se poate avea în
vedere variabile care să exprime împreună nivelul prosperităţii
şi al folosirii productive a factorilor precum: PIB/locuitor;
producţia industrială/locuitor; valoarea adăugată brută/salariat
– agregat sau sectorial; ponderea sectoarelor tehnologice în
exporturi etc.
3. Analiza de studii de caz, interpretarea comentariilor prin
sondaj şi analiza comparativă a performanţelor economice pe
grupe de ţări şi ţări. Viabilitatea şi capacitatea de concurenţă a
industriilor din România sunt surprinse prin elemente
particulare în câteva industrii selectate, precum şi faţă de
condiţiile generale de formare a avantajelor competitive. Sunt
vizate industrii noi de export (energie şi transporturi aeriene),
precum şi firme care se afirmă puternic în ultimul timp (Terapia
şi Dacia-Renault).
Introducere 21
Există o concluzie generală care poate fi trasă din aceste date şi care
de altfel a şi sugerat ipoteza de lucru a cercetării prezente: dacă se ţine cont
de considerentele geografice şi nivelul dezvoltării economice, România pare
cu siguranţă mult mai pregătită să beneficieze de avantajele integrării
regionale în sud-estul european (Italia (de Sud), Grecia, Bulgaria, Turcia,
Balcanii de Vest), şi într-o oarecare măsură prin legături cu Polonia şi ţările
baltice. Deciziile firmelor private vor evalua mai mult sau mai puţin identic
oportunităţile oferite de acest spaţiu economic. Aceasta este o sursă
valoroasă pentru un comerţ intraindustrial orizontal mai accentuat, adică a
competiţiei prin produse distincte de cele ale competitorilor. Nu va fi uşor
găsirea acelor şanse de îmbunătăţire a nivelului competitiv al industriilor
prin direcţionarea atenţiei şi politicilor către ţări îndepărtate din punct de
vedere economic, faţă de care România nu are nici capacitatea, nici locaţia
potrivită pentru a se angaja într-un comerţ reciproc înfloritor. Liberalizarea
comercială cu UE face doar această oportunitate mai vizibilă prin
posibilitatea pe care o dă firmelor de a folosi diferite locaţii potrivit cu
avantajele lor existente şi potenţiale.
Note
[1] Acesta este principalul mesaj al unui foarte apreciat volum, Daniel Chirot
(Coord.), Originile înapoierii în Europa de Est, Bucureşti, Corint, (1989) 2004.
[2] John P.Lampe, "Frontieră imperială sau periferie capitalistă? Despre cum
trebuie definită înapoierea balcanică, între 1520-1914", în Chirot (Coord.), 2004,
pp. 219-262.
[3] Acest proiect este susţinut de centre prestigioase de cercetare, printre care
Oxford University, Cambridge University sau National Geographic Society.
Detaliile apar în The Economist, "The Proper Study of Mankind. A Survey of
Human Evolution", 24 decembrie 2005.
[4] Valentin Cojanu, Comerţul internaţional şi dezvoltarea economică în
România, Bucureşti, IRLI, 1997.
[5] Dan Voiculescu şi Cezar Mereuţă, Analiza de competitivitate a economiei
româneşti. Orizont 2000-2005-2010, 1998.
[6] Colecţia revistei Oeconomica, printre altele, oferă o bună mărturie în acest sens.
[7] De exemplu Lucian Croitoru et al., Politica industrială a României din
perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Bucureşti, IER, 2002; Daniel Daianu
şi Radu Vrânceanu (Coord.), Romania şi Uniunea Europeană, Iaşi, Polirom, 2002;
Constantin Zaman, "Ajustări structurale ale comerţului internaţional al României",
în Rühl, C. & Daianu D. (ed), Tranziţia economică în România, Bucureşti, The

World Bank, CEROPE, 2000, 617 - 651.
[8] Studiile academicianului Aurel Iancu (2004) împreună cu, de exemplu "Politica
industrială în perspectiva aderării la Uniunea Europeană", 2002; "Liberalizare,
integrare şi sistemul industrial", 2002).
[9] De exemplu Cornelia Pârlog şi Daniela Luminiţa Constantin (Coord.),
Dezvoltare regională şi integrare europeană, Oscar Print, 2003.
[10] F. E. Ian Hamilton şi Andres Rodriguez-Pose, "European Integration and
Local Capacities for Manufacturing Adjustment and Change: The Case of Spain.",
Urban Studies, Vol. 38, No. 7, 2001, 1103–1120.
[11] Maria Antonina Lima, "Portugal in the European Union: What Can We Tell the
Central and Eastern European Countries?", 2000, 1395-1408.
[12] De exemplu Michael Enright, "Regional Clusters. What We Know and What
We Should Know", Kiel Institute International workshop, 12-13 nov. 2001; Ron
Martin, Peter Sunley, "Paul Krugman's Geographical Economics and Its
Implications for Regional Development Theory: A Critical Assessment", Economic
Geography 72:3, 1996, 259-92; Andreas Rodriguez-Pose, "Socioeconomic
Restructuring and Regional Change: Rethinking Growth in the European
Community", Economic Geography 70:4, 1994, 325-336.
[13] Vickerman et al., "Accessibility and Economic Development in Europe",
Regional Studies 33:1, 1999, 1-15.
[14] German Institute for Economic Research and European Policies Research
Centre, "The Impact of EU Enlargement on Cohesion." Background Study for the
2nd Cohesion Report, Berlin and Glasgow, March 2001, Annex 2.
[15] European Round Table of Industrialists, "Opening up the Business
Opportunities of EU Enlargement." European Business Journal 13:3, 2001.
[16] Jeffrey Sachs et al., "Benchmarking competitiveness in transition economies",
USAID, 1999; şi "Toward a New Paradigm for Economic Reform in Transition
Economies”, vol. 3, USAID, 1999.
[17] De ex. Rheinisch-Westfälisches Institut für Wirtschaftsforschung (RWI), "The
Impact of Trade and FDI on Cohesion." Final report to the European commission,
DG Regional Policy, Essen, April 2001; Peschel, Karin, "Perspectives of Regional
Development around the Baltic Sea", Ann. Reg. Sci. (1998) 32, 299–320.
[18] Bartlomiej Kaminski, Francis Ng, "Trade and Production Fragmentation:
Central European Economies in EU Networks of Production and Marketing", The
World Bank, Washington D.C., 2000.
PARTEA I
ECONOMIA INTEGRĂRII ŞI COMPETITIVITATEA

CAPITOLUL 1
EUROPA DE SUD-EST CA REGIUNE ECONOMICĂ
DE DEZVOLTARE
Alina Drăghici, Radu Cristian Muşetescu, Valentin Cojanu
Perimetrul istoric şi geografic
Care sunt caracteristicile zonei Balcanilor care îi conferă identitate

faţă de restul Europei? De ce nu sunt Balcanii văzuţi ca Europa? Identitatea
colectivă, pentru a se cristaliza, are nevoie de distincţia dintre "noi" şi "ei";
de o istorie comună, de vederi comune asupra prezentului şi proiecte
comune de viitor; de componente istorice, culturale şi sociale
asemănătoare. Coordonatele identitare ale Balcanilor sunt reprezentate de
o geografie, istorie şi, de multe ori, o origine etnică comune, dar care
conjugate au determinat culturi diferite ale statelor; Balcanii fiind definiţi
ca "ei", spre deosebire de restul Europei, fără să existe un "noi". [1]
Munţii (Carpaţi, Balcani şi Alpii Dinari), care împart această
regiune, sunt o proeminentă caracteristică fizică. Numele regiunii provine
de la cel al lanţului muntos din Bulgaria – de la un cuvânt turc ce înseamnă
"lanţ de munţi împăduriţi". Unul dintre efectele acestor lanţuri muntoase
este împărţirea regiunii în mici unităţi, în care s-au putut dezvolta grupuri
etnice distincte. Munţii au împărţit fiecare district în zone ecologice, variind
de la cele cu terenuri agricole bogate, în zonele joase de câmpie, până la
zone împădurite şi pietroase înalte. În această varietate de nişe ecologice
apropiate se găsesc diferite culturi: comercianţi, fermieri, păstori şi locuitori
ai pădurilor – în general cu cât zona este mai înaltă, cu atât pământul este
mai puţin fertil şi a servit ca loc de exil pentru grupurile etnice. Această
zonă, puţin mai mică în ceea ce priveşte întinderea decât Franţa şi
Germania la un loc, adăposteşte mai mult de douăsprezece grupuri etnice
importante. Grupurile etnice au tins să evolueze către culturi naţionale
distincte şi autonomie politică şi economică – munţii ca obstacole fizice
împiedicând armonizarea politică, culturală sau economică.
Regiunea Balcanilor este o peninsulă triunghiulară, cu o întinsă
graniţă de nord, îngustându-se pe măsură ce înaintează spre sud. Mările
Neagră, Egee, Mediterană şi Adriatică o înconjoară, fiind de-a lungul

timpului atât bariere, cât şi puncte de intrare. Spre deosebire de alte
peninsule, zona Balcanilor nu a fost izolată de regiunile învecinate. În nord-
est, România este expusă stepelor Ucrainei, o zonă uşor accesibilă invaziilor
din timpuri preistorice până în prezent. La nord-vest, valea Dunării şi
câmpia joasă a Ungariei sunt de asemenea, zone de acces uşor. Cele mai
multe dintre grupurile etnice din regiune au intrat prin aceste puncte. Deşi
înconjurată de ape, peninsula nu a fost izolată de vecinii de la est, vest şi
sud. La est, îngustele strâmtori Bosfor şi Dardanele sunt trecători naturale
între Balcani şi Anatolia şi Asia. La vest, peninsula italiană este numai la
patruzeci de mile peste Marea Adriatică, influenţele din acea zonă fiind
constante. Insulele din mările Egee şi Mediterană sunt puncte de reper
către estul Mediteranei şi Egipt. De aceea regiunea Balcanilor a fost la
intersecţia drumurilor către toate aceste direcţii.
Zona Balcanilor este locuită din timpuri preistorice, dar grupurile
etnice prezente astăzi sunt descendente ale migraţiilor indo-europene şi ale
grupurilor etnice ce s-au aşezat aici mai târziu. Cunoaşterea grupurilor
etnice şi naţionale este fundamentală pentru istoria Balcanilor.
Albanezii numără astăzi în jur de 5 milioane – 3 milioane şi
jumătate în Albania şi alţi peste un milion şi jumătate în regiunile
învecinate, Kosovo din Serbia, şi o jumătate de milion în Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei. Istoric cei mai mulţi albanezi au devenit
musulmani din timpul cuceririlor otomane, cu mici minorităţi creştin-
ortodoxe şi catolice.
Astăzi sunt ceva mai mult de 10 milioane de greci în Europa, cei mai
mulţi dintre ei locuind în Grecia. Totuşi, până în anii '20 ai secolului al
XX-lea un număr substanţial de greci locuiau în Anatolia; astăzi cei mai
mulţi sunt în Istanbul, Cipru şi sudul Albaniei. Cei mai mulţi greci sunt
creştini ortodocşi aflaţi sub autoritatea patriarhului de la Constantinopol.
Douăzeci de milioane de etnici români locuiesc în România. În afara
statului român, sunt aproape trei milioane de moldoveni în fosta republică
sovietică Moldova. România are la rândul său numeroase minorităţi:
aproape un milion şi jumătate de unguri şi aproape o jumătate de milion de
rromi. Există Biserica Română Ortodoxă distinctă şi alte confesiuni şi religii
– catolică, protestantă, iudaică, islamică.
Migraţiile slave au ajuns în Balcani în perioada de sfârşit a
Imperiului Roman. Grupurile de slavi sudici (iugo-slavi) ce au devenit mai
Europa de Sud-Est ca regiune economică de dezvoltare 27
apoi sloveni, croaţi, sârbi şi bulgari au intrat în Balcani din nord între anii
500 şi 700 e.n. Aceste grupuri erau divizate în triburi înainte de a se aşeza
în această zonă, dar diferenţele între ele erau foarte mici. Distincţiile, în
special cele privind limbile, sunt în mare măsură produsul secolelor al
XIX-lea şi al XX-lea.
Primii dintre slavii sudici ajunşi au fost slovenii (mai mult de un
milion şi jumătate de sloveni locuiesc în nord-vestul fostei Republici
Iugoslavia). Influenţele austriece şi italiene au creat o cultură central-
europeană; slovenii sunt în majoritate catolici. Croaţii şi sârbii au ajuns în
Balcani la sfârşitul anilor 500 e.n. În anii 800 e.n. au intrat sub controlul
statului lui Carol cel Mare, rezultatul fiind unul religios – Croaţia a devenit
catolică şi a fost recunoscută de Papă. Cultura croată este central-europeană
cu caracteristici catolice. Limba croată este foarte aproape de cea sârbă – în
fosta Republică a Iugoslaviei limba oficială era sârbo-croata – diferenţa cea
mai importantă între cele două este alfabetul roman folosit în croată şi cel
chirilic în sârbă.
Sârbii au avut cultura şi limba identice cu ale croaţilor; dar ei s-au
aşezat mai aproape de Bizanţ astfel încât cultura sârbă a dobândit
caracteristici bizantine, Biserica Ortodoxă Sârbă având un rol important în
definirea identităţii etnice sârbe. În 1981, erau 9 milioane de sârbi în
Iugoslavia, 7 milioane dintre ei în Serbia şi Muntenegru şi importante
comunităţi în Bosnia şi Croaţia.
Bosnia este o entitate geografică şi nu etnică sau lingvistică; este o
zonă de graniţă între Croaţia şi Serbia. Caracteristica etnică definitorie a
bosniacilor de astăzi este religia lor musulmană pe care au dobândit-o mai
târziu în timpul ocupaţiei otomane; în termeni de limbă şi descendenţe, ei
au aceleaşi origini ca şi sârbii şi croaţii.
Bulgarii au ajuns în Balcani la începutul anilor 600 e.n. şi au
absorbit şi adoptat cultura bizantină, legile şi organizarea politică. Biserica
Ortodoxă Bulgară a fost principalul factor al identităţii naţionale. Ceva mai
mult de 7 milioane şi jumătate de bulgari locuiesc astăzi în Bulgaria.
Sunt de asemenea în jur de un milion şi jumătate de macedoneni în
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Slavii sudici au ajuns în
Macedonia în anii 600 e.n.; justificându-se prin bazele istorice, culturale
sau lingvistice Serbia, Grecia şi Bulgaria au avansat pretenţii privind
teritoriul Macedoniei şi afilierea etnică a populaţiei sale.
Ungurii au venit în Europa la sfârşitul anilor 800 e.n. şi s-au aşezat

în bazinul Panoniei cucerind şi asimilând slavii de aici. Limba ungară este o
limbă fino-ugrică, singura din Balcani cu legături cu limba turcă şi cele din
Asia Centrală. Mai mult de 10 milioane de maghiari locuiesc în Ungaria; alţi
un milion şi jumătate în România, câteva sute de mii în Slovacia şi alte sute
de mii în Voievodina, Serbia. Ungaria are o cultură central europeană,
aproximativ două treimi din populaţie este catolică, iar restul în majoritate
protestantă. Ungaria are cea mai mică proporţie de minorităţi etnice dintre
statele din Balcani.
Majoritatea grupurilor etnice menţionate sunt identificate în cadrul
statelor naţionale; dar câteva alte grupuri au fost prezente în zonă din
timpul Evului Mediu, dar nu şi-au constituit entităţi politice. Populaţia
rromă a intrat în Balcani începând cu anii 1300 e.n. răspândindu-se din
Asia Mică spre vestul Europei. În jur de un milion de rromi locuiesc în fosta
Iugoslavie, o jumătate de milion în România şi un alt milion răspândiţi în
celelalte state din Balcani.
Nu a existat niciodată un stat evreiesc în Balcani, dar în zonă a locuit
o largă minoritate evreiască până la al Doilea Război Mondial. Au existat
comunităţi evreieşti în Balcani din timpul Imperiului Roman. Cucerirea
Balcanilor de către turcii otomani a făcut zona mai atractivă pentru evrei
datorită politicilor de toleranţă religioasă. La începutul celui de-al Doilea
Război Mondial mai mult de un milion şi jumătate de evrei locuiau în
Balcani, cei mai mulţi în România şi Ungaria; în mare majoritate această
populaţie vorbea limba populaţiilor în ale căror state locuiau.
Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial erau importante
colonii de germani în oraşele Europei Centrale şi de Est; meşteşugari şi
mineri care fuseseră invitaţi în regiune de către conducătorii medievali din
motive economice. Aceste comunităţi erau separate de populaţia locală şi
vorbeau limba germană; după 1945 au fost evacuaţi sau au plecat, fiind
acuzaţi de colaborare cu naziştii.
Turcii ocupă în prezent zone foarte restrânse din Balcani şi sunt o
minoritate importantă numai în Bulgaria.
Multe dintre explicaţiile tradiţionale ale înapoierii sociale şi
economice ale Balcanilor pornesc de la ocupaţia otomană şi mai puţin de la
cea habsburgică. În secolele care au urmat intrării turcilor în regiune în anii
1400 totul a mers prost. Violenţa cuceririi a distrus importante instituţii
politice şi tiparele normale din viaţa oraşelor şi din economie. În contrast
cu părerile care pun vina înapoierii pe imperialismul vestic – ilustrat de

repetate intervenţii politice şi militare; acorduri comerciale nedrepte
impuse partenerilor mai slabi din Balcani; exportatori agresivi care au
sufocat industriile promiţătoare din Balcani înainte ca acestea să poată
concura – această viziune acordă contactului cu Vestul şi intervenţiei sale în
zonă funcţia unui antidot. În această perioadă a existat o tendinţă, în
creştere, a autorităţilor locale de a-şi exploata ţărănimea – dările erau prea
mari, sistemul legal corupt sau absent, creştinii erau supuşi persecuţiilor.
Marii proprietari de pământ nu au investit surplusul de capital obţinut
determinând întârzierea dezvoltării economice. Când schimbarea a venit în
zonele rurale, ea a luat forma unei "a doua aserviri". Şi în cazul zonelor din
Balcani controlate de Habsburgi, abuzul ţăranilor de către proprietarii de
pământ a avut în mare parte acelaşi rezultat. În cazul fiecărei societăţi –
otomane şi habsburgice – sistemele de valori rigide au determinat o teamă
de schimbare şi au ridicat prea multe obstacole în calea inovatorilor.
Un rol important este acordat factorilor externi, în special
superiorităţii relative a economiilor vestice, dar în acelaşi timp acordă
importanţă unor evenimente ce au avut loc cu mult înainte de secolul
nouăsprezece. În acest sens un factor crucial a fost apariţia unor relativ
avansate centre urbane în Vestul Europei în anii 1700, înainte şi în timpul
Revoluţiei Industriale. Apariţia oraşelor mari în vest a dus la creşterea
cererii de produse agricole, în special grâne ce erau transportate pe mare
din Balcani. Rezultatul a fost creşterea interesului în producţia agricolă
pentru export din partea clasei conducătoarea din Europa de Est, care a
răspuns prin creşterea taxelor în bani şi muncă pentru ţărani. În acelaşi
timp, clasa conducătoare a fost capabilă să restricţioneze mişcarea ţăranilor
cărora le lipseau centrele urbane ca pieţe de muncă alternative; astfel a
apărut a doua aservire, exploatarea ţăranilor din est în timp ce omologii lor
din vest puteau folosi creşterea oraşelor pentru a-şi spori şi valorifica
oportunităţile şi a-şi reduce obligaţiile faţă de nobili. Pe de altă parte, sunt
subliniate şi beneficiile acestei stări de fapt: fără pieţele din vest, nu ar fi
existat un stimulent pentru îmbunătăţirea productivităţii şi acumularea de
capital. Suprapopularea multor zone rurale, combinată cu înrăutăţirea
climatului şi sărăcirea solurilor a dus la foamete şi creşterea incidenţei
bolilor. În multe zone din Europa populaţia rurală a intrat într-un lung
declin. În vest, declinul regiunilor rurale a fost însoţit de creşterea puterii
relative a oraşelor; a întărit guvernele centrale şi a slăbit puterea nobililor
rurali. Aceştia au fost paşi importanţi pe calea industrializării şi construirii

naţiunilor. În schimb în Balcani nu a apărut o relaţie economică între
zonele urbane şi cele rurale. În locul comercializării produselor agricole în
oraşele locale acestea erau exportate în vest. Lăsate în afara fluxurilor
comerciale şi fără surse de capital, oraşele din est nu au putut mai apoi să
intre în competiţie cu centrele industriale când au trebuit să facă faţă
importurilor de produse mai ieftine şi de calitate mai ridicată din vest.
Europa şi Balcanii au în mod cert un număr de lucruri în comun:
populaţia Balcanilor precum şi cea a restului Europei este în majoritate
indo-europeană; Balcanii mai mult decât Europa Centrală are legături cu
moştenirea clasică a lumii greco-romane. Dar în ciuda apropierii geografice
multe lucruri sunt diferite. Chiar după revoluţiile din 1989, este uşor de
observat că majoritatea statelor din Balcani rămân mai puţin urbanizate
decât cele din vestul Europei. Industria este de asemenea mai puţin
prezentă. Până în 1989 erau cu mult mai puţine regimuri parlamentare
organizate după modelul vest-european. Renaşterea, Reforma, revoluţiile
ştiinţifice şi diferitele revoluţii liberale se pare că au avut un impact mai
redus asupra societăţilor din această zonă. Religia are un rol mai important
în viaţa socială aici mai mult decât în statele vest europene. Toate acestea
sunt însă rezultatele diferenţelor şi nu cauzele sau adevăratul lor caracter,
deoarece dezvoltarea Europei de Est deja era diferită de cea a Vestului
înainte de aceste evenimente sau tendinţe.
Alte diferenţe mai profunde sunt date de identitatea etnică, factor
care rămâne important, unii ar spune o problemă a zonei. Cu toate că şi în
statele naţionale vest-europene sunt prezente numeroase minorităţi, în
Europa de Est statele multinaţionale şi în care se vorbesc mai multe limbi
au dominat zona până acum mai puţin de un secol.
În general când se încearcă explicarea cursului diferit al Europei de
Est faţă de cea de Vest este adoptată una din cele două perspective: cauze
"externe" sau "interne". Conform celei dintâi, societăţile est-europene au
suferit o serie de intervenţii distrugătoare din afara regiunii, fapt care a
devenit caracteristica dominantă a istoriei regiunii. Astfel forţele externe au
împiedicat societăţile est-europene să progreseze în acelaşi mod în care au
făcut-o cele din vest. Conform celei de-a doua perspective, factorii interni
sunt cei mai importanţi în explicarea dezvoltării reduse. Geografia regiunii
sau caracteristicile ineficiente ale culturilor locale sunt învinuite de a fi
împiedicat progresul; astfel, conform acestei perspective, societăţile est

europene sunt de vină pentru propriile probleme.
Sunt autori care văd ca şi caracteristică definitorie a Europei de Est
accidentul geografic de a fi zona intermediară între Est şi Vest. O serie de
caracteristici ale societăţilor vestice sunt omogenitatea etnică, moştenirea
catolică, secularizarea, constituţionalismul şi naţionalismul. Balcanii sunt
văzuţi ca o regiune distinctă în Europa Est-Centrală din cauza formei sale
geografice, fiind o legătură şi cu sudul, nu numai cu estul. În cazul
Balcanilor influenţa dominantă a venit de la est la vest ca rezultat al
invaziilor otomane şi astfel istoria sa a fost diferită de cea statelor din
Europa Est-Centrală, la nord de Balcani.
Alţi autori văd cultura politică a Balcanilor ca rezultatul juxtapunerii
culturii de stepă peste caracteristicile geografice. În Europa de Est
coeziunea de grup mai mare, decât în cazul unei culturi de stepă tipice,
impusă de apropierea şi limitele geografice a determinat direcţionarea
obiceiurilor prădătoare spre interior, asupra propriilor populaţii. Suficient
din fragilitatea imperiilor de stepă – dată de faptul că părţile individuale
puteau funcţiona autonom şi se puteau îndepărta de autoritatea centrală – a
rămas pentru a caracteriza statele balcanice prin slăbiciunea puterii
centrale şi insubordonare la periferie.
Ca zonă de graniţă, Balcanii au avut mai mult decât partea lor de
dezordine politică; diversitatea etnică şi conflictele etnice au împiedicat
construirea naţiunilor în acelaşi fel în care ea s-a produs în alte părţi ale
Europei. Istoria modernă a Balcanilor poate fi văzută ca epoca
naţionalismului, deoarece în ultimii 200 de ani cea mai mare schimbare în
zonă a fost produsă de apariţia statelor naţionale. În anii 1800, Balcanii
erau împărţiţi între două imperii dinastice; un secol mai târziu găsim aici
state independente construite pe principii naţionale: Serbia, Grecia,
România, Bulgaria şi Muntenegru, urmate la scurtă vreme de Albania şi
Ungaria. În vestul Europei, revoluţiile de la 1848 au avut în centru
probleme legate de unificarea naţională, libertăţi civile şi privilegii
economice; în est, ele au fost alimentate de naţionalism, naţionalitate şi
etnicitate.
Două lucruri au perturbat afacerile interne ale Balcanilor în secolul
al XIX-lea. Primul a fost introducerea unor noi forţe economice şi sociale.
Al doilea a fost creşterea intervenţiilor forţelor politice din exterior. În timp,
aceşti doi factori au fuzionat pe măsură ce diplomaţia internaţională şi
comerţul internaţional au devenit tot mai interdependente în gândirea

marilor puteri europene. "Problema estică" la 1878 însemna de fapt oferirea
unui răspuns la întrebarea: ce ar trebui să se întâmple cu Balcanii odată cu
dispariţia Imperiului Otoman ca factor politic fundamental în sud-estul
Europei. Marile puteri (alături de Imperiul Otoman, acestea erau Rusia,
Marea Britanie, Franţa, Austro-Ungaria, Italia şi Germania) au abordat
fiecare criză din zonă în scopul obţinerii celui mai mare avantaj – aceasta a
însemnat câteodată susţinerea schimbărilor revoluţionare, dar de cele mai
multe ori a status quo-ului. Când marile puteri au făcut compromisuri în
crizele create în Balcani au acţionat apreciind importanţa tactică a
stabilităţii deoarece rezultatele şi riscurile războiului erau mult prea greu de
previzionat. Statele, de asemenea au făcut compromisuri pentru a-şi păstra
poziţia de membri ai Concertului Europei, conceptul legal sub care acestea
îşi arogau dreptul de a rezolva problemele de pace şi război. Politicile
concepute pentru a răspunde acestor motivaţii au eşuat de cele mai multe
ori în a rezolva cauzele locale reale ale repetatelor crize din Balcani în acea
perioadă.
Apariţia Rusiei pe scena mondială coincide cu apariţia problemei
estice ca punct de interes în politica internaţională. După încheierea
tratatului de la Kuchuk Kainarji în 1774 cu Imperiul Otoman, Rusia a
dobândit acces la ţărmul nordic al Mării Negre; mai mult, Rusia a primit
dreptul de a interveni în favoarea creştinilor ortodocşi din Imperiul
Otoman, cu drepturi speciale în Moldova şi Ţara Românească; şi dreptul de
a face comerţ cu Imperiul Otoman. Majoritatea politicilor ulterioare ale
Rusiei au exploatat aceste ultime două concesii. Unul dintre scopurile
politicii în Balcani a Rusiei era menţinerea şi expansiunea drepturilor de
navigaţie din Marea Neagră în Marea Mediterană. Un alt scop, derivat din
acesta, era posesia strâmtorii Dardanele şi a Istanbulului, fapt care ar fi
asigurat accesul în Marea Mediterană şi ar fi făcut nenecesară continuarea
menţinerii statelor clientelare din Balcani. Totuşi acest punct presupunea
împărţirea posesiunilor turceşti în Balcani, fapt considerat inacceptabil de
către celelalte mari puteri.
Până în 1907, când s-au aliat împotriva Germaniei, Marea Britanie a
fost cel mai puternic rival al Rusiei în Balcani. Interesele britanice au
determinat un sprijin intermitent pentru Imperiul Otoman. Dată fiind
poziţia Marii Britanii, ca cel mai industrializat stat european la începutul
anilor 1800, interesele economice primau; Marea Britanie trebuia să-şi
asigure rute sigure de navigaţie către India, iar acestea treceau prin zone
controlate de Imperiul Otoman. Turcii erau prea slabi pentru a reprezenta o
ameninţare, drept pentru care politica britanică viza reducerea influenţei
Franţei şi mai târziu a Rusiei şi a Germaniei asupra Turciei. În 1878, Marea
Britanie a dobândit controlul asupra Ciprului şi în 1883 a ocupat Egiptul,
astfel încât interesul său de a interveni în Balcani a scăzut, dar a continuat
să urmărească politica Greciei şi privilegiile Rusiei asupra strâmtorilor.
Franţa avea şi ea interese politice şi economice în zona Balcanilor.
În timpul războaielor napoleoniene, Franţa a fost cea mai mare ameninţare
la adresa ocupaţiei otomane. În secolul al XIX-lea interesele economice au
primat faţă de cele politice: Marsilia, cel mai mare port francez, depindea
foarte mult de comerţul din estul Mediteranei controlat de turci. În timpul
lui Napoleon III, Franţa a urmat o politică de susţinere a naţionaliştilor din
Balcani împotriva Imperiului Otoman.
După 1699, Austria a încetat să fie o ameninţare la adresa
Imperiului Otoman; locul său în acest sens a fost preluat de Rusia. Dar
Austria a continuat să aibă interese în zona Balcanilor, adiacentă Ungariei;
Viena nu dorea înlocuirea unui vecin slab – Imperiul Otoman – cu o
potenţial puternică Rusie sau cu statele cliente acesteia, Serbia sau
Bulgaria. Dinastia Habsburgică, conducând un imperiu multietnic nu ar fi
dorit să creeze un precedent prin dezmembrarea unui alt imperiu
multietnic – cel otoman; fiind prea slabă pentru a absorbi Balcanii, Austria
a preferat să susţină Turcia. Austria a văzut, în special Balcanii de vest, ca o
resursă economică şi o potenţială piaţă de desfacere. Controlul coastelor
vestice era cheia pentru comerţul Austriei în Marea Adriatică, drept pentru
care nu şi-ar fi permis ca zona să intre sub controlul unei mari puteri ostile
sau a unei naţiuni balcanice în creştere. După înfrângerea din 1866 a fost
clar că Germania va fi liderul Europei Centrale, astfel încât Europa Centrală
şi de Est rămânea singura zonă în care Austria îşi putea exercita puterea. De
asemenea, după formarea Austro-Ungariei, anexarea zonelor slavice sau
româneşti a devenit neatractivă, deoarece maghiarii abia depăşeau 50% din
populaţia Ungariei şi nu ar fi dorit să devină o minoritate. Din motive
strategice, Austro-Ungaria a ocupat şi administrat Bosnia-Herţegovina
după 1878, dar au trecut treizeci de ani până la anexarea legală a provinciei.
După succesul în războaiele din 1859 şi 1866 împotriva Austriei,
regatul Piemontului a unit peninsula italiană şi Italia a căutat să devină o
nouă mare putere. Deşi a devenit membră a Concertului Europei, Italia a
rămas în urma celorlalte puteri în termeni militari şi economici; astfel îşi

putea exercita influenţa numai asupra slăbitului Imperiu Otoman. Italia a
privit Balcanii de vest şi, în special Albania, ca zona sa naturală de
influenţă; a intrat, în acest fel, în conflict cu Austria încercând să preia
întreaga coastă a Dalmaţiei, justificându-se prin larga minoritate italiană
care trăia acolo. În acelaşi timp, devine şi rivalul Serbiei, Muntenegrului şi
Greciei care, urmăreau obţinerea controlului asupra coastei Adriaticii.
Germania era o nou venită între marile puteri. Datorită puterii sale
militare şi economice mai mari, Germania avea însă o influenţă mai
puternică decât Italia, dar nu şi interese directe în Balcani. După 1866
Austro-Ungaria a devenit principalul aliat al Germaniei şi în acest sens
Germania a sprijinit interesele Austriei în Balcani. În acelaşi timp Rusia
ţaristă a intrat într-un parteneriat cu Franţa republicană. Politica germană
în Balcani era un mix de sprijin pentru Austria şi investiţii economice şi
militare în Turcia, care au făcut din Germania un rival pentru Rusia şi mai
apoi pentru Marea Britanie.
Imperiul Otoman era cel mai slab dintre marile puteri. Politica sa în
Balcani era simplă: prevenirea pierderii de teritorii, deşi erau cazuri în care
a trebuit să se mulţumească cu un control nominal, ca în cazul Serbiei şi
României. Rusia era cea mai mare ameninţare la adresa sa, Imperiul
Otoman cooperând cu celelalte mari puteri, dar nu într-atât încât să intre
prea mult sub influenţa vreuneia dintre ele. Până în 1870, Marea Britanie a
protejat de cele mai multe ori Imperiul, dar după 1878 Germania a
înlocuit-o ca sponsor economic şi militar.
Rezolvarea diplomatică a problemei estice a fost gestionată de sus în
jos, de către actori care au ignorat şi sfidat interesele populaţiilor locale şi
implicaţiile sociale ale schimbărilor pe care le introduceau. Astfel, politica
marilor puteri în Balcani a eşuat deoarece nu a luat în considerare forţele
importante care operau de jos în sus. Schimbarea economică şi socială,
rivalitatea internaţională şi problemele rămase nerezolvate s-au combinat
pentru a perturba Balcanii. Nici statele locale, nici marile puteri nu au putut
controla situaţia, rezultatul fiind o succesiune de crize cu consecinţe
semnificative pentru întreaga Europă.
Evenimentele din 1914-1918 au reprezentat continuarea unor
tendinţe, unele dintre ele pe termen lung, altele recente, determinate de
războaiele balcanice. Primul Război Mondial şi înţelegerile de după război
au avut un impact enorm asupra popoarelor din Balcani. În termeni sociali
şi economici, pierderile din timpul războiului şi retrasarea radicală a

graniţelor naţionale de după acesta a determinat dislocări care au creat
probleme pe termen lung. În termeni politici, războaiele balcanice şi Primul
Război Mondial au încheiat procesul de înlocuire a vechilor imperii
dinastice multietnice cu state naţionale mai mici. Combinat cu imensul cost
al războiului, în noul cadru politic al regiunii au apărut două noi idei:
comunismul sovietic, care după 1917 a înlocuit cel mai reacţionar regim al
Europei de Est cu un stat radical; şi autodeterminarea naţională.
Victoria aliaţilor în 1918 a însemnat victoria modelelor sociale
anglo-americane şi vest-europene. Statele succesoare de după război în
Europa Centrală şi de Est au adoptat sistemul parlamentar, capitalismul şi
statul naţiune, în aşteptarea prosperităţii şi stabilităţii pe care acestea aveau
să le aducă. De fapt introducerea tuturor acestor concepte în Europa de Est
s-a confruntat cu probleme. Etnicitatea, rivalitatea naţionalistă şi
exprimarea lor politică a continuat să caracterizeze Balcanii. Ideea
autodeterminării naţionale nu a putut crea după 1918 graniţe care să
servească nevoilor tuturor grupurilor etnice. Minorităţile etnice au rămas o
problemă nerezolvabilă în perioada interbelică, în parte deoarece ideile
americane şi vest-europene despre statele naţionale omogene etnic nu erau
potrivite situaţiei din Balcani. Discrepanţa dintre realitate şi presupuneri a
fost suficient de mare pentru a submina şi eforturile de imitare a guvernării
parlamentare de tip vestic şi a economiei capitaliste. Pe măsură ce
elementele influente din societăţile din Balcani au devenit tot mai
intolerante faţă de ideologiile moderate (la bază neexistând o tradiţie
democrată) a avut loc o trecere a spectrului politic către dreapta.
Regimurile autoritare care au venit la putere nu au reuşit să rezolve mai
bine problemele minorităţilor naţionale şi cele economice, dar acest lucru
nu a fost evident pe termen scurt.
Problemele economice şi sociale au determinat în mare măsură
evenimentele politice. Acestea s-au datorat:
distrugerilor şi pierderilor din timpul războiului, care au afectat
foarte mult economiile statelor din Balcani; Balcanii au fost în mare
măsură teatrul de război, iar pierderile de vieţi dintre civili au fost
mai mari decât în vestul Europei; resursele economice au fost
distruse;
centralizarea economiilor din timpul războiului a cultivat structuri
birocratice care au intervenit în funcţionarea forţelor pieţei;
acest tip de economie de comandă a subminat noile drepturi civile şi

politice câştigate, care au erodat încrederea în administraţia de stat;
victoria a dus la dislocări economice, când câştigătorii au trebuit să
asimileze noi provincii şi milioane de noi cetăţeni; noile graniţe au
distorsionat sistemele de transport şi cele comerciale;
războiul a dus la niveluri foarte mari ale inflaţiei ce a redus
încrederea în economiile postbelice din Balcani, iar împrumuturile
au dublat sau triplat datoriile statelor;
sacrificiile ţăranilor în timpul războiului şi interesele politice au
determinat noile regimuri să introducă reforme agrare, rezultatul
obişnuit fiind reducerea productivităţii agricole. În perioada
interbelică populaţia Balcanilor a crescut datorită reducerii ratei
mortalităţii infantile şi noilor restricţii americane împotriva
imigrării; industria era prea puţin dezvoltată pentru a prelua
surplusul de forţă de muncă;
deşi industria a cunoscut o relativă dezvoltare, în mare parte aceasta
a fost în industria uşoară (alimentară şi textilă), veniturile aduse
fiind mici;
criza economică din 1929 a înrăutăţit lucrurile; în timp ce statele au
încercat să protejeze industriile naţionale, taxele şi preţurile mai
mari au redus cererea externă pentru exporturile agricole ale
statelor din Balcani.
Banii împrumutaţi în anii 1920 au fost în mare parte cheltuiţi pe
armament şi refacerea clădirilor guvernamentale; după război, Germania
nazistă a fost marele câştigător - când statele balcanice au trebuit să-şi
ramburseze împrumuturile contractate, dar veniturile pe care le aveau erau
insuficiente (Germania a cumpărat produse agricole la un preţ atractiv în
schimbul deschiderii pieţelor acestor state pentru bunurile sale industriale).
Asemenea aranjamente au transformat statele balcanice în colonii
economice, şi mai departe în sateliţi ai Germaniei în cel de-al Doilea Război
Mondial.
Ţările din Balcani s-au confruntat cu cea mai mare provocare în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Guvernele au trebuit să facă
alegeri privind modul în care răspundeau nazismului german şi
comunismului sovietic. În cele mai multe cazuri, nu au avut la dispoziţie
variante avantajoase. Cel de-al Doilea Război Mondial a produs distrugeri şi
dislocări mai mari decât primul. Natura războiului, nemaiîntâlnita forţă
militară desfăşurată de germani, aliaţi şi ruşi a făcut imposibil pentru

statele balcanice să acţioneze urmărindu-şi propriile interese. Instituţiile
naţionale construite în secolul anterior au fost distruse pe măsură ce
necesităţile războiului au transformat regimurile locale în sateliţi ai marilor
puteri. Istoricii văd tranziţia de la Germania hitleristă la Rusia sovietică mai
puţin semnificativă decât pierderea fundamentală a independenţei statelor
odată cu intervenţia lui Hitler şi continuată cu cea a lui Stalin. În planurile
post război ale aliaţilor – Churchill, Roosevelt şi Stalin – referirile la Balcani
au fost puţine. Churchill şi Stalin au căzut de acord să împartă Balcanii în
sfere de influenţă în timpul războiului; astfel Grecia şi Iugoslavia intrau
predominant în sfera britanică, iar România şi Bulgaria în cea sovietică.
Churchill intenţiona ca acest aranjament să fie abandonat la sfârşitul
războiului. În 1943 cei trei mari aliaţi au făcut planuri pentru coordonarea
unui sistem de securitate postbelic şi au căzut de acord cu instalarea de
regimuri democratice în statele învinse. Dar prin termenul de "democratic"
puterile vestice înţelegeau regimuri parlamentare după modelul celor din
vest, protejate de Naţiunile Unite. Stalin, de cealaltă parte, a interpretat
termenul ca "antifascist" şi a apreciat că securitatea sovietică necesita
aprobarea Rusiei pentru guvernele postbelice din Europa de Est. La
Potsdam, în 1945, deciziile privind Balcanii au fost amânate pentru o
conferinţă de pace dedicată problemelor din zonă, care însă nu a mai avut
loc, fiind una din victimele tensiunilor războiului rece. Astfel deciziile
ulterioare privind Balcanii s-au luat mai degrabă pe baza situaţiei
operaţionale imediate decât a unor planuri strategice pe termen lung.
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial comunismul în Balcani a
fost slab şi ineficient. Ideologia marxistă nu era potrivită pentru condiţiile
de aici: discuţiile despre proletariatul industrial nu aveau sens în ţări cu
industrii puţin dezvoltate; şi analiza claselor sociale era departe de realitate,
revoluţionarii de aici gândind în termenii scopurilor naţional-etnice. A fost
nevoie de haosul războiului pentru a răsturna instituţiile tradiţionale anti-
stânga precum şi de ocupaţia armatei roşii de după război (în Ungaria,
România şi Bulgaria) şi puterea grupurilor locale comuniste care luptaseră
împotriva fasciştilor în timpul războiului (în Iugoslavia şi Albania) pentru
instalarea la putere a regimurilor comuniste. Comuniştilor, care au
supravieţuit deceniilor de raiduri ale poliţiei, trădărilor şi epurărilor făcute
de propriul partid, le-a fost inoculat un comportament de izolare şi
secretomanie, loialitate faţă de un mic grup de tovarăşi şi disponibilitate în
îndeplinirea ordinelor, fără să solicite un rol în luarea deciziilor. În loc de

dobândirea de abilităţi administrative, au devenit maeştri în propagandă şi
infiltrarea în alte organizaţii; politica coaliţiilor, construirea consensului,
creativitatea, flexibilitatea şi experienţa practică economică şi
administrativă le lipsea. Odată cu venirea comuniştilor la putere statele
balcanice au urmat tiparul sovietic: naţionalizarea marilor întreprinderi,
planuri cincinale care direcţionau investiţiile şi producţia, accentul pe
dezvoltarea industriei grele şi colectivizarea agriculturii. Tendinţele
precomuniste au pavat de multe ori drumul în aceste direcţii.
Până în 1948 graniţele războiului rece în Balcani au fost trasate;
Grecia era solid ancorată în vest şi a aderat la NATO în 1952, împreună cu
Turcia; Iugoslavia era comunistă, dar rezista controlului Rusiei; la fel şi
Albania datorită poziţiei sale geografice retrase (în 1961 albanezii se
desprind formal de URSS şi se aliază cu China comunistă); comunişti locali
conduc Ungaria, România şi Bulgaria, sprijiniţi de trupele ruseşti. În 1947
statele Europei de Vest, Grecia şi Turcia au acceptat ajutorul economic
american prin Planul Marshall; SUA au creat NATO în 1949. URSS au
format CAER în 1949 şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia în 1955 –
toate statele balcanice erau membre cu excepţia Greciei, Turciei şi a
Iugoslaviei, în timp ce Albania a încetat să fie un membru activ.
Problema Balcanică pentru ruşi s-a redus la sintagma "drumuri
naţionale către comunism": Rusia a ajutat partidele comuniste locale să
câştige puterea în anii 1940, le-a menţinut la putere prin Doctrina Brejnev
în anii 1960, dar nu a putut elimina impactul intereselor naţionale locale.
Nemulţumirile economice ale populaţiilor au jucat un rol vizibil în
revoluţiile din 1989, dar alte probleme mai mult politice decât economice
au fost la fel de importante. Schimbarea economică prin ea însăşi nu a dus
la turbulenţele din anii 1980; diferenţele dintre sistemele politice din
Balcani rareori par să se traducă în diferenţe socio-economice puternic
contrastante între statele învecinate, cel puţin pe termen scurt.
Explicaţiile declanşării revoluţiilor din 1989 sunt interconectate şi
pot fi tratate ca fiind patru etape ale unui proces mai îndelungat:
colapsul determinat de eşecul economic: în anii 1970 statele
comuniste au urmat strategii de dezvoltare cu grad ridicat de risc,
bazându-se pe împrumuturi străine. Creşterea preţurilor petrolului
în 1973 şi 1979 a dus la incapacitatea statelor comuniste de a-şi plăti
datoriile, fapt care a determinat pierderea accesului la creditul

extern şi probleme economice interne pe care nu le-au putut rezolva.
colapsul determinat de cursa înarmărilor: economia sovietică a fost
falimentată de lipsirea economiei de resursele prea mari ce au fost
redirecţionate către investiţii militare.
colapsul datorat politicii de perestroika: fără această deschidere
către schimbare a URSS schimbarea revoluţionară în Europa de Est
ar fi fost imposibilă. Odată ce a fost clar că sovieticii nu vor interveni
în afacerile vecinilor lor, statele Europei de Est şi-au putut aborda
problemele locale după propriile nevoi.
colapsul determinat de apariţia alternativelor la comunism: această
perspectivă relevă evoluţiile diferite din statele estice, astfel că ea
poate explica şi motivele pentru care revoluţiile au avut desfăşurări
şi rezultate atât de diferite. În Polonia şi Cehoslovacia alternativele
includeau mişcări ale societăţii civile create de lideri locali ce s-au
opus autoritarismului la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor
1980; în acelaşi timp în state precum fosta Iugoslavie cele mai de
succes alternative erau reprezentate de figuri naţionaliste, care au
adus în prim-plan vechile teme politice balcanice.
Violenţa pe scară largă a definit revoluţiile din România şi
Iugoslavia; pluralismul şi toleranţa nefiind prea răspândite conflictele
etnice au declanşat răspunsuri violente, mai ales în fosta Iugoslavie.
În Iugoslavia rezultatul din 1989 nu a fost apariţia unor regimuri
progresiste orientate spre reformă, dar a revenirii regimurilor (deseori
conduse de foşti comunişti) ce au urmărit obiective tradiţionalist-
naţionaliste. Tensiunile s-au constituit treptat înainte de 1989. Vechile
probleme precum federalismul statelor slavilor sudici (susţinut de Croaţia,
în opoziţie cu tendinţele centraliste ale Serbiei) nu au fost rezolvate nici în
Iugoslavia socialistă, după cum nu fuseseră rezolvate nici în Iugoslavia
regală, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial; existau tensiuni între
nord şi sud determinate de factori economici şi culturali, iar economia pe
ansamblu era stagnantă. Moartea lui Tito în 1980 a însemnat dispariţia de
la putere a generaţiei de comunişti ce fuseseră uniţi în timpul partizanatului
împotriva fasciştilor şi care credeau în beneficiile unui stat socialist unit
faţă de rivalitatea etnică şi regională. După 1980 s-a deschis drumul
diferitelor forme de alternative politice şi economice.
Aranjamentele constituţionale ale ţării au fost, de asemenea, un

factor de instabilitate: Iugoslavia după 1945 era formată din şase republici
(Serbia, Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi Muntenegru)
între care existau relaţii federale, la care se adăugau două regiuni autonome
în Serbia, fiecare dintre ele gândite pentru a asigura drepturile minorităţilor
(albanezi în Kosovo şi unguri în Voievodina).
Eforturile de a răspunde atât intereselor federale, cât şi regionale,
prin schimbările constituţionale, au avut efecte negative. Printr-o serie de
amendamente constituţionale, în 1974, cele şase republici şi două regiuni
autonome au dobândit importante puteri de veto legislative. Tito a instituit
un sistem prin care preşedinţia federaţiei aparţinea prin rotaţie
reprezentanţilor fiecărei regiuni. Aceşti paşi au avut ca efect dobândirea
unei puternice autorităţi politice de către figuri politice regionale şi slăbirea
centrului sistemului federal. Rezultatele conflictelor interetnice care au
urmat nu sunt stabile nici la mai mult de un deceniu de la declanşare.
Orientarea ţărilor balcanice către zona euro-atlantică a crescut
începând cu anii 1990. Politica Uniunii Europene privind Europa de Sud-
Est vizează două strategii – aderarea (Grecia a devenit membră a Uniunii
Europene în 1981, Slovenia, Ungaria şi Cipru în 2004, iar România şi
Bugaria au devenit membre în 2007; negocierile de aderare au început cu
Croaţia în 2005; FRY a Macedoniei dobândeşte în decembrie 2005 statutul
de stat candidat; de asemenea, în octombrie 2005 au început negocierile de
aderare a Turciei) şi Procesul de Stabilizare şi Asociere (PSA) derulat cu
Albania, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei şi Serbia şi Muntenegru în scopul pregătirii pentru o eventuală
aderare la Uniunea Europeană. De asemenea, Ungaria a devenit membră
NATO în 1999, iar Bulgaria, România şi Slovenia în 2004. PSA este un
element cheie, strategic şi politic, al angajării pe termen lung a UE în zonă,
legat în mod explicit de posibilitatea aderării; ajustat în funcţie de nivelul de
dezvoltare al fiecărei ţări, permiţându-le acestora să-şi urmeze propriul
ritm, dar încurajând cooperarea regională. Este un parteneriat progresiv în
care Uniunea oferă un mix de concesii economice, asistenţă financiară şi
relaţii contractuale prin intermediul Acordurilor de Asociere şi Stabilizare
(stabilite la summit-ul UE-statele balcanice de la Zagreb în 2000). La
Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 a fost adoptată "Agenda
pentru Balcanii de Vest", care include o extindere a Acordurilor de Asociere
şi Stabilizare prin noile Parteneriate de Integrare Europeană. Acestea sunt
inspirate din procesul de preaderare şi adaptate nevoilor fiecărei ţări şi

stabilesc priorităţi şi obligaţii de îndeplinit; asistenţa financiară din partea
Uniunii fiind direcţionată către priorităţile stabilite în parteneriate. De
asemenea, este activ Instrumentul de Asistenţă pentru Preaderare care face
referire la ţările candidate (Croaţia, FRY a Macedoniei şi Turcia) şi
potenţiale candidate (Albania, Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Muntenegru).
Nu există o identitate balcanică clară; Balcanii au fost definiţi de
către Europa Vestică ca fiind "alţii", o zonă tulbure, de o diversitate
dezarmantă, cu o economie rămasă în urmă, în care a avut şi are interese
economice şi geopolitice şi care de cele mai multe ori i-a răsturnat
planurile. Dar pentru populaţiile din zonă definitorii au devenit
evenimentele politico-militare, precum: ocupaţiile otomană şi habsburgică,
formarea statelor naţionale în urma războaielor balcanice şi Primului
Război mondial, intrarea sub influenţa Germaniei naziste şi mai apoi a
Rusiei sovietice şi instalarea regimurilor comuniste, eforturile de aplicare a
modelelor sociale şi economice ale Europei de Vest, care de cele mai multe
ori au fost în mică măsură potrivite condiţiilor locale, determinând noi
tensiuni. Tratarea unitară a problemelor din Balcani, precum şi urmărirea
diferitelor interese locale ale marilor puteri nu au făcut decât să
destabilizeze zona şi să împiedice regimurile locale să-şi urmeze drumul
propriu. Implicarea Uniunii Europene după căderea regimurilor comuniste
şi încetarea războaielor din fosta Iugoslavie reprezintă o ancoră sigură în
îndelungatul proces de tranziţie şi refacere a zonei.
Organizaţii internaţionale în spaţiul Europei de Sud-Est
Europa de Sud-Est este o regiune care a cunoscut procese profunde

atât de integrare, cât şi de fragmentare politică. Probabil că niciun alt
exemplu mai concludent nu s-ar putea aduce pentru a exemplifica
fenomenul contemporan de restructurare care marchează sistemele de
guvernanţă pe plan naţional, regional şi global. Dacă destrămarea fostei
Iugoslavii este procesul care a marcat cel mai manifest regiunea în anii '90,
ţările din regiune evoluează încet dar sigur spre o integrare deplină în
spaţiul european.
Regiunea Europei de Sud-Est a fost, cel puţin din punctul de vedere
al istoriei contemporane, o regiune "periferică". Acest termen se referă mai
puţin la gradul de dezvoltare economică şi generală a unei societăţi (deşi
periferia are şi astfel de efecte), cât mai ales asupra faptului că marile
structuri politice nu au avut centru de putere în această regiune. Europa de
Sud-Est a fost aproape întotdeauna un "teren de luptă" pentru marile
imperii şi religii şi a fost, de asemenea, punctul de contact al marilor
structuri politice ale Europei centrale – în esenţă, Imperiul Habsburgic etc.
– cu Imperiile Europei Orientale şi Asiei: Imperiul ţarist şi Imperiul
Otoman.
Această regiune este locul unde catolicismul se întâlneşte cu
ortodoxismul, iar Islamul este nativ, în sensul că este religia unor
comunităţi locale şi nu a unora "implantate" (aşa cum este cazul Europei
Occidentale). Este singurul caz din Europa, iar Bosnia şi Herţegovina este
simbolul cel mai reprezentativ al acestei diversităţi.
Marile conflicte ale celui de-al Doilea Război Mondial ocolesc de
asemenea regiunea: presiunea sudică aliată asupra Germaniei înaintează
prin peninsula italică, iar înaintarea sovietică nu coboară în sud decât
accidental. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial marchează divizarea
zonei între influenţa american-occidentală (Grecia şi Turcia, care devin
state membre NATO) şi cea sovietică (Bulgaria şi România, care aderă la
Tratatul de la Varşovia).
Destrămarea Iugoslaviei şi conflictele care apar în republicile
secesioniste este poate evenimentul care a marcat cel mai puternic
regiunea. În primul rând, importanţa politică şi economică a Belgradului pe
plan regional şi internaţional cunoaşte un declin abrupt, genocidele din
Bosnia izolând practic acest stat din punct de vedere politic. În al doilea
rând, ţări precum România – şi poate Bulgaria – având în vedere spectrul
unui conflict intern de aceeaşi amplitudine, au luat o opţiune mult mai clară
către integrarea în NATO. Anii 1990 – 1991 nu au fost edificatori asupra
"traseului european" al acestor state. Conform Mariei Todorova, "Balcanii
au servit drept un loc de depozitare al caracteristicilor negative în antiteză
cu care s-a construit imaginea pozitivă şi auto-admiratoare a 'Europei' şi
'Vestului'."
NATO şi Parteneriatul pentru Pace
Bosnia şi Herţegovina reprezintă prima intervenţie oficială a

Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord în afara graniţelor ţărilor
membre, deşi un rol în spaţiul iugoslav a jucat încă din 1992 (menţinerea
embargo-ului de arme). Intervenţia militară în Bosnia (operaţiunea „Joint

Endeavour”) a demarat în 1995 sub numele de numele de IFOR
(„Implementation Force”, căpătând după un an numele de SFOR,
„Stabilization Force”, operaţiunea în ansamblul ei căpătând numele de
„Joint Guard”). În 2004, trupele NATO au fost înlocuite de către trupe
echivalente ale Uniunii Europene (sub titulatura de EUFOR), aflate pentru
prima oară în misiunea oficială. Interesant, organizaţia nord-atlantică a
recunoscut şi priveşte cu deschidere aspiraţia Bosniei de a deveni membru
cu drepturi depline.
Europa de Sud-Est în general şi Bosnia şi Herţegovina în special
sunt două câmpuri de acţiune care au revoluţionat modul de acţiune şi
gândirea strategică a NATO. De la o organizaţie concentrată pe „apărarea
colectivă” la o organizaţie orientată spre securitatea colectivă, de la
„apărarea teritorială” la „menţinerea păcii” şi procese de „nation building”.
După cum afirmă chiar o publicaţie oficială a organizaţiei, "dacă NATO a
avut în mod clar un impact enorm asupra Balcanilor, Balcanii au avut un
impact enorm asupra NATO. Desfăşurarea IFOR din decembrie 1995 a
reprezentat primul angajament militar al NATO pe uscat şi a contribuit
mult la remodelarea identităţii sale de după cel de-al Doilea Război
Mondial" [2].
Octombrie 2000 este momentul în care Slobodan Miloşevici pierde
alegerile democratice, relaţiile dintre Serbia şi Muntenegru şi comunitatea
euro-atlantică modificându-se radical. Schimbarea politică a fost atât de
radicală încât în iunie 2003 noul guvern aplică pentru statutul de membru
al Parteneriatului pentru Pace, programul oferit de către organizaţie
oricărui stat din lume interesat de a colabora şi desfăşura exerciţii comune.
Prezenţa NATO în zona Europei de Sud-Est precede prezenţa
Uniunii Europene. Turcia şi Grecia au aderat „la pachet” în Alianţă în 1952
pentru a preveni răspândirea comunismului în aceste ţări (şi accesul direct
al Tratatului de la Varşovia la Marea Mediterană) şi a preveni totodată
dezechilibrarea geopolitică a balanţei de putere dintre ele.
După primul val de lărgire al NATO din 1999 (Polonia, Ungaria,
Cehia), a urmat cel mai mare eveniment din istoria NATO, acceptarea în
2004 a 7 noi state membre (România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Estonia,
Lituania şi Letonia). În prezent (2006), 3 ţări din regiune au semnat
Planuri de acţiune pentru dobândirea statutului de membru (engl.
„Membership Action Plan”), acestea fiind Albania, Croaţia şi FYROM.
Este interesant de menţionat rolul major jucat de către Parteneriatul

pentru Pace (PpP) oferit de către NATO tuturor ţărilor care vizau aderarea
la organizaţie [3]. Creat în 1994, PpP a cunoscut 30 de ţări membre pe
diferite perioade, toate ţările din Europa de Sud-Est (cu excepţia Bosniei şi
Herţegovinei şi a Serbiei şi Muntenegrului, care şi-au exprimat însă intenţia
de a deveni şi ele membre) fiind la un moment dat în această calitate. PpP
nu a însemnat numai o dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre NATO şi
fiecare stat membru al parteneriatului, dar şi ocazia acestor state partenere
ca prin activităţi comune să perceapă existenţa unui spirit de cooperare.
Într-un anume sens, NATO este organizaţia politică şi militară care
a fost cea mai prezentă în această regiune după 1990, nicio altă organizaţie
neavând un asemenea grad de implicare. Pe lângă statele membre,
intervenţiile organizaţiei în Bosnia şi Herţegovina şi Kosovo au permis, de
asemenea, şi unui mare număr de state partenere să exerseze noul tip de
conflict militar.
Următorul teatru de prezenţă a NATO pare a fi zona Mării Negre,
acolo unde deja există, din punctul de vedere al operaţiunilor navale,
BLACKSEAFOR, o forţă operaţională care reuneşte NATO şi toate ţările
riverane.
Rolul NATO, pe lângă intervenţia militară directă în regiune, s-a
dovedit a fi critic în cazul FYROM, acolo unde un acord negociat în 2001
sub auspiciile Alianţei a permis evitarea foarte probabilă a unui conflict
civil.
Uniunea Europeană
Integrarea zonei Europei de Sud-Est în spaţiul politic şi cultural

european a fost şi este încă un proces relativ lent şi anevoios. Primul factor
ar fi probabil provocările majore adresate în sfera securităţii şi a
dimensiunii militare care au confruntat regiunea, care a avut în anii 90 în
mod pregnant nevoie de capabilităţile NATO şi mai puţin de cele ale UE.
Uniunea Europeană a fost „prezentă” direct în regiune încă din 1981
prin aderarea Greciei şi în 2004 prin integrarea Ungariei şi Sloveniei.
Aderarea din 2007 a României şi Bulgariei se poate aprecia că va juca un rol
important, cel în care întreaga regiune va fi „înconjurată” de graniţele
Europei. Într-un anume sens, destinul statelor din regiune este inevitabil
cel de a se alătura marelui concert european. Deşi dimensiunea religioasă
nu a fost considerată aspectul determinant al apropierii faţă de Uniunea

Europeană, dezbaterea care se derulează în prezent în ţările membre ale
Uniunii Europene asupra compatibilităţii dintre Islam şi democraţie ridică
serioase dileme instituţiilor de la Bruxelles în negocierea cu cele două state.
În prezent (2006), Croaţia, Turcia şi FYROM sunt oficial ţări
candidate la Uniunea Europeană, Croaţia părând a avea cele mai mari şanse
de a se alătura rapid. Aderarea Turciei va fi întotdeauna un subiect sensibil
de ambele părţi, aspecte politice – alături de cele cultural-religioase –
precum clarificarea trecutului istoric, drepturile minorităţii kurde, dar şi
geopolitica având un rol major în această direcţie. Dacă Turcia ar deveni
stat membru al Uniunii Europene, noii vecini comunitari ar fi Iranul, Irakul
şi Siria. O astfel de vecinătate spune multe despre noile provocări la adresa
securităţii europene, care pot schimba radical greutatea preocupărilor
comunitare în materie de politică internaţională şi securitate.
Uniunea Europeană, odată cu Consiliul European de la Feira din
iunie 2000, califică Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia
(cu sau fără Kosovo) ca „ţări potenţial candidate”. Ele se află în situaţia de a
fi deja implicate în Procesul de stabilizare şi asociere, dar cu serioase teste
cărora trebuie să le facă faţă pentru a demonstra maturitatea instituţiilor şi
guvernanţei politice. Serbia este ultima ţară care s-a implicat în acest
proces, semnând Parteneriatul European doar în 2006. Satisfacerea
criteriilor de la Copenhaga cu privire la respectarea criteriilor politice,
economice şi instituţionale reprezintă principala provocare a acestor state,
angajamentul lor politic fiind exprimat prin Declaraţia de la Zagreb din
noiembrie 2000, precum şi cu ocazia Consiliului European de la Salonic din
iunie 2003 (Summit-ul UE-Balcani).
În anul 1999, Uniunea Europeană a demarat acest Proces de
Stabilizare şi Asociere prin care îşi propunea asistenţa ţărilor din regiune
(îndeosebi a celor din Balcanii de Vest) în procesul de integrare în Uniunea
Europeană. În cadrul acestui proces, toate ţările din regiune au beneficiat
de măsuri comerciale preferenţiale, scopul final fiind acela de a crea în final
o zonă de liber schimb cu Uniunea Europeană.
În anul 2000, Uniunea Europeană a înfiinţat Agenţia Europeană de
Reconstrucţie cu sediul la Salonic (Grecia) şi birouri în Priştina, Belgrad,
Podgoriţa şi Skopje. Această instituţie are responsabilitatea de a gestiona
programele de asistenţă ale Uniunii Europene către regiune.
Cel mai important program de asistenţă al Uniunii Europene pentru

zona Balcanilor este în prezent CARDS (engl. „Community Assistance for
Reconstruction, Development and Stabilization”), care a înlocuit mai
vechile programe PHARE şi OBNOVA (reconstruction). Dacă iniţial,
imediat în timpul şi după perioada conflictelor din spaţiul iugoslav,
obiectivul principal al CARDS era ajutorul umanitar, ulterior el a fost
reorientat către construcţie instituţională, de infrastructură şi de
armonizare a legislaţiei locale cu cea comunitară, similar tiparului PHARE
aplicat anterior ţărilor din Europa centrală (în prezent membre ale
Uniunii). În perioada 2000–2004, programul a primit finanţare în valoare
de 1,745 mld. euro, până în 2006 apreciindu-se a atinge per total o cifră de
4,650 mld. euro.
Întreaga regiune beneficiază de acorduri bilaterale de acordare de
preferinţe comerciale din partea Uniunii Europene. Se apreciază că 80% din
exporturile regionale către Uniunea Europeană sunt exceptate de plata
taxelor vamale, blocul economic european reprezentând pentru toate statele
din regiune cel mai important partener comercial.
Agenda adoptată la Salonic în iunie 2003 restructurează relaţiile
dintre ţările din regiune şi Uniunea Europeană prin lansarea aşa-numitelor
Parteneriate europene între cele două părţi, parteneriate care surprind
priorităţile pe termen scurt şi mediu pe care ţările din regiune ar trebui să
se concentreze. În martie 2004, aceste parteneriate sunt aprobate de către
Comisia Europeană. În noiembrie 2004, acorduri-cadru sunt semnate între
Uniunea Europeană şi Albania, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, FYROM şi
Serbia şi Muntenegru.
Interesul economic major al Uniunii Europene, alături de cel politic
de stabilizare politică şi de securitate şi democratizare a regiunii, constă
îndeosebi în dimensiunea sa energetică. Zona Europei de Sud-Est constituie
o zonă de tranzit obligatorie pentru resursele energetice ale zonei caspice,
care nu interferează cu rutele central-nordice controlate de către Federaţia
Rusă. În condiţiile creşterii dependenţei Uniunii Europene în ansamblul
său faţă de energia importată, precum şi a necesităţii majore de a diversifica
sursele de aprovizionare (Federaţia Rusă şi statele arabe, îndeosebi cele din
Nordul Africii), regiunea Europei de Sud-Est va avea o contribuţie majoră la
atingerea acestui obiectiv [4].
Pactul de Stabilitate
O altă formă de cooperare dintre Uniunea Europeană şi ţările din

regiune a fost Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Lansat în
iunie 1999 la iniţiativa UE, acest for reuneşte ţările din regiune cu ţările
membre ale Uniunii Europene, cu Comisia Europeană, cu Federaţia Rusă,
Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia şi diferite instituţii financiare şi
organizaţii internaţionale. Partenerii participanţi în Pactul de Stabilitate
sunt:
- ţările din zonă: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,
Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Fosta Republică Yugoslavă a
Macedoniei (FYROM);
- ţările membre ale Uniunii Europene şi Comisia Europeană;
- alte ţări: Canada, Japonia, Norvegia, Federaţia Rusă, Elveţia, Turcia şi
SUA;
- organizaţii internaţionale: Naţiunile Unite, OSCE; Consiliul Europei,
NATO, OCDE;
- instituţiile financiare internaţionale: Banca Mondială, Fondul Monetar
Internaţional, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca
Europeană de Investiţii, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.
Obiectivul fundamental al Pactului este cel politic, respectiv
consolidarea stabilităţii politice şi a eliminării riscului conflictual din
regiune. Activitatea Pactului este organizată în jurul unei „Mese regionale”,
prezidată de către Coordonatorul Special al Pactului, cu trei Submese
specializate pe:
- democratizare şi drepturile omului;
- reconstrucţie, cooperare şi dezvoltare economică;
- securitate.
Pactul de stabilitate este o iniţiativă politică, care îşi propune să
încurajeze şi să sprijine financiar cooperarea dintre statele din această
regiune, precum şi să susţină eforturile lor în direcţia integrării în Uniunea
Europeană. Pactul nu implementează proiectele care au fost plasate sub
auspiciile sale, ci coordonează şi facilitează implementarea acestora.
Prin două conferinţe regionale, Pactul de Stabilitate a reuşit să
atragă (deşi nu este un mecanism dedicat acestui scop) proiecte de o
valoare totală de 5,4 miliarde euro. Proiectele susţinute de către Pactul de
Stabilitate sunt cele care implică 2 sau 3 state din regiune, favorizând astfel
cooperarea transfrontalieră dintre ţările din regiune.
Unul dintre obiectivele Pactului de Stabilitate a fost şi cel de a
încuraja apariţiei unei zone de liber schimb la nivelul regiunii. Deşi până la
sfârşitul anului 2005, această iniţiativă se concretizase în semnarea a 31 de
acorduri de comerţ liber între statele din regiune, apariţia unei zone de liber
schimb era încă negociată politic.
Din punctul de vedere al comerţului internaţional, este interesant de
remarcat evoluţia mult mai cunoscutei CEFTA, zonei de liber schimb din
Europa Centrală. Această din urmă organizaţie, demarată în 1992 de către
ţările Grupului de la Vişegrad (Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria) şi extinsă
ulterior prin aderarea Sloveniei (1 ianuarie 1996), României (1 iulie 1997),
Bulgariei (1 ianuarie 1999) şi Croaţiei (1 ianuarie 2003) a ajuns ca, după
aderarea din 2004 la Uniunea Europeană a cinci dintre membrii săi, să îşi
deplaseze acoperirea geografică către sud-est [5]. Ultimul stat membru al
CEFTA este Macedonia, care a aderat în 2006. Prin Summit-ul prim
miniştrilor din Europa de sud-est de la Bucureşti, de pe 6 aprilie 2006, s-a
pus problema negocierii aderării în bloc a Albaniei, Bosniei şi Herţegovinei,
Moldovei, Serbiei şi Muntenegrului.
Iniţiativele cele mai de succes ale Pactului de Stabilitate sunt astfel
crearea unei zone de liber schimb (care se va concretiza prin lărgirea
CEFTA) şi dezvoltarea pieţei regionale a energiei, care deja a fost integrată
în cadrul Pieţei Energetice Unice a Uniunii Europene.
Iniţiativa de cooperare în sud-estul Europei (SECI)
Iniţiativa de cooperare în sud-estul Europei este un proiect

internaţional demarat în 1996 la iniţiativa SUA. SECI este un for care
reuneşte decidenţi politici pentru a discuta probleme economice şi de
mediu. Comitetul Agendei SECI este un organ care reuneşte coordonatorii
SECI naţionali din statele membre care sunt oficiali publici. Coordonatorul
SECI facilitează crearea de proiecte comune care, de cele mai multe ori, iau
naştere din recomandările făcute de către Comisia economică pentru
Europa a Naţiunilor Unite. Ar fi, de asemenea, de menţionat cooperarea
strânsă dintre SECI şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, care a sprijinit material şi logistic această organizaţie.
Statele participante la SECI sunt Albania, Bosnia şi Herţegovina,

Bulgaria, FYROM, Ungaria, Moldova, România, Turcia, Croaţia, Slovenia şi
Serbia şi Muntenegru.
În cadrul proiectelor SECI, ar fi de amintit rolul critic jucat de către
România în promovarea Centrului SECI pentru combaterea criminalităţii
transfrontaliere care are sediul la Bucureşti. Încercând a fi un omolog al
Interpolului la nivel regional, centrul încearcă să adopte o abordare
regională la nivelul principalelor riscuri „soft” la nivel securităţii naţionale,
precum traficul de droguri, spălarea de bani ş.a.m.d. Ceea ce este de
remarcat în privinţa acestui centru este dimensiunea sa operativă, care
depăşeşte nivelul cooperării politice în statele participante.
Cooperarea Economică la Marea Neagră
Cooperarea economică la Marea Neagră (CEMN) pare a fi, după cum

apreciază ambasadorul român Nicolae Iacobescu, o organizaţie regională
încrucişată: „atenţia operaţională este către o regiune, dar membrii provin
din regiuni diferite” [6]. Pe lângă cele 6 state membre care sunt riverane
Mării Negre, se adaugă şi alte 6 state care nu sunt riverane, relevantă fiind
şi prezenţa Azerbaidjanului. Demarată în 1992, cooperarea dintre statele
membre a fost pe deplin instituţionalizată în 1999, când CEMN devine o
organizaţie internaţională cu propria identitate legală.
Trebuie menţionate şi organismele afiliate ale CEMN, care sunt:
- Adunarea parlamentară a statelor CEMN (PABSEC);
- Consiliul de afaceri CEMN;
- Banca de comerţ şi dezvoltare a Mării Negre (BSTDB);
- Centrul internaţional de studii ale Mării Negre;
- Centrul de coordonare CEMN pentru schimbul de date statistice şi
informaţii economice.
Trebuie subliniat încă din start că poate cea mai mare provocare a
organizaţiei constă chiar în obiectivele pe care şi le-a propus. CEMN îşi
propune încurajarea investiţiilor străine în zonă, a comerţului intra-
regional, a stabilirii unei burse regionale de capital, precum şi obiective
sectoriale în transporturi, telecomunicaţii, turism sau orizontale, precum
protecţia mediului, tehnologie, întreprinderi mici şi mijlocii. Nu în ultimul
rând, o abordare în comun a dimensiunii „soft” a securităţii a fost vizată de
către statele membre, dimensiune care constă în combaterea traficului de

droguri, de arme mici, corupţie, spălarea banilor, ca şi a terorismului.
Din cei 12 membri ai CEMN, doar 6 sunt riverani. Din cei 12 membri
ai CEMN, 6 sunt din peninsula balcanică (Albania, Bulgaria, Grecia,
România, Serbia şi Turcia). Într-un anume sens, CEMN este o organizaţie la
fel de concentrată pe problematica Mării Negre cât ar trebui să fie
concentrată pe problemele comune ale Balcanilor. Eficienţa acestei
organizaţii a fost de multe ori pusă la îndoială. Ambasadorul Iacobescu a
concluzionat relativ la activitatea CEMN:
- „o lipsă de determinare şi un angajament insuficient” din partea statelor
membre de a implementa „nenumăratele rezoluţii, decizii şi recomandări”
adoptate de către Consiliul de Miniştri al CEMN sau de către alte instanţe
ale organizaţiei. „Aceste dispoziţii formează acum o arhivă imensă şi,
presupun, fără nici o utilizare în măsura în care unele documente, dacă nu
ignorate complet, ar fost cel mai probabil uitate imediat după adoptarea lor.
Este o realitate tristă că statele membre au în mod frecvent interese
concurente şi chiar conflictuale”.
- lipsa proiectelor „ambiţioase, dar realiste” în domenii semnificative;
- „reticenţa continuă a Uniunii Europene, şi în mod specific a Comisiei
Europene, de a stabili o relaţie de cooperare eficientă şi un parteneriat activ
cu CEMN”.
Cel mai important eşec al acestei organizaţii a fost cel de a dezvolta o
politică comună într-una dintre cele mai importante provocări ale regiunii
şi anume transportul energiei caspice. Dacă, din punct de vedere economic,
este ceva care contează în această regiune şi constituie o preocupare
comună statelor riverane este tocmai această dimensiune energetică.
Alte organizaţii
Pe lângă organizaţiile amintite, mai există şi altele cu un rol şi o

vizibilitate mai redusă. Ar fi de amintit Procesul de Cooperare din Europa
de Sud-Est (SEECP), precum şi Iniţiativa Central Europeană (CEI).
Procesul de cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP) a fost şi este
o structură regională neinstituţionalizată lansată de către Bulgaria în 1996
pentru a permite manifestarea noilor state fost-iugoslave la nivelul relaţiilor
internaţionale. Statele fondatoare sunt Albania, Bulgaria, Grecia,
Macedonia, România, Serbia, Muntenegru şi Turcia, pentru ca în 2001 să
adere Bosnia şi Herţegovina, în 2004 Croaţia, iar în 2006 Moldova.

Documentul de bază îl reprezintă Carta relaţiilor de bună vecinătate,
stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est. Pe lângă
contribuţia sa – organizatorică – la apariţia pieţei regionale a electricităţii,
trebuie menţionat şi acordul din 2006 cu privire la înfiinţarea unei reţele
regionale de cale ferată.
Iniţiativa central europeană (CEI) a apărut încă din 1989 cu ocazia
întâlnirii dintre premierii şi miniştrii de externe ai Italiei, Austriei, Ungariei
şi Iugoslaviei. Numărând în prezent 17 state membre (7 membre UE,
3 membre CEFTA – România, Bulgaria şi Croaţia, 4 din fosta Iugoslavie şi
3 din CSI – Belarus, Ucraina şi Moldova), organizaţia şi-a pierdut mult din
relevanţa iniţială, când reprezenta dialogul dintre un stat membru al CEE
(Italia), două state neutre (Austria şi Iugoslavia) şi un stat membru al
Blocului estic (Ungaria). Organizaţia a devenit poate irelevantă prin lipsa
unei concentrări geografice şi de misiune. Cel puţin în prezent,
suprapunerea ca şi componenţă faţă de SECI este foarte pronunţată. Cele
mai multe dintre proiectele finanţate sunt orientate către dimensiunea
culturală, Italia şi Austria asigurând cea mai mare parte a finanţării.
Concluzii
Dintre toate aceste organizaţii internaţionale trecute în revistă,

trebuie admis că unele, precum Pactul de Stabilitate, au avut un rol mai
mare şi au beneficiat şi de o vizibilitate mai puternică. Succesul tuturor însă
în general este discutabil, iar impactul lor asupra relaţiilor politice şi
economice la nivel regional poate fi pus sub semnul întrebării. Cu toate
acestea, rolul lor fundamental de a promova cooperarea politică între
statele din regiune, ca exerciţiu fundamental care să preceadă aderarea la
Uniunea Europeană, a fost atins. Chiar şi în lipsa unor efecte economice şi
politice relevante pe plan intern a fiecărui stat participant, relaţiile politice
la nivel regional au beneficiat de o serie de foruri care să permită o
comunicare permanentă şi multidimensională.
Este de remarcat totuşi faptul că, de cele mai multe ori, componenţa
acestor organizaţii regionale este absolut identică, iar multe dintre
obiectivele lor concurente, dar şi similare. Diferenţa de natură şi obiective,
precum şi mecanisme (lăsându-le la o parte pe cele instituţionale) între
Pactul de Stabilitate şi SECI sunt, de exemplu, minime.
Perspectiva economică
Fostele ţări comuniste ale Europei traversează începând cu sfârşitul

anilor '80 un proces numit generic de tranziţie. Acest fundal comun al
dezvoltării face posibilă o perspectivă economică generală descrisă suficient
de bine de modelele de reformă, diferitele tipare pe care ţările în tranziţie
le-au adoptat în această perioadă.[7]
Similitudinile de natură istorico-geografică între ţările acestui spaţiu
ex-comunist sunt mai uşor vizibile, dar pentru cele de natură economică de
obicei este folosită metoda statistică a grupării (cluster analysis). Gruparea
este posibilă prin repartiţia statistică a ţărilor în grupuri astfel încât
diferenţele în interiorul grupului sunt minimizate, iar diferenţele între
grupuri sunt maximizate. Prin compararea performanţelor între ţările unui
grup, cât şi între grupuri este posibilă identificarea politicilor "de succes"
sau a celor "eşuate" ale tranziţiei, în general în funcţie de criterii precum
condiţiile iniţiale de grup ale ţărilor în tranziţie, elementele-cheie
determinante ale tranziţiei şi indicatorii de performanţă. Condiţiile iniţiale
ale tranziţiei descriu situaţia în care ţara se găseşte la începutul procesului
şi sunt un amestec de caracteristici geografice fixe, condiţii economice şi
instituţionale greu de schimbat şi strategii relativ uşor de schimbat. În afara
condiţiilor iniţiale, există determinanţi adiţionali ai tranziţiei – de exemplu
politici, instituţii, obiective guvernamentale, asistenţă externă, fundamente
economice, şocuri exogene – împreună cu indicatori de măsurare ai
acestora [8]. Tabelul 1.1 de mai jos ilustrează rezultatele unui astfel de
exerciţiu de discriminare între diferitele experienţe de tranziţie ale ţărilor
europene ex-comuniste.
Ţări în tranziţie ordonate după similitudinea evoluţiilor economice

Tabelul 1.1
Numele grupurilor Componenţa pe ţări
Croaţia, Republica Cehă, Ungaria,
Statele de la graniţa Uniunii Europene (1)
Polonia, Slovacia, Slovenia
Statele Balcanice (2) Bulgaria, Macedonia, România
Statele Baltice (3) Estonia, Letonia, Lituania
Albania (4) Albania
Numele grupurilor Componenţa pe ţări

Fosta Uniune Sovietică de Vest (5) Belarus, Moldova, Rusia, Ucraina
Ţările Caucaziene (6) Armenia, Azerbaidjan, Georgia
Kazakhstan, Republica Kârgâză,
Asia Centrală (7)
Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan
Sursa: Sachs, Zinnes şi Eilat (vol I, 2000)
Estimarea nivelului curent al competitivităţii internaţionale, în
rândul ţărilor în tranziţie, se face de regulă plecând de la definiţia simplă a
acestui concept ca o măsură a mijloacelor sau pârghiilor pe care o ţară le
are pentru a promova îmbunătăţiri susţinute ale bunăstării în condiţiile de
competiţie de pe piaţa mondială. În acest sens, competitivitatea este
înţeleasă ca un input în procesul de producţie şi nu ca un output. [9]
În detaliu, estimarea nivelului competitiv pleacă de la rezultate cu
privire la indicatori precum: deschiderea economiei – include mediul
legislativ, contul curent şi contul de capital; tehnologie; buna guvernare –
include administraţia publică, politici macroeconomice, fiscale şi coerenţa
în aplicarea politicilor; infrastructura; sectorul financiar – include
performanţa investiţiilor, sectorul bancar, pieţele de capital şi instituţiile
financiare non-bancare; piaţa forţei de muncă – include calitatea muncii şi
eficienţa pieţii; şi mediul instituţional – include mediul politic, juridic şi
regulile de concurenţă. Din moment ce indicatorul de competitivitate este
alcătuit din subindicatori economici, este posibilă şi analiza componentelor
competitivităţii. Aceasta permite să arăţi exact unde ţările au probleme, un
semnal cheie pentru justificarea programelor de reformă.
Condiţiile iniţiale ale tranziţiei [10] formează o tipologie care se
poate descrie prin:
- Condiţii iniţiale fixe: acele circumstanţe care sunt invariante şi
imposibil de modificat, cum ar fi geografia, topografia, înzestrarea
cu resurse naturale, cultura, istoria şi clima;
- Condiţii iniţiale tari: acele circumstanţe care pot fi schimbate, dar
nu foarte rapid, cum ar fi calitatea instituţiilor (private, publice şi de
piaţă), structura industrială, proprietatea, atitudini publice,
conţinutul outputului economic, nivelul şi calitatea stocului de
capital uman;
- Condiţii iniţiale blânde: se referă mai ales la politicile
guvernamentale, ca de exemplu legislaţia impozitării.
Evident, un aspect cheie în evaluarea performanţelor unui proces de
tranziţie este măsurarea obiectivelor guvernamentale. Într-o măsură mai
mare sau mai mică, ceea ce de fapt şi ajută la discriminarea progreselor

individuale, reformele au fost concentrate pe un număr destul de larg de
domenii. Acestea includ privatizarea întreprinderilor, privatizarea
sectoarelor considerate de tip strategic, restructurarea întreprinderilor,
administrarea taxelor şi modernizarea legislaţiei impozitării, cadrul juridic,
protecţia socială, liberalizarea comerţului, crearea pieţei bursiere,
promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM).
În mod sigur, toate ţările au înregistrat progrese în cadrul agendei
de reforme. Gradul cel mai mare de progres l-au avut ţările de la graniţa cu
Uniunea Europeană şi ţările baltice, în timp ce Albania şi ţările Asiei
Centrale s-au situat la polul opus, cu cel mai mic grad de performanţă.
Ţările aflate la graniţa cu Uniunea Europeană, precum şi ţările baltice se
evidenţiază prin cele mai mari reforme în privatizare, în timp ce ţările
balcanice şi caucaziene au înregistrat rezultate uşor peste media rezultatelor
din perioada respectivă. Ţările din vestul fostei Uniuni Sovietice, precum şi
ţările Asiei Centrale au rezultate sub media perioadei. Dintre toate ţările,
Ungaria şi Republica Cehă au cele mai bune rezultate, urmate de Estonia.
În ceea ce priveşte indicatorii de performanţă inter- şi intragrup ale
activităţii sectorului privat, toate grupurile, mai puţin Asia Centrală au avut
un trend crescător al perioadei de reformare. În timp ce ţările de la graniţa
Uniunii Europene au început cu o performanţă egală cu media acelei
perioade, în următorii şase ani acestea au înregistrat un nivel al
performanţei ce a avut o deviaţie de 1.5 până la 2 peste standardul ţărilor
din restul grupului, cu excepţia ţărilor baltice, care au o deviaţie în minus
egală cu 1. Ţările caucaziene au înregistrat rezultate dezamăgitoare de-a
lungul perioadei. Republica Cehă şi Slovenia sunt cele mai competitive
dintre ţările eşantionului analizat. Estonia şi Rusia au cele mai bune
rezultate în cadrul grupului din care fac parte, aşa cum se întâmplă şi cu
Kazakhstan şi Republica Kârgâză în cadrul Asiei Centrale.
În ceea ce priveşte modelele de performanţă [11], toate grupurile, cu
excepţia ţărilor caucaziene şi Albaniei, au cunoscut un trend ascendent, deşi
au avut puncte de pornire diferite şi, de asemenea, creşteri diferite.
La începutul perioadei de tranziţie toate ţările au trecut în primii 3-5
ani printr-o creştere negativă. Deşi ţările de la graniţa cu Uniunea
Europeană au terminat cel mai bine perioada de transformări, ele au pornit
de pe una din cele mai favorabile poziţii. De cealaltă parte, ţările baltice au
început bine, deşi sub medie, dar au reuşit să obţină, după ţările de la
graniţa cu Uniunea Europeană, cele mai bune performanţe pe termen lung.

Slovenia, aşa cum a făcut-o şi pe termen mediu, a avut de asemenea cele
mai bune performanţe şi pe termen lung dintre ţările analizate.
"Sub-indicatorii" ajută la evidenţierea punctelor tari şi a

slăbiciunilor fiecărei ţări în ceea ce priveşte nivelul competitiv:
- punctul forte al ţărilor baltice îl reprezintă deschiderea economică, acestea
situându-se chiar mai bine decât ţările de la graniţa cu Uniunea Europeană.
Însă, în cazul ambelor grupuri, calitatea guvernanţei primeşte cele mai
bune aprecieri. Punctele slabe care ţin acest grup la distanţă de nivelul la
care se ridică aceasta în cazul ţărilor de la graniţa cu Uniunea Europeană
sunt infrastructura, tehnologia şi calitatea forţei de muncă;
- ţările balcanice primesc scoruri medii pentru toţi subindicatorii, mai puţin
pentru calitatea actului de guvernământ şi a pieţei muncii unde se situează
sub medie şi mai prost decât sunt situate ţările din vestul Fostei Uniuni
Sovietice. În comparaţie cu acestea din urmă, în afară de inferioritatea în
ceea ce priveşte calitatea forţei de muncă (favorizantă pentru Fosta Uniune
Sovietică), principalul punct forte îl reprezintă deschiderea economiei;
- ţările caucaziene au o calitate a forţei de muncă ridicată şi o bună
infrastructură. Cu toate acestea, acest grup împreună cu ţările balcanice au
rezultate scăzute în orice situaţie care necesită calităţi organizatorice, aşa
cum o arată subindicatorii referitori la guvernământ şi instituţii.
Subindicatorul financiar care necesită eforturi organizatorice este şi el un
punct relativ slab pentru acest grup;
- ţările din Asia Centrală (mai puţin Albania) stau cel mai prost în legătură
cu fiecare subindicator. Deşi poate nu este un lucru care să surprindă, sunt
mai în urmă în ceea ce priveşte instituţiile; legile, activitatea politică şi
societatea civilă sunt indicatorii cei mai puţini dezvoltaţi.
- Ungaria, Cehia şi Polonia continuă un trend ascendent. Referitor la
competitivitate, distanţa este substanţială între Ungaria şi Croaţia - două
puncte deviaţie de la standard. În sfârşit, în timp ce excelează în privinţa
pieţei forţei de muncă, Republica Cehă este sub media grupului în ceea ce
priveşte infrastructura. Dacă ne referim la infrastructură, Ungaria are o
deviaţie de 3 puncte peste media tuturor ţărilor în tranziţie şi aproape de 2
puncte peste media grupului din care face parte, în timp ce forţa de muncă
este „doar” peste media grupului.
- cu excepţia unei bune guvernări şi a finanţelor, Macedonia este

semnificativ şi uniform în urma României şi Bulgariei. Principala problema
este în cazul României sectorul financiar, altfel ţara este semnificativ
deasupra celorlalte ţări din grup. În cazul ţărilor baltice, acestea au
performanţe la nivel de subindicatori, dar şi performanţe ale
competitivităţii.
- Ţările din vestul Fostei Uniuni Sovietice prezintă multe diferenţieri la
nivel de fiecare ţară în parte. În timp ce Rusia este cea mai competitivă
dintre toate şi are de departe cel mai dezvoltat sector financiar, Moldova are
cel mai mare grad de deschidere şi cel mai bun guvernământ, precum şi
cele mai bune instituţii, sectoare în care Belarusul are cele mai slabe
rezultate.
- În timp ce nivelurile competitivităţii pentru ţările caucaziene sunt foarte
apropiate, nivelul subindicatorilor Georgiei arată o variaţie semnificativă
faţă de grup, în timp ce Armenia şi Azerbaidjan sunt mult mai
asemănătoare (cu excepţii în ceea ce priveşte gradul de deschidere şi forţa
de muncă). În particular, în timp ce sectorul financiar al Georgiei este
substanţial mai puţin dezvoltat decât restul grupului, situaţia infrastructurii
şi a instituţiilor acesteia este de departe cea mai bună în cadrul grupului.
Acest tip de comparaţii se interpretează de obicei prin analiza
referenţială sau benchmarkingul. Este o metodă de cercetare care
analizează ce se întâmplă în alte organizaţii sau ţări, astfel încât să identifice
oportunităţi de a învăţa şi a îmbunătăţi aceleaşi procese dar desfăşurate de
alţi actori. Această analiză se poate realiza atât la nivel de firmă, dar şi la
nivel de politici guvernamentale. Ideea pe care se bazează benchmarkingul
condiţiilor de dezvoltare nu vizează copierea practicilor de succes dintr-o
parte în alta, ci utilizarea practicilor de succes pentru a descoperi noi
modalităţi de îmbunătăţire şi puncte de plecare pentru noi tehnici de
implementare în alte situaţii. Una dintre preocupările principale în
folosirea benchmarkingului de performanţă este conceperea unor
modalităţi potrivite de măsurare a performanţei. Un astfel de exerciţiu este
prezentat mai jos cu privire la analiza referenţială cantitativă pentru
evaluarea competitivităţii României în Europa de Sud-Est.
Indicatori ai dezvoltării umane
Indicele dezvoltării umane 2002 pentru ţările Europei de Sud-Est
1.000 0.902
0.781 0.781 0.796 0.830 0.793 0.778
0.900 0.751
Mărime indice
0.800
0.700
0.600
0.500
0.400
0.300
0.200
0.100
0.000
Albania Bosnia Bulgaria Croaţia Macedonia România Turcia Grecia
Herţegovina
Ţară
În afara Turciei, România este ţara din regiune cu cea mai mică
valoare a indicelui dezvoltării umane. Este un serios semn de întrebare,
având în vedere că ţări precum Albania, Bosnia şi Herţegovina şi Croaţia au
cunoscut războaie civile relativ recent.
Este interesant faptul că România, cu excepţia Croaţiei şi a Greciei,
are cele mai ridicate cheltuieli cu sănătatea pe cap de locuitor, indicator
care ar trebui să cântărească mult în indicele dezvoltării umane.
Cheltuieli de sănătate pe cap de locuitor în Europa de Sud –Est 2002 (USD)
1.522
Mărime cheltuieli 1.600
1.400
1.200
1.000 0.726
0.800
0.460
cheltuieli
0.600 0.303 0.331 0.294

0.400 0.268
0.150
0.200
0.000

Herţegovina
Ţară
Pe de altă parte, România are o poziţie extrem de slabă în ceea ce

priveşte indicele educaţiei (locul 5 din 8), poziţie care este sugestivă pentru
viitorul inovaţiei şi cunoaşterii.
Indicele educaţiei în Europa de Sud-Est
1.00
0.95
0.95 0.91
0.89 0.90
Mărime indice
0.90 0.87 0.88

0.84
0.85
0.80
0.80
indice
0.75
0.70

Herţegovina
Ţară
Indicatori ai performanţei economice
PIB/loc (2003, PPP) în ţările Europei de Sud-Est
18,000
16,000
14,000
Mărime indice
12,000
10,000
8,000
indice
6,000
4,000
2,000
0
Albania Bosnia Bulgaria Croaţia Macedonia Serbia România Turcia Grecia

Herţegovina Muntenegru
Ţară
În ceea ce priveşte Produsul Intern Brut pe cap de locuitor, ţările

Europei de Sud-Est se află, în majoritatea lor, într-o situaţie comparabilă,
toate ţările aflându-se în jurul nivelului de USD 2000 pe cap de locuitor. Se
poate observa cazul „atipic” al Greciei, ţară membră a Uniunii Europene,
precum şi situaţia Croaţiei care, spre deosebire de celelalte ţări apărute ca
urmare a destrămării fostei Iugoslavii, depăşeşte nivelul de USD 6000 pe
cap de locuitor, fiind mai apropiată din acest punct de vedere de Slovenia
(cealaltă republică fostă Iugoslavă „atipică” pentru această zonă). România
are un PIB pe locuitor comparabil cu cel al Bulgariei şi, împreună, peste cel
al celorlalte state balcanice.
În ceea ce priveşte indicatorul Stocul cumulat de Investiţii Străine
Directe ca pondere în Produsul Intern Brut, trebuie făcute câteva remarci
suplimentare în interpretarea sa. O valoare mare a acestui indicator nu
semnifică numai o mărime mare a stocului cumulat de ISD dar poate releva
şi o valoare redusă a PIB-ului. Este şi motivul pentru care cele mai
dezvoltate state din regiune (Grecia şi Turcia) înregistrează cele mai mici
valori. Pe de altă parte, este evident că pentru ţările aflate într-o situaţie
economică mai slabă, creşterea acestui indicator poate fi indiciul

restructurării industriale generate în mod uzual de către investiţiile străine
directe. România are, şi din acest punct de vedere, o poziţie apropiată de
medie.
Stoc de ISD cumulat ca pondere din PIB (2003)

35.0
30.0
25.0
20.0
%
15.0
10.0
5.0
0.0
Albania
Albania Bosnia Bulgaria
Bulgaria Croaţia
Croaţia Macedonia Serbia
Macedonia Serbia România Turcia
& Romania Turcia Grecia
Grecia
Boznia &
Muntenegru
Herzegovina
Ţară
În ceea ce priveşte mărimea exporturilor, ar trebui menţionată

poziţia destul de bună ocupată de către România, care depăşeşte din acest
punct de vedere chiar Grecia, un stat membru al Uniunii Europene. Se
poate remarca poziţia puternică a Turciei care realizează un volum al
exporturilor mai mare decât întreaga regiune.
Mărimea exporturilor FOB ale ţărilor din Europa de Sud-Est (2003)
Valoare exporturi 50,000

40,000
30,000
20,000
exporturi
10,000
0
Albania Bosnia Bulgaria Croaţia Macedonia Serbia România Turcia Grecia

Ţarăi
Indicatori privind intensitatea competiţiei
Competiţia locală
6 5.4
4.6 4.6 4.8
Mărime indicator
5 4.5
4.1 4.1 4.2
4
3
indicator
2
1
0
Bosnia Bulgaria Croaţia Macedonia Serbia România Turcia Grecia

Ţară
Într-o încercare de cuantificare a intensităţii competiţiei locale cu

valori de la 1 (cea mai slabă formă de competiţie) la 7 (competiţie puternică,
cu lideri ai pieţei care se modifică în timp), România are, alături de Bulgaria
şi cu excepţia Greciei şi a Turciei, cele mai bune valori (indicele este de 4,6),
deşi se poate face observaţia că valorile sunt reduse faţă de media
europeană (5,3).
Un indicator extrem de interesant este diferenţialul dobânzii
(diferenţa dintre rata plătită la depozite şi cea la împrumut); România
înregistrează cea mai ridicată valoare din regiune. Această poziţie poate fi
expresia slabei concurenţe din mediul bancar, având importante
repercursiuni negative asupra competitivităţii companiilor româneşti în
regiune şi pe plan european.
Diferenţialul dobânzii în Europa de Sud-Est (2003)
16 14.6
14 12.1
Valoare indicator
12 10.1 10.3
10 8
8 6.3 5.9
indicator
6 4.3
4
2
0
Ţară
Din acest punct de vedere s-ar putea spune că agenţii economici din
România – ca şi populaţie - se află în cea mai defavorabilă poziţie din
întreaga regiune. Costul capitalului este cel mai ridicat, fiind mai mare
decât al unor ţări care s-au aflat într-o situaţie de război.
În acelaşi timp, un alt indicator relevant pentru competiţie este cel

al gradului de folosire al marketingului. România se remarcă prin cea mai
ridicată valoare a acestui indicator din regiune, după Grecia şi Turcia, ţări
care nu au cunoscut sistemul socialist.
Utilizarea marketingului în mediul de afaceri
5 4.7
4.3
4.5 3.9
Mărime indicator
4 3.7 3.7 3.6

3.5 3
3 2.7
2.5
indicator
2
1.5
1
0.5
0

Ţară
În acelaşi timp însă, această valoare în cazul României poate fi

expresia unei evoluţii pozitive. Companiile româneşti care se extind în
regiune vor fi confruntate, ca regulă generală, cu un mediu concurenţial în
care dispun de avantaje în ceea ce priveşte utilizarea marketingului ca şi
modalitate de depăşire a concurenţei.
Mediul instituţional
După indicatorul eficacitatea guvernului, România se află însă

într-o poziţie extrem de defavorabilă, în jurul mediei regiunii. Aceeaşi
poziţie este constatată şi după indicele instituţiilor publice, fapt ce denotă
problemele pe care le întâmpină România în ceea ce priveşte gestiunea
macroeconomică şi eficacitatea formulării şi implementării politicilor
publice. Este de remarcat poziţia nefavorabilă a României nu numai faţă de
Grecia şi Turcia, dar şi faţă de Bulgaria. Este interesantă situaţia Croaţiei,

care are un guvern eficient, dar cu o administraţie publică de mai slabă
calitate.
Eficacitatea guvernului
1
0.79
0.8
0.6
Mărime indicator
0.4
0.19
0.2
0
indicator
-0.06
-0.2 Albania Bosnia Bulgaria Croaţia Macedonia Serbia România Turcia Grecia
Herţegovina Muntenegru -0.2
-0.4 -0.33
-0.39
-0.6 -0.47
-0.8 -0.73
-1 -0.9
Ţară
Indicele instituţiilor publice
4.74
5 4.36 4.22
4.5 3.8 3.86 3.94
3.61
Mărime indice
4 3.41
3.5
3
2.5
2
indice
1.5
1
0.5
0

Ţară
Inovativitatea şi cunoaştere
Competitivitatea economică, atât la nivel de economie naţională, cât

şi la nivel de firmă, este considerată a fi tot mai dependentă de capitalul
uman, surprins prin diferite manifestări precum inovativitatea, spiritul
antreprenorial, cunoaşterea, dar şi expresia lor concretă, numărul de
brevete şi invenţii.
Brevete
3.5 3
3
Număr brevete
2.5 2
2
1.5 1.1
brevete
1 0.5
0.2 0.3 0.4
0.5 0
0
Ţară
Capacitatea de inovare a firmelor din Europa de Sud-Est
4 3.4
Mărime indicator
3.5 3.1 2.9 3.1 3.1
2.8 2.8
3 2.5
2.5
indicator 2
1.5
1
0.5
0

Ţară
În ceea ce priveşte numărul de brevete pentru invenţii la un milion

de locuitori, Raportul competitivităţii globale pe 2004 plasează pe primul
loc în această regiune Croaţia, care domină întreaga regiune, depăşind cu
mult şi Grecia, singurul stat membru al Uniunii Europene din regiune. Se
remarcă poziţia extrem de slabă a României, care este în contradicţie cu
percepţia destul de răspândită că ţara noastră excelează în acest capital
uman. Este evident şi un loc de interpretare a acestui indicator care, deşi
poate fi relevant pentru inovaţia în general, nu este foarte relevant pentru
inovaţia cu aplicabilitate economică şi comercială imediată.
Această tensiune este exprimată şi de poziţia I a României în
privinţa capacităţii de inovare. Această poziţie denotă înclinaţia mai
puternică a firmelor in România de a apela la capacităţile proprii de inovare
şi cercetare–dezvoltare şi mai puţin la obţinerea acestei cunoaşteri din afara
firmelor. România depăşeşte meritoriu toate celelalte ţări din regiune.
Toate datele, care pun în paralel un număr de indicatori pentru
toate cele 32 de ţări europene luate în analiză, relevă din start faptul că
gruparea lor pe cele trei grupuri este consistentă. Ţările Europei de Sud-Est
(Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Serbia şi
Muntenegru, România, Turcia şi Grecia), ale Europei de Vest (Austria,
Belgia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia),
precum şi ţările Europei Centrale şi de Est (Slovenia, Ungaria, Cehia,
Slovacia, Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania) manifestă similitudini

consistente în ceea ce priveşte aspectele analizate: dezvoltare economică în
funcţie de PIB/locuitor, ponderea ISD cumulat în PIB şi ponderea
exporturilor de înaltă tehnologie în total exporturi.
Dincolo de bogăţia informaţională a unor asemenea descrieri,
aspectele competitive ale integrării regionale se plasează într-un cadru
conceptual mai larg, fapt care descrie cel mai bine perspectiva din care
trebuie privit restul acestui volum. Mesajul central este fidel unei abordări
[12] care susţine că relaţiile comerciale reprezintă doar unul dintre o serie
de factori de acelaşi gen ce descriu integrarea. Impactul său este în mare
măsură posibil datorită prezenţei forţelor dinamice – specializare, educaţie
şi inovaţie, economii de scară şi formare de capital – care nu răspund
într-un mod simplu şi predictibil la stimulentele create de imediata
deschidere a pieţii. Îmbunătăţirea acestor forţe necesită o serie de reforme
instituţionale complementare şi măsuri politice discreţionare,
macroeconomice, industriale şi sociale. Acest lucru presupune o mare
varietate în exemplele de integrare, chiar şi printre ţările cu grade
asemănătoare de dezvoltare economică. Stabilitatea va depinde în parte de
abilitatea şi dorinţa fiecărei ţări de a adopta politici care sunt compatibile
nu doar cu propriile obiective naţionale, dar şi cu obiectivele şi cu politica
altor ţări. Mai degrabă, întregul sistem economic internaţional ar trebui să
fie capabil să susţină creşterea şi convergenţa unui număr mare de ţări,
îmbunătăţind diviziunea internaţională a muncii cu flexibilităţi apropiate,
construite în scopul de a facilita integrarea condiţiilor diverse.
Note
[1] Această parte reprezentă o compilaţie care se bazează în cea mai mare parte pe material
bibliografic furnizat de următoarele surse:
Sowards, Steven W., “Geography and ethnic geography of the Balkans to 1500”,
http://www.lib.msu.edu/sowards/balkan/lecture1.html
Sowards, Steven W., „"Asia begins at the Landstrasse:" Comparing Eastern European and
European histories”,
Sowards, Steven W., “The principles of Ottoman rule in the Balkans”,
Sowards, Steven W., “Hungary and the limits of Habsburg authority”,
Sowards, Steven W., “Nationalism in Hungary, 1848-1867”,
Sowards, Steven W., “National revival in Romania, 1848-1866”,
Sowards, Steven W., “Economic and social changes in Balkan life”,
Sowards, Steven W., “The Great Powers and the "Eastern Question"”,
Sowards, Steven W., “Bosnia-Hercegovina and the failure of reform in
Austria-Hungary”,
Sowards, Steven W., “The Balkan causes of World War I”,
Sowards, Steven W., “The legacies of 1917 and 1919”,
Sowards, Steven W., “Nation without a state: The Balkan Jews”,
Sowards, Steven W., “Balkan politics drifts to the Right”,
Sowards, Steven W., “The traditional regimes and the challenge of Nazism:
Collaboration vs. resistance”,
Sowards, Steven W., “The traditional regimes and the challenge of
Communism: Patriotism vs. opportunism”,
Sowards, Steven W., “Forging the Iron Curtain in the Balkans, 1944-1956”,
Sowards, Steven W., “Balkan politics in the Cold War years”,
Sowards, Steven W., “Social and economic change in the Balkans”,
Sowards, Steven W., “The failure of Balkan Communism and the causes of
the Revolutions of 1989”,
Sowards, Steven W., “The Yugoslav civil war”,
http://en.wikipedia.org/wiki/Balkans
http://www.seerecon.org/gen/ecrole.htm
“EU-Turkey relations”, http://www.euractiv.com/en//eu-turkey-
relations/article-129678
http://www.seerecon.org/gen/eu-see.htm Keyser de, Carmella, “Is there a
Balkan identity?”,
http://www.albanianyouthaction.org.uk/pages/contacti_1834-5105-13585.html
Jansen, Thomas, “Reflections on European Identity”, 1999,
http://europa.eu.int/comm/cdp/working-paper/european_identity_en.pdf
[2] "Impact of Balkan Operation on NATO", NATO Briefing, January 2005
[3] Şi nu numai. Federaţia Rusă este, de asemenea, participant activ în PpP.
[4] Discutarea dimensiunii economice a energiei se va realiza într-un capitol separat.
[5] Este poate singurul caz de organizaţie internaţională din istorie ai căror membri iniţiali
au părăsit-o ulterior, în acest caz fiind vorba de integrarea în Uniunea Europeană.
[6] Nicolae Iacobescu "BSEC at Fifteen: Enhancing Effectiveness through Better
Performance and Meaningful Institutional Reform", Policy Brief 2, September 2006
[7] Această secţiune se bazează în mare parte pe Sachs, Zinnes and Eilat, vol. 1 şi 2, 2000.
[8] Studiul menţionat se referă la un prim set de indicatori care măsoară nivelul privatizării,
un al doilea set de indicatori care măsoară progresul realizat în procesul de tranziţie şi un al
treilea set de indicatori se concentrează pe performanţa economică a ţării.
[9] Sachs, Zinnes şi Eilat (2000a, b), care stă la baza acestei descrieri, creează o măsură a
competivităţii bazată pe Raportul Global al Competitivităţii (RGC), pe determinanţii
tranziţiei descrişi în primul volum al studiului lor, pe lucrarea lui Michael Porter (1990) şi pe
alte caracteristici specifice ţărilor descrise în literatură. Astfel, indicatorul de competitivitate
conceput pentru perioada 1997-1998 este deopotrivă comparabil cu RGC şi sensibil la
particularităţile economiei de tranziţie.
[10] Sachs, Zinnes şi Eilat, 2000a.
[11] Sachs, Zinnes şi Eilat, 2000a. b consideră că, pe termen mediu şi lung, diferenţele de
performanţă inter- şi intragrup sunt date de evoluţia produsului intern brut, mărimea
exporturilor, investiţiile străine directe, eficienţa în producţie şi rezultatele macroeconomice.
[12] UNCTAD, 2004.
CAPITOLUL 2
DESPRE ZONE COMPETITIVE
Valentin Cojanu
Acest capitol sintetizează discuţiile privind zona de competitivitate

optimă, înţeleasă ca un anumit model al unor zone geografice care conduce
la o dezvoltare competitivă a industriilor sau firmelor într-un fel în care
beneficiile competiţiei sunt maximizate. Trebuie precizat că nu este vorba
despre o expunere teoretică a existenţei unei zone de competitivitate
optimă, ci de schiţarea unui cadru conceptual în care acest tip de fenomen
economic poate fi investigat. Este mai degrabă o încercare de clarificare
dacă ipoteza poate fi considerată plauzibilă din perspectiva literaturii de
specialitate existentă.
Există argumente care vorbesc de însemnătatea efortului de a găsi o
arie geografică în care avantajele competitivităţii sunt exploatate într-un
mod optim. Totuşi, există motive care arată că nu există graniţe spaţiale
restrictive ale unei zone economice competitive; în schimb, de interes ar
trebui să fie acele spaţii geografice variabile, oricum ar reieşi ele din analiză,
care sunt caracterizate de factori cum ar fi similitudini economice,
geografice, tradiţii culturale sau obiceiuri sociale. Chiar dacă acest tip de
definiţie este considerat a fi mai degrabă vag, acest material şi cel din
următorul capitol sugerează că ea este nu numai materializată printr-o
multitudine de caracteristici, dar în acelaşi timp este şi necesară din cauza
implicaţiilor viziunii sale asupra progresului.
În cadrul unei analize recente a dezvoltării comerţului în Europa de
Est [1], Banca Mondială singularizează trei grupuri regionale autonome,
cum sunt cei noi opt membri ai UE, cele douăsprezece ţări ale Comunităţii
Statelor Independente (CIS) şi cele şapte ţări ale Europei de Sud-Est (ESE),
aparent doar din motive circumstanţiale. Alţi observatori instituţionali ai
regiunii, aşa cum este Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BERD) sau Comisia Economică pentru Europa a Naţiunilor Unite,
urmăresc clasificări similare, prin care cititorului i se furnizează mesajul că
progresul economic este prin implicaţie dependent de anumite condiţii ale
regiunii de dezvoltare, chiar dacă definiţia a ceea ce o regiune ar trebui să
Despre zone competitive 71
fie este mai degrabă confundată cu un spaţiu politic decât cu circumstanţele

economice ale procesului de integrare.
Pornind acum de la această viziune familiară, am putea trage
concluzia, de exemplu, că ţările vecine Polonia şi Bielorusia se consideră că
urmează două drumuri distincte în ciuda unei moşteniri istorice bogate,
ambele fiind parte ale aceluiaşi teritoriu vamal secole de-a rândul şi
împărţind aceleaşi tradiţii culturale. Tocmai din acest motiv, o viziune
asupra clasificării regiunilor de dezvoltare este neconvingătoare dacă nu
este fundamentată decât de nişte dovezi accidentale. De aceea, o bună
înţelegere a procesului de integrare necesită un cadru analitic mai rafinat
faţă de ceea ce pare să se consolideze de sine stătător într-o altă zonă de
cercetare, şi anume efectele dezvoltării regionale la nivel de zone geografice
de competitivitate ale integrării.
Este chiar scopul acestui material să furnizeze o viziune a dezvoltării
conceptuale la zi a acestui mod de a privi lucrurile şi de a propune o
terminologie sintetică în jurul conceptului de "zonă optimă de
competitivitate" sau "zonă competitivă de integrare" în baza literaturii
teoretice, dar şi empirice relevante. Studiul se concentrează astfel pe o
întrebare majoră a investigaţiei: Care sunt argumentele teoretice care pot
defini o scară geografică în care economiile regionale sunt expuse optim la
beneficiile competiţiei?
Prezentarea împarte argumentele teoretice în două secţiuni
corespunzătoare, respectiv, viziunii standard şi viziunii eclectice în ceea ce
priveşte condiţiile de dezvoltare în zonele de integrare. Viziunea standard a
devenit cunoscută pentru efectele ALA, adică efectele economice care
rezultă din alocarea resurselor, localizarea activităţilor economice şi
acumularea produselor creşterii. Viziunea eclectică include contribuţii
dintr-o varietate de domenii, greu concretizabile într-un singur domeniu de
cercetare de sine stătător, chiar dacă geografia economică şi planificarea
regională pot fi sugerate ca principale linii de investigaţie. Comentariile
finale încearcă să furnizeze un raspuns sintetic la întrebarea: Care sunt
condiţiile competiţiei în termeni geografici şi ai resurselor pentru
dezvoltare care se autosusţin astfel încât să permită maximizarea
beneficiilor rezultate în urma integrării pieţelor? Răspunsurile standard, ca
şi o colecţie de condiţii economice, politice, sociale şi culturale
interconectate sau dispersate alcatuiesc profilul unei zone competitive
optime, definită provizoriu ca un anumit model de zonă definită spaţial şi
care conduce la o dezvoltare competitivă a industriilor şi companiilor într-

un asemenea fel în care beneficiile competiţiei să fie maximizate.
Viziunea standard: efectele ALA
De la reprezentările clare ale uniunilor vamale în literatura inspirată

de Viner până la formele de integrare instituţionale din zilele noastre,
presupunerile de bază ale teoriei integrării economice s-au schimbat puţin.
În acest sens, două certitudini pot fi deduse din literatura contemporană.
Una vine din dificultatea pe care cercetătorii o întâmpină atunci când
propun un cadru analitic diferit sau cel puţin unul substanţial îmbunătăţit.
De exemplu, se consideră că "cele mai recente iniţiative de Aranjamente
Regionale de Integrare – ARI – au fost îndreptate către acorduri mai
profunde, adică au mers mai departe decât simpla reducere de taxe vamale;
dar dincolo de asta majoritatea observatorilor au opinii diferite." [2] Un
punct de vedere similar este sugerat de asemenea şi de noua multitudine de
explorări, care cu greu au găsit un punct comun cu modul de gândire
tradiţional în asemenea măsură încât asimilarea considerabilă a noilor
concepte nu a reuşit în acelaşi timp să mişte lucrurile către noi paradigme
[3]. O privire asupra ambelor perspective este furnizată în continuare,
pornind de la presupunerea că o posibilă dezvoltare teoretică poate consta
în fundamentarea cazului unor zone competitive de integrare, un concept
sintetic construit pe viziunea tradiţională a avantajelor expunerii
competitive şi cea modernă a regiunilor de dezvoltare, care urmează să fie
detaliată în secţiunea următoare.
Această parte se concentrează asupra perspectivei standard a teoriei.
Nucleul acestei abordări constă în trei efecte de bază ale integrării: alocarea
de resurse, localizarea companiilor şi industriilor, şi acumularea
experienţei şi cunoştintelor. Fiecare dintre ele este în general asociat cu
zone de studiu diferite din economie, cum de exemplu alocarea este în
legatură cu teoria comerţului internaţional, localizarea cu economia
aglomerării şi acumularea cu teoria creşterii. Oricum, se preferă mai
degrabă o expunere bazată pe subiect, decât una bazată pe domeniu de
studiu deoarece prima variantă promite o înţelegere mult mai bună a
oricărei noi propuneri teoretice.
Efectele alocării
În conformitate cu abordarea bazată pe optimizare, despre
problema alocării resurselor s-a considerat întotdeauna că rezultă în
maximizarea rezultatelor la cea mai înalta scară geografică a activităţii
economice. Formarea regiunilor de integrare, ca o a doua cea mai bună
tactică, este tratată sub aceleaşi premise. Din cauza faptului că se menţin
bariere vamale împotriva unor terţe ţări, există şanse ca producători mai
eficienţi să rămână în afara regiunii şi astfel să se adauge un cost economic
al discriminării fluxurilor de comerţ. Din acest punct de vedere, zona
optimă este prin definiţie arena mondială de schimb, unde fiecare ţară
câştigă din schimburile comerciale pe baza avantajelor sale comparative.
Jacob Viner a conceput o investigaţie analitică bazată pe conceptele
pereche ale creării de comerţ şi deturnării de comerţ în cadrul regiunii de
integrare pentru a măsura câştigurile nete rezultate în urma integrării.
Abordarea sa este statică deoarece încearcă să măsoare efectele economice
ale alocării de resurse după impunerea unui tarif vamal extern şi
îndepărtarea tuturor barierelor interne în calea schimburilor. Rezultatele
depind totuşi de variabile, cum ar fi nivelul taxelor sau volumul
tranzacţiilor înainte şi după formarea uniunii vamale, care inevitabil
sugerează cel mai bun mod de acţiune - opţiunea de a include atâtea ţări
membre cât este posibil. Relevanţa particulară pe care această analiză ar fi
putut să o aibă asupra studiului economiei integrării regionale a fost
considerabil slabită de seriile succesive de estimări modeste asupra
câştigurilor din integrare. [4]
Acest lucru îi face pe economişti să tragă concluzia că, într-adevăr,
liberalizarea comerţului are sens numai într-un cadru multilateral de
acorduri.
Totuşi, abordarea lui Viner a fost completată cu o perspectivă
dinamică asupra procesului de integrare, care aduce diferite argumente
pentru a întări viziunea care susţine că îmbrăţişarea comerţului liber poate
aduce beneficii pozitive enorme pe toată zona de integrare chiar după ce se
iau în calcul şi efectele deturnării de comerţ. Două explicaţii ies în evidenţă
pentru semnificaţia lor. Pe de-o parte, o piaţă extinsă duce la o mai bună
utilizare a resurselor prin procesul de realizare a economiilor interne de
scară, precum şi o consolidare mai facilă a avantajelor existente din
producţia locală prin existenţa economiilor externe de scară sau a
externalităţilor. Cel din urmă efect dă naştere unor aglomerări ale
activităţilor economice, un subiect ce va fi dezbatut în secţiunea următoare.

Cât despre primul, beneficiile integrării sunt din nou strict corelate cu
economia respectivei industrii şi numai în secundar cu economia integrării.
Celălalt argument este totuşi mai direct conectat la adevărata natură
a procesului de integrare. Acesta se referă la avantajul unei expuneri
competitive, care pare să fie "cel mai mare beneficiu dinamic" al formării
unei uniuni vamale [5]: expunerea către competiţia străină iminentă sau
potenţială de obicei aduce cu sine beneficii economice superioare,
aproximativ de 5-6 ori mai mari decât câştigurile statice [6] datorate unei
alocări mai eficiente resurselor.
Beneficiile unei competiţii deschise şi crescute sunt oricum o piatră
de temelie a teoriei comerţului internaţional, dar importanţa sa câştigă în
semnificaţie şi vizibilitate într-un context regional. Principala justificare se
bazează pe faptul că această arie geografică mai mică creează un context
mai favorabil pentru realizarea uneia dintre condiţiile care par cele mai
favorabile unei creşteri de bunăstare, şi anume pe măsură ce economiile
ţărilor membre sunt mai mult competitive şi mai puţin complementare, cu
atât câştigurile din comerţ sunt mai importante. Se poate presupune acum
că deschiderea către competiţie, mai mult decât dotarea cu factori,
redirecţionează resursele către utilizări mai productive, fie pentru ca
producătorii să devină mai eficienţi în a face faţă competiţiei din partea
altor producători, fie să găsească mijloace inovative de stimulare a
dezvoltării de noi tehnologii sau să obţină randamente superioare în urma
investiţiei lor.
O variantă a acestei condiţii a luat forma "partenerilor naturali de
schimb", în mare parte expusă de modele ale comerţului gravitaţionale.
Potrivit acestei teorii, partenerii care se integrează trebuie să ia în calcul
dimensiunea pieţelor din tările partenere, dar şi legăturile existente cu o
anumită ţară. Dacă se defineşte o ţară în funcţie de nivelul mediu al
veniturilor pe locuitor, există câteva rezultate care afirmă că integrarea în
rândul ţărilor în dezvoltare, cu venituri mici are mici şanse de a beneficia
de creşteri semnificative de eficienţă. Acest lucru se întâmplă în primul
rând deoarece câştigurile din specializarea între parteneri vor fi limitate
datorită faptului că structura acelor economii este foarte puţin diversificată.
Dimpotrivă, similaritatea nivelurilor de venit va mări câştigurile din
integrarea regională: "Proximitatea unor pieţe şi similarităţile existente în
modul în care vecinii îşi structurează societăţile conduc la mai multe
tranzacţii şi mai multe relaţii economice." [7] În concluzie, alegerea

partenerilor contează: mărimea ţărilor, şi din acest motiv mărimea pieţelor;
similarităţile vor creşte gradul de competitivitate al ţărilor care aderă la un
acord de integrare.
Teza principală a condiţiei de "similaritate" constă astfel în
presupunerea că integrarea regională conduce la o creştere accelerată
într-un mod mult mai rapid decât cel care ar fi fost posibil într-o zonă mai
vastă de schimb comercial, cum ar fi zona mondială de comerţ. Pe o arie
geografică mai restrânsă, ţările membre se confruntă mai repede cu
impactul unei competiţii acerbe, deoarece, o varietate de motive (de
exemplu costul transportului, taxele vamale, barierele culturale sau
procedurile administrative) încă tind să transforme ameninţările
competitive venite din zone îndepartate într-o perspectivă mult mai uşor de
abordat. În acelaşi timp, se confruntă cu oportunitatea de a cuceri mai
repede nişele de piaţă care tocmai devin vizibile, fiind forţate să îşi
diversifice sectoarele pentru a rămâne competitive. Acesta este sensul în
care trebuie receptată analiza "gravitaţională"; partenerii naturali apar mai
degrabă ca o consecinţă a similitudinilor dintre ei decât ţinând cont de
poziţionarea geografică apropiată. Două ţări vecine, cu structuri de schimb
complementare, vor găsi beneficiile de pe urma integrării ca fiind
neglijabile, din cauza faptului că economiile lor nu mai dispun decât de
alternative costisitoare pentru a-şi utiliza eficient resursele; producătorii ori
îşi externalizează, prin investiţii, capacităţile de producţie în ţări nemembre
cu scopul de a rămâne în faţa competiţiei, ori se complac în structurile de
specializare existente.
În orice caz, a profita pe deplin de alocarea resurselor face ca
întreaga imagine să pară nefinisată din punct de vedere al scopurilor sale
explicative. Chiar dacă în general se admite că integrarea regională
reprezintă în cele din urmă un drum mai rapid către prosperitate în condiţii
de similaritate a structurilor economice, se poate considera plauzibilă şi
teoria potrivit căreia activităţile economice nu se opresc la graniţă, aşa cum
este presupus prin convenţie în perspectiva atomistă a statelor naţionale. În
special sub influenţa condiţiilor unei integrări "profunde", mişcarea liberă a
factorilor productivi şi reglementările monetare fac frontierele politice
permeabile şi transformă activităţile economice transnaţionale într-o formă
răspândită a industriilor naţionale. Zona vastă de integrare ar trebui să fie
mai plauzibil privită ca un spaţiu fragmentat, având condiţii diferite de
dezvoltare, unde câştigurile de eficienţă includ, dar nu se limitează la cele

rezultate din alocarea resurselor. Geografia şi alte condiţii locale de
asemenea devin determinanţi majori ai beneficiilor rezultate din integrare.
Efectele localizării
Acordurile de integrare creează condiţii pentru creştere şi sub forma
aglomerărilor de activităţi economice. Acest mod de gândire este şi el
înrădăcinat în tradiţia cercetării economice. Adoptarea unui tarif vamal
comun (TVC) este adeseori văzută ca un semn distinctiv al unei zone de
integrare cu oportunităţi de creştere egal distribuite. Se poate întâmpla
totuşi ca unele industrii să fie mai bine situate decât altele în ceea ce
priveşte dotarea cu resurse, condiţiile climatice sau volumul cererii şi din
aceste motive să moştenească avantaje ce depind istoric de amplasarea lor;
sau se poate întampla ca unele regiuni să se situeze prin integrare mai
aproape de pieţe care atrag disproporţionat o parte mai mare a factorilor
productivi (forţă de muncă, inovaţie, tehnologie etc.).
Viziunea economiştilor asupra distribuţiei spaţiale a producţiei
poate fi privită din două unghiuri. Ea priveşte, pe de-o parte, localizarea
anumitor industrii pe zone geografice mici. Industriile au tendinţa să se
grupeze în anumite zone din cauza economiilor externe asociate
amplasamentului. Aceste externalităţi apar din abilitatea producătorilor de
a se aproviziona de la aceiaşi furnizori de inputuri; atât din avantajele
angajatorului, cât şi ale muncitorilor de a folosi o piaţă a forţei de muncă
specializate; şi din efectele de antrenare ale folosirii cunoştinţelor, în special
prin interacţiuni personale. Naşterea unor asemenea grupări joacă un rol
important în ascuţirea avantajelor competitive ale participanţilor, mai ales
când reţelele de afaceri şi tehnologice existente sunt folosite pentru a
îmbunătăţi capabilităţile lor.
Pe de altă parte, efectele localizării înglobează şi fenomene spaţiale
relative la aglomerarea economică la scară foarte mare, în general
cunoscută drept modelul "centru-periferie". Unele regiuni – centrul – pot
să devină mai interesante pentru industrii caracterizate de costuri medii
mai mici pe măsura creşterii volumului producţiei – sau "randamente
crescătoare" în limbajul economiştilor – după cum respectiva amplasare
serveşte o piaţă integrată mai mare, în timp ce altele – periferia – se
confruntă cu o delocalizare acută a activităţii economice. În timp ce
liberalizarea schimbului este ingredientul necesar pentru ca un asemenea
model al specializării să devină mai vizibil pentru industrii şi state

naţionale, existenţa unei bariere vamale şi adoptarea unei politici
comerciale comune limitează în mod esenţial magnitudinea acestora în
cadrul respectivelor graniţe economice şi politice.
Chiar dacă legăturile industriale moderne fac această motivaţie
aparent fără cusur, încă mai rămân întrebări referitoare la scara geografică
de la care beneficiile aşteptate prin specializarea regională devin vizibile.
Abordarea standard lasă un fel de nedeterminare geografică. Impactul
costurilor schimbului asupra aglomerării sau repartiţiei spaţiale industriale
tinde să aibă un grafic în formă de U. La costuri foarte mari ale schimbului,
nu poate exista aglomerare: industriile vor fi forţate să se dezvolte pe plan
local. La costuri foarte mici, există puţine imbolduri pentru aglomerări:
intrările necesare pot fi livrate oriunde factorii de cost sunt cei mai scăzuţi.
Va trebui în mod necesar să existe o zonă intermediară unde aglomerarea
să fie posibilă. Din acest motiv, scara geografică a spaţiului optim de
integrare devine o funcţie de dispersare şi formare a costurilor în acea zonă.
Perspectiva asupra localizării conturează astfel mai credibil
graniţele unei zone competitive de integrare: oportunităţile de creştere egal
distribuite spaţial sunt mult mai plauzibil înlocuite de poli de dezvoltare ai
unui peisaj competitiv denivelat. O combinaţie arbitrară a distanţelor
geografice, economia industriei, centrele administrative de decizie, lanţuri
de valoare şi capabilităţi adaptive ale unităţilor de producţie locale
desenează o geometrie variabilă a unui spaţiu economic caracterizat prin
condiţii variate de dezvoltare competitivă. Competitivitatea unei industrii
este prin consecinţă menită să fie afectată nu numai de reducerile sau
creşterile de taxe vamale, dar şi de factori regionali care devin vizibili şi
efectivi odată ce o ţara membră adoptă TVC şi se confruntă cu mişcarea
liberă a factorilor de producţie.
Efecte de acumulare
În sfârşit, un segment care se ocupă cu dezvoltarea unei zone de
integrare într-un sens convenţional se inspiră din teoria creşterii. Teste
econometrice sunt concepute pentru a măsura corelarea creşterilor care
depind de variabile cum sunt guvernarea politică, distorsiunile şi
performanţele pieţei, investiţiile, producţia sectorială, deschiderea,
proprietatea, educaţia sau stabilitatea macroeconomică. Oricât de
laborioase ar fi aceste teste, raţiunea din spatele cadrului analitic este destul
de evidentă: economiile naţionale depind pentru progresul lor economic de

două mari surse de creştere, utilizarea extensivă a resurselor cum ar fi
capitalul, munca şi progresul tehnologic. Astfel, economiştii sunt capabili să
facă predicţii referitoare la capacităţile economiilor de a obţine o anumită
performanţă în funcţie de nivelul lor de dezvoltare la începutul procesului.
Implicaţiile se exprimă sub forma a două variante ale conceptului de
convergenţă. Ele se numesc convergenţe de tip şi sunt folosite pentru a
descrie o situaţie când economiile sărace tind să obţină creşteri mai rapide
decât cele bogate, şi convergenţe de tip când dispersia nivelului
produsului intern brut pe cap de locuitor tinde să scadă de-a lungul
timpului. Chiar dacă această discuţie se detaşează cumva de circumstanţele
unei zone de integrare, se poate din nou presupune că ţările membre, ca şi
regiunile acestora pot fi subiectul unui proces continuu de creştere, care
conduce la condiţii egale de dezvoltare competitivă.
Rezultatele raportate de studii empirice [8] alternează totuşi viziuni
optimiste de creşteri de convergenţă între regiuni cu predicţii pesimiste
privind dezvoltări regionale neuniforme. Ceea ce evidenţiază de fapt
analizele dezvoltarii regionale europene din 1950 până azi este imaginea
unei convergenţe încete şi inconsistente, punctată de tendinţe ale
disparităţilor veniturilor pe cap de locuitor regionale de a se extinde relativ
repede în perioade scurte de timp.
Dovezile la o scară mai mare [9] evidenţiază absenţa oricărei relaţii
între nivelul iniţial al veniturilor şi rata de creştere ulterioară. Câteva ţări
sărace au crescut foarte puţin, dar şi câteva ţări bogate au crescut de
asemenea foarte puţin. Pe de altă parte, ţări sărace şi cu venit mediu, la fel
ca şi unele ţări bogate au experimentat o creştere considerabilă. Evoluţia
dispersiei veniturilor de-a lungul acestor ţări studiate indică un rezultat la
fel de deconcertant: inegalitatea de venituri a crescut de-a lungul acestor
110 economii.
O privire mai de aproape la evoluţia economiilor sugerează totuşi că
imaginea de ansamblu omite într-un mod substanţial evoluţiile particulare
care sunt în principal supuse unor condiţii omogene de creştere. În acest
mod, un sub-set al ţărilor bogate care sunt membre ale Organizaţiei pentru
Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) relevă că relaţia dintre creştere
şi nivelul iniţial al veniturilor este într-un mod semnificativ negativă, iar
inegalitatea veniturilor în cadrul economiilor OECD a scăzut începând din
1950, astfel încât aceste economii manifestă cele două tipuri de
convergenţă. Mai relevant, cu cât condiţiile economice reprezintă un spaţiu

de oportunităţi egale de creştere, cu atât mai mari sunt în acest caz şansele
ca predicţiile teoretice să rămână valabile, aşa cum confirmă măsurătorile
pentru subdiviziuni de grupări de ţări precum Japonia, Statele Unite ale
Americii şi cinci ţări europene (Marea Britanie, Spania, Italia, Gemania şi
Franţa).
În acelaşi timp, cazul de convergenţă al economiilor naţionale pe
fondul unor condiţii de creştere similare a fost întărit în mod particular de
către teoria zonei monetare optime. Această teorie spune că o uniune
monetară efectivă - o zonă cu o monedă comună şi rate fixe de schimb -
depinde de cât de bine este integrată acea economie. Bazată pe aceste fapte,
teoria prezice că ratele de schimb fixe sunt mai potrivite pentru zone mai
bine integrate prin comerţ internaţional şi mişcarea factorilor de producţie.
Chiar acel criteriu care face posibilă optimizarea, adică balanţa dintre
beneficii – eliminarea nesiguranţei şi a costurile de tranzacţie - şi costuri –
renunţarea la capacitatea de a folosi politica monetară în scopul de a
stabiliza producţia şi ocuparea - este totodată foarte sensibil la corelaţia cu
sincronizarea ciclurilor de afaceri. Dacă subiectul integrării "totale" pare a fi
într-un fel necontroversat, măsura în care ciclurile de afaceri sunt
sincronizate rămâne o dezbatere teoretică critică [10]. Aceasta ridică mai
departe îndoieli serioase referitoare la supoziţia corelării macroeconomice
care afectează o zonă de integrare.
Adoptarea unei monede comune este totuşi un bun indicator al
fezabilităţii unei regiuni de a-şi crea condiţii optime de creştere. Propriile-i
premise sunt exprimate în termeni macroeconomici, care condiţionează
evoluţia sa de compromisul dintre dimensiunea numerică a statelor
participante şi eterogenitatea politicii economice. Condiţiile de echilibru
coexistă cu condiţiile locale de creştere: "Pe măsură ce mărimea uniunii
creşte cu noi membri, tot mai multe costuri de tranzacţionare sunt salvate.
Totuşi, pe măsură ce dimensiunea uniunii se măreşte, cu atât mai puţin
poate fi politica monetară a instituţiei centrale adaptată fiecărui membru.
Membrul care intră ultimul este clientul care este atât de departe de nucleu,
încât beneficiile obligaţiei sale (faţă de stabilitatea preţurilor) şi ale
comerţului abia compensează pentru o politică monetară care este puţin
corelată cu disfuncţionalităţile noului intrat." [11]
O justificare pentru a explica de ce condiţiile regionale pot fi în
anumite circumstanţe o mai bună explicaţie pentru dezvoltarea
macroeconomică a fost promovată de către o bogată literatură de geografie

economică. Potrivit acestor teorii, organizarea spaţială a industriilor este
mai relevant caracterizată de către grupuri mai mici şi mai îndeaproape
localizate decât de unităţi spaţiale vaste aşa cum sunt folosite de teoreticieni
sau guvernanţi. Ca urmare, specializarea poate indica tendinţele spaţiale ale
dezvoltării industriei într-o măsură mai mică decât procesele locale ale
diversificării industriale. Puternice, competitive, nucleele grupurilor
industriale dispun de o mai bună capacitate de a rezista în faţa şocurilor
cererii şi crizelor locale structurale şi pot fi astfel mai buni indicatori ai
"celui mai adecvat drum de dezvoltare regional." [12]
Perspectiva eclectică: către o definiţie a zonei optime competitive
Teoriile convenţionale oferă numai o imagine parţială pentru

înţelegerea condiţiilor de dezvoltare pe zone mai largi decât nivelul
naţional, aşa cum este cazul curent în ceea ce priveşte regiunile de
integrare. Imaginea este incompletă pentru că atenţia asupra prosperităţii
este oarecum detaşată sau numai accidental legată de circumstanţele reale
ale dezvoltării. O ţară în curs de integrare poate să dobândească anumite
beneficii de pe urma procesului, beneficii care sunt asociate cu felul în care
sunt alocate resursele, industriile exploatează la scară avantajele sau
condiţiile macroeconomice favorizează convergenţa indicatorilor de
creştere. Mai este de înţeles felul în care factorii zonali ca atare influenţează
dezvoltarea competitivă a economiile naţionale. Argumentele unei
perspective eclectice se deosebesc de abordarea standard în special datorită
tratamentului lor asupra dezvoltării competitive.
Frontierele activităţii economice sunt puternic influenţate de
condiţiile economice ale unei industrii, dar, în acelaşi timp, este recunoscut
că "regiunea" poate fi folosită pe de-o parte ca regiune sub-naţională sau pe
de altă parte ca regiune în cadrul unei naţiuni sau regiune supranaţională,
regiune ce străbate diverse naţiuni pentru a stabili în mod egal condiţii
semnificative, importante în formarea avantajelor competitive. Ultima
circumstanţă sugerează rolul evaziv al graniţelor politice în contrast cu cele
economice, aşa cum atât evidenţe teoretice [13], cât şi practice [14], arată
faptul că regiunile transfrontaliere de aglomerări economice reprezintă o
dezvoltare familiară a peisajului industrial prezent.
În acelaşi timp, mediul regional nu este neapărat mai important

decât mediul naţional mai ales atunci când acesta din urmă încă joacă un
rol central prin politicile de inovaţie, de iniţiativă legislativă şi atitudini
culturale în promovarea antreprenoriatului şi reglementarea afacerilor
curente. Spre exemplu, un studiu [15] realizat pe industria producătoare de
ceasuri de fiecare parte a graniţei elveţiene-franceze indică diferenţe
profunde în cele două sisteme de producţie regionale, care reflectă diferitele
sisteme naţionale din care aceste două economii regionale fac parte. Un
model de geografie economică bazat pe centre de creştere şi influenţă
politică [16] admite o distincţie între naţiunile în care capitala politică este
amplasată langă nucleul economic continental (Marea Britanie) şi cele în
care capitala este localizată la ceva distanţă (Austria, Spania, Italia, Polonia,
ex- Iugoslavia). Pentru aceste naţiuni, integrarea continentală va întări
cererile pentru o regiune fiscală autonomă şi împotriva unei administrări
regionale centrale a politicii de redistribuire a veniturilor, ca în cazurile
Nordului Italiei şi Cataloniei.
Toate acestea sugerează faptul că o reprezentare exactă a unei zone
competitive trebuie să includă cu necesitate o mult mai largă viziune asupra
surselor de dezvoltare. Discuţia următoare arată că o combinaţie de factori
sociali, culturali, politici şi economici ajută la determinarea unui anume
curs al dezvoltării. Argumentele sunt valabile atât pentru zone care
depăşesc, dar şi pentru zone care sunt limitate la graniţele naţionale.
Nivelul supranaţional
Discuţia la acest nivel face posibilă o perspectivă a ceea ce se
întâmplă în unele zone geografice vaste sau spaţii economice suficient de
largi pentru a se întinde peste câteva regiuni sau ţări, dar într-un mod
corespunzător mici astfel încât să reprezinte evoluţii de dezvoltare
semnificative.
Ca şi în abordarea standard, scena internaţională reprezintă
referinţa spaţială a oricărui mod de a gândi despre beneficiile
internaţionalizării. De această dată, se pare că funcţionează o vedere mult
mai încrezătoare asupra avantajelor regionale mai degrabă decât tipul de
integrare economică globală. Interdependenţele din ce în ce mai mari din
economia mondială rămân mai mult sau mai puţin o circumstanţă benefică
de dezvoltare corespunzător capabilităţii fiecărei economii de a absorbi
costurile de ajustare generate de discontinuităţi, şocuri şi conflicte
potenţiale de interese. Din această perspectivă, adevărata provocare nu este

atât de mult măsura sau secvenţializarea liberalizării, ci găsirea
"combinaţiei speciale a forţelor pieţelor internaţionale, spaţiului de acţiune
a politicii şi acţiunii colective dorite de către ţările cu capacităţi
instituţionale şi industriale diferite, pentru a asigura faptul că procesul de
integrare conduce la ridicarea prosperităţii pentru toţi participanţii la
diviziunea internaţională a muncii." [17] Aşadar, problema dezvoltării are
multiple aspecte: odată cu economia pieţei libere ("forţele pieţei"),
particularităţile spaţiale ale evoluţiei ("spaţiul de acţiune") şi ale grupurilor
de influenţă ("acţiunea colectivă") afectează în mod egal impactul
competitiv pe toată zona de integrare.
Este potrivit de amintit aici teoria gravitaţională a fluxurilor
comerciale şi de remarcat că, dacă distanţa capătă o semnificaţie mai largă,
implicaţiile despre felul în care ţările interacţionează şi beneficiile pe care
ele le derivă pot apărea mai puţin evidente decât ar lăsa să se înţeleagă
relaţiile existente. Dacă, de exemplu, apropierea geografică nu poate adăuga
mult la costurile de transport, alte caracteristici ale mediului economic,
cum ar fi dimensiunile culturale, administrative şi geografice, influenţează
diferitele activităţi economice în diferite moduri. Acest lucru se potriveşte în
mod perfect cu studiile [18] care dovedesc faptul că sunt patru grupuri de
bariere în calea interacţiunilor economice, care separă regiunile una de
cealaltă: (i) costuri ale distanţei, cum ar fi cele de transport sau de
comunicare, (ii) disimilarităţi lingvistice sau culturale, (iii) diferenţe în ceea
ce priveşte anvergura vieţii politice sau sociale, (iv) strategii politice în mod
deliberat sau neintenţionat rezultând în separarea statelor.
Asta înseamnă că distanţa contează nu numai într-un sens pur
geografic, ci şi prin luarea în considerare a unei constelaţii de proximităţi.
S-ar putea să existe cazuri în care delimitările geografice pot reprezenta
determinanţi puternici de integrare, cum ar fi, spre exemplu, bazinele Mării
Baltice, Mării Negre, deltele fluviurilor Pearl sau Mississippi, dar în acelaşi
timp este irelevant când geografia complică întreruperile lanţului valorilor
sau complementaritatea dintre structurile economice. Analiza încearcă să
identifice acele regiuni care sunt funcţional integrate prin legături
competitive. Ceea ce este înţeles în literatură ca fiind o scară adecvată de
dezvoltare este sugerat prin următoarele două definiţii ale spaţiului
economic şi identităţii regionale, respectiv, ambele făcând referinţă într-un
mod arbitrar la graniţele (politice) naţionale:
"Un spaţiu economic este o regiune, ai cărei agenţi economici sunt

mult mai puternic legaţi unii de ceilalţi decât de cei ai altor regiuni. Astfel
de relaţii sunt cauza şi consecinţa fluxurilor de comerţ şi de capital, ale
transferului de cunoaştere şi tehnologie, de asemenea, ale variatelor forme
de schimburi culturale şi de comunicare. Ele manifestă tendinţa de a se
întări reciproc una pe cealaltă." [19]
"Identitatea regională, cel puţin identitatea sa economică, este din
ce în ce mai mult dependentă de interacţiunea şi de fluxurile de informaţie
dintre indivizi, firme şi instituţii, decât de detaliile teritoriale. În plus,
indică şi faptul că o apropiere interdisciplinară, una care este sensibilă la
gusturi, cultură, capabilităţi productive şi structuri instituţionale, este
necesară pentru a aborda problemele identităţii regionale." [20]
Conform acestor definiţii, competitivitatea relativă la un spaţiu
economic de integrare depinde în mod decisiv de elemente care favorizează
relaţii mutuale puternice şi emergenţa unei identităţi regionale. Zona
Baltică, de exemplu [21], poate fi reprezentată ca un spaţiu omogen, o
aşa-numită regiune C (C pentru competenţă, cultură, comunicaţie şi
creativitate) a unei structuri economice noi, bazată pe importanţa crescândă
a capacităţii de a manevra cunoaşterea. Un alt exemplu [22] este modelul
Cascadia, o regiune transnaţională care trece prin British Columbia
(Canada) şi prin nord-vestul Statelor Unite, anume statele Washington şi
Oregon. Oricât de simplă ar părea viziunea originală a promotorilor de "a
combina planul de a aduce mai mulţi turişti cu o încercare mai amplă de a
pune oraşele Cascadiene ale Vancouver-ului, Seattle-ului şi Portland-ului pe
o hartă naţională de consum pentru viitorii cetăţeni prosperi", este totodată
sugestiv, la o scară mai largă a competiţiei globale şi procesului de integrare
nord-american, despre o "geografie anticipatorie care reclamă o investigaţie
politică, culturală şi economică."
Nivelul sub-naţional
Pentru state confederate, precum Statele Unite, Germania, Austria
sau Elveţia, problema dezvoltării la nivel de entităţi sub-naţionale deja este
o problemă de istorie şi tradiţie. Modul în care aceste administraţii au decis
să împartă responsabilităţile de guvernare cu centre autonome, dar
răspunzătoare pentru deciziile lor, este meritoriu de studiat numai şi pentru
acest lucru. Nu mai puţin adevărat este faptul că acest fel de diviziuni
teritoriale este mai degrabă rezultatul unei raţionalităţi administrative,
decât economice. Una dintre primele încercări de a le considera pe

amândouă este politica Uniunii Europene de a defini categoriile de
beneficiari ai ajutorului regional potrivit NUTS (Nomenclature des Unités
Territoriales à des fins Statistiques), o definiţie statistică conform căreia
regiuni de diferite mărimi, populaţii şi structuri economice sunt unităţi
comparabile pentru analiză. În anii 1970, Uniunea Europeană a adoptat trei
niveluri regionale (NUTS 1-3) şi două niveluri locale (NUTS 4 şi 5)
corespunzând graniţelor administrative existente. Spre exemplu, în cazul
NUTS 2, care reprezintă nivelul oficial de analiză al disparităţilor regionale
la un nivel intermediar între local şi naţional, diferenţele sunt de la 100.000
la 10.000.000 de locuitori. În mai 2003, sistemul NUTS a fost îmbunătăţit
pentru ultima dată. Regiunile Uniunii Europene sunt acum clasificate în
funcţie de populaţia lor în trei categorii: NUTS 1 – cu populaţia variind
între 3.000.000 şi 7.000.000 de locuitori; NUTS 2 – cu populaţia variind
între 800.000 şi 3.000.000 de locuitori; NUTS 3 – cu populaţia variind
între 150.000 şi 800.000 de locuitori. Fiindcă această clasificare sprijină de
fapt politica regională a Uniunii Europene pentru dezvoltare, este de
semnalat existenţa sa pentru a propune un criteriu clar, şi anume
populaţia, pentru gândirea unui spaţiu relevant de activitate economică
omogenă.
Un pas înainte a fost făcut de OECD, care în 2002 producea o
configuraţie teritorială prin introducerea unei descrieri mult mai detaliate a
funcţionării economiilor locale sau regionale. În concordanţă cu perspectiva
Uniunii Europene, abordarea aduce în atenţie nivelurile sub-naţionale
teritoriale de două categorii, regiuni largi (nivelul teritorial 2) şi regiuni
mici (nivelul teritorial 3). Importanţa acestei abordări este de două ori
semnificativă. În primul rând, ea contribuie la noţiunea de "regiuni
funcţionale", în care conceptul cel mai caracteristic folosit în definirea unei
regiuni funcţionale este acela al pieţelor de muncă. În al doilea rând,
rămâne fidelă reprezentării unui spaţiu "auto-suficient", descris prin faptul
că "numărul de lucrători care trăiesc şi lucrează aici este mai mare decât
numărul de lucrători care migrează către alt centru" sau prin faptul că
"trebuie să atragă un număr de muncitori care este în mod substanţial mai
mare decât numărul de muncitori care părăsesc centrul de muncă pentru a
lucra în afara lui." [23]
Chiar dacă există doar o singură justificare circumstanţială de a le
considera "cele mai adecvate unităţi pentru studiul analitic şi empiric"
fiindcă sunt "relativ stabile", nu trebuie omisă implicaţia practică: aceste

zone "servesc într-un anumit mod ca un model pentru implementarea
politicii regionale." Folosirea lor pe scară largă – majoritatea ţărilor
membre OECD, mai puţin cinci (Japonia, Mexic, Coreea de Sud, Spania şi
Turcia), fie pe o bază oficială, fie semioficială, definesc sau delimitează
regiuni funcţionale în termenii unor pieţe locale de muncă – vorbeşte de la
sine despre rolul jucat de către regiunile omogene de dezvoltare drept
model pentru analizele teritoriale socio-economice. Diferenţele în baza
conceptuală sugerează faptul că poate fi marcată o distincţie între
delimitările faţă de un centru urban dat, de exemplu Canada, Franţa (zonele
urbane), Germania, Portugalia şi Statele Unite (zonele metropolitane), şi
limitele fără referinţă la un centru urban, de exemplu Finlanda, Franţa
(zonele de ocupare), Italia şi din nou Statele Unite (zonele de navetă) [24].
Mai mult decât atât, aşa cum experienţa americană sugerează, în ciuda
tendinţei de a folosi date privind naveta, parţial din cauză că aceste date
sunt mai uşor disponibile şi parţial pentru că forţa de muncă este un factor
critic pentru dezvoltarea industrială, legăturile de afaceri – fluxurile de
bunuri, servicii şi informaţii – pot părea la fel de bine un criteriu valid.
Coincidenţa acestor două tipuri de zone funcţionale pare a rămâne deschisă
unor analize empirice.
În concluzie, perspectiva eclectică joacă un rol esenţial în revelarea
funcţionării interne a unei zone competitive. Multe coordonate ajută la
distingerea felului în care avantajele competitive sunt formate prin
interconexiunile spaţiale dintre activităţile economice, politice şi
administrative, preferinţele sociale sau valorile culturale. Nu mai puţin
adevărat, discuţia lasă două lucruri incerte. Primul este reprezentat de
problema scării geografice, care este menită să rămână o variabilă
necunoscută. Promovarea de sine poate fi o politică ajutătoare care atrage
atenţia către aceste zone. Aşa este cazul, spre exemplu, a zonei Hyogo –
Kobe (www.hyogo-kobe.jp/his) care se manifestă ca aria principală a
Kansai-ului, cel de-al doilea mare bloc economic japonez. În al doilea rând,
o altă întrebare care rămâne deschisă este: ce înseamnă o evoluţie
economică semnificativă? Una dintre trăsăturile principale în
reprezentarea zonei competitive este faptul că determină o dezvoltare prin
sine (auto-susţinută), în care odată ce factorul politic nu mai contează,
rămâne o dilemă ce nu poate fi evitată: Dezvoltare pentru cine? Cine sunt
beneficiarii? Unde sunt ei localizaţi? Spre exemplu, dezvoltarea
contemporană spectaculoasă a Chinei domneşte peste o discrepanţă

hidoasă între teritoriile de-a lungul coastelor care sunt luxoase şi
efervescente şi spaţiul vast din centrul ţării unde majorităţii populaţiei
(800 milioane de locuitori) îi este rezervată o viaţă săracă. Este o realitate
greu de crezut, dar adevărată a realităţii economice, şi anume că avansul
competitiv poate fi legat numai într-un mod slab, dacă nu deloc, de
administrarea politică a populaţiei unei naţiuni.
Cazul zonelor competitive de integrare arată că ar putea fi foarte
simplist să se considere scena mondială ca o scară optimă la care
dezvoltarea poate evolua. O întreagă literatură persistă încă în exerciţii de
modelare, studii de ţară şi analize de regresie pentru a face legătura dintre
liberalizarea comerţului şi avantajele economice pentru prosperitate, deşi o
poziţie mai echilibrată ar spune că "tot cazul a fost exagerat." [25] Privirea
asupra argumentelor teoretice conduce către o viziune eclectică în care
dezvoltarea îşi are originea la o scară geografică, considerând într-un mod
singular influenţele competitive ale tuturor activităţilor şi interacţiunilor
umane. Pentru a fi mai plauzibilă, o definiţie a unei zone competitive
optime va fi bazată pe următoarele presupuneri:
- Cazul avantajului economic care rezultă din expunerea
competitivă: frontierele economice limitează un teritoriu unde companiile
şi instituţiile trec printr-un proces maximizat al dezvoltării competitive. Ele
confruntă competitori de valoare similară, tehnologică şi economică, şi
astfel devin motivate de a inova şi de a depăşi ceea ce ele înţeleg ca o
ameninţare directă, nu depărtată sau de netrecut, faţă de performanţa lor
actuală.
- Cazul de guvernare politică centralizat pe fluxul de informaţii,
asociat cu cunoaşterea şi expertiza regională. Centrele administrative de
guvernare sunt înlocuite de centre funcţionale de decizie, care favorizează o
folosire răspândită a surselor de putere competitivă, lipsită de influenţe
politice sau obstacole birocratice.
- Cazul preferinţelor sociale: probleme importante pentru orice
avantaje de dezvoltare, cum ar fi decalaje de venituri, motivaţia muncii şi
soluţionarea conflictelor sau funcţionarea economiei subterane găsesc o
rezolvare cvasi-identică pe un spaţiu larg de activitate economică.
- Cazul valorilor culturale: gusturile, atitudinile în faţa muncii,
înclinaţiile către consum, toate construiesc drumul către formularea unor
strategii efective de afaceri, care ţintesc o piaţă uşor de identificat. Un nivel
de integrare bazat pe istoria economică şi identitatea culturală întăreşte

premisele unor fluxuri amplificate de informaţii şi cunoaştere.
Produsul final al acestui fel de investigaţie constă în creionarea
trăsăturilor economice ale unei zone guvernate de un mecanism de
dezvoltare bazat pe forţele proprii, cu o similaritate înaltă în raport cu
structurile economice, identităţile culturale, neimplicarea politică şi
preferinţele sociale. În mod normal, ar trebui să reprezinte stagiul de
dinaintea intrării în sau formării unei zone de monedă comună; condiţiile
sale trebuie îndeplinite mai degrabă în acest context. Departe de a cere o
interpretare pur matematică, folosirea termenului de optim înseamnă o
căutare analitică pentru cele mai bune condiţii de dezvoltare competitivă pe
o bază regională, adică o zonă suficient de mare pentru a permite niveluri
eficiente ale producţiei, dar în acelaşi timp potrivit de mică pentru a dovedi
adaptabilitate în absorbirea şocurilor economice. Autoritatea naţională
poate juca un rol ajutător în urgentarea formării unei astfel de zone, chiar
dacă se vede implicată, în cazul unui larg teritoriu naţional, în mai multe
procese de integrare simultane, dar disparate. Această discuţie ar ajuta-o să
se concentreze pe iniţiative semnficative de politică pentru dezvoltarea
competitivă şi de a sta departe de lipsa de substanţă atât a retoricii "lumii
fără graniţe", cât şi a flăcărilor naţionaliste care încă se observă în unele
părţi ale Europei.
NOTE
[1] Broadmann (ed.), 2005

[2] Drabek, 2005
[3] Cojanu, 2005, p. 36
[4] Au fost prezentate în Cojanu, 2005, p. 42-45
[5] Salvatore, 1990, p. 295
[6] Pelkmans, 2003, p. 247; Salvatore, 1990, p. 296; Dyker, 2000.
[7] Drabek, 2005, p. 25
[8] Cum au fost evidenţiate de Cojanu, 2004, p. 15-17
[9] Sala-i-Martin (2002) oferă teste empirice pe 110 ţări într-o perioadă de 30 de
ani începând din 1960.
[10] Drabek, 2005, p. 39
[11] Urmând exemplul lui Alesina şi Barro (2001)
[12] Martin şi Sunley, 1996
[13] Enright, 1993
[14] European Commission, 2002, p. 28-38
[15] Asheim şi Dunford, 1997
[16] Modelul este dezvoltat de Paelinck şi Polese, 1999
[17] UNCTAD, 2004, p. 81
[18] Cum ar fi cel al Institutului de Cercetare Regională, citat de Peschel, 1998.
[19] Peschel, 1998
[20] Enright, 1993
[21] Peschel, 1998
[22] Sparke
[23] OECD, 2002, p. 15
[24] OECD, 2002, p. 11
[25] UNCTAD, 2004, p. 98
CAPITOLUL 3
O SCHIŢĂ A ZONEI OPTIME DE INTEGRARE
Valentin Cojanu
Această secţiune prezintă o expunere faptică a unei arii competitive

optime, la care se face referire ca la un anumit model de zonă definită
spaţial care determină o dezvoltare competitivă pentru industrii sau firme
în asemenea manieră în care beneficiile rezultate din competiţie sunt
maximizate. Acest argument este construit în jurul poziţiei regionale a
României şi ajunge la concluzia că sursa cea mai valoroasă a unor avantaje
competitive superioare rezidă în procesul său de integrare în Europa de Sud
– Est (ESE). Există explicaţii de natură economică pentru gama de industrii
şi pentru afacerile care au devenit principalii vectori de schimbare ai
avantajelor competitive. Acest spaţiu al avantajelor competitive, capabil să
se susţină singur din punct de vedere economic, se bazează pe un set de
cinci observaţii legate de următorele aspecte: strategiile de afaceri sunt mai
uşor de conceput; lanţul valorii este mai bine exploatat; rolul pe care
România îl joacă, acela de piaţă test; existenţa efectelor de antrenare ale
aranjamentelor politice; şi existenţa profiturilor speculative şi a unor rate
de creştere foarte atractive specifice unei pieţe emergente. Concluziile iau în
calcul implicaţiile conceperii, în termeni specifici, acelor politici care apar
ca necesare prin prisma acestei perspective economice şi de afaceri.
Procesul integrării europene a adus speranţa prosperităţii şi
libertăţii politice în ţările mai sărace ale Europei de Est. La câţiva ani de la
începerea negocierilor cu primele ţări candidate, în 1998, aproape nu a
existat zi fără ştiri despre viitoare valuri de integrare care să includă şi ţări
mai îndepărtate precum Ucraina şi Turcia. Totuşi, acest proces, bine
întemeiat pe criterii politice şi economice, acest proces al integrării vestice
are un important efect secundar: obligă analistul la aprecieri
unidirecţionale ale costurilor şi beneficiilor integrării Est-Vest. Cât de mult
vor contribui fondurile structurale de la Uniunea Europeană (UE) la rata de
creştere a unei ţări candidate? Cât de mult va însemna adoptarea normelor
ecologice ale UE în totalul cheltuielilor bugetare? Cât de multă creştere va
genera noua piaţă lărgită? Şi aşa mai departe. Acestea sunt întrebări tipice
la care studiile despre efectele integrării încearcă să răspundă [1].
Există cel puţin un motiv important care explică de ce atenţia
generală este atât de mult concentrată pe impactul apartenenţei la UE. UE a
fost cea care a avut iniţiativa extinderii acordurilor de cooperare cu
partenerii săi est-europeni la începutul anilor 1990 şi mai apoi a structurat
conţinutul negocierilor pe capitole ale aquis-ului comunitar, adică propriile
politici şi reguli de guvernare. Din punct de vedere economic, impactul a
fost considerabil şi în mod special determinat de reorientarea comerţului
către noi debuşee vestice, mai promiţătoare. Între 1989 şi 1992, comerţul
Bulgariei cu fostele ţări estice comuniste (inclusiv URSS) a scăzut cu 65,9%,
al Cehoslovaciei cu 47,2%, al Ungariei cu 40,5%, al Poloniei cu 59,5% şi al
României cu 56,6% [2]. Până la sfârşitul aceluiaşi deceniu, UE a devenit
principalul partener comercial al ţărilor candidate, însumând 65% din
comerţul lor extern [3]. În acest context, a devenit evident faptul că relaţiile
economice cu UE trebuie văzute ca principal impuls de creştere.
Acest material propune o viziune regională amplificată asupra
economiei integrării şi sugerează o perspectivă diferită, geografică, asupra
originii avantajelor unui spaţiu economic lărgit. Deşi nu există niciun motiv
pentru a desconsidera importanţa faptului că impactul prezent al integrării
europene este intensificat de economia UE, o abordare raţională a
problemei spinoase a diferenţelor de dezvoltare dintre est şi vest ar trebui
să schimbe perspectiva şi să ia în considerare viitoarele surse ale
prosperităţii, care s-ar putea sau nu baza preponderent pe acestă relaţie.
După cum sugerează mai multe studii [4], Europa integrată este guvernată
din punct de vedere economic de particularităţi născute din dezvoltarea
unor economii regionale. Felul în care autorii se referă la aria optimă de
creare a valorii economice diferă. Unii gândesc în termenii "noilor reţele ale
Europei reale" [5], care corespund subregiunilor principale ale Europei, şi
anume zona Baltică, Europa Centrală şi de Est şi Balcanii. Alţii vorbesc de
"dezvoltarea locală" [6] a zonelor economice suficient de mici care sunt
mult mai capabile să producă antreprenori şi să reziste dificultăţilor
economice, decât abordarea convenţională a unităţilor administrative sau
teritoriilor naţionale. În ciuda unor interpretări specifice, acest gen de
argumente construieşte o analiză logică, descriind sursele avantajelor
economice pornind de la o bază regională, şi nu pe cadrul standard al
efectelor integrării.
O schiţă a zonei optime de integrare 91
În cele ce urmează, argumentaţia este construită în jurul poziţiei

regionale a României şi concluzionează că sursa cea mai valoroasă de
avantaje competitive superioare se află în procesul său de integrare în
Europa de Sud-Est (ESE). Zona ESE este folosită concomitent cu termenul
de regiune balcanică, şi defineşte ESE–8 ca spaţiul geografic pe care se află
teritoriile naţionale ale Albaniei, Bosniei şi Herţegovinei, Bulgariei,
Croaţiei, Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, Moldovei, României şi
Serbiei şi Muntenegru. Această zonă este definită de Pactul pentru
Stabilitate în Europa de Sud-Est din 1999, una din primele încercări de
abordare multilaterală a problemelor acestei regiuni. Definiţii mai
cuprinzătoare includ în ESE şi ţări precum Cipru, Slovenia, Turcia şi Grecia,
în timp ce altele exclud ţări precum Croaţia, Cipru, Moldova şi Slovenia [7].
Foarte des, ESE-8 este comparată cu ţările din Europa Centrală (EC), şi
anume Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia şi Slovenia (EC-5), adică
restul ţărilor foste comuniste din afara URSS.
Această temă este de fapt sugerată de dovezile economice
copleşitoare care pun în antiteză analizele economice, concentrate exclusiv
pe problema poziţiei competitive a României în legătură doar cu UE, şi
practicile de afaceri, care văd deja în România un centru regional în creştere
al Balcanilor. Reconsiderarea poziţiei României în cadrul ESE, în sensul că
firmele şi industriile româneşti încă nu profită suficient de avantajele lor
competitive, nu pare a fi o idee evidentă. Şeful departamentului de investiţii
al unei bănci importante de abia se entuziasmează de proiectul care vizează
vinderea imaginii României ca unul din cele mai importante centre de
afaceri din zona Balcanică [8]. Opiniile oficialilor subliniază importantele
legături economice pe care România le-a creat cu UE, şi menţionează
ocazional nevoia de a recâştiga poziţiile comerciale de pe pieţe precum
Federaţia Rusă, Asia, Africa şi Orientul Mijlociu [9]. Cu toate acestea,
reprezentanţii unor importante companii, precum preşedintele Procter&
Gamble, susţin că România va deveni centrul regional al Balcanilor [10].
Documentarea pentru acest material reuneşte surse documentare
disparate şi analizează detaliat motivaţiile politice şi economice care susţin
efervescenţa afacerilor în această zonă. Cadrul generat face subiectul
secţiunii următoare printr-o expunere a argumentelor teoretice şi a
cercetărilor empirice care susţin viziunea asupra unor zone de creştere
europene diferite. Partea centrală îşi propune să descopere principalele
procese care ajută la integrarea companiilor româneşti. O atenţie deosebită
este acordată gamei de industrii şi tipurilor de afaceri care apar că factori

principali de schimbare a avantajelor competitive. Modul în care strategiile
regionale de afaceri şi sprijinul politic creează avantaje competitive
constituie argumentaţia pentru o arie optimă de competitivitate. Partea
finală doreşte să evidenţieze implicaţiile politice atât pentru companii, cât şi
pentru autorităţile publice.
Teoria integrării şi problema avantajelor competitive
Discuţiile despre avantajele comerţului liber produc argumente

teoretice care reîntăresc principiul de bază al economiei: specializarea
comercială permite factorilor de producţie să fie alocaţi în conformitate cu
cea mai bună întrebuinţare a lor, în condiţiile constrângerilor existente.
Orice încercare de a reformula aceste observaţii la diferite niveluri de
integrare lasă concluzia neschimbată, deoarece zonele de comerţ liber sunt
văzute ca politici intermediare sau, cu alte cuvinte, ca paşi intermediari
pentru a ajunge la idealul de comerţ mondial liber.
După cum arată studiile existente [11], tărâmul teoriei integrării a
încercat de la început să explice circumstanţele în care ţările care doresc să
se integreze pot aştepta să beneficieze de efectele comerciale care vor
compensa impactul negativ inevitabil, rezultat din menţinerea barierelor în
comerţul cu ţări terţe. Mai multe argumente au fost avansate pentru a
sprijini ideea existenţei unor câştiguri pozitive nete.
În primul rând, efectele statice ale creării de comerţ pot fi
amplificate dacă economii mai competitive, şi nu neapărat mai
complementare, se integrează. Aceasta face să crească şansele de a păstra
cele mai eficiente surse ale producţiei în interiorul zonei de comerţ liber.
Dacă schimburile de bunuri complementare sunt însă predominante, se
presupune că zona respectivă a exclus alţi producători, care au costuri mai
mici.
În al doilea rând, rezultatele integrării într-o piaţă extinsă şi
beneficiile asociate economiilor de scară devin astfel un determinant major
al eficienţei industriale. De la achiziţie la producţie şi distribuţie,
companiile au mai multe oportunităţi tehnice de a servi o bază mai mare de
clienţi.
În al treilea rând, competiţia crescută va duce la dinamizarea
antreprenoriatului şi inovaţiei. Deoarece integrarea reduce costurile
afacerilor, firmele trebuie să se decidă asupra unor noi modalităţi de a-şi

întrece rivalii şi să conceapă strategiile competitive adecvate.
În cele din urmă, un al patrulea motiv este oferit de experienţa UE
care a creat zonele de dezvoltare în termeni statistici, în principal, ca o
funcţie a populaţiei. Această unealtă a politicii regionale serveşte
obiectivelor comunitare de a echilibra condiţiile de creştere între ţări
precum şi în interiorul ţărilor într-o manieră mai echitabilă, prin
intermediul vărsămintelor de fonduri către beneficiari care au nevoie de ele.
Această prezentare succintă a beneficiilor integrării constituie un
fundament teoretic pentru a considera în mod plauzibil că un anumit model
de zonă definită geografic conduce la dezvoltarea competitivă a firmelor şi
industriilor. Experimental, această lucrare se referă la acest model ca la o
zonă optimă de competiţie benefică. Două tipuri de cercetări pot fi aduse în
sprijinul aceastei afirmaţii.
Primul porneşte de la faptul că există o abordare nediferenţiată
asupra condiţiilor de creştere şi a modelelor de explicare a recuperării
decalajelor. În esenţă, atenţia este îndreptată asupra întregii arii de
integrare. Aceste studii [12] se concentrează asupra determinanţilor
creşterii şi evaluează perspectivele economice prin intermediul descoperii
potenţialului economic al diferitelor regiuni. Unul dintre aceste studii [13],
de exemplu, face o asemenea distincţie în ceea ce priveşte ESE şi enumeră
factori precum deschiderea comercială şi faţă de investiţiile străine,
guvernanţa puternică, şi apartenenţa la UE, care sunt importanţi în
încercarea de a explica diferenţele, în ceea ce priveşte dezvoltarea
economică, dintre această regiune şi alte zone ale Europei.
O a doua abordare recunoaşte existenţa unor zone diferite ca
modele de competitivitate. Pentru aceşti autori, modelele structurale ale
economiilor şi modul similar în care ele generează creştere sunt factori
specifici, care contează mai mult decât determinanţii generici ai creşterii. În
această viziune, ţările ESE sunt în mod obişnuit analizate ca un grup din
cauza similarităţilor dintre ele în ceea ce priveşte nivelul dezvoltări sau
chiar sursele avantajelor competitive [14].
Un set de observaţii înrudite provine din răspunsurile la întrebări
referitoare la planurile investitorilor de a-şi localiza fabricile de producţie în
viitorul apropiat. În unele studii despre zona de integrare europeană [15],
deciziile de amplasare sunt determinate de criterii care pot fi sau nu
determinate într-o zonă de integrare mare, cum ar fi mărimea pieţei în
raport cu accesul la cerere în fiecare locaţie, costurile factorilor de

producţie, atractivitatea politicilor locale sau existenţa concentrărilor de
firme şi a industriilor înrudite. Se presupune astfel că afacerile caută
anumite condiţii care sunt definite în mod particular de trasături regionale.
În general, efectele dependenţelor spaţiale sunt aşteptate să apară într-o
varietate de interacţiuni între regiuni, cum ar fi fluxuri comerciale
interregionale, interacţiuni ale pieţei muncii sau influenţe de productivitate.
Pe acest fundal general, analiza următoare îşi propune să caute orice
model de dezvoltare durabilă a strategiilor de creştere şi competitivitate în
zona ESE pentru România. Impulsul observat al desfăşurării planurilor
strategice în această regiune pare să susţină în mod plauzibil argumentele
pentru o abordare diferenţiată asupra integrării regionale şi, ca urmare,
existenţa unor zone optime competitive.
Elemente de dezvoltare competitivă a zonei de integrare

Europa de Sud-Est
ESE se distinge ca o zonă aparte din mai multe motive. Cercetările

pe această temă [16] evidenţiază trei mari argumente. În primul rând, ţările
balcanice împart o moştenire istorică dominată în mod pregnant de
fragmentare politică şi conflicte militare. Ultima serie de astfel de conflicte
a izbucnit odată cu dezintegrarea Iugoslaviei şi încă mai persistă în
Provincia Kosovo. Regiunea este expusă rapid unor astfel de pericole. De
exemplu, impactul conflictului relativ mic din Kosovo poate fi măsurat prin
scăderea creşterii PIB în 1999 cu valori cuprinse între 5% pentru Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei şi cu 0,5% pentru România [17], ceea ce
indică interdependenţele existente în regiune. În al doilea rând,
dezechilibrele macro-economice sunt universale şi, per total, au dus la o
performanţă slabă a ţărilor balcanice de-a lungul perioadei de tranziţie, în
comparaţie cu Europa Centrală sau chiar cu ţările baltice. În ultimul rând,
autorii sunt tentaţi să vorbească despre "valorile balcanice", un tratament
cu totul deosebit care combină instituţii, istorie, şi chiar trăsături culturale,
în încercarea de a explica evoluţiile particulare din zonă.
Aceste motive ar putea fi suficiente pentru a explica gama largă de
acorduri politice şi instituţionale care vizează zona Balcanică şi ce vor fi
detaliate în secţiunile următoare. Acestea, la rândul lor, ar putea explica
proliferarea legăturilor economice în zonă. Cu toate acestea, ele nu se
constituie în explicaţii suficient de convingătoare în ceea ce priveşte
formarea unei zone optime competitive din două motive. Primul ar fi că

aceste similarităţi nu oferă un cadru consistent pentru a înţelege
dezvoltările complexe ale afacerilor în zonă. În al doilea rând, dacă aceste
evoluţii subregionale contribuie într-adevăr la integrarea în UE, sunt ele
însă şi necesare şi suficiente pentru a ajuta la îmbunătăţirea dezvoltărilor
competitive? Această parte analizează integrarea României în ESE şi
încearcă să vadă dacă este într-adevăr cazul unor elemente distincte care
definesc o zonă competitivă.
Statisticile simple şi cercetările disponibile ajută la sublinierea
acestui punct de vedere. Tabelul 3.1 evidenţiază o serie de indicatori
economici de performanţă pentru ţările europene răsăritene. Dacă cineva
este interesat să observe cum au evoluat cele două grupuri de ţări – din ESE
şi EC – România apare într-o poziţie nefavorabilă în comparaţie cu grupul
ţărilor EC.
Indicatorii performanţelor economice pentru ţările

est-europene selectate
Tabelul 3.1
PIB per Producţia Stoc de ISD
Ţară
locuitor a industrială b per capita c
Ţările Europei de Sud – Est (TESE)
Albania* 3,720 28 325.5
Bulgaria 7,807 48 617.2
Bosnia şi Herţegovina 6,029 9 281.7
Croaţia 11,139 57 2.579.7
Macedonia 6,762 47 512.0
România 7,222 46 582.6
Serbia şi Muntenegru 3,970 46 275.0
Ţările Europei Centrale (TEC)
Republica Cehă 16,448 79 4,659.5
Ungaria 14,572 103 4,829.1
Polonia 11,623 119 1,567.3
Slovacia 13,469 79 2,083.3
Slovenia 19,300 76 2,500.0
a. Produsul Intern Brut (PIB) per locuitor în dolari SUA, calculat prin metoda Parităţii
Puterii de Cumpărare, 2003 (World Economic Forum, 2004).
b. Producţia industrială este prezentată ca indice pentru 1998 unde 1989=100 (Gligorov, p.
316).
c. Stocul de Investiţii Străine Directe (ISD) per capita (2003), dolari SUA (OCDE, 2005 şi
World Economic Forum, 2004).
* PIB per locuitor este calculat pentru 2001, Banca Mondială, Indicatorii Dezvoltării
Mondiale, 2002.
Dacă rotim harta, şi ne uităm de data aceasta la modul în care ţările

evoluează în cadrul grupului, apare un tablou economic cu totul diferit:
România se bucură de una din poziţiile cele mai înalte de bunăstare şi are
excedente comerciale cu ţările din regiune (Tabelul 3.2). Informaţii
suplimentare oferite de Raportul asupra Dezvoltării Umane din 2004 [18]
plasează România pe poziţia 69 din 177 de ţări, poziţie destul de apropiată
de celelalte ţări ESE: Bulgaria (locul 56), Macedonia (locul 60), Albania
(locul 65), Bosnia şi Herţegovina (locul 66), dar la distanţă de grupul ţărilor
EC, unde cea mai înaltă poziţie o ocupă Slovenia, locul 27, şi cea mai joasă
Letonia, locul 50. Deloc surprinzător, nivelul de salarizare indică de
asemenea o arie de omogenitate în care, după datele Federaţiei Europene a
Angajatorilor, lucrătorii sunt plătiţi aproape la fel (între 1-2 euro pe oră,
brut) în România, Albania, Ucraina, Bulgaria şi Moldova.
Comerţul extern al României cu ţări est-europene

selectate în 2003 (mii EUR)
Tabelul 3.2
Ţară Exporturi Importuri Balanţă
Ţările Europei de Sud – Est (TESE)

Albania 8,850 - 8,850
Bulgaria 245,521 190,737 54,784
Bosnia şi Herţegovina 8,046 82 7,964
Croaţia 105,101 15,399 89,702
Macedonia 6,013 68 5,945
Serbia şi Muntenegru 123,681 19,690 103,991
Ţările Europei Centrale (TEC)
Republica Cehă 82,453 406,840 -324,387
Ungaria 540,290 752,393 -212,103
Polonia 139,564 469,130 -329,566
Slovacia 36,426 205,661 -169,235
Slovenia 57,329 95,661 -38,332
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Anuarul de comerţ exterior al României 2004,
Bucureşti, 2004.
Tehnici statistice mai elaborate rafinează discuţia, referindu-se la o

gamă mai largă de discrepanţe competitive. De exemplu, un studiu [19]
plasează România printre alte ţări foste comuniste pe o poziţie intermediară
în ceea ce priveşte performanţa competitivă. De asemenea, dezvoltă tema
diferenţelor din cadrul grupului şi găseşte puncte comune între România şi
alte ţări ESE, în principal de natură instituţională (calitatea implementării
legislaţiei, transparenţa procedurală) şi competitivă (infrastructură slab
dezvoltată, reacţie întârziată la inovaţie, pondere mică a industriilor
intensive în tehnologie, acces redus la informaţii despre pieţele externe şi
interne).
În continuare, acest tip de informaţii este completat prin căutarea
surselor avantajelor competitive regionale. Colectarea informaţiilor a
produs informaţiile din Tabelele 3.3, 3.4 şi 3.5, care prezintă o reţea
complexă de interese de afaceri cu origini în România şi care radiază în
toată zona Balcanică, precum şi în zonele vecine. Observaţiile care urmează
se bazează pe informaţiile faptice din tabele, precum şi pe documentele şi
cercetările disponibile, şi sunt structurate pe trei părţi: (1) anvergura
iniţiativelor economice, (2) motivaţiile politice pentru susţinerea unor
asemenea iniţiative şi (3) motivaţiile economice pentru aceste iniţiative.
Anvergura dezvoltării strategiilor de afaceri

Tabloul în continuă schimbare al strategiilor de afaceri în legătură
cu poziţia României în cadrul ESE este mai larg şi mai profund decât
sugerează simpla estimare a liberalizării comerţului regional.
Mai larg, deoarece implică, pe de o parte, o gamă variată de
industrii, chiar dacă măsura în care libera mişcare a bunurilor şi factorilor
de producţie, facilitată de acorduri comerciale şi economice, este
considerabil mai mică în comparaţie cu dezvoltările de pe piaţa UE. Pe de
altă parte, strategiile de afaceri vizează o arie geografică mult mai largă,
care include de obicei Federaţia Rusă, Caucazul, precum şi Orientul
Mijlociu, faţă de care procesul de integrare este încă într-un stadiu
embrionar.
Anvergura strategiilor competitive cuprinde mai multe pieţe, şi nici
un mare domeniu de activitate, de la agricultură la producţie şi servicii, nu
este omis. Gradul de sofisticare operaţională este divers: de la tehnologie
joasă la înaltă, de exemplu echipamentele pentru agricultură şi
telecomunicaţii, bunuri de consum şi software, transporturi pe calea ferată
şi produse farmaceutice; de la industrii intensive în capital sau muncă, la

cele intensive în cunoştinţe, de exemplu mobilă şi management, piese
pentru automobile şi centre de cercetare; de la tradiţional la modern, de
exemplu tâmplăria şi consultanţa legală, automobilele şi finanţele. Este mai
profund în sensul că se referă în mod particular la punerea accentului
strategic pe zona ESE, în principal pe România. Firmele multinaţionale,
mai exact filialele lor în România, precum şi firmele indigene au început să
îşi definească poziţia românească predominant în termenii pieţei regionale
balcanice.
Această tendinţă a fost remarcată prima dată la nivelul principalilor
parteneri instituţionali: Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BERD), cel mai mare investitor din România, are un
departament pentru ESE şi zona Caucaz; UE îşi extinde ajutorul extern
către mai multe regiuni, între care şi Balcanii de Vest; Banca Naţională a
Austriei susţine că are "o abordare strategică a ESE" prin iniţiative precum
cercetarea economică sau forumuri regionale. Constituenta olandeză la FMI
cuprinde, pe lângă România, şi pe Armenia, Bulgaria, Bosnia şi
Herţegovina, Cipru, Georgia, Croaţia, Israel, Moldova, Macedonia şi
Ucraina. Ce interpretări justifică astfel de aranjamente instituţionale?
Şi companiile şi-au restructurat organizarea pentru a putea
reacţiona pozitiv la această nouă provocare strategică. "Zona balcanică a
început să devină din ce în ce mai vizibilă în rapoartele financiare", declară
reprezentantul General Electric pentru Europa [20]. Alpha Bank Group,
cea mai mare bancă privată din Grecia, are drep scop principal al Grupului
pentru anii următori "să devină entitatea financiară numărul unu în ESE".
Pentru această bancă grecească, motivaţiile din spatele planului sunt
simple: compania reacţioneză la expansiunea majoră în Balcani a aproape
tuturor clienţilor săi corporativi, din industrii precum telecomunicaţiile,
construcţiile, bunurile de consum, industria şi serviciile medicale. Treptat,
organigramele diverselor companii au fost modificate pentru a face loc unor
noi divizii balcanice. Exemple în acest sens sunt PricewaterhouseCoopers
(PwC), Metro Cash & Carry, Nortel Networks, General Motors, IKEA, The
Coca-Cola Company, Microsoft, Fujitsu Siemens Computers, Unilever,
Siemens Business Services (SBS).
Sprijinul politic
În mod ironic, ţările ESE împreună cu partenerii lor din EC au
demonstrat o incapacitate endemică în a întări relaţiile dintre ele şi de a
deveni astfel mai vizibile sub aspectul puterii economice şi influenţei
politice. Ca şi cum ar fi fost vorba despre o politică anume, aceste ţări au
avut o abordare unilaterală pe parcursul negocierilor de aderare în ciuda
argumentelor convingătoare, de bun simţ din literatură [21], conform
cărora o coordonare formală a strategiilor de aderare ar fi fost mult mai de
dorit şi mai avantajoasă pentru ţările în cauză. Ţările estice au fost de acord
să creeze o zonă de liber schimb între ele în 1993 numai ca urmare a
"cererilor repetate din partea UE" [22] şi au reuşit doar să menţină acest
proces integrativ într-un stadiu embrionar. Comerţul în cadrul zonei
formate de ţările est-europene a scăzut în realitate la 1% din comerţul
mondial, comparativ cu nivelul maxim de 6% atins în 1960 [23].
Cu toate acestea, instituţiile vestice nu au renunţat la obiectivul lor
de a construi instituţii solide şi de a consolida perfomanţele economice în
această zonă a Europei. În ordine cronologică, Institutul Băncii Mondiale
(IBM) a lansat în 1996 în cadrul Grupului Băncii Mondiale un program
destinat dezvoltării capacităţii locale de a implementa schimbări în ESE. Cei
doi piloni principali ai programului erau conceptele de competitivitate şi o
viziune asupra viitorului care, în mod optimist, oferea un mijloc de a
conecta dezvoltarea economică şi preocupările umane. Lucrând cu zeci de
parteneri, programul a implicat toate segmentele societăţii care au
contribuit la crearea unei noi baze a regiunii, una care să permită "ESE să
depăşescă provocările ei majore şi să îşi pretindă dreptul la pace şi
prosperitate." [24]
Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est a fost lansat în iunie
1999 la iniţiativa UE. Acest acord a fost creat pe baza unei declaraţii politice
de angajament şi pe un acord cadru de cooperare internaţională în scopul
dezvoltarii unei strategii de stabilitate şi creştere în ESE pe termen lung.
Peste 40 de ţări partenere (printre care SUA, Canada şi Japonia) şi
organizaţii internaţionale şi-au concentrat atenţia pe trei domenii diferite:
drepturile omului, restructurarea economică şi problemele de securitate.
Pactul a produs rezultate notabile în termeni economici, dintre care
decizia ESE-8 de a încheia acorduri de liber schimb bilaterale pentru a
promova integrarea economică în zonă este probabil cel mai notabil.
Majoritatea iniţiativelor se adresează dezvoltării sectorului privat prin
intermediul mai multor componente-cheie [25]: Comunitatea Energetică în

Europa de Sud-Est (CEESE), Grupul pentru Dezvoltarea Infrastructurii
(GDI), Grupul de Lucru pentru Comerţ (GLC), Consiliul Consultativ pentru
Afaceri (CCA), Acordul Sud-Est European pentru Reformă, Investiţii,
Integritate şi Creştere (Acordul Compact pentru Investiţii).
Ca rezultat al acestui sprijin politic consistent, acordurile
instituţionale s-au răspândit în întreaga regiune. Comisia Europeană a
propus în 2002 crearea unei pieţe regionale a energiei în ESE. Un
Memorandum în acest sens a fost semnat în acelaşi an de către ţările din
regiune, ESE-8 plus Grecia, Turcia şi Kosovo.
UE s-a aflat din nou în spatele creării Procesului de Cooperare pe
Dunăre (PCD), alături de Banca Mondială, BERD, Banca de Investiţii
Europeană şi ţările Europei de Est. Deşi era iniţial un proiect destinat
conectării UE cu ESE prin intermediul căilor ferate, şoselelor, ferryboat-
urilor şi aeroporturilor, precum şi a porturilor prin intermediul
transporturilor multimodale [26], acum găzduieşte o bază de date de afaceri
on-line (www.danubebusiness.com) prin intermediul căreia sute de
companii, dintre care 198 din România [27], alături de consilii locale,
camere de comerţ şi alte organizaţii pot face cereri şi oferte către alţi
parteneri comerciali din regiune.
Politicile monetare sunt de regulă analizate într-un "Club al
Guvernatorilor", care adună reprezentanţi de vârf din cadrul fiecărei bănci
centrale din ţările de la Marea Neagră, Balcani şi Asia Centrală [28]. Banca
pentru Comerţ şi Dezvoltare la Marea Neagră a fost fondată în 1999 cu
scopul de a sprijini dezvoltarea economică şi cooperarea regională prin
intermediul proiectelor de investiţii, atât pentru sectorul public, cât şi
pentru cel privat [29]. Implicări concrete pot lua forma extinderii liniilor de
credit pentru tranzacţii de comerţ exterior, după cum a fost prezentată
această ofertă de către Banca Transilvania clienţilor săi [30].
Proiecte on-line (de exemplu "Le Courrier des Balkans" pe
www.balkans.eu.org, şi informaţii economice la zi în sistemul Corporate
Wire SEE News pe www.see-news.com), precum şi evenimente obişnuite,
cum ar fi Forumul Economic Europa de Sud-Est (www.seeforum.org)
adaugă forţă iniţiativelor motivate politic ce vizează crearea unei zone
economice cu oportunităţi promiţătoare.
Sprijinirea afacerilor
După cum a fost sugerat, argumentele acestui studiu pătrund
dincolo de ideea că ESE ar fi o regiune în formare, sprijinită puternic de
factori politici. Există factori economici care susţin strategii de afaceri de o
mare amploare industrială şi geografică. Aceste tendinţe economice sunt
cele care pun în evidenţă un spaţiu al avantajelor competitive, stabil şi auto-
suficient din punct de vedere economic, faţa de analizele convenţionale ale
integrării europene. Se desprinde un set de cinci observaţii, prezentate în
ordinea importanţei, după cum urmează:
1. Strategia e mai uşor de conceput

Companiile româneşti consideră ca fiind o abordare mai la
îndemână conceperea şi implementarea unor strategii de afaceri, deoarece
succesul e mai uşor de obţinut şi oportunitaţile de afaceri sunt mai rapid
sesizate. Argumentele economice referitoare la nivelul de venit şi cerere
contează cel mai mult în influenţarea unui astfel de comportament. Mediul
competiţional extern nu este foarte diferit faţă de cel din interiorul ţării;
consumatorii îşi permit să achiziţioneze aproximativ aceleaşi tipuri de
bunuri, în timp ce firmele concurează utilizând avantaje competitive foarte
asemănătoare. La acest nivel, competenţele sunt mai bine valorificate,
deoarece se încearcă obţinerea diferenţierii utilizând orice mică
oportunitate ivită. În contrast, competiţia în confruntare cu o ţară
dezvoltată ar inhiba orice tentativă de inovare de produse sau tehnologii,
mai ales că nici una dintre acestea nu este aşa de uşor de realizat.
Câteva exemple ilustrează cele prezentate. Un parteneriat cu Centrul
pentru Micro-Finanţe dedicat Europei Centrale şi de Est şi Comunităţii
Statelor Independente cu sediul în Polonia, oferă României, în calitate de
organizator al Conferinţei regionale din 2005, rolul central în procesul de
dezvoltare al afacerilor privind operaţiunile micro-financiare din Europa
Centrală şi de Sud-Est, Asia Centrală şi zona Caucazului [31]. În industria
rulmenţilor, un producător din Turcia a achiziţionat fabrica Rulmenţi
Bârlad, o firmă tradiţională românească, ca mai apoi să folosească această
firmă pentru a investi într-o unitate productivă înapoi în ţara sa. Modelul
Dacia-Logan produs de compania franceză Renault în unitatea sa de
producţie de la Piteşti, a primit titlul de "Maşina Anului 2005" în Serbia şi
Muntenegru [32]. Trebuie adăugat faptul că, deoarece în competiţie au
intrat şi mărci cunoscute (Toyota Prius, Ford Focus şi Opel Astra),

rezultatul este greu de imaginat că s-ar fi produs pe orice piaţă dezvoltată.
Un studiu mai elaborat a fost efectuat pentru piaţa de tehnologia
informaţiei (IT) ca rezultat al consultărilor cu firmele naţionale şi
internaţionale prezente pe piaţa românească. Viziunea lor strategică afirmă:
"România trebuie să aspire să devină un Internet-Hub pentru regiunea
Mării Negre. Industria de IT din România va deveni principalul furnizor
regional de servicii bazate pe Internet, software specializat şi prestări de
servicii până în 2010, bazându-se pe avantajele competitive naţionale." [33]
Chiar dacă această misiune devine uneori confuză prin stabilirea unor
priorităţi precum "crearea unei reţele de promovare a imaginii industriei de
software din România în SUA şi UE prin crearea unui brand" [34] fără alte
precizări, este totuşi de remarcat capacitatea de a anticipa evoluţii care la
mijlocul anilor '90 urmau să promoveze managerii români din industria IT
ca lideri regionali.
2. Lanţul de valori este mai profitabil de exploatat

Activitatea economică a firmelor localizate în România şi active în
zona Balcanică nu are nimic de a face cu lamentările din comentariile legate
de lipsa mărcilor indigene, a lanţurilor de distribuţie sau a segmentelor de
piaţă sofisticate, care sunt de obicei concluziile oricărei analize legate de
exporturile României către UE. Atât activităţile primare, cât şi cele
secundare sunt bine reprezentate în moduri care exploatează resursele
inovative şi avantajele competitive la un nivel înalt.
Fie că este vorba de filiale ale unor firme multinaţionale (de
exemplu Unilever, Procter&Gamble, Coca-Cola, Nortel) sau despre firme
româneşti (Rompetrol, Terapia, Mobexpert), fiecare parte sau verigă a
lanţului de valoare specific companiei sau industriei este bine valorificată:
resursele umane, dezvoltarea de produse, cercetare, achiziţii, planificare,
logistică, transport, producţie, marketing şi servicii post-vânzare. Este de
remarcat că, aceste condiţii conduc la abilităţi care pot fi utilizate pe baze
regionale, cum ar fi abilităţi manageriale, coordonarea de reţele sau
dezvoltarea de produse.
Determinanţii avantajelor competitive sunt de natură să amplifice
această cauzalitate. Tocmai prin natura competiţiei, firmele au fost obligate
să intre în competiţia internaţională începând pe baze regionale. Acesta este
cazul industriei de sprijin precum transportul aerian, infrastructura,
serviciile juridice sau comerţul cu energie. Formularea strategiei este

consolidată de politicile ce se doresc a fi utilizate, de exemplu, pentru
construirea unei mărci pentru o companie (OMV-Petrom) sau pentru un
produs (ex: Terapia). Rompetrol şi OMV-Petrom sunt exemple de firme
care caută să-şi valorifice avantajele în zona Balcanică: Moldova, Bulgaria şi
Albania, respectiv, Bulgaria, Serbia şi Ungaria sunt ţările în afară de
România în care cele două companii s-au extins, chiar dacă, în România,
cele două companii nu se privesc una pe cealaltă ca fiind competitori
direcţi, în ciuda faptului că activează în aceeaşi industrie [35]. Condiţiile
cererii sunt mai bine valorificate prin activităţi de genul campaniilor
regionale de marketing, promovării exporturilor sau vânzării de bilete
online. Politicile de dezvoltare a factorilor de producţie găsesc mari
oportunităţi de extindere prin implicarea masivă a fondurilor de capital
speculativ (de risc), prin stabilirea de centre de cercetare sau prin avansarea
în carieră, acestea fiind posibile datorită nevoilor regionale existente. Nu în
ultimul rând, guvernele şi acordurile multilaterale pot ajuta la crearea unui
mediu de afaceri mai sănătos şi funcţional care să fie concentrat pe
resursele şi necesităţile politice ale regiunii balcanice.
3. România joacă rolul unei pieţe de încercare

Într-o anumită fază a prezenţei lor pe această piaţă, companiile au
început să beneficieze de economii, să-şi optimizeze structura
organizaţională şi să utilizeze experienţa câştigată pe piaţa românească în
formularea strategiilor pentru piaţa balcanică. Astfel s-a întamplat în cazul
companiei Coca Cola Hellenic Bottling Company, cu sediul principal la
Atena, care avea operaţiunile structurate în două regiuni separate:
Regiunea Mării Negre cu România, Bulgaria şi Moldova şi Regiunea
Adriatică şi Balcanică cu Serbia şi Muntenegru, Croaţia, Bosnia şi
Herţegovina. Poziţia geografică favorabilă, vânzările impresionante şi
managementul de încredere sunt doar câţiva dintre factorii care au făcut ca
România să fie o alegere evidentă în termeni de strategii eficiente de piaţă
pentru întreaga regiune. Într-un alt caz, raportările care arată că 72% din
profiturile companiei Unilever South Central Europe (USCE) provin din
România şi că filiala românească angajează 80% din forţa de muncă pe care
o utilizează [36], constituie motivul pentru care şi-a constituit baza pentru
operaţiunile sale regionale în România. Motivaţii similare au fundamentat
decizii prin care şi alte companii (Microsoft, Metro Cash&Carry, Wrigley,
Avon, Oracle sau Dell) şi-au stabilit sediul pentru coordonarea activităţilor
regionale în România sau în alte ţări din zonă (de exemplu Bulgaria pentru
Ubisoft; Ucraina pentru Coca Cola Ucraina şi Bunge Ucraina; Ucraina şi
Belarus pentru Ozone), utilizând echipe de manageri romani.
În afară de expertiza managerială, companiile străine consideră
România ca fiind atractivă datorită oportunităţilor de a construi facilităţi de
producţie şi logistică, prin intermediul cărora pot pătrunde în zone
îndepărtate sau cu grad mare de risc, ca Rusia, Ucraina, zona Orientului
Mijlociu şi a Caucazului. De regulă, s-a observat trecerea unei perioade de
3-5 ani între momentul intrării pe piaţa românească şi cel al efectuării
investiţiilor în vederea pătrunderii pe pieţe străine.
În acelaşi timp, companii locale ca Mobexpert, Flamingo
Computers, Leonardo sau Terapia şi-au transferat capacitaţile de expertiză
în distribuţie sau marketing achiziţionate în România, către ţările vecine
din Balcani. Altele, de exemplu Vel Pitar, Rulmenţi Bârlad sau Grupul
Feroviar Român plănuiesc să facă acest lucru în vederea stabilirii unor
capacităţi de producţie. Aceste din urmă dezvoltări sunt în mod deosebit
importante, deoarece anunţă ieşiri de fluxuri de investiţii în viitorul
apropiat. În domenii de afaceri "soft" cum ar fi exporturile sau vânzările
locale nu este neobişnuit să observăm planuri de afaceri care vizează şi
pieţele dezvoltate. Cel mai evident exemplu este cota predominantă şi în
creştere a exporturilor către UE în totalul exporturilor româneşti. Totuşi,
această relaţie comercială nu este însoţită de planuri de investiţii;
dimpotrivă, fluxul mic de investiţii româneşti către străinatate, a devenit în
ultimul timp mai puţin semnificativ, având în vedere tendinţa de a renunţa
la afacerile în străinătate sau de a pastra o rată de creştere mult mai scazută
faţa de celelalte ţări CE [37]. Având în vedere aceste condiţii, zona Balcanică
reprezintă într-adevăr un standard diferit în ceea ce priveşte utilizarea
avantajului facilităţilor productive locale prin investiţii străine directe.
4. Efecte de antrenare ale acordurilor politice

Implicarea regională în ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale
a condus la o mai mare încredere în crearea unor planuri de afaceri
integrative pentru zona Balcanică şi a contribuit în mod efectiv la sprijinirea
unor proiecte economice sau de infrastructură de anvergură, şi chiar la
consolidarea companiilor existente prin investiţii de portofoliu. Acest
sprijin politic nu este de neglijat, el putând fi observat prin prisma

multiplelor iniţiative de afaceri pe care le-a impulsionat.
Ceea ce este remarcabil, este faptul că acest nucleu de iniţiative
antreprenoriale a pus în mişcare procese auto-întreţinute de creare de
afaceri în zonă. Din cauza mărimii economice relativ mici, aceste procese ar
putea fi puse în umbră într-o viziune de ansamblu. O privire asupra
expansiunii afacerilor locale este necesară. Într-un astfel de caz, statisticile
arată că există două ţări balcanice care au interese semnificative de
investiţii în România, respectiv Turcia şi Grecia, plasate doar pe locurile 9 şi
11 (în clasamentul ţărilor care au investiţii în ţara noastră), cele două
deţinând circa 7% din stocul de investiţii directe în România [38]. Imaginea
se schimbă complet dacă se ia în considerare, de exemplu, estimarea
secţiunii comerciale a Ambasadei Greciei în România, care ar plasa de fapt
aceasta ţară pe locul 3, dacă se iau în considerare investiţiile greceşti
provenite din afara teritoriului ţării (off-shore) [39]. Mai mult, uneori părţi
mici adăugate pot duce la obţinerea unei poziţii puternice pe piaţă. Se poate
observa faptul că Grecia a achiziţionat un procent de 10.4% din activele
bancare prin participaţiunile sale diverse în şase bănci româneşti, fiind
depăşită numai de Austria, iar estimările pentru Bulgaria sunt de ordinul a
25% din piaţă prin intermediul a şase bănci. [40]
În spatele deciziilor politice, se conturează modele de afaceri de
succes, caracteristice pieţelor mature. Un exemplu este proiectul unei pieţe
regionale pentru schimb de energie, în cadrul căreia operatorul naţional din
Bucureşti, OPCOM (Operatorul Pieţei de Energie Electrică) aspiră să
devină un jucător regional. Planul a fost sprijinit printr-o tranzacţie
adiacentă, prin care compania suedeză OMX, care administrează bursa de
energie electrică scandinavă (Scandinavian Power Exchange NordPool),
urmează să furnizeze un sistem integrat de tranzacţionare pentru OPCOM
[41]. O iniţiativă concurentă paralelă, venită din partea Sloveniei, este de
natură tocmai să evidenţieze interesul antrepenorial pentru această zonă.
Un alt exemplu, se referă la modul în care, din motive de securitate, a fost
creată o piaţă pentru transportul petrolului dinspre Marea Neagră spre
piaţa vest-europeană; rezultatul a fost că partenerii de afaceri regionali au
fost ajutaţi să se adune în jurul construcţiei conductei de petrol din
Constanţa (Romania) spre Trieste (Italia), care trece prin Serbia şi
Muntenegru şi Croaţia [42].
5. Câştigurile speculative şi ratele de creştere atractive ale unei pieţe

emergente
România este cea mai mare economie dintre ţările ESE-8, luând în
considerare populaţia şi PIB-ul. Caracteristicile sale de piaţă emergentă,
cum sunt pieţele de capital imperfecte, informaţia asimetrică, presiunea
inflaţionistă şi economia duală, o fac atractivă pentru investitorii străini în
căutare de randamente ridicate ale capitalului. Privatizările succesive şi
crearea Bursei de Valori Bucureşti au adus o creştere relativ mare a
fluxurilor de intrare de capital. România este cea mai mare ţară receptoare
de investiţii străine directe dintre ţările ESE-8, primind aproximativ 36%
din totalul de 36 miliarde dolari investiţi în regiune începând cu 1989 şi
40% din investiţiile alocate de BERD pentru această zonă [43].
Banii din străinătate pătrund în ţară şi prin "vehicule financiare
speciale", care sunt instrumente special create pentru a ocoli controalele
capitalului şi a exploata ratele înalte ale dobânzii sau capacitatea redusă a
capitalului românesc de a fi tranzacţionat la bursă. De regulă, atunci când
se întâmplă, pieţele valutare sunt afectate la nivelul regiunii prin intrări sau
ieşiri de capital. Dar chiar şi în cazul tranzacţiilor obişnuite, mediul de
afaceri excelează prin atractivitate. Pentru 2005, preluarea celei mai mari
bănci române (BCR) de către Erste Bank (Austria) a fost numită "cea mai
mare privatizare din Europa de Sud-Est" de către forumul de promovare a
investiţiilor condus de OCDE.
Chiar dacă din punct de vedere financiar aceste evoluţii produc
uneori disfuncţionalităţi şi cauzează dificultăţi în previzionarea pieţei, au şi
efectul pozitiv de acumulare de expertiză financiară şi chiar de active
financiare ce pot fi utilizate. O nouă industrie a capitalului speculativ
(venture capital) cunoaşte o creştere explozivă. Următoarea fază a
dezvoltării a luat forma apariţiei planurilor de expansiune în regiune.
România a ocupat locul central pentru o listă impresionantă de fonduri cu
activităţi coordonate în ESE.
Concluzii şi implicaţii
Acest capitol nu oferă o expunere teoretică a existenţei unei zone

competitive optime, adică a unei zone în care beneficiile în urma
competiţiei sunt maximizate, dar încearcă să investigheze dacă se poate
considera să existe în mod plauzibil. Urmărind evoluţia integrării României
în Europa de Sud-Est, o ţară care joacă un rol important în regiune din

multe puncte de vedere, sunt evidenţiate aspecte care susţin această
presupunere.
În analizele convenţionale, economiştii obişnuiesc să considere
economia globală sau orice spaţiu economic care tinde să atingă aceste
dimensiuni geografice, aşa cum este cazul uniunilor vamale, baza de
referinţă cu ajutorul căreia se pot măsura costurile şi beneficiile alocării
resurselor. Această imagine contrastează cu viziunea economică a efectelor
pozitive însemnate ale competiţiei intense, la care se recurge de obicei
pentru exemplificarea efectelor liberalizării comerţului. Competiţia
internaţională oferă oportunitatea de a concura atât pe baze
complementare, cât şi competitive, fiecare având implicaţii diferite pe
termen lung. Cu cât ultimul aspect menţionat este folosit mai intens, cu atât
mai mari sunt şansele ca economia să se restructureze mai rapid şi să-şi
valorifice avantajele competitive. Dacă acceptăm faptul că protecţionismul
nu este o soluţie economică viabilă, atunci calea competitivităţii de pe picior
de egalitate este cel mai rezonabil mod de a păstra şi valorifica avantajele
competiţiei libere.
Integrarea economică a României în ESE reprezintă o temă potrivită
pentru această discuţie teoretică. Integrarea în diferite structuri europene
este cu siguranţă un proces în desfăşurare, dar unul care are evoluţii
previzibile. În ceea ce priveşte România, ea se afla într-o poziţie extrem de
avantajoasă, care îi permite utilizarea resurselor sale pentru coordonarea şi
crearea reţelelor de afaceri în Europa de Sud-Est. Mecanismele de întărire
şi procesele auto-susţinute fac de fapt ca acest mediu de afaceri să ascută şi
să amplifice avantajele competitive ale industriilor, în contrast puternic cu
evoluţiile de pe orice altă piaţă geografică.
Dacă există motive pentru a atribui efecte competitive optime unei
zone geografice suficient de mici în raport cu coordonatele globale, o
implicaţie evidentă este că sunt necesare politici deliberate de a stabili
termeni specifici pentru desfăşurarea afacerilor. Există deja un model în
marea gamă a iniţiativelor de afaceri privind zona productivă şi valoarea
adaugată în industrie. Ceea ce face România un caz deosebit este faptul că
este în mod special potrivită pentru a beneficia de economii de scară în
expertiza managerială şi operaţiuni de afaceri. Aceste experienţe sugerează
două seturi posibile de politici, pentru sectorul privat şi respectiv public,
descrise pe scurt în cele ce urmează.
Implicaţii în domeniul afacerilor

Urmând exemplul multinaţionalelor şi instituţiilor, clasificările
organizaţionale ar trebui să includă şi unităţi balcanice, măcar în scopul de
a aduna inteligenţă competitivă. O segmentare geografică a pieţei este
oricum un aspect inerent al oricărei strategii de afaceri, dar această
concentrare a atenţiei este oarecum neobişnuită deoarece obligă analiştii să
ia în considerare în mod distinct atât oportunităţile de afaceri, cât şi
sprijinirea dezvoltării infrastructurii afacerilor.
Alegerea investiţiilor străine ar trebui să devină o problemă urgentă
pentru companiile cu o structură financiară solidă. Evoluţiile politice
favorabile şi similarităţile în dezvoltare contribuie fiecare la scăderea
costurilor totale de desfăşurare a unei afaceri în regiune.
Analizele de comparare strategică ar trebui să se concentreze mai
mult asupra determinanţilor costurilor, factorilor care determină valoarea-
adaugată şi intenţiilor strategice ale companiilor balcanice. Adevărata
oportunitate de a atinge nivelul avansului competitiv constă în posibilitatea
competitorilor balcanici de a încerca să facă faţă unor constrângeri mai
mult sau mai puţin similare şi de a accepta standarde similare în consum,
sau de a arăta un nivel similar de cunoştinţe în domeniul afacerilor. Aceşti
factori sunt de natură să ofere un avantaj mult mai mare prin comparaţie cu
firmele din ţări dezvoltate.
Implicaţii în domeniul public

Politicile de investire şi de promovare a exporturilor dedicate zonei
Balcanice ar putea avea ca rezultat beneficii substanţiale în termeni de
bugete de marketing şi nivel de înţelegere a avantajelor competitive. Aceste
politici pot fi construite în mod obişnuit în două perspective: privind zona
ca o ţintă promoţională sau ca o regiune industrială de interes pentru ţările
mai dezvoltate. Daca prima reprezintă o componentă necesară, dar absentă
a intereselor afacerilor româneşti deja prezente în zonă, cea din urmă este
mai sofisticată deoarece constituie o ofensivă la adresa companiilor rivale.
S-ar putea să mai treacă ceva timp până când vor fi recunoscute beneficiile
costurilor mai scăzute ale promovării produselor regionale în loc de cele
naţionale. Însă, această cale merită a fi urmată, mai ales când companii din
ţări dezvoltate (de exemplu companiile de vin din SUA şi Australia) pot
pune în comun resurse cu scopul de a obţine un standard competitiv mai
bun.
Autorităţile naţionale ar trebui să fie preocupate de dezvoltarea

instituţională şi sprijinirea poziţiilor de brokeri în grupările de industrii
regionale. Companiile s-ar putea să nu aibă nici capacitatea şi nici resursele
de a contribui la platforme instituţionale create pentru dezvoltarea
afacerilor. După cum sugerează lista cazurilor discutate, există o
disproporţie între iniţiativele de afaceri şi aranjamentele instituţionale în
regiune. Chiar dacă primele oferă perspectiva unui început încurajator, ar
trebui să existe o mai mare implicare a administraţiei publice, mai degrabă
sub forma iniţiativelor, decât în a urmări cursul proceselor existente.
Această lucrare nu intenţionează să formeze o listă completă a

implicaţiilor, nici nu-şi propune să ofere o hartă completă a iniţiativelor
regionale. Mai mult, în mod evident există sectoare (de exemplu
aeronautica, construcţia de nave maritime) pentru care abordarea propusă
aici ar putea fi inadecvată, având în vedere că acestea îşi construiesc
capacităţile competitive în cadrul unei pieţe internaţionale mult mai
extinse. Însă dacă există o lecţie importantă ce ar trebui desprinsă din
expunerile prezentate în acest material, aceea se referă la evoluţia zonei
Balcanice într-un spaţiu economic adecvat perspectivelor de dezvoltare
competitivă. Aceasta reprezintă o nişă strategică de care companiile mari
occidentale au profitat deja. La începutul anilor '90, la capătul a cincizeci de
ani de economie comunistă, niciun studiu de management sau analiză
economică nu ar fi prezis că un manager român, o locaţie din România sau
o expertiză de producţie românească ar putea fi esenţială pentru planurile
de afaceri ale unor firme multinaţionale. Există într-adevăr o implicaţie
majoră de care orice industrie ar trebui să fie conştientă: această zonă
regională deţine ingredientele necesare pentru a avansa către surse
sofisticate de avantaje competitive.
Anexa
România şi Europa de Sud-Est ca platforme regionale

exclusive pentru companiile străine
Tabelul 3.3
Segment Operaţiuni de Pieţe deservite
Companie de importanţă (actuale şi
piaţă regională proiectate)
General Motors Locomotive Technologie şi Europa, Africa de
Electromotive, Producţie (Craiova) Nord, Orientul
SUA Marketing (Proiect) Apropiat
(Craiova)
Procter & Gamble Bunuri de Procter & Gamble Statele Fostei
Balkans consum România Iugoslavii,
Producţie şi Vânzări Moldova, Ucraina,
(Timişoara) Rusia, Bulgaria
Centru de
distribuţie Zona Balcanică
(Timişoara)
Danone, Franţa Bunuri de Centru de producţie Serbia, Croaţia
consum regional şi vânzări
Unilever South Bunuri de Centru regional Europa de Sud-Est
Central Europe consum (decizie, distribuţie) Polonia, Ungaria,
(USCE) (Bucureşti) Germania, Serbia,
Vânzări (Ploieşti) Bulgaria
Honeywell, SUA Componente Soluţii de Europa de Sud-Est
auto automatizări,
software industrial
(Centru de
Inginerie,
Bucureşti)
GlaxoSmithKline, Farmaceutice Vânzări Comunitatea
UK (Europharm Statelor
Braşov) Independente
Resurse Umane Europa de Sud-Est
Pirelli, Italia Anvelope Producţie şi Rusia, Ucraina,
logistică (Slatina) Bulgaria
Avon Cosmetics Cosmetice Distribuţie Bulgaria, Moldova,
(Bucureşti) Macedonia
Elite Cafea Vânzări (Elite Croaţia, Bulgaria,
International, România, Serbia, Balcanii
Israel Bucureşti)
Computer Software Suport tehnic (DNA Bulgaria
Associates, SUA Software,
Bucureşti)

Balkan, Grecia Aluminiu Logistică, Bulgaria, Serbia,
Distribuţie (Balkan Rusia şi Ucraina
Ro Trade &
Construction)
Kastamonu Prelucrarea Vânzări (Prolemn, Grecia, Turcia,
Entegre, lemnului Reghin) Bulgaria, Rusia
Turcia
Porta KMI, Uşi Vânzări (Porta, Bulgaria, Ungaria,
Polonia Arad) Fosta Iugoslavie,
Republica Cehă,
Rusia, Ucraina
Renault Group, Automobile Vânzări şi producţie Bosnia, Ungaria,
Franţa (Dacia Renault, Macedonia,
Piteşti) Republica Cehă,
Centru de Serbia şi
proiectare şi Muntenegru,
dezvoltare (Renault Slovacia, Slovenia,
Technologie Polonia, Turcia,
Romania Titu- Siria, Liban.
Găeşti)
Lockheed Martin, Software Sisteme de Bulgaria, Membri
SUA Tehnologia NATO din Europa
Informaţiei de Est
(Romsys,
Bucureşti)
BOCM Pauls, Furaje Vânzări Bulgaria, Serbia
Marea Britanie (Reprezentantul în
România)
SIP d.d. Echipamente Vânzări (Mecanica Bulgaria, Ucraina
Sempeter, agricole Ceahlău)
Slovenia
Saint-Gobain, Sticlărie Centru regional de Bulgaria, Serbia,
Franţa producţie şi Vânzări Grecia şi Polonia
(Saint-Gobain
Glass Romania
Calăraşi)
Tenaris, Elveţia Fier şi produse Vânzări (Silcotub Polonia, Slovacia,
din oţel Zalău) Republica Cehă
Wonderware, Software pentru Servicii pentru Turcia, Grecia,
SUA automatizări afaceri (Birou de Balcanii
representanţă)
The Coca-Cola Băuturi Marketing (Coca- Bulgaria, Moldova,
Company, SUA răcoritoare Cola România) Serbia şi
Muntenegru,
Croaţia, Bosnia şi
Herţegovina

The Coca-Cola Băuturi Producţie şi Moldova, Letonia,
Hellenic Bottling răcoritoare distribuţie (Coca- Lituania, Estonia,
Company, Grecia Cola HBC Belarus
România)
IBM, SUA Software Soluţii pentru Bulgaria, Croaţia,
afaceri, marketing Polonia, Ungaria,
(Siveco, Bucureşti) Ucraina, Moldova
Medicover, Servicii Centru regional Polonia, Moldova,
Suedia medicale pentru servicii Bulgaria
medicale (Synevo
România)
IKEA, Suedia Mobilă Producţie, achiziţii România, Turcia,
şi comerţ (Ikea Bulgaria
Trading und
Design)
Club Air, Italia Transporturi Trafic aerian de România,
pasageri Moldova, Albania,
Ucraina
Parisot Group, Mobilă Vânzări (Mobilenia Rusia, Moldova,
Franţa România) Ucraina, Bulgaria,
Ungaria, Fosta
Iugoslavie
Cosmote, Grecia Telefonie Cosmote Romania, Albania, Bulgaria,
mobilă Bucureşti Macedonia
Nortel Networks, Echipament de Centru de Cercetare Israel, Polonia,
Canada telecomunicaţii (Bucureşti) Europa de Sud Est
Distribuţie Bulgaria
(Tornado Systems,
Bucureşti)
Wrigley, SUA Gumă de Centru regional Zona Balcanică,
mestecat (Balkan East Liban
Wrigley, Bucureşti)
Dell, SUA Calculatoare Management (Dell România, Bulgaria,
personale EMEA) Serbia şi
Muntenegru,
Macedonia
Alcatel Lucent, Tehnologia Centru de Bulgaria, Grecia,
Franţa informaţiilor dezvoltare (Alcatel Cipru, Albania,
Romania, Macedonia, Serbia
Timişoara) şi Muntenegru,
Bosnia şi
Herţegovina,
Croaţia, Slovenia

Hamé, Cehia Alimente Centru regional de Bulgaria, Moldova,
producţie şi export Ungaria, Serbia şi
(Hamé Romania Muntenegru
Caracal)
Maspex, Polonia Băuturi Vânzări (La Festa Bulgaria, Moldova,
răcoritoare România) Croaţia, Ungaria,
Republica Cehă,
Slovacia
Kombassan Rulmenţi Producţie Turcia
Holding, Turcia (Rulmenţi Bârlad)
Visa Finanţe Management (Visa România, Bulgaria
International, International
SUA CEMEA, Bucureşti)
McDonald’s, SUA Fast food Management România,
(McDonald’s Moldova, Bulgaria,
România, Serbia,
Bucureşti) Muntenegru,
Macedonia,
Slovenia, Georgia,
Azerbaidjan
Microsoft, SUA Software Management – România, Slovenia,
centru Croaţia, Bulgaria,
administrativ şi Serbia şi
suport tehnic Muntenegru,
(Microsoft South Macedonia,
East Europe Albania, Bosnia şi
Bucureşti) Herţegovina,
Moldova, Kosovo
Intracom, Grecia Telecomunicaţii Producţie, România, Bulgaria,
Intrarom Bucureşti Ucraina
Atlas Telecom Telecomunicaţii Management (Atlas Europa de Est,
Network, SUA Telecom Network Zona Balcanică
Oradea)
Mercer Human Resurse umane Servicii de Bulgaria, Serbia,
Resource consultanţă Croaţia
Consulting, SUA (ConsulTeam
Romania)
Energy Consult, Energie Consultanţă Bulgaria, Serbia,
Elveţia (Energy Holding, Ungaria, Republica
Bucureşti) Cehă, Grecia
Romanian Capital Investiţii de capital, România, Bulgaria
Capital Advisors speculativ 50 mil. Euro (2004) Zona Balcanică
(RCA)

Global Finance, Capital Global Finance România, Bulgaria,
Grecia speculativ Romanian Grecia
Romanian and
Bulgaria Growth
Fund (RBGF) (20 Zona Balcanică
mil. Euro)
Black Sea Fund
(1998) (100 mil.
Euro)
Global Growth
Fund (2003)
South Eastern
Europe Fund
(2006)
Equest Balkan Capital Achiziţii centre Zona Balcanică
Properties, Marea speculativ comerciale de tip
Britanie mall
East Capital Capital East Capital Bering Zona Balcanică
Holding, Suedia speculativ Balkan Fund
Charlemagne Capital European România, Bulgaria,
Capital, Marea speculativ Convergency Turcia
Britanie Property Company
Balkan Accession Capital Balkan Accession România, Bulgaria
Management speculativ Fund (20 mil. Euro Zona Balcanică
Company, SUA 2005)
GED Capital Capital Capital Privat şi Europa de Sud Est
Development, speculativ Fond de Capital
Spania Speculativ – GED
Eastern Fund II
(80-100 mil. Euro)
South Eastern Capital Piaţa energetică; Albania, Bosnia
Energy Capital, speculativ Public Power Herţegovina,
Grecia şi SUA Corporation Bulgaria, Croaţia,
(Grecia) şi Macedonia,
ContourGlobal Muntenegru,
(SUA) România, Serbia şi
Kosovo
SigmaBleyzer, Capital SigmaBleyzer Fund Zona Balcanică,
SUA speculativ II (SBF IV) (200 Ucraina
mil. Euro)
Viator & Vektor, Logistică, Birou de Europa de Sud-Est
Slovenia transport reprezentanţă
internaţional
Sursa: Ziarul Financiar, diverse numere, 2003-2006; Capital, diverse numere, 2004-2006.
Este de menţionat că rubrica pieţe deservite se referă exclusiv la aria georgrafică din
domeniul de activitate a firmelor menţionate.
Europa de Sud-Est ca platformă regională pentru companiile româneşti
Tabelul 3.4
Compania Segment de Operaţiui Pieţe deservite
piaţă de importată (actuale şi în fază
regională de proiect)
Mobexpert Mobilă Vânzări locale Sofia, Belgrad,
Chişinău, Kiev
Aquila Group Distribuţie Servicii logistice Moldova, Serbia,
produse de larg Bulgaria
consum
La Fantana Apă/răcire Vânzări locale şi Serbia
exporturi
Flamingo IT, vânzare cu Vânzări locale Bulgaria, Serbia,
International amănuntul Muntenegru
Scala Business Sisteme Vânzări locale Bulgaria, Federaţia
Solutions manageriale Rusă
Republica Cehă,
Slovacia, Croaţia
WizRom Software Vânzări locale Chişinău (Moldova),
Software Sofia (Bulgaria),
Istanbul (Turcia)
Vel Pitar Panificaţie Producţie locală Ucraina, Moldova,
Serbia, Bulgaria
(proiecte)
Petrom Petrol Distribuţie locală Bulgaria, Serbia,
Ungaria
Rompetrol Petrol Distribuţie locală Albania, Kosovo,
& depozitare Macedonia şi
Muntenegru
(Rompetrol Albania),
Bulgaria, Moldova,
Georgia, Franţa
Petrom Petrol şi gaz Distribuţie locală Bulgaria, Serbia,
OMV Branding Zona Balcanică
(proiecte)
Europa de Sud-Est
Compania Segment de Operaţiui Pieţe deservite

piaţă de importată (actuale şi în fază
regională de proiect)
Atlantic Tours Turism Vâzare de bilete Internet
(imigrare) on-line (visitbalkans.com):
Bulgaria, Grecia,
Turcia, Serbia,
Albania
Mondostar Imbrăcăminte Vânzări de marcă Slovenia, Polonia,
Sibiu Bulgaria, Turcia,
Rusia
Leonardo Vânzare cu Distribuţie locală Ungaria, Bulgaria,
amănuntul Moldova, Ucraina,
Turcia
Totalsoft Software Achiziţii externe Serbia
RTC Vânzare de carte Distribuţie locală Moldova
şi papetărie
CFR Marfă Transport Furnizor de Bulgaria, Ungaria
feroviar servicii
Grupul Feroviar Transport Furnizor de Bulgaria (Bulgarian
Roman feroviar servicii Railways Company,
BRC)
Media Pro Producţia de Vânzări Cipru, Bulgaria,
Pictures, MPP filme Croaţia şi Slovenia
Terapia Cluj Farmaceutică Vânzări locale şi Moldova, Ucraina,
marketing Rusia, Polonia
Transelectrica Energie Commodity Zona Balcanică
(OPCOM) (proiect, 2007- exchange
2008)
Surse: Ziarul Financiar, diverse numere, 2003-2006; Capital, diverse numere, 2004-2006.
Proiecte selectate pentru dezvoltarea instituţională în Europa de Sud-Est
Tabelul 3.5
Organizaţie(i) promotoare Proiecte dezvoltate Industria Piaţa*
SECO, Elveţia Programul regional pentru promovarea Servicii de export România, Bulgaria,
UNCTAD, WTO exporturilor** Sud-Estul Europei
Camerele de Comerţ Naţionale ale Albaniei, Bulgariei, Greciei, Asociaţia Camerelor de Comerţ Balcanice(ABC) Servicii antreprenoriale Zona Balcanică
FYR a Macedoniei, României, Turciei şi Serbia- (1994)
Muntenegrului.
Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Bucureştiului Forumul Internaţional de Investiţii pentru Târguri şi expoziţii Europa de Sud-Est
(CCIRB) Europa Centrală şi de Sud-Est Conferinţa
antreprenorială a Regiunii Danubiane
Corporaţia Financiară Internaţională (Grupul Băncii Sprijinirea dezvoltării infrastructurii în zona Infrastructură Zona Balcanică
Mondiale) Balcanică
Uniunea Europeană Comunitatea Balcanică pentru Asistenţă în Asistenţă externă Zona de vest Balcanică (Albania,
Reconstrucţie, Dereglementare şi Stabilizare Bosnia şi Herţegovina, Croatia,
(CARDS) Serbia şi Muntenegru,
FRY Macedonia)
RomTelecom, România Balkan Fibre Optic Ring (BFOR) Telecomunicţii Zona Balcanică
Neterra, Bulgaria Reţele din Asia (Turcia, Grecia,
Bulgaria) catre Europa
(Germania)
Austria, Bulgaria, OECD Forumul Economic al Europei de Sud-Est Parteneriate Public- Europa de Sud-Est
Privat
ViaExpo, Bulgaria Mâncare & Băuturi răcoritoare în Zona Târguri şi expoziţii Bulgaria
Balcanică
Ambalare în Zona Balcanică
România (Nestor&Nestor Diculescu Kingston Petersen) Grupul Juridic al Europei de Sud-Est, South Consultanţă (juridică) Europa de Sud-Est
Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Serbia-Muntenegru and East Europe Legal Group, www.seelegal.org
Albania
Albania, Macedonia, Serbia & Muntenegru, Cipru and Grecia. eGovernance Administraţie publică Europa de Sud-Est
Albania, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Serbia & Muntenegru, Linii aeriene regionale Transport aerian Zona Balcanică
Slovenia, România, Turcia "Convenţia Open-Sky în Zona Balcanică"
* În definirea pieţei a fost acordată prioritate comunicatelor originale de presă
Surse: Ziarul Financiar, diverse numere, 2003-2006; Capital, diverse numere, 2004-2006.; ** <www.profitRomânia.ro/internalnews> Martie 2004.
Note
[1] O privire detaliată asupra acestui gen de lucrări este oferită de V. Cojanu, The
Integration Game, pp. 36-45. Vezi de asemenea bibliografia aferentă.
[2] Dangerfield
[3] Allen
[4] Gacs şi Wyzan; Martin şi Sunley; Cojanu, Regional Policy
[5] Gacs şi Wyzan
[6] Sunley şi Martin; OCDE, Entrepreneurship
[7] "Balkan"
[8] Informaţia se bazează pe un interviu personal, luat pe 30 aprilie 2004
[9] Economic Panorama, Quarterly Review of the CCIRB, 3, 2004, 4
[10] "România poate fi centrul investiţilor în Balcani", Ziarul Financiar,
29.10.2004
[11] De exemplu, V. Cojanu, The Integration Game…, 36-44
[12] Discutate în V. Cojanu, Regional Policy
[13] Traistaru şi von Hagen
[14] De exemplu, Sachs et al., Patterns and Determinants
[15] De exemplu, Henriot; Tondl şi Vucsik
[16] De exemplu, Gligorov
[17] Gligorov, p. 276
[18] UNDP
[19] Sachs et al., Benchmarking Competitiveness
[20] "General Electric: cumpărăm mai mult decât vindem", Ziarul Financiar
06.05.2004
[21] De exemplu, Curzon-Price et al., 18, Gacs and Wyzan
[22] von Hagen, Jürgen
[23] Gacs şi Wyzan
[24] Petkoski, p. 3
[25] Special Co-ordinator for the Stability Pact for South Eastern Europe
[26] Economic Panorama, Quarterly Review 3, 2004, 16
[27] " Danube Region Business Database", 31 March 2005,
http://www.danubebusiness.com/index1.php
[28] "Guvernatorii băncilor centrale din regiune s-au întâlnit la Timişoara", Ziarul
Financiar 18.10.2004
[29] Membrii Băncii sunt: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia,
Grecia, Moldova, România, Rusia, Turcia şi Ucraina.
[30] "Banca Transilvania are 5 mil. Euro pentru comerţul exterior" Ziarul
Financiar 16.09.2004
[31] "Coaliţia pentru microfinanţare în România"
[32] "Logan merge bine în Serbia şi Muntenegru", Ziarul Financiar 09.03.2005
[33] International Trade Center, 1992: p. 82

[34] Ibidem, p. 87
[35] "Jocurile de putere din triunghiul Petrom-OMV-Rompetrol", Ziarul Financiar
16.08.2004. Este de adăugat că Rompetrol a intrat şi pe piaţa Franţei prin achiziţia
unui lanţ de benzinării. Oricum, acest eveniment, cel puţin în această fază a
competiţiei, pare mai mult secundar.
[36] "Unilever recuperează după stagnarea de acum doi ani", Ziarul Financiar
08.02.2005
[37] OECD, Investment Policy 89
[38] OECD, Investment Policy 23
[39] "Grecii preferă România", Business Magazin, 15-21 decembrie 2004, 66-7
[40] "Grecii preferă România", Business Magazin, 15-21 decembrie 2004, 66-7;
"Băncile din Grecia îşi extind activitatea în Europa de Sud-Est", Ziarul Financiar,
5.10.2006
[41] "Bursa de energie a început să prindă viaţă", Ziarul financiar, 06.01.2005
[42] "România va acoperi 1,9 mld. Euro din costul oleoductului Constanţa-Trieste",
Ziarul financiar, 23.02.2005
[43] OECD, Investment Policy 18; "EBRD – funding worth 500m euros in 2005",
Ziarul Financiar, 24.05.2006
CAPITOLUL 4
STATISTICA SCHIMBURILOR
Valentin Cojanu, Irina Râmniceanu
Teoria integrării regionale are ca premise de bază un set cuprinzător

de condiţii economice, axat în principal pe circumstanţele schimbului, atât
înainte, cât şi după formarea unei uniuni vamale, care indică efectele nete
pe care grupul integrator este pe cale să le impună asupra comerţului
internaţional. Totuşi, există un element lipsă în această abordare clasică:
termenii în care diferite regiuni sau ţări din arealul integrator absorb aceste
efecte rămân nedeterminaţi. Este plauzibilă supoziţia că o examinare
dezagregată a efectelor integrării ar scoate la iveală un peisaj regional
neuniform de creştere competitivă, dependent de factori variaţi cum ar fi
nivelul de dezvoltare, stereotipurile culturale, atitudinea politică sau
conexiunile de infrastructură. Acesta este motivul pentru care o analiză
atentă a procesului de integrare ar trebui să aibă în vedere ipoteza unei zone
competitive optime, înţeleasă provizoriu ca un anumit tipar de areale
determinate spaţial, care pot conduce la o dezvoltare competitivă a
industriilor şi firmelor în aşa fel încât beneficiile rezultate din competiţie să
fie maximizate.
Acest material are ca scop să ofere dovezi primare în legătură cu
acest tip de reprezentare mai adecvată a integrării economice regionale. În
consecinţă, întrebările investigative sunt limitate la un studiu bazat pe o
analiză statistică simplă, dar cuprinzătoare a poziţiei competitive curente pe
care România o deţine faţă de 32 de ţări europene. Gama de indicatori
comerciali şi competitivi folosiţi în analiză, cum sunt indicatori comerciali
de bază (structura importului şi exportului, balanţa de plăţi), indicele
similarităţii importurilor (ISI), şi indicii comerţului intraindustrie (ICI),
permite să tragem câteva concluzii care susţin ideea că Europa de Sud-Est
(ESE) este un mediu mult mai promiţător şi competitiv pentru industriile
din România. Raţionamentul se bazează în mare parte pe similarităţile
tiparelor economice şi comerciale din această regiune, o condiţie economică
de bază pentru un avans competitiv în viitor.
Statistica schimburilor 121
Partenerii comerciali ai României sunt trataţi atât individual, cât şi

în trei grupări regionale majore (UE-15, vechile state membre ale UE; NSM-
10, noile state membre ale UE, din primul val al extinderii către est; şi ESE-
7, şapte state din Sud-Estul Europei [1]). Studiul este cuprinzător nu numai
în termenii acoperirii statale, dar şi în termenii gamei de produse, deoarece
include cvasitotalitatea mărfurilor care sunt comercializate la un singur
nivel al agregarii (Sistem Armonizat, SA/Secţiuni SA). Investigaţia este
limitată la datele colectate pentru 2003, un an de referinţă deoarece a
precedat ultima expansiune a UE, cea către primal val de state est-
europene, NSM-10. În particular, comparaţiile cu România sunt cu atât mai
folositoare deoarece estimările asupra competitivităţii externe a NSM-10
sunt lipsite de orice influenţă de durată din partea apartenenţei la UE.
Caracteristici economice ale integrării statelor europene
Cercetarea axată pe evoluţiile integrării regionale în Europa

urmăreşte în general două direcţii de interes: una generală (o perspectivă
panoramică) care completează o viziune mai detaliată, analitică a
funcţionării economice. Prima abordare se preocupă să cuprindă căi
specifice ale dezvoltării economice şi sociale, pe când cea din urmă aduce în
prim plan particularităţi ale structurilor economice, aşa cum sunt ele
evidenţiate în principal de schimburi comerciale reciproce.
Informaţiile oferite de prima linie de cercetare sunt importante în
special pentru conturarea mediului economic şi de afaceri regional pe
fundalul evoluţiilor din UE. Observatorul are o imagine comparativă per se
şi, de obicei, o ierarhie de performeri şi subperformeri din întreaga regiune
integratoare. Printre evoluţii complexe şi uneori complicate, normale
într-un spaţiu economic caracterizat de variaţii ale PIB/locuitor de la
40.000€ până la sub 4.000€, sunt totuşi trei puncte de interes separate. Ele
se referă la condiţiile de creştere economică, perspectiva convergenţei
economice şi circumstanţele politice ale evoluţiilor economice.
În primul rând, regiunile europene atrag mare parte din atenţie din
cauza condiţiilor eterogene ale creşterii economice. Ceea ce scoate în
evidenţă cel mai mult regiunea ESE constă în fundamentul fragil al
dezvoltării. Unele studii [2] enumeră o mare varietate de factori, cum ar fi
deficite semnificative ale contului curent, lipsa de disciplină financiară,
subdezvoltarea sistemelor de servicii publice, niveluri joase de calitate ale
infrastructurii, grad mare de dependenţă faţă de pieţele UE pentru

exporturi, care toate subminează angajamentele dovedite faţă de
stabilizarea macroeconomică. Deşi se aşteaptă ca dezvoltarea economică să
se bazeze pe o trecere a factorilor din agricultură către industrie, corelaţia
dintre ponderea sectorului industrial şi PIB-ul pe locuitor este negativă.
Justificarea la îndemână ţine de impactul structurilor industriale demodate
în multe ţări din regiune, ceea ce poate însemna că dezvoltarea industrială
devine astfel un factor cheie pentru creşterea economică.
Datele privind comerţul şi investiţiile străine directe (ISD) ajută la
conturarea unei imagini mai largi. Astfel, ţările sud-estice sunt extrem de
dependente de pieţele UE pentru exporturi, fapt care ar putea să împiedice
dezvoltarea lor socotind creşterea economică lentă a UE, dar şi pentru
importuri, de vreme ce comerţul intraregional nu este dezvoltat în mod
special. În ceea ce priveşte structura comerţului, regiunea se conformează
în general parametrilor prezişi de modelul Heckscher-Ohlin, cu produse
intensive în muncă ocupând partea cea mai mare de exporturi pentru toate
ţările, cu excepţia Sloveniei, şi cu importuri dominate de mărfuri capital
intensive. Avantajele comparative se suprapun în general şi sunt vizibile în
special pentru produsele de piele, îmbrăcăminte şi produse prelucrate de
bază. Corelarea pozitivă a creşterii exporturilor cu ISD sugerează că
"exportatorii străini sunt în special atraşi de oportunităţile de producţie de
mărfuri de export în Europa de Sud-Est." [3 ]
În al doilea rând, având în vedere presupunerea că procesul de
integrare europeană este un determinant semnificativ al convergenţei,
cercetătorii au analizat modul în care diferite state şi regiuni reuşesc să
depăşească barierele de dezvoltare. Dovezile adunate prezintă rezultate
neconcludente în ceea ce priveşte efectele benefice ale integrării asupra
convergenţei. Un studiu [4] care a examinat statele UE-15 în perioada 1960-
2001 şi evoluţiile după 1990 a şapte state candidate, afirma că procesul de
convergenţă nu este nici automatic, nici continuu; reformele structurale,
precum dezvoltarea infrastructurii şi îmbunătăţirea sistemului educaţional
[5], au fost, de asemenea, importante în a susţine dezvoltări economice
pozitive.
O astfel de analiză presupune că dacă experienţa EU-15 este un bun
indicator pentru ceea ce se asteaptă în noile state membre, atunci
investigaţia va fi la fel de relevantă la situaţia după 1990 a dezvoltării ţărilor
candidate la aderare. Rezultatele arată că, în UE-15, convergenţa (adică
evoluţia dispersiei venitului real pe cap de locuitor) a avut loc în două

intervale de timp (1960-1973 şi 1986-2001) despărţite de o perioadă
interimară de stagnare. Expansiunea comercială în special pare a fi un
indicator bun al procesului de apropriere economică, cu asemănări
importante în evoluţia celor doi indicatori observaţi. Ţările candidate de
asemenea converg spre media UE-15 a PIB-ului pe locuitor între 1993-2001,
Republica Cehă fiind singura ţară care a prezentat un anumit grad de
divergenţă. Constatările sunt susţinute de rezultatele pentru convergenţa
(relaţia negativă între nivelul iniţial al PIB-ului pe locuitor şi ritmul de
creştere economică). Calculele arată aproprieri considerabile în rândul
statelor membre ale UE, în special când Luxembourg şi Irlanda sunt excluse
din analiză datorită particularităţilor.
În orice caz, integrarea europeană pare să rămână un determinant
semnificativ al convergenţei, după cum arată experienţa UE-15. În general,
ţările UE-15 au demonstrat progrese în termeni relativi după ce au devenit
membri comparativ cu situaţia dinainte şi este pauzibil că aşa vor sta
lucrurile şi pentru noii membri. Comerţul, ca factor stimulator
convergenţei, poate să joace un rol major. Sporirea intensităţii comerciale
între statele candidate şi UE anunţă o tendinţă pozitivă în această privinţă.
Deşi investiţiile directe au avut un efect important asupra economiilor şi
comerţului exterior al ţărilor candidate, cuantificarea influenţei acestora
asupra creşterii PIB-ului şi convergenţei este încă o problemă discutabilă.
Ce pare să rămână necontroversat este corelaţia dintre convergenţă
şi creşterea intensităţii comerciale, deşi nu se poate spune cu siguranţă care
este cauzalitatea corectă. O provocare diferită este modul în care nivelul
real al disparităţilor de dezvoltare afectează creşterea viitoare. O examinare
[6] a viitoarei expansiuni a Uniunii Monetare Europene (UME) oferă o
privire mai îndeaproape asupra convergenţei ciclice şi structurale dintre
cele zece membre UME şi cele opt ţări europene candidate. Folosind date
din 1990-2003, această analiză arată că atât similarităţile structurilor
economice, cât şi intensitatea comercială bilaterală sunt asociate pozitiv şi
semnificativ cu corelari de ciclurilor de afaceri. Estimările arată că există
diferenţe structurale şi ciclice semnificative între ţările care aderă la UE şi
membrii UME, Polonia, Slovenia şi Ungaria afişând cele mai strânse
corelări ale ciclurilor de afaceri cu UME. În termenii similarităţii structurii
economice, calculată după indexul de specializare dezvoltat de Krugman,
ţările UME au structuri economice asemănătoare, în timp ce structurile
ţărilor est-europene sunt mult mai diferite atât în comparaţie cu ele însele,
cât şi în comparaţie cu UE. Totuşi, un grup de ţări CE (Ungaria, Slovenia,
Estonia şi Slovacia) au cea mai apropiată structură economică faţă de UME.
Valorile indicilor au atins cel mai înalt nivel între membrii UME, în timp ce
cele mai scazute valori corespund fluxurilor dintre ţările candidate şi
membrii UME. De asemenea, intensitatea comerţului bilateral este scăzută
pentru ţările care au aderat, cu excepţia Republicii Cehe şi Slovaciei.
Potrivit ipotezelor care demonstrează câştigurile nete ale formării unei
uniuni monetare, aceste date conduc la sugestia că o extensie imediată a
zonei monetare unice ar putea avea efectele asimetrice.
În al treilea rând, influenţele politice sunt percepute, de regulă, ca
un factor distinct care discriminează în raport cu modul în care un stat sau
o regiune îşi poate atribui beneficiile integrării. Literatura bazată pe
economia instituţională consideră că există o corelare pozitivă între diverşi
indicatori ai calităţii instituţionale şi dezvoltarea economică, în raport, de
exemplu, de nivelul PIB-ului pe locuitor. Studii comparative [7] disting
performanţele regionale după un set larg de indicatori, cum ar fi stabilitatea
politică, guvernanţa efectivă, o calitate superioară a reglementărilor şi
indicatori ai calităţii instituţionale. După aceste criterii, în regiunea ESE se
poate distinge un grup de trei ţări (Cipru, Grecia şi Slovenia) care se
diferenţiează de restul regiunii prin o relativă stabilitate politică,
guvernanţă eficace şi reglementări de bună calitate. Pe aceste considerente,
îmbunătăţirile calităţii sectorului public ar trebui să fie un element al
strategiei de dezvoltare pentru Europa de Sud-Est. Cele mai multe dintre
ţările din regiune sunt marcate de niveluri coborâte ale calităţii
infrastructurii împiedicând dezvoltarea economică, ceea ce sugerează că va
fi nevoie de o investiţie semnificativă în sectorul public în viitorii ani.
O a doua linie de cercetare adânceşte aceste tipare structurale de
creştere. Principala atenţie este acordată amplitudinii şi determinanţilor
comerţului dintre UE şi ţările est-europene. Dovezi clare conduc la o
legătură puternică între similarităţile condiţiilor economice şi condiţiile
favorabile pentru avansul competitiv.
Gradul de convergenţă a fost asimilat [8] cu indexul comerţului
intraindustrial orizontal (CII-O) (schimbul de bunuri diferenţiate de
calitate comparabilă) şi poate fi explicat în proporţie de 85% de factori
specifici ţării mai degrabă decât de factori specifici industriei. Având în
vedere aşteptările teoretice care indică o dezvoltare a CII între ţări cu
niveluri asemănătoare de dezvoltare, acest tip de constatări devin

interesante deoarece se concentrează şi pe comerţul între regiuni inegale
din punct de vedere al dezvoltării, chiar dacă ţările foste comuniste prezintă
un nivel înalt de industrializare şi stocuri semnificative de capital uman.
Luând în considerare diferenţierea pe verticală şi orizontală a
comerţul intraindustrial, teoria sugerează că pe măsură ce ţările sunt mai
asemănătoare în privinţa înzestrării cu factori, partea CII-O va fi mai mare.
Într-adevăr, constatările converg cu acest punct de vedere, în condiţiile în
care partea comerţului intraindustrial vertical (CII-V) se ridică până la 80-
90% din totalul CII cu UE. Totuşi, există diferenţe în ceea ce priveşte
cauzele care determină acest din urmă tip de CII. În linii mari, CII-V se
explică prin modelul tradiţional al înzestrării cu factori, şi anume ţările
abundente în capital tind să exporte abundent mărfuri de calitate
superioară şi ţările abundente în forţă de muncă tind să exporte mărfuri de
o calitate redusă. În general, se consideră că factorii specifici unei ţări
(dotări cu factori, nivelul venitului, distanţa) explică CII-V mai bine decât
factorii specifici unei industrii (structura pieţei, volumul producţiei,
deosebirile dintre produse).
Folosind experienţa ţărilor est-europene, indicele CII este calculat
folosind metoda Grubel-Llyod la un nivel de dezagregare pe şase cifre şi
este exprimat nu ca valoare absolută, ci ca un procentaj din volumul brut al
comerţului. Distincţia între CII vertical şi orizontal se bazează pe Valoarea
Relativă Unitară (VRU) măsurată ca un raport între valoarea unitară de
export şi valorea unitară de import. Folosind ipoteza că diferenţa între
preţurile relative reflectă diferenţe în calitate, CII este vertical dacă raportul
cade în afara unui anumit interval ( , unde de obicei este egal cu 0.15),
În timp ce CII orizontal apare in situaţia inversă. Astfel, toate TCE prezintă
cotă relativ importante ale CII, cu Republica Cehă în frunte cu 42.5%
(1995), iar România cu mult în urmă, cu numai 18%, clar dominat de CII-V.
În mod empiric, determinanţii ambelor tipuri de CII sunt separaţi în
baza unui model de regresie cu privire la ambele tipuri de variabile,
specifice de ţară şi specifice de industrie: (1) intensitatea energetică este
folosită ca o aproximare pentru intensitatea forţei de muncă; (2) cota
celor mai mari patru firme în privinţa vânzărilor indică influenţa structurii
pieţei; (3) investiţiile străine directe (ISD); (4) nivelul minim eficient de
producţie este măsurat ca un raport al valorii adăugate brute pe angajat în
cele mai mari patru firme din industrie; (5) diferenţierea produselor ca
variabilă înseamnă numărul produselor definite la opt cifre în fiecare

categorie definită la nivel de trei cifre al nomenclatorului combinat.
Rezultatele acestui mod de abordare marchează o linie de separare
cu literatura tradiţională deoarece dovedesc că variabilele specifice de ţară
nu sunt un determinant foarte important al CII. Contrar aşteptărilor, CII-V,
partea cea mai importantă din CII dintre UE şi TEC, poate fi explicată până
la 85% de factorii specifici industriei. În schimb, doar 15% din CII-O poate
să fie pusă în legătură cu factorii specifici industriei.
Un alt detaliu apărut în literatura recentă [9] şi care contrazice sau
cel puţin nu întăreşte opiniile convenţionale arată că liberalizarea
comerţului măreşte diferenţele de productivitate dintre ţări atunci când
dotarea statelor cu factori de producţie, precum şi distribuţia venitului
gospodăriilor diferă semnificativ şi creşte convergenţa productivităţii în caz
contrar.
Deşi productivitatea per se nu este inclusă în modelele testate, nici
ca o variabilă independentă, nici ca o variabilă dependentă, o varietate de
deducţii oportune poate fi facută prin concentrarea asupra relaţiilor de
comerţ. Legătura fundamentală între comerţ şi productivitate este după
cum urmează: având în vedere ipoteza că înzestrările diferite cu factori tind
spre productivităţi diferite în comparaţiile dintre ţări, adică un raport mare
între capital-muncă se asociază cu o înaltă productivitate a muncii,
liberalizarea comerţului măreşte distanţa de productivitate când înzestrările
ţărilor diferă semnificativ şi susţine convergenţa de productivitate în cazul
opus. Ţinând cont de constatările menţionate anterior cu privire la
conexiunea dintre CII-V şi factorii specifici industriei, noile implicaţii leagă
totuşi acest tip de comerţ cu nivelul de înzestrare, cu repercusiuni asupra
dinamicii productivităţii. În această logică, dacă ţările sunt asemănătoare în
înzestrarea cu factori, liberalizarea comerţului conduce la CII-O urmat de
convergenţa productivităţii şi veniturilor. Însă, dacă ţările sunt semnificativ
diferite în privinţa înzestrărilor cu factori, precum şi în distribuţia
veniturilor la nivelul gospodăriilor, liberalizarea comerţului poate să
adâncească diferenţele de productivitate prin CII-V, deoarece producţia de
bunuri de joasă calitate tinde să se mute spre ţările mai sărace, în timp ce
mărfurile de calitate superioară se aglomerează în ţările mai bogate. La
aceasta se adaugă şi influenţa ISD, care par a avea o influenţă pozitivă mai
puternică asupra CII-V şi într-o măsură mai mică asupra CII-O şi, aşa cum
a fost sugerat, fără să determine în mod necesar o trecere calitativă de la

primul către al doilea tip de CII.
Metoda folosită în acest caz este similară: se estimează nivelurile de
CII între cele două regiuni analizate prin indicele Grubel-Llyod şi procedura
standard de descompunere a CII pe verticală şi orizontală, iar rezultatele se
confirmă: CII este preponderent vertical şi pentru fluxurile UE-TCE şi
pentru cele intra-UE . Ce apare însă nou este descompunerea CII-V în
funcţie de diferenţierile calitative. Interpretarea generală este că, pentru
perechi de ţări, VRU>1.15 este asociată cu o calitate înaltă a CII-V în ţara
exportatoare, în timp ce VRU<0.85 reflectă o calitate înaltă pentru ţara
importatoare. Totuşi, o VRU>1.15 poate să reflecte ori un dezavantaj de cost
pentru ţara exportatoare ori un avantaj de calitate. Pentru a diferenţia între
cele două, VRU este pusă în legătură cu soldurile comerciale pentru ţările
individuale. Astfel, când o ţară primeşte un preţ superior pentru exporturi
faţă de importurile unei industrii în timp ce totuşi înregistrează un deficit
comercial, atunci probabil are un dezavantaj de cost. Dacă raportul de preţ
export-import este favorabil şi este însoţit de surplusuri comerciale, atunci
aceea ţară beneficiază de avantaje de calitate. Ceea ce rezultă întăreşte
într-un mod mai subtil concluziile generale: UE deţinea un avantaj calitativ
în majoritatea industriilor în 1993, iar acest avantaj a sporit în 2000. Cel
mai probabil, influenţele măriri decalajelor sunt rezumate de acţiunea a trei
factori: (1) diferenţele de venit pe locuitor între UE şi TEC, (2) diferenţele
de volum al cererii între cel două grupe de ţări şi (3) inegalităţile diferite în
distribuirea venitului între gospodării, cu inegalităţi superioare în TEC faţă
de UE.
În sfârşit, alte detalii apar din explorarea implicaţiilor unei
"diviziuni a lanţului de valoare" globale [10] şi găsesc disparităţi importante
între ţările TCE în ceea ce priveşte participarea lor la noua diviziune a
muncii bazată pe fragmentarea producţiei. Progresul tehnologic şi
liberalizarea comerţului şi investiţiilor conduc la divizarea globală a
centrelor de formare a valorii şi la o diviziune mai bună a muncii, care la
rândul lor rezultă în "integrarea comerţului şi dezintegrarea producţiei în
economia globală". În consecinţă, există diferenţe între economii de prim-
rang ale TCE (cuprinzând Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia,
Slovacia şi Slovenia), care beneficiază de niveluri înalte de integrare, şi ţări
de nivel inferior (Bulgaria, Letonia, Lituania şi Romania), care nu fac parte
sau o fac doar într-o măsură mai mică din diviziunea muncii la nivel
intraprodus.
Deosebirea esenţială este între părţi, componente şi produse finale
cuprinse într-o industrie, a căror măsurare statistică poate da indicaţii cu
privire la gradul de participare al ţărilor la aranjamentelor de fragmentare a
producţiei la nivel global sau regional. Deoarece din considerente de
limitări de date această evoluţie poate fi surprinsă doar la nivelul câtorva
sectoare, estimările se referă numai la patru sectoare: echipamente de
birou, echipamente de telecomunicaţie, vehicole motorizate şi mobilă.
O primă indicaţie a potenţialului de fragmentare a producţiei vine
de la structurile comerciale ale TCE. Se poate observa un grad înalt de
corespondenţă între exporturi şi importuri în funcţie de ierarhizarea
articolelor tranzacţionate. Deşi în descreştere, continuă să existe o
discrepanţă între exporturile joase şi importurile mari cu părţi. S-ar putea
explica printr-un nivel relativ scăzut de dezvoltare, dar şi prin stabilirea
operaţiilor de asamblare în TCE, astfel încât exportatorii să evite efectele
negative ale unor rate înalte ale protecţiei efective.
Indicele intensităţii comerciale dezvăluie valori superioare ale
comerţului cu UE faţă de restul lumii, indicând o concentrare a comerţului
cu părţi în regiunea UE-TCE. În plus, corelarea structurilor de comerţ din
cele două regiuni sugerează un proces de apropriere economică la nivelul
zonei de integrare.
Indicele avantajului comparativ distinct (ACD) faţă de relaţiile
dintre TCE şi UE este folosit în acest caz prin calcularea unui indice similar
cu cel al lui Balassa şi pentru importuri. Ţările care au un indice de import
mai mare ca media, deţin un avantaj comparativ în ansamblarea operaţiilor.
Însă acest lucru nu mai este valabil în cazul în care părţie importate sunt
folosite la producerea de bunuri finale vândute consumatorului intern. Din
acest motiv, calculul dublu al ACD (pentru exporturi şi importuri) este o
indicaţie mai puternică privind implicarea ţărilor în fragmentarea
producţiei. Aceste analize duc la constatări interesante. Deşi nicio ţară nu
deţinea ACD în asamblare în 1989, situaţia s-a schimbat dramatic în timpul
perioadei de tranziţiei: patru ţări au dobândit această calitate în 1993
(Republica Cehă, Ungaria, Slovacia şi Slovenia), în timp ce alte două le-au
urmat în 1997 (Polonia şi Estonia). De asemenea, pentru câteva TCE, indicii
ACD afişează modele asemănătoare cu ţările de comparaţie (Malaiezia şi
Mexicul, de exemplu), sugerând că ţările europene ar putea să urmărească

cu succes strategii economice de restructurare asemănătoare.
Dublul calcul al indicelul ACD identifică, aşa cum a fost menţionat,
două grupe de ţări, care mai mult sau mai puţin corespund unui nivel
omogen de dezvoltare industrială. Astfel, se pot identifica cazurile
următoare:
Ungaria, care a înregistrat cea mai puternică dezvoltare indicând o
integrare foarte rapidă în reţelele producţiei de automobile din UE
şi care beneficiază de rolul decisiv al ISD în construirea capacităţilor
de producţie şi conexiunea lor la canalele internaţionale de
distribuţie;
Estonia şi Ungaria au realizat progrese în dezvoltarea capacităţilor
de producţie în reţeaua echipamentelor de birou, cu Ungaria
dezvăluind avantaj comparativ în asamblare şi fabricare, în timp ce
Estonia numai în cel al fabricării;
Estonia şi Ungaria se evidenţiază şi în ceea ce priveşte integrarea în
reţeaua de telecomunicaţii şi audio-vizual, în timp ce celelalte TCE,
cu excepţia Bulgariei, României şi Sloveniei, au trecut de asemenea
printr-un progres important;
În ceea ce priveşte sectorul de mobilă, constatarea interesantă este
aceea că toate TCE, cu excepţia României, au ACD dublu pentru cel
putin "o categorie sau mai multe categorii de produse finale".
Deşi există câteva studii, precum cele de mai sus, concentrate pe
creşterea şi convergenţa determinanţilor la nivel de ţară, se văd foarte puţin
rezultatele creşterii la nivelul regional în TCE. Din acest motiv, observaţii
interesante rezultă dintr-o anchetă [11] ce acoperă 36 regiuni ale Republicii
Cehe, Slovaciei, Ungariei, Poloniei şi Sloveniie în perioada 1995-2000.
Perioada analizelor coincide cu începutul procesului de aderare a acestor
ţări la UE. Cauzele creşterii regionale pot fi atribuite unei varietăţi de
factori, cum ar fi acumularea de capital şi ISD, participarea forţei de
muncă, realizările învăţământului de nivel secundar şi superior, difuzarea
inovaţiei şi tehnologiei ca forţe ale progresului tehnologic. În afara de
aceştia, impactul regional este pus în evidenţă prin asemenea factori
geografici precum amplasarea în aproprierea UE, rolul zonelor din jurul
capitalei sau dependenţele spaţiale dintre regiuni.
Analizele econometrice arată că ISD mai degrabă decât acumulările
de capital ca atare au fost principalul determinant al creşterii regionale în
cele 36 regiuni. Probabil firesc, zonele de capitală, dar şi regiunile de

graniţă cu UE deţin avantaje importante faţă de restul teritoriilor în ceea ce
priveşte atragerea resurselor care generează creşterea (ISD, capital uman,
cercetare). Deşi există aglomerări ale creşterilor regionale (regiunile
înconjurate de arii de creştere înaltă, o performanţă economică bună),
efectele spaţiale de antrenare sunt mai degrabă limitate şi contribuie la
păstrarea diferenţelor regionale.
Efectele pozitive ale capitalului uman format de educaţia de nivel
superior sunt de asemenea importante. În comparaţie cu UE, regiunile
estice prezintă rate ridicate de educaţie secundară, dar rate mult mai joase
ale învăţământului superior. De remarcat este că, potrivit aceloraşi analize,
educaţia de nivel secundar nu are efecte asupra creşterii regionale, probabil
datorită unei nepotriviri dintre nivelul calificărilor dobândite şi acelea
cerute pe piaţa muncii, în timp ce influenţa educaţiei de nivel superior este
semnificativă.
În ciuda conţinutului bogat informaţional şi analitic, aceste linii de
cercetare nu dau în mod normal o justificare clară a încercării de a
diferenţia între state şi regiuni. Dimpotrivă, această diferenţiere este un
rezultat oarecum aşteptat al calculelor statistice. Rezultatul firesc este acela
că implicaţiile nu rezultă neapărat din calculele care le justifică. De
exemplu, referitor la suprapunerea avantajelor comparative a ţărilor ESE,
se concluzionează [12] că, având în vedere faptul că ţările din regiune
concurează pe aceleaşi pieţe externe, "strategiile de dezvoltare ar trebui să
se axeze pe structuri mai bune de producţie şi produse diferenţiate". În mod
similar, un alt şir de concluzii [13] referitor la determinanţii şi evoluţia
creşterii regionale arată că provocările principale pentru decidenţii de
politică economică, dar şi pentru politica regională a UE ar trebui să fie
nevoile de dezvoltare ale infrastructurii de transport, cu scopul de a depăşi
dezavantajele de amplasare, precum şi îmbunătăţirea sistemului de
educaţie, ţintind la exigenţele pieţei muncii, dar şi la cele ale atragerii ISD.
Ceea ce acest studiu sugerează este o idee oarecum contrară, şi anume că
argumentele teoretice şi informaţiile empirice susţin convingător un
tratament distinct al ţărilor şi regiunilor în conformitate cu abilităţile lor
diferite de a obţine avantaje din zona de integrare.
Comerţul României cu partenerii europeni: Ce tip de diviziune

regională?
Această secţiune oferă o viziune asupra tiparelor comerciale dintre

România şi trei regiuni europene majore (UE-15, NSM-10 şi ESE), pentru a
sublinia similarităţile şi contrastele probabile dintre aceşti parteneri
comerciali. O privire detaliată asupra populaţiei de ţări analizate oferă
tabelul de mai jos. Anexele cuprind eşantionări ale populaţiei care diferă în
aspecte minore, în funcţie de obiectivele investigaţiei. [14]
Populaţia de ţări analizată

Tabelul 4.1
Uniunea Europeană Noile state membre
Europa de Sud-Est
a celor 15 ale Uniunii Europene
(ESE)
(UE 15) (NSM 10)
Austria Cehia Albania
Belgia Cipru Bosnia-Herţegovina
Danemarca Estonia Bulgaria
Finlanda Letonia Croaţia
Franţa Lituania Macedonia
Germania Malta Serbia-Muntenegru
Grecia Polonia Turcia
Irlanda Slovacia
Italia Slovenia
Luxemburg Ungaria
Marea Britanie
Olanda
Portugalia
Spania
Suedia
Rezultatele analizei statistice sunt prezentate în tabelele din Anexa

la acest capitol. O trecere în revistă în această fază a cercetării a
indicatorilor justifică ipotezele de bază care motivează cercetarea de faţă.
Analiza începe cu o comparaţie a structurilor comerciale şi are ca obiectiv să
sublinieze perechi semnificative de produse-ţară, precum şi să reveleze şi să
explice variaţii dintre ţări şi regiuni. Pentru structurile de import şi export,
investigaţia consideră definiţiile standard ale principalelor categorii,

produsele acoperite fiind în proporţie de mai mult de 50% din totalul de
fluxuri al unei ţări. La acestea, se adaugă categorii dominante pentru a
caracteriza mărfuri cu poziţii de top în schimburile bilaterale sau regionale.
Analiza balanţei comerciale se va baza pe indicatorul "contribuţiei la
balanţa comercială" (CBC) [15], care este folositor în mod special pentru a
oferi informaţii despre avantajele comparative distinctive (ACD) ale unei
ţări:
( X ij M ij )
1000 j i
CBC i j ( X ij M ij ) ( X ij M ij )
( X ij M ij ) ( X ij M ij )
j i j i
unde X şi M reprezintă exporturile, respectiv importurile, i produsele, j

partenerii comerciali. Indicatorul este măsurat în mii din comerţul total.
Valorile pozitive indică avantaje comparative, pe când valorile negative
arată contrariul.
Structurile comerciale şi valorile ACD pentru România în
schimburile cu cele trei regiuni europene apar în tabelul 4.2. Dacă se
consideră în primul rând exporturile, se pot distinge câteva diferenţe
flagrante între regiuni: cele trei categorii de produse care domină
exporturile României către UE-15 (textile şi îmbrăcăminte; încălţăminte;
instalaţii mecanice şi echipamente electrice) şi-au redus cotele în ceea ce
priveşte comerţul cu NSM-10 şi au devenit marginale în schimburile cu
ESE-7. Totuşi, în virtutea simetriei, mărfurile care au cote mici pe pieţele
membrilor mai vechi au devenit relativ importante în vânzările către noii
membri şi, mai mult, au devenit dominante în fluxurile comerciale cu
ESE-7 (de exemplu produse chimice şi minerale). Ca o tendinţă generală, se
poate observa că exporturile către UE-15 se aliniază în principal la produse
cu valoare adaugată mică (aproape 50% din exporturi rezultă din industriile
dominate de aranjamente de procesare internă) şi sunt puse în umbră de
importuri de legătură (materii prime). Singura excepţie o reprezintă
instalaţiile mecanice, care implică o valoare adaugată mai mare şi un mai
mare grad de procesare. Deşi structura exporturilor către ESE-7 este foarte
puţin similară cu cea faţă de UE-15, amândouă au o trăsătură comună,
deoarece, în ambele cazuri, 50% din exporturile României sunt produse
slab procesate. În cazul ESE-7, acest procentaj este datorat produselor

minerale şi metalelor de bază.
Totuşi, diferenţele apar nu numai în comerţul cu diferite regiuni,
dar, până la anumite limite, cu diferite ţări din acelaşi grup. În cadrul UE-
15, reiese un tipar general, textilele şi echipamentele mecanice deţin
primele două poziţii. Un caz extrem de concentrare de export este acela al
Luxemburgului, în care toate exporturile României cad în categoria a doua,
pe când textilele şi îmbrăcămintea reprezintă exporturile principale către
Regatul Unit al Marii Britanii. Totuşi, unii dintre aceşti parteneri au deviat
de la tiparul general, parţial sau total, cu alte grupe de mărfuri poziţionate
pe locurile întâi sau doi (produse vegetale pentru Portugalia, produse
minerale pentru Grecia, metale de bază pentru Grecia şi Spania, plastice şi
articole pentru Finlanda). NSM-10 tinde să devieze chiar mai mult decât
vechii membri de la tiparul grupului. În cadrul unor structuri puternic
concentrate (în special cazul ţărilor baltice şi ale insulelor), unele categorii
de produse tind să fie semnificative pentru destinaţii specifice: produse
minerale pentru Malta şi Slovenia, plastice pentru Republica Cehă şi
Letonia şi metale de bază pentru Slovenia şi Polonia. Aceste tendinţe
marchează tranziţia spre ESE-7, văzut ca un grup, având în vedere că
divergenţe chiar mai mari apar în cadrul acestui grup de parteneri
comerciali. Structurile de export continuă să fie concentrate, cu nu mai
puţin de patru ţări ce afişează categorii majore de export: Albania, Bulgaria,
Croaţia pentru produse minerale şi Macedonia pentru metale de bază.
Contrar faţă de exporturi, structurile de import ale României sunt
mai echilibrate în raport cu cele trei regiuni. Cele mai importante mărfuri
importate, în cote părţi aproape egale pentru cei trei parteneri, sunt
ansamburi de maşini şi echipamente electrice, textile (cu excepţia noilor
membri), metale de bază (cu excepţia UE-15), plastice, chimicale şi
vehicole. Destul de surprinzător este faptul că există o similaritate mai mare
între UE-15 şi ESE-7 decât în interiorul oricărei alte pereche de regiuni.
Pentru UE-15, importurile pe ţări din România nu reliefează divergenţe
majore între partenerii de afaceri sau o abatere de la tendinţa grupului. În
orice caz, câteva excepţii demne de luat în calcul sunt importurile de lemn
din Finlanda, importurile de metale de bază şi articole din metale din
Grecia şi Luxembourg, cât şi echipamente de transport din Germania şi
Suedia. Cu toate acestea, importurile noilor membri sunt mai concentrate,
cu mărfuri din Cipru, Estonia şi Letonia (aproape) în întregime incluse

într-o secţiune a SA, deşi alta în fiecare caz.
Structurile comerciale ale României şi Avantajul Comparativ Distinct (ACD) pe regiuni şi secţiuni SA
(% pentru exporturi şi importuri şi mii din totalul comercial pentru CBC, 2003)
Tabelul 4.2
Indicatori după regiune Exporturi Importuri CBC
Secţiuni SA EU15 NSM10 ESE7 UE15 NSM10 ESE7 UE15 NSM1 ESE
0 7
I Animale vii; Produse animale 1 1 2 - 4 - 2.6 -1.4 0.9
II Produse vegetale 1 1 2 1 8 4 0.1 -3.4 -0.2
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de - 2 - - - - -0.5 0.4 0.1
clivaj
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi - 3 - 2 6 4 -3.3 -1.9 -0.9
oţeturi; tutun
V Produse minerale 3 10 26 1 3 6 6.0 1.7 9.1
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor 2 5 15 9 10 7 -19.5 -2.9 4.3
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea 3 7 6 7 10 6 -11.0 -2.6 1.1
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelărie; articole 2 1 1 5 - - -9.3 0.1 0.1
din acestea
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 3 7 2 1 4 - 8.8 - 0.9
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie 1 1 2 3 5 3 -5.8 -2.0 -
XI Textile şi articole textile 35 16 3 22 4 24 53.5 2.7 -4.7
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane 12 2 - 2 - 1 32.2 0.6 -0.1
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică 1 2 1 1 3 3 1.2 -1.0 -0.3
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau - - - - - - - - -
semipreţioase
XV Metale de bază şi articole din metal 7 11 33 6 12 13 3.8 -2.2 10.0
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament 29 21 3 27 23 18 -13.2 -4.5 -2.9
electric
XVI Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport 4 4 3 9 5 8 -10.0 -1.1 -0.7
I
XVI Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - - - 2 1 - -5.0 -0.3 -0.1
II
XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - - -
XX Diverse articole manufacturate 7 7 1 1 2 1 18.1 0.8 -0.1
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. - - - - - - - - -
capitolul 99 alte produse
Total 100 100 100 100 100 100 48.7 -16.9 16.6
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2004, calcule proprii.
Structuri de import mai echilibrate şi diversificate pot fi asociate cu ţările

grupului Visegrad şi Slovenia care, fundamental conferă tendinţa generală
pentru NSM-10. În cadrul grupului ESE-7, este o marcantă concentrare de
produse în cadrul fluxurilor bilaterale, dublată de diferenţe semnificative
între ţări. Cele mai mari concentraţii privesc Macedonia (metale de bază şi
articole din metale de bază) şi Bosnia-Herţegovina (ansambluri de maşini şi
echipamente).
O analiză mai exactă a soldurilor comerciale pune în lumină ACD
pentru România faţă de ţările şi regiunile analizate. Tabloul general
înregistrează indici CBC pozitivi pentru comerţul cu UE-15 şi cu ESE-7, în
timp ce o valoare negativă se întâlneşte la NSM-10, deşi semnul
indicatorului nu este în mod necesar corelat cu semnul balanţei comerciale.
Astfel, comerţul României cu UE-15 şi cu NSM-10 este marcat de deficite
(în jur de 1.5 miliarde de euro, respectiv, 0.6 miliarde euro), în timp ce
ESE-7 este singura regiune care înregistrează o balanţă pozitivă (în jur de
0.25 miliarde de euro). Cum indexul CBC reprezintă compararea
proporţiilor exportului la cele ale importului pe care o ţară le înregistrează
cu un partener de referinţă şi cu restul lumii, valorile pozitive ale CBC
pentru UE-15 şi cu ESE-7 relevă o specializare "avantajoasă" pentru
România în faţa acestor două grupe de ţări în sensul efectului asupra
balanţei comerciale generale. Cu alte cuvinte, comerţul cu UE-15 şi cu
ESE-7 generează o presiune în scadere asupra deficitului comercial total al
României, în timp ce invers se întâmplă în cazul comerţului cu NSM-10. Cu
toate acestea, având în vedere şi valorile absolute ale balanţelor comerciale
cu toţi aceşti parteneri, câteva probleme se ridică în legătură cu felul
bunurilor pentru care România expune avantaje comparative.
O diferenţiere a mărfurilor pe cele trei regiuni duce la câteva
constatări interesante. Pentru patru grupe de produse (produse alimentare
preparate şi băuturi, ansambluri de maşini, echipamente de transport,
instrumente optice şi produse înrudite), România prezintă dezavantaje în
faţă tuturor regiunilor. Pentru alte bunuri (chimicale şi plastice) are
dezavantaje în faţa noilor şi vechilor membri, dar are avantaje în
comparaţie cu SEE-7. În acelaşi timp, situaţia este contrară pentru textile şi
îmbrăcăminte, încălţăminte şi diverse articole manufacturate. În principiu,
NSM tinde să reproducă într-o măsură mai mică modelul comercial al

României cu UE-15, în timp ce ESE-7 tinde să îl răstoarne. Produsele
agricole par să fie o excepţie, cum cele mai de luat în seamă dezavantaje
sunt înregistrate în fluxurile cu noii membri. Mai mult, în termenii valorii
adăugate mărfurilor şi folosirii factorilor, România continuă să aibă
dezavantaje sectoriale pronunţate pentru produsele înalt procesate,
intensive în capital, dublate de avantaje în industriile bazate intensiv pe
forţa de muncă. Dar, SEE-7 contrabalansează acest eşantion într-o anumită
măsură.
Cu scopul de a face mai substanţiale comparaţiile structurale de mai
sus şi de a furniza câteva indicaţii cu privire la efectele integrării regionale
economice, analiza continuă cu interpretarea Indicatorului Similarităţii
Importului (ISI), care, din cauza lipsei parţiale de accesibilitate a datelor, va
fi o adaptare a indicatorului standard Finger-Kreinin [16]. Se foloseşte
următoarea formulă:
S ab, c Min M i ac , M i bc 100

i
unde M i ac este cota-parte a produsului i în importurile ţării c din

ţara a, în timp ce M i bc este cota-parte a produsului i în importurile ţării c
din ţara b. Indicatorul variază între 0 (neasemănare totală) şi 1 (structuri de
import identice). ISI este calculat exclusiv pentru a permite comparaţiile, pe
de o parte, între importurile UE-15 din România şi cele din NSM-10, şi, pe
de altă parte, între importurile UE-15 din România şi cele din ESE-7.
Rezultatele corespunzătoare sunt înfăţisate în tabelul 4.3.
Similaritatea importului pentru România pe piaţa UE-15

(%, 2003)
Tabelul 4.3
Perechi de ţări (NMS-10) ISI Perechi de ţări (SEE-7) ISI
Romania – Cipru / EU15 22 Romania – Albania/ EU15 64

Romania – Republica Cehă / 49 Romania – Bosnia-Herţegovina 57
EU15 / EU15
Romania – Estonia / EU15 51 Romania – Bulgaria / EU15 68
Romania – Ungaria / EU15 42 Romania – Croaţia / EU15 67
Perechi de ţări (NMS-10) ISI Perechi de ţări (SEE-7) ISI

Romania – Letonia/ EU15 38 Romania – Macedonia / EU15 51
Romania – Lituania / EU15 56 Romania – Serbia-Muntenegru n.a.
/ EU15
Romania – Malta / EU15 47 Romania – Turcia / EU15 58
Romania – Polonia/ EU15 54
Romania – Slovacia / EU15 49
Romania – Slovenia / EU15 52
Romania – NMS-10 / EU-15 55 Romania – SEE7* / EU15 65

Sursa: Eurostat, calcule proprii
Nota: Având în vedere că nu există date disponibile cu privire la comerţul cu Serbia-
Muntenegru pentru 2003, ISI agregat pentru ESE-7 nu include această ţară.
Se întâlneşte, astfel, un grad de asemănare relativ înalt între

România şi NSM-10, iar valoarea este şi mai mare pentru Romania şi
ESE-7. O comparaţie a ţărilor din NSM-10 arată că România prezintă cel
mai asemănator model de comerţ cu Lituania, urmată îndeaproape de
Polonia şi Slovenia. În orice caz, în afară de Cipru şi, într-o anumită
măsură, de Letonia, fiecare stat nou membru nu se abate semnificativ de
valoarea pentru NMS-10. Poate fi identificată o tendinţă comparabilă
pentru grupul SEE-7, având în componenţă ţări care prezintă similarităţi
relativ puternice şi uniforme cu România. Totuşi, modelul comerţului
României cu EU-15 este cel mai apropiat celui al Bulgariei, urmat de Croaţia
şi Albania.
Deşi în 2003, cele zece viitoare noi state membre aproape au

liberalizat complet comerţul cu UE-15, exista încă posibilitatea, deşi destul
de limitată, pentru România să sufere de deviere comercială după 1 mai
2004. Acest risc derivă, în principal, din efectele dinamice ale integrării
economice, ceea ce este probabil să apară în cele zece state noi membre. Pe
de altă parte, viitoarea integrare a României în UE poate, ceteris paribus, să
crească presiunea asupra ajustărilor structurale, în mod sigur în ţările cu
cele mai înalte niveluri ale ISI. În ceea ce priveşte ţările ESE-7, nivelurile
înalte ale similarităţilor comerţului cu România, împreună cu gradele
scăzute de integrare economică cu UE-15 duc la o presiune crescută asupra
devierii comerciale şi ajustărilor sectoriale. Dintre toate ţările grupului,

doar Turcia are creată o uniune vamală cu UE-15, în timp ce Bulgaria a
avansat foarte mult în procesul de liberalizare a comerţului având în vedere
statutul iminent de membru al UE. În acest timp, Croaţia şi Macedonia sunt
Indicatorii CII ai României pe regiuni şi ţări selectate şi pe secţiunile SA (2003)
Tabelul 4.4
Indicatori după regiune Regiuni Ţări selectate
Rep. Cehă
Germania
Bulgaria
Slovacia
Ungaria
Polonia
Croaţia
Olanda
NMS10
Franţa
Turcia
Serbia
Italia
UE15
SEE7
MB
Secţiuni SA
I Animale vii; Produse animale 58 19 - 44 77 46 40 90 1 35 6 - 1 - - -

II Produse vegetale 87 8 75 31 92 30 90 - - 6 2 2 19 - - 87
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj 26 29 74 - 2 1 23 - - 15 3 - - - - 100
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun 38 35 19 2 62 31 54 11 55 51 7 42 43 - 6 2
V Produse minerale 55 72 30 89 34 36 70 72 15 91 47 22 58 - 5 13
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor 27 40 56 14 17 63 10 3 17 73 35 3 45 17 35 64
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea 49 48 88 60 54 39 52 61 58 47 54 17 77 35 37 85
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea 42 98 63 88 67 35 80 48 17 16 16 - - - - 63
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 35 86 23 19 65 20 18 21 12 55 22 22 77 42 10 16
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie 28 16 88 74 22 30 60 14 5 25 14 5 68 39 25 62
XI Textile şi articole textile 83 69 23 83 64 99 68 55 32 48 39 10 95 - - 18
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane 35 29 28 30 14 38 4 1 - 28 - 46 76 - - 4
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică 98 36 51 54 70 69 17 59 35 48 9 29 49 - 13 34
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre pretioase sau semipreţioase - - - - - - - - - - - - - - - -
XV Metale de bază şi articole din metal 95 60 49 71 87 92 97 86 37 83 62 15 99 20 30 45
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric 75 59 38 69 63 68 78 75 46 83 41 38 65 96 20 21
XVII Vehicole, aeronave, vase şi chipament de transport 60 53 64 44 69 47 4 84 12 87 71 82 80 11 65 39
XVIII Optică, foto, cinema, Instrumente de precizie 30 19 2 10 41 41 22 7 2 30 3 - - - - 2
XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - - - - - - - - - -
XX Diverse articole manufacturate 35 86 63 15 29 81 11 9 98 37 33 96 65 11 10 2
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte - - - - - - - - - - - - - - - -
produse
Total 65 52 46 57 59 69 52 56 34 57 36 26 62 10 26 40
Sursa: Institutul Naţional de Statistică (2004), calcule proprii
încă noi beneficiari ai acordului de asociere şi stabilitate semnat în 2001,

iar, în 2003, celelalte trei ţări sunt singurele beneficiare ale schemei
preferenţiale SGP şi, în afară de Albania, nu sunt nici ţări membre OMC.
Având în vedere toate acestea, dar şi gradul înalt de liberalizare al
comerţului României cu UE-15, este probabil ca viitoarea extindere a
tratamentului preferenţial al UE acordat ţărilor balcanice să creeze presiuni
semnificative asupra exporturilor României în UE.
Cu toate acestea, concluziile de mai sus pot fi rafinate în cazul în
care comerţul intraindustrial (CII) va fi şi el adăugat analizei interindustrie.
Conform cu indicele Grubel-Llyod [17], nivelul CII va deveni, în valori
estimate pentru secţiunile SA:
Xi Mi
i
CII 1
( Xi Mi )
i
unde X şi M reprezintă exportul, respectiv, importul produsului i.

Indicele variază între 0 (comerţ într-o singură direcţie) şi 1 (comerţ perfect
echilibrat în structură).
După cum arată tabelul 4.4, indicele CII ajunge la nivelul cel mai
înalt pentru UE-15 ca partener, în timp ce scade gradual pentru NSM-10 şi
pentru ESE-7, pentru cel de-al doilea grup de ţări, chiar ajungând uşor sub
limita standard de semnificaţie de 50%. Totuşi, valorile relativ scăzute ale
indicatorilor CII ilustrează importanţa specializarii intersectoriale descrisă
mai sus. Poziţionarea regională a valorilor indicatorului pare să fie în
dezacord cu abordarea generală potrivit căreia CII apare în principal între
ţările care au niveluri de dezvoltare similare. Totuşi, nivelul înalt de
agregare poate deforma rezultatele într-o anumită măsură. Astfel, luând ca
exemplu fluxurile comerciale cu UE-15, nivelurile înalte ale CII pentru
textile şi îmbrăcăminte reflectă de fapt comerţul cu produse foarte
diferenţiate, impulsionat de aranjamente de procesare la intern. Dacă totuşi
se consideră CII ca punct de referinţă, aceste fluxuri sunt cu siguranţă
verticale şi determinate de dotarea cu factori, prin urmare, determinate de
factori de ţară mai degrabă decât specifici industriei.
În plus, comparaţiile transversale arată valori atipic de joase pentru

CII, mai precis în sectoare pentru care este de aşteptat contrariul, pentru că
se aliniază unui grad înalt de procesare (exemplu alimente preparate şi
băuturi, chimicale, maşini şi instrumente optice).
Prin combinaţia celor două observaţii de mai sus şi, în plus, având în
vedere că România este mult mai asemănătoare în dezvoltare cu ESE-7
decât cu celelalte două regiuni, se poate concluziona că există loc
considerabil pentru viitoarea extindere a comerţului cu acest grup prin
specializarea intraindustrială.
Concluzii
Analiza de mai sus semnalează diferenţe semnificative la nivel de

ţară şi de regiune în modelele şi specializarea de comerţ ale României.
Comerţul cu UE-15 e dominat de produse cu valoare adăugată scăzută şi cu
un grad scăzut de procesare. În timp ce acest model este replicat într-o
măsură mai mică de NSM-10, este răsturnat de schimbul cu ESE-7. O
analiză a specializării intersectoriale a României arată că, din cele trei
regiuni, sunt noii membri cei care au o influenţă negativă asupra deficitului
comercial general, în timp ce celelalte două grupuri creează asupra sa o
presiune descendentă. Totuşi, numai comerţul cu ESE-7 se încheie cu o
balanţă pozitivă pentru România. În termenii valorii adăugate şi
conţinutului factorilor, România continuă să prezinte dezavantaje sectoriale
însemnate pentru produsele înalt procesate, intensive în capital, în paralel
cu avantaje în industriile intensive în muncă. Numai ESE-7
contrabalansează acest model până la un anumit nivel.
România se aseamănă mai mult cu ESE-7 decât cu NSM-10 în ceea
ce priveşte structurile fluxului comercial pe piaţa UE-15. În legătură cu
gradul scăzut de integrare economică între ESE-7 şi UE-15, această
constatare sugerează că este probabil ca viitoarea extindere a tratamentului
preferenţial al UE asupra ţărilor balcanice va creşte presiunea competitivă
asupra exporturilor României în UE.
Investigarea CII duce la o imagine atipică: poziţionarea regională a
valorilor indicelui CII răstoarnă clasificarea anticipată potrivit cu
similarităţile în dezvoltare. De asemenea, mai multe grupe de mărfuri
prezintă indici CII mai reduşi decât cei aşteptaţi, dat fiind nivelul lor relativ
înalt de procesare.
Toate acestea susţin concluzia că accentuarea atenţiei pe integrarea
vest-europeană tinde să neglijeze oportunităţi de dezvoltare majore
neexploatate, asociate cu o perspectivă regională mai largă, care include şi

ESE-7. Mai mult, considerând legăturile empirice între comerţ şi
dezvoltare, extinderea viitoare a schimburilor cu Europa de Sud-Est poate
face din Romania o forţă promotoare pentru dezvoltarea acestei regiuni.
Note
[1] Notaţiile se referă la: UE-15 – Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia,
Marea Britanie; NSM-10 – Cehia (Republica Cehă), Cipru, Estonia, Ungaria, Malta,
Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia; ESE-7 – Albania, Bosnia-
Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Muntenegru (încă un stat
federal la data realizării acestei cercetări), Turcia
[2] Trăistaru şi von Hagen, 2003
[4] Kaitila, 2004. Statele examinate sunt Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Estonia,
Letonia şi Lituania.
[5] Aceste detalii sunt aduse de Tondl şi Vuksic, 2003
[6] Trăistaru, 2004. Ţările central europene (TCE) sunt: Cehia, Estonia, Ungaria,
Lituania, Letonia, Polonia, Slovenia şi Slovacia.
[7] De ex. Trăistaru şi von Hagen, 2003
[8] Aturpane et al., 1997 investighează anvergura şi determinanţii comerţului
intraindustrial (CII) între UE şi opt ţări CE (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria,
Moldova, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia) în perioada 1990-1995.
[9] Gabrish şi Segnana, 2003. Studiul lor se concentrează pe 11 TEC (Bulgaria,
Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia,
Slovenia şi Turcia) şi UE.
[10] Kaminski şi Ng, 2001. Analizele se concentrează pe zece TCE (Republica Cehă,
Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Bulgaria, România, Slovacia, Letonia şi
Lituania) şi acoperă perioada 1993-1997.
[11] Tondl şi Vuksic, 2003
[13] Tondl şi Vuksic, 2003
[14] Metodologia şi analiza statistică este laborioasă mai ales fiindcă implică ţări
(de ex. Bosnia şi Herţegovina, Albania) pentru care colectarea datelor la nivele cât
mai mici de agregare este o provocare în sine. În vederea calculării indicatorilor,
sunt folosite valorile absolute CIF ale importurilor, precum şi valorile absolute FOB
ale exporturilor, exprimate în milioane EUR. Sursele de date statistice sunt:
Anuarul de comerţ exterior al României, publicat de Institutul Naţional de
Statistică, din anii 2002 şi 2004;
http://europa.eu.int/comm/trade/issues/bilateral/data.htm;
http://www.mkaccdb.eu.int
[15] Vezi inter alia Cojanu şi Râmniceanu, 2003

[16] Vezi inter alia Cojanu şi Râmniceanu, 2003
[17] Pentru descrierea lui vezi, inter alia, Cojanu şi Râmniceanu, 2003
ANEXA
EXPORTURILE ROMÂNIEI ÎN CELE 15 ŢĂRI MEMBRE ALE UE (%, 2003)

Tabelul 4.5
Ţara
Luxemburg
Danemarca
Portugalia
Germania
Finlanda
Irlanda
Austria
Olanda
Spania
Suedia
Franţa
Grecia
Belgia
Italia
UK
EU
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale - 1 - - 1 1 13 - 1 - 1 - - - 50 10
II Produse vegetale - 1 - - 1 1 2 - 1 - 2 31 1 - - 1
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale
- - - - - - 1 - - - - - - - - -
şi produse de clivaj
IV Produse alimentare preparate; băuturi,
2 2 - - - 1 - - - - 2 - 1 - - -
tării şi oţeturi; tutun
V Produse minerale - 1 - 15 1 - 16 - 4 - - - 13 - 1 2
VI Produse ale industriilor chimică sau a
1 1 - - 2 1 3 5 2 - 1 5 10 - - 1
aliajelor
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea 3 6 8 40 4 4 2 - 1 - 3 9 4 6 1 2
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate,
1 - - - 1 1 - - 3 - 3 1 1 1 - 1
şelarie; articole din acestea
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune;
5 4 7 - 2 3 8 - 3 - 1 4 12 4 - 3
plută
X Fibră de lemn sau din material
- - - - 1 - 1 - - - - - - - - -
celulozic; hârtie
XI Textile şi articole textile 13 51 25 - 36 39 6 43 36 - 21 10 15 32 27 32
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de
6 1 7 - 6 4 1 5 26 - 10 1 4 4 - 11
soare, bastoane
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment,
1 2 7 - 2 2 2 - 1 - 3 - 2 2 1 1
azbest, mică
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre
- - - - - - - - - - - - - - - -
preţioase sau semipreţioase
XV Metale de bază şi articole din metal 4 5 7 15 4 6 26 - 6 - 6 36 20 4 1 6
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice;
43 17 27 21 21 19 16 17 11 100 27 3 13 17 14 17
echipament electric
Ţara
Luxemburg
Danemarca
Portugalia
Germania
Finlanda
Irlanda
Austria
Olanda
Spania
Suedia
Franţa
Grecia
Belgia
Italia
UK
EU
Codul Secţiunea SA
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament
10 1 - 3 4 13 1 - 1 - - - - 1 1 4
de transport
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de
- - 1 - - 1 - - - - - - - - - -
precizie
XX Diverse articole manufacturate 9 9 11 5 16 6 1 29 3 - 19 - 3 30 2 6
XXI Opere de artă, piese de colecţie,
antichităţi excl. capitolul 99 alte - - - - - - - - - - - - - - - -
produse
Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
Sursa: INS, Anuarul Statistic de Comerţ Exterior al României, Bucureşti, 2005.
IMPORTURILE ROMÂNIEI DIN ŢĂRILE MEMBRE ALE UE (%, 2003)
Tabelul 4.6
Ţara
Luxemburg
Danemarca
Portugalia
Germania
Finlanda
Irlanda
Austria
Olanda
Spania
Suedia
Franţa
Grecia
Belgia
Italia
UK
EU
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale 1 1 2 - 1 1 - 5 - - 3 - 2 - 52 6
II Produse vegetale 1 1 2 - 5 1 6 - - - 3 - 1 1 - 1
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale - - - - - - 1 - - - 2 - - 3 - -
şi produse de clivaj
IV Produse alimentare preparate; băuturi, 7 2 8 - 1 1 5 - - - 5 - 3 - 2 2
tării şi oţeturi; tutun
V Produse minerale 1 1 - - 1 1 7 - 1 - 1 - - - 1 1
VI Produse ale industriilor chimică sau a 6 20 30 5 15 9 12 29 4 - 20 2 9 6 8 9
aliajelor
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea 18 10 3 3 6 8 12 - 5 24 9 4 6 4 3 7
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, 4 1 - - - 1 - - 13 - 5 3 3 - - 5
şelărie; articole din acestea
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; 2 - - - - 1 - - - - - - - - - 1
plută
X Fibră de lemn sau din material 5 3 - 22 2 3 3 1 2 - 1 - 2 8 1 3
celulozic; hârtie
XI Textile şi articole textile 7 22 - - 19 14 10 17 34 - 12 38 15 2 16 20
Ţara
Luxemburg
Danemarca
Portugalia
Germania
Finlanda
Irlanda
Austria
Olanda
Spania
Suedia
Franţa
Grecia
Belgia
Italia
UK
EU
Codul Secţiunea SA
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de - - - 1 - 1 - 6 - - 2 2 - - 2
soare, bastoane
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, 1 2 - - 1 1 1 - 1 - - - 10 - - 1
azbest, mică
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre - - - - - - - - - - - - - - - -
preţioase sau semi-preţioase
XV Metale de bază şi articole din metal 6 7 2 9 5 6 19 - 7 39 8 1 5 12 2 6
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; 33 15 38 42 29 32 21 47 21 37 20 45 27 38 13 25
echipament electric
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament 6 13 1 5 10 18 - - 3 - 6 4 10 24 2 8
de transport
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de 1 1 13 12 3 4 - 2 1 - 4 - 1 2 1 2
precizie
XX Diverse articole manufacturate 1 1 1 2 1 1 1 - 2 - 1 - 2 - - 1
XXI Opere de artă, piese de colecţie, - - - - - - - - - - - - - - - -
antichităţi excl. capitolul 99 alte
produse
Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
BALANŢA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI CU CELE 15 ŢĂRI MEMBRE ALE UE
(mii euro, 2003)
Tabelul 4.7
Ţara
Danemarca
Germania
Finlanda
Irlanda
Austria
Franţa
Grecia
Belgia
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale (9,219) (2,232) (1,535) - (14,664) (10,838) 46,150 (4,064)
II Produse vegetale (3,336) (1,011) (1,650) - (56,495) (2,535) (8,248) -
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj (373) - (128) - (266) (6,906) 497 -
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; (38,596) (7) (6,532) - (19,455) (21,053) (12,419) -
tutun
V Produse minerale (7,388) (2,952) - 1,082 (1,639) (13,331) 40,297 -
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor (42,069) (58,109) (26,449) (3,593) (216,435) (243,012) (19,468) (22,095)
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea (114,386) (15,023) (583) 503 (54,363) (151,867) (24,181) -
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelărie; articole din (26,387) (1,545) - - 1,272 (15,371) - -
acestea
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 7,489 8,336 1,142 - 20,073 37,251 31,066 -
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie (32,613) (8,732) - (15,637) (11,736) (79,366) (3,512) (998)
XI Textile şi articole textile 18,674 59,183 5,596 - 121,157 483,760 (7,555) (2,322)
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane 25,099 1,712 1,652 - 57,486 77,893 1,793 1,416
Ţara
Danemarca
Germania
Finlanda
Irlanda
Austria
Franţa
Grecia
Belgia
Codul Secţiunea SA
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică (2,345) (1,108) 1,626 - 16,456 18,169 4,532 -
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau - - - - - - - -
semipreţioase
XV Metale de bază şi articole din metal (24,370) (9,423) (324) (5,059) (34,278) (40,663) 43,889 -
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric (25,286) (3,791) (26,919) (27,861) (209,094) (537,145) (819) (33,859)
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport 2,383 (36,574) (723) (2,970) (103,919) (268,655) 2,155 -
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie (8,635) (2,579) (10,669) (8,178) (41,649) (82,358) (491) (1,266)
XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - -
XX Diverse articole manufacturate 41,751 19,270 1,754 (863) 162,302 121,344 (723) 7,611
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul - - - - - - - -
99 alte produse
Total (239,607) (54,585) (63,742) (62,576) (385,247) (734,683) 92,963 (55,577)
BALANŢA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI CU CELE 15 ŢĂRI MEMBRE ALE UE
(mii euro, 2003)
Tabelul 4.7 (continuare)
Ţara
Luxemburg
Portugalia
Olanda
Spania
Suedia
Italia
UK
EU
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale 26,556 - (9,578) - (5,767) - 343,130 357,939
II Produse vegetale 34,832 - (1,884) 10,039 713 (2,544) - (32,119)
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj (3,343) - (5,568) - (214) (5,059) - (21,360)
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; (16,181) - (12,648) - (9,239) - (22,890) (159,020)
tutun
V Produse minerale 106,330 - (1,207) 8 35,755 - 8,279 165,234
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor (80,931) - (75,265) 320 (4,657) (12,211) (102,091) (906,065)
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea (155,795) (1,238) (22,744) (153) (10,720) (2,812) (23,936) (577,298)
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din (413,697) - (6,515) (1,480) (6,873) 737 6,487 (463,372)
acestea
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 110,511 - 5,138 900 30,483 2,673 6,282 261,344
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie (81,091) - (2,746) - (8,113) (14,950) (12,419) (271,913)
XI Textile şi articole textile (16,481) - 45,120 (22,573) (15,086) 22,082 346,383 1,037,938
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane 736,082 - 42,193 (1,272) 3,245 2,858 8,975 959,132
Ţara
Luxemburg
Portugalia
Olanda
Spania
Suedia
Italia
UK
EU
Codul Secţiunea SA
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică (17,925) - 10,513 - (33,501) 1,476 6,366 4,259
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau - - - - - - - -
semipreţioase
XV Metale de bază şi articole din metal (40,395) (1,998) (1,821) 11,213 36,222 (19,111) 7,444 (78,674)
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric (399,527) 908 43,182 (29,696) (65,535) (58,577) 117,474 (1,256,545)
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport (70,722) - (22,253) (2,480) (36,291) (44,988) (8,045) (593,082)
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie (43,993) - (13,043) - (3,976) (3,359) (14,557) (234,753)
XX Diverse articole manufacturate 35,539 - 81,138 - (756) 23,180 49,308 540,855
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul - - - - - - - -
99 alte produse
Total (290,231) (2,328) 52,012 (35,174) (94,310) (110,605) 716,190 (1,267,500)
INDICELE CII AL ROMÂNIEI FAŢĂ DE CELE 15 ŢĂRI MEMBRE ALE UE
(%, 2003)
Tabelul 4.8
Ţara
Luxemburg
Danemarca
Portugalia
Germania
Finlanda
Irlanda
Austria
Olanda
Spania
Suedia
Franţa
Grecia
Belgia
Italia
UK
EU
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale - 60 - - 44 77 4 - 46 - 40 - 2 - 80 82
II Produse vegetale 56 77 1 - 31 92 68 - 30 - 90 - 1 - - 87
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de 26 - - - - 2 90 - 1 - 23 - - - - 26
clivaj
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; 35 100 - - 2 62 21 - 31 - 54 - 3 - 11 38
tutun
V Produse minerale 28 47 - - 89 34 50 - 36 - 70 - - - 72 55
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor 21 4 - - 14 17 57 12 63 - 10 89 9 - 3 27
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea 22 67 86 90 60 54 42 - 39 - 52 97 6 76 61 49
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelărie; articole din 32 14 - - 88 67 - - 35 - 80 28 3 2 48 42
acestea
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 80 12 40 - 19 65 2 - 20 - 18 41 - 14 21 35
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie 4 9 - - 74 22 72 4 30 - 60 - 2 1 14 28
XI Textile şi articole textile 84 68 6 - 83 64 85 91 99 - 68 23 15 23 55 83
Ţara
Luxemburg
Danemarca
Portugalia
Germania
Finlanda
Irlanda
Austria
Olanda
Spania
Suedia
Franţa
Grecia
Belgia
Italia
UK
EU
Codul Secţiunea SA
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane 18 - - 30 14 65 1 38 - 4 37 2 1 1 35
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică 79 90 1 - 54 70 50 - 69 - 17 - 10 5 59 98
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semi- - - - - - - - - - - - - - - - -
preţioase
XV Metale de bază şi articole din metal 64 70 91 29 71 87 71 - 92 - 97 9 5 24 86 95
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric 94 96 31 10 69 63 99 21 68 81 78 7 27 31 75 75
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport 98 13 16 14 44 69 - - 47 - 4 7 10 3 84 60
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie 10 28 4 1 10 41 42 1 41 - 22 - 1 5 7 30
XX Diverse articole manufacturate 19 27 47 47 15 29 85 1 81 - 11 - 2 5 9 35
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul - - - - - - - - - - - - - - - -
99 alte produse
Total 81 90 42 18 85 86 86 49 96 71 94 65 100 59 79 95
EXPORTURILE ROMÂNIEI ÎN CELE 10 ŢĂRI NMS (%, 2003)
Tabelul 4.9
Ţara
Republica Cehă
Slovenia
Lituania
Slovacia
Ungaria
Polonia
Letonia
Estonia
Malta
Cipru
NMS
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale - - n.a. 1 - - - 1 - - 1
II Produse vegetale - - n.a. 1 - - - - - 4 1
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - n.a. - - - - 8 5 - 2
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - 5 n.a. 3 - - - 1 4 - 3
V Produse minerale 58 1 n.a. 7 - - 100 2 2 45 10
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - 4 n.a. 6 - - - 7 1 1 5
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - 19 n.a. 5 49 - - 12 6 1 7
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - - n.a. 1 - - - - 4 1 1
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 42 2 n.a. 8 - - - 2 4 13 7
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - - n.a. 1 - - - 1 1 1 1
XI Textile şi articole textile - 6 n.a. 23 - 45 - 12 - - 16
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - n.a. 4 - - - - 5 - 2
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - 5 n.a. 2 - - - - 2 - 2
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - n.a. - - - - - - - -
XV Metale de bază şi articole din metal - 14 n.a. 9 - - - 16 13 26 11
Ţara
Republica Cehă
Slovenia
Lituania
Slovacia
Ungaria
Polonia
Letonia
Estonia
Malta
Cipru
NMS
Codul Secţiunea SA
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 32 n.a. 20 51 55 - 23 35 4 21
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - 5 n.a. 2 - - - 10 15 - 4
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - - n.a. - - - - - - - -
XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - n.a. - - - - - - - -
XX Diverse articole manufacturate - 7 n.a. 9 - - - 4 4 4 7
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte - - n.a. - - - - - - - -
produse
Total 100 100 n.a. 100 100 100 100 100 100 100 100
IMPORTURILE ROMÂNIEI DIN CELE 10 ŢĂRI NMS (%, 2003)
Tabelul 4.10
Ţara
Republica Cehă
Slovenia
Lituania
Slovacia
Ungaria
Polonia
Letonia
Estonia
Malta
Cipru
NMS
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale - 1 - 4 - - n.a. 7 - - 4
II Produse vegetale - 3 - 17 - 20 n.a. 2 4 - 8
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - - - - - n.a. - - - -
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - 3 - 7 - - n.a. 10 2 - 6
V Produse minerale 8 2 - 4 - - n.a. 2 2 - 3
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor 92 8 - 8 - 24 n.a. 10 7 35 10
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - 10 - 10 4 - n.a. 10 11 10 10
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - - - - - - n.a. 1 - 1 -
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - 7 - 2 - - n.a. 5 5 - 4
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - 4 - 5 - - n.a. 5 5 9 5
XI Textile şi articole textile - 6 100 5 - 33 n.a. 1 1 4 4
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - - - - - n.a. - - - -
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - 5 - 4 - - n.a. 3 2 - 3
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - - - - - n.a. - - - -
XV Metale de bază şi articole din metal - 12 - 9 - - n.a. 11 28 8 12
Ţara
Republica Cehă
Slovenia
Lituania
Slovacia
Ungaria
Polonia
Letonia
Estonia
Malta
Cipru
NMS
Codul Secţiunea SA
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 22 - 20 96 23 n.a. 26 27 27 23
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - 15 - 2 - - n.a. 2 4 3 5
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - 1 - 1 - - n.a. 1 - - 1
XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - n.a. - - - -
XX Diverse articole manufacturate - 1 - 1 - - n.a. 5 1 2 2
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte - - - - - - n.a. - - - -
produse
Total 100 100 100 100 100 100 n.a. 100 100 100 100
BALANŢA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI CU CELE 10 ŢĂRI NMS (mii euro, 2003)
Tabelul 4.11
Ţara
Republica
Lituania
Ungaria
Letonia
Estonia
Cipru
Cehă
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale - (5,609) - (22,717) - -
II Produse vegetale - (11,267) - (122,571) - (1,383)
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - - (2,008) - -
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - (6,960) - (33,030) - -
V Produse minerale 2,551 (5,938) - 5,850 - -
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor (3,929) (28,284) - (25,642) - (1,707)
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - (23,439) - (54,376) 1,909 -
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - (1,158) - 4,596 - -
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 2,065 (26,007) - 26,559 - -
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - (16,760) - (34,579) - -
XI Textile şi articole textile - (19,262) (97) 83,421 - (2,101)
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - - 16,843 - -
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - (16,120) - (18,558) - -
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - - - - -
XV Metale de bază şi articole din metal - (38,639) - (18,640) - -
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - (63,462) - (43,692) 1,709 (1,360)
Ţara
Republica
Lituania
Ungaria
Letonia
Estonia
Cipru
Cehă
Codul Secţiunea SA
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - (58,968) - (3,264) - -
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - (2,269) - (6,254) - -
XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - -
XX Diverse articole manufacturate - (245) - 35,959 - -
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse - - - - - -
Total 687 (324,387) (97) (212,103) 3,618 (6,551)
BALANŢA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI CU CELE 10 ŢĂRI NMS
(mii euro, 2003)
Tabelul 4.11 (continuare)
Ţara
Slovenia
Slovacia
Polonia
Malta
NMS
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale - (33,810) - - (62,136)
II Produse vegetale - (10,623) (8,084) 2,487 (151,441)
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - 11,467 1,753 - 11,212
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - (46,962) (3,737) - (90,689)
V Produse minerale 24,050 (7,004) (4,166) 25,678 41,021
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - (35,688) (13,977) (32,914) (142,141)
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - (28,314) (20,793) (9,545) (134,558)
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - (4,673) 1,520 (671) (386)
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - (19,644) (9,617) 7,076 (19,568)
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - (20,329) (10,214) (7,889) (89,771)
XI Textile şi articole textile - 12,357 (2,554) (3,684) 68,080
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - 1,407 - 18,250
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - (12,248) (3,517) - (50,443)
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - - - -
Ţara
Slovenia
Slovacia
Polonia
Malta
NMS
Codul Secţiunea SA
XV Metale de bază şi articole din metal - (27,698) (52,956) 7,605 (130,328)
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - (89,054) (42,137) (23,725) (261,721)
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - 6,355 (2,290) (2,466) (60,633)
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - (3,256) - - (11,779)
XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - -
XX Diverse articole manufacturate - (20,442) 127 (284) 15,115
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse - - - - -
Total 24,050 (329,566) (169,235) (38,332) (1,051,916)
INDICELE CII AL ROMÂNIEI FAŢĂ DE CELE 10 ŢĂRI NMS (%, 2003)
Tabelul 4.12
Ţara
Republica
Slovenia
Lituania
Slovacia
Ungaria
Polonia
Letonia
Estonia
Malta
Cipru
Cehă
NMS
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale - 1 - 35 - - - 6 - - 19
II Produse vegetale - - - 6 - - - 2 2 - 8
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - - 15 - - - 3 - - 29
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - 55 - 51 - - - 7 42 - 35
V Produse minerale 20 15 - 91 - - - 47 22 - 72
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - 17 - 73 - - - 35 3 3 40
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - 58 - 47 1 - - 54 17 9 48
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - 17 - 16 - - - 16 - 58 98
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - 12 - 55 - - - 22 22 8 86
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - 5 - 25 - - - 14 5 13 16
XI Textile şi articole textile - 32 - 48 - 15 - 39 10 - 69
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - - 28 - - - - 46 - 29
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - 35 - 48 - - - 9 29 - 36
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - - - - - - - - - -
XV Metale de bază şi articole din metal - 37 - 83 - - - 62 15 66 60
Ţara
Republica
Slovenia
Lituania
Slovacia
Ungaria
Polonia
Letonia
Estonia
Malta
Cipru
Cehă
NMS
Codul Secţiunea SA
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 46 - 83 25 25 - 41 38 17 59
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - 12 - 87 - - - 71 82 13 53
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - 2 - 30 - - - 3 - - 19
XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - - - - -
XX Diverse articole manufacturate - 98 - 37 - - - 33 96 94 86
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse - - - - - - - - - - -
Total 93 34 - 84 14 11 - 46 30 75 63
EXPORTURILE ROMÂNIEI ÎN ŢĂRILE SEE7 (%, 2003)
Tabelul 4.13
Ţara
Muntenegru
Herţegovina
Macedonia
Bulgaria
Albania
Bosnia-
Croaţia
Serbia-
Turcia
SEE
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale - 28 1 22 - - - 2
II Produse vegetale - 27 1 2 - - 2 2
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - 1 - - - - -
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - - 2 - - - - -
V Produse minerale 88 - 51 50 - 30 14 26
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - 13 16 2 - 24 15 15
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - - 4 2 - 6 8 6
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - - - - - - 1 1
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - - 1 1 17 3 3 2
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - - 2 2 - 3 1 2
XI Textile şi articole textile - 6 3 - - - 3 3
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - - - - - - -
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică 12 - 2 - - 1 - 1
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - - - - - - -
Ţara
Muntenegru
Herţegovina
Macedonia
Bulgaria
Albania
Bosnia-
Croaţia
Serbia-
Turcia
SEE
Codul Secţiunea SA
XV Metale de bază şi articole din metal - - 11 4 83 16 46 33
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 5 4 4 - 9 2 3
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - - 1 10 - 7 2 3
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - - - - - - - -
XX Diverse articole manufacturate - 20 1 2 - 1 - 1
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse - - - - - - - -
Total 100 100 100 100 100 100 100 100
IMPORTURILE ROMÂNIEI DIN ŢĂRILE SEE7 (%, 2003)
Tabelul 4.14
Ţara
Muntenegru
Herţegovina
Macedonia
Bulgaria
Albania
Bosnia-
Croaţia
Serbia-
Turcia
SEE
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale n.a. - - - - - - -
II Produse vegetale n.a. - 9 - - - 3 4
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj n.a. - - - - - - -
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun n.a. - 8 60 - 5 2 4
V Produse minerale n.a. - 27 - - 5 1 6
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor n.a. - 6 1 - 33 7 7
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea n.a. - 8 3 - 8 6 6
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea n.a. - - - - - - -
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută n.a. - 1 3 - 1 - -
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie n.a. - 1 3 - 3 3 3
XI Textile şi articole textile n.a. - 5 - - - 30 24
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane n.a. - 1 - - - 1 1
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică n.a. - 7 - - - 2 3
XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase n.a. - - - - - - -
Ţara
Muntenegru
Herţegovina
Macedonia
Bulgaria
Albania
Bosnia-
Croaţia
Serbia-
Turcia
SEE
Codul Secţiunea SA
XV Metale de bază şi articole din metal n.a. - 14 3 100 18 13 13
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric n.a. 99 12 22 - 6 20 18
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport n.a. - 1 4 - 21 10 8
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie n.a. - - - - - - -
XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii n.a. - - - - - - -
XX Diverse articole manufacturate n.a. 1 - 1 - - 2 1
XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse n.a. - - - - - - -
Total n.a. 100 100 100 100 100 100 100
BALANŢA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI CU ŢĂRILE SEE7 (mii euro, 2003)
Tabelul 4.15
Ţara
Muntenegru
Herţegovina
Macedonia
Bulgaria
Albania
Bosnia-
Croaţia
Serbia-
Turcia
SEE
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale - 2,283 2,193 23,373 - - - 27,849
II Produse vegetale - 2,181 (15,259) 2,016 - - (5,596) (16,658)
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - 1,820 - - - (19) 1,801
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - - (11,310) (9,263) - (941) (17,095) (38,609)
V Produse minerale 7,776 - 73,580 52,189 - 36,312 104,459 274,316
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - 1,016 27,940 2,000 - 23,687 62,782 117,425
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - - (5,708) 1,596 - 5,325 17,107 18,320
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - - - - - - 3,630 3,630
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - - 769 1,141 1,014 3,216 21,653 27,793
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - - 2,462 1,368 - 3,308 (13,146) (6,008)
XI Textile şi articole textile - 488 (927) - - - (213,965) (214,404)
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - (663) - - - (5,007) (5,670)
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică 1,074 - (9,010) - - 989 (10,381) (17,328)
Ţara
Muntenegru
Herţegovina
Macedonia
Bulgaria
Albania
Bosnia-
Croaţia
Serbia-
Turcia
SEE
Codul Secţiunea SA
XV Metale de bază şi articole din metal - - (715) 3,344 4,931 16,568 259,932 284,060
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 359 (11,972) 276 - 9,628 (138,103) (139,812)
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - - 832 9,715 - 4,400 (60,125) (45,178)
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - - - - - - (2,788) (2,788)
XX Diverse articole manufacturate - 1,637 752 1,947 - 1,499 (13,762) (7,927)
Total 8,850 7,964 54,784 89,702 5,945 103,991 (10,424) 260,812
INDICELE CII AL ROMÂNIEI FAŢĂ DE ŢĂRILE SEE7 (%, 2003)
Tabelul 4.16
Ţara
Muntenegru
Herţegovina
Macedonia
Bulgaria
Albania
Bosnia-
Croaţia
Serbia-
Turcia
SEE
Codul Secţiunea SA
I Animale vii; Produse animale - - 1 - - - - -
II Produse vegetale - - 19 - - - 87 75
III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - - - - - 100 74
IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - - 43 - - 6 2 19
V Produse minerale - - 58 - - 5 13 30
VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - - 45 17 - 35 64 56
VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - - 77 35 - 37 85 88
VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - - - - - - 63 63
IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - - 77 42 - 10 16 23
X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - - 68 39 - 25 62 88
XI Textile şi articole textile - - 95 - - - 18 23
XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - 76 - - - 4 28
XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - - 49 - - 13 34 51
Ţara
Muntenegru
Herţegovina
Macedonia
Bulgaria
Albania
Bosnia-
Croaţia
Serbia-
Turcia
SEE
Codul Secţiunea SA
XV Metale de bază şi articole din metal - - 99 20 3 30 45 49
XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 31 65 96 - 20 21 38
XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - - 80 11 - 65 39 64
XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - - - - - - 2 2
XX Diverse articole manufacturate - - 65 11 - 10 2 63
Total - 2 87 26 2 27 99 89
CAPITOLUL 5
GRUPĂRI COMPETITIVE DE ŢĂRI
Valentin Cojanu, Roxana Voicu-Dorobanţu
Acest capitol oferă o reprezentare a integrării economice europene

care să facă distincţia între efectul întâmplător al aglomerării regionale prin
apropierea geografică, aşa cum sugerează definiţiile convenţionale ale unei
zone, şi efectul implicat de acest studiu al dezvoltărilor competitive
susţinute prin arii omogene de integrare. Investigaţia se bazează pe o
analiză statistică simplă, dar cuprinzătoare asupra poziţiei competitive a
treizeci şi trei de ţări europene, pentru care au fost colectate date privind
şase determinanţi ai similarităţii competitive şi douăzeci şi şapte de
indicatori corespondenţi. Rezultatele confirmă faptul că ţările au tendinţa
să aparţină unui grup cu atât mai mare cu cât mai general este numitorul
comun, de exemplu moştenirea politică, circumstanţele istorice sau o
anumită ideologie. În acelaşi timp, un set de modele comportamentale de
grup sugerează că o înţelegere mai bună a efectelor regionale ale integrării
se află în strânsă legătură cu o reprezentare de asemenea mai bună a
grupărilor regionale în baza unor evoluţii competitive comparabile.
Competiţia deschisă reprezintă o teză centrală a abordării
câştigurilor din comerţ şi, din acest motiv, o explicaţie de bază a efectelor
dinamice ale integrării. Acest material încearcă să ofere o evidenţă
suplimentară privind problema discutabilă a condiţiilor dezvoltării
competitive în cadrul contextului regional al zonei europene de integrare.
Caracterul "discutabil" ar trebui de fapt să nu existe, dată fiind natura
precisă a modelelor de gravitaţie ale comerţului. Aceste modele sunt
construite pe convingerea că potenţialul activităţii economice în orice
amplasament este o funcţie de proximitatea sa de alte centre economice.
Din această perspectivă, geografia, mai precis, proximitatea geografică,
contează în cel mai înalt grad: o ţară va obţine beneficii doar prin
poziţionarea sa apropiată de regiunile avansate. Iată cum arată o explicare a
acestui impact presupus în legătură cu regiunea Balcanică: "Examinarea
caracteristicilor geografice ale ţărilor în tranziţie arată că unele dintre
acestea se bucură de condiţii mai favorabile decât altele, fiind mai aproape
Grupări competitive de ţări 171
de, şi având graniţe comune cu ţările dezvoltate ale Europei de Vest.

Aceasta le furnizează un posibil avantaj strategic, care, pe termen lung, se
aşteaptă că va conduce la o interacţiune şi integrare mai intensă cu centrele
vestice ale dezvoltării." [1]
În ciuda atractivitităţii acestor argumente, materialul prezent pleacă
de la presupunerea că apropierea nu poate să reprezinte o motivaţie de sine
stătătoare pentru a explica dezvoltarea într-un context regional. Este vorba
de posibilitatea şi nu inevitabilitatea de a beneficia de condiţiile
activităţilor economice liberale, motivul care stă chiar la baza mesajului
competiţiei deschise. Viziunii spaţiale asupra integrării, adică premisa sa
geografică, trebuie să i se adauge condiţia unui mediu competitiv similar
astfel încât să facă din competiţia deschisă o sursă autentică a dezvoltării.
Deşi analiza convenţională include similaritatea structurilor economice
printre condiţiile unor efecte pozitive ale integrării [2], problema
"similarităţii" este de obicei implicită ca parte a unei investigaţii care
include, printre altele, moştenirea politică, circumstanţele istorice sau
ideologia comună. Tocmai din acest motiv, cea mai mare parte a studiilor în
domeniul integrării fostelor ţări comuniste europene (de exemplu Petkoski,
1999; Sachs et al., 2000a şi 2000b; Petrakos, 2003; Babanassis, 2003;
Trăistaru şi von Hagen, 2003; Broadman, 2005) abordează tema
similarităţii în scopul enumerării unor condiţii ale creşterii pentru a ajunge
la o înţelegere sistematică a diferitelor căi pe care aceste ţări le-au urmărit
de-a lungul perioadei de tranziţie.
Acest capitol propune o perspectivă dublă asupra acestei dezbateri,
care urmează să fie discutată în următoarele două secţiuni. Secţiunea
următoare trece în revistă câteva studii care oferă o abordare simultană faţă
de grupările regionale şi similaritatea condiţiilor economice. După aceasta,
o secţiune separată prezintă rezultatele unei investigaţii statistice asupra
condiţiilor de similaritate şi proximităţii geografice. Materialul are la bază o
analiză cluster a câtorva indicatori pentru 33 de ţări europene, în calitate de
ţări membre, în aderare sau candidate la aderare faţă de Uniunea
Europeană (UE). Grupele de ţări se disting în funcţie de dimensiunile
variate ale fundamentelor competitive ale dezvoltării. Rezultatele confirmă
mare parte din informaţia existentă privind grupările de ţări, dar scoate de
asemenea în evidenţă alte detalii interesante asupra peisajului economic
european. Secţiunea finală concluzionează cu anumite comentarii legate de
circumstanţele potenţialului pentru avans competitiv în spaţiul mai larg de

integrare economică europeană.
O examinare a condiţiilor regionale de dezvoltare competitivă
Atenţia cercetării preocupate de premisele competitive ale

dezvoltării regiunilor europene urmează în general două direcţii de
investigaţie: o perspectivă generală, panoramică, perspectivă care se alătură
unei viziuni analitice, mai detaliate privind funcţionarea economiei. Prima
dintre abordări este preocupată să facă vizibile direcţiile specifice ale
dezvoltărilor economice şi sociale, în timp ce a doua aduce în prim-plan
particularităţi ale structurilor economice aşa cum sunt evidenţiate în
principal de schimburile comerciale reciproce. Capitolul 4 prezintă pe larg
detaliile aduse de literatura relevantă. În continuare, sunt accentuate
anumite observaţii suplimentare.
Perspectiva generală
Observatori instituţionali precum Banca Europeană pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (EBRD, 2004), Comisia Economică pentru
Europa a Naţiunilor Unite (UNECE, 2005) sau Grupul Băncii Mondiale
(Broadman, 2005) urmăresc taxonomii ale ţărilor prin care cititorului i se
transmite mesajul că progresul economic depinde prin consecinţă de
condiţiile regionale ale dezvoltării, chiar dacă definiţiile a ceea ce se
presupune a fi o regiune se potrivesc mai degrabă cu circumstanţele politice
decât economice ale proceselor de integrare. Clasificarea uzuală a blocurilor
de comerţ europene intraregionale include, pe lângă grupul UE şi, eventual,
celelalte ţări vest-europene, pe cele 27 ţări în tranziţie ale Europei de Est şi
ale fostei Uniuni Sovietice, care sunt în mod distinct prezentate în trei
grupe: noile ţări membre ale UE, Comunitatea Statelor Independente (CSI)
şi ţările Europei de Sud-Est.
În general, încercarea de a furniza evidenţa empirică pentru
dezvoltarea competitivă a regiunilor aşa cum sunt acestea limitate fie de
frontiere naţionale, ţările de exemplu, fie transnaţionale, pare să fie lipsită
de o ancoră substanţială în domeniul teoretic. Studiile comparative disting
de obicei performanţele regionale la nivel de ţară pe un set larg de
indicatori, cum ar fi echilibrele macroeconomice, stabilitatea politică,
eficacitatea guvernului, calitatea reglementărilor sau indicatori ai calităţii

instituţionale. Un program conceput de Banca Mondială se referă şi el
unilateral la ţările Europei de Sud-Est (TESE) şi găseşte ca numitor comun
insuficienţa societăţilor civile în formularea unei adevărate "viziuni a
viitorului şi competitivităţii" şi, în consecinţă, cheamă guvernele din
regiune, oamenii de afaceri şi societatea în general să conceapă un limbaj
comun care să vorbească pentru toate segmentele societăţii [3]. În timp ce
nu este foarte clar cum TESE ca atare au fost selectate ca un grup înainte de
toate, trebuie totuşi reţinută convingerea iniţiatorilor că mediul regional –
caracterizat posibil în această perspectivă printr-o slabă percepţie asupra
elementelor conceptuale ale competitivităţii – şi nu în mod necesar
proximitatea este cea care ar trebui să joace un rol central în politica de
dezvoltare. În exprimarea lor, "este important pentru cei care decid să
înţeleagă că dezvoltarea unei singure ţări este dependentă nu numai de ceea
ce se întâmplă în interiorul ei, dar şi de tendinţele generale din regiune." [4]
Sachs et al. (2000a) privesc mai îndeaproape condiţiile regionale ale
dezvoltării şi examinează tiparele care stau la baza procesului de tranziţie
prin intermediul diferenţelor în cadrul şi între grupări de ţări. În această
viziune, descrisă pe larg în Capitolul 1, o grupare este descrisă prin situaţia
în care se găseşte o ţară la startul procesului cu ajutorul unei combinaţii de
caracteristici geografice fixe, condiţii instituţionale şi economice greu de
modificat, precum şi condiţii de politică uşor de schimbat. Prin coincidenţă
sau nu, grupările regionale care prezintă niveluri similare ale indicatorilor
de performanţă se formează în jurul unor arii strâns definite geografic:
Statele de la graniţa UE (Croaţia, R. Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia,
Slovenia); Balcanii (Bulgaria, Macedonia, România), statele Baltice
(Estonia, Letonia, Lituania); Albania; statele din vestul fostei Uniuni
Sovietice (FUS) (Belarus, Moldova, Rusia, Ukraina); ţările din Caucaz
(Armenia, Azerbaijan, Georgia); şi Asia Centrală (Kazakhstan, R. Kârgâză,
Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan). Această tipologie este mai departe
extinsă prin măsurări ale nivelului competitivităţii internaţionale ale ţărilor
în tranziţie şi ai altor determinanţi ai tranziţiei [5] pentru a explica
transformările economice în dinamică. Există astfel grupuri performante de
vârf precum statele baltice şi statele de graniţă cu UE, în timp ce fiecare
grupare are propriii ei performeri, cum are fi de exemplu Kazakhstan şi
Republica Kârgâză în grupul Asiei Centrale.
Din această perspectivă generală, o altă direcţie de cercetare are în

vedere modul în care diferite ţări sau regiuni se comportă în ceea ce priveşte
capacitatea lor de a reduce decalajele de competitivitate în ipoteza că
procesul de integrare joacă un rol de catalizator în nivelarea capabilităţilor
competitive de-a lungul spaţiului economic european. Cu toate acestea,
evidenţele arată rezultate neconcludente în ceea ce priveşte efectele
benefice ale integrării asupra convergenţei.
Identificarea circumstanţelor particulare ale integrării produce
rezultatele cele mai divergente printre cercetători. Un mare interes este
ataşat, de exemplu, intrărilor de investiţii străine directe (ISD) ca un factor
major al creşterii echilibrate la nivel regional. Câteva studii care se ocupă de
procesul de înapoiere în cadrul unei ţări [6], între ţări [7], sau la nivel
regional [8] merg pe aceeaşi linie atunci când indică ISD ca determinant
principal al comerţului şi creşterii economice regionale. Această concluzie
este însă serios pusă sub rezervă de rezultatele altor studii [9], care afirmă
că este necesar un entuziasm mai mic în ceea ce priveşte rolul pe care îl
joacă ISD în reducerea decalajelor de productivitate între ţările centrale şi
est-europene (TCEE) şi UE. Principala lor observaţie este că ISD pare a
avea o influenţă pozitivă mai puternică asupra comerţului intraindustrial
vertical (CIIV) (comerţ cu bunuri similare, dar de calităţi diferite) decât
asupra comerţului intraindustrial orizontal (CIIO) (adică, comerţ cu bunuri
diferenţiate de calitate comparabilă). Prin implicaţie, această legătură este
mai importantă în a păstra şi nu a diminua dezavantajele competitive
existente la nivelul zonei europene.
Lipsită de controverse [10] este corelaţia vizibilă între convergenţă
şi intensitatea crescută a comerţului, deşi nu se poate afirma cu certitudine
în ce constă cauzalitatea. O sugestie este făcută de un cărui studiu [11] care
oferă o privire interesantă asupra comerţului în funcţie de influenţa
diferiţilor factori care modelează integrarea. Din această perspectivă,
drumul punctat către convergenţă este în mare măsură determinat de
prezenţa forţelor dinamice (specializare, învăţare şi inovare, economii
dimensionale sau formarea de capital) care nu răspund într-o manieră
simplă şi previzibilă stimulentelor generate de deschiderea rapidă a
economiei. Este prin urmare mult mai realistă supoziţia unei diversităţi
considerabile a tiparelor integrării, chiar în rândul ţărilor caracterizate pe
niveluri similare ale dezvoltării economice.
Perspectiva analitică
În completarea analizelor generale, unele studii se concentrează pe

conexiunile particulare care se stabilesc între diferiţi indicatori ai
tipologiilor structurale şi dezvoltarea economică. Evidenţa este pozitivă în
ceea ce priveşte corespondenţa puternică dintre similarităţile condiţiilor
economice şi condiţiile favorabile pentru avans competitiv.
Potrivit discuţiei prezentate în Capitolul 4, liberalizarea comercială
măreşte decalajul de productivitate atunci când dotările cu factori ale
diferitelor ţări se deosebesc şi impulsionează convergenţa de productivitate
în cazul opus. Relaţia de bază în comerţ şi productivitate are în vedere
faptul că ţările cu dotări inegale ale factorilor, precum şi ale distribuţiei
veniturilor pe gospodării au tendinţa să înregistreze productivităţi diferite,
adică rate înalte de capital-forţă de muncă se asociază cu productivităţi ale
muncii înalte, şi, în această logică, liberalizarea comerţului poate să
adâncească decalajele de productivitate prin intermendiul CIIV, deoarece
producţia bunurilor de calitate joasă se deplasează de regulă către ţările mai
sărace, în timp ce bunurile de calitate înaltă se grupează în producţia ţărilor
mai bogate. În mod corespunzător, dacă ţările sunt similare în ceea ce
priveşte dotarea cu factori, liberalizarea comerţului conduce către CIIO
urmat de convergenţa productivităţii şi veniturilor.
În baza acestei argumentări, ipoteza convergenţei trebuie să fie
supusă unei revizuiri prin luarea în considerare a unor zone de integrare
mai mici şi mai omogene care sunt mai bine pregătite să fie angajate în
schimburi comerciale de valoare similară. Evidenţă convingătoare este
adusă de studii [12] care investighează anvergura şi determinanţii
comerţului intraindustrial (CII) între UE şi opt TCEE (Bulgaria, R. Cehă,
Ungaria, Moldova, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia) în perioada
1990-1995. Potrivit lor, ponderea CIIV creşte la 80-90% dn totalul CII cu
UE, ceea ce poate fi sugestiv în legătură cu procesul laborios de recuperare a
decalajelor la scara zonei europene. Mai mult, aceste din urmă rezultate
sunt importante deoarece disciminează mai departe CII în funcţie de factori
care sunt specifici ţării (de exemplu dotări, nivele ale veniturilor, distanţă)
sau industriei (de exemplu structura de piaţă, dimensiunea industriei,
diferenţierea produselor). Dacă o parte mai mare a CIIV ar fi fost rezultatul
acţiunii factorilor specifici ţării, corespondenţa presupusă dintre
deschidere, proximitate şi dezvoltare ar fi fost atunci bazată pe fundamente
mai solide. În schimb, factorii specifici ţării explică până la 85% din CIIO în
contrast cu numai 15% pentru CIIV. Dacă gradul de convergenţă este
asimilat indicelui CIIO şi este corelat cu aceste rezultate apare în mod clar
că efectele benefice clasice ale competiţiei deschise sunt specifice
comerţului între grupuri competitive de ţări şi nu într-un alt mod
improbabil.
La concluzii similare se ajunge şi prin intermediul cercetării asupra
integrării monetare de această dată. Asemenea studii [13] analizează
convergenţa ciclică şi structurală în contextul extinderii UE. Luând în calcul
costurile şi beneficiile lărgirii Uniunii Economice şi Monetare (UEM), este
investigat rolul pe care similaritatea structurilor economice şi intensitatea
comerţului bilateral între zece membri ai UEM (Irlanda şi Luxemburg sunt
excluse din analiză datorită limitărilor de date) şi opt TCEE (R. Cehă,
Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia şi Slovenia) îl are în
corelarea ciclurilor de afaceri între ţări. Se arată astfel că indicii relevanţi
ating nivelurile lor cele mai înalte între membrii UEM, în timp ce valorile
cele mai mici corespund fluxurilor între ţările care aderă şi membrii UEM.
Prin folosirea metodelor econometrice, studiul evidenţiază mai departe că
atât similaritatea structurilor economice, cât şi intensitatea comerţului
bilateral sunt asociate pozitiv şi semnificativ cu corelarea ciclurilor de
afaceri, ceea ce sugerează că integrarea monetară poate fi într-adevăr
favorabilă creşterii în cadrul unor zone de dezvoltare omogenă.
În sensul pe care această expunere îl sugerează la final,
competitivitatea joacă rolul de input mai degrabă decât de output în
procesul de producţie. Ceea ce totuşi această trecere în revistă a literaturii
relevante indică este o idee opusă, şi anume că argumentele teoretice şi
datele empirice susţin în mod convingător un tratament separat al ţărilor şi
regiunilor în funcţie de capabilităţile lor diferite de a beneficia de o zonă de
integrare. Acest material încearcă să completeze evidenţa statistică a
comerţului între ţările europene prin evidenţierea distinctă a regiunilor
omogene de dezvoltare şi comerţ.
Evidenţă statistică asupra grupurilor competitive de ţări
Metodologie şi rezultate
Această secţiune oferă evidenţă prima facie pentru o reprezentare a

integrării economice regionale care ar trebui să fie mai sugestivă în legătură
cu condiţiile dezvoltării competitive similare. Întrebările investigative sunt
limitate astfel la o cercetare bazată pe o analiză statistică simplă dar
cuprinzătoare despre poziţia competitivă a 33 de ţări europene, care sunt
iniţial grupate în trei grupări regionale majore, convenţionale, adică UE-15
(Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia, Marea Britanie),
noile state membre ale UE din primul val extinderii către est (NMS-10) (R.
Cehă, Cipru, Estonia, Ungaria, Malta, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia,
Slovenia) şi opt ţări din Europa de Sud-Est (TESE) (Albania, Bosnia-
Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, România, Serbia-Muntenegru,
Turcia ).
Datele sunt colectate în relaţie cu şase determinanţi ai similarităţii
competitive şi 27 de indicatori corespunzători aşa după cum arată
Tabelul5 .1 mai jos. Această interpretare face un sumar al abordării uzuale
din literatură faţă de gama de indicatori relevanţi, aşa după cum este
sugerat, de exemplu, de studiul lui Sachs et al. (2000b). Ei includ în analiza
lor şapte determinanţi – deschidere, bună guvernanţă, infrastructură,
tehnologie, sector financiar, pieţele muncii şi instituţii – care au în mare
parte caracteristici comune cu abordarea propusă aici în felul în care
folosesc o serie comparabilă de indici de măsurare.
Măsuri ale similarităţii competitive
Tabelul 5.1
Determinanţi Indicatori
5 indici a: Indicele educaţiei, Indicele dezvoltării
Dezvoltare umană umane, Populaţia urbană (procent), Cheltuieli de
sănătate pe locuitor şi Indicele GINI
6 indici b: PIB pe locuitor (la PPC), Exporturi de înaltă
Performanţă
tehnologie ca procent din total exporturi de bunuri
economică
manufacturate în 2001, 2002 şi 2003, Exporturi pe
Determinanţi Indicatori
locuitor, Stoc al investiţiilor străine directe (ISD) ca
procent din PIB
6 indici c: Indicele concurenţei locale, Indicele costului
corupţiei, Indicele rangului de creditare de ţară al
Competiţie investitorilor instituţionali, Diferenţialul mediu al ratei
dobânzii, Indicele expertizei de marketing şi Indicele
competitivităţii de creştere (GCI)
5 indici d: Indicele instituţiilor publice, Indicele
eficienţei guvernamentale, Indicele calităţii
Instituţii
reglementărilor, Indicele controlului corupţiei şi
Indicele statului de drept
5 indici e: Numărul de brevete pe locuitor, Indicele de
Cercetare şi C&D pentru corporaţii, Indicele colaborării corporative,
dezvoltare (C&D) Indicele gradului de inovare, Media pentru cei trei
indici
a. Sursa: UNDP (2004)
b.Surse: UNCTAD (2004b); World Bank (2004)
c. Surse: WEF (2004)
d. Sursa: WEF (2004); Kaufmann et al. (2003)
e. Sursa: WEF (2004)
Notă: Nu au fost găsite date pentru următoarele cazuri: Serbia şi Muntenegru – nu sunt date
pentru Dezvoltare umană şi Performanţă economică; Albania – nu sunt date pentru
Competiţie şi C&D; Bosnia şi Herţegovina – nu sunt date pentru Performanţă economică.
Prin urmare, aşa după cum se obişnuieşte în analiza cluster, lipsa de date duce la
introducerea variabilei nule, ceea ce face ca ţara respectivă să facă parte dintr-o grupare cu
un singur membru.
Pentru a oferi un anumit grad de diferenţiere printre ţările şi

regiunile europene este nevoie de o analiză a similarităţii. În acest scop, este
folosită analiza tip cluster pentru a procesa datele prin intermediul unui
software special (SPSS). Clasificarea foloseşte metode de grupare
aglomerativă, politetică pentru a aranja setul de observaţii în funcţie de
caracteristicile selectate într-un astfel de mod care minimizează diferenţele
între ţări în cadrul grupării şi maximizează diferenţele între ţări între
grupări. [14]
Analiza statistică rezultă într-un lanţ de reuniuni, fiecare la rândul ei
corespunzând unui nivel care este valoarea minimă a distanţei. Rezultatele
sunt prezentate în dendogramele şi imaginile din Figurile de la 5.1 la 5.12
discutate în secţiunile care urmează. Ele au fost obţinute prin procesare în
iteraţii succesive pentru valorile fiecărui determinant şi în final pentru

valorile întregului set de date.
Interpretările rezultatelor
Rundele succesive de grupare la nivelul atât a fiecărei categorii, cât

şi a celor cinci categorii luate împreună, au fost folosite pentru a pune în
evidenţă legăturile regionale în cadrul celor 33 de ţări europene. Setul de
date poate fi interpretat în mod realist la prima iteraţie a algoritmului de
grupare, iar depăşirea acestui nivel este folositoare doar în anumite cazuri.
Interpretarea se bazează pe observaţii complementare relative la trăinicia
similarităţilor în acele cazuri care cântăresc cel mai mult în dezvoltarea
competitivă a unei ţări.
Folosirea unei serii largi de indicatori statistici ajută ca analiza să
facă diferenţa mai bine între efectul întâmplător al grupării regionale prin
apropierea geografică (aşa cum sugerează definiţiile convenţionale ale unei
zone) şi efectul presupus al dezvoltărilor competitive susţinute de arii
omogene de integrare. Paragrafele următoare descriu cum această
dihotomie apare la nivelul fiecărui determinant şi dovedesc că geografia în
sine nu este pur şi simplu un criteriu semnificativ al similarităţii
competitive ale grupărilor regionale. Secţiunea următoare concluzionează
cu observaţii sintetice asupra tipologiilor observate privind formarea
grupurilor competitive de ţări.
Dezvoltarea umană (Figura 5.1): Prima iteraţie produce patru
grupări, una dintre acestea fiind gruparea formată exclusiv din Serbia,
datorită lipsei de date. Cele trei grupări iniţiale arată o polarizare puternică
bazată în general pe geografia Europei, între est şi vest plus un punct focal
mediteraneean (Cipru şi Malta), dar mult mai bine explicată de frontierele
politice ale războiului rece. Poziţionarea Sloveniei cu ţările vestice este
singura excepţie care totuşi lasă neschimbat întregul tablou prin prisma
localizării şi mărimii particulare ale acestei ţări. Rezultatele corespund bine
cu orice interpretare istorică şi cunoaştere a realităţii care ar face dovada
despre cât de diferit au evoluat popoarele, sub ideologii opuse, în cele două
părţi ale Europei.
Distanţa de clusterizare
Performanţa economică (Figura 5.2): Imaginea apare la prima

vedere extrem de împrăştiată de-a lungul unor grupări mici, cu excepţia
TESE care formează un singur grup alături de câteva NMS-10. Este
interesant de observat cum acest grup este completat în a doua iteraţie de
grupurile formate de Grecia şi Croaţia, plus Slovenia, Portugalia, Spania,
Italia şi Cipru, urmate apoi de Cehia şi Estonia. Cele mai multe ţări vestice
prezintă similarităţi începând cu iteraţiile a treia şi a patra, dar ele includ la
centru o formaţie iniţială a ţărilor nordice (Suedia, Danemarca, Finlanda) la
care se adaugă Franţa şi Germania. Ungaria şi Marea Britanie arată
similarităţi puternice cu ele, în timp ce restul (Austria, Olanda, Malta şi
Irlanda) rămân separate.
Competiţia (Figura 5.3): Grupuri largi de ţări sunt formate pe

această dimensiune şi ele delimitează de fapt cele trei zone europene care
au fost considerate de la început. Rezultatul nu este surprinzător dată fiind
importanţa tradiţiilor legislative şi practicilor de afaceri, care au devenit
manifeste pe perioade lungi de timp şi care au avut astfel un impact şi
asupra diviziunilor de tip politic. Din această perspectivă, apare din nou
justificată alegerea de extindere a UE către est, pe două valuri de integrare
prin singularizarea ţărilor candidate potrivit cu progresul lor pe timpul
negocierilor.
Totuşi, două aspecte particulare ies în evidenţă în mijlocul acestor
evoluţii familiare. Pe de o parte, două iteraţii succesive arată un caracter
puternic distinctiv al TESE, care, cu excepţia Bulgariei, nu partajează
trăsături cu alte grupuri europene. Pe de altă parte, grupul NMS-10 este,
dimpotrivă, mai degrabă eterogen: acesta include şi Grecia, Cipru, Malta şi
Italia din UE, şi Bulgaria, din TESE. De data aceasta, nicio ţară NMS-10 nu
mai aparţine altor grupări.
Instituţii (Figura 5.4): Rezultatele grupării pe dimensiunea

instituţională arată o perspectivă mai puţin polarizată asupra regiunii.
Chiar dacă grupările formate în general lasă neschimbată imaginea care se
prefigurează, este important de notat că această dimensiune adaugă noi
observaţii. TESE rămân în mod remarcabil în acelaşi grup după toate cele
patru iteraţii până la cea din urmă, care cuprinde toate ţările, dar nu este
tocmai din acest motiv interesantă pentru gradul de distincţie al grupării.
Grupul NMS-10 este din nou compus din membrii originari plus Cipru,
Malta şi Italia, ceea ce lasă ţările UE într-o grupare compactă.
Prima iteraţie de asemenea indică formări interesante a unor
grupuri mici în jurul ţărilor care împart unele caracteristici dincolo de
proximitatea geografică. Se poate numai avansa ideea că acesta este cazul
elementelor culturale latine pentru ţări ca Belgia, Franţa, Spania şi
Portugalia; specificităţii zonei baltice pentru ţări ca Polonia, Slovacia,
Lituania şi Letonia; sau moştenirii economice şi politice balcanice pentru
toate TESE. Mai mult, până la ultima iteraţie, grupurile UE şi NMS-10 nu se
combină cu TESE, ceea ce de fapt aminteşte din nou de existenţa a cel puţin
două zone de dezvoltare în cadrul ariei mai largi de integrare europeană.
Cercetare şi dezvoltare (Figura 5.5): Această dimensiune produce

probabil cele mai fragmentate grupări regionale. Din nou, rezultatul este
cumva aşteptat, dar justificarea ţine de data aceasta de lumea fără graniţe a
întreprinderilor ştiinţifice. Ţările foste comuniste, ca un grup mare, se
dovedesc mai puţin asemănătoare una faţă de alta pe această dimensiune şi
chiar includ un mare număr de ţări UE (de exemplu Portugalia, Spania,
Grecia, Italia, Cipru şi Malta). Această apartenenţă este oarecum
prefigurată sau cel puţin probabilă datorită rezultatelor care au fost
evidenţiate de celelalte dimensiuni.
Concluzii
Această discuţie a fost astfel construită încât să pună în lumină

condiţiile similarităţii competitive pentru grupări regionale largi la nivel
european şi din acest motiv nu include sugestii care ar putea fi posibile
privind evoluţii comparabile la scări mai mici. Cu toată această limitare,
analiza evidenţiază un set de trei tipologii, fiecare fiind importantă în ceea
ce priveşte o faţetă diferită a dezvoltărilor regionale în cadrul spaţiului
european. Această evidenţă este discutată în continuare pe fondul acestor
rezultate generale.
(1) Există un grup central de TESE, precum şi ţări UE care formează
grupări mai omogene în oricare iteraţie. Prin contrast, grupul NMS-10 este
caracterizat de conexiuni mai slabe şi în mod corespunzător o
individualitate mai greu identificabilă. Cel mai vizibil, această concluzie este
redată de analiza comună de-a lungul tuturor categoriilor şi este ilustrată de
Figura 5.6. După cum se pare, apar grupări relativ mici, până la un
maximum de cinci ţări, a căror compoziţie se suprapune consistent cu
definiţiile zonelor de care membrii lor aparţin, cu excepţia notabilă a
grupului NMS-10. Aria TESE este reprezentată de România, Turcia şi
Croaţia într-un grup şi Bosnia & Herţegovina şi Macedonia într-un al
doilea, care mai târziu fuzionează într-o arie mai mare şi rămân aşa, la
distanţă semnificativă de celelalte grupări. În mod similar, UE strânge
patru grupuri mici într-un spaţiu uniform competitiv, şi anume ţările
scandinave completate de Germania şi celelalte grupări care sunt formate
numai din două ţări (Austria şi Franţa, Marea Britanie şi Olanda, Belgia şi
Luxemburg). În ceea ce priveşte celelalte ţări şi cu excepţia Albaniei şi
Serbiei, niciun tipar clar nu apare. Bulgaria şi Grecia se alătură, respectiv,
NMS-10 şi ţărilor UE, în timp ce Spania, Portugalia şi Italia arată afinităţi
puternice cu grupul NMS-10.
(2) Zonele omogene observate ale dezvoltării competitive rămân

neschimbate pentru iteraţii realizate separat în legătură cu fiecare dintre
cele cinci dimensiuni economice. Dacă sunt excepţii, acestea mai degrabă
întăresc ipoteza zonelor competitive omogene: Croaţia părăseşte grupul,
dar numai pentru a se alătura altor TESE în doar două cazuri ("Performanţă
economică" şi "Instituţii"); Spania, Portugalia şi Italia, completate ocazional
de Cipru şi Malta, se deplasează continuu între ariile NMS-10 şi UE, în timp
ce Bulgaria şi Grecia prezintă o instabilitate similară, dar în legătură cu
ariile NMS-10 şi TESE. În contrast puternic cu acest comportament
aleatoriu, regiunile TESE şi UE se dovedesc în mod remarcabil distincte
prin intermediul unor similarităţi intraregionale puternice.
(3) O a treia concluzie majoră reiese dacă se consideră numărul de
grupări: cu cât este mai îngustă semnificaţia economică a unei dimensiuni
de-a lungul căreia sunt grupate ţările, cu atât mai mică este aria care se
formează la prima iteraţie. Dacă sunt lăsate deoparte grupurile de o singură
ţară, se obţin 3 grupe pentru "Dezvoltare umană" şi "Cercetare şi
dezvoltare", 4 pentru "Competiţie", 5 pentru "Performanţă economică",
7 pentru "Instituţii" şi 8 pentru analiza comună.
Rezultatele confirmă ceea ce pare a fi de bun simţ, şi anume că ţările
au tendinţa să se aglomereze în grupuri mari cu cât mai general este
numitorul comun care le caracterizează, cum ar fi moştenirea politică,
circumstanţele istorice sau afinităţile ideologice. În acelaşi timp, dacă se
consideră semnificaţia indicatorilor pentru mediul economic în care se
dezvoltă industriile, aşa cum este sugerat de ordinea crescătoare a secvenţei
menţionate mai sus, apare astfel rezonabilă concepţia că o înţelegere mai
bună a efectelor regionale ale integrării sunt puternic corelate cu o
reprezentare similar mai adecvată a grupărilor regionale în funcţie de
evoluţii competitive comparabile.
Note
[1] Petrakos, 2003

[2] De exemplu, Drabek examinează literatura curentă asupra integrării regionale
şi observă că apropierea faţă de pieţe şi modul similar în care ţările vecine îşi
organizează societatea conduce la schimburi comerciale şi relaţii economice
sporite." (Z. Drabek, 2005, "Regionalism and Trade Discipline", în Z. Drabek, (ed.),
Can Regional Integration Arrangements Enforce Trade Discipline? London,
Palgrave MacMillan, 19-68.)
[3] G. Petkoski, 1999, A Vision of the Future and Country Competitiveness. An
Integrated Approach, Washington D.C.: The World Bank Institute, p. 1.
[4] G. Petkoski, A Vision of the Future and Country Competitiveness. An
Integrated Approach, Washington D.C.: The World Bank Institute, 1999, p. 22.
[5] (Sachs at el., 2000a, b)
[6] De ex. Tondl şi Vuksic, 2003
[7] De ex. Damijan şi Mrak, 2005
[8] De ex. Trăistaru şi von Hagen, 2003; Sohinger, 2005
[9] Cum ar fi cel al lui Gabrisch şi Segnana (2003)
[10] Vezi pentru aceeaşi idee şi Trăistaru, 2004
[11] UNCTAD (2004a
[12] Aturupane et al. (1997)
[13] Exemplificate de Trăistaru (2004)
[14] Cercetarea foloseşte un program de software statistic (SPSS versiunea 12.0)
pentru a procesa date din 33 de ţări europene, grupate iniţial din punct de vedere
geografic în:
EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST: Slovenia, Ungaria, Cehia, Slovacia,
Polonia, Estonia, Letonia, Lituania
EUROPA DE VEST: Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Franţa,
Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Portugalia,
Spania, Suedia
EUROPA DE SUD-EST (ZONA BALCANILOR): Albania, Bosnia &
Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Serbia & Muntenegru, România,
Turcia, Grecia
Analiza de tip cluster urmăreşte gruparea ţărilor de mai sus în funcţie de o serie de
indicatori în grupări ce cuprind ţări similare. Grupările sunt la randul lor
comparate, din punct de vedere al distanţei dintre valorile indicatorilor, fiind şi ele
reunite într-un pas de procesare ulterior. În finalul acestui tip de analiză cluster se
ajunge la o grupare ce cuprinde toate ţările din analiză.
În cazul de faţă, s-au realizat şase serii de grupări, după cele 5 tipuri de
indicatori şi o grupare globală, ce cuprinde repartizarea tuturor ţărilor pe clustere
în funcţie de toţi indicatorii consideraţi. Aceştia, prezentaţi în lista lor extinsă în

ceea ce urmează, au fost selectaţi în cinci grupe distincte: Dezvoltare umană,
Performanţă economică, Competiţie, Instituţii şi Cercetare-Dezvoltare.
. Dezvoltare umană
- indicele educaţiei
- indicele dezvoltării umane
- populaţia urbană
- cheltuielile de sănătate pe locuitor
- indicele GINI aferent acestora
. Performanţă economică
- PIB/locuitor
- exporturile de produse de înaltă tehnologie
- paritatea puterii de cumpărare
- exporturi pe locuitor
- investiţiile străine directe ca procent din PIB
. Competiţie
- competiţia locală
- costul corupţiei
- riscul creditării
- diferenţialul de dobândă
- marketing
- GCI
. Instituţii
- indicele instituţiilor publice
- stat de drept
- eficacitatea guvernamentală
- control corporatist
. Cercetare-Dezvoltare
- brevete
- CD în firmă
- colaborări
- inovaţii
Sursele colectării datelor sunt explicate în text.

Analiza grupărilor competitive (cluster analysis) urmează procedurile de mai jos:

1. Introducerea datelor în programul SPSS şi transformarea lor în variabile
ZScore
2. Calculul distanţelor: SEUCLID, EUCLID, BLOC, CHEBYSHEV,
MINKOWSKI, POWER pentru fiecare dintre indicatorii stabiliţi
3. Determinarea alegerii celei mai relevante distanţe între valori
4. Determinarea similitudinilor COSINE şi PEARSON în cadrul fiecărui
indicator
5. Alegerea clusterilor prin cei cinci algoritmi de linkage
6. Determinarea distanţelor între clusteri: SINGLE, COMPLETE,
BAVERAGE, WAVERAGE, WARD, CENTROID, MEDIAN
7. Stabilirea dendrogramei, reunind clusterii şi recalculând distanţele dintre
noii clusteri şi valorile ramase
8. Interpretarea dendrogramei, prin cele trei metode de determinare a
numărului de clusteri
În interpretarea semnificaţiei rezultatelor, se ţine seama de dezavantajele analizei

cluster:
1. Selectarea variabilelor: problema aici poate interveni din faptul că în cazul
unor variabile nu există valori, şi atunci acestea trebuie înlocuite cu o
valoare care să nu afecteze analiza ulterioară.
2. Standardizarea variabilelor: intervine în momentul analizei; transformarea
variabilelor astfel încât să aibă media zero şi dispersia 1 poate duce la
eliminarea din analiză a unor disparităţi importante. Se speră ca această
problemă să fie rezolvată prin utilizarea unor metode multiple. În măsura
în care standardizarea nu afectează în mod definitoriu analiza cluster
clasică, atunci acest lucru ar trebui sa fie vizibil prin similitudinea
rezultatelor obţinute prin cele două metode.
3. Multicoliniaritatea: cauzată de corelaţiile mari dintre unele variabile; nu
poate fi găsită ca atare în SPSS, prin urmare o metodă de identificare a sa şi
a efectelor sale este analiza factorială aplicată variabilelor.
4. Algoritmul de clusterizare: problema nu se ridică, deoarece se vor utiliza
toţi cei 5 cinci algoritmi cunoscuţi în cadrul metodei clasice.
5. Determinarea numărului de clustere: caz similar cu cel anterior, deoarece
în momentul interpretării dendrogramei se vor utiliza toate cele trei
metode de determinare a numărului de clustere cunoscute.
6. Validarea clusterelor: determinarea consistenţei unui cluster: în principal
validitatea este legată de criterii şi determinarea unei variabile externe (aici
este de văzut care variabilă poate îndeplini acest rol pornind de la setul de
variabile din baza de date).
Anexa
Figura 5.7: Similarităţi între ţările europene din punctul de vedere

al indicatorului Dezvoltare umană

al indicatorului Performanţă economică

al indicatorului Competiţie

al indicatorului Instituţii
Figura 5.11: Similarităţi între ţările europene din punctul de vedere l

indicatorului Cercetare - dezvoltare
Figura 5.12: Similarităţile între ţări în urma analizei globale

CAPITOLUL 6
COMPETITIVITATEA ÎN EUROPA DE SUD-EST:
OPINII ALE EXPERŢILOR
Luminiţa Nicolescu, Alina Drăghici, Roxana Voicu-Dorobanţu
Competitivitatea este un concept cu înţelesuri multiple, care a

condus la apariţia unui număr important de definiţii. Întâlnim conceptul de
competitivitate la nivel de naţiune, dar şi la nivel de firmă. Cu toate că
există păreri care susţin că naţiunile nu intră în competiţie, ci afirmaţia se
referă doar la firmele lor (Krugman, 1994), nu putem neglija rolul
naţiunilor în modelarea mediului în care operează firmele. Firmele sunt
influenţate de politicile guvernelor, deci acestea influenţează
competitivitatea şi intră în competiţie pentru crearea unor condiţii de
competitivitate. Ceea ce diferenţiază competitivitatea naţiunilor de
competitivitatea firmelor, este locul unde se creează valoare economică în
societate. Valoarea economică este creată de către firme, dar naţiunile cu
toate că nu generează în mod direct valoare economică, pot sprijini sau
împiedica firmele să creeze valoare economică. Aşadar există două tipuri
diferite de competitivitate: competitivitate naţională şi competitivitate a
firmei.
Scott şi Lodge definesc competitivitatea naţională ca fiind abilitatea
unei ţări de a crea, produce, distribui produse prin comerţul internaţional şi
de a obţine venituri crescânde prin utilizarea resurselor sale. Porter înţelege
prin avantaj naţional competitiv acele caracteristici decisive ale unei ţări
care permit firmelor sale să creeze şi să susţină avantaje competitive în
anumite sectoare. Garelli defineşte competitivitatea naţională ca fiind o
ramură a teoriei economice care analizează faptele şi politicile ce determină
abilitatea unei naţiuni de a crea şi menţine un mediu care să sprijine
crearea de valoare de către firme şi de prosperitate pentru oameni.
Competitivitatea firmei este întâlnită atunci când aceasta poate
obţine produse şi servicii de calitate superioară la costuri mai mici decât
competitorii săi interni şi internaţionali (Report of the Select Committee of
the House of Lords and Overseas Trade). Competitivitatea la nivel de firmă
este sinonimă cu performanţa sa pe termen lung exprimată prin obţinerea
de profit şi cu abilitatea de a-şi compensa angajaţii şi de a oferi profituri

acţionarilor săi.
Competitivitatea are în vedere toate elementele care explică succesul
unei naţiuni. Naţiunile şi firmele sunt strâns legate, iar conceptul modern
de competitivitate reprezintă rezultatul unui peisaj în schimbare în care atât
naţiunile, cât şi firmele sunt abordate dintr-o perspectivă globală. Pe scurt,
competitivitatea analizează modul în care atât naţiunile, cât şi firmele
utilizează totalitatea competenţelor lor pentru a obţine prosperitate şi
profit.
Competitivitatea este relativă şi nu absolută deoarece compară
performanţele naţiunilor sau firmelor între ele. De interes este modul în
care diferite ţări au performanţă la nivel internaţional din punct de vedere
al competitivităţii.
Competitivitatea unei ţări reprezintă unul dintre aspectele
principale ce asigură evoluţia ţării la nivel regional şi chiar mondial. Sursele
de competitivitate pot diferi pentru o ţară în funcţie de poziţia sa
economică, politică, culturală, dar şi de grupul de ţări la care se raportează.
În acest context este posibil ca o ţară să fie competitivă raportat la ţările
vecine şi să se situeze la un nivel mai puţin competitiv raportat la un grup
mai extins de ţări. Astfel, ţări din Europa de Sud-Est (care în studiul nostru
se referă la Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia,
Macedonia, Moldova, România, Serbia-Muntenegru şi Turcia) pot fi
competitive în cadrul acestui grup, dar mai puţin competitive privite la
nivelul Europei Centrale şi de Est sau la nivelul întregii Europe. Ipoteza
acestui studiu este că Europa de Sud-Est se poate constitui în sine într-o
enclavă de competitivitate ce poate identifica sursele proprii de
competitivitate.
Metodologie
Scopul general al acestei anchete a fost de a identifica opiniile

experţilor despre Europa de Sud-Est ca o regiune de sine stătătoare ce poate
genera competitivitate la nivel regional, cât şi de a identifica sursele de
competitivitate din această zonă geografică. Astfel, au fost urmărite
următoarele obiective:
1. Identificarea importanţei diferiţilor factori în influenţarea gradului
de competitivitate a unei ţări sau a unei regiuni.
Competitivitatea în Europa de Sud-Est: opinii ale experţilor 199
2. Identificarea măsurii în care diferitele elemente de mediu vor

influenţa relaţiile economice şi integrarea economică la nivel
regional.
3. Evaluarea impactului asupra competitivităţii ţărilor din regiunea
Europei de Sud-Est şi a subregiunilor Europei a unui număr de
factori, cu subfactorii componenţi: mediul politico-legal şi
instituţiile publice, mediul economic, mediul tehnologic şi mediul de
afaceri.
4. Identificarea percepţiei experţilor privind contribuţia acordurilor
economice şi politice din regiune asupra competitivităţii.
5. Ordonarea diferitelor surse posibile de competitivitate în regiunea
Europei de Sud-Est.
6. Identificarea tendinţelor în domeniul relaţiilor economice şi politice
în următorii cinci ani în subregiunile Europei.
Ancheta s-a derulat prin intermediul Internetului, în perioada 1 – 31
iulie 2006, prin postarea unui chestionar on-line, la adresa:
http://www.rei.ase.ro/questionnaire/form2.htm. Chestionarul conceput în
limba engleză a fost distribuit unui număr de 75 experţi din lumea
academică, a business-ului şi a consultanţei din regiune. După trei runde de
trimitere a chestionarului, s-au primit 15 răspunsuri, reprezentând o rată a
răspunsului de 20 %.
Astfel eşantionul a fost format din 15 experţi din ţările din regiunea
Europei de Sud-Est. Cei 15 respondenţi provin din ţări cum ar fi Croaţia (7),
România (4), Grecia (1) şi altele.
Faptul că 46,7% din respondenţi provin din Croaţia poate fi
considerat un semn al faptului că această ţară este dornică de afirmare ca şi
componentă bine stabilită a acestei regiuni şi că se poziţionează foarte
concret ca ţară asimilată regiunii analizate. România este şi ea bine
reprezentată în structura eşantionului, probabil datorită faptului că echipa
de cercetare apaţine unei instituţii româneşti.
Cea mai mare parte a respondenţilor (73,3%) provin din mediul
academic şi al cercetării, reflectând un interes crescând al acestora pentru
probleme de analiză şi cercetare în vederea identificării surselor de
competitivitate. Cealaltă parte a respondenţilor (26,7%) provin din
organizaţii guvernamentale, organizaţii non-profit, mediul de afaceri şi
organizaţii de consultanţă.
Majoritatea respondenţilor (86,7%) provin din organizaţii ce

desfăşoară activităţi la nivel internaţional, fiind astfel în cunoştinţă de
cauză în privinţa unor operaţii internaţionale şi posibile surse de
competitivitate regională. Regiunile în care organizaţiile respondenţilor îşi
desfăşoară activităţile în ordinea gradului lor mediu de implicare
internaţională sunt : 1. Uniunea Europeană (UE), 2. Europa Centrală şi de
Est (ECE), 3. Europa de Sud-Est (ESE) şi 4. Asia şi Orientul Mijlociu, unde
implicarea a fost minimă.
Din punct de vedere al domeniului de expertiză, experienţa
predominantă a experţilor este în domeniul economic, deoarece 80% dintre
respondenţi au declarat domeniul economic ca domeniul lor de expertiză,
restul având domenii de expertiză variate (politic, juridic), iar din punct de
vedere al poziţiei deţinute de respondent structura eşantionului a fost mai
variată, dar şi mai echilibrată (33,3% au experienţă managerială, 26,7% au
experienţă în afaceri şi 26,7% au experienţă în cercetare). Opiniile
experţilor au fost relativ apropiate, ceea ce denotă o mare relevanţă a
rezultatelor cercetării.
Gradul de cunoştinţe autodeclarat al respondenţilor despre ţările
din regiune şi despre diferite regiuni ale Europei a arătat că Uniunea
Europeană este regiunea despre care există gradul cel mai mare de
cunoştinţe, urmată de Europa de Sud-Est şi după aceea Europa Centrală şi
de Est. Între ţări, cunoştinţele cele mai ridicate ale eşantionului au fost
despre Croaţia şi ţările din jur (cum ar fi, Bosnia-Herţegovina) şi despre
România, acest lucru fiind influenţat de structura eşantionului de
respondenţi. Ţările şi regiunile cel mai puţin cunoscute de respondenţii din
eşantion au fost Turcia, Albania, Moldova şi regiunea Asia şi Orientul
Mijlociu.
Competitivitate în Europa de Sud-Est
Pentru a analiza competitivitatea în regiunea Europei de Sud-Est

este necesar în primul rând să identificăm care sunt ţările ce sunt asociate
cu această regiune. Astfel, mai mult de 50% dintre respondenţi au asociat
cu Europa de SE următoarele ţări: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria,
Grecia, Macedonia, România, Serbia şi Muntenegru. Croaţia este privită
mai degrabă ca o ţară din Europa Centrală şi de Est decât din Europa de
Sud-Est (40% dintre respondenţi), iar Turcia este văzută mai degrabă ca o
ţară dinafara Europei (33,3% dintre respondenţi) decât din Europa,

denotând o imagine a Turciei puternic asiatică. Apreciem că există practic o
corespondenţă în modul cum s-a definit prin cercetare Europa de Sud-Est şi
opinia panelului de experţi.
Competitivitatea privită la nivel de ţară are anumiţi vectori care o
definesc. În opinia panelului de experţi intervievat, toate elementele de
mediu luate în considerare contribuie la asigurarea competitivităţii unei
ţări, dar infrastructura de afaceri este elementul perceput ca fiind cel mai
important (100% dintre respondenţi). Infrastructura legală a fost percepută
în medie ca fiind elementul cu cel mai mic (dar totuşi ridicat) nivel de
importanţă în asigurarea competitivităţii (vezi tabelul 6.1). Acest lucru s-a
datorat şi unor divergenţe de opinii a respondenţilor privind influenţa
mediului legal, care are o poziţie controversată şi contradictorie într-o
anumită măsură: 53,3% dintre respondenţi (procentul cel mai ridicat)
consideră influenţa infrastructurii legale extrem de importantă, în timp ce
alţi 13,3% consideră că aceasta are o importanţă minimală pentru
competitivitatea unei ţări. Toţi ceilalţi factori au fost apreciaţi într-un mod
mai unitar ca fiind importanţi (foarte importanţi şi extrem de importanţi
pentru asigurarea competitivităţii). Tabelul 6.1 prezintă gradul de
importanţă dat de respondenţi factorilor determinanţi ai competitivităţii.
Gradul de importanţă al factorilor determinanţi ai competitivităţii

Tabelul 6.1
Grad de importanţă (cumulat
Factori extrem de important, foarte Ordonare
important, important) (%)
Infrastructura de 100% 1
afaceri
Dezvoltarea 93,3% 2
tehnologică
Stabilitatea politică 93,3% 3
Stabilitatea economică 93,3% 4
Infrastructura legală 86,7% 5
La nivelul regiunii Europa de Sud-Est, factorii care influenţează în

mod pozitiv relaţiile economice şi integrarea economică în regiune sunt
factorul geografic, factorul economic şi cel cultural, în timp ce factorii
religie şi politică sunt văzuţi mai degrabă ca factori cu o influenţă
nefavorabilă asupra activităţii economice din regiune (Tabelul 6.2 şi Figura
6.1).
Factorii de influenţă ai relaţiilor economice şi ai integrării economice

în Europa
Tabelul 6.2
(% respondenţi)
Factori Între ţările Între Europa de SE Între Europa
Europei de Sud-Est şi ECE (noile 10) SE şi UE 15
Tip + - + - + -
influenţă
Politic 40% 60% 73,3% 26,7% 80% 20%
Cultural 73,3% 26,7% 60% 40% 80% 20%
Economic 80% 20% 93,3% 6,7% 86,7% 13,3%
Geografic 93,3% 6,7% 73,3% 26,7% 73,3% 26,7%
Religios 40% 60% 26,7% 73,3% 33,3% 66,7%
Altele:
Mentalitate 6,6% 6,6%
Educaţie 6,6% 6,6%
„+” influenţă pozitivă; „-” influenţă negativă
Figura 6.1 Factorii de influenţă ai relaţiilor economice

şi ai integrării economice în Europa de Sud-Est
În relaţiile dintre ţările Europei de SE cu ţările ECE (noile UE 10) pe

de o parte şi cu ţările UE –15 pe de altă parte, factorul economic este
predominant ca influenţă pozitivă urmat de factorul geografic şi cel politic,
singurul factor predominant nefavorabil rămânând cel religios. Vezi figurile
6.2 şi 6.3.
Influenţa mai degrabă negativă a politicului în regiunea Europei de
Sud-Est, spre deosebire de o influenţă pozitivă a acestuia în relaţiile
economice cu celelalte regiuni ale Europei, arată că este nevoie de mai
multă voinţă şi colaborare politică în regiune pentru a asigura creşterea
competitivităţii la nivel regional.

şi ai integrării economice între Europa de Sud-Est şi
Europa Centrală şi de Est (noile UE 10)

şi ai integrării economice între Europa de Sud-Est
şi Uniunea Europeană-15
Au fost menţionaţi doi factori suplimentari cu influenţă negativă

asupra cooperării în regiunea Europei de Sud-Est şi a acestei regiuni cu
UE-15, respectiv mentalitatea şi educaţia, care sunt mai degrabă factori ce
ţin de mediul socio-cultural, dar care sunt percepuţi a avea o influenţă
aparte asupra cooperării economice dintre grupurile de ţări menţionate.
Studiul a încercat evaluarea gradului de competitivitate a ţărilor din

regiune privite în mod separat şi a celor trei regiuni europene (Europa de
Sud-Est, Europa Centrală şi de Est şi Uniunea Europeană) folosind patru
factori majori de influenţă (mediul politico-legal, mediul economic, mediul
tehnologic şi mediul de afaceri), fiecare conţinând un număr de subfactori
cum este prezentat în tabelele 6.3, 6.4, 6.5 şi 6.6.
Impactul mediului politico-legal şi instituţional asupra competitivităţii (medie)
Tabelul 6.3
Mediul Al Bo- Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb – Mu Tu Ţări ECE noile UE
politico-legal He ESE UE 10 15
Stabilitatea
politică 2.3 2.1 3.3 3.7 3.9 2.7 2.6 3.6 2.2 3.3 2.7 3.7 4.4
Stabilitatea
legală 2.2 2.0 3.0 3.2 3.3 2.8 2.3 2.9 2.2 2.9 2.7 3.6 4.3
Garantarea
drepturilor de 2.3 2.3 3.0 3.4 3.3 2.7 2.5 3.3 2.6 2.9 2.9 3.7 4.5
proprietate
Implementarea
contractelor 2.4 2.3 2.9 2.9 3.4 2.6 2.5 2.7 2.4 2.7 2.7 3.7 4.3
Favoritism
guvernamental 1.9 2.1 2.5 2.4 2.9 2.5 2.3 2.7 2.1 2.7 2.5 3.3 3.7
şi corupţie
Transparenţa
procedurilor 2.0 2.3 2.6 2.8 3.1 2.4 2.3 3.0 2.1 2.5 2.3 3.2 3.8
publice
Media
ţării/ 2.2 2.2 2.9 3.1 3.3 2.6 2.4 3.0 2.3 2.8 2.6 3.5 4.2
regiunii
Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herţegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croaţia; Gr – Grecia; Ma – Macedonia; Mo – Moldova; Ro – România;
Sb-Mu – Serbia Muntenegru; Tu – Turcia
(5 – foarte competitiv, 4 – competitiv, 3 – nici competitiv nici necompetitiv, 2 – necompetitiv, 1 – extrem de necompetitiv)
În ceea ce priveşte elementul politic, aşa cum era de aşteptat

Uniunea Europeană-15 este regiunea percepută a avea un grad mare de
competitivitate (4.2) urmată de Europa Centrală şi de Est – noile UE 10, cu
un grad mediu de competitivitate (3.5) şi Europa de Sud-Est cu un nivel
scăzut de competitivitate (2.6). Dintre ţările Europei de Sud-Est, Grecia
este percepută ca fiind ţara cu gradul cel mai ridicat de competitivitate din
punct de vedere politic (3.3), urmată de Croaţia (3.1) şi România (3) toate
situate la un nivel mediu al competitivităţii. Pe ultimele locuri se situează
Albania (2.2) şi Bosnia Herţegovina (2.2), unde situaţia politică este
percepută a fi necompetitivă (vezi figura 6.4). Majoritatea factorilor se
situează pentru toate ţările de niveluri necompetitive până la niveluri de
competitivitate medie. Pe subfactori ai competitivităţii politice cel mai slab
s-a situat Albania (1.9) în ceea ce priveşte favoritismul guvernamental şi
corupţia şi cel mai bine s-a situat Grecia în ceea ce priveşte stabilitatea
politică (3.9). Din punct de vedere politic per total în medie în regiunea
Europei de Sud-Est, stabilitatea politică reprezintă factorul de
competitivitate cel mai mare, dar cu un grad de competitivitate mediu (3),
favoritismul guvernamental şi corupţia fiind principala problemă politică a
regiunii (vezi figura 6.5). Numai UE –15 privită ca regiune este percepută ca
fiind competitivă şi foarte competitivă din perspectiva tuturor subfactorilor
politici (vezi tabelul 6.3).
Figura 6.4 Competitivitatea politică în ţările din Europa de Sud-Est

Figura 6.5 Ordonarea subfactorilor politici din punct de vedere

al competitivităţii în regiunea Europei de Sud-Est
Din punct de vedere economic Uniunea Europeană - 15 este

regiunea cu gradul cel mai mare de competitivitate din Europa (3.6), dar
situat la un nivel mediu, urmată de Europa Centrală şi de Est – noile UE 10
(3.1) şi Europa de Sud-Est care este percepută mai degrabă către zona
necompetitivităţii economice (2.7). Ierarhia pe ţări din cadrul zonei situează
Grecia şi România pe primul loc (3) cu un grad mediu al competitivităţii
economice, urmate de Bulgaria, Croaţia şi Turcia (2.8). Pe ultimele locuri se
situează Moldova (2) şi Albania (2.1) percepute ca fiind necompetitive din
punct de vedere economic (vezi figura 6.6).
Impactul mediului economic asupra competitivităţii (medie)
Tabelul 6.4
Al Bo- He Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb – Mu Tu Ţări ECE UE 15
Mediul economic ESE noile
UE 10
Stabilitatea
macroeconomică 2.1 2.1 3.1 2.9 3.3 2.5 2.1 3.1 2.1 2.7 2.6 3.3 3.7
Rata inflaţiei 2.2 2.5 2.9 3.3 3.1 2.3 2.1 2.9 2.3 2.5 2.7 3.0 3.6
Sistemul bancar 2.0 2.3 2.7 2.7 3.1 2.5 2.0 2.9 2.2 2.7 2.7 3.1 4.0
Sistemul fiscal 2.2 2.4 2.7 2.8 2.9 2.4 2.1 3.0 2.5 2.7 2.5 3.1 3.6
Mărimea pieţei 1.9 2.0 2.8 2.5 3.0 1.9 1.9 3.3 2.7 3.3 3.1 3.3 3.7
Creşterea pieţei 2.5 2.3 2.9 2.8 2.7 2.5 2.3 3.2 2.6 3.0 2.8 3.1 3.1
Calitatea vieţii 1.7 2.1 2.4 2.9 3.0 2.5 1.7 2.5 2.1 2.3 2.4 2.9 3.7
Investiţiile străine 1.9 2.0 2.9 2.7 3.0 2.1 1.8 3.2 2.3 3.0 2.6 3.0 3.2
Media
ţării/regiunii 2.1 2.2 2.8 2.8 3.0 2.3 2.0 3.0 2.3 2.8 2.7 3.1 3.6
Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herţegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croaţia; Gr – Grecia; Ma – Macedonia; Mo – Moldova;
Ro – România; Sb-Mu – Serbia Muntenegru; Tu – Turcia
Figura 6.6 Competitivitatea economică în ţările Europei de Sud-Est
Cele mai necompetitive pieţe din regiune din punct de vedere

economic sunt percepute a fi Albania, Macedonia şi Moldova datorită
mărimii mici a pieţei (1.9/1.9/1.9), a calităţii vieţii reduse (1.7/2.5/1.7) şi a
penetrării reduse a investiţiilor străine (1.9/2.1/1.8). O mare parte a
subfactorilor economici sunt consideraţi a avea un nivel aproximativ mediu
de competitivitate în regiune, elementele cele mai problematice fiind
percepute a fi calitatea vieţii, investiţiile străine (2.6) şi creşterea pieţei (2.7)
(vezi figura 6.7). Inclusiv UE –15 a fost percepută din punct de vedere
economic ca având o competitivitate medie spre bună, cu cel mai competitiv
element economic, sistemul bancar (4).
Figura 6.7 Ordonarea subfactorilor economici din punct de vedere

Din punct de vedere al competitivităţii tehnologice ierarhia în

Europa se păstrează, cu UE –15 privită ca cea mai competitivă în Europa
(3.9). În privinţa ţărilor din Europa de Sud-Est aceleaşi ţări sunt percepute
a fi mai competitive din punct de vedere tehnologic, respectiv Grecia (2.9),
Croaţia şi România (2.8), pe ultimele locuri situându-se Albania (1.8) şi
Bosnia-Herţegovina (1.9). Aceste ţări sunt percepute a fi extrem de
necompetitive din punct de vedere tehnologic (vezi figura 6.8). În general
acest factor al mediului tehnologic a înregistrat grade mai mici de
competitivitate în regiune faţă de ceilaţi trei factori, conform opiniilor
experţilor chestionaţi.
Impactul mediului tehnologic asupra competitivităţii (medie)
Tabelul 6.5
Mediul Al Bo- Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb –Mu Tu Ţări ECE UE 15
tehnologic He ESE noile
UE 10
Nivelul de
cunoştinţe 1.8 2.0 2.8 3.1 3.0 2.3 2.3 2.9 2.4 2.4 2.5 3.2 4.1
tehnice
Rata inovaţiilor 1.6 1.7 2.2 2.4 2.5 1.9 1.7 2.5 2.1 2.1 2.2 2.9 3.8
Transferul de
tehnologie 1.8 2.0 2.4 2.9 2.9 2.1 2.0 2.8 2.1 2.6 2.5 3.1 3.7
Agresivitatea
companiilor
locale de a 1.9 1.9 2.7 2.7 3.1 2.1 1.9 2.9 2.2 2.8 2.5 3.1 3.9
absorbi
tehnologie
nouă/străină
Media
ţării/regiunii 1.8 1.9 2.5 2.8 2.9 2.1 2.0 2.8 2.2 2.5 2.4 3.1 3.9
Figura 6.8 Competitivitatea tehnologică în ţările Europei de Sud-Est
Cu toate că nivelul de competitivitate din punct de vedere tehnologic

în regiune este perceput a fi sub mediu pentru toţi subfactorii, există
diferenţieri între aceştia. În medie pe regiune, subfactorul tehnologic cel
mai competitiv este nivelul de cunoştinţe tehnologice (2.5), iar cel mai
necompetitiv este rata inovaţiilor (2.1) (vezi figura 6.9).
Figura 6.9 Ordonarea subfactorilor tehnologici din punct de vedere

Impactul mediului de afaceri asupra competitivităţii (medie)
Tabelul 6.6
Mediul de afaceri Al Bo- He Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb – Mu Tu Ţări ECE UE 15
ESE noile
UE 10
Forţă de muncă
calificată 1.9 2.4 2.8 3.2 3.2 2.4 2.0 2.8 2.5 2.7 2.7 3.2 4.1
Procese
guvernamentale 1.7 2.0 2.7 2.8 3.0 2.1 2.0 2.7 2.1 2.6 2.6 3.1 4.0
eficiente
Infrastructura 1.7 1.9 2.6 3.1 3.1 2.1 1.8 2.5 2.1 2.6 2.4 3.2 4.2
Accesul la informaţie 1.9 2.3 2.7 3.0 3.3 2.5 2.2 3.1 2.5 2.5 2.8 3.5 4.0
Institute de cercetare 1.8 1.9 2.3 2.7 2.7 2.2 1.9 2.7 2.2 2.5 2.5 3.0 3.9
Eficacitatea costului
(inclusiv costul 2.4 2.5 2.7 2.7 2.7 2.5 2.3 3.1 2.6 2.9 2.8 3.1 2.7
muncii)
Abilităţile 1.9 2.1 2.5 3.0 2.8 2.4 2.1 2.7 2.3 2.5 2.5 3.1 3.7
profesionale
Abilităţile de
comunicare în limbi 2.1 2.1 2.6 3.1 2.9 2.5 2.2 3.1 2.3 2.3 2.7 3.3 3.4
străine
Media
ţării/regiunii 1.9 2.2 2.6 2.9 3.0 2.4 2.1 2.8 2.3 2.6 2.6 3.2 3.8
Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herţegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croaţia; Gr – Grecia; Ma – Macedonia; Mo – Moldova; Ro – România;
Sb-Mu – Serbia Muntenegru; Tu – Turcia
Recordul de necompetitivitate îl deţine rata inovaţiilor în Albania

(1.6), iar cel mai bine se situează agresivitatea companiilor locale greceşti de
a absorbi tehnologie nouă, care au fost percepute a avea un grad mediu de
competitivitate (3.1).
Mediul de afaceri cel mai competitiv din Europa este în Uniunea

Europeană (3.8), iar la nivelul Europei de Sud-Este tot în una din ţările UE
- 15, respectiv Grecia (3), urmată de Croaţia (2.9) şi România (2.8). Albania
(1.9) şi Moldova (2.2) se situează din nou pe ultimele locuri în privinţa
competitivităţii mediului de afaceri (vezi figura 6.10).
Figura 6.10 Competitivitatea mediului de afaceri

în ţările Europei de Sud-Est
În general nivelul de competitivitate a mediului de afaceri din

regiune este perceput a fi de la scăzut spre mediu (2.6). Pe categorii de
subfactori accesul la informaţii (2.8) şi forţa de muncă calificată (2.8) sunt
percepute a fi elementele mai competitive ale mediului de afaceri în
regiune, bineînţeles cu mari diferenţe între ţările din regiune (minim
Albania 1.9 şi maxim Grecia 3.2/3.3) (vezi figura 6.11). Cel mai bine s-a
situat accesul la informaţie în Grecia (3.3), România (3.1) şi Croaţia (3.0),
urmat de infrastructură în Grecia (3.1) şi Croaţia (3.1) şi de abilitatea de
comunicare în limbi străine în Croaţia (3.1) şi România (3.1).
Compararea tuturor elementelor de competitivitate în regiunea

Europei de Sud-Est arată că în medie trei factori (mediul politic, mediul
economic şi mediul de afaceri) au grade similare de competitivitate, situate
însă la un nivel sub mediu (2.68/2.66/2.66) în timp ce mediul tehnologic se
situează mai degrabă către limita necompetitivităţii cu un scor mediu în
regiune de 2.35. Pe subfactori ai celor patru elemente de mediu există însă
diferenţe mai mari: nivelul regional mediu a înregistrat minima
competitivităţii în privinţa ratei de inovaţie în regiune (2.1), urmată de
favoritismul guvernamental şi corupţia (2.4) şi maxima în privinţa
stabilităţii politice (3), urmată de accesul la informaţii (2.8), de forţa de
muncă calificată (2.8) şi garantarea dreptului de proprietate (2.8) (vezi
tabelul 6.7).
Figura 6.11 Ordonarea subfactorilor mediului de afaceri

din punct de vedere al competitivităţii
în regiunea Europei de Sud-Est
Nivelul mediu al elementelor competitivităţii cu subfactorii lor în Europa de Sud-Est
Tabelul 6.7
Nr. Competitivitatea Competitivitatea Competitivitatea Competitivitatea
crt. politică economică tehnologică mediului de afaceri
Subfactor Scor Subfactor Scor Subfactor Scor Subfactor Scor
1 Stabilitatea 3 Stabilitatea 2.7 Nivelul de 2.5 Accesul la 2.8
politică macroeconomică cunoştinţe informaţie
tehnice
2 Garantarea 2.8 Rata inflaţiei 2.7 Transferul 2.4 Forţă de 2.8
drepturilor de tehnologic muncă
proprietate calificată
3 Stabilitatea 2.7 Sistemul bancar 2.7 Absorbţia 2.4 Eficacitatea 2.7
legală tehnologiei costului
noi/străine
4 Implementare 2.7 Sistemul fiscal 2.7 Rata 2.1 Abilităţile de 2.7
a contractelor inovaţiilor comunicare în
limbi străine
5 Transparenţa 2.5 Mărimea pieţei 2.7 Abilităţile 2.6
procedurilor profesionale
publice
6 Favoritism 2.4 Creşterea pieţei 2.7 Procese 2.6
guvernamental guvernamen-
şi corupţie tale eficiente
7 Investiţiile 2.6 Infrastructura 2.6
străine
8 Calitatea vieţii 2.5 Institute de 2.5
cercetare
MEDIA 2.68 2.66 2.35 2.66
Impactul tuturor elementelor de mediu asupra competitivităţii în Europa
Tabelul 6.8
Al Bo- He Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb - Mu Tu Ţări ECE UE 15
Elemente ESE noile
de mediu UE 10
Mediul 2.2 2.2 2.9 3.1 3.3 2.6 2.4 3 2.3 2.8 2.6 3.5 4.2
politic
Mediul 2.1 2.2 2.8 2.8 3.0 2.3 2.0 3.0 2.3 2.8 2.7 3.1 3.6
economic
Mediul;teh 1.8 1.9 2.5 2.8 2.9 2.1 2.0 2.8 2.2 2.5 2.4 3.1 3.9
nologic
Mediul de 1.9 2.2 2.6 2.9 3.0 2.4 2.1 2.8 2.3 2.6 2.6 3.2 3.8
afaceri
MEDIA 2.0 2.1 2.7 2.9 3.05 2.35 2.12 2.9 2.27 2.67 2.57 3.22 3.87
UE-15 şi ECE – noile 10 sunt regiuni percepute a avea un nivel

mediu spre ridicat de competitivitate pe total (UE - 3.87 şi, respectiv
3.2 ECE – noile 10), în timp ce ESE are un nivel sub mediu de
competitivitate (2.57).
Între ţările ESE, Grecia are nivelul general al competitivităţii cel mai
ridicat în regiune cu o competitivitate medie (3.05), urmată de Croaţia (2.9)
şi România (2.9), cele mai necompetitive ţări din regiune fiind percepute a
fi Albania (2), Bosnia Herţegovina (2.1) şi Moldova (2.1).
Acordurile politice şi economice între ţări şi la nivel regional în
Europa de Sud-Est au contribuţii diferite la creşterea competitivităţii în
regiune. Astfel, acordurile comerciale bilaterale şi multilaterale între ţări
sunt cele ce au influenţa cea mai ridicată pentru creşterea competitivităţii,
în regiune, în timp ce dintre acordurile la nivel regional Pactul de Stabilitate
din Europa de Sud-Est este văzut ca având o contribuţie pozitivă la
creşterea competitivităţii în regiune, iar Forumul Economic al Europei de
Sud-Est şi Asociaţia Camerelor de Comerţ Balcanice sunt privite ca având
contribuţii mai mici (vezi tabelul 6.9).
Contribuţia acordurilor politice şi economice la creşterea

competitivităţii în Europa de Sud-Est
Tabelul 6.9
(% respondenţi)
Acorduri Influenţă foarte Ordine
mare şi mare
Acorduri comerciale bilaterale 86.6% 1
Acorduri comerciale multilaterale 86.6% 2
Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est 73.3% 3
Asociaţia Camerelor de Comerţ din Balcani 40% 4
Forumul Economic din Europa de Sud-Est 33.3% 5
Posibilele surse de avantaje competitive pentru organizaţiile care îşi

desfăşoară activitatea în Europa de Sud-Est sunt prezentate în tabelul 6.10.
Sursa cea mai importantă de avantaj competitiv la nivel de firmă în
regiune constă în faptul că strategia firmei este uşor de conceput la nivel
regional conform opiniei a 60% dintre respondenţi care au considerat acest
factor ca având o influenţă ridicată, în timp ce cumulat 86,6% dintre
respondenţi consideră că această sursă are o influenţă foarte ridicată şi
ridicată la asigurarea competitivităţii organizaţionale în regiune.
Surse de avantaj competitiv la nivel de firmă în Europa de Sud-Est
Tabelul 6.10
(procent respondenţi)
Surse de avantaj competitiv în ESE Rol foarte mare Ordine
şi mare (%)
Strategia la nivel de firmă este mai uşor 86.6%
de conceput 1
Lanţul valorii poate fi exploatat mult mai 86.6%
uşor
Transfer de cunoştinţe şi expertiză 80%
managerială
Acorduri guvernamentale şi multilaterale 80% 2
Apropierea geografică 80%
Rate de creştere şi profituri speculative 73.3%
ale unei pieţe emergente
Realizarea unor centre de cercetare 73.3% 3
regionale
Formarea unor trasee de carieră 73.3%
profesională la nivel regional
Efecte secundare ale acordurilor politice 66.6%
Organizarea de campanii de marketing 66.6% 4
la nivel regional
O ţară din ESE poate juca rolul de piaţă test 53.33 5
Posibilitatea de a exploata lanţul valorii mai uşor a fost numitǎ sursa

majorǎ de avantaj competitiv (86,6%), alături de facilitatea formulării unei
strategii la nivel regional.
Transferul de cunoştinţe şi expertiză managerială şi în alte domenii
împreună cu apropierea geografică şi efectul acordurilor guvernamentale şi
a celor multilaterale sunt situate pe următorul loc (2), ca surse de
competitivitate la nivel organizaţional.
Elementele care au fost menţionate de câţiva respondenţi ca
nereprezentând deloc surse de avantaj competitiv la nivel regional sunt:
realizarea unor trasee de carieră profesională la nivel regional, realizarea
unor centre de cercetare/dezvoltare regionale şi folosirea diferitelor ţări din
regiune ca pieţe test.
Putem spune că pe primul loc se situează acele surse de avantaj
competitiv la nivel de firmă care facilitează desfăşurarea activităţii firmelor
în special la nivel strategic, în timp ce realizarea unor activităţi specifice de
marketing la nivel regional sunt percepute ca fiind surse mai mici de

avantaj competitiv.
Din perspectiva evoluţiilor viitoare a relaţiilor economice între
diferite grupe de ţări europene, panelul de experţi apreciază că relaţiile
economice ale ţărilor din Europa de SE cu ţările UE –15 vor creşte într-o
mare măsură în următorii 5 ani (73,3%), în timp ce relaţiile dintre ţările
Europei de SE şi ţările ECE (noile UE 10) vor creşte doar într-o mică
măsură (73,3%). În privinţa relaţiilor economice din regiunea Europei de
Sud-Est doar 46,6% dintre respondenţi se aşteaptă ca acestea să crească
într-o mare masură în următorii 5 ani, 33,3% se aşteaptă ca acestea să
crească într-o mică măsură în următorii 5 ani, iar 20% se aşteaptă ca aceste
relaţii economice să rămână la acelaşi nivel ca în perioada prezentă. Pozitiv
este faptul că nu se aşteaptă descreşteri ale relaţiilor economice în Europa
(vezi tabelul 6.11).
Evoluţia relaţiilor economice în Europa în următorii cinci ani
Tabelul 6.11
(Procente respondenţi)
Vor Vor Vor Vor
Relaţiile creşte creşte Vor descreşte descreşte
economice într-o într-o rămâne într-o într-o
în mare mică la fel mică mare
măsură măsură măsură măsură
Ţările din 46,6% 33,3% 20% 0 0
Europa
de Sud-Est
Ţările din
Europa 26,6% 73,3% 0 0 0
de Sud-Est cu
Europa
Centrală
şi de Est noile
UE 10
Ţările din
Europa 73,3% 20% 6,67% 0 0
de Sud-Est
cu Uniunea
Europeană -15
În privinţa relaţiilor politice, respondenţii sunt mai rezervaţi, mai

puţini fiind de părere că relaţiile politice în regiune se vor intensifica în
următorii 5 ani (vezi tabelul 6.12).
Doar 26,6% dintre respondenţi se aşteaptă ca relaţiile politice între

ţările Europei de SE şi între acest grup de ţări şi ţările ECE (noile UE 10) să
crească într-o mare măsură în următorii 5 ani, în timp ce 46,6% se aşteaptă
ca relaţiile politice între aceste ţări şi grupe de ţări să crească într-o mică
măsură, iar 26,67% se aşteaptă ca ele să rămână la acelaşi nivel. În schimb,
relaţiile politice ale ţărilor din Europa de SE cu ţările UE – 15 se aşteaptă să
se intensifice într-o mare măsură de către 53,33% dintre respondenţi, în
timp ce acestea se aşteaptă a fi intensificate într-o mică măsură de 33,33%
dintre respondenţi.
Evoluţia relaţiilor politice în Europa în următorii cinci ani
Tabelul 6.12
(Procente respondenţi)
Vor Vor Vor Vor
Relaţiile creşte creşte Vor descreşte descreşte
politice în într-o într-o rămâne într-o într-o
mare mică la fel mică mare
măsură măsură măsură măsură
Ţările din 26.67% 46.67% 26.67% 0 0
Europa
de Sud-Est
Tările din
Europa 26.67% 46.67% 26.67% 0 0
de Sud-Est cu
Europa
Centrală şi de
Est – noile
UE 10
Tările din
Europa 53.33% 33.3% 13.33% 0 0
de Sud-Est cu
Uniunea
Europeană -
15
Întrebaţi despre măsura în care consideră că regiunea Europei de

Sud-Est este sau va deveni o zonă de competitivitate de sine stătătoare,
respondenţii au avut opinii diferite: niciunul nu vede această regiune ca
fiind în prezent competitivă în sine, majoritatea lor (50%) consideră că
acest lucru este posibil, dar într-un viitor mai îndepărtat (în viitorii 5 – 20
de ani). O parte (13,3%) asociază momentul sau perioada devenirii Europei
de Sud-Est o zonă de competitivitate odată cu lărgirea UE. Douăzeci la sută
dintre respondenţi consideră că Europa de Sud-Est nu va deveni o zonă de
competitivitate de sine stătătoare, deoarece diversitatea este foarte mare,
infrastructura este foarte proastă şi împiedică acest lucru şi deoarece UE a
stabilit un alt rol pentru această regiune. Europa de Sud-Est este privită mai
degrabă ca un mare bloc de consum, ce poate fi utilizat fie ca piaţă test sau
seră de noi produse de către marile companii multinaţionale.
Printre propunerile venite din partea experţilor pentru creşterea
atractivităţii regiunii Europei de Sud-Est din punctul de vedere al
competitivităţii se disting următoarele patru categorii de propuneri:
1. Propuneri legate de infrastructură: o îmbunătăţire a infrastructurii,
în special a celei de transport şi o integrare a infrastructurilor
acestor ţări ar contribui la creşterea competitivităţii regiunii.
2. Propuneri legate de activitatea educaţională şi de cercetare:
creşterea gradului de educaţie, îmbunătăţirea managementului
educaţional, creşterea activităţilor de cercetare şi în domeniul
ştiinţei, ridicarea gradului de cunoştinţe economice şi financiare ale
publicului larg şi formarea unor societăţi şi economii ale cunoaşterii
sunt văzute ca cerinţe stringente în regiune pentru a deveni
competitive.
3. Propuneri legate de îmbunătăţirea mediului economic şi de afaceri
la nivel macro şi micro: îmbunătăţirea regimurilor fiscale, definirea
şi utilizarea unor avantaje comparative, educarea în spiritul
identificării avantajelor comparative, îmbunătăţirea competenţelor
în marketing, creşterea competitivităţii forţei de muncă şi a
firmelor, folosirea reţelelor de relaţii în regiune, creşterea cooperării
peste graniţe şi asigurarea unui mai bun transfer tehnologic.
4. Propuneri legate de îmbunătăţirea mediului politico-legal: creşterea
stabilităţii politice şi a stabilităţii legale, lărgirea UE, creşterea
cooperării peste graniţe, încheierea mai multor acorduri
multilaterale.
Concluzii
Europa de Sud-Est, ca regiune geografică, nu este încă o zonă de

competitivitate în sine. Toţi factorii de mediu sunt văzuţi ca influenţând
competitivitatea la nivel regional, cea mai mare importanţă acordându-se
infrastructurii. Relaţiile economice şi integrarea economică la nivelul
Europei de Sud-Est sunt influenţate pozitiv de condiţiile geografice,
economice şi culturale, dar negativ de cele politice şi religioase.
Cele mari patru componente ale competitivităţii, cea politică, cea
economică, cea tehnologică şi cea a mediului de afaceri sunt privite în
medie în regiunea ESE ca având o competitivitate mică până la medie,
nivelul cel mai scăzut înregistrându-l competitivitatea tehnologică (2.35).
Între ţările ESE, cea mai competitivă ţară este Grecia, ţară membră
a UE –15, urmată de Croaţia şi România, toate având un nivel general de
competitivitate perceput a fi mediu. Cele mai necompetitive ţări ale regiunii
sunt percepute a fi Albania, Bosnia-Herţegovina şi Moldova.
Din perspectiva acordurilor politice şi economice, la nivelul ESE cel
mai mare impact asupra creşterii competitivităţii îl au acordurile bilaterale
şi multilaterale comerciale şi Pactul de Stabilitate în ESE.
Principalele surse de competitivitate pentru această zonă sunt
considerate: faptul că strategia la nivel de firmă este mai uşor de conceput,
că lanţul valorii poate fi exploatat mult mai uşor, că este posibil transferul
de cunoştinţe şi expertiză managerială la nivel regional, existenţa unor
acorduri guvernamentale şi multilaterale şi apropierea geografică.
În viitor se aşteaptă o creştere a relaţiilor economice şi politice în
Europa, pentru ţările Europei de Sud-Est previzionându-se o creştere a
colaborării economice şi politice mai degrabă cu UE – 15 decât în cadrul
regiunii.
Cu toate că, în prezent, Europa de Sud-Est nu este o zonă de
competitivitate în sine, se aşteaptă ca aceasta să devină în următorii
5 – 20 de ani, printre principalele propuneri pentru creşterea atractivităţii
competitive a regiunii numărându-se: îmbunătăţirea şi integrarea la nivel
regional a infrastructurii, o mai bună colaborare politico-economică prin
mai multe acorduri multilaterale şi prin utilizarea reţelelor de relaţii şi
contacte, cât şi accentuarea proceselor educaţionale şi de cercetare ce pot
contribui la schimbarea mentalităţii (aspect care în momentul de faţă este
perceput ca un obstacol) şi la crearea unor societăţi ale cunoaşterii în
regiune.
ANEXĂ
Chestionarul aplicat în perioada 1-31 iulie 2006
QUESTIONNAIRE
Competitiveness in South Eastern Europe

The present questionnaire is part of a study conducted by a research team from
the Academy of Economic Studies, Bucharest, Romania. The study envisages to
analyze the South Eastern Europe (Albania, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria,
Croatia, Greece, Macedonia, Moldova, Romania, Serbia-Montenegro and
Turkey) area from the perspective of economic performances in the context of
European integration. The present questionnaire focuses on identifying sources
of competitiveness and company competitive advantages in the region and is
distributed to experts whose knowledge of the SEE area is highly commendable
for the purpose of this study.
Personal and company profile
1. What country is the organization you work from?
[ ] Albania
[ ] Bosnia Herzegovina
[ ] Bulgaria
[ ] Croatia
[ ] Greece
[ ] Macedonia
[ ] Moldova
[ ] Romania
[ ] Serbia Montenegro
[ ] Turkey
[ ] Others, please specify………..
2. What is your organization profile/field of activity?
[ ] higher education institution/research institute

[ ] consultancy company
[ ] governmetal body
[ ] international organization
[ ] business
[ ] non-profit organization
3. Is your organization involved in international activities?

[ ] yes [ ] no
4. If yes, rank the following regions according to your organization’s degree

of involvement (where 1 is the largest degree of involvement):
Rank
South Eastern Europe _____
Central and Eastern Europe _____
European Union countries _____
Asia and Middle East _____
Others
Please specify _______________ _____
5. What is your field of expertise in the two categories?

A. B.
[ ] economic [ ] managerial
[ ] legal [ ] business
[ ] political [ ] research
[ ] others [ ] others
Please specify Please specify
6. Indicate the degree of knowledge you have about the following countries
and regions
Countries and regions High Medium Low

Albania
Bosnia Herzegovina
Bulgaria
Croatia
Macedonia
Romania
Serbia Montenegro
Turkey
South Eastern Europe
as a whole
Central and Eastern
Europe
European Union
Asia and Middle East
Competitiveness in South Eastern Europe
1. In which regions would you rather primarily include the following

countries (choose just one and the most evident region)
Balkan Central and Europe Others

region/South Eastern Please
Eastern Europe Europe specify
Albania
Bosnia
Herzegovina
Bulgaria
Croatia
Greece
Macedonia
Moldova
Romania
Serbia
Montenegro
Turkey
2. What is the degree of importance of the following aspects for the

competitiveness of a country's industries?
Extremely Very Important Minimal Not

important important importance important
at all
Political
stability
Economic
stability
Legal
infrastructure
Technological
development
Business
infrastructure
3. Please specify what is the direction in which ( „+” increase/favourable; „-

„ decrease/unfavourable) the following factors influence the economic
relationships and the economic integration between the following groups of
countries:
Between Between SEE Between Observations/

countries and CEE (new SEE and Comments
within SEE EU-10) EU-15
countries countries
Political + - + - + -
[] [] [] [] [] []
Cultural + - + - + -
[] [] [] [] [] []
Economic + - + - + -
[] [] [] [] [] []
Geographic + - + - + -
[] [] [] [] [] []
Religious + - + - + -
[] [] [] [] [] []
Others
+ - + - + -
[] [] [] [] [] []
+ - + - + -
[] [] [] [] [] []
+ - + - + -
[] [] [] [] [] []
4. Please evaluate the impact of the political and legal environment/public institutions on competitiveness in the
following countries and groups of countries:
(5 - very competitive; 4 – competitive; 3 neither competitive nor uncompetitive; 2 – uncompetitive; 1 – extremely
uncompetitive)
Political Al Bo- He Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb – Mu Tu SEE countries CEE/ EU 15

and legal New
environment EU 10
Political 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
stability 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Legal 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
stability 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Guarantee 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
of property 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
rights 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Enforcement 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
of contracts 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Government 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
favoritism 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
and 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
corruption 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Transparency 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
of public 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
procedures 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herzegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croatia; Gr – Greece; Ma – Macedonia; Mo – Moldova;
Ro – Romania; Sb-Mu – Serbia Montenegro; Tu – Turkey
5. Please evaluate the impact of the economic environment on competitiveness in the following countries and groups of
countries:
(5 - very competitive; 4 – competitive; 3 neither competitive nor uncompetitive; 2 – uncompetitive; 1 – extremely
uncompetitive)
Economic Al Bo- He Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb - Mu Tu SEE CEE/ EU 15

environment countries New
EU 10
Macroeconomic 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
stability 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Inflation 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
rate 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Banking 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
system 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Fiscal 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
system 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Market 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
size 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Economic Al Bo- He Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb - Mu Tu SEE CEE/ EU 15
EU 10
Market 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
growth 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Quality 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
of life 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Foreign 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
investments 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herzegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croatia; Gr – Greece; Ma – Macedonia; Mo – Moldova;
Ro – Romania; Sb-Mu – Serbia Montenegro; Tu – Turkey
6. Please evaluate the impact of the technological environment on competitiveness in the following countries and groups
of countries: (5 - very competitive; 4 – competitive; 3 neither competitive nor uncompetitive; 2 – uncompetitive; 1 –
extremely uncompetitive)
Technological Al Bo- He Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb - Mu Tu SEE CEE/ EU 15

EU 10
Technical level 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
of knowledge 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Rate of 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
innovations 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Technology 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
transfer 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Aggressiveness 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
of local 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
companies to 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
absorb 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
new/foreign 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
technology
Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herzegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croatia; Gr – Greece; Ma – Macedonia; Mo – Moldova; Ro – Romania; Sb-Mu – Serbia Montenegro; Tu – Turkey
7. Please evaluate the impact of the business environment on competitiveness in the following countries and groups of
countries: (5 - very competitive; 4 – competitive; 3 neither competitive nor uncompetitive; 2 – uncompetitive; 1 – extremely
uncompetitive)
Business Al Bo- He Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb - Mu Tu SEE CEE/ EU 15

EU 10
Qualified 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
labour 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Efficient 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
government 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
processes 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Infrastructure 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Access 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
to 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
information 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Research 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
institutions 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Business Al Bo- He Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb - Mu Tu SEE CEE/ EU 15
EU 10
Cost 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
effectiveness 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
(including 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
labour cost) 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Professional 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
skills 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Language 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[] 5[]
skills 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[] 4[]
3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[] 3[]
2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[] 2[]
1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[] 1[]
Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herzegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croatia; Gr – Greece; Ma – Macedonia; Mo – Moldova; Ro – Romania; Sb-Mu – Serbia Montenegro; Tu – Turkey
8. What is the degree to which the following political and economic

agreements contribute to increasing competitiveness in the SEE region?
Political and To a large To a certain To a Not at I do not

economic extent limited small all know
agreements (a lot) extent extent
(somehow) (a little)
Bilateral trade
agreements
Multilateral trade
agreements
Stability Pact for

South Eastern
Europe
Association of
Balkan Chambers
(ABC)
Southeast Europe
Economic Forum
Others, please
specify
9. Indicate the degree to which the following factors represent sources of

competitive advantages for an organization to operate at SEE
regional level:
Factors To a To a certain To a Not at I do

large limited small all not
extent extent extent know
(a lot) (somehow) (a little)
Company strategy
is more easily
conceived
The value chain is

more valuably
exploited
A SEE country plays

the role of a test
market
Spill-over effects of
political arrangements
Speculative returns
and attractive growth
rates of an emergent
market
Spill-over effects of
managerial
expertise/knowledge
transfer
Organization of
regional marketing
campaigns
Establishment of
regional research
centres
Factors To a To a certain To a Not at I do

large limited small all not
extent extent extent know
(a lot) (somehow) (a little)
Career progress at
regional level
Governmental and
multilateral
agreements
Geographical
proximity
Others, please specify
10. What is /are the country/countries that have a leading role (used as test
markets, place for settling regional headquarters) in the region ?
1. ______________________
2. ______________________
3. ______________________
Future developments
1. How would you envisage that the economic relations between the
following groups of European countries will develop over the next 5 years?
Increase Increase Remain Decrease Decrease

to a a the a a
large little same little lot
extent
Countries
within SEE
Countries of
SEE and
countries of
CEE
Countries of
SEE and
countries of
EU
Countries of
SEE and other
countries of
the world
Which ones?
__________
__________
SEE – South Eastern Europe; CEE – Central and Eastern Europe; EU –

European Union
2. How do you envisage that the political relations (new agreements,

deeper implementation of the existing ones) between the following groups
of countries will develop over the next 5 years?
Strengthen Strengthen Remain Weaken Weaken

to a large a the a a
extent little same lot
little
Countries
within SEE
Countries of
SEE and
countries of
CEE
Countries of
SEE and
countries of
EU
Countries of
SEE and
other
countries of
the world
Which ones?
_________
_________
SEE – South Eastern Europe; CEE – Central and Eastern Europe; EU –

European Union
3. Do you consider that the South Eastern European region is or can
become an area of competitiveness on its own for companies and
industries?
4. Specify 3 proposals for the increase of the competitive attractiveness of
the SEE region in the next 5 years.
Thank you !
PARTEA a II-a
MODELE DE AFACERI
CAPITOLUL 7
DIMENSIUNEA REGIONALĂ A PIEŢEI ENERGIEI
Radu Cristian Muşetescu
Cadrul politic-instituţional
Pactul de Stabilitate este organizaţia politică regională cel mai activ

implicată în sectorul energetic la nivelul Europei de Sud-Est. Opţiunea sa
decisivă a fost cea de a sponsoriza politic aşa-numitul Proces de la Atena
demarat de către Comisia Europeană în direcţia unei pieţe regionale
integrate a energiei electrice la nivelul aceste zone, cu obiectivul final de a
realiza o aderare în bloc în Piaţa Energetică Internă. Deşi implicaţiile de
natură economică sunt extrem de importante, argumentul principal al
implicării Pactului de Stabilitate pare a fi cel al copierii modelului vest-
european, acolo unde Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului (CECO), o
asociaţia integrativă de ramură, a constituit un building block al întregii
construcţii europene. În ceea ce priveşte Europa de Sud-Est, speranţa
Pactului este aceea că sectorul de energie va oferi un astfel de building block
pentru integrarea ţărilor din regiune – evident, a celor care nu sunt deja
membre – în Uniunea Europeană. Astăzi, Europa de Sud-Est este practic
integrată în Uniunea Europeană din punctul de vedere al sectorului
energetic.
Procesul de la Atena a fost lansat pe 15 noiembrie 2002 de către
Comisia Europeană cu un scop precis, respectiv cel de a integra sectoarele
energetice ale statelor din regiune într-o piaţă regională competitivă şi
liberalizată. Mecanismul principal a fost cel de a introduce modelul de
reglementare european, respectiv Acquis Communautaire din acest sector.
Pe 8 decembrie 2003 este semnat cel de-al doilea Memorandum of
Understanding prin care sectorul gazelor naturale este şi el integrat în acest
proces. Părţile semnatare ale acestor memorandumuri sunt:
- membri: Comisia Europeană, Austria, Grecia, Italia, Ungaria şi
Slovenia;
-membri regionali: Albania, Bulgaria, România, Turcia şi toate

republicile foste iugoslave [1];
- observator: Republica Moldova.
Prin aceste două înţelegeri, toate ţările din Europa de Sud-Est s-au
angajat la:
- asigurarea libertăţii clienţilor industriali de a-şi alege furnizorii;
- accesul reglementat al terţilor la comerţul internaţional al acestor
produse;
- înfiinţarea unor autorităţi de reglementare independente,
responsabile cu aprobarea metodologiilor de calculare a tarifelor,
monitorizarea pieţei, gestiunea crizelor etc.;
- unbundling, respectiv „desfacerea” serviciilor specifice acestei pieţe,
precum cele de producţie, transmisie şi distribuţie;
- promovarea utilizării eficiente a energiei electrice;
- promovarea protecţiei mediului.
Succesul Procesului de la Atena a fost asigurat prin implicarea unor

ţări mari, dar şi cu un important „levier” politic din regiune, precum Turcia
şi Grecia, precum şi Italia şi Austria.
Beneficiile de natură economică ale acestei iniţiative constau în:
- creşterea securităţii şi constanţei aprovizionării cu energie electrică
a statelor din regiune;
- condiţii egale de participare pentru toţi actorii de regiune, ca un test
înaintea integrării acestora în Piaţa Internă Europeană;
- crearea unui cadru de reglementare stabil care să reprezinte un
factor de atracţie pentru investiţiile străine în acest sector;
- creşterea oportunităţilor pentru dezvoltarea unui comerţ intra- şi
interregional;
- o mai mare eficienţă a sectorului care să se răsfrângă în preţuri mai
competitive pentru consumatorii finali, element care nu poate decât
favoriza dezvoltarea economică a regiunii;
- o transparenţă mai accentuată a sectorului şi o disciplină mai mare
a actorilor economici – un element important în lupta împotriva
corupţiei.
Întregul proiect instituţional a fost apreciat ca fiind un succes. Pe
25 octombrie 2005, este semnat Tratatul multilateral asupra Comunităţii
Energiei între ţările participante la Procesul de la Atena şi cei 25 de membri
ai Uniunii Europene. Erhard Busek, Coordonatorul special pentru Pactul de
Dimensiunea regională a pieţei energiei în Europa de Sud-Est 243
stabilitate din Europa de Sud-Est, aprecia cu această ocazie că

„implementarea acestui tratat are consecinţe politice, economice şi sociale
profunde, printre care dezvoltarea unei aprovizionări eficiente şi stabile cu
energie a Europei de Sud-Est, introducerea unor sisteme de reglementare
bazate pe piaţă şi o importanţă geopolitică a securizării diferitelor rute de
aprovizionare cu energie a Europei”. Tot el reuşea să sintetizeze esenţialul
acestei iniţiative: „din punct de vedere economic, cererile cu care se
confruntă Europa de Sud-Est sunt atât de mari că numai prin cooperare
regională pot fi resursele limitate existente utilizate cel mai eficient”. Altfel
spus, ţările componente ale zonei sunt prea mici pentru a-şi permite o piaţă
naţională funcţională, iar promovarea unei pieţe sectoriale integrate este,
din punct de vedere economic, cea mai oportună alegere.
O astfel de explicaţie nu ne poate duce cu gândul decât la Benelux,
proiectul integrativ al Olandei, Belgiei şi Luxemburgului, care a fost
materializarea conştientizării faptului că aceste ţări sunt prea mici pentru a
putea concura sau dispune de pieţe naţionale eficiente prin comparaţie cu
vecinii mai mari, Franţa şi Germania.
După cum se ştie, Uniunea Europeană a demarat deja proiectele de
conectare a reţelelor deja existente de energie electrică subregionale, după
cum urmează:
EL 1: Franţa – Belgia – Olanda – Germania;
EL 2: Italia – Franţa – Austria – Slovenia – Elveţia;
EL 3: Franţa – Spania – Portugalia;
EL 4: Grecia – ţările balcanice – sistemul UCTE;
EL 5: Marea Britania – Europa continentală şi de nord;
EL 6: Irlanda – Marea Britanie;
EL 7: Danemarca – Germania – ţările baltice.
Din punctul de vedere al conectării reţelelor de transport de gaze
naturale, există un număr de cinci proiecte transeuropene (Figura 7.1). Pe
teritoriul României traversează traseul NG3, care face legătura dintre
Marea Caspică şi Orientul Mijlociu şi restul Uniunii Europene (care are ca
punct central de tranzit Turcia).
Sursa: „Transeuropean Energy Networks – TEN-E Priority Projects”, Directoratul

General pentru Transport şi Energie, Comisia Europeană, Bruxelles, 2004
Figura 7.1 Reţele energetice prioritare şi proiect în Europa de Sud-Est
Figura 7.2 Balanţa energetică a ţărilor din sud-estul Europei

Per totalul întregii regiuni [3], conform statisticilor existente

(Figura 7.2) [4], există un consum mai mare decât producţia la nivelul
întregii regiuni (o producţie de 423,61 mld. Kwh faţă de un consum de
427,31 mld. Kwh), situaţie care ar trebui să favorizeze statele producătoare
cu excedent precum România şi Bulgaria. În realitate, se poate aprecia că pe
termen lung România este mai bine poziţionată în măsura în care producţia
sa de energie nucleară va creşte în timp ce cea a Bulgariei va scădea
(datorită uzurii morale şi fizice a reactoarelor de producţie sovietică). În
acelaşi timp, piaţa cu cel mai mare potenţial (în sensul de oportunităţi de
export) o reprezintă Turcia, sectorul românesc de energie fiind deja orientat
în această direcţie.
Astfel, Transelectrica din România şi TEIAS din Turcia, societăţi
din domeniul transportului de energie, au realizat deja proiectul comun
pentru un cablu submarin care să interconecteze sistemele energetice ale
Românei şi Turciei. Proiectul ar urma să fie demarat în 2007 şi finalizat în
2009, având o valoare apreciată la 300 de milioane de euro [5]. După cum
afirmă directorul direcţiei strategie, planificare şi marketing din
Transelectrica, "în ultimii ani, consumul de electricitate din Turcia a
crescut cu circa 7-8% pe an şi ne aşteptăm la o evoluţie similară în anii
următori. Turcia se va confrunta cu un necesar de energie electrică pentru
acoperirea consumului, ceea ce reprezintă o oportunitate pentru
producătorii români."
De altfel, una dintre principalele provocări ale industriei energetice
din România, din perspectiva pieţei regionale, a fost cea a realizării
interconectivităţii dintre sistemele energetice ale ţărilor din regiune, dar şi a
celor din Europa centrală.
Interconectivitatea sistemelor de energie electrică
Uniunea pentru Coordonarea Transmisiunii de Energie Electrică

(Union for Co-ordination of Transmission of Electricity – UCTE) este o
organizaţie non-profit ai cărei membri sunt operatorii de sisteme de
transmisiune de energie electrică. Ariile interconectate („sincrone”) acoperă
23 de ţări din Europa la care se adaugă 3 ţări nord-africane cu conectare în
paralel.
Europa de Sud-Est, datorită îndeosebi factorilor politici din trecut,
nu a fost sincronă cu restul continentului european. Ca etapă intermediară
în integrarea totală în zona sincronă 1 europeană, această regiune a realizat

interconectivitatea intraregională, urmând ca apoi să se realizeze integrarea
în Piaţa Energetică Internă Europeană. Evoluţiile însă au fost extrem de
rapide, astfel că în prezent toate statele din Europa de Sud-Est (cu excepţia
Turciei) sunt integrate în zona sincronă europeană.
Importanţa problemei interconectivităţii rezidă în faptul că fără o
infrastructură fizică sincronă, comerţul internaţional cu energie este
imposibil.
Figura 7.3 Interconectivitatea regională europeană

în domeniul energetic
După cum se observă din Figura 7.3 de mai sus [6], Transelectrica
din România şi EKC din Serbia joacă un rol critic de tranzit între cele două
foste zone sincrone.
Oricum, din punctul de vedere al infrastructurii există o tendinţă
puternică de regionalizare la nivel european. Nordel reprezintă o asociaţie a
operatorilor de sisteme electrice din ţările scandinave (Finlanda, Suedia,
Norvegia, Islanda şi Danemarca), DC Baltija (asociaţia omoloagă a
operatorilor din Lituania, Letonia şi Estonia) şi Centrel (operatorii din

Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi vestul Ucrainei). În regiunea balcanică,
operatorul de sistem din Iugoslavia (JIEL) are poziţia geografică optimă ca
placă turnantă între regiunea balcanică şi restul Europei.
Semnificativ este că, pe fondul acestei regionalizări, liberalizarea
sectoarelor energetice poate genera iniţiative care privesc crearea unor pieţe
mai coerente de energie electrică. Astfel, în cazul ţărilor scandinave,
funcţionează Nord Pool ASA sau Bursa Nordică de Energie Electrică (engl.
„Nordic Power Exchange”). Tranzacţiile pe această piaţă sunt demarate în
1993 pentru piaţa norvegiană, pentru ca ulterior să fie integraţi şi operatorii
din Suedia (1996), Finlanda (1998) şi Danemarca (2000). Bursa este
deţinută în cote egale de către operatorii de sistem suedez (Svenska
Kraftnat) şi norvegian (Statnett SF), echivalenţii Transelectrica.
Pe de altă parte, EEX (engl. „European Energy Exchange”) este o
piaţă a energiei electrice din Germania (sediul în Leipzig) care şi-a propus
ca obiectiv ca să devină cea mai importantă piaţă a energiei electrice din
Europa centrală. EEX s-a născut prin fuziunea a două burse germane
specializate, LPX („Leipzig Power Exchange”) şi EEX („European Energy
Exchange”, localizată în Frankfurt).
Bursa regională de energie electrică în România?
Pe 4 ianuarie 2005 sunt derulate primele tranzacţii pe bursa

românească a energiei electrice, operată de către OPCOM, S.C. Operatorul
Pieţei de Energie Electrică S.A. OPCOM este înfiinţat prin H.G. pe 15 august
2000 ca filială a Companiei Naţionale Transelectrica S.A. şi este deţinută în
întregime de către aceasta. Astfel, România urmează modelul ţărilor
europene care constă în formarea unei burse specializate a pieţei de energie.
După primele evaluări (având în vedere experienţa limitată în timp),
se poate aprecia că bursa este funcţională. Bursa a ajuns deja să
tranzacţioneze circa 10% din totalul energiei electrice produse în România
– o situaţie bună faţă de cazul pieţei germane, (EEX) acolo unde se
tranzacţionează în mod curent între 10-15% din totalul energiei produse în
Germania [7].
Bursa de la Bucureşti are 46 de membri, între care filialele Electrica,
Hidroelectrica, Termoelectrica, Nuclearelectrica sau complexurile
energetice Craiova, Rovinari sau Turceni. Pe Bursa de energie nu pot face
tranzacţii decât actorii de pe piaţa liberă de energie (producători,

distribuitori, furnizori sau consumatori eligibili, care au un prag minim de
consum stabilit de către Autoritatea de reglementare sectorială). Piaţa va fi
deschisă începând cu 2007 şi consumatorilor casnici, care pot tranzacţiona
prin intermediul unor societăţi de brokeraj specializate [8]. România are de
fapt o piaţă en-gros de energie electrică încă din 2005, aceasta fiind
formată din contracte reglementate, care reprezintă 45% din cantitatea
totală de energie tranzacţionată, şi din piaţa concurenţială, respectiv
contracte bilaterale negociate şi licitaţie (piaţă spot) pentru restul de 55%.
Succesul regional al acestei burse, luând în considerare experienţa
din Europa occidentală, va putea fi atins doar prin reuşita de a atrage
jucători de pe pieţele vecine şi nu numai pe cei din România. Un scenariu
fezabil la o primă analiză ar fi cel de a încerca dezvoltarea unui parteneriat
sau a oricărei forme de cooperare cu operatorul de sistem din Iugoslavia sau
Bulgaria.
Firmele româneşti din sectorul petrolier: noi jucători regionali?
Sectorul petrolier are o tradiţie îndelungată în România. Epuizarea

resurselor interne după cel de-al Doilea Război Mondial a făcut însă ca, încă
din perioada socialistă, firmele româneşti (întâi cele de stat dar, după 1989,
şi cele private) să se orienteze către operaţiuni pe plan extern.
România produce intern 119.000 de barili de petrol pe zi şi consumă
25.000 de barili pe zi.
După paşi şovăitori şi lenţi, sectorul petrolier din România se
cristalizează prin consacrarea a doi actori naţionali (PETROM şi
ROMPETROL), ca şi a unuia străin (LUKOIL) precum şi a unei serii de
actori locali orientaţi către piaţa naţională.
Firme pe piaţa petrolieră din România

Tabelul 7.1
Nr. Companie Capacitate Cotă de piaţă
crt. (mil. t/an) (%)
1 PETROM (Arpechim şi Petrobrazi) 8 35,25
2 Rompetrol (Petromidia şi Vega) 4,4 19,38
3 RAFO Oneşti 3,5 15,42
4 Astra Română 1 4,4
5 Steaua Română 0,4 1,76
Nr. Companie Capacitate Cotă de piaţă

crt. (mil. t/an) (%)
6 Petrolsub 0,4 1,76
7 Petrotel LUKOil 2,4 10,58
8 Dărmăneşti 2,6 11,45
9 TOTAL 22,7 100%
LUKOIL este o companie care şi-a propus să joace un rol major în

Europa de Sud-Est (dar şi la nivel global). Firma dispune, ca urmare a
proceselor de privatizare din ţările din regiune, de facilităţi de procesare în
România (Petrotel în 1998), Bulgaria (Neftokhim) şi Ucraina (Odessa). Este
de menţionat faptul că în 2006, LUKOIL a înfiinţat împreună cu compania
slovenă Petrol o societate mixtă care se ocupă cu distribuţia de produse
petroliere în zona balcanică.
Conform analizelor de pe piaţa regională, firmele româneşti par a se
confrunta cu aceiaşi jucători, respectiv Lukoil şi Mol, alături de companiile
naţionale. Acesta reprezintă un motiv suficient de bun pentru
internaţionalizare în măsura în care modalităţile de a concura cu succes pe
piaţa românească pot fi aplicate şi pe celelalte pieţe din regiune.
PETROM este cea mai mare companie din sectorul petrolier din
România. În 1991, se înfiinţează regia autonomă a petrolului PETROM R.A.
care devine societate comercială în 1997 (Compania Naţională a Petrolului
PETROM S.A.). După privatizarea din anul 2004, firma este deţinută în
prezent de grupul austriac OMV (51%), Ministerul Economiei şi Comerţului
(30,862%), Fondul Proprietatea (9,887%), Banca Europeană de
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD, 2,026%) şi de investitorii de pe piaţa de
capital (6,214%) [9]. Este de menţionat că, privit integrat, grupul OMV este
cel mai mare producător din sectorul petrolier din Europa Centrală şi de
Est.
Înainte de momentul preluării PETROM, grupul austriac OMV şi-a
manifestat interesul deosebit pentru piaţa românească atât prin prezenţa
directă (în momentul achiziţiei PETROM, OMV dispunea de 73 de staţii de
benzină sub propriul brand), cât şi pe cea indirectă, sub forma
participaţiilor la alte companii româneşti din acest sector (este vorba de
25% din acţiunile ROMPETROL, principalul concurent PETROM, încă din
2002) [10]. Preluarea PETROM a necesitat retragerea participaţiei OMV în
Rompetrol, conform deciziei Consiliului Concurenţei din România [11].
Internaţionalizarea activităţilor PETROM
Strategia de extindere a prezenţei societăţii româneşti pe piaţa

regională a precedat cu mult momentul privatizării. Firma a ales pieţele
Ungariei şi Republicii Moldova pentru a demara acest proces, motivaţia
principală a acestei opţiuni fiind cel mai probabil cea de a capta
consumatorii de origine română care călătoreau în ţările vecine.
În Republica Moldova [12], PETROM este prezentă din 1998 şi a
construit 80 de staţii de benzină, căpătând o poziţie dominantă pe piaţă
datorită politicii de a acoperi întregul teritoriu al republicii. În Ungaria,
prezenţa este cu mult mai modestă, deşi PETROM este prezentă din acelaşi
an: firma deţine doar două staţii de alimentare (Bekescsaba şi Nagylak) şi
un depozit (Telekgerendas). Prezenţa pe piaţa Serbiei este, de asemenea,
mai puţin semnificativă.
Extinderea companiei pe piaţa regională capătă o nouă valenţă în
2005 prin anunţul făcut de către grupul OMV prin care acesta relevă faptul
că doreşte transformarea brandului PETROM în „brand internaţional
pentru Europa de Sud-Est”.
Printr-o tranzacţie intragrup la începutul anului 2006, OMV vinde
PETROM participaţiile pe care le deţinea la o serie de filiale din cele mai
importante pieţe din zona Europei de Sud-Est, respectiv România (OMV
România Mineraloel s.r.l.), Bulgaria (OMV Bulgarien EOOD) şi Iugoslavia
(OMV Yugoslavija). După cum aprecia săptămânalul BUSINESSMagazin
[13], tranzacţia "poate fi un plus, un minus sau un egal cu zero" pentru
companiile implicate. Plătind 234,4 milioane euro, PETROM îşi creşte cifra
de afaceri pe piaţa regională cu aproximativ 500 de milioane de euro pe an.
PETROM devine astfel proprietara a încă 178 de staţii de alimentare,
care se adaugă celor aproximativ 600 deja deţinute (73 în România, 74 în
Bulgaria şi 31 în Serbia).
Tranzacţia poate fi "un plus" dacă grupul OMV urmăreşte cu
adevărat întărirea poziţiei companiei româneşti pe piaţa regională, obiectiv
declarat al managementului grupului: "vrem să dezvoltăm PETROM
dintr-un producător de ţiţei şi gaze de top într-o companie total integrată de
petrol şi gaze în Europa de Sud-Est." [14].
Tranzacţia poate fi un minus dacă singurul obiectiv al acesteia a fost
cel fiscal sau financiar, grupul austriac dorind să realoce riscul de ţară la
nivelul european prin cedarea către PETROM a unor filiale care activează
pe pieţe relativ mici, cu o concurenţă acerbă, care – în cazul Iugoslaviei – se

confruntă şi cu un oarecare risc politic.
Dilema care planează asupra tranzacţiei derivă din faptul că staţiile
operate de către respectivele filiale îşi vor păstra brandul OMV, PETROM
neapărând decât în acte. Această dilemă trebuie însă privită într-un cadru
mai larg, deoarece chiar PETROM trece printr-un proces de rebranding
[15], care se poate finaliza la un moment dat cu dispariţia propriului brand
de pe piaţa românească. Mai mult, fără a însoţi această strategie de
distribuţie cu o strategie în ceea ce priveşte producţia şi logistica la nivel
regional, ea poate avea o valoare adăugată minimă.
Rompetrol este o companie înfiinţată în 1974 ca interfaţă către
exterior a sectorului petrolier din România. Experienţa internaţională a
companiei include diferite servicii în Iordania, Yemen, Egipt,
Turkmenistan, Ecuador ş.a.m.d. Privatizată prin MEBO în 1994, compania
este preluată în 1998 de către oamenii de afaceri români Dinu Patriciu şi
Sorin Marin.
În ceea ce priveşte activitatea internaţională în regiunea Europei de
Sud-Est, Rompetrol a demarat operaţiuni pe două pieţe, respectiv cea a
Bulgariei şi cea a Albaniei.
Prezentă pe piaţa Bulgariei din 2002, activităţile companiei
Rompetrol sunt concentrate în regiunea Ruse, acolo unde deţine 88% din
piaţă [16]. În anul 2003, firma românească a atins o cotă de 9% din
întreaga piaţă bulgărească a produselor albe (benzină şi motorină).
Strategia companiei este de a atinge o cotă de 15% din piaţa naţională,
motivaţiile principale ale pătrunderii pe această piaţă fiind proximitatea
geografică faţă de facilităţile de rafinare din România (vezi rafinăria
Petromidia), dar şi satisfacerea de către produsele sale a unor standarde de
mediu mai ridicate faţă de cele ale concurenţilor locali [17].
În anul 2005, Rompetrol a pătruns şi pe piaţa Albaniei. Conform
declaraţiilor companiei [18], principalele motivaţii au ţinut de "potenţialul
acestei pieţe şi profitabilitatea afacerii. Este un tărâm aproape virgin, marile
companii nefiind prezente aici." Pe această piaţă, Rompetrol mizează pe
atingerea unei cote de 10% la nivel naţional. În acelaşi timp, se doreşte ca
Albania să servească drept cap de pod pentru desfacerea produselor
companiei pe pieţele din Kosovo, Macedonia şi Muntenegru. Firma
operează un depozit de 14.000 de tone în Durres, prin care aprovizionează
10 staţii de benzină, 40 de benzinării particulare şi 10 mici operatori
en gros.
Conductele de petrol în Europa de Sud-Est: între balcanism

şi europenism
Dacă realizarea interconectivităţii reţelelor de energie electrică nu a

ridicat probleme speciale, consensul fiind general, nu aceeaşi cooperare se
manifestă în ceea ce priveşte dezvoltarea de rute de transport al petrolului.
După cum se ştie, Uniunea Europeană este puternic dependentă de petrolul
importat (sub 10% este asigurat din resursele ţărilor membre), ceea ce
expune întregul bloc continental unei dependenţe ridicată faţă de furnizorii
de pe pieţele internaţionale. După cum se ştie, riscul politic are un rol major
de jucat în cazul acestui produs, toate ţările dezvoltate depunând eforturi
semnificative în vederea diversificării surselor de aprovizionare şi a
reducerii dependenţei de unul sau altul dintre principalii producători la
nivel global. În acest context, zona Mării Caspice reprezintă o astfel de sursă
alternativă, principala sa problemă rezidând însă în dificultatea de a duce
acest petrol pe pieţele globale. Federaţia Rusă şi Turcia joacă un rol critic în
această problematică. Uniunea Europeană, ca şi Statele Unite, au încurajat
alternativele la sistemul de conducte rusesc Drujba care traversează Europa
Centrală şi de Nord (Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus). Proiectul susţinut
de către Statele Unite (Baku – Tbilisi – Ceyhan) este deja operaţional din
25 mai 2006, având deja un impact asupra atât peisajului geopoliticii
regionale, cât şi asupra pieţei globale a energiei. Între aceste două conducte,
însă „imaginaţia” ţărilor balcanice s-a manifestat la maxim.
În lipsa existenţei unui acord între ţările din Europa de Sud-Est, mai
multe iniţiative au luat amploare, fiecare într-o fază diferită de finalizare.
Motivaţia fundamentală constă în legislaţia adoptată de Turcia după
accidentul din 1994 al petrolierului Exxon – Valdez, legislaţie care impune o
procedură extrem de complexă pentru tranzitarea Strămtorii Bosfor şi care
costă, după unele aproximări, companiile petroliere circa 1 miliard de dolari
pe an.
1. Conducta Burgas – Adrianopolis: o conductă de 285 de kilometri,
care face legătură între Bulgaria şi Grecia. Interesul primordial al
dezvoltării acestei conducte rezidă în dorinţa companiilor ruseşti de a evita
„aglomerarea” din Strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi controlul posibil al
Turciei. Controlată de companiile ruseşti, ideea acestei conducte a apărut
încă din 1993, dar nu a înregistrat un progres real decât în 2006 când
preşedintele rus Vladimir Putin s-a implicat personal. Costul este apreciat
la 1 miliard de euro.
2. Conducta Burgas – Skopje – Flore: promovată de către concernul

AMBO (Albania – Macedonia – Bulgaria) cu sprijin american încă din 1994,
a prins contur în 2004 prin semnarea unei declaraţii de susţinere politică
de către prim-miniştrii ţărilor implicate. Costul este apreciat la 1,3 miliarde
de euro.
3. Constanţa – Trieste: ruta promovată de România şi companiile
româneşti a recepţionat, se pare, şi cel mai redus sprijin internaţional, în
ciuda unor speranţe iniţiale. Datorită distanţei, este şi proiectul cel mai
costisitor (între 4 şi 5 miliarde euro), deşi traversează mai multe ţări şi
poate servi mai multe industrii energetice locale. Proiectul are susţinere din
partea unor companii din sectorul energetic (ENI, Chevron Texaco şi
British Petroleum), iar preluarea PETROM de către concernul austriac
OMV a trezit şi interesul Austriei şi al grupului respectiv. Studiul tehnico-
economic a fost realizat de către compania britanică Hill International [19],
următorul pas urmând a fi – în cazul menţinerii interesului – cel al
semnării unei declaraţii politice de către ţările traversate. Este proiectul
aflat în cea mai îndepărtată fază de realizare în ciuda atractivităţii sale – cel
puţin din punctul de vedere al României – tehnice şi economice. Una dintre
părţile care se opun acestui proiect este Slovenia, care nu doreşte existenţa
unui oleoduct în apropierea litoralului său (redus) de la Marea Adriatică.
Cu toate acestea, se pare că Uniunea Europeană are o atitudine
pozitivă faţă de toate aceste iniţiative, interesul său fiind cel de a promova
cât mai multe rute alternative de energie.
Dacă pentru multe ţări miza constă îndeosebi în tarifele de tranzit –
şi speranţa dezvoltării viitoare a unei industrii conexe –, în cazul României
speranţa principală constă în asigurarea accesului ieftin al sectorului
petrolier şi chimic românesc la o sursă de petrol care să îi permită operarea
la maxim de capacitate.
La aceste proiecte se adaugă marele proiect european din sectorul
gazului Nabucco, care vizează construcţia unei conducte de gaz care să
străbată Turcia – Bulgaria – România – Ungaria – Austria ş.a.m.d., prin
care gaze naturale din zona Caspică, dar şi Iran să fie aduse pe pieţele
europene.
Concluzii
Astfel, privit în ansamblul său, sectorul energetic este manifestarea

unor mecanisme de cooperare formidabile aşa cum este cazul pieţei şi
infrastructurii energiei electrice, fapt ce a permis prin intermediul
Procesului de la Atena integrarea întregii regiuni în Piaţa Energetică
Internă a Uniunii Europene, dar şi a manifestării unui „individualism”
geopolitic care este reminiscenţa tipică balcanismului. Existenţa diferitelor
iniţiative de conducte petroliere este însă, în final, un fapt pozitiv în măsura
în care va favoriza concurenţa pe piaţa regională şi eficienţa. Transelectrica
poate juca un rol major pe piaţa energetică regională, în a susţine prezenţa
producătorilor români de energie electrică pe pieţele externe.
Companiile româneşti PETROM şi Rompetrol şi-au făcută simţită
deja prezenţa la sudul Dunării, principalele argumente în acest sens fiind:
- excesul de capacitate de procesare care le permite obţinerea unor
economii de scară printr-o prezenţă mai puternică pe alte pieţe regionale;
- cunoaşterea deja, de pe piaţa românească, a principalilor concurenţi – în
speţă Lukoil şi Mol, fapt care le poate permite concurarea cu succes şi pe
pieţele externe;
- dispariţia diferitelor bariere în calea acestei prezenţe şi conştientizarea că
au de-a face cu o piaţă din ce în ce mai integrată;
- percepţia că unele din aceste pieţe încă nu au trezit interesul major al
companiilor de talie mare, având deci la dispoziţie un „window of
opportunity” care să le permită consolidarea pe pieţele locale.
Dilema cea mai importantă pentru viitorul industriei petroliere
româneşti este politica pe care o va adopta grupul OMV faţă de PETROM.
Aceasta poate fi integrată deplin în operaţiunile internaţionale ale grupului
(strategiile fiind apoi realizate la Viena) sau, aşa cum sunt unele semnale în
acest sens, se va încuraja menţinerea acestui brand ca reprezentant al
grupului austriac în regiunea Europei de Sud-Est, permiţând o autonomie
mai mare a filialei de la Bucureşti pe piaţa regională, cel mai probabil "teren
de joacă" pe care îl va avea la dispoziţie.
Note
[1] Cu excepţia Sloveniei, care este membră a Uniunii Europene

[2] Bernard Snoy, Director, Working table II, Stability Pact – „The Development of
National and egional Energy Policies in South East Europe”, Keynote Speach at the
Conference „Restructuring the Energy Sector in Transition Countries”, Leipzig, 27
aprilie, 2004
[3] Cu excepţia Serbiei şi a Muntenegrului, pentru care nu există date complete. Au
fost adăugate Austria, Ungaria şi Moldova pentru a avea o imagine şi despre ţările
vecine.
[4] CIA World Factboook 2006, datele culese sunt ultimele disponibile (uneori
pentru ani diferiţi)
[5] Roxana Petrescu – „Proiect energetic România – Turcia în valoare de 300 mil.
euro”, Ziarul Financiar, 9 februarie 2006
[6] Damjan, Medimorec – „Towards Reconnection of UCTE Synchronous Zones”,
prezentare cu ocazia Mesei de Lucru II din cadrul Pactului de Stabilitate de la
Portoroz, iunie 2004
[7] Iuliana Roibu – „Marile speranţe”, BUSINESSMagazin, 24-30 august, p. 22
[8] Adrian Mârşanu – „Bursa de energie a început să prindă viaţă”, Ziarul
Financiar, 6 ianuarie 2005
[9] Este interesant de menţionat că în anul 2005, capitalizarea companiei
(calculată pe baza preţului acţiunilor tranzacţionate pe Bursa de valori Bucureşti)
depăşise 8 miliarde de euro, fiind chiar mai mare decât cea a grupului OMV
calculat pe piaţa austriacă de capital. Se pare că această valoare s-a datorat
puseului speculativ de pe piaţa românească, capitalizarea scăzând ulterior la
aproximativ 4,5 miliarde de euro.
[10] Adrian Mârşanu – „Jocurile de putere din triunghiul PETROM – OMV –
Rompetrol”, Ziarul Financiar, 16 august 2004. OMV se aproviziona cu combustibili
de pe piaţa românească în exclusivitate de la Rompetrol.
[11] Decizia 299 din 1 noiembrie 2004, cu privire la concentrarea economică
realizată de către OMV prin achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni la
Societatea Naţională a Petrolului PETROM S.A.
[12] Datele despre prezenţa companiei pe piaţa internaţională au fost luate de la
adresa de Internet http://www.petrom.ro/romana/marketing.htm
[13] Iuliana Roibu – „Tranzacţie în familie”, BUSINESSMagazin, 25-31 ianuarie
2006, p. 20-21
[14] Declaraţia lui Wolfgang Ruttenstorfer, preşedintele OMV din Ziarul Financiar,
19 ianuarie 2006
[15] Logo-ul „PETROMv”
[16] Conform informaţiilor oferite de către companie,
http://www.rompetrol.com/oil_gas/bulgaria/index.html
[17] Conform aprecierile companiei, impunerea unor standarde UE în ceea ce

priveşte combustibilii a determinat o creştere importantă pentru produsele sale pe
această piaţă.
[18] Afirmaţia lui Bogdan Costache, directorul Rompetrol Albania, în Adrian,
Mârşanu – „Rompetrol îşi extinde activităţile în Albania”, Ziarul Financiar, 10
februarie 2005
[19] A se vedea Oana Gherasim – „România va acoperi ....”, Ziarul Financiar, 23
februarie 2005
CAPITOLUL 8
COMPETITIVITATEA PIEŢEI AERIENE
ÎN ZONA EUROPEI DE SUD-EST
Alina Popescu
În Europa de Sud-Est (SEE) există o reţea extinsă de rute aeriene,

care include aeroporturi internaţionale în fiecare ţară. Regiunea joacă un
rol deosebit de important în ceea ce priveşte zborurile de tranzit pe rutele
către Orientul Apropiat şi mai departe. Din motive politice sau financiare,
sau datorită vremurilor de război şi nelinişti, multe ţări din SEE nu au fost
în stare să urmeze prevederile acordurilor internaţionale, traficul aerian
având de suferit şi o presiune deosebită a fost pusă pe infrastructura şi
capacitatea statelor învecinate. Aducerea infrastructurii la un nivel
comparativ cu cel din Uniunea Europeană determină beneficii atât pentru
statele individuale, cât şi pentru regiunea SEE şi pentru întreaga
comunitate.
Evenimentele din Balcani au adus schimbări în fluxurile de trafic
aerian şi în consecinţă în fluxurile veniturilor din această activitate.
Scăderea veniturilor a determinat o scădere a calităţii serviciilor aeriene
oferite în această zonă, dar situaţia tinde să se schimbe.
În condiţiile maturizării pieţelor aeriene din Uniunea Europeană,
zona Europei de Sud-Est prezintă un potenţial uriaş de dezvoltare. Traficul
aerian dintre Uniunea Europeană şi Europa de Sud-Est a crescut
semnificativ recent, şi cu 121% faţă de 2001. Deoarece restricţiile de trafic
aerian dintre UE şi regiunea balcanică sunt îndepărtate prin integrarea
acestei zone în Spaţiul Aerian Unic European, ritmul de creştere se va
accelera. Turismul, un domeniu cu potenţial uriaş de creştere în zona
Europei de Sud-Est şi numărul mare de aeroporturi subutilizate vor
determina oportunităţi pentru creşterea susţinută, vor spori
competitivitatea şi vor crea oportunităţi de investiţii.
Analizând aeroporturile din Europa de Sud-Est se poate afirma că
Aeroportul Internaţional „Henri Coandă” din Otopeni – Bucureşti va deveni
un hub pentru regiunea centrală şi sud-est europeană, în contextul în care,
marile hub-uri europene nu se mai pot extinde prea mult, capacitatea lor
fiind limitată.
Oportunităţile pe care le oferă instituţiile UE pentru dezvoltarea
durabilă naţională, regională şi globală, bazate pe propagarea unui nou
model de funcţionare, centrat pe un grad ridicat de participare şi implicare
în viaţa societăţii şi comunităţilor, caută să ofere un răspuns adecvat
sfidărilor începutului de mileniu, acordând o şansă în plus reunificării
continentului.
Aportul instituţional comunitar la edificarea proiectului "Wider
Europe" are o importanţă majoră pentru extinderea securităţii şi stabilităţii,
accelerarea construcţiei şi consolidarea identităţii comune europene,
prosperitatea regiunilor şi a zonelor geografice rămase în urmă. Din această
perspectivă, au fost realizate aranjamente regionale şi subregionale în zona
Europei Sud-Est, care se bazează, în primul rând, pe cooperarea politică,
economică şi militară. Acest proces stă la baza realizării unei continuităţi în
zonele Mediteranei şi Mării Negre, cu extindere spre spaţiul Orientului
Mijlociu, Caucazului şi Asiei Centrale. [1]
Planuri regionale pentru dezvoltarea transportului aerian

în Europa de Sud-Est
În ultimii 10 ani, atenţia acordată de comunitatea internaţională

zonei balcanice a crescut extraordinar. După căderea regimurilor comuniste
şi apoi criza Kosovo, Uniunea Europeană a lansat împreună cu alte
organizaţii internaţionale iniţiative comune având drept scop aducerea în
regiune a stabilităţii şi prosperităţii.
Piaţa aeriană unică (S.A.M.) se extinde către Europa de Sud-Est
Un aspect important al sporirii competitivităţii zonei Europei de

Sud-Est îl reprezintă integrarea acestei zone în Spaţiul Aerian Unic al
Uniunii Europene. Comisia Europeană şi opt parteneri din sud-estul
Europei: Albania, Bosnia şi Herţegovina (BiH), Bulgaria, Croaţia şi Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei, România, Serbia şi Muntenegru şi
Misiunea Naţiunilor Unite în Kosovo, precum şi Norvegia şi Islanda au
ajuns la un acord privind crearea unei zone comune europene de aviaţie.
„Crearea Zonei Aeriene Comune Europene va impulsiona
integrarea politică şi economică a Europei, pentru care transportul aerian
Competitivitatea pieţei aeriene în zona Europei de Sud-Est 259
joacă un rol-cheie. Acest acord va deschide oportunităţi de piaţă pentru

industria aviaţiei şi va oferi cetăţenilor europeni posibilităţi mai bune de a
călători” (Jacques Barrot, vicepreşedintele Comisiei Europene pe probleme
de Transport).
Uniunea Europeană şi Miniştrii de Transport din ţările Europei de
Sud-Est (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia,
România, Serbia, Muntenegru şi misiunea Naţiunilor Unite în Kosovo),
Islanda şi Norvegia au creat Spaţiul Aerian Comun European (ECAA) [2].
Acordul ECAA reprezintă primul acord european din domeniul aviaţiei
realizat de la adoptarea ghidului de dezvoltare a Politicii Externe în
domeniul Aviaţiei a Uniunii Europene.
Acordul recunoaşte statutul companiilor aeriene din Uniunea
Europeană, care nu mai sunt companii naţionale, ci companii aeriene
comunitare. „Acest lucru reprezintă un pas important în politica externă
de aviaţie a Uniunii Europene şi în mod special în politica de aviaţie
externă a ţărilor din zona de sud-est a Europei”, după cum afirmă Jacques
Barrot, vicepreşedinte al Comisiei Europene.
Acordul elimină restricţiile naţionale din acordurile aeriene
bilaterale încheiate la nivel internaţional între Statele Membre ale Uniunii
Europene şi aceste state, demonstrând că există o dimensiune externă a
Pieţei Aeriene Unice din Uniunea Europeană.
Printre principalele beneficii ale Acordului se pot menţiona:
 Crearea unor noi oportunităţi de piaţă datorită înglobării
populaţiei regiunii Europei de Sud-Est, de aproximativ 53 milioane
de oameni şi creând o piaţă unică pentru aviaţie cuprinzând 35 de
ţări şi aproximativ 500 milioane de oameni. Traficul aerian dintre
Uniunea Europeană şi Europa de Sud-Est a crescut semnificativ în
ultima perioadă, - cu 121% din 2001 până în zilele noastre, iar acest
curent se va accelera prin integrarea deplină a acestei zone în Piaţa
Aeriană Unică.
 Asigurarea de oportunităţi pentru industrie şi consumatori, în
special deoarece turismul este în plină dezvoltare în regiunile de
coastă. Previziunile de trafic aerian în zona Europei de Sud-Est
prevăd o rată medie anuală de creştere de peste 6% pe an între 2006
şi 2011, după cum se poate observa din Tabelul 8.1 şi Figura 8.1.
Creşterea traficului aerian în Europa de Sud-Est
Tabelul 8.1
Ţara Creşterea de trafic aerian prognozată
2007/2006
Albania 8,8%
Bosnia & Herţegovina 21,4%
Bulgaria 3,2%
Croaţia 13,5 %
Macedonia 18,9%
România 5,7%
Serbia & Muntenegru 13,4%
Sursa: EUROCONTROL, Short-term forecast, 27 September 2006
În comparaţie cu pieţele aeriene mature din Uniunea

Europeană, zona Europei de Sud-Est de abia acum începe să îşi
dezvăluie adevăratul potenţial de dezvoltare. Această zonă va înregistra
rate uriaşe de creştere, conform ultimelor statistici EUROCONTROL
pentru Europa. Datorită închiderii spaţiului aerian al provinciei
Kosovo, traversat de patru rute civile care fac legătura sud-estului
Europei cu Uniunea Europeană, traficul aerian înregistrat până în
prezent nu exprimă adevăratul potenţial al acestei zone.
Sursa: EUROCONTROL, Short-term forecast, 27 Sep. 2006
Figura 8.1. Rata de creştere a traficului aerian

estimată pentru anul 2007
Caracteristicile zonei Europei de Sud-Est sunt:

 Numărul mare de aeroporturi din regiune indică un potenţial
ridicat de dezvoltare. Această zonă dispune de infrastructură
adecvată, dar folosită în prezent de către aviaţia militară.
 Obligând ţările partenere ECAA să continue armonizarea
legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar vor rezulta standarde
înalte şi uniforme referitoare la siguranţă, securitate şi concurenţă
corectă de-a lungul continentului european.
 Îndepărtarea ultimelor restricţii de acces pe piaţa zborurilor
dintre Uniunea Europeană şi zona Europei de Sud-Est creează un
spaţiu de acţiune pentru transportatorii aerieni comunitari.
 Îndepărtarea blocajelor existente în sistemele de management al

traficului aerian, rămase din timpul războaielor mondiale, care au
determinat închiderea spaţiilor aeriene.
 ECAA obligă ţările din regiunea Europei de Sud-Est să coopereze
între ele şi cu Uniunea Europeană, să dezvolte relaţii interregionale
în beneficiul viitoarei integrări în Uniunea Europeană.
 ECAA stabileşte un Comitet Comun responsabil pentru
rezolvarea problemelor legate de interpretarea sau aplicarea
Acordului.
 Creează oportunităţi de investiţii şi asigură fluxuri de capital
între părţile semnatare ale Acordului, ca urmare a relaxării regulilor
referitoare la proprietate şi control prezente în reglementările
bilaterale internaţionale.
Scopul principal este reprezentat de lărgirea Spaţiului Aerian

Comun prin cuprinderea ţărilor învecinate până în 2010. Prima acţiune
realizată pentru îndeplinirea acestui obiectiv a fost integrarea Europei de
Sud-Est în Piaţa Aeriană Unică Europeană (SAM) şi continuarea
expansiunii către regiunile vecine Uniunii Europene.
Acordul ECAA asigură implementarea unor standarde de securitate
şi siguranţă a zborului ridicate şi uniforme pe tot cuprinsul Europei,
precum şi aplicarea comună a reglementărilor în domeniul concurenţei şi
drepturilor consumatorilor. Armonizarea standardelor, în special în
domeniul siguranţei şi securităţii aviaţiei asigură îndeplinirea
corespunzătoare a creşterii cererii de servicii aeriene, limitând şi chiar
eliminând incidentele şi întârzierile. Uniunea Europeană asistă ţările din
zona Europei de Sud-Est în implementarea standardelor, prin finanţarea a
peste 30 de sesiuni de pregătire, vizite de studii şi experţi în vederea
realizării unei integrări depline a acestor ţări în Piaţa Aeriană Comună până
în 2010.
Crearea Coridorului de Transport Europa – Caucaz – Asia

(TRACECA)
Cu ocazia desfăşurării Conferinţei internaţionale pentru refacerea

istoricului drum al mătăsii care a avut loc la Baku (Azerbaidjan), la data de
8 septembrie 1998, a fost semnat Acordul multilateral de bază privind
transportul internaţional pentru dezvoltarea Coridorului de Transport

Europa – Caucaz – Asia, denumit TRACECA. Acordul s-a semnat între
următoarele state: Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Kazahstan,
Kîrghistan, Republica Moldova, România, Tadjikistan, Republica Turcă,
Ukraina şi Uzbekistan.
Acest acord multilateral de bază înlesneşte transportul internaţional
între ţările respective, evidenţiind rolul strategic al zonei Europei de Sud-
Est, ca liant între Uniunea Europeană şi Asia. Prin aderarea României şi
Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, Coridorul TRACECA va
conţine două ţări din Uniunea Europeană, sporind competitivitatea acestei
zone. Activitatea de secretariat este asigurată de Secretariatul Permanent al
Comisiei Interguvernamentale TRACECA, cu sediul la Baku.
Activitatea depusă de-a lungul proiectelor TRACECA a creat calea
pentru o abordare simplificată: „Facilitarea comerţului” şi „trecerea
frontierei” - aceste proiecte s-au concentrat pe aspectele comerciale ale
armonizării tranzitului şi creşterii competitivităţii. În acest sens, multe
proceduri au fost deja simplificate şi permit utilizarea mai uşoară a
Documentaţiei de Expediţie TRACECA.
Cu toate acestea, multe probleme încă în curs de rezolvare sunt
legate de tranzitul pasagerilor, mai ales al persoanelor a căror activitate este
direct legată de tranzitul mărfurilor, cum sunt şoferii camioanelor în
transportul rutier sau însoţitorii de maşini în transportul feroviar. Un al
doilea obiectiv specific al proiectului va fi elaborarea unui set de proceduri
care vor simplifica şi vor face mai puţin costisitoare trecerea frontierelor de
către cetăţenii statelor semnatare ale acordului.
Statele participă încă de pe acum la acordurile internaţionale vamale
şi la cele privind vizele, dar niciunul din acestea nu acoperă întreaga arie.
Un subobiectiv specific al proiectului va fi de a asigura faptul că vizele
TRACECA vor fi compatibile cu cerinţele uniunilor vamale şi de viză.
Linia TRACECA reprezintă crearea unei reţele telefonice sigure la
punctele desemnate TRACECA de trecere a frontierei, prin utilizarea fie a
unei linii telefonice obişnuite/terestre, fie prin GSM sau comunicaţii media
prin fibre optice şi conectarea acesteia la un birou de asistenţă în cadrul
diferitelor Secretariate Naţionale care vor fi în funcţiune 24 de ore pe zi şi
365 de zile pe an.
Uniunea Europeană a sprijinit financiar acest proiect, acordând
asistenţă prin Programul TACIS de cooperare transfrontalieră ţărilor
implicate în Coridorul TRACECA: 62 de proiecte de asistenţă tehnică în

valoarea de 105 milioane de euro, 14 proiecte de investiţii (52 milioane
euro), 4 proiecte de investiţii în 2006 (13,5 milioane euro), pregătirea
administraţiei aviaţiei civile şi a personalului implicat în transportul aerian
(2 mil. euro) etc.
Alte iniţiative de cooperare internaţională în Europa de Sud-Est

cu implicaţii asupra competitivităţii acestei regiuni
În iunie 1999, la iniţiativa UE, a fost adoptat Pactul de Stabilitate

pentru Europa de Sud-Est. Aceasta a fost prima tentativă a comunităţii
internaţionale, cuprinzând peste 40 de state şi organizaţii partenere, "de a
cultiva pace, democraţie, respectarea drepturilor omului şi prosperitate
economică pentru a asigura stabilitatea în întreaga regiune."
Industria transportului aerian este o industrie sensibilă la mediul
extern. La iniţiativa statelor din Europa de Sud-Est sau chiar la iniţiativa
Uniunii Europene, au fost încheiate o serie de acorduri menite să
promoveze cooperarea, pacea, securitatea şi stabilitatea în zonă.
Printre cele mai semnificative se numără iniţiativele prezentate în
Anexă.
Analiza pieţei de transport aerian din Europa de Sud-Est
Infrastructura de transport aerian şi evoluţia traficului aerian în Europa

de Sud-Est
Zona Europei de Sud-Est deţine o reţea extinsă de infrastructură

aeriană, care cuprinde aeroporturi internaţionale în fiecare ţară.
Datorită conflictelor militare, traficul aerian s-a redus substanţial la
mijlocul anilor 1990, dar în prezent are un potenţial ridicat de creştere.
Regiunea joacă un rol important din punctul de vedere al rutelor către
Orientul Mijlociu şi Asia. Sistemele de control al traficului aerian sunt
esenţiale pentru Uniunea Europeană.
Din raţiuni politice sau financiare, sau datorită conflictelor
sociale şi militare, multe dintre aceste ţări nu au fost capabile să pună
în aplicare angajamentele internaţionale, şi astfel, traficul aerian a avut
de suferit sub presiunea statelor vecine cu infrastructură şi capacitate
de transport. Acest lucru a fost alimentat şi de distanţele geografice

relativ reduse dintre ţările acestei regiuni, transportul aerian fiind
adeseori substituit de celelalte modalităţi de transport.
Principalul element de infrastructură aeriană - aeroporturile - au un
impact puternic asupra dezvoltării economiei locale şi regionale. Acestea
atrag afaceri şi reduc şomajul, deschizând pieţele locale şi regionale şi
reprezintă hub-uri importante de transport, în special de logistică. Multe
aeroporturi acţionează ca puncte de concentrare pentru zone „cluster” de
afaceri. Oferind potenţialul pentru livrarea rapidă a produselor şi acces la
pieţele internaţionale prin disponibilitatea zborurilor pentru călătoriile de
afaceri, acestea atrag investiţii în regiunea Europei de Sud-Est.
România
În România există în prezent 17 aeroporturi, din care numai 11 sunt

integrate în Reţeaua de Transport Trans-Europeană (TEN-T): Bucureşti
"Henri Coandă", Bucureşti "Aurel Vlaicu", Timişoara "Traian Vuia", Arad,
Oradea, Sibiu, Cluj Napoca, Suceava, Iaşi, Bacău, Constanţa. Dintre acestea
numai cinci au înregistrat un trafic de peste 100.000 pasageri pe an în
2005, patru au înregistrat între 10.000 şi 50.000 pasageri în acest an, în
timp ce celelalte opt au înregistrat sub 5.000 pasageri pe transport aerian în
2005. [3]
Reţeaua de aeroporturi TEN-T este constituită din aeroporturi de
interes comun situate pe teritoriul comunitar sau pe teritoriul statelor
învecinate cu rol strategic, cum este cazul statelor din Europa de Sud-Est,
deschise traficului aerian comercial. Componenta regională a reţelei TEN-T
facilitează accesul la centrul reţelei prin integrarea şi relaţionarea regiunilor
periferice sau izolate.
În tabelul 8.2 se prezintă clasificarea principalelor aeroporturi
româneşti integrate în Reţeaua de Transport Trans-Europeană, în funcţie
de numărul de pasageri. Aeroporturile T.E.N.-T. reprezintă 99% din traficul
aerian total de pasageri din România, cu peste 80% din pasageri
concentraţi în cele două aeroporturi din Bucureşti.
Clasificarea principalelor aeroporturi româneşti

după numărul de pasageri înregistraţi în 2005
Tabelul 8.2
Aeroport Număr pasageri, în 2005
Bucureşti „Henri Coandă” 2.973.000
Bucureşti „Aurel Vlaicu” 380.000
Timişoara „Traian Vuia” 336.000
Cluj Napoca 199.000
Constanţa „Mihail Kogălniceanu” 111.000
Sibiu 49.000
Iaşi 42.000
Bacău 39.000
Oradea 29.000
Suceava „Ştefan cel Mare” 8.000
Arad 4.000
Total aeroporturi TEN-T 4.170.000
Total aeroporturi România 4.192.000
Sursa: MTCT, Statistica aeroporturilor, 2006
Traficul aerian în România, 2000-2005
Tabelul 8.3
Indicatori 2000 2001 2002 2003 2004 2005
ATM 59.464 62.082 66.030 72.648 81.563 105.781
Număr pasageri:
Trafic 2.089.000 2.197.000 2.276.000 2.550.000 3.008.000 3.727.000
internaţional
Trafic 274.000 294.000 334.000 351.000 384.000 466.000
domestic
Total 2.363.000 2.491.000 2.609.000 2.901.000 3.392.000 4.192.000
Marfă şi 82.967 68.607 16.803 16.179 19.553 21.330
poştă (tone)
Sursa: MTCT, Statistica aeroporturilor, 2006
Traficul aerian de pasageri a crescut începând cu anul 1998 (Tabelul

8.3), cu o rata medie depăşind 10% pe an. Această creştere a fost
înregistrată atât în sectorul intern, cât şi în cel internaţional şi s-a accelerat
în ultimii ani în urma unei refaceri masive a economiei naţionale şi a
proliferării unor alternative de transport mai ieftin. Călătoriile interne
reprezintă puţin peste 11% din traficul de pasageri în aeroporturile
româneşti, o mare parte transferându-se către/dinspre destinaţiile

internaţionale.
Piaţa transportului aerian de mărfuri din România nu este
semnificativă din punctul de vedere al volumelor transportate şi implică în
cea mai mare parte terminalul din aeroportul Henri Coandă, care
deserveşte cca. 80% din totalul cargoului aerian din România. Creşterea
transportului aerian de mărfuri a fost fluctuantă din cauza diferitelor
influenţe externe, însă s-a evidenţiat un trend general pozitiv începând cu
1997.
După integrarea României în UE, se estimează o creştere rapidă şi
continuă a transportului aerian internaţional, aşa cum s-a putut vedea în
majoritatea noilor statelor membre UE. Factorii principali în ceea ce
priveşte creşterea traficului de pasageri pot fi următorii:
 Oportunităţi îmbunătăţite de a lucra în străinătate şi o mobilitate
crescută a forţei de muncă;
 Creştere mare a economiei şi a veniturilor disponibile;
 Un interes crescut privind România pentru turism şi investiţii de
dezvoltare;
 Competiţia crescută în sectorul transportului aerian, conducând la
frecvenţe crescute şi game variate de destinaţii şi preţuri de
transport mai scăzute pentru clienţi.
8000000 00
.0 00 00.0
00 . 0
00.1 7
6000000 0000.0 6
0
0 00. 5.3
0 .004.6
0
513.7
4000000 7 .3 05 35.5
1
6 000 .2 44 3.0
9 7 66 .08 . 7 .6
8 .68 8.18 02.3 .016 .118 2.34 2
5 9 . 6 7 . 9 2 2
2000000 1. 1 1
0
1998199920002001200220032004200520062007200820092010
Nr. pasageri înregistraţi Nr. pasageri previzonaţi
Sursa: Date statistice A.I.H.C.B.
Figura 8.2. Evoluţia traficului de pasageri pe Aeroportul Internaţional

„Henri Coandă” din Bucureşti (1998-2010)
În condiţiile actuale de creştere, Aeroportul Internaţional Henri

Coandă-Otopeni va deveni hub pentru regiunea centrală şi sud-est
europeană, în contextul în care marile hub-uri europene nu se mai pot
extinde prea mult, capacitatea lor fiind limitată. Investiţia în noul hub se va
ridica la peste 300 milioane euro, pentru construirea unui nou terminal şi a
unei platforme cargo multimodale. În ultimii ani, Aeroportul Internaţional
Henri Coandă a înregistrat o creştere anuală a traficului de pasageri de 15%,
determinată în principal de creşterea numărului de curse a companiilor
aeriene care efectuează curse regulate (tradiţionale şi low-cost) şi a
traficului neregulat indus de cursele charter. Până în 2015, aeroportul
intenţionează să ajungă la un trafic anual de 20 milioane pasageri, în
comparaţie cu anul trecut când a înregistrat 3 milioane de pasageri.
În prezent există un proiect de lege de fuziune a Aeroporturilor
Internaţionale „Aurel Vlaicu” - Băneasa şi „Henri Coandă” Bucureşti, şi
crearea Companiei Naţionale Aeroporturi Bucureşti. Acest lucru va
amplifica şi mai mult rolul acestui aeroport în regiunea Europei de Sud-Est.
O altă iniţiativă în stadiu de proiect o reprezintă construirea unui nou
aeroport în localitatea Adunaţii Copăceni (Giurgiu), la sud de Bucureşti.
Amplasarea unui viitor aeroport în dreptul localităţii Adunaţii Copăceni va
completa necesităţile de transport aerian sau va prelua din sarcinile
actualelor aeroporturi „Henri Coandă” şi „Aurel Vlaicu” la nivel naţional şi
se va putea realiza un nod de transport combinat de pasageri şi marfă,
terestru aerian şi naval.
Cele mai importante aeroporturi pentru traficul intern din România
sunt „Henri Coandă” Bucureşti Otopeni, Timişoara şi Cluj. În 2005 faţă de
2004, traficul intern a crescut în medie cu 20-30%, acelaşi procentaj cu
care s-a dezvoltat întreaga piaţă.
În regiunea de Nord-Vest (Transilvania de Nord) exista un număr de
patru aeroporturi: Cluj-Napoca, Oradea, Baia-Mare şi Satu-Mare. Dacă la
nivel naţional aeroportul Otopeni este principala poartă de intrare aeriană,
reprezentând peste 75% din traficul anual total, aeroportul Cluj, cu un
procent de aproape de 5%, ocupă locul 3 din cele 17 aeroporturi româneşti.
Este de remarcat că ritmul de creştere al traficului aerian de pasageri pe
aeroporturile din regiune este mai mare decât cel înregistrat la nivel
naţional.
Bulgaria are zece aeroporturi civile, dintre care cinci (Sofia,

Plovdiv, Burgas, Varna, Gorna Oryahovitsa) sunt internaţionale.
Transportul aerian este concentrat în prezent în Sofia, Burgas şi Varna, ce
deservesc în cea mai mare parte traficul internaţional. Cele mai mari
probleme sociale şi de mediu în ceea ce priveşte aeroporturile sunt ridicate
de aeroportul Sofia.
Aeroportul Sofia este situat foarte aproape de o serie de localităţi,
presupunând probleme serioase de mediu şi de sănătate pentru
comunităţile locale. Aeroportul a atras însă atenţia instituţiilor financiare
internaţionale, precum şi a Pactului de Stabilitate, devenind astfel un
proiect prioritar pentru programele de investiţii.
În 1997 a început implementarea unui proiect “Reconstrucţia,
Dezvoltarea şi Extinderea Aeroportului Sofia”. Acesta presupune în
construirea unui nou terminal LOT B1 şi a facilităţilor aferente şi a unui nou
sistem de piste LOT B2, construirea unor căi de acces taxi şi alte lucrări.
Proiectul face parte din Coridoarele de Transport Trans-European IV şi
VIII. Costul total este estimat la circa 210 milioane de euro, din care:
 un împrumut de 60 milioane euro de la BEI;
 un împrumut de 40 milioane euro de la Kuweit Fund for Arab
Economic Development;
 asistenţă financiară de 50 milioane euro prin Programul ISPA;
 asistenţă tehnică PHARE de 7,6 milioane euro.
Volumul de trafic de pasageri nu a atins estimările de trafic, traficul
aerian înregistrând o scădere cu 11% după ce linia aeriană bulgară Balkan a
dat faliment. Este improbabil să atingă nivelul anual preconizat de 2,5
milioane pasageri. Dimensiunile extinderii aeroportului corespund noilor
studii ce conţin prognoze de trafic realiste. Banii publici din fondurile de
aderare şi de la băncile publice precum BEI sprijină proiecte cu impact
pozitiv social şi de mediu şi sustenabile economic.
În vederea privatizării aeroporturilor bulgare a fost înfiinţată
Agenţia de Implementare “Administraţia Aviaţiei Civile”, în subordinea
MTC. Până în prezent, 87% din companiile din sectorul aviatic au fost
restructurate. Procedura de privatizare a Liniei Aeriene Bulgare Balkan a
fost finalizată prin vânzarea a 75% din acţiunile companiei. După colapsul
Liniei Aeriene Bulgare, în 2003, a fost înfiinţată o nouă companie
naţională, “Bulgaria Air”. Urmează să fie privatizate un număr de companii
mai mici din acest sector pentru a putea finaliza procesul de privatizare a
aviaţiei utilitare agricole. Unele active ale aeroporturilor civile, precum şi

unele activităţi legate de serviciile de la sol, urmează să fie concesionate.
Macedonia
Principalul aeroport din Macedonia este Aeroportul Internaţional
Skopje. Al doilea, aeroportul Ohrid, este de asemenea destinat traficului
internaţional, dar în principal pentru turişti. Aeroportul Internaţional
Skopje şi Aeroportul Ohrid sunt active proprietate de stat administrate de
întreprinderi publice. Înainte de a deveni aeroporturi regionale în 1992,
aeroporturile erau sub jurisdicţie iugoslavă şi erau operate de armată.
Infrastructura aeroportuară este administrată parţial de Autoritatea
Aviatică Civilă (de exemplu, pistele) şi parţial de “Întreprinderea Publică de
Servicii Aeroportuare” (IPSA). IPSA este responsabilă de operarea
aeroportuară integrată, inclusiv toate operaţiunile la sol, serviciile pentru
pasageri, parcările pentru autoturisme, alimentele şi băuturile şi serviciile
de administrare a terminalelor în ambele aeroporturi, iar aceste operaţiuni
sunt finanţate de guvern. Au fost acordate două concesiuni pentru serviciile
de realimentare cu combustibil (una cu Makpetrol). Se estimează că 75%
din venitul IPSA provine din operaţiunile pentru pasageri şi cargo şi 25%
din servicii şi concesiuni.
Numărul de pasageri este în prezent scăzut, însă există un potenţial
de extindere odată cu redresarea economică în regiune. Deşi se consideră că
pistele sunt adecvate pe termen mediu, facilităţile terminalelor, construite
iniţial pentru armata iugoslavă, sunt limitate. Spaţiile pentru pasageri sunt
inadecvate şi au loc aglomeraţii dimineaţa şi seara, când este cel mai mare
număr de zboruri. Aeroportul are puţină influenţă asupra liniilor aeriene în
ceea ce priveşte planificarea zborurilor, acestea preferând intervale
dimineaţa devreme şi seara târziu, pentru o mai bună corelare cu
operaţiunile lor regionale.
Independenţa Macedoniei a schimbat total utilizarea aeroportului
Skopje. Traficul de pasageri a crescut cu un factor de 2,3. De aceea,
guvernul a luat în considerare reconstrucţia şi extinderea lui, iar BERD şi-a
arătat interesul în finanţarea acestui proiect. Principalul obiectiv al acestei
iniţiative este pregătirea unor propuneri pentru modernizarea aeroportului
Skopje, în special terminalele de pasageri, prin construirea unei noi clădiri a
terminalului, îmbunătăţirea operării şi a eficienţei IPSA.
Sursa: EUROCONTROL, Forecast monitor, August 2006
Figura 8.3. Creşterea traficului aerian pe perioada

mai-iunie-iulie 2006
Din figura 8.3 se observă creşterea susţinută înregistrată în perioada

mai-iunie-iulie 2006 de Bulgaria (17%), dar şi de către celelalte ţări din
zona Europei de Sud-Est, în comparaţie cu pieţele mature din vestul
Uniunii Europene. Practic, această zonă dă trendul de creştere al activităţii
de transport aerian din Europa şi îi conferă o vigoare deosebită.
Companiile aeriene locale de pe piaţa Europei Centrale şi de Est s-au
confruntat cu numeroase probleme, depăşite prin restructurare. Astăzi,
această piaţă devine din ce în ce mai competitivă şi dinamică, antrenată de
companiile tradiţionale vest-europene care efectuează rute către această
zonă, dar şi de extrem de energicele companii aeriene low-cost.
Piaţa este într-o dezvoltare continuă, fiind disputată de un număr
mare de actori, prezentaţi în tabelul următor:
Principalele companii aeriene din zona Europei de Sud-Est
Tabelul 8.4
Ţara Companii aeriene tradiţionale
Adria Airways, Albanian Airlines, Alitalia, Alpi Eagles,
Austrian Airlines, Austrian Arrows, Belle Air, British
Albania Airways, Club Air, Hemus Air, Jat Airways, Malev
Hungarian Airlines, Olymplic Airlines, Turkish
Airlines
Bosnia şi Air Srpska, Arnoro, B&H Airlines, Bosnia Airlines,
Herţegovina FlyBosnia
Air Sofia, Air Via, BH Air, Bulgaria Air, Bulgarian Air
Bulgaria
Charter, Hemus Air, Inter Trans Air, Viaggio Air
Air Adriatic, Croatia Airlines, Dubrovnik Airlines,
Croaţia
Trade Air, Zadar Airlines
Macedonia Air Vardar, MAT Macedonian Airlines, Palair
Muntenegru Di Air, Montenegro Airlines
România TAROM, Blue Air, Romavia, Ion Ţiriac Air
Aeronais, Air Pink, Aviogenex, Centavia, Jat Airways,
Serbia Kosmas Air, Kosova Airlines, Master Airways, Prince
Aviation
Expansiunea companiilor low-cost vest-europene către

Europa de Sud-Est
La data de 1 mai 2004, încă zece ţări din Europa Centrală şi de Est
au devenit membre ale Uniunii Europene. În acest context, o Europă
extinsă a avut nevoie de mai multe legături de comunicare şi de mai multe
rute de transport aerian. A apărut astfel o oportunitate extraordinară
pentru câteva companii aeriene low-cost să dezvolte aceste noi pieţe. Easy
Jet şi Germanwings deja operau zboruri către Praga, iar Germanwings şi
către Budapesta.
Transportatorul irlandez Ryanair a decis că nu va opera curse către
ţările Europei Centrale şi de Est până în momentul aderării lor la Uniunea
Europeană. Era de părere că multe companii aeriene se vor grăbi spre
Europa Centrală şi de Est şi vor pierde. Ryanair a stat în aşteptarea unei
primiri călduroase din partea aeroporturilor din regiune, care sunt
renumite pentru politicile de preţuri inflexibile. În schimb, rivalul său
britanic, Easy Jet a avut o cu totul altă abordare, făcând oferte tuturor
aeroporturilor din noua piaţă. Dintre toate cele 10 ţări nou intrate în
Uniune, ea şi-a concentrat atenţia asupra Cehiei, Ungariei, Poloniei şi

Sloveniei, fiind totodată deschisă la discuţii şi cu toate aeroporturile
interesate.
Această abordare nu este nouă pentru companiile de transport low-
cost, mai ales că multe aeroporturi sunt nerăbdătoare să încheie afaceri.
Southwest, arhetipul tuturor companiilor low-cost, a făcut acelaşi lucru în
Statele Unite ale Americii. Astfel, transportatorul aerian a reuşit să încheie
afacerile dorite.
Deoarece procesul de extindere al Uniunii Europene este încă
deschis, poate izbucni un război al preţurilor între companiile aeriene.
Creşterea ofertei poate determina o scădere a venitului unitar şi poate
ascuţi competiţia prin preţ. Capacitatea de transport dintre statele membre
şi noile ţări membre este în creştere datorită companiilor aeriene low-cost.
Preţurile scăzute se potrivesc de minune cetăţenilor din Europa de Est, ţări
în care PNB pe locuitor este mult sub media europeană.
Companiile low-cost din Europa Centrală şi de Est au pătruns pe
piaţa europeană, concurând direct cu companiile aeriene de acelaşi fel din
spaţiul vest-european. Sky Europe (Slovacia), Air Polonia, Wizz Air
(Polonia), Getjet (Polonia), Smart Wings (Cehia) au pătruns pe piaţa
franceză în mai 2004. Aceşti noi intraţi vor explora piaţa deoarece cererea
în ţările est-europene este mai mare decât în cele vestice.
Spre exemplu, Sky Europe, compania aeriană low-cost slovacă, a
deschis pe 14 iunie 2004 ruta dintre Varşovia şi Paris. Sky Europe a folosit
în beneficiul său diferenţa de două-trei ori mai mică dintre costurile
salariale de pe cele două pieţe şi avantajul locaţiei geografice (Bratislava
este la o distanţă de doar 60 de km de Viena), pentru a transforma
Bratislava în aeroportul secundar al capitalei austriece.
Companiile aeriene low-cost de pe piaţa

Europei de Sud-Est
Tabelul 8.5
Ţara Companii aeriene low-cost
Albania Alpi Eagles, Club Air
Bosnia şi Herţegovina Scand Jet, Snowflake
Bulgaria Condor, Sky Europe, Wizz Air, bexxAir
Germanwings, Hapag Lloyd Express, Norwegian,
Croaţia
ScandJet, Sky Europe, Snowflake
Kosovo Club Air, Snowflake
Ţara Companii aeriene low-cost

Macedonia Helvetic
România Blue Air, Alpi Eagles, Club Air, My Air, Sky Europe
Serbia şi Muntenegru Snowflake, Air Maxi
Sursa: http://www.attitudetravel.com/lowcostairlines/europe/byairline.html
În prezent, ţările din Europa de Sud-Est sunt avute în vedere în mod

sistematic de către investitorii internaţionali şi inter-regionali pentru
diferite proiecte de investiţii. Nivelul record de investiţii străine directe în
regiunea Europei de Sud-Est demonstrează clar atractivitatea climatului de
afaceri din regiune. Provocarea căreia trebuie să-i facă faţă regiunea în acest
moment este de a menţine acest avânt şi de a profita pe deplin de avantajele
locurilor de muncă nou create, ale ritmului mai mare de creştere şi de
dezvoltare a resurselor umane.
Regiunea are multe de oferit prin forţa de muncă instruită şi
oportunităţile de investiţii în domenii precum telecomunicaţiile şi
tehnologia informaţiei, turism, minerit, energie, construcţii, sănătate şi
agricultură. Pe măsură ce se va dezvolta un climat de investiţii mai
favorabil, companiile vor fi tot mai interesate de explorarea posibilităţilor.
Dezvoltarea afacerilor în această zonă a Europei determină creşterea cererii
pentru transportul aerian de afaceri, precum şi dezvoltarea infrastructurii
de transport aerian.
Concluzii
Regiunea Europei de Sud-Est are un potenţial ridicat de dezvoltare,

fapt ce antrenează creşterea competitivităţii sectorului transportului aerian.
Principalul avantaj îl reprezintă încă necongestionarea traficului aerian,
cum este cazul ţărilor Uniunii Europene. Regiunea dispune de un număr
mare de aeroporturi, multe dintre ele fiind anterior utilizate în scopuri
militare şi reintrând în ultima perioadă în circuitul civil. Trebuie de
asemenea remarcată poziţia strategică a acestei zone, liant între Uniunea
Europeană şi Orientul Mijlociu şi Asia, şi dorinţa Uniunii Europene de
integrare a acesteia în Spaţiul Aerian Unic European.
Note
[1] Informaţiile care stau la baza acestui caz au fost preluate, în principal, din: Air
France, 2002: Les low-cost en Europe; Grigore Alexandrescu Alexandra, Sarcinschi
Modalităţi şi posibilităţi de amplificare a cooperării în zona Mării Negre, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2005; EUROCONTROL, 2006: Low-
cost carrier market update May 2006; O.A.G., 2006: European Low-Cost Carriers
White Paper; Stability Pact Watch Group, 2004: Modele ale sectorului de transport
în Balcani; Stability Pact, www.stabilitypact.org;
[2] Acest material foloseşte următoarele notaţii din engleză mai importante: SAM –
Single Aviation Market; ECAA – European Common Aviation Area; TACIS –
Technical Aid to the Commonwealth of Independent States; TEN-T – Trans
European Network – Transport; ATM – Aircrafts Movements (Mişcările de
aeronave); A.I.H.C.B.: Aeroportul Internaţional Henri Coanda Bucureşti;
[3] Guvernul României, M.T.C.T, Programul Operaţional Sectorial de Transport
2007, 2006
Anexa. Iniţiative de cooperare internaţională în Europa de Sud-Est cu

implicaţii asupra competitivităţii acestei regiuni
Nr. Denumirea Data

Membrii Scop
crt. organizaţiei înfiinţării
Albania, BiH,
Încurajarea
Bulgaria, Croaţia,
Iniţiativa de cooperării între
Grecia, Moldova,
Cooperare în statele participante
Dec. 1996 Macedonia,
1. Sud-Estul pentru a facilita
Geneva România, Serbia,
Europei integrarea acestora
Muntenegru,
(SECI) în structurile
Slovenia, Turcia,
europene.
Ungaria
Transformarea
regiunii într-un
spaţiu al
Albania, Bulgaria, cooperării, păcii,
Procesul de
Grecia, Macedonia, securităţii şi
Cooperare
Iunie 1996 România, Serbia, stabilităţii. Pune
2. Sud-Est
Sofia Muntenegru, Turcia, bazele viitoare ale
Europeană
(BiH şi Croaţia – integrării statelor
(SEECP)
statul de observator) din regiune în
structurile
europene şi
euro-atlantice.
Nr. Denumirea Data

Membrii Scop
crt. organizaţiei înfiinţării
Instaurarea păcii,
Pactul de
1999, democraţiei,
Stabilitate
creată la Ţările Europei de respectului pentru
3. pentru Europa
iniţiativa Sud-Est drepturile omului
de Sud-Est
UE şi a prosperităţii
(SPSEE)
economice.
Întărirea stabilităţii
şi securităţii
regionale, creşterea
Albania, Bulgaria,
încrederii politice
Brigada Grecia, Italia,
Sept. 1999, şi militare,
Sud-Est Macedonia,
4. iniţiată de dezvoltarea
Europeană România, Turcia,
Turcia cooperării în zonă,
(SEEBRIG) (S.U.A. şi Slovenia –
a unor relaţii de
statut de observator)
bună vecinătate
între ţările din
Sud-Estul Europei.
Forţa
Albania, Bulgaria,
Multinaţională Misiuni de pace
Sept. 1998, Grecia, Italia,
5. de Pace din sub egida ONU şi
Skopje Macedonia,
Europa de OSCE
România, Turcia
Sud-Est
CAPITOLUL 9
ROMÂNIA: PLATFORMĂ REGIONALĂ A GRUPULUI
RENAULT - NISSAN
Alina Popescu
Dacia reprezintă "polul de dezvoltare" al Grupului Renault în

Europa de Sud-Est. Misiunea sa este de a produce modele moderne,
robuste şi economice, destinate noilor pieţe şi adaptate aşteptărilor,
necesităţilor şi resurselor noilor clienţi. În centrul acestei strategii se află
proiectul Logan, vehicul total nou care iese din tiparul automobilelor
derivate din vechile modele Renault. Investiţiile Renault au contribuit la
instalarea unor linii noi de asamblare a motoarelor şi a cutiilor de viteze
Renault, la renovarea clădirilor şi la înnoirea echipamentului informatic.
Dacia este atât un vector de integrare a României în Uniunea
Europeană, cât şi un vector al prezenţei internaţionale a Grupului Renault.
În anul 2005, Renault, Nissan şi Dacia au comercializat în România
aproape 140.000 de vehicule, dintre care 113.276 marca Dacia, 23.800
marca Renault şi aproape 3000 marca Nissan.
Primul constructor de automobile român a luat fiinţă în anul 1966,
odată cu crearea Uzinei de Autoturisme de la Mioveni. În anul 1999,
Renault achiziţionează 51% din capitalul societăţii în urma procesului de
privatizare, iar în prezent deţine 99,43% din capitalul Dacia. Compania a
parcurs un amplu program de modernizare care a constat în refacerea
instalaţiilor industriale, reconstrucţia reţelei comerciale, reorganizarea
reţelei de furnizori. Fundalul este creat de existenţa a şapte ţări cu unităţi
de asamblare Logan: România, Rusia, Maroc, Columbia, Iran (2006), India
(2007), Brazilia (2008).
Logan, o provocare naţională
Proiectul Logan constituie o reală provocare naţională prin care

Dacia îşi materializează ambiţiile de a deveni o marcă de vocaţie
internaţională. Logan a fost lansat pentru a răspunde nevoii Grupului
Renault de a dispune de o ofertă de produs complementară celei din gama

Renault actuală, pentru a putea dezvolta volume de vânzări în cele 49 de
ţări de comercializare până la sfârşitul anului 2006. Reţeaua comercială
numără astăzi 88 agenţi autorizaţi Dacia şi 15 puncte service. La fabricarea,
distribuţia şi exportul vehiculelor îşi dau concursul peste 12.400 de
persoane, ceea ce reprezintă numărul total al efectivului Dacia. Pentru
pregătirea personalului, Renault a investit 1 milion de ore de formare.
Dacia este a doua marcă a Grupului Renault, iar România reprezintă
a şasea piaţă a Grupului. După unele aprecieri, Dacia contribuie la
modificarea imaginii României în lume, sprijinind procesul de integrare a
acesteia în Uniunea Europeană.
Potenţialul foarte mare de dezvoltare al pieţei auto din România i-a
determinat pe francezii de la Renault să creioneze planuri măreţe pentru
Dacia. Mâna de lucru specializată şi ieftină, capacităţile de producţie foarte
mari, dar şi ultimul succes de răsunet obţinut cu modelul Logan i-au
motivat pe francezi. Astfel, conform lui Francois Fourmont, manager
general la Dacia, platforma de la Mioveni va deveni, până în 2008, cel mai
mare centru industrial al alianţei Renault - Nissan, grup care se află pe locul
cinci în topul mondial al producătorilor auto.
Încurajat de previziunile conform cărora România va urca în acest
an pe locul al doilea, după Polonia, în clasamentul ţărilor cu cele mai bune
vânzări de automobile din zonă, Fourmont este foarte optimist în ceea ce
priveşte capacitatea de producţie a uzinelor Dacia. El a anunţat în mod
oficial ca, în 2008, pe platforma de la Mioveni se vor produce nu mai puţin
de 300.000 de automobile, 400.000 de motoare şi un milion de cutii de
viteza. În 2006, pe porţile uzinei piteştene vor ieşi, în total, 175.000 de
automobile, 214.000 de motoare şi 206.000 cutii de viteză.
După ce a fost preluată de Renault, Dacia s-a dezvoltat rapid în toate
direcţiile. Investiţiile considerabile făcute în uzină au dat randament. În
plus, Dacia produce pentru export colecţii de componente pentru modelul
Logan, care este asamblat în mai multe ţări. În 2005, Dacia exporta colecţii
de piese pentru 35.000 de automobile. Conform graficului de dezvoltare, în
numai trei ani, uzina va ajunge să livreze la export componente pentru
650.000 de maşini, ceea ce reprezintă o creştere impresionantă.
România: platformă regională a grupului RENAULT-NISSAN 279
Dezvoltarea platformei din România
După preluarea Uzinelor Dacia, Renault a investit 843,4 milioane de

dolari, faţă de angajamentul iniţial de a investi 270 milioane de dolari. Prin
aceste investiţii s-au reînnoit principalele secţii, de la caroserie la finisaj, au
fost îmbunătăţite condiţiile de muncă şi a fost redusă mult poluarea.
În 2004, Renault a lansat Dacia Logan, cu obiectivul de a
comercializa la orizontul anului 2010 un milion de vehicule de acest tip. În
următoarele luni vor mai fi realizate investiţii de peste 300 milioane de
euro, sumă destinată diviziilor caroserie-montaj, mecanică, logistică. În
prezenţa preşedintelui grupului Renault a fost inaugurat centrul de export
CKD Logan. Colecţiile de piese şi componente executate în acest centru sunt
livrate în Maroc, Rusia şi Columbia, iar din 2006 şi în Iran. Aşa cum se
arată într-un comunicat al reprezentanţei Dacia - Renault, în acest an vor fi
fabricate circa 30.000 de colecţii CKD (Completely Knocked Down).
Sistemul asamblării producţiei este divizat pe următoarele
componente:
1. Centrul Internaţional Logistic Network

Centrul I.L.N. (International Logistic Network) de la Mioveni
livrează piese pentru uzinele de montaj Logan din Maroc, Columbia, Rusia
şi este prevăzut să se extindă în următorii ani în Iran, India şi Brazilia. Anul
acesta, centrul I.L.N. a livrat piese pentru circa 120.000 de vehicule Logan.
2. În 2008 va fi inaugurată la Mioveni o uzină de cutii de viteze

pentru Alianţa Renault - Nissan.
3. Înfiinţarea în 2008 a Centrului complet de proiectare, dezvoltare

şi testare.
Renault îşi mută în România o parte din activităţile de proiectare a
noilor modele. Compania franceză va face în România un centru complet de
proiectare, dezvoltare şi testare. Construcţia demarează în 2007. O parte
din viitoarele modele din gama Renault vor fi concepute şi testate de
ingineri români. Valoarea investiţiei va fi pentru început de 100 de milioane
de euro. Alte două astfel de centre vor fi construite în Coreea de Sud şi în
Brazilia.
Înfiinţarea celor trei Centre de proiectare, dezvoltare şi testare în

România, Coreea de Sud şi Brazilia sunt realizate în concordanţă cu
obiectivele Strategiei globale de dezvoltare a Grupului Renault.
Privind pe harta lumii, se poate observa poziţia strategică a celor trei
locaţii alese pentru dezvoltare. Producătorul francez doreşte ca în următorii
câţiva ani să proiecteze şi să industrializeze nu mai puţin de 26 de modele
noi, dintre care 13 vor înlocui modele care există în prezent, iar alte 13 vor fi
complet noi.
"Strategia Renault pentru anii următori prevede o dezvoltare fără
precedent a gamei de automobile. Pentru a îndeplini acest program
nemaiîntâlnit, departamentele de proiectare existente nu ar fi făcut faţă", a
declarat Constantin Stroe, vicepreşedintele Dacia.
La nivel mondial numărul salariaţilor angrenaţi în acest proiect va
creşte cu 3.000 de oameni, care vor fi angajaţi în cele trei centre de
proiectare. Dintre aceştia, până la 1.400 vor lucra în centrul din România.
Obiectivul industrial va fi amplasat în triunghiul delimitat de
centrele urbane Bucureşti, Piteşti şi Târgovişte. Decizia de amplasare va fi
influenţată de doi factori. În primul rând, este vorba de găsirea spaţiului
necesar - 500 de hectare - şi, în al doilea rând, de posibilitatea de a recruta
forţa de muncă. Recrutarea inginerilor se va dovedi o adevărată provocare
întrucât România nu „produce” decât aproximativ 300-400 de ingineri auto
pe an. Având în vedere parteneriatul dintre UPB şi Dacia, „Universitatea
Politehnica Bucureşti” (UPB) este dispusă să mărească cifra de şcolarizare
dacă Dacia o va cere.
4. Extinderea capacităţii de producţie din România

Oficialii Dacia Renault au anunţat decizia de a extinde capacitatea
de producţie a fabricii din Colibaşi. Pasul a fost generat de creşterea
vânzărilor la modelul Logan peste capacităţile actuale de producţie ale
fabricii din Piteşti. Purtătorul de cuvânt al Uzinelor Dacia a declarat că:
"Noi vindem practic tot ceea ce producem, iar faptul că nu putem pentru
moment să producem mai mult, ne împiedică să vindem mai multe unităţi."
După ce lucrările vor fi finalizate la termenul stabilit pentru ianuarie 2008,
uzina va avea o capacitate de 350 de mii de unităţi asamblate pe an. Pentru
finele lui 2006 Dacia şi-a propus să producă 200 de mii de Loganuri.
5. Primul Business Center din România

Renault Nissan România a inaugurat la dealerul SERUS primul
Business Center - un serviciu specializat, dedicat clienţilor care deţin flote şi
vehicule utilitare. Pentru a răspunde cât mai bine aşteptărilor clienţilor
corporativi şi pentru atingerea obiectivelor ambiţioase pe care Renault,
marca numărul 1 în Europa pe segmental utilitarelor, şi le-a propus, a fost
dezvoltată în 18 ţări o reţea de afaceri specializată numită “Business
Center”, o reţea internaţională care numără în acest moment peste 630 de
Renault Business Center.
Existenţa unui astfel de serviciu în România arată că piaţa auto a
atins un anume grad de maturitate, iar clienţii care deţin flote sau utilitare
şi pentru care vehiculele reprezintă un instrument de lucru foarte preţios au
nevoie de soluţii specifice domeniului lor de activitate. Business Center-ul
asigură:
 o legătură permanentă cu clienţii prin intermediul unor interlocutori
specializaţi - consilieri comerciali şi tehnicieni post-vânzare;
 expoziţie permanentă şi posibilitatea efectuării de drive-teste cu
vehiculele utilitare Kangoo Express, trafic, Master;
 vehicul de înlocuire, în caz de imobilizare în atelier a vehiculului
utilizat;
 vehicul de asistenţă pentru transportul vehiculului afectat la cel mai
apropiat service Renault;
 orare de atelier extinse;
 programare prioritară la service pentru clienţii de flote şi vehicule
utilitare.
6. Construirea unei fabrici de cutii de viteze

Grupul francez Renault îşi va extinde în continuare activităţile în
România prin investirea a 215 milioane de euro pentru construirea unei
fabrici de cutii de viteze la Piteşti. Până în 2008, fabrica va produce 2.000
de cutii de viteze pe zi. O echipă mixtă de 50 de specialişti francezi şi 80 de
specialişti români sunt responsabili de acest proiect de investiţii. Mai mult,
se vor crea 650 de locuri noi de muncă, pentru 550 de operatori şi 100 de
ingineri. Cutiile de viteză vor fi montate nu doar pe automobilele Dacia, ci
sunt destinate tuturor mărcilor grupului Renault – Nissan şi vor fi
exportate în Franţa, Japonia, Mexic, Turcia, Marea Britanie şi Coreea de
Sud.
Noua fabrică de la Piteşti este a doua cu astfel de destinaţie

construită de către Renault, după cea din Sevilia, care a început producţia
în aprilie 2005. De altfel, presa spaniolă şi-a manifestat deja îngrijorarea
faţă de construirea acestei fabrici la Piteşti, care ar putea determina pe
viitor transferarea producţiei cutiilor de viteze în România şi desfiinţarea
fabricii spaniole.
Fabrica de cutii de viteze va beneficia de o subvenţie din partea
statului român de aproximativ 17% din valoarea investiţiei totale. Subvenţia
acoperă patru mari domenii:
 dezvoltarea regională;
 protecţia mediului;
 pregătirea angajaţilor;
 cercetare şi dezvoltare.
Reprezentanţii Agenţiei Române pentru Investiţii Străine (ARIS)
sunt de părere că Renault a ales România ca locaţie a investiţiilor viitoare
datorită tradiţiei îndelungate a ţării noastre în producţia de automobile, dar
şi a stimulentelor oferite de către stat.
Vânzări Dacia Logan (unităţi)

Tabelul 9.1
2004 2005 2006 (6 luni) Total
România 20.274 88.275 49.803 158.352
Export 2.594 46.612* 47.199* 96.405*
Total 22.868 134.887 97.002 254.757
* inclusiv unităţile produse în Maroc
Sursa: www.dacia.ro
În 2007, Loganul va fi produs în 230 de mii de unităţi – întreaga

capacitate a fabricii – pentru ca de la finele lui 2006 producţia Pick-up-ului
Dacia să fie sistată. Un nou vehicul utilitar va fi produs la Piteşti începând
cu ianuarie 2008, când capacitatea fabricii va fi mărită.
Dincolo de mărirea capacităţii de producţie, Dacia intenţionează să
renunţe la o parte din furnizorii de subansamble în schimbul producerii lor
„in-house”. În prezent Dacia produce 60 % din totalul pieselor necesare la
asamblarea unui vehicul, iar după 2009 va deţine controlul asupra a 80 %
dintre acestea.
Modelul break, prezentat în toamna lui 2006 la Paris, va fi asamblat
de către Renault în alte două facilităţi de producţie: Iran şi Rusia. Însă
kiturile vor fi exportate de uzina din Piteşti către aceste două locaţii. În
plus, Dacia trebuie să facă faţă şi cererii venite din partea a alte două unităţi
de asamblare a Loganului care se află în Maroc şi Columbia.
Top 10 ţări destinaţii de export, în prima jumătate a anului 2006
Tabelul 9.2
Nr. Unităţi vândute
Ţara
crt. (Logan)
1. Franţa 11.385
2. Turcia 4.140
3. Algeria 4.101
4. Spania 3.726
5. Germania 2.860
6. Serbia 2.470
7. Ucraina 2.269
8. Ungaria 1.007
9. Polonia 829
10. Bulgaria 810
* Maroc (centru de producţie Logan) 7.033
Sursa: www.dacia.ro
Top 10 ţări destinaţii de export (cumul 2004 - 30.06.2006)
Tabelul 9.3
Nr. Unităţi vândute
Ţara
crt. (Logan)
1. Franţa 21.183
2. Turcia 12.474
3. Serbia 7.575
4. Algeria 6.920
5. Spania 5.317
6. Ungaria 5.102
7. Germania 4.912
8. Republica Cehă 3.694
9. Ucraina 3.303
10. Polonia 3.248
* Maroc (centru de producţie Logan) 9.544
Sursa: www.dacia.ro
Succesul modelului Logan a permis constructorului Dacia să

realizeze în 2005 cele mai mari vânzări din istoria sa. În 2005, Dacia a
depăşit toate recordurile sale de vânzări de până acum, atât pe piaţa din
România, cât şi la export (tabelul 9.2 şi tabelul 9.3).
În anul 2005, Renault a realizat în România o cifră de afaceri de
1,2 miliarde de euro, aproximativ 1,5% din PIB-ul României. Rezultatul net
a fost de 57 milioane euro. Investiţiile realizate de Renault la Dacia până la
sfârşitul anului 2005 s-au ridicat la 650 de milioane de euro. Întinsă pe o
suprafaţă de 2 900 000 m², platforma de la Mioveni produce modelul
Logan în diferite versiuni şi o gamă de utilitare.
Grupul Renault şi parteneriatul Dacia
Grupul Renault numără peste 350 de situri industriale şi comerciale

în peste 40 de ţări, şi peste 125.000 de colaboratori. Deţinător a trei mărci,
Renault, Samsung şi Dacia, Grupul concepe, dezvoltă şi comercializează
vehicule de persoane şi vehicule utilitare.
În 2005, Grupul Renault a vândut 2.533.000 vehicule, în creştere cu
1,7% în raport cu anul 2004, deţinând o cotă de 4% din piaţa auto
mondială. Marca şi-a conservat poziţia de lider pe piaţa vest-europeană a
autoturismelor şi a utilitarelor, cu o cotă de piaţă de 10,3%. Datorită Logan,
Dacia a reuşit performanţa de a exporta 30.425 de vehicule în Europa în
2005. Marca Renault a ocupat poziţia a doua pe piaţa românească de
automobile, după Dacia, fiind prima marcă de import pentru al şaselea an
consecutiv.
Dacia este a doua marcă a Grupului Renault, care, împreună cu
Nissan, formează din 1999 Alianţa, clasându-se în rândul primilor patru
constructori mondiali de automobile din lume. Şi Dacia se bucură de o
prezenţă internaţională tot mai accentuată beneficiind pe deplin de
apartenenţa la Grupul Renault, bazându-se pe expertiza şi organizarea
companiei-mamă atât la nivel industrial, cât şi la nivel comercial.
Distribuţia vehiculelor şi a pieselor de schimb Dacia va fi asigurată de
reţeaua comercială Renault în majoritatea ţărilor. Acţiunile producătorului
francez de automobile Renault s-au apreciat cu peste 5%, la cel mai înalt
nivel după privatizarea parţială a companiei în 1996, pe fondul creşterii
peste aşteptări a veniturilor în primele trei luni ale anului.
Renault a raportat pentru primul trimestru 2006 venituri în creştere

cu 5,8% comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut, la 10,53 miliarde de
euro, în pofida scăderii vânzărilor de automobile în Europa. Vânzările de
automobile au scăzut la nivel global cu 2,6%, dar impactul a fost compensat
de efectele benefice ale creşterii vânzărilor de piese de schimb şi servicii,
precum şi de evoluţia cursului de schimb.
Vânzările în Europa s-au redus cu 7,1% în primul trimestru 2006,
dar au fost contrabalansate de cererea ascendentă pentru automobilele
Renault de pe pieţele în curs de dezvoltare din afara Europei, precum Rusia,
Comunitatea Statelor Independente, Turcia şi statele din Maghreb, unde
vânzările au avansat cu 12,1%. Aprecierea acţiunilor Renault a fost susţinută
de asemenea şi de majorarea cu 19% a profitului înainte de impozitare
consemnat de Volvo, al doilea mare producător mondial de camionete, la
care Renault deţine 20% din acţiuni.
În luna februarie 2006, Renault a lansat o strategie de dezvoltare pe
patru ani, care va contribui, până în 2009, la creşterea ratei profitului
operaţional la 6%, şi implică lansarea a 26 noi modele de automobile,
implementarea unor metode noi de reglare a costurilor şi creşterea
volumului vânzărilor cu 800.000 de unităţi anual.
În cadrul unei conferinţe organizate pentru publicarea rezultatelor
producătorului nipon de automobile Nissan Motor, directorul general al
Renault, Carlos Ghosn, care deţine aceeaşi funcţie şi în cadrul Nissan, a
atras atenţia asupra obiectivului principal al Renault, care se referă la
majorarea profitului şi creşterea valorii companiei, indiferent de evoluţia
vânzărilor.
Alianţa Renault - Nissan
Alianţa Renault - Nissan este un grup total nou, format din două
companii mondiale legate prin participări încrucişate la capital. Conform
obiectivele anunţate, ele s-au unit pentru a atinge performanţe, având o
strategie coerentă, obiective şi principii comune, sinergii orientate către
rezultat şi împărtăşind cele mai bune practici, dar îşi respectă şi îşi întăresc
identităţile şi mărcile proprii.
În 2005, vânzările totale ale Renault şi Nissan în lume reprezentau
6,1 milioane, adică 9,8% din piaţa mondială. Alianţa se situează în rândul
primilor patru constructori de automobile şi are cinci mărci comerciale:
Nissan şi Infinit pentru grupul Nissan; Renault, Dacia şi Samsung pentru

Grupul Renault.
Alianţa defineşte şi pune în aplicare o strategie de dezvoltare
rentabilă. Cele trei obiective ale sale sunt:
să fie recunoscută de clienţi ca unul dintre cele mai bune grupuri
producătoare de automobile la nivel mondial în ceea ce priveşte
calitatea şi atractivitatea produselor şi serviciilor în fiecare regiune a
lumii şi pe fiecare segment de gamă;
să se situeze între primele trei grupuri constructoare de automobile
la nivel mondial în ceea ce priveşte tehnologiile-cheie, fiecare
partener fiind lider în domenii specifice de excelenţă;
să realizeze în mod constant un rezultat operaţional care să claseze
Alianţa în rândul primelor trei grupuri de automobile din lume,
datorită unei marje operaţionale înalte şi unei creşteri susţinute.
Vânzările Renault pe plan global se află într-un punct de cotitură, pe

multe pieţe înregistrând regrese. Salvarea companiei vine însă de la
modelul Logan, fabricat de Dacia Renault. Cifra de vânzări a luat prin
surprindere chiar şi producătorul, acesta schimbându-şi strategia iniţială,
modelul fiind considerat acum un factor central al creşterii cifrei de
vânzări a companiei. Dacia Logan va fi astfel promovată pe pieţele din
Rusia, Maroc, Africa şi în opt ţări vest-europene. Impactul modelului Clio 3,
considerat modelul anului de către Renault, va fi umbrit de Dacia Logan.
Rolul şi evoluţia zonei Europei de Sud-Est
Filosofia Renault este să ofere produse cât mai apropiate de

cerinţele clienţilor din diferite zone ale lumii şi pentru aceasta are nevoie de
centre de dezvoltare în zonele ce au un potenţial ridicat de creştere.
O astfel de zonă este Europa răsăriteană, plus Rusia şi Turcia, pe
care Renault vrea să o exploateze. România este localizată ideal în această
zonă, ceea ce explică parţial amplasarea centrului în ţara noastră.
După dinamicul an 2003, piaţa automobilelor din Europa de
Sud-Est a stagnat în 2004. Vânzările au scăzut spectaculos în trei ţări din
această zonă. Investiţiile strategice în acest sector au continuat, confirmând
apariţia unui nou pol automobilistic la nivel european, bine integrat. Este
aceasta o creştere susţinută sau doar extinderea geografică a sectorului
automobilelor cum a fost cazul în Spania? Având în vedere că pe termen

lung, între 2015 şi 2020, cererea şi oferta se vor egaliza în această regiune în
jurul a 4 milioane de unităţi, dezvoltarea acestei industrii va reprezenta un
aspect pozitiv al întregului continent european. Pentru producători, acest
lucru depinde de abilitatea lor de a se adapta la noile modele europene de
consum şi de costuri de producţie.
Două fenomene importante au atras atenţia asupra ţării noastre. În
primul rând, România a devenit prima piaţă din regiunea Europei de Sud-
Est. Având în vedere o rată moderată de proprietate de automobile în
această ţară şi dinamica creşterii economice, experţii locali se aşteaptă la
volume de vânzări în creştere în anii următori. În al doilea rând, aderarea
României şi Bulgariei la Uniunea Europeană în 2007 va determina
schimbări de taxe cu impact puternic asupra importurilor de maşini şi nu
numai.
La nivel regional are loc dezvoltarea unui pol automobilistic datorită
investiţiilor străine directe. Aproximativ 20 de miliarde de euro au fost
investiţi în această regiune, fapt ce a determinat reînvierea vechii industrii
automobilistice comuniste. Încă din 1998, productivitatea sectorului a
început să se apropie sau chiar să depăşească (în Ungaria) pe cea a UE-15,
chiar dacă modelele produse în această regiune nu sunt la fel ca cele
produse în Europa de Vest.
Strategiile actorilor din acest sector determină specializarea ţărilor
din acest pol automobilistic, foarte integrat în zona Europei de Vest.
Specializarea pe segmentul autovehiculelor cu preţ mediu sau scăzut a creat
o alternativă cu potenţial deosebit de creştere pentru producătorii mondiali
de autovehicule. Analizând situaţia la nivelul Europei Centrale şi de Est,
Grupul Volkswagen a investit peste 5 miliarde de euro şi a achiziţionat
Skoda (Cehia) şi BAV (Slovacia), fiind prezent de asemenea în Ungaria şi
Polonia. Fiat s-a axat pe investiţii de peste 2 miliarde de euro în Polonia şi
reprezintă al doilea mare investitor în acest sens. Locul trei este ocupat de
Renault (Dacia, România şi Revoz, Slovenia), urmat de Peugeot – Citroën
(Cehia şi Slovacia) şi Toyota (Cehia şi Polonia).
Aşadar, pe lângă principala investiţie a Grupului Renault – Nissan
din zona Europei de Sud-Est din România, Grupul profită de situaţii
similare controlând producătorul Revoz din Novo Mesto, Slovenia. Acesta a
înregistrat un record în 2005, an în care a produs 177.945 automobile
modelul Clio 2 compact, cu 46.184 unităţi mai mult decât în anul anterior.
Producţia a crescut după ce fabrica franceză Renault de la Flins a început să

producă noua generaţie Clio 3 la mijlocul anului 2005, lăsând Revoz
singura fabrică producătoare de modele Clio pentru piaţa europeană.
Se poate constata tendinţa de delocalizare a producţiei spre Est,
lucru de care profită şi industria automobilistică din ţara noastră. Astăzi,
Revoz are în jur de 2.600 de angajaţi şi se pregăteşte să lanseze producţia
unei noi generaţii a modelului Twingo. Acesta va intra pe linia de producţie
în 2007, până atunci fabrica Revoz continuând să fabrice modelul Clio 2.
Subsectorul de subansamble şi accesorii se dezvoltă în paralel, toate
ţările în care există producători de autovehicule înregistrând un surplus,
devenind exportatoare.
Competitivitatea regiunii Europei de Sud-Est este determinată în
principal de patru factori:
 forţă de muncă calificată cu un cost scăzut;
 apropierea geografică faţă de centrele europene cu cerere înaltă
şi cerere regională puternică aşteptată pe termen lung;
 sprijinul acordat de către State investitorilor, în special pentru
pregătire şi calificare profesională;
 economii de scară mai multe, prin prezenţa industriilor din
amonte (plastic, metale, electronice) deplin interconectate, care
îmbunătăţesc câştigurile de productivitate. Acest lucru facilitează
absorbţia tendinţei de creştere a salariilor, în special în contextul
îmbătrânirii populaţiei şi scăderii demografice chiar mai mare decât
în Europa de Vest.
Figura care urmează (figura 9.1) arată costul mediu al forţei de

muncă al principalelor ţări producătoare de autovehicule, faţă de Uniunea
Europeană.
Figura 9.1 Costul mediu al forţei de muncă (euro/oră)
Cererea previzionată pentru anul 2010 reprezintă un factor esenţial

pentru atractivitatea regiunii Europei de Sud-Est. Aceasta este determinată
pe de o parte de rata scăzută de proprietate de autovehicule faţă de
Uniunea Europeană, şi pe de altă parte de scăderea perioadei de deţinere a
unui autovehicul de la 12-13 ani în prezent spre mai puţin de 8 ani, cât se
înregistrează în Uniunea Europeană, determinând o cerere de înlocuire în
creştere. Majoritatea experţilor estimează o cerere regională pentru
autovehicule noi de 2,4 milioane de unităţi pe an în 2010, ceea ce reprezintă
peste 15% din cererea prognozată pentru ţările UE-15. Pe termen lung,
considerând populaţia acestor ţări, potenţialul regiunii se ridică la
4 milioane de înmatriculări de autovehicule noi, determinând aspectul
strategic al regiunii pe termen mediu, când cotele de piaţă sunt volatile.
Procesul de ajungere din urmă se poate dovedi ciclic:
 astfel, în Spania rata de proprietate de autovehicule a crescut de
la 71 de vehicule la 1000 de loc în 1970 (39% din media UE-15) la
459 în 2002 (92% din media UE-15), dar stocul de autovehicule
deţinute a îmbătrânit, 35% din acesta având o vârstă mai mare
de 10 ani;
 scăderea de aproape 50% a cererii din Polonia dintre 1999 şi
2001, care a urmat unei creşteri de peste 71% între 1996 şi 1999
indică sensibilitatea acestui produs la ciclurile economice.
În ceea ce priveşte natura cererii, aceasta se concentrează pe

segmentele cu preţuri scăzute (FIAT Seicento, Daewoo Matiz şi VW Lupo),
scăzute spre medii (Renault Clio şi Thalia, Peugeot 206, FIAT Punto, Skoda
Fabia şi VW Polo) şi medii (VW Golf, Renault Mégane, Skoda Felicia, Opel
Astra, Peugeot 307 şi Citroen Xsara).
Pentru a profita de acest potenţial pe termen mediu, producătorii
mondiali de autovehicule au realizat achiziţii strategice de companii locale,
investind în general în acele companii cu care aveau acorduri de cooperare,
cum este cazul VW, Renault şi Fiat. Pe aceste pieţe înguste, investiţiile
semnificative pe loc gol nu erau justificate, iar achiziţionarea mărcilor locale
le-a dat posibilitatea dobândirii de cote importante de piaţă. La nivel de
grup, mărcile locale explică diferenţa de cote de piaţă dintre ţările Uniunii
Europene şi ţările regiunii Europei răsăritene. Astfel, cota de piaţă a
companiei Volkswagen a crescut datorită mărcii Skoda, care deţine 40% din
piaţa Cehiei şi 31% în Slovacia. Dacia (Renault) deţine 45% din vânzările de
automobile din România. În ţările în care nu există mărci autohtone,
supremaţia vânzărilor este deţinută de primul producător străin sosit, ca de
exemplu în Ungaria de către Suzuki.
România: platformă pentru expansiunea viitoare a Renault
Folosirea României drept platformă pentru expansiunea viitoare a

Renault reprezintă o strategie aplicată în momentul achiziţionării
pachetului majoritar al producătorului autohton Dacia şi lansarea
modelului Logan. Automobilul, produs de către Renault, a avut în vedere
iniţial satisfacerea nevoilor consumatorilor din Europa Centrală şi de Sud-
Est. Datorită forţei de muncă ieftine şi costurilor reduse de transport, costul
total este scăzut. Astfel, preţul de vânzare este adaptat la puterea de
cumpărare a populaţiei din această regiune.
Ca o caracteristică generală, destinaţia preferată pentru
delocalizările externe din România este reprezentată de ţările vecine din
Europa Centrală şi de Sud-Est ( Bulgaria, Ungaria, Serbia şi Muntenegru,
Croaţia, Bosnia, Macedonia, Albania, Turcia) şi ţările fostei Uniuni
Sovietice (Moldova, Georgia, Kazahstan). În ceea ce priveşte delocalizarea
activităţilor spre interiorul României, principalele motive invocate sunt:
 forţa de muncă ieftină şi înalt calificată, cu o bună cunoaştere a
limbilor străine;
 costurile operaţionale se încadrează printre cele mai scăzute din

zonă;
 România este prima piaţă din regiunea Europei de Sud-Est după
criteriul populaţiei şi este locul ideal pentru accesul către pieţele
Europei Centrale şi de Est;
 o porţiune extinsă din piaţa internă nu este încă acoperită,
permiţând rate crescute de vânzări care depăşesc previziunile
iniţiale;
 inflaţia în scădere continuă, stabilitatea politică şi dezvoltările
macroeconomice favorabile, cu o rată de creştere economică anuală
de peste 5% în ultimii 5 ani;
 servicii financiar-bancare îmbunătăţite;
 rata impozitului pe profit de 16% începând cu ianuarie 2005,
scăderea fiscalităţii etc.;
 aderarea la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană.
Delocalizările sunt percepute în general ca având tendinţa de
multiplicare automată, cu dezvoltarea grupurilor de companii care creează
reţele variate pentru suport reciproc, cu specializări orizontale şi verticale.
Spre exemplu, achiziţia de către Renault a Dacia, principalul producător de
autovehicule din România a influenţat decizia Grupului Mittal Steel de a
achiziţiona Combinatul de la Galaţi, care şi-a extins curent producţia şi
asigură uzinei Dacia materia primă. Multe companii vest-europene care au
legătură cu producţia de autovehicule (cauciucuri, componente etc.) au
înfiinţat ulterior unităţi de producţie locale şi au anunţat intenţia de a
relocaliza producţia în România. Printre acestea se pot menţiona producţia
şi distribuţia de combustibil, care ocupă un loc important în preferinţele de
relocalizare. Astfel de grupuri s-au dezvoltat în funcţie de criteriul ţării de
origine şi putem observa că Franţa este exemplul cel mai des întâlnit.
Grupul Renault a fost urmat de către alte companii franceze (Michelin,
Lafarge, Carrefour, Arcelor, Air Liquid etc.). Grupări de acest gen tind să se
dezvolte regional, printre regiunile favorite numărându-se regiunile
Bucureşti, Timişoara, Cluj şi Arad.
Concluzii
Proiectul Logan face parte din strategia internaţională de dezvoltare

a Grupului Renault, care intenţionează să producă anual peste 700.000 de
unităţi din acest model până în 2010. Sintetizând, cifrele cheie ale acestui
proiect sunt: 350 de milioane de euro au fost investiţi pentru realizarea şi
dezvoltarea modelului Logan, vânzări în 35 de ţări în anul 2005, 42 de
furnizori de prim-rang.
Renault a adoptat o strategie de creştere profitabilă pentru a atinge
ţinta anuală de vânzări de 4 milioane de autoturisme până în 2010, din care
50% în interiorul Europei de Vest. Strategia Grupului este de a fi prezent pe
noi pieţe, profitând de principalii factori de creştere din deceniul următor.
Renault a atribuit Daciei sarcina de a acţiona ca o bază de producţie
integrată, cu costuri reduse, capabilă de a produce maşini din segmentul
mediu moderne, cu o calitate înaltă şi robuste, care să îndeplinească nevoile
consumatorilor în ţările în care deţinerea unei maşini mai reprezintă un vis
pentru mulţi oameni. Acest proiect a angajat Dacia într-un proces de
modernizare pe termen lung.
Anul 2006 a reprezentat o nouă etapă în cadrul Proiectului Logan.
Conceptul Logan Steppe, prezentat pentru prima dată la Salonul Auto de la
Geneva, a demonstrat intenţia Dacia de a lărgi gama Logan.
Strategia de marcă a Daciei Logan implică dezvoltarea unei culturi
de calitate la nivelul furnizorilor şi al producţiei. Includerea Daciei în
Grupul Renault a atras deja furnizori străini de calitate în România, cum ar
fi Michelin, Cabléa, Continental, Johnson Controls, Magnetto şi Ficosa.
Acest lucru a determinat transformarea Văii Argeşului într-o „Vale a
Automobilelor” („Automobile Valley”).
Note
[1] Acest caz se bazează pe informaţia furnizată de www.dacia.ro; www.mt.ro;

www.iccr-international.org; Colecţia ziarului „Capital”, 2004-2006; Colecţia
„Ziarului Financiar”, 2004-2006;
CAPITOLUL 10
FORMAREA IMAGINII DE FIRMĂ ŞI PRODUS
LA TERAPIA CLUJ
Sebastian Ceptureanu
Industria produselor farmaceutice
Deşi medicamente au existat întotdeauna, iar primele companii

farmaceutice au apărut încă din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea, industria farmaceutică a luat avânt începând cu anii '60 ai
precedentului secol. La ora actuală există peste 200 de companii
farmaceutice majore în lume. Ca şi în alte domenii, presiunile economice
forţează companiile farmaceutice spre o mai mare eficienţă. Costurile
cercetării şi producerii medicamentelor - din ce în ce mai complexe - cresc
de la an la an, ceea ce duce la problema comparării efectelor cu resursele
necesare, în condiţiile în care procesul de obţinere a medicamentelor este
extrem de lung şi costisitor, industria farmaceutică fiind considerată printre
cele mai reglementate din lume. [ 1 ]
Obţinerea medicamentelor este un proces extrem de complex,
costisitor şi îndelungat, ce urmează, ca regulă, următoarele etape:
1. Crearea medicamentelor
Generarea de noi medicamente este procesul prin care fie se
descoperă, fie se proiectează acestea. În trecut, numeroase medicamente au
fost create prin identificarea ingredientelor active din leacuri tradiţionale,
sau chiar din întâmplare. Abordarea modernă se bazează pe înţelegerea
modului în care boala sau infecţia se comportă la nivel molecular şi
proiectarea de medicamente bazate pe această înţelegere.
2. Dezvoltarea medicamentului
Dezvoltarea medicamentului este considerat un proces scump şi
intensiv. Dintre toate amestecurile de substanţe analizate, doar o mică parte
sunt în final aprobate, şi numai după investiţii mari în dezvoltare preclinică,
testări clinice şi monitorizarea siguranţei pentru a le determina siguranţa şi
eficacitatea compuşilor. Costul total al obţinerii unui nou medicament este
estimat la circa 1 miliard dolari, dar această valoare nu este acceptată de toţi
specialiştii întrucât cel care a emis-o (di Masi) nu a făcut publică

modalitatea de calcul, precum şi datorită faptului că, de regulă, jumătate
din această valoare o reprezintă costurile de oportunitate, iar o altă parte o
reprezintă costuri cu eşecul dezvoltării de medicamente.
Procesul prin care o companie îşi protejează un nou medicament se
numeşte patentare. O companie din domeniu poate cere patentarea unui
nou medicament pentru 20 de ani. Numai după studii riguroase şi testare,
ce pot dura 12 ani, autorităţile acordă dreptul de comercializare pentru
respectivul medicament. Excepţia o reprezintă situaţiile speciale (de regulă
asociate cu boli extrem de grave, cum ar fi SIDA), în care se acceptă şi
perioade mai reduse de testare (fast-tracking).
Dezvoltarea medicamentului este asociată cu testarea clinică a
acestuia, constând dintr-o serie de teste. În fiecare din aceste teste, un
număr din ce în ce mai mare de pacienţi (subiecţi) sunt testaţi. Procesul a
devenit atât de complex, încât există firme specializate – altele decât cea
care dezvoltă medicamentul – ce realizează aceste teste pentru firmele
farmaceutice.
3. Patentarea şi medicamentele generice
Medicamentele sunt produse patentabile. Un patent tipic durează de
obicei 20 de ani. Cu toate acestea, în general aprobarea unui medicament
pentru uz umane durează 12 ani. Protecţia prin patentare permite
proprietarului patentului să ceară preţuri mari pentru produsul său de
marcă. Atunci când un patent expiră, companiile concurente lansează un
medicament generic, ceea ce determină o scădere semnificativă a preţului.
Pentru a se proteja, deţinătorii de patente lansează propria variantă
generică înainte ca patentul să expire pentru a beneficia de avantajul de a fi
primii pe piaţă cu acel produs.
Industria farmaceutică din România
Despre industria farmaceutică românească se poate discuta cu

adevărat după anii ’50 ai secolului trecut, când încep să se dezvolte mari
firme de profil. Economia centralizată a presupus ca sectorul să satisfacă
aproape în întregime necesarul intern de medicamente, acceptându-se doar
mici importuri din statele CAER. Deşi deţineau portofolii importante,
fiecare producător trebuia să se specializeze în fabricarea anumitor produse
farmaceutice pentru a evita duplicarea, şi, prin urmare, competiţia.
Formarea imaginii de firmă şi produs la Terapia Cluj 295
Amplasaţi în oraşe diferite, producătorii erau toţi sub un management

centralizat, cu centrul coordonator stabilit la Sicomed. Activităţile de
cercetare-dezvoltare erau concentrate la Institutul de Cercetare Chimică şi
Farmaceutică (ICCF), cu subcentre în Bucureşti, Iaşi şi Cluj.
După 1990, odată cu liberalizarea comerţului exterior, producătorii
străini au început să îşi arate interesul pentru potenţialul în domeniu al
României, o ţară cu o populaţie de 22 milioane de locuitori şi cu un consum
de medicamente/cap de locuitor scăzut. Aceştia au intrat pe piaţă prin
importuri directe, acorduri de licenţiere, achiziţii (SmithKline Beecham a
cumpărat 65% din acţiunile Europharm; Lek 90% din PharmaTech;
Zentiva a cumpărat Sicomed la un preţ estimat la 85 milioane euro, Actavis
a achiziţionat Sindan pentru 150 milioane euro, în timp ce firma indiană
Rambaxy a achiziţionat Terapia Cluj pentru aproximativ 270 milioane
euro) şi prin privatizări (Gedeon Richter a devenit acţionar majoritar în
Armedica).
România nu fabrică produse medicamentoase inovatoare, ci doar
generice, care le reproduc pe acestea. Potrivit Agenţiei Naţionale a
Medicamentului (ANM), dezvoltarea unui medicament inovator
presupunea cheltuieli majore, care se situează, cu aproximaţie, în jurul
valorii de 800.000.000 de euro. "În lume sunt foarte puţine companii care
produc medicamente inovatoare (de ordinul zecilor), din cauza costurilor
extraordinar de mari", a declarat ofiţerul de presă al ANM.
Mai multe companii româneşti şi mixte, care activează pe teritoriul
ţării noastre, deţin departamente de cercetare-dezvoltare care nu se ocupă
cu cercetarea fundamentală, în sensul descoperirii de noi molecule. Cu toate
acestea, reproducerea unui produs medicamentos, pe care l-au inventat
alţii, este o adevărată provocare. Producătorul iniţial nu vinde niciodată
"formula magică" de fabricaţie, fiindcă va comercializa în continuare
produsul inovator şi după 20 de ani, deşi într-o proporţie mult diminuată,
din cauza concurenţei medicamentelor generice.
Agenţia Naţională a Medicamentelor (ANM), instituţie publică
subordonată Ministerului Sănătăţii, este organismul responsabil pentru
autorizarea producţiei, importului, înregistrării şi distribuţiei
medicamentelor. Procesul de înregistrare durează în medie 12-18 luni, fiind
mult mai scurt (3 luni) pentru medicamentele ce au certificarea EMEA
(European Medicine Evaluation Agency). Medicamentele trebuie
reînregistrate şi procesul durează până la 10 luni. Procedurile actuale sunt
compatibile cu cele folosite la nivelul UE. Departamentul de Control din

cadrul ANM este responsabil cu monitorizarea calităţii medicamentelor,
inspectând zonele de producţie şi eliberând Certificatul de Bune practici de
producţie (GMP). GMP trebuie re-obţinut anual.
La momentul actual, sectorul farmaceutic românesc este în plină
expansiune. Estimat la 1 miliard de dolari în 2005, pentru 2006 se
estimează o dublare a acestuia. Deşi unul din cele mai reglementate
sectoare, a reuşit să depăşească dificultăţile privatizărilor şi, odată cu
obligativitatea introducerii standardelor GMP (bună practică de fabricaţie),
s-au creat premise favorabile pentru export.
Consumul de medicamente în România este de trei ori mai mic
decât al altor ţări vecine, ca de exemplu Ungaria. La nivelul anului 2002, în
România cheltuielile cu medicamentele erau de 20 de dolari, în Polonia,
Ungaria şi Slovacia 93, în Croaţia 80 şi în Cehia 102 dolari. Trei ani mai
târziu, românii cheltuiau aproximativ 56 de dolari pe cap de locuitor pe
medicamente. Mizând pe îmbătrânirea populaţiei şi pe creşterea economică
printre altele, companiile farmaceutice aproximează că în 2010 aceste
cheltuieli vor creşte aproape de trei ori, adică la 150 de dolari. Piaţa este
împărţită în medicamente Rx (eliberate pe bază de prescripţie medicală) şi
OTC-uri (over the counter - medicamente eliberate fără prescripţie
medicală).
În acelaşi timp, piaţa este puternic segmentată, existând 350 de
producători, 300 de producători străini şi 50 autohtoni. Dintre ultimii, 10
acoperă 50% din consumul total, exprimat în unităţi fizice. Între 2000 şi
2004, piaţa farmaceutică românească a crescut cu 24,5% în medie în dolari,
atingând un vârf de 1057 milioane dolari în 2004. Piaţa românească de
medicamente ar putea atinge valoarea de 2,5 miliarde de euro în următorii
5 ani, că urmare a angrenării principalelor firme de pe piaţă într-o
concurenţă în creştere. În momentul de faţă producţia internă acoperă
aproximativ 30% din totalul pieţei farmaceutice româneşti. Din totalul
producţiei interne puţin peste 5% este destinat exportului. În 2005,
România a exportat produse farmaceutice în valoare de aproape 20 de
milioane de euro, reprezentând o creştere de 20% faţă de anul anterior,
conform datelor publicate de Institutul Naţional de Statistică.
Producătorii autohtoni au încercat să crească exporturile, dar
barierele standardelor GMP au făcut dificilă intrarea pe pieţe noi.
Exceptând Terapia Cluj şi Antibiotice Iaşi care exportă şi către ţări vestice,
ceilalţi producători interni tradiţionali exportă în principal către Rusia,

Moldova şi ţările CSI.
Conform datelor din 2004 exportatorii actuali sunt doar câteva
companii mari. Intrarea pe piaţă este dificilă pentru noi producători
deoarece această industrie implică investiţii pe termen lung şi recuperări cu
greutate ale acestora. Dintre cei trei producători români principali, Sicomed
Bucureşti şi Antibiotice Iaşi sunt listate la Bursa de Valori Bucureşti, în
vreme ce Terapia Cluj Napoca a fost delistată în ultima parte a lui 2003
după ce a fost preluată de către fondul de investiţii Advent.
În ceea ce priveşte distribuţia de medicamente, GlaxoSmithKline
este cel mai mare vânzător de pe piaţă din România, cu vânzări de peste
100 milioane euro, urmat de Hoffmann La Roche cu 74 milioane euro. "În
prezent sunt mai mult de 50 de jucători activi pe piaţa din România, dar în
următorii 5 ani nu mai mult de 10. Este cea mai segmentată piaţă şi evoluţia
va fi spre consolidarea companiilor de distribuţie", afirmă Dragoş Dinu,
director general A&D Pharma. Cele mai importante companii distribuitoare
sunt Mediplus – membru A&D Pharma Group, Montero, Relad, Fildas
Trading, Medimfarm, Farmexim, Farmexpert. La nivelul anului 2005,
România avea aproximativ 4500 farmacii, multe operând în reţele de
farmacii precum Sensiblu – cea mai importantă, cifra de afaceri 63,7
milioane euro, Help Net, Catena, Remedio şi Dona.
Din punctul de vedere al abordării sectoriale strategice, industria
farmaceutică este dominată de câteva companii puternice, care sunt şi
exportatorii curenţi. Ţintele principale ale acestora sunt:
crearea unui centru colectiv de logistică pentru a se asigura o
furnizare mai ieftină de materii prime;
crearea de canale de distribuţie proprii în străinătate capabile să facă
faţă procedurilor de certificare necesare pentru a fi acceptate pe piaţă
şi operaţiunilor de marketing local pentru exportatorii de
medicamente;
marketing şi brand building mai agresiv pentru exportatorii principali
actuali: Sicomed,Terapia şi Antibiotice;
creşterea proporţiei investiţiilor proprii în activităţi de cercetare şi
dezvoltare pentru a îmbunătăţi tehnologiile de producţie pentru
medicamente existente, precum şi pentru a introduce produse noi;
ţintirea în principal a pieţelor tradiţionale cum ar fi Moldova şi Rusia,
dar şi UE;
raţionalizarea şi realocarea vânzărilor şi a sprijinului în marketing

către produse care oferă valoare adăugată mai mare.
Principalii actori ai pieţei
Potrivit datelor din septembrie 2005, liderul de piaţă este

GlaxoSmithKline şi subsidiara sa din România, Europharm, cu 9,5% cotă
de piaţă. Hoffman La Roche este challenger-ul, cu 6,9% cotă de piaţă,
urmată îndeaproape de Novartis cu 6,5% şi Sanofi-Aventis cu 6,1%.
Producătorul autohton Sicomed se clasează pe locul 5, cu 5,5%, urmat de
alţi producători români, Antibiotice şi Terapia, cu 3,8% şi 3,1%.
În termeni de unităţi vândute, Sicomed domină piaţa, cu o cotă de
piaţă de 24,1%. Compania este beneficiara, alături de ceilalţi producători
autohtoni, de o nouă legislaţie ce permite compensarea medicamentelor la
nivelul produsului celui mai ieftin cu aceleaşi ingrediente active.
GlaxoSmithKline este pe locul doi, cu 8,7%, Terapia şi Antibiotice cu 7,5%.
Închiderea definitivă a capitolului de negociere cu Uniunea
Europeană intitulat Libera circulaţie a mărfurilor, din care face parte
subcapitolul produse farmaceutice, înseamnă cel puţin teoretic accesul
liber al medicamentelor româneşti pe pieţele europene.
Terapia SA ocupa primul loc între exportatorii de medicamente cu
7,3 milioane euro din totalul exporturilor de medicamente, urmată de
Antibiotice SA cu 6,7 milioane euro, Sindan cu 2,6 milioane euro şi Sicomed
SA cu 1,6 milioane euro.
Zentiva SA (fosta Sicomed SA)

Înfiinţată în 1962, ca un centru coordonator pentru industria
farmaceutică, Sicomed este cel mai mare producător naţional de
medicamente cu o cotă de piaţă de 25% ca volum şi 5% ca valoare la
mijlocul anului 2005. Destinată iniţial atât pentru procesare primară, cât şi
secundară, firma a renunţat la procesarea primară după 1990 datorită
costurilor mari de producţie rezultate din folosirea unor echipamente
învechite. La momentul actual, firma produce o gamă variată de
medicamente din toate ariile terapeutice majore. Deşi majoritatea
produselor sunt generice, produce şi anumite produse patentate. În 2006,
numele companiei s-a transformat în Zentiva SA, ca urmare a preluării de
către firma cehă Zentiva NV. De remarcat că Zentiva nu deţine procentul
necesar (95%) din acţiuni pentru a demara delistarea companiei de la

bursă. Potrivit managementului Zentiva, achiziţia acesteia se încadrează în
strategia grupului, de a se extinde pe noi pieţe în regiunea Europei Centrale
şi de Est.
Producţia primară a Sicomed este destinată consumului uman. Cu
un portofoliu ineficient de peste 400 de reţete în 1990, firma a început să îşi
restrângă gama de produse renunţând la cele puţin cerute sau neprofitabile.
Astăzi, Sicomed are un portofoliu de 100 de tipuri de medicamente în peste
200 de reţete, dar se mai poate raţionaliza portofoliul. Brandul Sicomed
este cunoscut şi apreciat în ţară, iar preţurile sunt competitive în raport cu
alte produse romaneşti sau cu cele externe. Concomitent cu introducerea de
noi produse în portofoliu, conducerea companiei urmăreşte şi păstrarea
acelor produse, mai vechi, capabile să genereze lichidităţi.
În 2004, Sicomed a devenit prima companie farmaceutică
românească care a obţinut certificatul ISO 9000:2001 pentru sistemul său
de management al calităţii. Acesta este un pas important în implementarea
unui sistem integrat calitate-mediu-securitate. Sicomed a fost şi prima
companie farmaceutică românească care a primit de la Lloyd’s Register
România certificatul pentru sistemul de management al calităţii ISO
9001:2000. Următorii paşi vor fi ISO 14001 (sistem de management al
mediului) şi ISO OHSAS (sistem de management al securităţii muncii).
Sicomed a primit statutul GMP pentru toată producţia sa.
În anul 2000, Sicomed a început un program de investiţii pe 5 ani ce
viza obţinerea certificării GMP şi creşterea calităţii produselor sale. Până în
anul 2004, compania cheltuise 27 milioane dolari pentru modernizări
tehnologice şi programe de pefecţionare a angajaţilor. În plus, Sicomed a
mai utilizat 10 milioane dolari în raţionalizarea fabricii sale, proces în urma
căruia aceasta s-a redus ca suprafaţă de la 45 la 5 hectare, a crescut eficienţa
muncitorilor şi a modernizat tehnologia în toate secţiile de producţie.
Antibiotice SA Iaşi
Înfiinţată acum 45 de ani în Iaşi, Antibiotice a produs iniţial
substanţe active ce urmau a fi folosite de ceilalţi producători interni. În
1990, compania a început să investească în procesarea secundară, care
acum reprezintă majoritatea vânzărilor sale. Compania a dezvoltat şi
producţia de medicamente veterinare, care momentan reprezintă cam 6%
din cifra de afaceri.
Activităţile de producţie sunt împărţite în două mari sectoare:

biosinteza şi semi-sinteza în masă a substanţelor active (Vitamina B12 şi
Nystatin, care este înregistrat la autorităţile SUA şi canadiene) şi producţia
şi condiţionarea produselor finale sub diferite forme (prafuri suspendate,
injectabile, capsule, tablete, unguente şi supozitoare). Antibiotice îşi asumă
o cotă de 25% din piaţa mondială pentru Nystatin, fiind al doilea
producător ca mărime din Europa şi o cotă de 10% din piaţa pentru
Vitamina B12. Substanţele active (Nystatin şi Vitamina B12) reprezintă
circa 85% din totalul exporturilor. În 2005 managementul firmei a luat
decizia de renunţa la exportul vitaminei B12, nefiind profitabil, şi la
focalizarea pe Nystatin. Pentru a-şi întări activităţile de export, recent
compania a anunţat deschiderea a două reprezentanţe comerciale în
Polonia şi Ungaria.
Conform companiei, aproximativ 60% din exporturi sunt exporturi
directe, în vreme ce restul se face prin intermediari (Romferchim). În prima
jumătate a lui 2004, 20% din vânzările Antibiotice au venit din exporturi şi
80% de pe piaţa internă. În 2004, Antibiotice a înregistrat un venit de
8,3 milioane USD din exporturi, împărţit după cum urmează: ţări membre
UE - 4 milioane USD, SUA şi Canada - 2 milioane USD, China (unde s-a
deschis o nouă piaţă în 2003) - 1 milion USD, altele - 1,3 milioane USD.
În privinţa medicamentelor, firma are cvasi-monopolul pe piaţa
internă pentru injecţii şi înregistrează o creştere a cotei de piaţă pentru
produsele solide de uz oral. Antibiotice este lider de piaţă pentru antibiotice
injectabile (80% cota de piaţă), ca şi pentru unguenţi şi supozitoare (90%
cota de piaţă). Cu un portofoliu de circa 180 de medicamente, Antibiotice
are concurenţă pentru circa 20 de produse, în special medicamente
administrate oral, cei de la Zentiva fiind principalii concurenţi.
În 1998, Antibiotice a înfiinţat propriul departament de cercetare-
dezvoltare, ce viza îmbunătăţirea tehnologiilor existente şi generarea de noi
produse. Eforturile de cercetare ale companiei vizează următoarele clase
terapeutice: anti-infecţii, cardiovascular, sistem nervos central, sistem
digestiv, sistem muscular-osos şi dermatologie. Activităţile de cercetare-
dezvoltare s-au concretizat în introducerea de noi forme terapeutice pentru
uz pediatric.
Compania a investit în modernizarea echipamentelor şi fluxurilor
tehnologice la standarde internaţionale. Datorită unor investiţii cifrate la
circa 45 milioane dolari pe mai mulţi ani, Antibiotice a primit certificarea
GMP pentru toate diviziile sale şi aprobarea FDA (Food and Drugs
Administration, USA) pentru vitamina B12 şi Nystatin. Parte din
profitabilitate asociată cu Nystatin este datorată recentei investiţii în noi
echipamente, ceea ce duce la reducerea costurilor de producţie cu 40%.
Pentru anul 2006, compania şi-a propus investirea a circa
3 milioane dolari într-o nouă linie de fabricaţie pentru a creşte producţia de
cephalosporin la 20 milioane unităţi pe ani. Managementul companiei se
aşteaptă ca piaţa autohtonă să continue să evalueze rapid (s-a dublat în
ultimii trei ani), precum şi să crească ponderea exportului la acest produs.
O altă investiţie de 1,5 milioane dolari este prevăzută pentru un incinerator
cu o capacitate de 25-300 kg pe oră. Până acum, Antibiotice a cheltuit mai
mult de 3,5 milioane dolari pe protejarea mediului, un element obligatoriu
din perspectiva integrării în UE.
Statul roman încă deţine 53,02% din firmă. Antibiotice a fost oferită
de trei ori la privatizare, dar nu au existat candidaţi. Compania a fost
transferată în subordinea Ministerului Sănătăţii şi privatizarea a fost
amânată pe moment.
Compania a fost listata la bursa de valori Bucureşti în aprilie 1997.
Ponderea cea mai mare a acţiunilor o deţine statul, sub umbrela
Ministerului Sănătăţii, fiind folosită ca un instrument de control al
preţurilor pe piaţa naţională.
Pieţele regionale
Descentralizarea şi orientarea către o economie de piaţă au fost

fenomenele-cheie în sectorul farmaceutic din ţările Balcanilor. Deşi
reorganizarea s-a făcut pornind din puncte diferite, etapele critice pentru
tranziţia de succes şi sustenabilitatea pe termen lung au fost relativ identice
în toate ţările din regiune. Speranţa de viaţă este ridicată, ceea ce face ca în
viitor presiunea asupra sectorului de servicii de sănătate să crească datorită
creşterii ponderii populaţiei în vârstă. Se constată o înmulţire rapidă a
numărului produselor farmaceutice licenţiate pentru vânzare – în Bulgaria
şi România acestea s-au dublat în 10 ani. Lipsa de fonduri este o problemă
în ţările ce şi-au dezvoltat noi sisteme de asigurări de sănătate – cazul
României şi Bosniei-Herţegovina, în timp ce în Bulgaria şi Macedonia
principala problema este capacitatea administrativă. Serbia se confruntă cu
ambele probleme.
Pentru a ţine ritmul cu rapidele schimbări economice şi cu

presiunile pieţei, legislaţia în domeniu este în continuu proces de
îmbunătăţire, dar se constată în ţările din regiune lipsa unei viziuni
strategice în ceea ce priveşte realizarea unui echilibru între privat şi public.
Trei factori critici afectează procesul de realizare a legislaţiei:
1. Proprietatea şi procedurile de licenţiere. Ministerele de resort
emit licenţe, cu excepţia Bosniei-Herţegovina, unde autorităţile regionale
sunt cele care le acordă. Licenţele sunt date după prezentarea
documentaţiei cerute, dar în cazul în care capacitatea de inspecţie este
scăzută, cum se întâmplă în toate ţările din regiune, licenţa nu poate
garanta respectarea strictă a legislaţiei relevante. Rolul proprietarului nu
este precizat foarte clar în legislaţie sau nu este supus controlului.
2. Obţinerea medicamentelor în sectorul public. Cu excepţia Serbia,
toate celelalte ţări din regiune presupun licitaţii pentru asigurarea
medicamentelor pentru spitale. Din nefericire, în toate aceste ţări, sistemul
este bazat pe reglementări valide pentru tot sectorul public, şi nu adaptate
specificului. Legislaţia sanitară relevantă nu are reglementări specifice
pentru licitaţia medicamentelor. În România spre exemplu, obligativitatea
legală de a declara câştigătoare oferta de preţ cea mai avantajoasă (preţul
cel mai mic) face abstracţie de calitatea produselor furnizate, repercutându-
se negativ asupra calităţii actului medical în sine.
3. Politica preţurilor. Toate ţările par să se bazeze mai degrabă pe
reducerea preţurilor decât pe stabilirea unor masuri de control al preţurilor
eficiente. Medicamentele compensate au stabilite preţuri mai mici decât
preţul maxim de retail – situaţie valabilă în toate ţările, cu excepţia
Macedoniei. Datorită lipsei de resurse şi capacităţii administrative limitate,
lista preţurilor compensate se schimbă des, astfel încât accesul pacienţilor
la medicamente nu este garantat.
Bulgaria
Industria farmaceutică este văzută ca un sector economic important,
având potenţial de a stimula exporturile ţării, pe baza avantajelor
competitive deţinute – forţa de muncă ieftină şi calificată şi experienţa de
vânzări pe piaţa fostei Uniuni Sovietice. Schimbări importante au avut loc
prin privatizarea celor doi mari producători autohtoni – Balkanpharma şi
Sopharma, ceea ce a contribuit la creşterea pieţei autohtone de profil.
Vânzările de produse locale sau străine au crescut cu 53% între 2000 şi
2003, la 318 milioane euro. Această creştere se datorează în special creşterii

consumului medicamentelor străine, care reprezentau 66% din piaţa
internă în 2003. Procentul relativ redus de piaţă al companiilor autohtone
poate fi explicat prin apetenţa lor pentru export. De exemplu, al treilea
producător naţional, Biovet, a obţinut 98% din exportul în peste 50 de ţări.
Majoritatea vânzărilor sunt pe pieţe pe care produsele lor se poziţionează ca
produse generice cu cost redus şi cu o calitate relativ bună. La ora actuală,
Rusia, Ucraina şi alte state CSI sunt ţintele acestor produse. Recentele
investiţii în sectorul farmaceutic au ajutat producătorii locali să obţină
certificarea GMP pentru majoritatea liniilor de producţie şi se pregătesc
pentru export. Peste 100 milioane de euro au fost investite în 2005 în acest
scop, principalii patru producători – Actavis (fosta Balkanpharma),
Sopharma, Biovet şi Liga Comerciala – au strategii investiţionale focalizate
pe introducerea GMP în fabricile lor. În ciuda ritmului de investire rapidă,
multe companii se plâng de reglementările din domeniu, ce ar putea
stânjeni dezvoltarea industriei.
Polonia
Cu o populaţie de 38,5 milioane locuitori, Polonia este o piaţă foarte
interesantă pentru firmele producătoare de medicamente. Cheltuielile în
sistemul de sănătate au însemnat 5,5% din PIB, adică aproximativ
8,9 miliarde dolari. Cheltuielile cu produsele farmaceutice sunt echivalente
cu 85 dolari/cap de locuitor, ceea ce face ca industria farmaceutică poloneză
să fie unul din cei 10 vectori de creştere naţionali.
Regiunile Silezia şi Mazovia reprezintă 46% din industria
farmaceutică poloneză. Regiunile beneficiază de instituţii medicale
academice – 4 în prima, 2 în a doua, majoritatea unităţilor spitaliceşti sunt
tot aici şi majoritatea distribuitorilor de medicamente au sediile aici.
La sfârşitul anului 2002, s-a realizat deplina armonizare cu legislaţia
UE. S-a instaurat un directorat pentru a accelera implementarea GMP.
Existau 12.000 de produse farmaceutice înregistrate în Polonia,
fabricate de 450 de companii străine sau multinaţionale. 2000 de produse
sunt fabricate de firme autohtone. Între 1993 şi 2002, producătorii polonezi
au investit un total de 0,7 miliarde dolari în noi tehnologii, unii deţinând
linii de producţie certificate GMP. Principalii producători interni sunt
Polpharma SA Starogard Gdanski – companie privatizată în 2000, cu
2000 de angajaţi, exportator în Rusia, UE, SUA, a medicamentelor numai
cu prescripţie; GlaxoSmithKline Poznan – prin cumpărarea în 1998 a 80%

din Polfa Poznan cu 220 milioane dolari, cea mai mare privatizare a unui
investitor strategic în Polonia, specializată pe produse cu regim de vânzare
liber şi planuri de creştere de cinci ori a capacităţii de producţie; Polfa
Tarchomin – cel mai mare producător de antibiotice din Polonia, singurul
producător autohton de insulină, 2400 de angajaţi, încă în proprietatea
statului; Pliva Kraków – deţinută în proporţie de 60% de firma croată
Pliva, 1100 angajaţi, producătoare a 79 de reţete în 158 variante, produce şi
sub licenţă; Polfa Kutno – a fost fondată în 1936, produce în special
morfină, a fost privatizată total; produce peste 60 de medicamente şi 22 de
tipuri de infuzii, fiind principalul producător din ţară, produce şi produse
de uz veterinar; deţine compania ucraineană Most-Polpharm.
Rusia
Cu o populaţie de 140 milioane de locuitori, Rusia este o piaţă vastă.
Cheltuielile de sănătate sunt în general foarte reduse, în comparaţie cu
ţările occidentale. Peste jumătate din populaţie nu îşi poate permite
medicamentele necesare şi foarte puţini din cei care au dreptul la
medicamente compensate sau gratuite le şi primesc. Ţara are o industrie de
produse generice de dimensiuni mari, dar nu există companii de
dimensiuni mari. Producătorii autohtoni sunt mici şi subcapitalizaţi,
deseori posedând echipament învechit. Multe din produsele farmaceutice
locale sunt considerate învechite în afara ţării. Piaţa naţională este puternic
penetrată de importuri străine. Germania şi Franţa sunt principalii
furnizori – aproximativ 30% din importuri la nivelul anului 2003, dar se
manifestă din ce în ce mai puternic şi firme din regiune – România,
Bulgaria etc.
Mediul de afaceri a rămas nefavorizant, principalele probleme
raportate de firmele străine fiind corupţia, birocraţia, falsificarea şi lipsa
confidenţialităţii. Oficialităţile guvernamentale şi politicienii adesea
favorizează companiile locale, iar punerea în aplicare a legilor este redusă.
În ianuarie 2005, noi reglementări vizând compensarea medicamentelor au
intrat în vigoare presupunând un sistem ce implică distribuirea a peste
2500 de medicamente diferite, produse de peste 400 de producători.
Guvernul a alocat pentru acest program 1,7 miliarde dolari. În ciuda acestor
schimbări legislative, finanţarea din surse publice a sectorului farmaceutic
nu se aşteaptă să crească.
Ungaria
Industria farmaceutică este una importantă în ansamblul economiei
maghiare, asigurând piaţa internă şi exportând pe pieţele fostei Uniuni
Sovietice. Odată cu liberalizarea importurilor însă, cota de piaţă a industriei
autohtone a scăzut dramatic, la ora actuală fiind sub 25%. Concomitent,
scăderea exporturilor a afectat firmele autohtone, astfel că în prezent 6 din
7 firme sunt deţinute de multinaţionale. Peste 90% din totalul desfacerilor
en-gros este deţinut de cinci companii private şi una de stat, în timp ce
sectorul de desfacere cu amănuntul a fost privatizat. Cheltuielile cu
medicamentele au crescut de 10 ori faţă de începutul anilor '90, dar sunt în
continuare mult mai mici decât în Occident.
O comisie guvernamentală poartă negocieri cu producătorii, după
consultări cu organismele profesionale de profil. În stabilirea preturilor, se
ia în considerare nivelul acestora de pe piaţa internaţională şi situaţia din
Ungaria, atât în stabilirea preţului de import, cât şi al cotei de compensare.
Toate noile preţuri sunt făcute publice în publicaţia oficială a Ministerului
Sănătăţii. Actualul sistem de compensare a fost introdus în 1995,
presupunând procente gradule – 0/50/70/90%. Politica guvernamentală
este de a sprijini folosirea medicamentelor generice mai ieftine. Ungaria
respectă prevederile convenţiilor Uniunii Europene în privinţa înregistrării
medicamentelor, prin introducerea standardelor de Bună Practică de
Laborator (Good Laboratory Practice), Bună Practică de Producţie (Good
Manufacturing Practice) şi Bunei Practici Clinice (Good Clinical Practice).
Terapia Cluj SA
Înfiinţată în Cluj-Napoca în 1921, Terapia este al treilea producător

intern că mărime, având o cotă de piaţă de 8,5% în termeni de volum şi
3,9% în termeni de valoare. Fiind la început un mic laborator de produse
farmaceutice, Terapia Cluj a devenit societate comercială pe acţiuni în
septembrie 1991, toate instalaţiile şi utilajele precum şi patrimoniul
intelectual şi mărcile de fabricaţie fiind deţinute în acea perioadă de stat.
Ulterior, a trecut în proprietate privată în anul 1996 prin procesul de
privatizare în masă. Din 1 aprilie 1997 acţiunile companiei (TRP) au
fost cotate la Bursa de Valori Bucureşti, categoria I. În perioada 1997 -
2003, acţiunile s-au concentrat în portofoliile unor fonduri de investiţii. În
luna august 2003, SC Terapia Holding SA Bucureşti - deţinută integral de
un consorţiu incluzând Advent International şi BERD, printre alţii - a

cumpărat 90,73 % din acţiunile Terapia Cluj, pentru o valoare estimată la
40 milioane dolari, devenind astfel acţionarul majoritar, calitate în care a
lansat oferta publică de cumpărare de acţiuni în perioada noiembrie 2003 -
ianuarie 2004. La 31 martie 2004 acţiunile societăţii au fost delistate de la
cota Bursei de Valori Bucureşti, iar Terapia Cluj a devenit societate de tip
închis.
Ulterior, compania a fost preluată de Ranbaxy Laboratories
Limited, o companie farmaceutică internaţională integrată, cu sediul în
India. Cel mai mare producător indian de medicamente, compania
activează în peste 125 de ţări şi produce în 7 dintre acestea. Ranbaxy a
plătit în jur de 400 milioane dolari, de 12 ori mai mult decât profitul
operaţional al Terapia, o companie cu o rată a profitului mai mare de 35%.
Indienii intenţionează sa facă din România centrul regional de producţie
pentru Europa şi fostele ţări CSI şi să dezvolte capacităţile de producţie
pentru a profita de costurile de producţie mai reduse.
Terapia produce aproximativ 100 de tipuri de medicamente
împărţite în 10-12 clase. Zonele terapeutice principale acoperite sunt
sistemele cardiovascular, respirator şi nervos. Medicamentele generice
reprezintă majoritatea medicamentelor pentru uz uman, însă există şi
medicamente nongenerice produse în cooperare cu producători străini
bine-cunoscuţi. Din totalul vânzărilor realizate de grup în 2004,
medicamentele pentru afecţiuni cardiovasculare au o pondere de 45%, cele
pentru maladii ale sistemului nervos 15%, iar cele pentru sistemul osos-
muscular 12%. Pentru anul 2004, cele mai bune produse prescrise fără
reţetă au fost Paduden, Aspacardin, Faringosept, Artroflex, Aspenter.
Exporturile companiei au început să scadă începând cu anul 2001.
Acest lucru a fost cauzat de creşterea ofertei pe piaţă a unuia dintre
produsele principale exportate de Terapia, Racemic Calcium Panthotenate
(RCP), un aditiv pentru furaje animale. Terapia a fost singurul producător
intern de RCP care prezenta şi avantajul că producătorul nu avea nevoie de
un certificat GMP pentru a-l exporta. Totuşi, vânzările de RCP au fost
supuse unor presiuni puternice venite din partea producătorilor asiatici,
aceştia vânzând un produs mai eficient (D-Calpan), la preţuri mai mici. Prin
urmare, Terapia a fost forţată să îşi închidă departamentul RCP în aprilie
2002.
Pentru a compensa pierderile din vânzările RCP compania şi-a

intensificat eforturile de a diversifica exporturile. Astfel în 2002, Terapia a
depus documentaţia pentru înregistrarea a 41 de produse (inclusiv
suplimente alimentare) în 16 ţări (membre CSI, dar şi Ungaria, Polonia şi
Cehia). Pe lângă aceasta, compania şi-a deschis o reprezentanţă la Moscova
şi în Ucraina (pieţe importante pentru medicamentul cel mai bine exportat
al Terapia: Faringosept). Paşi înainte au fost făcuţi şi în 2003, când
compania a depus documentaţia de înregistrare pentru alte 11 produse.
De remarcat faptul că Terapia SA este cel mai mare exportator
autohton de produse farmaceutice şi cea mai mare companie românească
producătoare de medicamente generice, cu vânzări de 80 milioane de dolari
în 2005. Portofoliul grupului include peste 150 de produse, atât bazate pe
reţete, cât şi OTC. Dintre acestea, 25 sunt exportate, în special Faringosept,
exportat în Rusia, Ucraina şi Polonia. De asemenea exportă produsele sale
în 15 ţări europene şi ale CSI şi are filiale externe în Rusia şi Ucraina, cu 28
de angajaţi în aceste ţări. În 2004, volumul exportului a crescut cu 31%,
atingând 11,5 milioane dolari. Din acest total, medicamentele generice
reprezintă majoritatea acestora, dar sunt şi o serie de medicamente non-
generice produse în cooperare cu producători externi reputaţi. Exporturile
au atins 20% din cifra de afaceri, în timp ce exportul de produse
farmaceutice pe pieţele tradiţionale - Rusia, Polonia, Ucraina - a crescut cu
145% faţă de sfârşitul anului trecut. În 2004, compania desfăcea 11% din
producţie pe piaţa Rusiei, dar a început să se focalizeze şi pe piaţa Poloniei,
promovând agresiv Faringosept, un produs de altfel bine vândut pe alte
pieţe. Vedeta la export este Faringoseptul, marcă înregistrată Terapia, care,
conform lui Dragoş Damian, directorul comercial al companiei, este unul
dintre cele mai importante branduri de export ale României.
Strategia Terapia pe termen mediu vizează raţionalizarea
portofoliului de produse şi realocarea suportului de vânzări şi marketing
spre produse ce oferă o rată marginală mai mare. Pentru a sprijini creşterea
vânzărilor, firma a construit o echipă de agenţi de vânzări ce acoperă
principalele oraşe din România şi şi-a crescut activităţile de marketing.
În 2005, Terapia a achiziţionat companiile bucureştene
Pharmaplant şi Promedic, extizându-şi portofoliul de produse concomitent
cu urmărirea creşterii cotei de piaţă cu 15%. Cele două companii au o cifră
de afaceri cumulată de peste 6 milioane dolari şi peste 100 de angajaţi.
Promedic este o companie mixta româno-franceză înfiinţată în 1992, în
timp ce Pharmaplant, înfiinţată în 1997, era integral privată românească,

producând medicamente generice lichide. "Terapia urmăreşte să-şi
consolideze poziţia pe piaţa românească şi pe pieţele-cheie de export.
Suntem convinşi că achiziţia acestor două companii va aduce o creştere
vizibilă a veniturilor şi un portofoliu mai larg, ce va fi promovat în mod
eficient prin programe complexe de marketing. Achiziţionarea celor două
companii se înscrie în strategia companiei spre o puternică dezvoltare
organică, iar prin completarea portofoliului cu produsele celor două
companii estimăm o creştere de aproximativ 7 milioane USD pentru anul
2005, în plus faţă de ceea ce era prognozat", a declarat directorul general al
Terapia. În urma achiziţionării Pharmaplant şi Promedic în 2005, Terapia
a devenit Terapia Grup.
Pentru 2006, Terapia vizează investiţii de 10 milioane dolari într-un
nou depozit şi o clădire pentru ambalarea produselor. Mai mult, potrivit
managementului acesteia, compania vizează lansarea de noi produse din
patru zone terapeutice, concomitent cu concentrarea pe creşterea
exporturilor pe pieţele-cheie.
Succesul pe pieţele regionale este rezultanta unei serii de factori de
generare a avantajului competitiv - în cazul companiei unul focalizat - prin
accentuarea diferenţierii prin imagine în condiţiile oferirii unor produse cu
cost redus.
Din punct de vedere al activităţilor primare, se constată că Terapia
obţine avantaj competitiv din două zone: activităţile de producţie şi
marketing şi vânzări.
Activităţile de producţie
Datorită specificităţii producţiei de medicamente, firmele
producătoare sunt obligate să îndeplinească o serie de condiţii obligatorii.
Terapia Cluj a fost primul producător naţional ce a obţinut certificatul GMP
pentru producţia farmaceutică din România în 1999 ca rezultat al unui
proces intensiv de îmbunătăţire a proceselor de producţie, ce a constat
într-un re-engineering complet al zonei de producţie şi implementarea unui
sistem modern de asigurare a calităţii (QAS). Terapia este primul
producător român de medicamente care a înfiinţat un centru de
bioechivalenţă în anul 2002, iar în iulie 2003 a obţinut Certificatul de Bună
Practică de Laborator (Good Laboratory Practice - GLP) pentru unitatea
analitică a centrului de producţie clinică şi bioechivalenţă, fiind şi primul
centru românesc de acest fel. Iar în 2004 a obţinut reînnoirea certificării

GMP pentru producţia de tablete solide.
În ceea ce priveşte dezvoltarea tehnologică, Terapia este unicul
producator al ambazonei, substanţă activă din care este fabricat
Faringosept, care are o eficacitate dovedită împotriva principalelor infecţii
ale tractului respirator superior. "Faringosept se află în topul preferinţelor
românilor, fiind cel mai bine vândut medicament fără prescripţie medicală
recomandat afecţiunilor aparatului respirator", spune directorul Diviziei
Farmaceutice la Terapia Cluj-Napoca.
Din 2002, compania a investit peste 1,3 milioane de dolari în primul
şi singurul centru integral de studii clinice de bioechivalenţă din România.
Acesta este autorizat de Ministerul Sănătăţii şi inspectat şi certificat de
către Agenţia Naţională a Medicamentului. Are o bază de date de peste
300 de voluntari sănătoşi, în majoritate studenţi, care participă la studii
pentru a demonstra echivalenţa terapeutică dintre produsul original şi cel
generic.
După achiziţionarea companiei de către Ranbaxy a început
reorganizarea acesteia. O ţintă de cotă de piaţă la 6,2% şi vânzări de 81
milioane euro au fost stabilite pentru echipa de conducere. Departamentul
comercial a fost restructurat şi divizat în şapte unităţi de afaceri, fiecare
condusă de un manager. Pentru a face posibilă atingerea obiectivelor
stabilite, un accent deosebit s-a pus pe întărirea forţei de vânzări, prin
creşterea de la 250 la 350 de persoane a acesteia, precum şi prin creşterea
portofoliului de produse.
Marketing-ul şi vânzările
Această zonă este sursa principală de avantaj competitiv pentru
Terapia. Compania s-a orientat pe formarea şi sprijinirea câtorva branduri
puternice, dintre care se detaşează cel al Faringosept. În acelaşi timp,
crearea brandului companiei a fost un obiectiv strategic pentru
managementul firmei. Însăşi decizia de cumpărare a Terapia de către
Ranbaxy s-a bazat pe capacitatea acesteia de a vinde mărci, aşa cum
afirmau surse din cadrul companiei indiene.
Faringosept este unul dintre cele mai valoroase branduri ale
Terapia-Ranbaxy. În acelaşi timp, este unul dintre cele mai cunoscute şi
apreciate produse româneşti la nivel mondial. Faringosept este
comercializat cu succes în ţări precum Rusia, Ucraina, Polonia, Kazakhstan

şi alte ţări din Comunitatea Statelor Independente.
Produsul pentru calmarea infecţiilor la nivelul tractului respirator a
primit de curând aprecierea specialiştilor la nivel internaţional din partea
companiei Superbrands (UK). "Includerea Faringoseptului în acest top
include de fapt brandul Terapia-Ranbaxy în clubul exclusivist al mărcilor
recunoscute şi de succes" a spus Simona Mihai, director de marketing şi
vânzări la Terapia-Ranbaxy.
În ultimii ani, Faringosept a facut faţă unui "face lift" la nivel
comercial când ambalajul a fost înnoit, modificările de imagine finalizate,
iar produsul a fost relansat. Înnoirea ambalajului este deja un proces
finalizat în România, în timp ce pe pieţele externe produsul apare în
ambalajele deja consacrate acolo. "Faringosept este lider de piaţă în
categoria sa" a spus Simona Mihai, persoana direct implicată în conducerea
echipei care a relansat produsul. "Studiul de notorietate a brandului realizat
de către noi pe piaţa românească prin companii specializate, în mai 2005,
ne arată că este cel mai popular brand în categoria sa, cu o rată a
notorietăţii de 52%", a adaugat Mihai.
Compania se arată extrem de atentă cu acest brand, încercând să
elimine orice tentativă de imitare a acestuia. Astfel, Terapia a acţionat în
justiţie societatea Ozone Laboratories, în legătură cu un nou produs al
acesteia, Go-Sept, ce avea o denumire asemănătoare şi aceleaşi indicaţii
terapeutice. Valoarea vânzărilor anuale de Faringosept este de circa două
milioane de dolari.
Faringosept, unul dintre cele mai cunoscute medicamente de pe
piaţa autohtonă, e în acelaţi timp un brand românesc cu mare căutare la
export, în ţările din fostul bloc estic: aduce Terapiei 10 milioane de dolari
din vânzari în Rusia, Ucraina, Polonia şi alte state foste comuniste.
"Faringosept este foarte popular în Rusia şi Ucraina", spune
directorul general al Terapia. Iar notorietatea pe piaţa rusă este foarte
ridicată, 80% dintre consumatori recunoscând acest brand, potrivit unui
studiu citat de conducerea companiei. Şi în Romania, Faringosept este unul
dintre cele mai importante medicamente vândute de fabrica clujeană,
aducând circa 5% din vânzările Terapia de pe piaţa autohtonă.
La baza Faringosept stă un ingredient activ numit ambazonă, care
are acţiune antiseptică şi antibacterială. Ambazona a fost dezvoltată de
compania germană Bayer - inventatoarea aspirinei - care a şi utilizat-o în
diverse medicamente. În Romania, ambazonei i s-a adăugat aroma de

ciocolată şi a rezultat Faringosept, care a intrat în producţie începând din
1967. Aproape 40 de ani mai târziu, Terapia este singura companie din
regiune care mai produce şi comercializează medicamente pe bază de
ambazonă.
Principalul concurent al Faringosept este Strepsils, marcă a
companiei britanice Boots. După rezultatele foarte bune înregistrate anul
trecut pe piaţa din Rusia, unde societatea vinde aproximativ 11% din totalul
produselor, Terapia urmăreşte consolidarea poziţiei şi pe piaţa din Polonia.
În acest sens compania clujeană a angajat deja acolo un reprezentant direct
care coordonează şi conduce campaniile de marketing.
Structura vânzărilor Terapia din 2004, după piaţa de destinaţie,
indică o extindere treptată pe pieţele fostei Uniuni Sovietice şi din ţările din
jurul României, în special Ucraina şi Polonia. Faringosept este cel mai bine
vândut medicament românesc din Rusia: "Rusia este cea mai importantă
piaţă de export pentru Terapia, ceea ce ne-a determinat să deschidem … un
birou de reprezentanţă la Moscova, format din zece persoane. Pe piaţa rusă
vânzările depăşesc 4 milioane dolari, diferenţa faţă de cifra de 3 milioane
dolari reprezentând adaosul distribuitorului şi al farmaciilor din Rusia", a
declarat directorul Diviziei de farmaceutice la Terapia. Faringosept este
lider pe piaţa produselor de profil din Rusia ca număr de unităţi vândute,
cu o cotă de 21%, situându-se pe poziţia a doua ca valoare a vânzărilor, cu o
cotă de 23% pe o piaţă estimată la 20 milioane dolari. Un studiu de piaţă
realizat recent de societate la Moscova arăta că din 100 de persoane
intervievate, peste 80 au auzit de Faringosept şi în jur de 75 îl cumpără.
Terapia colaborează pe piaţa rusă cu mai multe companii, printre
care Akrihin, cu care a început colaborarea în 1999, cele două companii
realizând o cifră de afaceri de 589.000 de dolari anul trecut. Akrihin, care
realizează ambalarea tabletelor de Faringosept venite din România, deţine
30% din vânzările de Faringosept din Rusia.
În sprijinirea brandului Faringosept, Terapia a lansat numeroase
campanii, ultima vizând promovarea Faringosept L, varianta cu gust de
lămâie, sub sloganul "Când te doare gâtul, ia Faringosept". "Prin lansarea
noului produs, Terapia Cluj-Napoca a reuşit să-şi consolideze imaginea
mărcii şi să impulsioneze vânzările într-o perioadă în care afecţiunile
faringiene erau frecvente", spune reprezentantul firmei. Prin apariţia
formulării „cu aromă de lămâie”, vânzările au crescut semnificativ depăşind

un milion de USD în Romania, cele mai ridicate din ultimii patru ani.
O altă campanie majoră este de comunicare – "Reţetă pentru
Sănătate". Acesta vizează un dialog constant la nivel de iniţiative
profesionale şi programe sociale menite a promova calitatea drept element
cheie pentru sănătatea şi viaţa românilor. În acelaşi timp, ca o dovadă a
responsabilităţii sociale corporative, compania a lansat programul de
ajutorare a sinistraţilor din zona de est a României "Terapia – Pentru
suflete" în valoare de peste 22.000 USD. "Este un gest firesc pe care am
simţit că trebuie să îl facem şi ne-ar bucura să ştim că prin acest ajutor
aducem speranţa pe chipurile oamenilor", a declarat directorul general al
Terapia SA.
Note
[1] Documentaţia din acest capitol are al bază următoarele surse:

"Advent International scores biggest deal of the year", The Diplomat Bucharest,
2006
"Hainele cele noi ale faringoseptului", Business Magazin
"Faringosept şi Strepsils se luptă la Bucureşti şi Moscova", Ziarul Financiar, 2003
"Ozone continuă Terapia prin tribunale", Curierul National, 2005
"Medicamente cu tratament de imagine", Jurnalul Naţional, 2005
http://www.adventinternational.com/News/Article.aspx?PageID=7.1&NewsID=106
http://www.chemicalinfo.com/informer/archives/feb2004.htm
"Noul Faringosept L îşi comunică atributele", AdMaker.ro, Revista online, 2002
"Pharmaceutical Industry Overview", Romanian Business Digest, Raiffeisen Capital
& Investment
"Pharmaceuticals", Business Romania, www.businessromania.com
"Ranbaxy concludes purchase of pharma producer Terapia", HotNews.ro, 2006
"Ranbaxy starts reorganising Terapia Cluj", Ziarul Financiar, 23.6.2006
"Romania: Country Overview", SigmaBleyzer, 2003.
"Romanian Pharmaceuticals Market Might Reach 2.5 Billion Euros",
http://news.softpedia.com/news/Romanian-pharmaceuticals-market-might-each-
2-5-billion-euros-22583.shtml
"Terapia-Ranbaxy face din Faringosept cea mai puternică marcă românească",
Curierul Naţional, 2006
"Terapia iniţiază programul de ajutorare a sinistraţilor 'Terapia – Pentru suflete'",
MediaInterview, 2005
"Terapia: campanie de cucerire a Poloniei cu Faringosept", Ziarul Financiar
Transilvania, 2005
"Vânzări de Faringosept de 3 mil. $ in Rusia", www.biz.ro, 2002
www.terapiacluj.ro
www.advent.com
CAPITOLUL 11
DEZVOLTAREA ÎN EUROPA DE SUD-EST: LECŢII
DESPRE COMPETITIVITATE
Valentin Cojanu
Zona Europei de Sud-Est (ESE) sau Balcanii reprezintă pentru

Uniunea Europeană o regiune critică pentru securitatea pe continent.
Războaiele care şi-au avut aici originea de-a lungul istoriei, standardul de
viaţă precar, multi-etnicitatea care reverberează de multe ori conflictele
internaţionale, tradiţiile incipiente în ceea ce priveşte organizarea
democratică a societăţii sunt tot atâtea motive de îngrijorare pentru
păstrarea siguranţei politice şi social-economice în Europa.
Astfel de preocupări par să fi dominat şi în alte timpuri agenda
politică, chiar în România. "Mica Antantă", "Antanta Balcanică", sau un
proiect masonic românesc [1] din 1943, apărut ca o reacţie în faţa
pericolului ocupaţiei sovietice şi a instaurării de către aceasta a regimului
comunist, sunt câteva exemple în care personalităţi româneşti erau
implicate în plan regional. Iniţiativa din urmă, de exemplu, cunoscută ca
planul Noradunghian-Bellu de Uniune Sud-Est Mediteraneană viza o
uniune vamală, economică şi politică sub egida Statelor Unite, mai mult ca
o replică la ideea lui Winston Churchil de confederalizare europeană, sub
egidă britanică. Aria noii uniuni, în fapt un conglomerat de state balcanice
şi riverane sud-estului Mediteranei era: România, Bulgaria, Grecia,
Iugoslavia, Albania, Turcia, Siria, Transiordania şi Palestina.
Deşi dimensiunea economică este evident unul dintre factorii
determinanţi ai securităţii, analiza combinată a problemelor de dezvoltare
şi integrare este rareori circumscrisă la regiunea ESE în această formulare.
Balcanii ies mai degrabă în evidenţă prin dificultăţile pe care le pun,
deopotrivă oamenilor politici, oamenilor de afaceri şi cetăţenilor obişnuiţi.
Există din partea acestora motive de nemulţumire privind riscul conflictelor
militare, acţiunea forţelor paramilitare şi a grupărilor mafiote sau libertatea
de mişcare îngreunată de regimurile de viză şi vamale. Mai degrabă
identificarea acestei zone ca fiind una problematică la multe capitole este
motivul cel mai important pentru care astăzi se vorbeşte de Balcani.
Dezvoltarea în Europa de Sud-Est: Lecţii despre competititvitate 315
Capitolul 1 a încercat să justifice că istoria şi geografia zonei ar fi motive

suficiente pentru ca atenţia să cadă cu prioritate asupra particularităţilor
dezvoltării în ESE.
Analiza din capitolele 2 şi 3 a arătat că lipsa unor repere economice
mai solide este oarecum de aşteptat. De ce se justifică, de exemplu, o
strategie de afaceri pentru Balcani sau de ce schimburile economice în
cadrul zonei ar putea sta la originea unei dezvoltări competitive sunt
întrebări care de obicei se iau de-a gata în analizele existente. Oficiul
statistic al Naţiunilor Unite (United Nations Statistical Office, UNSO) a
trecut la reclasificarea unor ţări, iniţiativă preluată şi pentru elaborarea
altor analize economice, cum ar fi raportul anual privind investiţiile străine
al UNCTAD. Acest lucru se întâmpla în 2004, anul în care primele opt ţări
din Europa de Est deveneau membre UE. Restul ţărilor din această zonă,
împreună cu cele din grupul Asia Centrală au primit titulatura de Europa
de Sud-Est.
Este evident că şi chiar existenţa unei pieţe unice, care ar elimina
cele mai multe obstacole în calea mişcării factorilor, ar fi o sursă de creştere
economică prin faptul că investiţiile sunt stimulate. Acesta este şi
raţionamentul unor proiecte internaţionale importante, cum ar fi cel al
Băncii Mondiale de îmbunătăţire a procedurilor vamale ("Trade and
Transport Facilitation in South-East Europe Project"), iniţiativa SUA de
cooperare regională ("South-East Europe Cooperative Initiative", SECI) sau
grupul de consultanţă al Pactului de Stabilitate, care toate converg în a
susţine o libertate mai mare a pieţei prin iniţiativă economică. Când
observatorii zonei încearcă să ofere detalii pentru promovarea imaginii sau
construcţiei economice a întregii regiuni primul şi cel mai important lucru
de la care pornesc este că o astfel de iniţiativă ar duce la eradicarea necesară
a asociaţiilor negative care se fac pe seama acestor ţări în ceea ce priveşte
conflictele recente [2]. Iată din nou întoarcerea la problema securităţii.
Familiaritatea cu mediul de afaceri al zonei urmează de regulă pentru a
explica o viziune regională, în locul uneia pe ţări, şi pe bună dreptate,
pentru motive care au fost discutate pe larg în volum.
Aparent, analiza capătă mai multă credibilitate prin evaluările
macroeconomice. Punctul comun de vedere este acela că indicatorii
economici diferă substanţial între ţările aflate în stadiile iniţiale ale
procesului de tranziţie şi cele mai avansate. Comparaţia este valabilă pentru
a separa grupuri de ţări, dar şi ţări în cadrul aceleiaşi regiuni. Cu alte
cuvinte, omogenitatea economică este una a capacităţii de administrare a

politicilor economice. Dacă pentru grupuri largi de ţări observaţia pare
valabilă, pentru a explica însă identitatea economică a unei regiuni
argumentele sunt insuficiente. De exemplu, se afirmă într-o astfel de
cercetare [3], ţările din Balcani aflate în primele faze ale tranziţiei sunt pe
drept încă departe de momentul aderării la UE. Două observaţii sunt
importante aici. Pe de o parte, deşi este de evidenţa statisticilor că spaţiul
economic al fostei Iugoslavii era cel mai avansat economic înainte de 1989
faţă de majoritatea ţărilor foste comuniste, este cumva o exagerare să fie
analizat acum, în general, simplu ca un spaţiu al înapoierii. Şi aceasta
datorită războaielor care au urmat dezintegrării etnice şi politice a acelui
spaţiu. Numai războiul din Kosovo se pare că a contribuit doar în 1999 la
declinul produsului intern brut cu 40 puncte procentuale (p.p.) în Serbia şi
Muntenegru, cu 18 p.p. în Macedonia şi cu o variaţie de la 5 p.p. (Bosnia-
Herţegovina) la 0.3 p.p. (Ungaria) în ţările învecinate [4]. Pe de altă parte, o
discuţie asupra câtorva indicatori ai tranziţiei – indicele BERD, ponderea
sectorului privat în PIB sau refacerea producţiei la nivelul 1989 – arată că
ţări precum Albania, Macedonia sau Croaţia pot la fel de bine, pe criterii
macroeconomice, să se numere printre candidaţii la calitatea de membru ai
UE. Se ştie însă, motive politice au făcut ca acest proces să fie întârziat.
Pentru o zonă de peste 130 milioane de oameni, cu Grecia şi Turcia,
o astfel de abordare este totuşi insuficientă. Tocmai din acest motiv,
volumul este dedicat evidenţierii construcţiei teoretice a unei zone
competitive optime şi probelor empirice care să o susţină prin aplicaţia
asupra ţărilor care compun ESE.
Identificarea identităţii regionale economice a Europei de Sud-Est
este un proces în formare, dar sunt semne că există elemente puternice de
reper, mai ales atunci când este vorba de mersul afacerilor. Cel mai puternic
dintre acestea este evaluarea egală a ţărilor din zonă în ceea ce priveşte
oportunităţile de câştig. În afară de România, Alcatel-Lucent se uită spre
Serbia sau Moldova pentru a deschide noi centre de dezvoltare. Similar, alte
firme mari precum Unilever indică direcţia de interes a afacerilor. Când
firma a decis externalizarea serviciilor logistice, unul dintre principalii
distribuitori – Aquila Group – îşi propune consolidarea pe această piaţă în
Balcani [5]. Cu firme componente în Serbia, Moldova şi Bulgaria,
distribuitorul s-a diversificat pe produse înrudite (dulciuri, cafea, băuturi
alcoolice) şi pare să acumuleze un important know-how pe această piaţă, pe

acest segment al formării valorii pe piaţă.
O privire insistentă la scară mică geografică, dar politic importantă,
cum este cea asupra Balcanilor de Vest, readuce ideea că integrarea este
încă văzută ca singurul proces care contează pentru ţările din regiune, de
vreme ce acestea "nu sunt pieţe suficient de mari încât să poată să-şi susţină
bunăstarea economică fără un înglobant (sic) de talia UE".[6] Totuşi,
integrarea nu este neapărat un reper în dezvoltarea planurilor de afaceri.
Un reprezentant Erste Bank declara, în toamna lui 2006, la un forum al
investiţiilor pentru ESE, că Ucraina şi România vor fi pieţele de pe
continent care în următorii ani se vor dovedi cele mai atractive pentru
investitori. [7] Această opinie apare pe fondul în care nu există în nicio
formă intenţia de a discuta aderarea Ucrainei la UE.
În general, procesul de construire a unei identităţi economice este
confuz şi nu este asociat de la bun început cu o arie de dezvoltare, adică
altfel definită decât politic. O agenţie de ştiri anunţă dorinţa BERD de a
participa la un fond de investiţii pe piaţa energetică "din Europa de Est", iar
un ziar aminteşte în titlu despre dorinţa câtorva firme (de exemplu Danone,
Hamé, Coca-Cola HBC sau Tuborg) de a transforma activitatea din
România în "bază de export pentru UE", dar lista ţărilor ţintă se suprapune
identic cu cea a componenţei zonei ESE. La fel, despre Wizrom se aminteşte
că este operaţională în Europa Centrală şi de Est cu filiale la Chişinău, Sofia
şi Istanbul. [8] Există, prin urmare, o percepţie confuză între
competitivitate şi integrarea în UE, chiar dacă este vorba exclusiv de aria
geografică a ESE.
În general, se pare că pentru oamenii de afaceri lucrurile sunt mai
clare decât pentru publicul general sau oamenii politici. Reprezentatul
firmei româneşti Totalsoft explică decizia de a alege Serbia pentru achiziţii
externe de firme prin faptul că "strategic este mai bine să fii prezent într-o
piaţă care începe să crească, decât să intri în momentul în care principalii
jucători pe diverse domenii s-au cristalizat şi au împărţit piaţa." [9] La fel,
Pirelli (Italia) ştie că piaţa românească de anvelope poate înghiţi pentru
moment doar 5% din producţia de la Slatina, dar interesul ei este pentru
ţări precum Rusia, Ucraina şi Bulgaria. [10]
Dar aşa cum este important pentru firmele din România, la fel este
de important pentru investitori din orice altă regiune. Mai mult, mai
degrabă firmele din afara ţării au pregătit terenul pentru o competiţie pe
baze regionale. Aşa cum a fost menţionat, marile firme îşi formează
parteneri dedicaţi ESE, deşi nu întotdeauna pe motivaţii explicite, iar restul
de firme se ramifică local, de regulă prin vânzări sau distribuţie. Firma
petrolieră rusă Lukoil este proprietara unor rafinării din Bulgaria,
România, Ucraina şi îşi creează în acelaşi timp staţii de benzină în ţările
fostei Iugoslavii, Grecia şi Turcia. Producătorul grecesc de profile din
aluminiu Alumil se extinde cu filiale într-o arie bine conturată de
oportunităţile egale de câştig, precum Albania, Egipt, Macedonia,
Moldova, Serbia, Polonia, Ucraina şi Ungaria, desigur, pe lângă România.
Drumul marii finanţe este acelaşi. Mari investitori instituţionali precum
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) sau Banca de
Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre (BSTDB) se alătură mediului privat
pentru a investi în proiecte promiţătoare exclusiv în ESE, după propria
exprimare "pieţe cu mare potenţial de dezvoltare." [11]
Mai este un argument în sprijinul faptului că piaţa consfinţeşte prin
tranzacţii acest tip de orientare a analizei. Foarte legată de spaţiul est-
european, Bursa din Viena, găzduită emblematic chiar de o clădire
administrativă de pe timpul monarhiei habsburgice, a lansat un indice
bursier – SETX, South East Europe Traded Index – care să reflecte sintetic
evoluţiile de pe bursele din România, Slovenia, Bulgaria şi Croaţia.
Iniţiativa conectează în modul cel mai direct interesul investitorilor la
aceste pieţe şi se adaugă exploziei de fonduri de investiţii în căutarea
creşterilor "de două cifre", dacă nu trei, pe aceste pieţe.
Ideea centrală a acestui volum, desigur, trebuie înţeleasă în sens mai
larg şi anume împreună cu alte trei perspective complementare. În primul
rând, este vorba despre arii economice, suficient de apropiate geografic, dar
omogene din punct de vedere al surselor de câştig. Deschiderea
DaciaRenault către ţări din Orientul Mijlociu, planurile Romgaz de a
participa la o companie mixtă cu firme din Egipt şi Turcia, înfiinţarea în
România de către Hewlett-Packard a unui centru de suport al afacerilor
pentru clienţii din Europa, Orientul Mijlociu şi Africa sau decizia firmei
Tehnoton (Iaşi) de a pune bazele unei fabrici de aragazuri în R.D. Congo
(Tehnoton Africa International), toate aceste iniţiative vorbesc despre
căutarea unor surse de avantaje într-o competiţie în care firmele româneşti
au capacitatea să domine pieţele. În cuvintele reprezentantului firmei
ieşene, "Africa este o soluţie … Am văzut ce au păţit majoritatea firmelor din
Polonia şi Cehia după integrare. Au dat faliment, fiind îngenuncheate de
companiile din Vest. Africa e un teren virgin unde se pot face afaceri." [12]
După cum este uşor de înţeles, aceste tendinţe se autoîntreţin prin
implicarea unor firme ca furnizori de materiale, a unor bănci, case de
avocatură (de ex. Clifford Chance) sau transportatori ca furnizori de
servicii. Se estimează că mai mult de 3.500 de companii din Grecia îşi
desfăşoară activitatea în ţări din Europa de Sud-Est [13], ceea ce explică de
fapt şi legătura directă cu sprijinul financiar al băncilor din acea ţară.
Pe de altă parte, este la fel de limpede că această sursă regională de
ameliorare a avantajelor competitive nu este o soluţie universală, pentru
toate industriile. Construcţiile de nave sau industria aeronautică, de
exemplu, se înscriu pe alte reţele de comerţ şi investiţii care au foarte puţin
de-a face cu ESE. Deşi argumentele expuse până acum stau în picioare şi
pentru astfel de cazuri, implicaţia este totuşi aceea că natura competiţională
a industriei poate determina şi o altă strategie, nu neapărat regională.
În fine, discuţia asupra ESE este la fel de validă ca orice altă referire
la situaţia competitivă a industriilor din ţări mai puţin avansate. Firmele
din aceste ţări, constată şi Banca Mondială [14], au capacitatea de a obţine o
performanţă mai bună pe pieţe de acelaşi tip în comparaţie cu rivalii lor din
ţări mai dezvoltate. Distanţa culturală este mai ales factorul dominant,
adică faptul că există o capacitate de adaptare mai rapidă la nevoile pieţii
sau o cunoaştere mai bună a moravurilor şi a riscurilor. Unde altundeva ar
fi posibil succesul unor telenovele româneşti, realizate de Media Pro
Pictures din Buftea, decât în ţări ca Bulgaria, Croaţia, Slovenia sau Serbia,
primele pieţe de export pentru acest produse?
Tiparele mentale depreciative vor însoţi probabil încă o bună
perioadă orice asociere cu Europa de Sud-Est sau Balcanii. Un tânăr
manager român, responsabil de această zonă, crede că popoarele din
regiune suferă, printre altele de "tendinţa de a da vina pe altul pentru
propriile greşeli, tendinţa de a nu te concentra asupra a ceea ce poţi să faci
tu mai bine, ci mai degrabă asupra a ceea ce face celălalt sau tendinţa de a
judeca oamenii şi faptele lor" [15], dar uită poate că aceste trăsături, dacă se
acceptă, şi altele au făcut ca oameni ca el să realizeze lucruri aproape
imposibile pe alte spaţii de competiţie. Departe de a reprezenta un alt tip de
capitalism, aceste conexiuni între competitivitate şi integrare sunt doar o
expresie a unui mediu mai favorabil de formare a valorii adăugate în
economie.
Note
[1] Informaţiile despre acest proiect au fost preluate din Horia, Nestorescu-
Bălceşti "Un proiect masonic românesc din 1943: Uniunea Sud-Est
Mediteraneană", http://www.masonicforum.ro/en/nr15/horia.html
[1.07.2006]
[2] Liz Barrett, "Business in the Balkans: The case for cross-border cooperation",
Centre for European Reform, London, July 2002
[3] Piritta Sorsa, "Macroeconomic Challenges with EU Accession in Southeastern
Europe: An Overview", IMF Working Paper WP/06/40, February 2006
[4] Datele sunt evocate de Ivan, Krastev et al., "Human Security in South-East
Europe", Special Report commissioned by the United Nations Development
Programme, August 1999, Tabel 5, p. 43
[5] "Obiectivul Aquila este să devină furnizor de servicii logistice în Balcani", Ziarul
Financiar, 9.11.2006
[6] Citat din "Integrare. Europa de Sud Est", Business Magazin, 1-7 nov. 2006
[7] Idem
[8] "BERD ar putea investi 60 mil. euro pentru proiecte energetice în Europa de
Est", Mediafax, 2006; "Cehii de la Hame îşi fac la Caracal bază de export pentru
UE", 02.10.2006; "Wizrom obţine venituri de 6 mil. $ din softul de business",
Ziarul Financiar, 10.03.2006
[9] "Totalsoft se uită după achiziţii în Serbia", Ziarul Financiar, 01.11.2006
[10] Ziarul Financiar, 01.11.2006
[11] "Balkan Accession Fund are 110 mil. euro de plasat", Ziarul Financiar,
06.10.2006
[12] "Tehnoton asamblează aragazuri în Congo", Ziarul Financiar, 25.01.2006
[13] "Băncile din Grecia îşi extind activitatea în Europa de Sud-Est", Ziarul
Financiar, 5.10.2006
[14] Informaţia este prezentată de The Economist, "Globalisation with a a third-
world face", 9 aprilie 2005
[15] "Interviu: Vlad Bog", Profesii, 20.03.2006
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Alesina, Alberto, Barro, Robert J., "One country, one currency?", Currency
Unions, Edited by Alberto Alesina and Robert J. Barro, Hoover Institution,
Hoover Institution Press Publication, 2001, 11-20.
Allen, Tim, "The 13 candidate countries’ trade with the EU in 2000",

Eurostat, Statistics in Focus, 6(8), 2001.
Asheim, Bjørn, Dunford, Michael, "Regional Futures", Regional Studies,

July, 1979, 445-455.
Aturupane, C., Djankov, S. şi Hoekman, B., "Determinants of Intra-Industry

Trade between East and West Europe." World Bank Policy Research
Working Papers, Working Paper No. 1850, 1979. Retrieved November 26,
2005
http://www.worldbank.org/html/dec/Publications/Workpapers/WPS1800
series/wps1850/wps1850.pdf.
Babanassis, S., "Long-Term Economic Development Trends in South-

Eastern Europe", South Eastern Europe Journal of Economics 1:1, 2003,
19-40.
"Balkan", The Free Dictionary.Com,

http://encyclopedia.thefreedictionary.com/Balkan [7.3.2005].
Broadman, H. G. (Ed.), From Disintegration to Reintegration: Eastern

Europe and the Former Soviet Union in International Trade, Washington
D.C., The World Bank, 2005.
Capital, numere diverse, 2004-2005.
"Coalition for Micro-Finance in Romania", <www.micro-finance.ro>

[Martie 2005].
Cojanu, Valentin, The Integration Game. Strategic Negotiations in the

Process of the EU Enlargement, Bucuresti: Economica, 2005.
Cojanu, Valentin, "Regional Policy and Development in an Enlarged

Europe: A Survey of Theoretical Arguments", Review of International
Comparative Management, 2005.
Cojanu, Valentin, Dima, Alina, Muşatescu, Radu, Pâslaru, Dragoş,

Stănculescu, Manuela, Specific Requirements of the EU Structural
Instruments and Policy Implications for Romania, Bucuresti: Institutul
European din Romania, 2004.
Cojanu, Valentin, Râmniceanu, Irina, A Workbook in International Trade.

Exercises, Problems and a Research Guide. Bucureşti: Editura ASE, 2003.
Curzon-Price, Victoria, Landan, Alice, Whitman, Richard G. (coord.), The

Enlargement of the European Union. Issues and Strategies, London:
Routledge, 1999.
Dangerfild, Martin, "Is There a Revival of Regional Integration in Eastern

Europe?" European Business Review, 95:1, 1995, 4-12.
Zdenek, Drabek, "Regionalism and Trade Discipline", în Zdenek Drabek,

(Coord.), Can Regional Integration Arrangements Enforce Trade
Discipline?, Palgrave Macmillan, 2005, 19-68.
Dyker, David, "The Dynamic Impact on the Central-East European

Economics of Accession to the European Union", Working Paper 06/00,
Sussex European Institute, University of Sussex, 2000.
Economic Panorama, Quarterly Review of the Chamber of Commerce and

Industry of Romania and Bucharest, 3, 2004.
Enright, Michael, "Regional Clusters: What we know and what we should

know", Paper Prepared for the Kiel Institute International Workshop on
Innovation Clusters and Interregional Competition, Nov, 2001.
Enright, Michael, "The Geographic Scope of Competitive Advantage",

Working paper 93-060, Division of Research, Harvard Business School,
1993.
European Bank for Reconstruction and Development (EBRD), Transition

Report 2004, London: EBRD, 2004.
European Commission, "Regional Clusters in Europe", Observatory of

European SMES (3), 2002.
Gabrish, H., Segnana, M.L., "Vertical and Horizontal Patterns of Intra-

Industry Trade between EU and Candidate Countries", Report, Institut für
Wirtschaftsforschung Halle – IWH, Halle, April, 2003.
Bibliografie 323
Gacs, Janos, Wyzan, Michael, "The European Union and the Rest of the
World: Complements or Substitutes for Central and Eastern Europe?",
Interim Report IR-98-020, IIASA, Laxenburg, Austria, Aprilie, 1999.
Garelli, S., "Competitiveness of Nations: the Fundamentals", în World

Competitiveness Yearbook 2005, Lausanne: IMD [ http://www.imd], 2005.
Gligorov, Vladimir, (coord.), Balkan Reconstruction. Economic Aspects,

The Vienna Institute for International Economic Studies, 2000.
Ghemawat, Pankaj, "Distance Still Matters: The Hard Reality of Global

Expansion", Harvard Business Review, September, 2001.
Henriot, Alain, "Prospects for the Location of Industrial Activities after EU

Enlargement", Centre d'observation économique, Paris Chamber of
Commerce, Documents de travail, January, 2003.
Institutul Naţional de Statistică, Anuarul de comerţ exterior al României

2004, Bucureşti, 2004.
International Trade Centre, "National Business Roundtable. International

Market Prospects for Information and Communications Technology
Industries from Romania." Background paper, Bucharest, 8-9 March, 2002.
Kaitila, V., "Convergence of Real GDP per Capita in the EU 15; How Do the
Accession Countries Fit in?" European Network of Economic Policy
Research Institutes, Working Paper no. 25. [September 30, 2005]
[http://www.enepri.org/], 2004.
Kaminski, B., Ng, F., "Trade and Production Fragmentation: Central

European Economies in EU Networks of Production and Marketing", World
Bank Policy Research Working Papers, Working Paper No. 2611.
[October 15, 2005]
[www.wds.worldbank.org/servlet/WDSContentServer/WDSP/IB/2001/06
/29/000094946_01061505074811/Rendered/PDF/multi0page.pdf], 2000.
Kaufmann, D., Mastruzzi, M., "Governance Matters III: Governance

Indicators for 1996-2002", Working paper no. 3106, World Bank,
Washington D.C. [Retrieved June 30, 2005 from www.worldbank.org],
2003.
Krugman, Paul, "Competitiveness: A Dangerous Obsession", Foreign

Affairs, March/April, 1994, 28-44.
Martin, Ron, Sunley, Peter, "Paul Krugman's Geographical Economics and

Its Implications for Regional Development Theory: A Critical Assessment",
Economic Geography, July, 1996, 259-292.
Nicolescu, L., Cojanu, V., Muşetescu, R.C., "Dezvoltarea competitivă în

spaţiul integrării europene: o privire asupra României în Europa de Sud
Est", comunicare ştiinţifică ASE, Catedra de Economie Politică, 26 mai
2006.
Organisation of Economic Co-operation and Development (OECD), OECD

Investment Policy Reviews. Romania, Paris, OECD Publications Service,
2005.
OECD, Entrepreneurship and Local Economic Development, Paris:, OECD

Publications Service, 2003.
OECD, Redefining Territories. The Functional Regions, Paris, OECD

Publications Service, 2002.
Paelinck, Jean, H., Polèse, Mario, "Modelling the Regional Impact of

Continental Economic Integration, Lessons from the European Union for
NAFTA", Regional Studies 33:8, 1999, 727-738.
Pelkmans, Jacques, Integrare europeană. Metode şi analiza economică,

Bucureşti, Institutul European din România, 2003.
43. Peschel, Karin, "Perspectives of regional development around the Baltic

Sea", Ann Reg Sci, 32, 1998, 299-320.
Petkoski, Djordjija, A Vision of the Future and Country Competitiveness An

Integrated Approach, World Bank Institute, The World Bank Group,
Washington D.C, 1999.
Petrakos, George, "Peripheral European Transitions: Performance,

Structure and Trade Relations in the Balkan Region", South Eastern
Europe Journal of Economics 1, 2003, 41-64.
Porter, Michael, The Competitive Advantage of Nations, New York: Free

Press, 1990.
Puga, Diego, Venables, Anthony J., "Trading Arrangements and Industrial

Development", Discussion Paper No. 319, Centre for Economic
Performance, London, December, 1996.
Bibliografie 325
"Report of the Select Committee of the House of Lords and Overseas

Trade", Londra [http://www.imd], 1985.
Rodriguez-Pose, Andres, "Socioeconomic restructuring and regional

change: Rethinking growth in the European Community", Economic
Geography, Vol. 70: 4, 1994, 325-336.
Rotariu, T., (coord), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Iaşi,

Polirom, 2000.
Sachs, Jeffrey, Zinnes, Clifford, Eilat, Yair, "Benchmarking Competitiveness

in Transition Economies", Harvard Institute for International
Development, CAER II Discussion Paper 62, February, 2000a.
Sachs, Jeffrey, Zinnes , Clifford, Eilat, Yair, “Patterns and Determinants of

Economic Reform in Transition Economies: 1990-1998”, Harvard Institute
for International Development, CAER II Discussion Paper 61, February,
2000b.
Sala-i-Martin, Xavier, "Sources of Growth" în Macroeconomic

Management: Programs and Policies, coord. de Mohsin S. Khan, Saleh M.
Nsouli şi Chorng-Huey Wong (Washington: International Monetary Fund),
Chapter 4, 2002, 58-97.
Salvatore, Dominick, International Economics, 3rd Edition, New York:

Macmillan Publishing Company, 1990.
Scott, B. R., Lodge, G. C., "US Competitiveness in the World Economy"

[http://www.imd], 1985.
Sohinger, J., "Growth and Convergence in European Transition Economies:

The Impact of Foreign Direct Investment." Eastern European Economics
43:2 (March-April), 2005, 73–94.
Sparke, Matthew, "Cascadia and the End of the Nation-state: Interrogating

the Bases of Transborder Boosterism", University of Washington,
http://www.geog.ubc.ca/iiccg/papers/sparke_m.html [16 march 2006].
Special Coordinator for the Stability Pact for South Eastern Europe,
"Annual Report 2004", <http://www.stabilitypact.org/rt/041122-
annualreport.pdf > [31 March 2005], 2004.
Tondl, Gabriele, Goran, Vuksic, “What Makes Regions in Eastern Europe

Catching Up? The Role of Foreign Investment, Human Resources and
Geography", Working paper B-12, Center for European Integration Studies,

University of Bonn, 2003.
Trăistaru, Iulia, "Sectoral Specialization, Trade Intensity and Business

Cycles Synchronization in an Enlarged EMU", University of Bonn, Center
for European Integration Studies (ZEI), Bonn, 2004.
Trăistaru, Iulia, von Hagen, Jürgen,"South-East Europe: Economic

Performance, Perspectives and Policy Challenges", ZEI Working Papers,
Working Paper B16 [October 25, 2005]
[http://www.zei.de/download/zei_wp/B03-16.pdf], 2003.
United Nations Conference for Trade and Development (UNCTAD), Trade

and Development Report, Chapter III "Openness, Integration and National
Policy Space", United Nations, New York and Geneva, 2004a, 79-154.
UNCTAD, UNCTAD Handbook of Statistics 2004, New York, United

Nations, 2004b.
United Nations Economic Commission for Europe (UNECE), Economic

Survey of Europe, 2005 No. 1, New York, United Nations, 2005.
United Nations Development Program (UNDP), Human Development

Report 2004 [http://www.undp.org], 2004.
Vickerman, Roger, Spickermann, Klaus, Wegener, Michael, "Accessibility

and Economic Development in Europe", Regional Studies, 33:1, 1999, 1-15.
von Hagen, Jürgen, "The Political Economy of Eastern Enlargement of the

EU", Coming to Terms with Accession, CEPR & Institute for East West
Studies, London, 1996, 1-41.
Ziarul Financiar, numere diverse, (2003-2005).
World Bank, From Disintegration to Reintegration: Eastern Europe and

the Former Soviet Union in International Trade, Washington D.C., 2006.
World Economic Forum, The Global Competitiveness Report 2004-2005.

Geneva, Palgrave MacMillan, 2004.

Integrare Si Competitivitate. Modele de PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Integrare Si Competitivitate. Modele de PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

Adresă: Editura ASE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................... 321

Sebastian Ceptureanu este Asistent pe probleme de management la

Uniunea Europeană tocmai a depăşit ultimul val al extinderii, prin

Un studiu economic asupra unei regiuni cum este cea a Europei de

remarcabile acele rezultate care afirmă că popularea originară a Europei, în

Orientarea cercetării către această arie tematică a fost sugerată de

Dacă experienţa internaţională a încorporării acestor idei în

a fost dezvoltată apoi prin strategiile elaborate la Lisabona (martie 2000) şi

presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei în cadrul UE." Pentru

raportarea aproape exclusivă la problemele ridicate de obiectivele propuse

Europei, ONU, NATO, OCDE) sau instituţii financiare internaţionale (FMI,

integrării sprijină desigur parţial concluzia. La fel de importante sunt

a celor de producţie şi distribuţie regionale, România apare într-o postură

în Rühl, C. & Daianu D. (ed), Tranziţia economică în România, Bucureşti, The

ECONOMIA INTEGRĂRII ŞI COMPETITIVITATEA

Perimetrul istoric şi geografic

Care sunt caracteristicile zonei Balcanilor care îi conferă identitate

Neagră, Egee, Mediterană şi Adriatică o înconjoară, fiind de-a lungul

Ungurii au venit în Europa la sfârşitul anilor 800 e.n. şi s-au aşezat

cu părerile care pun vina înapoierii pe imperialismul vestic – ilustrat de

rurali. Aceştia au fost paşi importanţi pe calea industrializării şi construirii

împiedicat progresul; astfel, conform acestei perspective, societăţile est

comerţul internaţional au devenit tot mai interdependente în gândirea

rămas în urma celorlalte puteri în termeni militari şi economici; astfel îşi

şi economici, pierderile din timpul războiului şi retrasarea radicală a

acest tip de economie de comandă a subminat noile drepturi civile şi

militară desfăşurată de germani, aliaţi şi ruşi a făcut imposibil pentru

îndeplinirea ordinelor, fără să solicite un rol în luarea deciziilor. În loc de

datoriile, fapt care a determinat pierderea accesului la creditul

Aranjamentele constituţionale ale ţării au fost, de asemenea, un

inspirate din procesul de preaderare şi adaptate nevoilor fiecărei ţări şi

Organizaţii internaţionale în spaţiul Europei de Sud-Est

Europa de Sud-Est este o regiune care a cunoscut procese profunde

NATO şi Parteneriatul pentru Pace

Bosnia şi Herţegovina reprezintă prima intervenţie oficială a

embargo-ului de arme). Intervenţia militară în Bosnia (operaţiunea „Joint

Este interesant de menţionat rolul major jucat de către Parteneriatul

Integrarea zonei Europei de Sud-Est în spaţiul politic şi cultural

nu a fost considerată aspectul determinant al apropierii faţă de Uniunea

Cel mai important program de asistenţă al Uniunii Europene pentru

O altă formă de cooperare dintre Uniunea Europeană şi ţările din

Iniţiativa de cooperare în sud-estul Europei (SECI)

Iniţiativa de cooperare în sud-estul Europei este un proiect

Statele participante la SECI sunt Albania, Bosnia şi Herţegovina,

Cooperarea Economică la Marea Neagră

Cooperarea economică la Marea Neagră (CEMN) pare a fi, după cum

către statele membre, dimensiune care constă în combaterea traficului de

Pe lângă organizaţiile amintite, mai există şi altele cu un rol şi o

adere Bosnia şi Herţegovina, în 2004 Croaţia, iar în 2006 Moldova.

Dintre toate aceste organizaţii internaţionale trecute în revistă,

Fostele ţări comuniste ale Europei traversează începând cu sfârşitul

Ţări în tranziţie ordonate după similitudinea evoluţiilor economice

Numele grupurilor Componenţa pe ţări

mare sau mai mică, ceea ce de fapt şi ajută la discriminarea progreselor

graniţa cu Uniunea Europeană, cele mai bune performanţe pe termen lung.

"Sub-indicatorii" ajută la evidenţierea punctelor tari şi a

- cu excepţia unei bune guvernări şi a finanţelor, Macedonia este

Indicatori ai dezvoltării umane

Indicele dezvoltării umane 2002 pentru ţările Europei de Sud-Est

Cheltuieli de sănătate pe cap de locuitor în Europa de Sud –Est 2002 (USD)