|1|

S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019

S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
 |2|
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019

S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
 |3|
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019

„IATĂ CĂ OMUL A AJUNS CA NOI, CUNOSCÂND BINELE ȘI RĂUL” – Facere, 3, 22

SDB – SUMMA DÆMONICA

BIBLIOGRAFIA
vol. 2, nr. 5, Mai 2019

Apariție lunară de prezentare tematico-alfabetică a credințelor

magico-teologice și conceptelor socio-filosofice despre apariția, existența și evoluția noțiunii
de rău, precum și a practicilor ritualice de evocare, invocare, exorcism și protecție expuse cercetării
de-a lungul timpului, în evoluția lor fenomenologică și din perspectiva diferitelor științe ale
modernității.

TEMATICON
ANGELOLOGIA
RODENBIKER 2019 5SDB2019

DEMONOLOGIA ANTICĂ (EUROPEANĂ)

BREMMER 2010 5SDB2019

DEMONOLOGIA ASIATICĂ
HEEßEL 2010 5SDB2019

DEMONOLOGIA IUDAICĂ
BOHAK 2019 5SDB2019

EXORCISMUL
JURCA 2009 5SDB2019

MAGIA
MORETTI 2017 5SDB2019

MANTICA
LENZI 2014 5SDB2019

S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
 |4|
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019

5SDB2019

ANGELOLOGIA
RODENBIKER 2019 5SDB2019
Kelsie G. Rodenbiker (Durham)
„Disputing with the Devil:
Jude, Michael the Archangel,
and the Boundaries of Canon”, în
Marcel Friesen and Christoph Leonard Hesse, eds.
Antike Kanonisierungsprozesse und
Identitätsbildung in Zeiten des Umbruchs
Wissenschaftliche Schriften der WWU Münster X: 28;
Westfälische Wilhelms-Universität:
Münster, 2019, pp. 267-282 (pdf.).
Abstract Fragment
This essay aims to highlight the connection „In contrast to his opaque presence in the Old
between narrative exemplars and parabiblical Testament, Michael plays a clearer role in
literature in the Catholic Epistles (James, 1–2 parabiblical literature. Aside from Jude’s
Peter, 1–3 John, and Jude), taking as an example reference to Michael, Bauckham argues the
Jude’s use of Michael the Archangel due to the author’s “use of Jewish apocryphal works is at
role Michael plays in extracanonical literature, least as extensive as his use of the OT.”33
while his presence in the Old Testament is more Despite Jude’s brevity, two verses cite, and much
opaque. Additionally, I comment on the impact of the remaining text arguably alludes to, the text
of such a connection on the boundaries of the of 1 Enoch – Robinson has even argued that the
New Testament canon. I first give an overview of text of 1 Enoch serves as the “thematic and
my methodology. structural backbone” of the entire letter of
Then, I discuss briefly the development of the Jude.34 Implicit in Jude, then, is a war in the
Catholic Epistle collection and the use of spiritual realm between negative angelic figures
narrative exemplars. Following this, I examine – the Watchers of 1 Enoch and sinful angels of
the text of Jude 8–9, in which Michael the Jude 6 – and positive angelic figures such as
archangel is said to have argued with the devil, Michael, who knew their place in the heavenly
along with Michael’s possible role in the Old realm and interceded on behalf of human beings
Testament narrative and the Assumption of (TDan 6:2; 1 En 40:6). The very story referred to
Moses. in Jude is in the Assumption of Moses, in which
Lastly, I comment on the role of Jude in Michael serves as a chief messenger and
drawing attention to both the canonical cohesion mediator between God and humanity. Ancient
achieved by the use of narrative exemplars and sources, including Athanasius’ famous Synopsis
the challenge presented by the use of parabiblical of Sacred Scripture, indicate that the Testament
literature in this New Testament letter. of Moses and the Assumption of Moses existed
independently of one another, but since both
remain incomplete and fragmentary, they are
critically considered as one text” (p. 276)

S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
 |5|
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019

DEMONOLOGIA ANTICĂ (EUROPEANĂ)

BREMMER 2010 5SDB2019
Jan Bremmer
„Manteis, Magic, Mysteries and Mythography:
Messy Margins of Polis Religion?”, în
Kernos, nr. 23/ 2010, pp. 13-35 (pdf.).

DEMONOLOGIA ASIATICĂ
HEEßEL 2010 5SDB2019
Nils P Heeßel
„Evil against evil.
The Demon Pazuzu”, in
L. Verderame (ed.),
Demoni mesopotamici,
Studi e Materiali di Storia delle Religioni
Nr. 77/2, Rome 2011, pp. 357-368 (pdf.)

Abstract his suitability as a protective amulet, whose

Pazuzu, a ferocious looking demon, was used
widely as a personal protective amulet in first
millennium B.C. Mesopotamia. Being a
devastating force that can ruin nature, cattle and
humankind, he was able to gain power over other
wind demons by defeating them, which ensured
bearer used “evil against evil”. This usage as an
apotropaion is explored and it is investigated,
how the harmful power of this demon can be used
against other demons, without risking that
Pazuzu’s destructive potency might be directed
against those who want to utilise him.

DEMONOLOGIA IUDAICĂ
BOHAK 2019 5SDB2019
Gideon Bohak
“Babylonian Jewish Magic in Late Antiquity:
Beyond the Incantation Bowls,” în
Yohanan Friedmann and Etan Kohlberg, eds.,
Studies in Honor of Shaul Shaked
Jerusalem: The Israel Academy of
Sciences and Humanities, 2019, pp. 70-122 (pdf.)
Fragment theethnic or religious identity of its producers. At
„The Babylonian Aramaic incantation bowls are the very least, one maydenitely assume that
an important source for the study of Babylonian bowls written in Aramaic and in the square script
Jewish magic and of Babylonian Jewish culture were produced by Jews (though not necessarily
as a whole. They present four major advantages for Jewish clients).The hundreds of bowls in this
over most other types of textual sources currently category that have been published thusfar display
at our disposal for the study of ancient Jewish many signs of the Jewish origins of their
culture. The first is that, in the world of the producers, andno Aramaic bowl displays clear
bowls, there seemsto be a close connection signs of having been produced by anon-Jewish
between a bowl’s language and script and practitioner. This gives the Aramaic incantation

S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
 |6|
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
bowls avast advantage over such magical texts as
are found, for example, inthe Greek magical
papyri, some of which may have been produced
EXORCISMUL
JURCA 2009 5SDB2019
pr.dr. Eugen Jurca
Cateheza baptismală în antichitatea creştină, vol.I
Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2009
253 pp., ISBN: 978-973-141-149-1
Cateheza baptismală reprezintă pe scurt
învăţătura de credinţă (dogmatico-morală)
creştină ce educă pe acela care are în intenţie
trecerea de la statutul de idolatru (păgân), la acela
de creştin.
Lucrarea părintelui Jurca este pe de-o parte
rodul unei munci de compilaţie, iar pe de alta, a
uneia de explicare a textelor antice creştine
selectate şi publicate în acest prim volum. Prin
această abordare practică înţeleg că în cea mai
mare parte demersul autorului a fost îndreptat
spre oferirea înspre lectură a acelor scrieri ce
aparţin creştinismului primelor veacuri
cititorului care la rândul său să-şi facă el însuşi o
idee cât mai clară asupra întregului proces de
încreştinare a păgânismului antic.
Nu aş putea spune că munca de „recrutare” a
textelor diferiţilor autori creştini reprezintă în
sine o activitate ce necesită ani de studiu, după
cum nici explicaţiile oferite în cele câteva zeci de
pagini de la finalul lucrării, reprezintă efectul
unor cercetări adânci, însă ceea ce cred că este cu
adevărat lăudabil, e aceea că autorul reuşeşte să
aducă într-un singur volum o temă ce dacă vrem,
poate fi cu atenţie urmărită fenomenologic şi deci
înţeleasă mai ales sub aspectul ei evolutiv, sub
aspectul ei moral, liturgic şi de ce nu,
demonologic, aceasta pentru cine deţine o
cunoşatere cel puţin medie a dezvoltării
creştinismului din acele vremuri.
Sigur, fiecare autor hotărăşte structura lucrării
sale, după cum şi modul de abordare a textelor ce
urmează a fi citate. Pentru cititorul ce dispune
doar de volumul întâi (cum sunt şi eu spre
exemplu), şi care nu deţine decât lecturi
minimalre înspre medii cu prvire la istoria
creştinismului primar, lucrarea de faţă nu spune
mai mult decât că e o înşiruire de texte preluate
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
byJews, but most of which probably were not,
even if they display some Jewish influence” (p.
72).
din autorii creştini necunoscuţi şi cunoscuţi, fără
a reuşi în speţă să ofere explicaţii pe text, măcar
sub formă de note şi să aducă lumină acolo
lectura unui ochi neavizat nu observă nimic.
Explicaţia de final, sub
forma unui rezumat, aduce
după părerea mea, prea
puţine elemente
informaţionale care să
explice complexitatea
fenomenologică a mulţimii
de texte citate în primele
193 de pagini.
În fine, ceea ce rămâne
cu adevărat bun la acest
volum este că poate fi tratat ca o culegere de texte
antice creştine, bun pentru lectura de curs a
seminariştilor şi studenţilor de la seminariile şi
facultăţile de teologie, indiferent de dominaţiune.
Comentariu
Catehizarea sau predarea corectă a învţăturii
creştine, în sensul urmării şi înţelegerii receptelor
hristice şi a învăţăturii Sfinţilor Apostoli, a
reprezentat preocuparea de căpătâi a Bisericii în
formarea omului creştin. Personal, dată fiind
înclinaţia spre cercetarea demonologiei, nu am
fost interesat în mod deosebit de metodele de
catehizare a „candidatului” înainte de
încreştinare, ci, aşa cum am spus, m-am axat în
prezenta recenzie (extinsă şi prin propriile-mi
păreri) doar asupra elementelor, nu puţine, care
au legătură cu spaţiul vast al demonologiei.
Primul document pe care autorul îl analizează,
este Didahia (sau „învăţătura”) celor
Doisprăzece Apostoli, cea mai veche scriere
păstrată de la Părinţii Aposolici, urmaşii direcţi
(ucenici) ai Sfinţilor Apostoli, cei despre care
 |7|
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
putem vorbi ca despre începătorii reali ai tradiţiei
creştine. Lucrarea este scrisă în jurul anului 1000
undeva în Egipt, Siria sau Palestina. Cu alte
cuvinte, provine dintr-un mediu iudeo-creştin,
din păcate necunoscându-se autorul.
Didahia este alcătuită din porunci sau mai
degrabă recomandări cu titlul de poruncă, pentru
că majoritatea, dacă nu toate, încep cu „să nu...”
Se respectă astfel varianta biblică a poruncii
divine date lui Adam de către Dumnezeu: „să nu
mănânci...” (Fac. II, 17).
1.Vrăjile Prima recomandare din punct de
vedere demonologic evident, care mi-a atras
atenţia, este aceea de a face vrăji1. În text, ea este
ultima, reprezentând „corolarul” dintr-o serie de
păcate ce-i pot sta permanent alături (uciderea,
adulterul, homosexualitatea, desfrânarea şi
furtul), cea mai periculoasă dintre toate, pentru
că-l pune faţă în faţă pe om cu demonul. Mai
gravă decât ea sunt doar producerea otrăvurilor
(tot o practică ce aparţine vrăjitoriei), a avortului,
precum şi uciderea noilor născuţi (ultimele două
intrând în dmeniul magiei negre, de aici originea
reacţiei pedepsite canonic de către Biserică şi în
ziua de azi). Creştinii antichităţii aveau
cunoştinţă de faptul că una din „plăcerile”
vinovate ale vrăjitoriei era uciderea copiilor,
mentalitatea magică românească avându-o în
acest sens ca exemplu, pe Avestiţa (Lilith, în
varianta ei semită), demonul ce ucide pruncii în
pântecele mamelor sau imediat după ce au fost
născuţi. Evident demonul „femelă” acţionează la
comanda actantului magic, nimeni altcineva
decât vrăjitorul.
Autorul, în nota legată de practica
vrăjitorească atrage atenţia asupra faptului că
„există destui „credincioşi” ce reprezintă mai
degrabă o mentalitate magică şi un
comportament superstiţios (frică, anxietate,
angoasă, panică chiar) faţă de cele sfinte, decât o
concepţie şi atitudine, cu adevărat, creştine. Mai
curând cred în „farmece”, „făcături”, „vrăji” etc.,
decât în Dumnezeu” (n.56,p.42).
1
Prezicerea, magia şi vrăjitoria se văd aspru combătute
încă de la începutul istorie creştinismului, cu atât mai mult
cu cât ele erau considerate promotoare ale învăţăturii
demonice. Mai târziu, în cadrul sinoadelor, demonolatria
de orice fel a fost sancţionată prin intermediul canoanelor.
Avem astfel: „Sinodul VI ecumenic – canoanele 61,65;
Ancira – canonul 24; laodicea – canonul 36; Sfântul Vasile
cel Mare – canoanele 7, 65, 72, 83; Sfântul Grigorie de
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
În cele două propoziţii apar două aspecte ce
merită puţin discutate. Mentalitatea magică faţă
de cele sfinte este produsul necunoaşterii corecte
a sacralităţii de către majoritatea creştinilor, dar
şi a unora (şi nu puţini) dintre preoţi. De acest
handicap nu este vinovat „drept credinciosul”, ce
confundă prin diferite asocieri elemente teoretice
şi practice ale magicul cu religiosul, ci preotul
care la altar nu catehizează suficient şi mai ales
corect pe acest subiect, rezumându-se să
ameninţe cu muncile iadului pe cei ce nu-şi
iubesc aproapele. Credinţa actuală cel puţin, a
creştinilor în farmece şi vrăji este deja „vina
personală” a celui care se consideră a fi creştin.
Preotul pare a fi absolvit de această eroare, care
poate fi în acelaşi timp o consecinţă a lipsei
catehizării, proces permanant (căci de aceea
există predica) ce nu l-a derulat în parohia sa.
Evident, textul Didahiei face referire la
practica vrăjitoriei dincolo de orice element
predat de dogmă şi morală creştină, aceasta
pentru că ia în discuţie stări păcătoase ale omului
înainte de încreştinare. De asemenea cred că
textul prin formularea sa ca poruncă,
atenţionează în mod ferm pe acela care s-a
hotărât a urma drumul propus de credinţa
creştină, să nu se întoarcă la acţiunile de natură
magică îndreptată împotriva iubirii şi implicit a
vieţii. Mai cu seamă, mi se pare că el se adresează
acelora care s-au lepădat de ea, îmbrăţişând
creştinismul, aceasta pentru că o pendulare între
aceşti doi poli, creştinism şi vrăjitorie, aduce
multă pagubă sufletului, bulversându-i
spiritualitatea cu valori (învăţături) ce până la
urmă sunt contradictorii.
O altă interdicţie este legată de juratul strâmb,
mărturia mincinoasă (minciuna), vorbirea de rău
şi ţinerea de minte a răului, pe care autorul
nostru român le asociază bârfei sau judecării
aproapelui, despre care afirmă pe bună dreptate
că „a devenit deja o plagă naţională” (n.59, p.42).
Astăzi, poate mai mult ca oricând ea este „o
consecinţă a sentimentului de culpabilitate, a
Nyssa – canonul 3; Sfântul Ioan Ajunătorul – canoanele 2,
27” (pr.prof. Constantin Rus, „Ghid canonic privind
abaterile şi delictele bisericeşti”, Mitropolia Banatului,
(XXXV), nr.9-10, septembrie-octombrie, 1985, p.623).
Acolo unde voi considera necesar voi mai apela la
enumerarea canoanelor ce sancţionaeză erezia sau
apostazia.
 |8|
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
celui de inferioritate şi a celui de neputinţă într-
o societate nereconciliată nici cu sine, nici cu
alţii, nici cu Dumnezeu” (ibidem).
Din perspectiva mea cred că textul afirmă
orientarea greşită a logosului personal spre rău,
într-o formă activă, prin procesul efectiv al
vorbirii (de rău). Prin cuvântul rău voit, jurăm şi
mărturisim minciuni, vorbind de rău persoana şi
ni faptele, postându-ne astfel în funcţia de
judecător despre care ştim Cui aparţine. Singura,
ţinerea de minte a răului, este starea de gând
permanent transformat în ură, care precum lava
unui vulcan aşteaptă să erupă prin cuvânt.
Ţinerea de minte a răului este cuvânt bolnav al
sufletului care a uitat de mult de ce urăşte.
În esenţă, iată cum descrie Didahia care este
cea mai importantă „Constituţie creştină
bisericească” (cf. ibidem, p.52) calea morţii: „Ea
este rea şi plină de blestem: ucideri, adultere,
pofte, desfrânări, hoţi, idolatrii, vrăji, farmece,
răpiri, mărturii mincinoase, făţărnicii, inimă
vicleană, vicleşug, mândrie, răutate, obrăznicie,
îngânfare, fudulie, lipsă de teamă..., „umblători
după mită” (p.44, cf. 5,1-2).
2. Exorcismul Despre aplicarea exorcismului
asupra celor ce urmează a fi eliberaţi de spiritele
necurate, sau acelora care ajung să se boteze,
Didahia vorbeşte concis în câteva locuri, pe care
autorul nostru, cu vigilenţă, le are în vedere.
În capitolul 15 se vorbeşte despre posedarea
demonică efectivă, fixându-se momentul în care
se poate începe concret procesul de catehizare:
„Dacă cineva este posedat de diavol, nu va
asculta cuvântul de învăţătură până ce nu va fi
purificat” (ibidem, p.53), adică exorcizat. Este
normal ca primirea învăţăturii să presupună în
mod obligatoriu libertatea de alegere a
catehumenului (a celui ce vrea să devină creştin).
Demonii nu primesc cuvântul lui Dumnezeu şi nu
îl lasă nici pe cel poseadat de el, chinuindu-l
cumplit, să-l primească. Ei nu pot fi catehizaţi
nici în forma pură, ca duhuri, nici în cea
„corporală”, adică pe toată perioada cât se află în
victima lo umană. Cârtirea lor este evidentă,
bolnavul permanent chinuit neputând primi şi
medita tot o dată în linişte la eloementele de
dogmă şi morală creştină, cu atât mai mult cu cât
durata instrucţiei durează timp de trei ani (p.55).
Înainte de a primi botezu, se aplica un
exorcism, iar în momentul primirii Sfântului
Botez, chiar în timpul ritualului, un alt exorcism.
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
Astăzi nu se mai procedează aşa, mergându-se pe
considerentul că pruncii nu sunt posedaţi decât de
urmările nefaste ale păcatului adamic, de care se
leapădă pentru ei naşii. În primele veacuri,
majoritatea celor botezaţi erau oameni maturi,
despre ei se pare că vorbeşte textul, căci ce
cuvânt catehetic poţi aduce unui prunc de până la
şapte ani?
3. Exorcizarea prin punerea mâinilor După o
selecţie atentă, urmărindu-se evoluţia morală a
celor „care au fost selectaţi, li se vor pune mâinile
în fiecare zi, fiind exorcizaţi. Când se apropie
ziua în care vor fi botezaţi, episcopul îi va
exorciza pe fiecare dintre ei, pentru a şti dacă este
curat. Dacă vreunul nu este bun sau nu este curat,
va fi îndepărtat, pentru că nu a ascultat cuvântul
cu credinţă, căci este imposibil ca stăinul
(demonul – n.a.) să fie alungat întotdeauna. Sunt
preveniţi cei care trebuie să fie botezaţi, ca să-şi
facă baie şi să se spele joi” (p.58-59, cf. Didahia,
20).
Cel mai probabil procesul de punere a
mâinilor dura şapte zile culminând cu
exorcizarea de la botez, aceasta dacă candidatul
era considerat demn. Probabil în ultimile trei-
patru zile până la primirea Sfântului Bozet,
punerea mâinilor şi rugăciunile de exorcizare
erau aplicate şi citite de către episcopul locului
sau al cetăţii. Doar el este cel care simte lucrarea
harului în trupul şi sufletul celui ce urma să
devină creştin. Dacă descoperea prin această
lucrare că vreunul nu este bun (adică a păcătuit
cu vorba sau cu fapta), ori nu este curat (adică e
posedat de demon).
Prin punerea mâinlor se urmărea
binecuvântarea, adică transmiterea după puterea
actantului (a preotului, respectiv a episcopului),
a harului curăţitor al Duhului Sfânt. O astfel de
coborâre a harului ardea impurităţile sufleteşti şi
curăţa neputinţele trupeşti, făcând deci greu
posibilă înfăptuirea păcatului şi locuirea
demonului.
Cât despre durata acestui procedeu, pot afirma
că prin ciclicitatea repetării sale se urmărea
eliminarea răului în măsura în care aceasta făcea
posibil primirea Sfântului Botez. Pentru că într-o
singură zi nu se vindecă o boală, iar un tratament
ce dă rezultate sigure durează mai multe zile, este
acesta cel mai probabil principiul aplicat şi în
cazul exorcismelor de dinaintea botezului,
crescând şansele de „însănătoşire” şi implicit de
 |9|
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
primire a catehumenului în rândul creştinilor,
prin primirea Tainei Sfântului Botez.
Foarte corect aleasă sintagma de străin, ce-l
defineşte pe demon. El este acela care locuieşte
abuziv în om. El nu e al omului. Nu este îngerul
păzitor sau prietenul, ci nefârtatul din poveştile
româneşti cu iz bogumil. Întotdeauna diavolul va
fi străinul ce fortează libertatea umană şi îi
violează integritatea prin îndemnul şi acţiunea
spre păcat. Primii creştini aveau deja experienţa
faptului că mulţi dintre cei maturi ce-şi doreau
botezu, urmând procesul de catehizare, erau
posedaţi, mulţi fără ca ei să ştie, căci din text
reiasă viclenia diavolului de a nu se da pe faţă,
desoperit fiind spre final de către eipiscop.
Experienţa creştină a primelor veacuri îşi
spune aici cuvântul, pentru că demonii înşeală
uneori chiar şi pe exorcist dând senzaţia că au
plecat, părăsind pentru totdeauna catehumenul,
acesta urmând să primească nedemn Sfântul
Botez. Era deci necesară repetarea exorcismului
pentru a descoperi dacă diavolul a plecat sau s-a
întors în gazda sa, prin aceasta din urmă
descoperindu-se lucrarea sa vicleană.
Multitudinea de zei cărora oamenii se închinau a
produs o adevărată epidemie de posedaţi, mulţi
dintre aceştia, aşa cum am mai spus, neştiind nici
măcar că au cuibărite în trupurile lor spirite
malefice.
4. Ultimile pregătiri înaintea botezului:
„securizarea vasului” Baia purificatoare, pentru
aceia dintre catehumeni ce au trecut „testele”
exorcismelor, prefigurează cufundarea în apele
sfinţite ale Botezului creştin, ea curăţind
deopotrivă trupul şi sufletul de „rezidurile”
răului.
De la botez vor fi deci amânaţi aceia care au
fost găsiţi nedemni precum şi femeia care se va
afla la vremea regulei (perioada de ciclu). Cei
rămaşi, vor posti vineri şi sâmbătă. În această
ultimă zi vor fi adunaţi de episcop. Ceea ce va
urma este descrierea cea mai autentică cu putinţă
a parte eminamente importantă din demonologia
creştină.
Celor rămaşi, episcopul „le va porunci... să se
roage şi să îngenuncheze şi, punându-şi mâinile
peste ei, va porunci duhurilor străine să-i
2
Profit de această ocazie să recomand cu căldură
excepţionalul studiu al teologului neoprotestant John F.
Tipei, Punerea mâinilor. Semnificaţiile actului în Sfânta
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
părăsească şi să nu se mai întoarcă în ei. După ce
va înceta să-i exorcizeze, va sufla în faţa lor şi
după ce le-a însemnat fruntea, urechile şi nările,
îi va face să se ridice. Ei vor petrece toată
noaptea în veghe; li se vor face lecturi şi vor fi
instruiţi” (ibidem, p.58).
Textul este cât se poate de edificator cu privire
la modul în care, în creştinismul timpuriu,
catehizarea şi practica exorcismului cunoşteau se
aflau într-o completă emulaţie. Persoanele ce
urmau să primească botezul trebuiau menţinute
în „vrednicie” până după momentul întreitei
scufundări, motiv pentru care rugăciunea,
îngenuncherea (ascultarea fizică), privegherea
(continua îndreptare a atenţiei înspre cele sfinte),
lecturile şi instruirea (asucultarea minţii /
spirituală) erau considerate elemente esenţiale,
fără de care nu se putea garanta o stare de
cunoaştere şi pace sufletească în pragul marelui
eveniment. Aceste elemente, deşi par exterioare,
pentru creştinismul primar erau exhivalentul unei
devărate iniţieri. Un istoric al religiilor ar putea
vorbi în parte de o copie infidelă, mai degrabă
adaptată, a unora dintre elementele religiilor de
mistere practicate cu relativ succes în acea
perioadă. Scopurile aici sunt însă total diferite.
Episcopul îşi va pune mâinile peste ei, afirmă
textul. Am putea înţelege acest aspect ritualic,
extrem de important, în două moduri. În primul,
episcopul atinge pe fiecare în parte, iar în al
doilea, episcopul atinge o singură persoană,
celelalte punând mâinile pe cel din faţa lui. În
ambele situaţii se urmăreşte desigur transmiterea
curăţitoare a harului lui Dumnezeu. Personal,
textul îmi dă de înţeles că e vorba de a doua
variantă, cu toate că, din punct de vedere practic,
nu exista nici o grabă în a atinge pe fiecare în
parte. Din câte am citit în alte studii, mâinile erau
puse pe creştetul capului celui ales, acesta stând
în genunchi în faţa episcopului2. Sigur, ritualul ar
fi putut suferi unele diferenţe de gestică, dar
acestea în ansamblul procesului de sfinţire, nu
reprezintă vre-o inovaţie periculoasă. Oricum, în
primele secole se „inovează” întreg cultul creştin,
căci în rest e doar o muncă de sistematizare
(liturghii, molitfe, etc.).
Scriptură şi literatura greco-romană. Ed. Cartea Creştină,
Oradea, 2002, 438p.
 | 10 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
În această fază avem de-a face cu o exorcizare
de grup, fapt care susţine teoria mea despre
punerea mânilor pe o singură persoană, celilaţi
atingându-o pe ea şi între ei, dacă erau la distanţă
de aceasta. Episcopul va porunci duhurilor
„străine” să-i părăsească pe aceia în care mai au
posibil sălaş, pentru ca, devenind curaţi să
primească cu demnitate botezul. Teoria duhurilor
„străine”, din perspectivă demonologică, este una
de interes pentru această perioadă. E clar că
textul face referire la demoni. Însă, nu e clar dacă
înainte (în timpul catehizării) sau după botez
catehumenul primea un înger sfânt ce-l îndemna
la urmarea Căii Vieţii. Este deci posibil, cred eu,
ca în teologia creştinismului primar să fi apărut
teologumena (părerea teologică) conform căreia,
începânc cu momentul instruirii catehumenale,
viitorul creştin să primească de la Dumnezeu un
duh slujitor, un înger, care să-l întărească mai
ales în această perioadă. Este posibil ca acest
înger să-i rămână mai apoi aproape pe tot
parcursul vieţii, dacă va fi cazul (adică dacă nu
va fi intervenit apostazia3 sau lepădarea de
Hristos). Textul este foarte clar pentru a nu se
înţelege că se alungă şi îngerul. Credinţa că
demonul sau îngerul locuiesc în inima omului
este deja cunoscută în mediile creştine din
primele secole. Păstorul lui Herma4 (scris
undeva la jumătatea secolului al II-lea) afirmă
clar (cap.II) faptul că omul, prin inma sa, poate fi
luat în posesie, pentru un timp, fie de îngerul rău,
fie de îngerul bun. Se explică astfel faptele
„pendulatoare” ale omului, care acum face bine
şi peste puţin timp înfăptuieşte răul. Pentru a
rămâne în „parametrii generali” ai unei recenzii
mă voi opri aici cu argumentarea mea, adăugând
la finalul acestor aprecieri doar că exorcismul
aplicat de episcop asupra tuturor acelora care
urmează să fie botezaţi este unul final, în sensul
că alungă demonii primiţi sau moşteniţi pe întreg
parcursul vieţii lor religioase păgâne, el neavând
3 4
Considerat păcat foarte greu, apostazia este combătută
de-a lungul timpului de sinoadele ecumenice, precum şi de
cele locale, după cum urmează: „Sinodul I ecumenic –
canoanele 10, 11, 14; Sinodul III ecumenic – canonul 7;
Sinodul VI ecumenic – canonul 94; canonul 62 apostolic;
Ancira – canoanele 1,2,3,4,5,6,7,8,9,12; Neocezarea –
canonul 7; Sfântul Petru al Alexandriei – canoanele
1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,11,12,13; Sfântul Vasile cel Mare –
canoanele 45, 73, 81; Sfântul Grigorie de Nyssa –
canoanele 1,2,3” (pr.prof. Constantin Rus, art.cit., p.621).
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
rolul decisiv din cadrul botezului, acela de a
şterge înrâurirea satanică a păcatului adamic. Se
alungă deci daimonii (în sensul de demoni în
interpretarea creştină) personali, urmând ca la
momentul liturgic potrivit să se aplice „lepădările
de satana” şi de toată puterea lui exercitată prin
păcatul strămoşesc.
Apoi episcopul va sufla în faţa lor, în una din
cele două variante expuse de mine, pe fiecare
personal, sau peste toţi cei de faţă. Este un
moment de sfinţire, suflarea în sine este simbol
al prezenţei reale a Duhului Sfânt. Pentru cei
prezenţi este de presupus că exista credinţa că
prin suflarea ieşită din gura episcopului, nu doar
aer ci chiar Duhul Sfânt era prezent, curăţindu-i.
De asemenea, este interesantă aprecierea
autorului nostru (părintele Jurca) care în nota
pusă în legătură cu acest act afirmă: „Este o
practică asemănătoare acelei effeta din botezul
roman: exsuflaţia, însemnarea frunţii, a
urechilor, a nărilor. Ritualul roman nu vorbeşte
de frunte, dar prescrie utilizarea salivei, sub
influenţa textului de la Matei 7,33-34” (ibidem,
n.107, p.79).
E deci normal ca după exorcizare, demonii
fiind alungaţi, „vasele” (adică trupurile) să se
„sigileze” pentru a nu primi nici o impuritate,
curate fiind pentru umplerea lor cu harul Duhului
Sfânt odată cu Sfânta Taină a Botezului.
Pecetluirea „orificiilor” şi însemnarea frunţii nu
doar menţin răul în afara trupului, ci oferă
sufletului liniştea de care are neaparată nevoie în
perioada ce va urma, pentru a petrece în pace
noaptea, în starea de trezvie (veghe), în
aşteptarea botezului. Astfel pecetluit, lecturile şi
instrucţia finală îşi vor face pe deplin efectul,
pentru a primi nu doar bitezul ci şi prima Sfântă
Împărtăşanie.
Dimineaţa zilei botezului este anunţată de
cântatul cocoşului. Atunci se fac cele dintâi
rugăciuni pentru sfinţirea / binecuvântarea apei5
*** Păstorul lui Herma. Traducerea textului şi îngrijire
ediţie de Monica Medeleanu. Ed. Herald, Bucureşti, 2007,
p.80-82, v.şi p.76.
5
Într-un alt text, de data aceasta de origine siriană, ni se
spune că „preotul invocă (sbulinierea îmi aparţine) pentru
(apa) botez(ului), zicând: „Priveşte din înălţimea cerului şi
sfinţeşte această apă, trimite-i har şi putere pentru cel ce
se va boteza după poruncile Hristosului Tău, ca să fie părtaş
înviind pentru dreptate” (E. Jurca, op.cit., p.74-75). Iar mai
jos, cu privire la eficacitatea acestei rugăciuni, se adaugă
 | 11 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
(proces ce implică deopotrivă exorcizarea apei şi
sfinţirea ei), aceasta pentru că orice sfinţire
presupune în prealabil o exorcizare. Se vor
boteza în primul rând copiiii, adulţii (nu neaparat
naşii) aducând mărturie pentru ei, apoi bărbaţii şi
la final femeile. Femeile înainte de a intra în apa
sfinţită îşi depun bijuteriile şi, foarte important,
„nimeni nu ia cu sine obiecte străine (pe când
coboară) în apă” (p.59). De ce această
interdicţie? Orice obiect poate conţine, având
proiectată asupra lui, o înrâurire de natură
magică. Astfle de lucruri pot pângări apa ce mai
înainte a fost sfinţită, distrugând ritualul. Faptul
că e menţionat un astfel de aspect, înseamnă că
cel puţin în primele veacuri creştinii credeau în
forţa distructivă şi deci reală a magiei negre. Toţi
creştinii convertiţi proveneau din medii păgâne.
Aceia dintre ei care erau evrei deţineau de
asemenea informaţii sau chiar au participat ori
evocat în trecut forţele întunericului. E de la sine
înţeles că toţi aceştia erau conştienţi de
capacitatea întunericului de a contamina lumea.
Dacă demonii puteau poseda un om, ce i-ar fi
reţinut să-şi găsească lăcaşul în piatra unui inel
consacrat magic. Evident că se pleca de la că
orice act ce ducea la convertire ar fi plecat de la
prezumţia de nevinovăţie şi deci de la credinţa că
cel ce dorea să-L cunoască pe Hristos s-ar fi
detaşat în prealabil de toate obiectele impregnate
magic. Dar creştinii practicanţi ai primelor
veacuri nu ofereau prezumţia de nevinovăţie ci
erau mai degrabă pragmatici, aceasta pentru că
luau în calcul şi posibilitatea ca în viclenia sa
demonul să se ascundă în unul dintre aceste
obiecte, despre care posesorul, de bună credinţă
de altfel, e posibil să nu aibă cunoştinţă. Multe
dintre acestea erau făurite încă de păgâni,
consacrate demonilor (zeilor), sau cumpărate
fără a şti că sunt deja consacrate spiritelor de
către cel care la origine păgân fiind, nu vedea nici
un rău în aceasta. Ele rămâneau sub influenţa
demonilor pe întreaga perioadă a boală închipuită, promiţând în schimbul
cetehumenatului, pentru că exorcismul aplicat de
preot şi mai apoi de episcop asupra persoanei nu
afecta obiectele ce le putra acesta. Pentru că în
întreaga antichitate exista deja credinţa că
demonii pot sălăşlui liniştiţi în lucruri, nu văd de
următoarele: „Dacă, însă, deaspura apelor nu este rostită
de către un preot evlavios o asemenea rugăciune, cel
botezat nu face decât să coboare în apă, ca evreii, şi nu se
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
ce creştinii până la urmă aleşi dintre păgâni să-şi
schimbe această mentalitate. Nu existau şi nu
există prevederi dogmatice cu privire la acest
aspect demonologic. Încă o dată deci: Dacă
diavolii pot poseda oameni şi animale, de ce nu
ar putea intra în lucruri? Rămâne deci
neîncrederea pentru astfel de situaţii, ce
funcţionează ca o măsură suplimentară de
precauţie, motiv pentru care, obiectele străine sau
personale (în afară desigur de haine) nu inntrau
împreună cu catehumenul în apa sfinţită a
botezului.
Cu atât mai mult era văzut ca un real pericol
coborârea în apa botezului cu obiecte străine,
despre a căror origine şi uzanţă nu se ştia nimic.
Aici trebuie observat un alt aspect, asupra căruia
autorul nostru, părintele Jurca nici măcar nu-l
sesizează. Există o tendinţă trecută dar şi actuală
de a „fura harul” divin. La origine este o credinţă
magică. Practic lucrurile se contaminează în
contact cu sacrul, egal că prin sacru înţelegem la
fel ca Mirecea Eliade, demonii sau sfinţii îngeri.
Simon Magul e cea mai clară dovadă a acestei
încercări de „furt”. El vrea să cumpere harul
Duhului Sfânt, oferind o sumă mare de bani.
Păcatul său se numeşte de atunci simonie, după
cum simoniaci, adică „magi” sunt toţi preoţii
care cumpără harul lui Dumnezeu, oferind bani
pentru a intra la şcolile teologice cu scopul de a
ajunge preoţi. Preotul care ajunge uns după ce a
„donat” o astfel de sumă, nu e preot, ci vrăjitor.
Practica magică e clară, indiferent dacă o tratăm
cu delăsare sau ignoranţă. Să revin deci.
Este posibil ca din diferite motive, date fiind
efectele curative recunoscute ale apei sfinţie, şi
cu atât mai multe cea a botezului, unii dintre
practicanţii magiei acelor timpuri să fi încercat,
amăgind pe unii dintre catehumeni să poarte cu
ei obiecte, cum ar fin un toiag sau inel, pentru ca
ieşindu cu acesta încărcat haric din apa botezului
să îl utilizeze chipurile pentru a-l vindeca de o
vindecării convertirea la creştinism. Orice creştin
aflat în fluxul exaltat al procesului convertirii se
vede pe sine un potenţial „convertor”, motiv
pentru care va accepta cu bucurie primirea unui
obiect „nevinovat” prin intermediul căruia va
purifică decât de necurăţia trupească şi nu de cea a
sufletului” (ibidem, p.75-76).
 | 12 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
converti un suflet. Păcatul mândriei este evident
aici, motiv pentru care nu va observa viclenia
magului şi va intra în apa botezului cu acel
obiect.
Obiectul nu este consacrat, adică nici un
demon nu sălăşluieşte în el. Motiv pentru care nu
va fi detectat ca periculor. Odată sfinţit, el va
putea fi utilizat de mag în practicile sale de
invocare, demonii dându-i ascultare în momentul
în care magul sau vrăjitorul se va folosi de oricare
dintre aceste obiecte încărcate haric. Intenţia
magului nu este aceea de a se converti, ci aceea
de a avea o stăpânire şi mai mare asupra
demonilor. Practic creştinul aduce un deserviciu
mişcării creştine, prin aceea că e utilizat ca
unelată de către de acum duşmanii lui.
Am expus întreg acest scenariu pentru a
explica în amănunt interdicţia aparent banală de
a pătrunde în apa botezului cu obiecte personale
sau ale altora. Este important să înţelegem
demonologia creştină ca răspuns la mentalitatea
magică a acelor timpuri. Cu alte cuvinte, nu
neaparat Sfinţii Apostoli, ci mai târziu după ei
creştinii convertiţi din mediile păgâne, unii dintre
ei foşti practicanţi ai magiei, au adaptat practica
liturgică, mai ales cea care are în vedere intrarea
în creştinism, în aşa fel încât, vicleana mişcare
demonică să nu neutralizaze ritualul sacru,
pânărindu-l şi făcând deci nul botezul,
discreditând mai apoi, prin persoane nedemne,
credinţa în Iisus Hristos.
5. Rolul uleiului consacrat în actul exorcizării
Foarte interesant este în continuare modul în care
e introdus în context valoarea sacră şi implicit
dublă-simbolică a uleiului. Iată textul: „În
momentul stabilit pentru botez, episcopul va cere
harul asupra uleiului, pe care-l va pune într-un
vas: se numeşte ulei de lucrare a harului (Sf.
Mir; lat. oleum gratiarum actionis; gr.
εύχαριστία)6. Va lua de asemenea un alt ulei, pe
care-l va exorciza: se numeşte ulei de exorcizare.
Un diacon ia uleiul de exorcizare şi se aşează la
stânga preotului şi un alt diacon ia uleiul de
lucrare a harului şi se va aşeza în dreapta
preotului”7. Urmează apoi imediat exorcizările
despre care desigur voi discuta după ce mai
6
Părintele Jurca observă existenţa a două tipuri de uleiuri,
„unul destinat ungerii prebaptismale (ulei sfinţit), celălalt,
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
înainte voi încerca o interpretare din perspectivă
demonologică a utilizării uleiului.
Sunt deci două tipuri de unegeri cu ulei:
1.uleiul de lucrare a harului, ce va fi aplicat
pe corpul noului botezat abia după ce el se va fi
lepădat în prealabil de Satana. El e
implementează simbolic şi practic, elementul
uman creştin în cadrul cultului. Cu alte cuvinte,
din acel moment eşti recunoscut ca parte
integrantă din corpul Bisericii. Acest tip de ulei,
pecete a harului, ce face trupul şi sufletul
locuinţă a lui, interesează mai puţin din
perspectivă demonologică, el reprezentând deja
victoria Duhului asupra duhurilor. El va fi aplicat
(pe cap, prin turnare) după lepădare şi întreita
scufundare, după ce va fi declarat în prealabil că-
l va primi pe Hristos în sufletul lui, recunoscând
verbal şi alte forumle dogmatice de credinţî.
Acest ulei va fi aşezat la dreapta preotului,
simbol al stabilităţii şi finalităţii actului împlinit.
2.uleiul de exorcizare, este tot untdelemen la
fel ca cel menţionat mai sus, doar că asupra lui se
aplică o altă rugăciune şi anume cea de
exorcizare, ce are în vedere curăţirea lichidului
de orice impuritate posibil demonică sau
contaminare prin păcătoasa atingere umană. Acet
ulei se va folosi în timpul ritualului de lepădare
de satana, urmând ca abia mai apoi, cel astfel uns
şi deci încă o dată purificat, să primească întreita
scufundare în apă. Acest ulei nu l-am întâlnit
decât în practica baptismală, situaţie care indică
cel puţin faptul că nu va fi utilizat spre exeplu în
cazul altor exorcisme. Valoarea lui spirituală o
primeşte prin rugăciune chiar în momentul
botezului, fiind cel mai probabil integral cosumat
în cadrul actului. Textul nu specifică pe care
parte a corpului este turnat, dar e de presupus că
pe cap. La fel, textul îmi dă de înţeles că fiecare
catehumen avea recipientul său de ulei, fapt ce ar
întări teoria conform căreia el va fi utilizat
integral. Nu asistăm neaparat la o personalizare
a uleiului, cu toate că este posibil să avem de-a
face cu una, aceasta chiar dacă nu deţinem
rugăciunea de exorcizare a uleiului. Din alte
rugăciuni (creştine) de exorcizare însă, a caselor
sau animalelor, reiasă cu claritate faptul că ele
sunt efectualte spre binele unei persoane sau
ungerii postbaptismale (Sfântul Mir)” (E. Jurca, op.cit,
n.108, p.59).
7
E. Jurca, op.cit., p.59-60
 | 13 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
familii, proprietari ai acestor bunuri. Este posibil
deci ca, pentru un eveniment atât de important
cum este botezul, cu atât mai mult cu cât fiecare
catehumen vine cu propriul său recipient de
botez, să avem, în cadrul rugăciunii standard de
exorcizare, amintirea numelui celui asupra căruia
urmează să fie aplicat uleiul exorcizat. El va fi
aşezat la stânga preotului. Este deci uleiul care
„curge cu sine” ultimile impurităţi ale
catehumenului. Stânga este a Satanei, în multe
din practicile magice ale orientului apropiat sau
îndepărtat. Astfel că nu mă miră această asociere.
Ceea ce merită să menţionez, pentru că mi-a
venit această idee şi nu cred că merită pierdută,
este o oarecare înrudire între practica vechi
testamentară a curăţirii poporului evreu de ziua
ispăşirii şi utilizarea simbolică a celor două tipuri
de uleiuri.
Se ştie prea bine că de Iom Kipur (‫– ום’כפור‬
yom kippùr) se aduceau jertfă pentru curăţirea
sau exorcizarea întregului popor doi ţapi, unul
alb, lui YHWH, iar altul, închis la culoare, lui
Azazel (cf. Lev. XVI,8-10). Astfel păcatele erau
nu doar simbolic, ci şi practic, returnate îngerilor
răi, a căror căpetenie (cel puţin în parte dacă ar fi
să ţin cont de apocriful lui Enoh) era nimeni altul
decăt îngerul (rău) mai sus menţionat.
Din punctul meu de vedere, creştinismul nu
face altceva, decât să preia această idee, de altfel
genială, pentru că are în vedere expiaţiunea
instantanee de păcate acumulate pe parcursulu
unui an de un popor întreg, şi să o transpună
simbolic dar şi practic în practica generală de
asemenea de curăţire a întregii umanităţi, prin
apelarea la cele două vase cu ulei, unul ce stă de-
a stânga şi altul ce stă de-a dreapta preotului, la
fel ca în ziua de Iom Kipur, când cei doi ţapi stau
unul de-a dreapta şi altul de-a stânga preotului,
unul din uleiuri având roul ţapului trimis lui
Azazel, iar celălalt sfinţind ceea ce mai înainte a
fost curăţat, jertfă curată adusă lui Yahweh.
Sigur, ritualul creştin nu urmăreşte o transpunere
fidelă în variantă creştină a ceea ce se întâmpla
de Iom Kipur, ci, după părerea mea, el are în
vedere esenţialul, că ceea ce a fost adus ca rău
asupra omului să se întoarcă la originea lui
(Satan), iar ceea ce a rămas curăţat (trupul şi
sufletul) să primească Duhul Sfânt, sfinţindu-se
8
Ibidem, p.60
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
astfel prin întreita jertfă în apele sfinţite ale
Botezului.
Mai târziu, atunci când practica liturgică a
cunoscut inevitabila dezvoltare şi mai ales
centralizare (după 313), a preferat renunţarea la
folosirea uleiului exorcizat, poate pentru a nu
crea confuzie cu privire la calitatea sfinţitoare a
celor două uleiuri şi poate, şi pentru a nu mai
exista nici o asociere cu ritualul de Iom Kipur, cu
originea iudaică a unora din ritualurile atât de
importante ale creştinismului. Îmi permit să cred
că s-a pierdut de asemenea ideea simbolică a
celor două tipuri de curăţire şi deopotrivă jerfe.
Aşa se face că exista pericolul de a interpreta cele
două uleiuri ca nişte forme de cult aduse la doi
dumnezei, unul bun şi altul rău şi de aici
dualismul.
Practicile discutate aici, în încercarea de a fi
cât mai corect înţelese, nu trebuiesc gândite prin
comparaţie cu actualul sistem cultic creştin ce a
cunoscut o dezvolatare permanentă, aceasta dacă
ar fi să luăm în considerare şi dominaţiunile.
Perspectiva pe care o susţin este aceea că ele, ca
formule de cult ale creştinismului primar,
trebuiesc înţelese ca fiind întotdeauna generate
din altele mult mai vechi, precreştine deci,
evreieşti sau de aiurea. Mai apoi, ele au fost
compilate şi modificate în conformitate cu
interesul cultic al noii religii. Nu este rău să te
inspiri, lucru acceptat de apostol atunci când
spune că trebuie să fim ca albinele care iau doar
ce este bun din fiecare floare. Aşa cred că au
procedat creştinii primelor veacuri, atunci când
după moartea apostolilor au trebuit să pună în
practică, în cazul de faţă, actul sacru al botezului.
6. Lepădarea de Satana Iată în continuare cum
descrie textul actul lepădării de Satana: „Preotul,
luând pe fiecare din cei ce primesc botezul, îi va
porunci să se lepede (de satana), zicând: Mă
lepăd de tine, satano, de toată trufia şi de toate
lucrurile tale! După ce fiecare s-a lepădat,
(preotul) îi unge cu ulei, zicând: Să se depărteze
de la tine tot duhul cel rău. În acest fel îl va
încredinţa episcopului sau preotului care se
găseşte în apropierea apei pentru a-l boteza”8.
Se observă cu claritate încă de la început că o
singură lepădare era suficientă, textul
nemenţionând că ea se execută de trei ori, aşa
cum o găsim întreit aplicată în ritualul actual al
 | 14 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
botezului. Într-o notă autorul nostru foarte bine
punctează foarte bine faptul că unele „documente
primare atestă că lepădările se făceau cu faţa
către apus, iar mărturisirea de credinţă, cu faţa
spre răsărit, ca în vremea noastră, deşi în textul
de faţă nu se precizează acest lucru”9. Orientările
spre apus sau răsărit sunt după părerea mea,
reminiscienţe mimetice ale actului de Iom Kipur,
despre care am discutat mai sus, pentru unii,
forme primare ale dualităţii Bine / Rău. Nu este
exclusă dezvoltarea unei astfel de practici în
paralel cu aceea a utilizării celor două tipuri de
ulei. Din păcate, la acesta din urmă s-a renunţat,
păstrându-se oarecum ciuntit doar orientările
rituale ale corpului înspre apus şi răsărit. Spun
ciuntit pentru că, dacă ar fi să dăm crezare formei
actului botezului aşa cum este expus în
creştinismul primar, utilizările mirurilor sunt în
perfectă emulaţie cu poziţionarea trupului în
timpul ritului, pe când, fără ele, inovatorii
cultului s-au văzut nevoiţi să lege poziţia
corpului de întreitele lepădări şi apoi acceptări /
primiri ale lui Hristos. Aşa cum s-a constatat încă
de la început, întreita repetare nu face însă
obiectul lepădărilor la botezului în creştinismul
primar. E drept, apare atunci când după lepădare
se afirmă credinţa în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Lepădarea de Satan („mă lepăd de tine
satano”) reprezintă supremul act de auto-
exorcizare prin care autorul iasă de sub influenţa
satanică a demonilor şi a stăpânului acestora,
influenţă în care a căzut prin naştere, dată fiind
credinţa creştină, preluată din cultul mozaic, în
păcatul primordial al protopărinţilor Adam şi
Eva. Sigur, în locul pruncului care se boteza,
rostea lepădarea cel mai probabil un membru al
familiei. Esenţial este a privi ca normală ideea de
a boteza pruncii aceasta pentru că în primul rând
botezul e un ritual de protecţie. Ce creştin nu
doreşte să-şi protejeze copii? Oricum, dacă vor
vrea să se lepede de Hristos, o vor putea face
oricând vor voi. E deci greşită concepţia
9
Ibidem, n.109, p.60
10
Există o adevărată discuţie cu privire la botezul ereticilor.
În acest sens, foarte interesant este studiul regretatului
(pr.prof.dr.) Isidor Todoran, „Botezul ereticilor”, din
Mitropolia Ardealului (VI), nr.4-6, aprilie-iunie, 1961,
p.242-268. Erezia, la fel ca prezicerile-magia şi vrăjitoria,
apare ca aspru combătută mai târziu în câteva din
sinoadele ecumenice şi locale după cum urmează:
„Sinnodul II ecumenic – canoanele 1, 6; Sinodul III
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
teologilor neoprotestanţi conform căreia tinerii
trebuie să ajungă la vârsta maturităţii pentru a se
boteza. Se uită faptul că botezul nu este un lucru
rău, precum un medicament dat la vreme ce poate
salva viaţa pruncului. Copii nebotezaţi sunt
permanent expuşi nu doar păcatului adamic ce
pentru mulţi astăzi apare ca un mit, ci în mod cu
totul real ei sunt permanent expuşi mai mult ca
oricare dintre cei ce au primit botezul, tentaţiilor
şi atacurilor demonice. Nu există statistici în
acest sens, însă e logic ca ceva ce oferă protecţie
să-şi dovedească eficienţa măcar pentru perioada
tinereţii, până la momentul marilor decizii.
În momentul lepădării catehumenul nu este
încă creştin. El se află acum într-o fragilă
neutralitate. Practic, nu aparţine nimănui. Este
singurul moment în viaţa sa trupească când este
cu adevărat liber, dar nu pentru a rămâne aşa ci
pentru a alege. Desigur, se întrezăreşte direcţia de
urmat, cu toate că tehnic vorbind, el nu este nici
în posesia lui Satan şi nici înfiat de Domnul.
Exorcismul se termină scurt şi la obiect
amintind două elemente esenţiale cum este
păcatul (trufia) şi înfăptuirea lui (toate lucrurile
tale). Creştinismul în contradicţie cu unele
mişcări gnostice afirmă mândria ca fiind sursa
păcatului şi nu ignoraţa. Desigur ignoranţa ar
putea fi considerată mândrie sau „odraslă” a
mândriei. Totuşi, pentru creştini, mândria
reprezintă mama tuturor păcatelor ce-şi găsesc
valoare în lucruri şi fiinţe. Oarecum interesant de
aprofundat este ideea de „lucruri” ale diavolului.
Evident, la o primă citire vedem în ele păcatele şi
mai ales erezia10. Însă sigur e vorba numai de
ele? Credinţa mea este că prin lucruri primii
creştini făceau trimitere şi la practicile magice de
care am amintit mai sus. Am vorbit atunci de
motivul pentru care nu aveau voie spre exeplu să
intre în apa sfântă a botezului cu obiecte
personale sau străine. După părerea mea, exista
credinţa în prezenţa şi lucrarea reală a magiei şi
astfel se credea în obiectele imprimate demonic.
ecumenic – canoanele 1, 2, 4, 6; Sinodul VI ecumenic –
canoanele 1, 81; Sinodul VII ecumenic – canoanele 1, 9;
canoanele apostolice 45, 46, 64; Ancira – canonul 24;
Neocezarea – canonu 3; Antiohia – canoanele 1,2;
Laodicea – canoanele 9, 32, 33, 34, 35; Cartagina (Codul
african) – canoanele 67, 109, 111, 112, 113, 114, 116;
Sfântul Vasile cel Mare – canoanele 1, 5, 20; Sfântul Teofil
al Alexandriei – canonul 2” (pr.prof. Constantin Rus,
art.cit., p.621).
 | 15 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
Cum la acea vreme majoritatea păgânilor înainte
de a deveni creştini, erau mai mult sau mai puţin
practicanţi ai artelor magice, era deci normal ca
în planul cultic să apară o precauţie cu privire la
obiectele considerate a fi lucrări demonice, fapt
ce evident a impus introducerea în exorcism a
acestei esenţiale specificaţii.
Punctul meu de vedere e acela că astfel de
elemente, aparent banale, cum este şi cel mai
înainte discutat, pot oferi informaţii esenţiale
pentru studierea demonologiei primelor veacuri
de creştinism.
Este acesta momentul ungerii cu uleiul
exorcizat, preotul rostind mai degrabă formula de
exorcizare, decât o rugăciune: „Să se depărteze
de la tine tot duhul cel rău”. Avem de-aface cu un
om sfinţit, este vorba de o „înnoire reală a întregii
fiinţe a credinciosului”11 De fapt, prin ea, preotul
confirmă rostul uleiului de exorcizare. Declaraţia
cubiectului botezului e aceea că se leapădă de
rău, uleiul şi formula de exorcizare a preotului
nefăcând altceva decât să protejeze fragila
neutralitate a „Elveţiei”. Se curăţă trupul şi se
„pecetluieşte” precum un vas, astfel încât nici o
impuritate să nu-i afecteze nu doar conţinutul ci
şi exteriorul. Niciodată un om în trup, până la
primirea botezului, nu este mai curat ca acum.
Lepădările de puterea potrivnică le vom întîlni
şi undeva pe la anul 380 în arealul siriac apare „o
compilaţie de tradiţii şi documente proprii”12
mediului sirian, dar, unui cler arian. Important
este că este „cea mai întinsă colecţie canonico-
liturgică din primele două perioade patristice”13.
Dincolo de discuţiile cu privire la păstrarea sau
nu a filonului creştin al textului, fapt care din
perspectivă demonologică interesează prea puţin,
în această compilaţie intitulată sugestiv de
cercetătorii moderni Constituţiile Apostolice,
găsim în ritualul botezului o lepădare în cadrul
botezului ce aduce elemente noi cu privire la
credinţa demonologică a acestor prime veacuri
creştine.
Iată textul pe care mai apoi voi încerca să-l
comentez:
„Când se leapădă, candidatul va declara: „Mă
lepăd de Satana, de toate lucrurile sale, de toată
trufia sa, de toată slujirea sa, de îngerii săi, de
11
Pr.prof. Ion Bunea, „Ce este sfinţenia?”,
Banatului, (XLIV),nr.4-6, aprilie-iunie, 1994, p.89.
12
E. Jurca, op.cit., p.64
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
toate născocirile lui şi de tot ceea ce aminteşte de
el”14.
Satan este privit acum ca o persoană şi nu ca
un obiect prin care lucră diavolul, ori ca slujitori
direcţi ai lui, cum sunt spre exemplu demonii. În
exorcismul anterior discutat, Satan nu apare cu
majusculă, întărind astfel ideea că oamenii se află
sub puterea lui Satan prin slujitorii săi (satan).
Aici, în situaţia ce tocmai al luat-o în discuţie,
radicalismul textului este evident; omul se
leapădă de cel care nu prin intermediari, ci direct
i-a ispitit pe protopărinţii noştrii şi deci, tot la fel,
urmaşii lor, trebuie acum să lepede de „sursa” nu
a păcatelor (satan), ci de aceea a păcatului
primordial de care resposabil în mod direct este
însuşi Satan. Din acest punct de vedere, părerea
mea este că acest exorcism, cel puţin până acum,
e mult mai corect formulat.
Comparativ cu exorcismul anterior, avem
inversate lucrările cu trufia. E drept că lucrările
rezultă din trufie, însă tocmai acesta este şi
motivul pentru care cauza ar fi trebuit pusă la
începutul enumerării efectelor. Sigur, acest motiv
nu ar fi constat poate prea mult, însă din punct de
vedere demonologic sunt de părere că exorcismul
anterior păstrează într-un mod corect acest
element de adevăr.
De aici încolo, exorcismul nostru dezvoltă
într-o formulă cel puţin interesantă teoriile
demonologice ce ţin de practica exorcismul din
primele secole creştine. Avem deci elemente noi,
cum ar fi pe de-o parte, slujirea directă a
diavolului, aprobarea sau primirea de la acesta cu
temă de adevăr, a ceea ce acum sunt numite
născociri, precum şi de tot ceea ce aminteşte de
el (obiecte, practici ce prin pierderea sensului au
devnit „superstiţioase” etc.). În al doilea rând, am
întâlnit aici încă o dovadă a faptului că primii
creştini, credeau la fel ca evreii, sau cel puţin o
parte dintre ei, în existenţa îngerilor răi, figuri
actualmente destul de controversate şi greu de
digerat de dogma şi demonologia creştină ce-i
slujeşte. Despre aceştia din urmă voi detalia la
final.
Este de la sine înţeles că prin slujirea lui Satan
se înţelegea practica vrăjitoriei şi arta magiei.
Lepădarea de ele era din condiţiile esenţiale
13
Altarul Ioan G. Coman, Patrologia, vol. II, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1985, p.520, apud. E. Jurca, op.cit.
14
E. Jurca, op.cit., p.72.
 | 16 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
pentru primirea botezului şi intrarea în
creştinism. Această practică aducea cu sine
vrăjile şi mantica sau născocirile ce din pricina
mulţimii lor nu sunt numite, dar ce altceva ar
putea fi decât metodele sau tehnicile de lucru
dezvoltate în cursul mileniilor de practica
demonolatrică. Tot ceea ce aminteşte de Satan ce
altceva poate fi decât obiectele (grimoare,
talismane, ingrediente, idoli etc.) ce făceau
posibilă comunicarea şi răspândirea răului în
lume.
Cred că prin toate cele enumerate nu se
urmărea decât uitarea diavolului şi orientarea
spre un alt zeu, Dumnezeul creştinilor. Aici se
poate naşte o întreagă discuţie, pentru că, până la
urmă, procedeul este tot unul magic. Dacă cineva
este uitat, puterea lui reală sau imaginară asupra
subiectului nu se diminuiază ci se pierde
complet, cu atât mai mult cu cât îl înlocuieşti
rapid cu un Altul. Ceea ce practica înainte era
idolatri, magie şi vrăjitorie, acum e credinţă şi nu
oricare, ci una curată. Episcopii creştinismului
primar, unşi şi deci îndrumaţi de apostoli au
realizat că pentru a ieşi de sub puterea tenebrelor,
omul avea neaparată nevoie de un surogat, şi cine
Altul e mai puternic decât Dumnezeu?
Uitarea zeilor era oricum o problemă a lumii
antice15, după cum în şi creştinism, uitarea lui
Dumnezeu (ateismul), reprezintă practic acelaşi
fenomen. Pentru că lepădarea înseamnă a da
uitării orice trecută relaţie, în sine ea este un
exorcism, dar care trebuia exprimat verbal şi
evident exemplificat. Aşa se face că ceea ce
succint, tot ceea ce s-a discutat acum, în primul
exorcism era înţeles ca lucrări ale lui (satan), în
acesta din urmă, ele sunt explicit amintite, pentru
a elimina orice dubiu sau viclenie prin
intermediul căreia, din cauza omiterii sau a prea
generalei exprimări, în creştinism să se strecoare
la propriu, reprezentanţi ai răului. Una din
regulile de bază ale exorcismului este aceea că
textul exorcismului este unul foarte clar. El nu
suferă interpretări de natură duală (vrea să spună
sau nu vrea să spună cutare ori cutare lucru), ci
doar interpretări de natură explicativă, mai ales
15
O abordare absolut excepţională asupra fenomenului o
are Georges Dumézil în Uitarea omului şi onoarea zeilor şi
alte eseuri. Douăzeci şi cinci de schiţe de mitologie (51-75).
Traducere de George Anania. Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998.
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
când este vorba de un context atât de vechi ca cel
luat în discuţie aici.
7. Îngerii răi Ultima chestiune ce merită de
asemenea o atenţie sporită este apariţia în
exorcism a îngerilor săi, adică ai lui Satan. Cu
alte cuvinte, peste nişte, încă îngeri, stăpân este
Satan. Pentru un creştin practicant (dogmatic şi
credincios practicant), această expresie e o hulă
îndreptătă împotriva Duhului Sfânt care-i
sfinţitor peste îngeri. E adevărat, este o hulă, dar
nu a celor care au pus aceste cuvinte în exorcism,
ci a îngerilor, alţii decât aceia care au căzut
împreună cu Satan, care nepăstrându-şi
ascultarea faţă de porunca divină, au dat ascultare
ispitirii demonice, supunându-se ei.
Pe scurt, este vorba de bene elohim, despre
care Facere capitolul VI vorbeşte oarecum
succint, cu toate că e un capitol extrem de
important din istoria umanităţii, motiv pentru
care, din cauza lor şi neputinţa noastră de a ne
opune în faţa miracolului, am ajuns în pragul
extinţiei noastre ca specie, o dată din cauza
uriaşilor sau nefilimilor ce au ajuns să consume
carne de om, iar pe de altă parte, din pricina
răzbunării divine, deopotrivă asupra nefilimilor,
dar mai cu seamă parcă, asupra noastră, ce
oricum nu am fi putu opune rezistenţă acestei
reale invazii. În fine, aceşti „fii ai lui Dumnezeu”
trebuiau să ne poarte de grijă, dar prin ascultarea
de Satan şi unirea cu fiicele oamenilor, s-au
născut uriaşii şi a apărut cu adevărat magia pe
pământ, la originea vrăjitoriei stând demonii. Ei
sunt îngerii lui Satan sau îngerii răi, apelativ sub
care sunt cel mai des întlnit.
Cu privire la existenţa lor există desigur multe
dovezi, asupra cărora am încercat să mă aplec şi
eu atunci când s-a ivit ocazia16. Cert este că aici
ni s-a revelat încă o dovadă a faptului că în
creştinismul primar exista credinţa şi implicit
„dogma” că îngerii răi există şi slujesc
diavolului, fiind consideraţi mai periculoşi chiar
decât demonii prin aceea că, pe de-o parte sunt
încă depozitari ai unor cunoştinţe imense a ceea
ce noi numim magie, nerevelate încă, iar pe de
altă parte, îngeri fiind, au puterea şi încă în mod
16
http://demonologia.blogspot.ro/search/label/%C3%8Enge
rii%20r%C4%83i%20-%20Veghetorii
 | 17 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
inexplicabil harul divin, ce pe de-o parte îi leagă,
iar pe de alta, fa finalul lumii, îi va face (obliga)
slujitori ai voii divine. E clar că o astfel de
explicaţie, ce desigur impune de la sine alte
explicaţii, nu va fi pe placul creştinului mai sus
amintit. Problema mea este legată încă de
misterul pe care Biserica l-a creat în jurul lor.
Explicaţiile cu privire la ei ar fi adus esenţiale
modificări în dogmă. Spre exeplu, este sau nu
Duhul Sfânt hulit prin aceştia? E posibil ca atunci
când Hristos a vorbit oamenilor de hula
împotriva Duhului Sfânt (cf. Matei, XII, 31) să fi
făcut referire directă la veghetori (bene elohim)?
După părerea mea, răspunsul nu poate fi decât
unul singur: Da!
Deci complicaţiile de natură dogmatică sunt
clare şi acesta este cel mai important aspect.
Motiv pentru care, trecerea îngerilor răi în rândul
demonilor, ignorarea lor în şi din texte, unele
chiar biblice, ce fac referire clară la ei,
interpretarea acestora atunci când situaţia o
impunea, într-o manieră ce trimite la moralitate,
sau chiar îi consideră pe aceştia oameni, cum s-a
întâmplat în cazul versetelor ce vorbesc explicit
despre bene elohim din Facere (cap.VI),
reprezintă după părerea mea un evident proces de
„muşamalizare”, prin „tâlcuire” biblică a unui
adevăr ce nu trebuia să iasă la iveală. De aici şi
dogma Bisericii care despre îngeri spune că nu
există o a doua cădere după cea a lui Satan şi nici
nu mai poate exita una. Actualmente îngerii nu
mai pot cădea, aceasta nu pentru că asupra lor ar
exista o forţă de natură divină (harică), ci pentru
că, au urcat fiecare suficient de mult, pentru ca să
nu mai fie posibilă o astfel de cădere. Împotriva
a ce se exprima această dogmă dacă nu chiar
împotriva a ceea ce, fraţii noştrii creştini din
primele veacuri credeau cu tărie? Să fi crezut ei
greşit atunci şi noi corect acum? Eu rămân la
varianta că ei aveau dreptate, iar noi doar o
mimăm.
8. Exorcistul nu trebuie să fie neaparat preot
În Constutiţiile Apostolice, în cartea a VIII-a,
avem un text ce este atribuit Sfântului Apostol şi
Evanghelist Matei, unde se vorbeşte de rolul
exorcistului în cadrul botezului. Interesant e că
„exorcistul nu e hirotonit, căci succesul luptei
sale ţine de voia şi harul lui Dumnezeu prin
Hristos şi de lucrarea într-însul a Duhului Sfânt...
17
E. Jurca, op.cit., p.79
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
Dar dacă e nevoie de el ca episcop, preot sau
diacon, va fi hiroronit”17.
Practica exorcismului este deci una
individuală, nu aparţine unei instituţii în mod
special, ea nu este a Bisericii în special, ca
instituţie, ci a lui Hristos. De relaţia spirituală a
exorcistului cu Iisus, stă capacitatea acestuia, de
a alunga demonii. E drept că, fiind vorba de un
exorcist creştin, prezenţa harului este esenţială.
Prin această apartenenţă exorcistul este ataşat de
Biserică, dar nu dependent de ea, aceasta pentru
că putea practica exorcismul ori de câte ori era
nevoie, fără să anunţe vreo autoritate
bisericească, sau să primească voie
(binecuvântare) de la episcop sau preot pentru a
elibera un îndrăcit de demoni. Recunosc ca foarte
interesantă şi binevenită această abordare cu
privire la exorcistul primelor veacuri. Personal
îmi este cât se poate de clar că se ţinea cont de
faptul că trăirea personală nu poate fi
instituţionalizată şi din acest motiv, harismele
sunt ale persoanei în primul rând şi abia după ce
ele sunt puse ocazional sau permanent în
interesul Bisericii (cum este situaţia aplicării
exorcismului în practica botezului), ele pot
eventual sluji unei formule acceptate de exorcist
şi implicit instituţionalizate. Harisma este
lucrarea independentă a harului în persoanele pe
care Sfântul Duh le alege, în conformitate cu
trăirea lor spirituală. Ea dezvoltă într-un mod
absolut misterios, acele „părţi” ale sufletului, ce
puternice fiind de la „natură” (prin naştere), dar
nedescoperite, pot fi utilizate în folosul
semenilor. Sunt o infinitate de harisme, unele
combinate, motiv pentru care nu trebuie să ne
mirăm atunci când le vedem în acţiune.
Purtătorul de harismă va fi întotdeauna un om cu
har.
Pentru că exorcistul acestei perioade era o
persoană independentă, legată de Biserică doar
prin faptul că era creştin, pot vorbi atunci despre
o perdectă democraţie spirituală şi de aici
nostalgia multora din zilele noastre pentru aceste
timpuri. Mai târziu, aşa cum am mai spus-o
undeva, parte dintre aceşti harismatici se vor
retrage în pustiu, motivând diplomatic dispariţia
lor dintr-o Biserică din ce în ce mai
instituţionalizată, prin dorinţa asiduă de a se uni
cu Hristos. E adevărat nu minţeau, dar cu
 | 18 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
siguranţă nu spuneau tot adevărul, aceasta pentru
a nu intra în conflict cu feţele bisericeşti,
personaje ce devin din ce în ce mai lumeşti prin
implicare directă în viaţa economică şi politică a
societăţii. Tragedia este că în timp harismaticii
devin din ce în ce mai de neînţeles, atât pentru
conducătorii religioşi cât şi pentru laicitate, fiind
căutaţi doar în momente de criză, după cum, cu
doar câteva secole în urmă, în păgânism, erau
cercetaţi la momente de ananghie magii şi
vrăjitorii. Aici încă o dată Ecclesiastrul are
dreptate: „nimic nou sub soare” (I, 9).
Textul nostru vorbeşte de o voinţă şi acţiune
îndoită, pe de-o parte a lui Hristos, iar pe de alta
a Duhului Sfânt asupra exorcistului. Impresia
mea este aceea că în concepţia acelor prime
veacuri creştine, aportul omului este nul. Se pare
că atât voinţa cât şi acţiunea efectivă a omului
sub imboldul liberului arbitru îndreptată spre
înalt, nu este luată în discuţie. Omul pare a fi
obiectul voinţei divine, sub care, presupun, s-a
pus mai înainte, într-u totul, la dispoziţie. Nu este
aceasta o abordare prea ortodoxă, dar pare a fi în
consens cu ceea ce spunea şi Păstorul lui Herma
despre libertate şi despre care am vorbit la
începutul materialului nostru. Se pare că
problema libertăţii umane era soluţionată foarte
clar: Omul este liber doar până în momentul când
alege binele sau răul. De îndată ce a ales pe una
dintre ele, se pune în slujba sa, fiind condiţionat
sau posedat de ea. După părerea mea,
creştinismul primar este oarecum tributar
fatalismului mitologiei greco-romane, motiv
pentru care îi va lua foarte mult timp până va
ajunge la formula, după părerea mea de
compromis, că eşti liber doar în Bine. Din
punctul meu de vedere, libertatea va fi o
chestiune mereu luată în discuţie şi care mereu ne
scapă printre degete. Aceasta pentru că discutăm
despre ceva ce nu am avut niciodată cu adevărat.
Deocamdată nu exita o tendinţă clară în a
instituţionaliza exorciştii, însă nu pot să nu
observ că apar primele semne în acest sens. Ele
sunt oferite de chiar finalul frazei: „dacă e nevoie
de el ca episcop, preot sau diacon, va fi
hiroronit”.
9. Nu toţi posedaţii supravieţuiesc procesului
de exorcizare Atunci când se are în vedere
accesul la catehumenat, textul Tradiţiei
18
Ibidem, p.81. Sublinierile îmi aparţin.
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
Apostolice (cap.XV) ia în discuţie două aspecte
demonologice deosebit de interesante.
Primul vorbeşte despre statutul şi starea
persoanei demonizate, situaţii ce trebuiesc bine
clarificate înainte de primirea în creştinism.
Astfel, „cel care este demonizat, să fie învăţat
cucernicia, dar să nu fie primit în comunitate
înainte de a fi purificat; totuşi dacă este
ameninţat de moarte, să fie primit”18.
Avem aici câteva realităţi de ordin spiritual
dar şi de ordin practic. Asupra demonizatului se
aplicau desigur exorcismele, dar la rândul său,
trebuia să îşi aducă aportul în procesul de
vindecare. Nu se poate vorbi de vindecarea unei
boli dacă nu respecţi medicamentaţia şi dieta
alimentară. Dacă prima este oferită de exorcism,
de cea din urmă trebuie să se ocupe cel direct
interesat. Cucernicia sau modestia este actul
spiritual personal de umilinţă în faţa lui
Dumnezeu pentru situaţia păcătoasă în care te
aflii. Demonii nu se pot umilii, dată fiind mândria
ce le-a devenit natură în urma răzvrătirii, motiv
pentru care, această luptă interioară cu toate că e
dificilă, este benefică pentru sufletul uman ce
caută har de la Dumnezeu. Exorcismul fără
practicarea în chip real al acestei virtuţi, poate fi
mult îngreunat sau chiar ineficient.
Întregul proces de exorcizare ce se finalizează
prin alungarea demonului, îşi găseşte cu adevărat
finalitatea actul sau actele de purificare, despre
care nu se oferă amănunte. Pot totuşi bănui că ele
constau într-un cumul de rugăciuni, citiri biblice
şi probabil miruiri repetate, la care se adaugă
constant învăţătura creştină sau procesul propriu-
zis de catehizare.
Ultima parte a textului nostru oferă din
punctul meu de vedere un amănunt deosebit de
interesant. Cred că aici se ia în discuţie şi
posibilitatea morţii, dar nu a unei morţi naturale,
căci vorbim de un posedat, ci a uneia provocate
de către demon. Existau deci numeroase
experienţe nefaste, nu doar în religiile păgâne,
atunci când se aplica exorcismul, ci iată chiar că
şi în creştinism. E drept că situaţiile se judecă în
context, ori acestea nu sunt expuse. Apare
posibilitatea ca o persoană muncită de mult de
forţele întunericului să fie adusă prea târziu la un
exorcist creştins. Dacă resursele sufleteşti,
precum şi traumele psihice combinate cu
 | 19 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
epuizarea erau prea mari, moartea ar fi survenit
ca un proces normal, la fel ca în urma unei boli
îndelungate. La fel ar fi păţit şi parte din
posesiunile violente vindecate de Mântuitorul,
dacă Acesta nu i-ar fi întâlnit sau nu ar fi fost
aduşi la El.
De asemenea, nu poate fi exclusă nici
posibilitatea ca parte dintre cei posedaţi să nu
poată fi efectiv eliberaţi de exorcişti. Discuţiile
pe această temă sunt multe. Cum este posibiil un
om care are har să nu poată scoate unul sau mai
mulţi demoni dintr-un îndrăcit? Apostolii au păţit
la fel, şi aveau har de la Dumnezeu. Factorul
uman, adică exorcistul, nu se exclude. La rândul
său, exorcistu nu este „posedat” de harul lui
Dumnezeu, ci îl primeşte, îl menţine prin
înmulţire, îi slăbeşte sau chiar îl pierde după
modelul de viaţă spirituală pe care-l are. Totul se
află deci într-o continuă mişcare, motiv pentru
care este greu de cuantificat fiecare element în
parte.
Ar mai fi o explicaţie, care şi pentru mine pare
deplasată, cu toate că nu-i pot nega valabilitatea.
Ascunsă este uneori voia lui Dumnezeu cu
privire la astfel de situaţii. Unii posedaţi mor,
fără a putea fi eliberaţi de demoni, fie ca
pedeapsă divină aplicată unui suflet lipsit de
căinţă, fie, ca în cazul de faţă în care vorbim
totuşi de buna intenţie a bolnavului de a se elibera
de demon prin venirea la creştinism, dar care
moare înainte de a fi vindecat, înţelegând prin
aceasta că Dumnezeu deşi l-a pedepsit pentru
viaţa-i păcătoasă cu posesiunea demonică, îi
acordă viaţa veşnică, pentru căinţa din ceasul al
unsprăzecelea.
Există desigur posibilitatea iertării. Cel mai
elocvent exemplu este al tâlharului care a fost
pedepsit alături de Hristos pentru păcatele sale pe
drept, dar care cerând iertare Mântuitorului în
cele din urmă momente ale vieţii sale, a fost
primul primit în Împărăţia Cerurilor. Din acest
motiv, textul încheie prin a afirma că în situaţia
în care posedatul este ameninţat de moarte, să fie
primit în rândurile creştinilor, aducă să i se
acorde botezul. Aceasta este una dintre marile
diferenţe între practica botezului în creştinism şi
misterele păgâne ce în principiu cel puţin, nu
făceau excepţie indiferent de situaţie.
19
Sau exorcistul.
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
Care este însă reuşita acestui ritual,
presupunând că până la urmă cel botezat moare,
răpus fiind de demoni? Din punctul meu de
vedere această „găselniţă” este deosebit de
ingenioasă prin aceea că, botezându-l pe om, fură
de la diavol în ultimul moment sufletul, ce are
prin botez un înger păzitor menit să lupte pentru
el. Demonii rămân cu trupul, nefolositor, în timp
ce sufletul ce l-a primit pe Hristos are mari şanse
de a ajunge în raiul ceresc. Desigur, nu există
garanţii de sută la sută că va primi mântuirea, dat
fiind faptul că procesul de catehizare şi celelalte
ritualuri nu au fost făcute. Cu toate acestea,
comunitatea creştină a apelat la un alt ajutor,
rugăciunile pentru cei răposaţi. Acestea
împreună cu proaspătul act sfinţitor al botezului,
urmat de prezenţa îngerului şi evident marcate de
dorinţa celui ce mai înainte a fost în viaţă, de a se
mântui, măresc şansele de mântuire într-un
procent ce nu poate fi calculat, dar care poate fi
simţit de întreaga comunitate. Uneori se primesc
confirmări spirituale de la repausat că totul s-a
terminat cu bine.
Este prima atestare creştină a faptului că
uneori exorcismul eşuează, demonul fie
neputând fi scos, fie victima sa moare. În nici una
din aceste situaţii exorcistul nu se face vinovat,
la fel cum s-a întâmplat destul de recent în cazul
Tanacu. Exorcistul care execută pedeapsă pentru
că a încercat să salveze un bolnav (posedat de
demon), reprezintă în principal expresia pură a
demonologiei instituţionalizate despre care am
vorbit pe larg cu o altă ocazie. Exorcistul se face
responsabil doar de „calitatea sa spirituală”,
factor considerat esenţial în procesul de alungare
al demonului, dar care nu este nici singurul şi nici
cel mai important.
10. Categoriile funcţiilor magice excluse de
creştinism Ultimul text demonologic ce ia în
discuţie condiţiile ce se impun catehumenului cu
privire la accesul în religia creştină prin actul
botezului, e cel care enumeră o serie întreagă de
acte ce fac improprie primirea creştinismului. Se
spune deci că „autorul unor fapte degradante,
desfrânatul, leneşul, magicianul (sublinierile din
citat îmi aparţin), descântătorul, astrologul,
ghicitorul, fermecătorul, proxenetul, fabricantul
de amulete, purificatorul19, prevestitorul,
interpretul prevestirilor sau tremurătorii, cel
 | 20 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
care la anumite ocazi urmăreşte (prin
superstiţie20) defectele de vedere, ale picioarelor,
păsările, pisicile, sunetele, zgomotele cu cracter
simbolic: să fie supuşi probei timpului, căci
răutatea lor este greu de extirpat; dacă încetează,
să fie primiţi, dar dacă nu se supun, să fie
îndepărtaţi”21.
Textul încearcă în primul rând să surprindă
într-o formulă succintă tot ceea ce nu aparţine
demonologiei creştine cu privire la botez, adică
ceea ce are legătură cu tărâmul magiei,
vrăjitoriei, a actului idolatric sau a demonolatriei.
Se poate observa foarte clar că deja, cel puţin în
cadrul cultului, există o diferenţiere cât se poate
de evidentă între demonologia creştină şi
demonologia păgână care fără excepţie se
transformă în demonolatrie. Întregul cumul de
practici ce intră în relaţie cu zeităţile păgâne
devin inacceptabile în creştinism. Orice scăpare
ar fi infestat imediat în primul rând sistemul
cultic creştin, până într-acolo încât nu ar mai fi
putut face diferenţa între idolatrie şi noua religie.
Hristos nu vorbeşte despre idoli şi idolatrie, El
face referiri explicite la demoni ca şi cauze ale
oricărei închinări greşite. Dar şi demonii la
rândul lor lucrează prin oameni, asupra
oamenilor, de aici şi enumerarea de funcţii
oferită de textul nostru. Interesant este că
desfrânatul, leneşul şi proxenetul sunt singurele
atribute „laice” pierdute parcă în marea masă a
celor ce ţin în mod clar de actul magic. Curvia
(exemplificată prin desfrânat şi proxenet) au o
oarecare legătură cu magia, însă ele nu devin
corp comun cu magicul decât atunci când slujesc
direct acestuia, or nu pot fi legate în mod
continuu de ea, cu toate că nu poate fi negată nici
strânsa lor legătură.
Lenea era şi este considerată în creştinism un
mare păcat, prin aceea că omul nu respectă
porunca lui Dumnezeu de a munci, dată în cartea
Facerii, după căderea protopărinţiilor noştrii.
Există şi un demon al lenii, uneori identificat cu
cel al melancoliei, ce-l face pe om să-şi piardă
aiurea timpul, gândind scenarii nerealizabile,
prezentându-l ca „incompatibil” pentru această
lume şi ducându-l la deznădejde, uneori la
sinucidere. Legat de arta magică, leneş ar putea
fi considerat orice persoană ce practică magia şi
latria (ghicitul), ce apelează uneori la excrocherie
20
Adaos ce aparţine autorului (Eugen Jurca).
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
şi la superstiţie pentru ca prin înşelăciune să-şi
rotunjească veniturile. Dacă lenea este pusă
alături de practicile magice, pe semne că în
concepţia creştină, ea reprezenta apanajul
magilor, vrăjitorilor şi ghicitorilor ce îşi duceau
traiul fără să muncească, bazându-se pe
naivitatea şi suferinţa oamenilor.
După cum avem de-a face cu o graduaţie a
răului atunci când vorbim de activitatea
demonilor, avem una şi în cazul în care avem în
vedere catalogarea din această perspectivă a
funcţiilor „instituţiilor” umane ce slujesc
acestuia. Textul e foarte atent conceput în acest
sens. Cei mai elevaţi sunt magii, pentru că ei
reprezintă intelectualitatea, filozofii şi artizanii
tuturor sistemelor demonolatrice. Pentru creştini,
ei reprezintă elita umană ce se află într-o directă
şi permanentă relaţie cu diavolii, de la care îşi
extrag învăţăturile pe care mai apoi le pun în
aplicare.
Magul e artizanul relaţiei cu răul, după cum
misticul creştin e opusul lui în relaţia cu binele.
Magii sunt cei mai greu sau aproape imposibil de
convertit, datorită cunoştinţelor şi permanentei
practici cu lumea duhurilor. Infestarea lor este
una de nivel maxim, căci posesiunea lor nu este
una asemănătoare celei demonice, trupeşti, ci una
ce ţine de intelect şi, mai mult, de suflet care, prin
intermediul demonilor îşi rescrie relaţia cu
Dumnezeu. Toate celelalte funcţii demonolatrice
derivă din magie.
Descântătorul este „evocatorul”, sau cel care
cheamă spiritele. El e necromantul, sau cel ce
„cheamă morţii”. Practica lui se întinde mult
dincolo de evocarea spiritelor celor trecuţi la cele
veşnice, ajungându-se la chemarea demonilor,
precum şi a spiritelor elementale. Un astfel de
personaj se expune permanent relaţiei cu
duhurile şi controlului lor. Din acest motiv
libertatea lui reprezintă pentru creştinism o
aparentă iluzie. El poate uşor confunda spiritele
demonilor cu ale sfinţilor îngeri, căci sunt lipsiţi
de darul deosebirii duhurilor, un dar al Duhului
Sfânt, oferit doar creştinilor. Sunt pricepuţi însă
la a cataloga şi cunoaşte demonii după numele şi
atributele lor. De asemenea cunosc locurile
infernale, neştiind nimic despre cer. Ei sunt aceia
care au inspirat antichităţii ideea de destin fatal,
căci pentru ei, spiritele tuturor oamenilor
21
Ibidem, p.81-82
 | 21 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
ajungeau în Hades, locul de unde puteau fi şi
scoase pentru a profetiza sau alte aplicaţii mai
mult sau mai puţin macabre. Descântătorul mai
este şi cel care utilizează influenţa acestor spirite
(fie că le numim ale morţilor sau demoni, pentru
creştini sunt tot una) pentru a impregna obiectele
magice sau a curăţa anumite spaţii. În fine, uneori
descântătorii se erijează în exorcişti.
Astfel de persoane sunt de neîncredere pentru
creştinism datorită practicilor cel puţin dubioase
ce le pot introduce în cult. Rugăciunile pentru cei
morţi, pomenile şi altele ca acestea, sunt după
părerea mea, rămăşiţe „îmcreştinate” ale
necromanţiei, pentru ca religia creştină să facă
faţă dorinţei viului de a comunica cu cel trecut în
veşnicie. Dar acesta este un alt subiect şi nu îl voi
dezbate aici.
Astrologul, văzut de asemenea ca mag, este
aici privit ca un personaj negativ, cu toate că trei
astfel de persoane au anunţat lumii păgâne
naşterea lui Iisus, de o „stea” trimisă de Însuşi
Dumnezeu22. Astrologii sunt cei care leagă
destinul uman de stele, în care Origen vedea spre
exemplu pe îngeri, fapt neacceptat de către
dogma creştină, pentru că omul a fost creat
„liber”. Dintre toate formele de mantică (ghicit)
ale antichităţii, astrologia a fost cea mai
răspândită. Prin faptul că a fost acceptată de toate
categoriile sociale, factorii politici şi mai ales
militari, punea mari probleme celor care trebuiau
să o abandoneze, lăsându-se în mâinile unui
Dumnezeu unic ce a intrat în război cu întreaga
lume a căreia culmea, Creator este.
În creştinism nu există ideea de destin, iar
dacă am putea-o lua în discuţie, acesta ar exista
doar pentru ca toţi oamenii să se mântuiască. În
locul destinului, creştinismul propune liberul
arbitru. Omul e liber în Hristos, liber să-L
accepte sau chiar să-L respingă. Astrologia îşi
pierde astfel controlul, iar dacă cumva prin
absurd îl are, el se manifestă doar asupra acelora
care nu l-au cunoscut sau îl reneagă pe Mesia.
Sigur, teoriile creştine ce ţin de astrologie sunt
controversate mai cu seamă în primele secole
creştine, expunerile lui Origen fiind un exemplu
ăn acest sens. Treptat se cristalizează pentru
creştini ideea că astrologia nu este altceva decât
22
În paranteză fie spus, Martorii lui Iehova cred că steaua
pe care au urmat-o magii este de la diavol, pentru că
Dumnezeu nu lucră prin cei răi. Scopul stelei este acela de
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
o metodă practică, demonică, de opresiune şi
subjugare a libertăţii umane, prin introducerea în
locul ei a ideii de destin, anulându-se astfel
capacitatea de luptă împotriva răului, omul
ajungând să trăiască într-o continuă deznădejde.
Prin intermediul destinului, oamenii nu sunt
liberi, ci din contră, permanent şi grosolan
manipulaţi, în chip deopotrivă mincinos dar şi
ingenios de spiritele care se pretind a fi
„planetare” şi care chipurile, au „sub control”
supravieţuirea omenirii cu bunele şi relele ei.
Doctrina în Hristos anulează toată această teorie,
cu toate că întotdeauna m-am întrebat, dacă nu
cumva cei 12 apostoli sunt un răspuns astrologic
la cele 12 zodii, Soarele astrologic, fiind de fapt
„Soarele Dreptăţii” Hristos?
Ghicitorul diferă de prevestitor, despre care o
să discu spre final, prin aceea că el provoacă zeii
prin metode mantice (spre exemplu: datul în
bobi) la dezvăluiri personale sau generale, pe
când prevestitorul, citeşte semnele pe care zeii le
trimit de bună voie în natură. Ambii se ocupă cu
mantica, însă ghicitorul e superior prevestitorului
tocmai prin aceea că deţine ştiinţa de a „deschide
gura zeilor”.
Pentru creştini, cunoaşterea viitorului este
rezervată doar lui Dumnezeu. Nici măcar Iisus,
în trup fiind, întrebat când anume va veni
sfârşitul lumii, a răspuns că aceast moment nu e
cunoscut de El, sau de îngerii din cer, ci numai
Tatăl. Este evident că pentru creştinism,
cunoaşterea viitorului nu ajută, cu atât mai puţin
la mântuire, care până la urmă e personală,
clădindu-se pe munca fiecăruia dintre noi. Dacă
eşti un creştin devotat vei ajunge în rai. E
suficient să ai în vedere acest viitor. Ceea ce se
întâmplă pe pământ nu e relevant sub aspect
spiritual, pentru că spiritul primează înaintea
materiei. Oricum voia lui Dumnezeu nu o poate
cunoaşte nimeni, de vreme ce voia noastră nu e
cunoscută de nimeni dacă nu o spunem şi altora.
Iar dacă totuşi El vrea să transmită ceva o va face
prin intermediul sfinţilor îngeri şi nu prin a
demonilor cărora le slujesc ghicitorii,
prevestitorii şi toţi ceilalţi care au fost amintiţi
sau ce vor urma a fi luaţi în discuţie. Între
Dumnezeu şi diavol nu există comunicare din
a-l anunţa pe Irod de naşterea lui Iisus, pentru ca mai apoi
acesta să-L omoare, aşa cum s-a şi încercat în Rama.
 | 22 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
perspectiva revelaţiei. Astfel diavolul nu
cunoaşte practic nimic din voinţa divină, pe care
mincinos pretinde că o ştie şi de aici milioanele
de adepţi.
Dumnezeu nu trebuie deci ispitit de creştini şi
de aici totalul dezinteres faţă de mantică.
Fermecătorul este pus alături de proxenet
probabil pentru că ambii au rolul de a atrage
atenţia, unul, demonilor, celălalt oamenilor, cu
privire la intenţiile lor. Fermecătorul este mai
degrabă vrăjitor decât mag, cu toate că la origine,
practica ţine de magie. Obiectele dedicate pentru
a fi vrăjite sunt încărcate cu efluvii demonice, un
fel de „bale” eterice ce leagă precum un lanţ cu
zgardă pe demon de obiectul consacrat.
Fermecătorul de obicei îşi utilizează arta mai
mult în acţiuni ce ţin de sexualitate, aşa cum spre
exemplu era la origine vrăjitorul Ciprian ce mai
târziu, mulţumită virtuţii creştine a unei tinere
(Iustina) ce nu a cedat vrăjilor lui, se
încreştinează, lepădându-se, cum spune şi acest
text, de toată practica rea, fapt ce i-a adus
prezenţa harului lui Dumnezeu şi implicit
sfinţenia.
Creştinul nu are nevoie de o astfel de metodă
pentru a se face iubit sau apreciat. Pentru că
Hristos este iubire, iar această iubire se
împărtăşeşte dezinteresat tuturor creştinilor şi
chiar necreştinilor, fermecătorul nu îşi are locul
în acest context. Adevărata iubire nu este carnală
şi din acest motiv nu se impune. Ea nu poate fi
cumpărată sau constrânsă în vreun fel. Prin iubire
sau iubirea în sine nu posedă anulând deci liberul
arbitru. De aceea cei care merg la fermecători
greşesc prin neiubire crezând că iubesc.
Adevărata iubire stă în aceea că oferă libertate
celui iubit cu riscul de a fi rănit. Adevărata iubire
nu constrânge, ci eliberează.
Fabricantul de amulete sau „iconarul
idolatru” este în funcţie de statutul religios sau
magic înţeles ca funcţie preoţească, magică şi
laică. Prima e legată de cultul din templu şi are în
vedere făurirea, repararea sau întreţinerea
idolilor şi a amuletelor ce se află sub protecţia
acestora. Tot aici, dar de data aceasta poziţionaţi
la intrarea în templu, se află laicii care ca
vânzători ambulanţi, printre altele, puneau în
vânzare amulete a căror proprietăţi evident
exagerate le prezentau potenţialilor cumpărători.
Existau şi laici ce fabricau amulete şi idoli,
reprezentări la scară redusă a celor din temple,
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
precum şi idoli familiali, dar puţini dintre aceştia
urmăreau „cosacrarea” lor religioasă. La aceştia
putem mai degrabă vorbi de „artizanat sacru”.
Dar şi aceştia sunt taxaţi cu duritate de religia
creştină, pentru că, prin arta lor întreţineau
idolatria. Nu de puţine ori, la rândul lor creştinii,
au avut de suferit, uneori chiar moartea martirică,
pentru că au fost daţi pe mâna autorităţilor de
aceşti meşteri care îşi vedeau în pericol
meşteşugul şi implicit câştigul din propagarea
rapidă a creştinismului.
În fine, cei pe care cu adevărat îi putem numi
fabricanţi de amulete sunt magii şi uneori,
vrăjitorii. Existau amulete pentru orice moment
al vieţii, unele cu caracter temporar, altele
permanent, despre care e imposibil de discutat
aici, fie şi succint. Cert rămâne faptul că magilor
li se acorda credibilitatea maximă în ceea ce
priveşte calitatea nu doar a confecţionării
amuletelor ci şi în ceea ce însemna consacrarea
lor magică. De aceea, fabricantul de amulete
profesionist era în acelaşi timp şi fermecător. Dar
pentru că nu toţi se încadrau în această clasificare
restrânsă şi pentru că, aşa cum am văzut încă de
la început, putem lua în discuţie trei mari clase de
fabricanţi, era de la sine înţeles că aceia dintre
creştini care au hotărât interdicţiile cu privire la
botez, să ia în considerare întreaga paletă de
producători de amulete.
Purificatorul, sau acea persoană care, în
conformitate cu practica ritualurilor „păgâne”
elimină răul. Practic vorbim de exorcistul
sistemelor magico-religioase politeiste. Nu este
clar la ce „secţiune” din gama largă de practici de
purificare face referire textul, dar prin aspectul
general al exprimării, creştinii aveau în vedere pe
toţi aceia care deopotrivă slujeau magiei şi
religiei. Îmi permit deci să cred că se face printre
altele referire şi la exorcistul păgân, a cărei
practică era considerată incompatibilă cu
ritualurile creştine evident monoteiste.
Pe de-o parte naturală această detaşare de
braşa exorciştilor politeişti a exorciştilor creştini,
cum de-o potrivă este şi interesantă prin aceea că
în principiu ar fi de înţeles că ambele sisteme
serverc binelui în lupta clară contra răului. Dacă
purificatorul păgân şi exorcistul creştin duc lupta
contra răului, de ce, activitatea celor dintâi este
etichetată de ritul creştin ca fiind incompatibilă
cu religia lui Hristos? Răsunsul ar fi unul de
natură în primul rând dogmatică. Pe de-o parte
 | 23 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
politeismul este un sistem insuflat de către
demoni, fapt ce-i predispune pe toţi aceia care-i
slujesc înşelării demonice. Pe de altă parte, de
aici rezultă că, tot ceea ce are legătură cu practica
exorcismului păgân reprezintă un act fals menit
mai degrabă să aducă o stare şi mai mare de
ataşament faţă de zeii „eliberatori”, la origine tot
nişte demoni. Practic credinciosul era pasat pur
şi simplu de la o entitate la alta, fără a-L cunoaşte
pe Dumnezeu şi deci fără a fi vorba cu adevărat
de o eliberare. Acesta este şi probabil motivul
pentru care creştinismul nu poate vedea în aceşti
purificatori adevăraţii exorcişti.
Totuşi sunt consideraţi purificatori, aceasta
pentru că cel mai probabil era unul din
apelativele generale ce făcea referire la
persoanele capabile prin cunoştinţele magice şi
religioase pe care le deţin să „purifice” anumite
lucruri, persoane sau obiecte de anumite
influenţe negative, folosindu-se evident, aşa cum
am mai spus, tot de ajutorul zeilor, practic de a
altor demoni mai puternici. Ca o paranteză, se
cunoaşte suficient de bine de către cititor,
episodul în care Iisus Hristos este acuzat că
scoate demonii cu ajutorul demonilor. Este exact
aceasta mentalitatea moştenită de către
monoteismul creştin de la cel iudaic, care la
rândul său are o bază reală. Evreii cunoşteau
astfel de practici pe care le-au întâlnit frecvent
mai ales în perioada captivităţii babiloniene,
perioadă care de altfel pune bazele demonologiei
monoteiste iudaice.
Pentru creştini nu exista deci nici o îndoială că
aceşti purificatori alungă demonii prin utilizarea
magică a altor spirite malefice mult mai
puternice, fără însă a descoperi prin aceasta pe
adevăratul Dumnezeu, pe care, de altfel, nici nu-
L cunosc. Exorcismul lor nu este deci unul valid,
chiar dacă am avea de-a face cu un exorcism în
urma căruir demonul părăseşte trupul bolnavului,
pentru că, odată eliberat de spiritul maleefic omul
nu se îndreaptă spre Dumnezeu, ci spre idoli, alţi
demoni şi mai puternici decât cei care tomai l-au
părăsit.
Prevestitorul şi interpretul prevestirilor sunt
personaje care de multe ori formează o unitate în
procesul de previstire şi descifrare a simbolurilor
mantice. Prevestitorul ar fi pe departe
echivalentul profetului Vechiului Testament,
însă un profet fals, de care creştinismul nu va
avea scăpare până la sfârşitul veacurilor. Dacă
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
Dumnezeu comunică uneori oamenilor prin aleşii
Săi, care în acele momente devin profeţi,
demonii, imitând lucrarea divină, produc un
proces asemănător prin intermediul
prevestitorilor. În perioada de început a
creştinismului aceştia erau emisarii zeilor, a
spiritelor elementale sau de ce nu, direct a
demonilor, urmând ca mai apoi, odată cu
stingerea sistemelor idolatre, ei să se erijeze în
„profeţii lui Dumnezeu”. Iisus şi chiar apostolii
previn asupra iminenţei transformării
prevestitorului în profet „creştin”. Demonologia
creştină îi consideră „înainte mergătorii Satanei”,
după cum profeţii Vechiului Testament au fost
înainte mergătorii lui Iisus Hrtistos.
Uneori mesajul prevestitorului apare
auditoriului ca unul mai mult sau mai puţin
ocultat prin limbaj şi simboluri, moment în care,
în scenă îşi face apariţia interpretul prevestirilor,
cunoscătorul sau „gnosticul”. Aria lui de
activitate este una extrem de largă, căci îl găsim
în întreaga paletă mantică din temple sau de
aiurea.
Creştinismul primelor veacuri nu cunoaşte în
cult, sau cel puţin nu am cunoştinţă că există, o
funcţie sacerdotală echivalentă cu cea a
interpretului. În schimb, în creştinismul actual,
mai precis în neoprotestantism, în mişcarea
penticostală, unde se mai practică grosolalia sau
vorbirea în limbi, există cei care profeţesc, fiind
cuprinşi de Duhul, precum şi aceia care
interpretează cele profeţite auditoriului. Avem
deci o asemănare, motiv pentru care las cititorul
să decidă dacă nu cumva e o potrivire completă,
o reeditare dibace ce-i drept, a unui sistem păgân,
ce-l credeam dispărut, în cel creştin. Mai mult,
acum avem de-a face cu o generalizare, căci dacă
mai înainte vorbim de prevestitori şi interpreţi la
modul general, acum, la penticostali, avem de-a
face cu o generalizare extremă, ce cuprinde de
cele mai multe ori în chip frenetic întreaga
adunare creştină. Nu voi spune mai multe pentru
a nu mă depărta de la subiectul în discuţie.
Tremurătorii, cel mai probabil asociaţi astăzi
bolnavilor de epilepsie, erau priviţi ca persoanele
alese de zei, nu neaparat pentru a comunica ceva,
cât pentru a-şi face simţită, prin astfel de semne,
prezenţa lor printre oameni. Unii mimau
spasmele pentru a se bucura de eventualele efecte
pecuniare, donaţii ce veneau din partea naivilor
care credeau că prin arătarea respectului faţă de
 | 24 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
„omului zeului”, vor primi la rândul lor protecţia
divină. Oarecum ciuntită, astăzi în creştinism
întâlnim tradiţia cerşetorilor, în care unii văd
prezenţa divină sub forma unui test ce li se
adresează. Dar din nou, şi acesta este un alt
subiect ce iasă prea mult din sfera discuţiei
noastre.
Textul se încheie printr-o formulă ce încearcă
într-un mod cât mai cuprinzător să-i amintească
pe principalii actanţi ai practicilor mantice -
„urmăritori ai semnelor”, cum ar fi: defectele de
vedere, ale picioarelor, păsările, pisicile,
sunetele, zgomotele cu cracter simbolic. Autorul
român al lucrării vede în toate acestea nişte
superstiţii şi o face corect, din perspectiva
demonologiei creştine de acum. Singura
deosebire era aceea că demonologia creştină de
atunci nu priveau aceste lucruri neaparat ca pe
nişte superstiţii, ci mai degrabă vedeau în ele
modul prin care fiinţe spirituale încercau să
comunice într-un mod personal, adică fără a fi
investite de Dumnezeu, un mesaj, pe care
anumite persoane cunoscători ai diferitelor tipuri
de mantică, încercau să îl descifreze. Pentru că
mesajul nu îl avea ca autor pe Dumnezeu,
creştinii îl ignorau. Nu este vorba deci de o
superstiţie. Ideea de „superstiţie” a apărut abia
mai târziu când creştinii nu am reuşit să înţeleagă
rămăşiţele misticii idolatre sau a celei magice, fie
pentru că avem deja creştini născuţi din părinţi
creştini, fie pentru că vorbim de creştini educaţi
pentru care orice tip de mantică era o formă
aproape animalică de comunicare, incompatibilă
deci cu noul statut al omului.
Toate aceste personaje la care am încercat să
mă refer cât mai succint, trebuiau evident
verificate periodic, pentru că proba timpului era
singura care ar fi dovedit o schimbare sinceră sau
nu. Era evident pentru creştini că iniţiaţii în artele
magiei sau ale vrăjitoriei nu pot fi considerate
persoane de bună credinţă, motiv pentru care nu
exista pentru ei prezumţia de nevinovăţie, dar
nici nu puteau fi refuzaţi dacă solicitau să devină
creştini. Catehizarea lor se făcea normal, dar dacă
în timp se dovedea că ei rămâneau ataşaţi de
practicile lor, şi în loc să le condamne deschis le
susţineau direct sau făţiş, erau pur şi simplu
excluşi, fiind consideraţi trimişi ai diavolilor ce
urmau să facă victime în turma creştină.
Textul discutat dovedeşte de asemena un
puternic duh al discernământului al creştinilor
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
din primele veacuri, detaşat de orice formă
instituţionalizată, singurul interes declarat fiind
acela de a forma „o turmă” cât mai curată, demnă
de numele de „purtător de Hrtistos”.
11. Apusul şi Răsăritul în simbolismul liturgic
al lepădării După anul 348, când episcop al
Ierusalimului ajunge Sfântul Chiril, avem
datorită interesului său pentru studiul catehetic, o
nouă serie de relatări cu privire la şcoala
catehetică din Ierusalim, dar mai ales cu privire
la domeniul în discuţie: demonologia.
Dintre toate cele douăzeci şi patru de
cateheze, cateheza întâi mistagogică (de iniţiere
în mister) interesează în mod special, pentru că
se adresează celor de curând „luminaţi” sau
neofiţilor cărora li se explică sensurile
lepădărilor de Satana precum şi la importantul
rol simbolic jucat de apus - rău şi răsărit - bine.
„Tu auzi că ţi se porunceşte să rosteşti, cu
mâna întinsă înspre demon, ca şi cum ar fi de
faţă: „Mă lepăd de tine, satano!” Vreau să vă
spun pentru care pricină aţi fost aşezaţi cu faţa
spre apus... Apusul este locul întunericului din
lumea aceasta. Satana este întuneric şi, în
întuneric, îşi are puterea sa, pentru aceasta
privind în chip simbolic spre apus, vă lepădaţi de
acest stăpânitor întunecat şi întunecos” (I,4).
În prima propoziţie, oarecum teatrală este
atitudinea neofitului care, de bună voie, întinzând
mâna într-un gest de numire, se leapădă se Satan,
care e aici scris ca substantiv comun, „satan”,
arătându-se că nu se face referire la primul căzut,
ci la toti cei care, însumaţi, sunt supuşii spirituali
ai acestuia. Mai apoi, în I,5, formula de auto-
exorcizare (lepădare), se rosteşte adresându-se
direct lui Satan şi nu celor ce-l slujesc. Satan
apare ca substantiv comun şi nu ca nume pentru
că catehumenul nu a făcut pact cu acesta, ideea
fiind aceea că viitorul creştin se leapădă practic
de rău care îi stă în faţă prin cei cazuţi, barându-
i drumul pre mântuire. Până la urmă, acesta e şi
sensul numelui Satan, „cel care îţi barează
drumul”, „cel care îţi stă în faţă” (şi nu te lasă să
treci).
Cu privire la gestul pe care l-am numit teatral,
de indicare a lui satan cu mâna întinsă, poate fi o
adaptare liturgică a unor formule asemănătoare
din credinţele păgâne. Indicarea acuzativă
seamănă cu aceea din sălile de tribunal, unde
acuzatul era arătat de pârât, semn că-i recunoaşte
existanţa şi faptele. Recunoaşterea e primul semn
 | 25 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
ce indică detaşarea de rău, de afirmare a
independenţei, de funcţionare a liberului arbitru.
Nu are importanţă dacă pentru cei prezenţi
demonul e vizibil, el se află acolo, în chip
nevăzut pentru cel care se leapădă de el. Gestul e
important şi prin aceea că el arată hotărârea
catehumenului, persoanele de faţă fiind doar
martori ai hotărârii puse în practică.
Noile explicaţii ale Sfântului Chiril cu privire
la apus şi asocierea întunerilcului fizic cu cel
spiritual, care la rândul lui e pus în legăruă cu
Satan, nu poat decât să uimească.
Aşezaera cu faţa spre apus, e orientarea fizică
a naturii umane spre locul de unde i-a venit
stăpânirea. Dacă apusul e locul de unde vine
întunericul din această lume, el, acest întuneric
fizic, se suprapune, pentru cei de azi simbolic,
pentru cei vechi, în chip real, întunericului
spiritual. Specificaţia „din lumea aceasta”, cu
referire la întuneric, arată de fapt asocierea dintre
un întuneric ce e natural prin creaţiei, deci nu
unul rău, cu un altul de data aceasta de natură
spirituală ceare, după căderea omului în păcat,
primeşte acces şi lucrare deosebită în creaţie, mai
cu seamă în întunericul natural al acesteia, fapt
ce duce la suprapunerea întunericului piritual
pesete cel natural. Toate vechile credinţe şi idei
religioase subliniază acest aspect deosebit de
important din punct de vedere demonologic şi nu
doar din perspectiva istoriei religiilor sau a
teologiei creştine.
Surpriza explicaţiilor lui Chiril vine din
propoziţia următoate, unde face două afirmaţii
foarte interesante şi anume că „Satan este
întuneric”, după cum „în întuneric îşi are
puterea”. M-a intrigat ordinea primei expuneri, în
sensul că nu întunericul este Satan, aşa după cum
ne-am fi aşteptat, pentru că dogma afirmă cum că
el este autorul răului, ci aflăm că îngerul este
întuneric, situaţie în care întunericul este altceva
decât persoana angelică. E ca şi cum am spune că
Arhangelul Mihail este lumină. Nimeni nu va
înţelege că arhanghelul e generatorul sau
creatorul luminii sale, ci totată lumea va înţelege
că Mihail se bucură de lumina divină, aceasta
nefiind altceva decât energia necreată a lui
Dumnezeu. Şi atunci când Chiril afirmă că Satan
este întuneric nu se referă oare la faptul că el se
„bucură” de aceeaşi trataţie la fel ca arhanghelul,
dar de data aceasta, din partea unei energii opuse
luminii la care a hotărât de bună voie să adere?
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
Cu alte cuvinte, creatorul întunericului nu este
Satan.
Când spun că Dumnezeu este lumină, mă
raportez nu la un principiu prim (lumina), ci la
prima Persoană. Ea poate fi ce vrea, lumină şi
întuneric deopotrivă. Ea generează principiile ce
pot fi contrare în anumite circumstanţe, dar care
aparţin doar Acesteia şi nimănui altcuiva. Când
afirm că Satan este întuneric, la fel ca atunci când
spun că Dumnezeu este lumină, fac din Satan
creatorul unui principiu (întunericul) şi astfel îl
transform în egalul lui Dumnezeu. Acum vorbim
de dualism şi nu când apun că în Dumnezeu stă
lumina şi întunericul, binele şi răul deopotrivă.
Raţiunile pentru care aceasta se întâmplă,
depăşesc însă cu mult subiectul de faţă.
Voi spune doar că greşala dogmei stă în aceea
că, vrând să-L absolve pe Dumnezeu de orice rău
(întuneric), a făcut din Satan un principiu: răul.
Iar atunci când afirmă că răul e lipsa binelui, pe
de-o parte îl reduce inacceptabil pe Dumnezeu
(absolut greşit), iar pe de alta, mai grav,
transformă pe Satan, opozantul lui Dumnezeu,
dintr-un simplu înger, într-un creator:
Dumnezeul răului. În situaţia dată, nu prea mai
contează raportul de subordonare Creator-
creatură, fapt lesne de observat dialogurile celor
doi cu privire la Iov (I,1o). Din altă perspectivă
trebuie menţionat că dualismul radical stă în
afara lui Dumnezeu şi despre acela au discutat
gnosticii, pe când dualismul moderat despre care
vorbesc eu, îşi are originea în însăşi fiinţa divină.
Iată acum lămuritor afirmaţia lui Chiril cu
privire nu la Satan, ci la sursa şi depozitarul
puterii sale: „în întuneric îşi are puterea sa”.
Poate fi oare ceva mai clar decât atât? Imensa
forţă generativă a răului nu stă în fiinţa redusă a
unui înger, ci în nefiinţa unei stări de lumină:
întunericul. Ca parte permanent opusă luminii,
nu poate lupta cu aceasta decât prin creaţie, după
cum se întâmplă şi invers. Este o luptă a lui
Dumnezeu cu Sine, iar noi stăm între cele două
forţe schizofrenice ale fiinţei Sale, ca
medicament ori ca otravă.
De aici, din întuneric, practic tot din
Dumnezeu, din partea întunecată a Sa, Satan îşi
extrage seva, întreaga energie de care are nevoie
în lupta sa împotriva luminii. Starea aceasta e
mult mai demonică posibil decât dacă am vedea
în Satan creatorul unui principiu separat, un
adversar egal cu Dumnezeu şi toate cele ce
 | 26 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
urmeaă din aceasta. Satan nu este egalul lui
Dumnezeu, pentru că a fost creat de El. Dar ca
adversar, din această postură a dualismului
moderat, el poate să depăşească ideea de egalitate
şi, cel puţin teoretic, să-şi învingă Creatorul,
aceasta pentru că nu e singur ci, paradoxal, e
ajutat de Acelaşi Dumnezeu, ca parte întunecată
a infinitei fiinţe divine. Pe această „nebunie” (din
perspectiva slujitorilor luminii) se bazează
versetele declaraţiei satanice din Isaia XIV, 13-
14, pe care vă invit să le citiţi. Dacă nu ar fi
existat în spatele lui Satan o forţă atât de
nepătrunsă ca întunericul divin care să-i anime
complet fiinţa în ura faţă de lumină, el nu ar fi
putut face o astfel de afirmaţie credibilă din
perspectivă demonologică.
12. Conceptul de auto-exorcizare „Apoi ai
fost învăţat să spui a doua formulă: „Şi de toate
lucrurile tale!” Lucrurile satanei sunt felurite
păcate de care trebuie să te lepezi, întocmai ca şi
cel care scapă de toate armele unui tiran odată ce
a scăpat de tiran... Leapădă-te deci de toate
lucrurile lui satan, adică de toate faptele şi
gândurile săvârşite împotriva dreptei raţiuni”
(I,5).
Formulele religioase, mai cu seamă cele de
exorcizare se inspiră din vechea practică magică.
Ele devin „religoase” în momentul în care
actantul nu mai este magul ci chiar bolnavul. În
cazul de faţă, avem de-a face cu un proces
magico-religios de auto-exorcizare. Prin auto-
exorcizare înţeleg procesul conştient de realizare
a influenţei demonice asupa ta, motiv pentru
care, iei hotărârea de a lupta pentru a te elibera de
aceasta. Formula de (auto)exorcizare de care
aminteşte Sfântul Chiril, este parte (magică)
integrantă dintr-un ritual religios creştin mai
amplu, ce precede botezul. Sub aspect religios, e
important ca cel care-şi doreşte să devină creştin
să fie în acelaşi timp perfect conştient de
influenţa demonică asupra sa, aceasta sub aspect
moral (aici înţeleg aportul religiei), motiv pentru
care, realizîndu-şi starea de păcătoşenie să facă
personal „primul pas” înspre a se elibera de ea.
În rest, actul teatral al întregii expuneri, e
caracteristic atât magiei cât şi religiei, cea din
urmă împrumutând şi transformând masiv
practici magice în religioase.
„Apoi spui: „Şi de toată trufia ta!” Trufia
diavolului stă în: patima pentru teatru, cursele de
cai, pentru vânătoare şi pentru orice deşertăciune
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
de acest fel... Tot în trufia diavolului se numără
şi primejdiile sufleteşti legate de sărbătorile
idoleşti, fie că sunt pricinuite de carne sau pâine
sau de alte mâncăruri pregătite prin invocarea
demonilor celor cu totul necuraţi... mâncărurile
din trufia lui satan sunt, prin natura lor, simple
mâncăruri, dar se spurcă prin invocarea
demonilor” (I,6-7)”.
Trufia lui Satan este înţeleasă aici pe pământ
ca fiind jertfa adusă idolilor. Practic, orice idol
este un satan, iar jertfa adusă lui nu e altceva
decât hrana consacrată religios, demonului. În
rest, orice tip de distracţie, de la artă la pariuri
sportive (sic!) se încadrează aceluiaşi tip
distructiv de viaţă. Creştinismul devenea din ce
în ce mai auster, iar creştinul din ce în ce mai
sobru, mai singur.
Dacă la începutul erei creştine, a mânca din
carnea idolilor nu ridica o problemă de natură
religioasă, idolii nereprezentând de fapt nimic
pentru creştini, mai târziu, s-a realizat eroarea,
aceasta pentru că, treptat, odată cu dezvoltarea
creştinismului, demonologia păgână pătrunde în
teologia creştină modificând viziunea
sacerdoţoului asupra jertfelor idoleşti. Aşa se
face că Sfântul Chiril se vede nevoit să schimbe
regula, nu din cauza faptului că unii creştini mai
slab de spirit ar fi căzut sub influenţa idolatriei,
cu toate că sigur au existat şi asemenea cazuri, ci,
mai grav, jerfa de mancare adusă idolilor care nu
există se face totuşi în cadrul unui proces de
invocare religios, pe care creştinii îl considerat
deja de natură magică. E drept, lemnul şi metalul
din care sunt confecţionaţi idolii nu au nici un
efect asupra jertfei, însă chemarea idolilor este
deja văzută ca o invocare a demonilor. Ei vin şi
locuiesc în şi în preajma acestor alimente pe care,
prin fluidele lor, le spurcă, în asemenea măsură
încât ele vor afecta natura spirituală a creştinului
ce le consumă. Hrănirea cu o mâncare astfel
infestată (spurcată) nu e decât boală; acţiune ce
va fi înţeleasă ca una din multele atacuri perfide
ale demonului.
De asemenea nu este exclus ca păgânii să vadă
în consumul de către creştini a cărnii aduse ca
jertfă, îndeplinirea unui act sacru. Astfel idolii
(demonii, în variantă creştină), să fie cei care
posedându-i pe creştini, să se împărtăşească de
bunătăţile aduse pe altar. Este cel mai probabil şi
acesta unui din motivele pentru care Biserica a
luat atitudine, nedorind să dea satisfacţie
 | 27 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
păgânismului ce ar fi vazut în creştini nişte
necrofagi ai jertfelor sacre.
Pe de altă parte, liturgic vorbind, împărtăşirea
cu jertfa demonilor nu era deloc compatibilă cu
jertfa lui Hristos. Tehnic, creştinii care consumau
carnea jertfelor şi apoi trupul lui Hristos, slujeau
la doi domni (cf. Mat. VI, 24), devenind astfel
„căldicei” (cf. Apoc. III, 16) în ochii lui
Dumnezeu şi deci pasibili la damnare veşnică.
Trebuiau deci rupte legăturile cu lumea veche,
motiv pentru care demonologia creştină, în
formare, a avut un rol semnificativ.
Se pune o singură întrebare: De ce a permis
creştinismul de la început ca adepţii săi să
consume carnea idolilor? Motivul principal al
acestei „dezlegări” e acela că idolii nu au fiinţa,
iar hrana adusă lor ca jertă e o bună şi sănătoasă
hrană gratis. Eu însă sunt de părere că explicaţia
aceasta acoperă un adevăr şi anume acela că acei
creştini care consumau hrană idolească erau
săraci „lipiţi pământului”, iar această „dezlegare”
de a consuma acest tip de mâncare, nu e decât
forma simplă de a-i menţine în creştinism.
Oamenii cu adevărat bogaţi au intrat în
creştinism după edictul de la Mediolan
(actualmente Milan, Italia) din 313, când această
religie a devenit liberă. Până atunci puţini bogaţi
au acceptat creştinismul, care spune să împarţi
averea cu săracii. Majoritatea aderenţilor erau
sclavi şi oameni liberi din clasele de jor, foarte
puţini din cele de mijloc şi aproape invizibili cei
din clasele elevate. Dacă din acestea din urmă ar
fi fost mulţi, epistolele ar fi fost pline de exemple
cu nume şi fapte, însă... Şi atunci, ce i-a
determinat pe creştini să ia o măsură atât de
radicală în afară de cea religioasă
(demonologică) expusă mai sus? Sfântul Chiri
ajunge episcop al Ierusalimului pe la 348,
moment în care creştinismul liber fiind îşi
permitea deja să aleagă clientela religioasă.
Oamenii cu bani nu stau alături de necrofagii
templelor idoleşti, motiv pentru care, pe lângă
graba religiei în sacensiune de a elimina orice
concurenţă, stă şi o altă realitate de ordin social
şi de ce nu, politic: atragerea celor care au lipsit
atâta timp şi atât de mult religiei creştine,
oamenii bogaţi. Săracii nu mai erau o prioritate
acum, bogaţii fiind de acum hrana bogată a
vânătorilor în sutană. Dacă nu prin jertfe, atunci
23
Ibidem, p.101-103
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
prin bogăţie creştinismul va cădea în apriga şi
sfîşietoarea slujire la doi domni despre care am
vorbit mai sus, doar că acum, nu săracul (la
propriu) creştin este în pericol, ci din ce în ce mai
sărăcitul sistem creştin, adică întreaga Biserică,
se va ţine singură de nas, inspirând pe gură
bogăţia acestei lumi.
„După aceea spui: „Şi de toată slujirea ta!”
Slujire a diavolului este rugăciunea făcută în
tempele idolilor neînsufleţiţi; aprinderea făcliilor
şi tămâierea la izvoare sau la râuri... Tot slujiri
ale diavolului sunt şi: ghicirea făcută cu ajutorul
păsărilor, ghicirea viitorului, prevestirile,
talismanele, inscripţiile pe plăcile de metal,
vrăjitoriile, alte înşelătorii şi toate câte sunt la fel
ca acestea. Fugi de ele” Dacă vei cădea în
acestea, după ce te-ai lepădat de satana şi după ce
te-ai împreunat cu Hristos, vei fi ispitit mai amar
de tiran... nu te mai întoarce la cele de care te-ai
lepădat... (I,8)”.
Despre practica magică am discutat mai sus,
astfel că nu mai are rost a reaminti nimic din cele
deja spuse. Merită reţinut că întreaga practică
magico-religioasă a lumii păgâne devine acum
demonică. Parcă Mircea Eliade spunea că nici o
religie nu s-a priceput mai bine la a demoniza
cosmulul ca creştinismul. Reîntoarcerea
creştinului la practica idolatră, după ce mai
înainte a dost curăţit, şi pedepsirea acestuia cu
libertatea diavolului de a-l persecuta şi mai rău ca
până la intrarea în creştinism, este, după părerea
mea, inspirată dintr-un text din evanghelia după
Matei (13, 43-45), unde se expune episodului
revagiilor devastatoare a reîntoarcerii demonului
în cel mai înainte eliberat de posesiune şi care nu
a avut grijă de curăţia sa spirituală şi fizică. Chiril
are dreptate, demonii nu-i cruţă pe creştini.
„Aşadar, după ce te-ai lepădat de satana... şi
se deschide raiul lui Dumnezeu, pe care l-a sădit
Dumnezeu spre răsărit... Acest lucru ai închipuit
când te-ai întors cu faţa de la apus spre răsărit,
care este ţinutul luminii” (I,9)”23.
Primirea curăţeniei este prezentată simbolic
prin întoarcerea spre lumină, spre Răsăsritul fizic
simbol al celui spiritual, al Raiului Ceresc. E
acesta sfârşitul ritualului de auto-exorcizare, ce
va fi completat de spaţiul liturgic, format din
rugăciuni, citirea textelor sfinte, completate cu
gesturi simbolice şi cântări.
 | 28 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019

MAGIA
MORETTI 2017 5SDB2019
Roberta Moretti
„Magic as a Science of Imagination in the
Work of Ioan P. Culianu (1950-1991)”, în
Studia Humanistyczne AGH, tom 16/ 4, 2017, pp. 59-67 (pdf.).

Abstract has been also a pioneer in the study of the

The powerful spreading of new technologies and
the mass media civilization have a subtle,
stealthily effect in human imagination, a process
that has its counterpart in the external reality, in
the historical changes and in the society. The role
of imagination in the historical changes has been
extensively explored by Ioan P. Culianu, a
Roumanian historian of religions, whose
research was brutally interrupted by his
assassination on May 21, 1991. One of his main
books is Eros and magic in the Renaissance (The
University of Chicago Press, 1987), which is
probably one of the most complex and interesting
studies on magic in the 20th Century. He points
out that the working of phantasy is fundamental
to comprehend magical processes in the
Renaissance, since magic was primarily directed
to affect human imagination through the
manipulation of phantams (images in Greek). He
historical vicissitudes that caused imagination to
change from a civilization based on magic, as it
was the Renaissance, to the modern one based on
science. To the scholar the transition from a
society based on magic to a modern one based on
science is explicable primarily by a change in the
imaginary (see Eros and magic, p. xix). One of
the purposes of this paper is to shed a light on the
work of Ioan P. Culianu, especially on his
research on magic, which was a topic he carried
out throughout his life. Particularly interesting
are the articles appeared in the last Culianu, when
he was trying to develop a new paradigm of
knowledge in the Humanities, concentrating in
the study of the mind. He was shaping an original
although uncompleted theory where the
‘cognitive revolution’ was to be applied across
and beyond the human science contexts.

MANTICA
LENZI 2014 5SDB2019
Alan Lenzi/ Jonathan Stökl (eds.)
Divination, Politics and Ancient Near Eastern Texts
ANEM/MACO, 7: Atlanta: SBL, 2014, 221 pp. (pdf.)

VERSETE BIBLICE
Sursa: http://www.bibliaortodoxa.ro/

ANTIHRIST
A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol ANTIHRIȘTI
Ioan Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan
Cap. 1 Cap. 2
7. Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu 18. Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit
mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat;
amăgitorul şi antihristul. de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă.

S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
 | 29 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
BALAUR
Cartea Esterei
Cap. 1
0. In anul al doilea al domniei lui Artaxerxe cel Mare,
in ziua intai a lunii Nisan, Mardoheu, fiul lui Iair, fiul
lui Simei, fiul lui Chis, iudeu din semintia lui
Veniamin, om mare, care traia in cetatea Suza si
slujea la curtea regelui, a visat un vis. Mardoheu era
din robii pe care Nabucodonosor, regele Babilonului,
ii luase in robie din Ierusalim cu Iehonia, regele Iudei.
Iar visul lui a fost acesta: "S-a facut parca zgomot
mare pe pamant, tunet, cutremur si tulburare. Si
deodata au iesit doi balauri mari, gata sa se lupte unul
cu altul, si urletul lor era cumplit. Dupa urletul lor,
toate popoarele s-au pregatit de razboi, ca sa loveasca
pe poporul dreptilor. Si iata a venit pe pamant zi de
negura si intuneric, de necaz si stramtorare, de mare
durere si tulburare. Atunci tot poporul dreptilor s-a
tulburat, temandu-se de raul lor; s-a pregatit sa piara
si a inceput sa strige catre Domnul. La strigatul lor, a
iesit parca dintr-un izvor mic un rau mare cu apa
multa, a stralucit lumina si soare, s-au inaltat cei
smeriti si au nimicit pe trufasi". Desteptandu-se
Mardoheu dupa acest vis, care inchipuia ce avea sa
faca Dumnezeu, pastra acest vis in inima sa si dorea
sa-l priceapa in toata intregimea lui pana in seara. Si
a ramas Mardoheu la curte cu Gavata si cu Tara, doi
eunuci ai regelui care pazeau curtea; atunci a auzit ce
vorbeau ei, a aflat planul si a descoperit ca ei se
pregateau sa puna mana pe regele Artaxerxe si i-a
spus regelui. Regele a cercetat pe cei doi eunuci si
dupa ce ei au marturisit, au fost spanzurati. Regele a
scris intamplarea aceasta spre aducere aminte si a
scris-o si Mardoheu. Atunci a poruncit regele lui
Mardoheu sa slujeasca la curte si i-a dat si daruri
pentru aceasta. Dar pe langa rege era atunci vestit
Aman. fiul lui Hamadata din tara Agag. Acesta se
silea sa faca rau lui Mardoheu si poporului sau pentru
cei doi eunuci ai regelui.
Cap. 10
3. De asemenea e arătat acolo că iudeul Mardoheu era
al doilea după regele Artaxerxe, mare înaintea
Iudeilor şi iubit între mulţimile fraţilor săi, căci căuta
binele poporului său şi vorbea în folosul neamului lui.
Şi zicea Mardoheu: "De la Dumnezeu a fost aceasta,
că eu mi-am adus aminte de visul pe care l-am visat
despre aceste întâmplări, că n-a rămas neîmplinit
nimic din el. Izvorul cel mic s-a făcut râu mare şi a
fost lumină, soare şi mulţime de apă; acest râu este
Estera, pe care şi-a luat-o de femeie regele şi a făcut-
o regină. Iar cei doi balauri sânt eu şi Aman.
Popoarele sânt cei ce s-au unit să stârpească numele
Iudeilor; iar poporul meu sânt Israeliţii, care au strigat
către Dumnezeu şi au fost izbăviţi. A izbăvit
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
Dumnezeu pe poporul Său şi ne-a izbăvit Domnul din
toate relele acestea. Săvârşit-a Dumnezeu semne şi
minuni mari, cum n-au fost printre neamuri. Aşa a
rânduit Dumnezeu doi sorţi: unul pentru poporul lui
Dumnezeu, iar celălalt pentru neamuri. Aceşti doi
sorii au ieşit în ceasul, la vremea şi în ziua judecăţii
înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor neamurilor. Atunci
şi-a adus aminte Domnul de poporul Său şi a dat
dreptate moştenirii Sale. Aceste zile ale lunii lui Adar,
adică a paisprezecea şi a cincisprezecea ale acestei
luni, se vor prăznui veşnic cu alai, cu bucurie şi
veselie înaintea lui Dumnezeu în poporul Său Israel.
în anul al patrulea al domniei lui Ptolomeu şi a
Cleopatrei, Dositei, care se spune că a fost preot şi
levit şi Ptolomeu, fiul său, au adus în Alexandria
această scrisoare despre Purim. Această scrisoare se
spune că a tâlcuit-o Lisimah, fiul lui Ptolomeu, care
fusese la Ierusalim.
Cartea lui Iov
Cap. 7
12. Sunt eu, oare, oceanul sau balaurul din ocean, ca
să pui să mă păzească?
Psalmi
Cap. 73
14. Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit
capetele balaurilor din apă;
15. Tu ai sfărâmat capul balaurului; datu-l-ai pe el
mâncare popoarelor pustiului.
Cap. 90
13. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste
leu şi peste balaur.
Cap. 103
27. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-
ai zidit, ca să se joace în ea.
Cap. 148
7. Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii
şi toate adâncurile;
Isaia
Cap. 27
1. În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa
grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui
care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi
va omorî balaurul cel din Nil.
Cap. 51
9. Ridică-te, scoală-te, îmbracă-te cu tărie, braţ al
Domnului! Înalţă-te ca odinioară, ca în veacurile
trecute! N-ai zdrobit Tu pe Rahab şi n-ai spintecat
Tu balaurul?
Cartea înțelepciunii lui Solomon
Cap. 16
10. Iar pe robii Tăi nici dinţii balaurilor celor veninoşi
nu i-au biruit, căci mila Ta a venit şi i-a vindecat,
Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah
(Ecclesiasticul)
Cap. 25
 | 30 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
18. Mai bine voiesc a locui cu leu şi cu balaur, decât
a locui cu femeia cea rea.
Istoria omorârii balaurului și a sfărâmarii lui Bel
Cap. 1
27. Şi era un balaur mare într-un loc şi-l cinsteau pe
el Babilonenii.
30. Şi a zis Daniel: Domnului Dumnezeului meu mă
voi închina, că Acela este Dumnezeu viu; iar tu, o,
rege, dă-mi slobozenie şi voi omorî balaurul fără de
sabie şi fără de toiag.
31. Şi a zis regele: ţi-l dau ţie. Şi a luat Daniel răşină
şi seu şi păr şi le-a fiert la un loc şi a făcut cocoloaşe
şi le-a aruncat în gura balaurului şi, mâncând, a
plesnit balaurul.
34. Şi au zis: Iudeu s-a făcut regele; pe Bel I-a stricat,
pe balaur l-a omorât şi pe preoţi i-a tăiat.
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul
Cap. 12
3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare,
roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele
lui, şapte cununi împărăteşti.
4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi
le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea
femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul,
când se va naşte.
7. Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au
pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi
îngerii lui.
9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de
demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală
pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui
au fost aruncaţi cu el.
13. Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe
pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul.
16. Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci
pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-
l aruncase balaurul, din gură.
17. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a
pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care
păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui
Iisus.
Cap. 13
2. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea
leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura
ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi
scaunul lui şi stăpânire mare.
4. Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei
stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este
asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?
11. Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ,
şi avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca
un balaur
Cap. 16
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
13. Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura
fiarei şi din gura proorocului celui mincinos trei
duhuri necurate ca nişte broaşte.
Cap. 20
2. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este
diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani,
HRISTOȘI MINCINOȘI
Sfânta Evanghelie după Matei
Cap. 24
24. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci
mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să
amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.
Sfânta Evanghelie după Marcu
Cap. 13
22. Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci
mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în
rătăcire, de se poate, pe cei aleşi.
FIUL PIERZĂRII
Sfânta Evanghelie după Ioan
Cap. 17
12. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele
Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit
nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se
împlinească Scriptura.
Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului
Apostol Pavel
Cap. 2
3. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci
ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni
lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul
nelegiuirii, fiul pierzării,
SATAN
Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor)
Cap. 21
1. Atunci s-a sculat Satana împotriva lui Israel şi a
îndemnat pe David să facă numărătoarea Israeliţilor.
Cartea lui Iov
Cap. 1
6. Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat
înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.
7. Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?"
Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat
târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
8. Şi Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul
Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără
prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se
ferească de ce este rău?"
9. Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Ore
degeaba se teme Iov de Dumnezeu?
12. Atunci Domnul a zis către Satan: "Iată, tot ce are
el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi
mâna ta". Şi Satan a pierit din faţa lui Dumnezeu.
 | 31 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
Cap. 2
1. Şi iarăşi au venit într-o zi îngerii lui Dumnezeu să
se înfăţişeze înaintea Domnului şi Satan a venit şi el
printre ei să se înfăţişeze înaintea Domnului.
2. Şi Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar
Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale
pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
3. Şi Domnul a zis către Satan: "Ai luat tu seama la
robul Meu Iov? Că nu este nici unul ca el pe pământ,
fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care
să se ferească de ce este rău. El se ţine cu putere în
statornicia lui şi tu M-ai întărâtat pe nedrept împotriva
lui ca să-l prăpădesc".
4. Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Cojoc
pentru cojoc! Că tot ce are omul dă pentru viaţa lui.
6. Şi Domnul a zis către Satan: "Îl dau în puterea ta!
Numai nu te atinge de viaţa lui".
7. Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului şi a lovit
pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în
creştetul capului.
Zaharia
Cap. 3
1. Şi mi-a arătat pe Iosua, marele preot, stând înaintea
îngerului Domnului, şi pe Satana, stând la dreapta lui
ca să-l învinuiască.
2. Şi a zis Domnul către Satana: "Ceartă-te pe tine
Domnul, diavole, ceartă-te pe tine Domnul, Cel care
a ales Ierusalimul! Acesta nu este el, oare, un tăciune
scos din foc?"
Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah
(Ecclesiasticul)
Cap. 21
29. Când blesteamă cel nelegiuit pe satana, blesteamă
sufletul său.
Sfânta Evanghelie după Matei
Cap. 4
10. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este:
"Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui
singur să-I slujeşti".
Cap. 12
26. Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine;
dar atunci cum va dăinui împărăţia lui?
Cap. 16
23. Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi
înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi
cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.
Sfânta Evanghelie după Marcu
Cap. 1
13. Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit
de satana. Şi era împreună cu fiarele şi îngerii Îi
slujeau.
Cap. 3
23. Şi chemându-i la Sine, le-a vorbit în pilde: Cum
poate satana să alunge pe satana?
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
26. Şi dacă satana s-a sculat împotriva sa însuşi şi s-a
dezbinat, nu poate să dăinuiască, ci are sfârşit.
Cap. 4
15. Cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă
cuvântul, şi, când îl aud, îndată vine satana şi ia
cuvântul cel semănat în inimile lor.
Cap. 8
33. Dar El, întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii
Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi, înapoia
mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu,
ci cele ale oamenilor.
Sfânta Evanghelie după Luca
Cap. 4
8. Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia
Mea, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului
tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti".
Cap. 10
18. Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând
din cer.
Cap. 11
18. Şi dacă satana s-a dezbinat în sine, cum va mai sta
împărăţia lui? Fiindcă ziceţi că Eu scot pe demoni cu
Beelzebul.
Cap. 13
16. Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a
legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea,
oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua
sâmbetei?
Cap. 22
3. Şi a intrat satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul,
care era din numărul celor doisprezece.
31. Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a
cerut să vă cearnă ca pe grâu;
Sfânta Evanghelie după Ioan
Cap. 13
27. Şi după îmbucătură a intrat satana în el. Iar Iisus
i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând.
Faptele Sfinților Apostoli
Cap. 5
3. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima
ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul
ţarinei?
Cap. 26
18. Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la
întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la
Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei
ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine.
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
Cap. 16
20. Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub
picioarele voastre pe satana. Harul Domnului nostru
Iisus Hristos cu voi!
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol
Pavel
Cap. 5
 | 32 |
S.D.B. – vol. 2, nr. 5, mai 2019
5. Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea
trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului
Iisus.
Cap. 7
5. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială
pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu
rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă
ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre.
Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol
Pavel
Cap. 2
11. Ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana, căci
gândurile lui nu ne sunt necunoscute.
Cap. 11
14. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se
preface în înger al luminii.
Cap. 12
7. Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia
descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un
înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă
trufesc.
Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol
Pavel
Cap. 2
18. Pentru aceea, am voit să venim la voi, îndeosebi
eu Pavel - o dată şi încă altă dată, - dar ne-a
împiedicat satana.
Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului
Apostol Pavel
9. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan,
însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni
mincinoase,
Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol
Pavel
Cap. 1
20. Dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru, pe care
i-am dat satanei, ca să se înveţe să nu hulească.
Cap. 5
15. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă
după satana.
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul
Cap. 2
9. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi hula
din partea celor ce zic despre ei înşişi că sunt iudei şi
nu sunt, ci sinagogă a satanei.
S U M M A D ÆM O N I C A B I B L I O G R A F I A : : o f f i c e . g n o s t i c @ g m a i l . c o m
13. Ştiu unde sălăşluieşti: unde este scaunul satanei;
şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în
zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care a
fost ucis la voi, unde locuieşte satana.
24. Iar vouă şi celorlalţi din Tiatira câţi nu au
învăţătura aceasta, ca unii care n-au cunoscut
adâncurile satanei, după cum spun ei, vă zic: nu pun
peste voi altă greutate.
Cap. 3
9. Iată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se
zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi
face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale
şi vor cunoaşte că te-am iubit.
Cap. 12
9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de
demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală
pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui
au fost aruncaţi cu el.
Cap. 20
2. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este
diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani,
7. Şi către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat
din închisoarea lui,
666
Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor)
Cap. 9
13. Greutatea aurului care i se adusese lui Solomon
într-un an era de şase sute şaizeci şi şase de talanţi de
aur.
Cartea întâia a lui Ezdra
Cap. 2
13. Fiii lui Adonicam: şase sute şaizeci şi şase;
Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
Cap. 7
18. Fiii lui Adonicam, şase sute şaizeci şi şapte;
Cartea a treia a lui Ezdra
Cap. 5
20. Fiii lui Adonicam, şase sute şaizeci şi şapte.
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul
Cap. 13
18. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să
socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi
numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.