

"Eu cred în viitorul culturii româneşti..."

Autor: ADRIAN PăUNESCU

08 Iun 2009

În 1979, la Editura Cartea Românească apărea cea de-a doua ediţie, adăugită, a volumului de
interviuri "Sub semnul întrebării" publicat de scriitorul Adrian Păunescu. O călătorie prin lumi
minunate, populate cu oameni minunaţi, de care astăzi ne e dor şi ale căror cuvinte trăiesc
astăzi cu aceeaşi forţă, deschizând căi nenumărate spre poveştile pe care ei au ştiut să le
spună mai bine ca nimeni alţii. La 29 ianuarie 1971, Adrian Păunescu îl întâlnea la Chicago pe
Mircea Eliade... Redăm pasaje importante din interviul pe care marele istoric al religiilor i l-a
acordat poetului Adrian Păunescu.

Adrian Păunescu: Vă întreb, dle Mircea Eliade, ce s-a întâmplat în cei 30 de ani de când
aţi plecat din ţară. Ştiţi probabil că în acest timp în ţară s-au petrecut multe, ca, de
exemplu, naşterea generaţiei mele. Noi am fost născuţi după plecarea dumneavoastră
şi faptul, mai mult decât simpla pronunţare a cifrei 30, arată că, totuşi, e un timp lung,
dureros, de când aţi părăsit România. Să începem discuţia noastră, dle Mircea Eliade,
cu sentimentul că lipsiţi de foarte mult timp din ţară.

Mircea Eliade: Da. În acest an, în martie, sunt 31 de ani. Am fost trimis consilier cultural la
Londra, după aceea am fost trimis la Lisabona. După război am fost invitat să ţin cursuri la
Sorbona, la Paris, şi atunci am rămas. Ce-am făcut? Evident, simţind de la un moment dat că
n-am să mai pot publica în româneşte, m-am concentrat asupra operei, să spunem, de istoria
religiilor şi loso a culturii, şi atunci, ţinând acele cursuri la Sorbona, am început să scriu,
izbutind să termin cărţi începute în ţară. E inutil să intrăm în detalii bibliogra ce, ar cu toate
cam 15 volume de ştiinţă sau lozo e, iar de vreo 10-15 ani încoace am scris şi literatură, şi
asta ar mai 5-6 volume, în afara cărţilor pe care încă nu le-am publicat.
Din 1932 până în 1940, cât am stat în ţară, eu am publicat destul de multe cărţi de literatură şi
destul de puţine cărţi de istoria şi lozo a religiilor, aşa că după 1945, publicând mai multe
cărţi de ştiinţă decât de literatură, activitatea mea părea oarecum schimbată. În ţară mă
dedicam literaturii din mai multe motive, întâi că îmi plăcea foarte mult, al doilea, eram sărac
şi trebuia să plătesc de patru ori pe an chiria (uneori publicam 4 volume pe an chiar pentru
asta).
Deşi ţineam cursuri la Universitate, neglijam prin activitatea mea literară istoria religiilor,
istoria şi loso a culturii, pe care le-am putut cultiva aproape cu exclusivitate timp de 10-12
ani în străinătate. După 1948, au apărut, cum spuneam, vreo 15 volume de istoria religiilor şi
a culturii. Totuşi, n-am neglijat literatura, pentru că am scris romanul pe care-l consider
capodopera mea, "Noaptea de sânziene", şi pe urmă am scris un număr de nuvele, unele
dintre ele destul de lungi.

Absenţa dvs. din România este mai bătrână decât mine. Eu am 28 de ani şi dvs. lipsiţi
de 31 de ani. Deci ăsta este ultimul dintre lucrurile pentru care eu, ca tânăr scriitor
român, trebuie să respect absenţa dvs.: este mai bătrână decât mine! Primul motiv
este că în absolut toate operele dvs. un motiv românesc sau altul revine. Am vorbit la

un moment dat cu un american despre dvs. şi era intrigat de faptul că dvs. integraţi în
un moment dat cu un american despre dvs. şi era intrigat de faptul că dvs. integraţi în
ordinea universală mituri româneşti. Fără nici un efort special de scuză, ca să zic aşa,
nici unul dintre aceste mituri nu pare străin în contextul în care îl introduceţi dvs. Nu
este un efort special pentru nimeni să observe, citindu-vă, că România aparţine
universului. Înainte de 1940, v-a interesat integrarea spiritualităţii româneşti în ordine
universală? Nu este acesta efectul domiciliului dvs., ca să zic aşa, în univers?

Cred că asta a fost o obsesie nu numai a mea, dar a generaţiei mele. Comarnescu, Sebastian,
Dan Botta şi alţii... Voiam toţi să ne integrăm universului fără a avea aerul că încercăm să
facem "propagandă culturală"...

"Să ne integrăm universului"

... Şi că-i o favoare a universului acceptarea culturii române.

Capitolul din "De la Zalmoxis la Gingis-Kan" despre Meşterul Manole este un rezumat al cărţii
"Comentarii la legenda Meşterului Manole", care a fost publicată în ţară în 1943, dar care, şi
ea, la rândul ei, nu e decât o realizare a dorinţei mele de prin 1930 de a aplica metoda istoriei
religiilor universale în interpretarea miturilor noastre etnice. Cum să spun? Greşeala care mi
se părea că o făceau "tradiţionaliştii" (în sensul bun al cuvântului) Blaga, Vasile Voiculescu,
Pârvan, şi anume: greşeala de a izola oarecum geniul nostru etnic şi a apune că e un lucru
unic, care nu trebuie comparat cu geniul altor popoare, m-a îndemnat să precizez lucrurile.
Nu era vorba numai despre a compara miturile şi credinţele noastre folclorice cu ale vecinilor
noştri - bunăoară, de a compara balada Meşterului Manole cu versiunile balcanice şi a arăta,
cum s-a arătat demult, superioritatea artistică, perfecţiunea poetică a baladei noastre.
Miturile şi credinţele noastre folclorice trebuiau, de asemenea, integrate în universalitate şi
introduse într-o serie mai mare de valori. Mă gândesc că lucrurile seamănă cu situaţia în care,
bunăoară, când se vorbeşte despre tragicii greci, faci în mod necesar aluzie la ce a fost în
Mesopotamia sau în India şi numai astfel poţi înţelege grandoarea tragicilor greci. Tot astfel şi
cu aceste credinţe şi creaţii etnice româneşti. Ele trebuiesc introduse într-o mare serie
comparativă, căci numai astfel îşi revelează mesajul şi valoarea lor universală.

Este acesta şi singurul mod de a potenţa aceste valori, am impresia.

E adevărat. Cazul culturii româneşti este extrem de interesant, mai ales pentru viitorul acestei
culturi. Eu cred în viitorul culturii româneşti mai mult decât cred în viitorul culturii europene.
În ce sens? Noi ne a ăm realmente la mijloc, între două mari culturi, Occidentul şi Orientul,
noi putem înălţa un fel de pod, putem înlesni comunicarea valorilor din Orient în Occident şi
viceversa. Şi asta nu numai pentru că suntem unde suntem în Orient şi, totuşi, în Occident -,
dar pentru că suntem una dintre puţinele culturi europene care am păstrat încă vii anumite
izvoare ale culturii populare şi, deci, arhaice. Aşa se întâmplă în cultura asiatică, unde sursele
sunt încă vii la nivelul folcloric. Dar noi avem şi cultura noastră modernă. Noi, deci, putem
avea un dialog mai rodnic cu orientalii pentru că oarecum avem aceeaşi structură (această
cultură arhaică populară). Acolo unde există o cultură de acest fel, rădăcinile merg foarte în
adânc. Acolo, în adânc, la rădăcinile culturii, noi ne întâlnim cu China, cu India, cu Indochina,
cu Oceania. Franţa, Germania, Suedia nu mai au asta, au numai cultura modernă şi doar
urme de cultură sătească. Aşa că, aşa cum suntem aşezaţi şi în felul cum a crescut istoria ţării
noastre, văd anumite posibilităţi în viitor pe care numai noi le avem. Zic noi, nu numai noi,
românii, ci noi, cei din Est. Probabil că, totuşi, noi, românii, avem cele mai multe şanse, pentru
că suntem legaţi în adânc şi de romanitate, şi de cultura occidentală în genere.

Nimic fără sacri ciu

Între "Mioriţa" şi "Meşterul Manole", cărei balade îi acordaţi întâietatea spirituală?
Care dintre ele este mai mult a noastră?

"Mioriţa" - ca baladă este capodopera literară numai la noi, la români. Sunt foarte fericit că
asemenea mituri interesează azi pe cititorul din Occident. Însă, pe de altă parte, nu cred că
trebuie să le considerăm modele şi să facem o întreagă literatură şi eseistică în legătură cu
aceste mituri. Nu-i aşa, suntem foarte mândri că aceste mituri au fost, că fac parte din
conştiinţa noastră, s-au realizat la noi şi cred că şi exprimă ceva din destinul nostru...

Care mai mult?

În ceea ce priveşte destinul, amândouă, pentru că, ne spune "Meşterul Manole", e de

neînchipuit că ai putea construi ceva fără sacri ciu - şi pentru că, ne învaţă "Mioriţa", oracolul
trebuie acceptat. Suntem, probabil, legaţi de amândouă aceste capodopere ale spiritualităţii
populare.

Totuşi, cum vi se pare împrejurarea că, iată, cultura română începe de la anunţarea
unei crime, pentru că, dincolo de orice, doi ciobani pun la cale omorârea celui de-al
treilea? Mie mi se pare că între atâtea culturi care ar ascuns crima căci astfel de
crimă s-a întâmplat pe toţi munţii lumii , n-a putut opri crima, dar a putut-o
transforma în prilejul unei dezvinovăţiri.

Eu n-aş vedea-o chiar aşa, am impresia că "istoricizezi" balada. Întâi şi-ntâi că în "Mioriţa"
crima este doar o ameninţare. Nu ştim dacă până la urmă se va întâmpla sau nu se va
întâmpla crima. Ciobanul e prevenit, ca de un oracol, că va omorât, şi atunci el îşi transmite
mesajul. Evenimentul va veni după. Ce este foarte interesant în acest univers al baladei este,
după părerea mea, ce face ciobanul când se ştie condamnat. Nu se resemnează, cum s-a
spus, nu se lamentează, ci pur şi simplu încearcă, cu o disperare eroică, să transforme acest
eveniment personal şi negativ într-un mister cosmic, într-un sacrament. Acest element,
misterul cosmic, precede crearea baladei "Mioriţa" şi poate găsit în cântece rituale, în
colinde care vin de la români. Problema este, deci, ce face un om în faţa nenorocului, în faţa
condamnării la moarte. Aici văd eu un lucru extrem de interesant şi, dacă vrei, optimist.
Pentru că uită-te cum au reacţionat anumiţi existenţialişti sau post-nietzscheeni europeni
când s-au simţit condamnaţi, prin simplul fapt de a oameni, la o existenţă absurdă şi la
moarte: au reacţionat cu un fel de exasperare, cu o exaltare a absurdului, de la Nietzsche,
până la, uite, nu mai citez, sunt şi români admirabili care au creat în acest sens, cu geniu şi
deznădejde, şi uite ce superb, ce senin, ce resc transformă acest păstor condamnarea sa la
moarte într-un mister! Cred că de aceea suntem cu toţii fascinaţi de "Mioriţa" şi iată de ce
străinii văd în "Mioriţa" nu o condamnare la moarte, ci răspunsul dat de cioban nenorocului,
ursitei tragice. Acest răspuns e dat împotriva oricărei evidenţe. Dacă oracolul se realizează,
ciobanul va , pur şi simplu, omorât. Or, el nu acceptă o astfel de moarte. Trans gurează
evenimentul tragic într-o nuntă cosmică. Este un răspuns care paralizează adversarul, pentru
că îi anihilează crima! Nu ştiu dacă în istoria spiritului s-au mai dat astfel de răspunsuri
nenorocului. Evreii au dat, în Vechiul Testament, un răspuns asemănător groaznicelor
campanii ale imperiilor militare, transformând acele evenimente tragice, acea "teroare a
istoriei", într-un semn divin, care, paradoxal, în cele din urmă se va dovedi a în favoarea
acelui condamnat la moarte.
0 Sort by
Comme Oldest
nts

Add a comment...

Facebook Comments Plugin

ULTIMA ORĂ
14:29 Un vot pentru tânăra speranţă a totalitarismului!

14:15 Pepe, cântăreţ îndrăgit, jurat al emisiunii "Next Star" şi...

13:30 BANCUL ZILEI: Un ginere bun isi duce onorabil soacra pe ultimul drum

12:38 Aplicaţia smartphone By Lock, probă pentru represiunea din Turcia. Peste...

11:35 Un deţinut din Penitenciarul Oradea, arestat preventiv pentru omor, găsit...
PE ACEEASI TEMĂ
Literatura e o expresie totală a inţei Un
umane
Un "sentiment fantastic, pur
Literatura e o expresie totală a românesc"
inţei umane

ALTE TITLURI DIN: ARTE VIZUALE

Yoko Ono a dezvăluit ultima piesă Guvernul a aprobat o OUG prin

a instalaţiei sale artistice din care "Cuminţenia Pământului" va
Chicago achiziţionată de statul român

MAI MULTE TITLURI DIN: ARTE VIZUALE

 ANTENA3.RO LIBERTATEA.RO

Veste NĂUCITOARE despre Monica Mâine e Ovidenia! Ce să faci în

Tatoiu în această dimineaţă. Ce această noapte pentru a ţi se

A1.RO INCOMEMAGAZINE.RO

Anunţul unei femei astronaut: SUA cauta bani pentru

”Extratereştrii se pregătesc de "SUBMARINUL secolului 21"
Top
Contact

SHOP JURNALUL

Varianta desktop www.jurnalul.ro

© Acest site este parte a INTACT MEDIA GROUP