Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Psihopatologie
Psihopatologie
Bócsa Éva
Psihopatologie
Note de curs
pentru Asistenţa socială
Cuprins
Cap. 1. Introducere……………………………………………………. 2
Cap. 2. Simptome ale tulburărilor mintale……………………………. 5
Cap. 3. Etiologia şi clasificarea tulburărilor psihice………………….. 15
Cap. 4. Tulburările diagnosticate de regulă pentru prima dată în
perioada de sugar, în copilărie sau adolescenţă………………. 21
Cap. 5 Tulburările de personalitate…………………………………... 39
Cap. 5. Schizofrenia şi tulburarea delirantă…………………………… 48
Cap. 6. Tulburările afective (mania, depresia, tulburarea afectivă
bipolară)………………………………………………………. 52
Cap. 7. Tulburările anxioase…………………………………………... 54
Cap. 8. Tulburările somatoforme……………………………………… 59
Cap. 9. Tulburări ale comportamentului alimentar şi tulburările de
somn…………………………………………………………... 61
Bibliografie
Psihopatologie 2
Cap. 1.
Introducere
Cap. 2.
Simptome ale tulburărilor mintale
Boala somatică sau psihică poate fi pusă în evidenţă prin intermediul unor
simptome1. Simptomele bolilor sunt studiate de semiologie.
În continuare vom prezenta cele mai importante simptome ale tulburărilor
psihice. Înainte de a le prezenta trebuie să notăm faptul că un simptom izolat, chiar
dacă este persistent şi intens, nu indică în mod necesar o boală psihică. Tulburările
mintale pot fi identificate prin gruparea caracteristică a simptomelor în sindroame 2
(Gelder, Gath, Mayou, 1994, p. 3).
2. Iluziile sunt percepţii eronate ale unor stimuli reali. De exemplu seara,
dacă ne este frică, vedem (percepem) un copac şi avem impresia că în spatele lui se
află ascunsă o persoană. Ceea ce vedem nu este real (omul ascuns), dar porneşte de
la ceva existent (copacul). Şi oamenii sănătoşi mintal pot avea iluzii, dar ei îşi dau
1
simptom = semn, indiciu al unei stări anormale
2
sindrom = totalitatea simptomelor care apar împreună în cursul unei boli, dându-i nota caracteristică
3
estezie = sensibilitate (din limba greacă: aisthesis)
Psihopatologie 6
seama de greşeala perceptivă. Cei bolnavi psihic sunt convinşi că iluziile lor
reflectă realitatea (de exemplu, bătăile ceasornicului sunt percepute sub forma unor
cuvinte jignitoare).
Dintre iluzii fac parte fenomenele “déja vu”, “déja connu”, “déja vécu” sau
“jamais vu”. Acestea sunt nişte false recunoaşteri: subiectului i se pare că a mai
văzut, a mai cunoscut, a mai trăit situaţii pe care în realitate nu le-a văzut sau
cunoscut, sau dimpotrivă, are impresia că nu a mai văzut niciodată situaţii bine
cunoscute. Aceste fenomene patologice trebuie deosebite de confuziile pe care le
fac şi oamenii sănătoşi. Aceştia, dacă li se atrage atenţia asupra greşelii, îşi dau
seama de confuzia făcută.
pacientul vede că vecinul îşi introduce capul prin perete în apartamentul său şi îl
spionează)].
Halucinaţiile gustative şi olfactive în general apar împreună. Bolnavul în
cele mai multe cazuri simte gusturi şi / sau mirosuri neplăcute (de ex. miros de
cadavru); uneori i se pare că mâncarea are gust şi miros neplăcut şi de aici poate să
ajungă la ideea delirantă că cineva vrea să-l otrăvească.
Halucinaţiile tactile constau în impresia de atingere a suprafeţei cutanate
(senzaţie de arsură, înţepătură, rece, fierbinte, curent electric) sau pot fi resimţite ca
mişcarea unor insecte sub piele etc.
Halucinaţiile viscerale se pot manifesta prin impresia că organele interne
dispar sau îşi modifică dimensiunea, forma etc.
Unui băiat de 15 ani i s-a aplicat testul TAT; la acest test subiectului i se cere să creeze
povestiri pornind de la nişte imagini. La planşa care reprezintă un băiat care este aşezat pe
jos, lângă un pat, băiatul a spus următoarea “poveste”: “Un om în puşcărie, proptit de pat,
îmbrăcat ţărăneşte, lângă el un sac de mâncare. Mama lui e moartă. Copilul a plecat spre
mamă şi plânge. Avea tenişi în picioare în pană de vultur, îmbrăcat în salopetă. Când a
văzut că mama a murit s-a aplecat pe ea şi în jurul lor era iarbă verde. Cred că e în cort,
are crucea roşie pe cap, cortul e casă. Băiatul are o brişcă lângă piciorul lui. Mama avea
un pat din lemn, în jurul lor se aşternea zăpada, iarba”.
Bolnavul M., de 45 ani, susţinea că soţia vrea să-l otrăvească cu mercurul dintr-un
termometru de cameră. El “şi-a dat seama” de acest lucru, atunci când a găsit termometrul
spart. Atunci când i s-a explicat că în termometrele de acest fel nu este mercur, el a înţeles
că soţia de fapt dorea să-l otrăvească cu un medicament pe care i l-a pus în mâncare.
Bolnavul A, de 42 ani, cu studii superioare, era convins că suferă de sifilis. Prietenul său
(medic), i-a demonstrat cu ajutorul cărţilor de medicină că nu suferă de această boală.
Pacientul a acceptat argumentele prietenului său, dar peste câteva zile “şi-a dat seama” că
de fapt are cancer. Deci, în ciuda argumentelor raţionale, ideea delirantă de boală s-a
menţinut.
Uneori ideea delirantă apare brusc (dintr-o dată pacientul îşi dă seama că cei
din jur îi vor răul; această convingere poate avea diferite consecinţe: îi evită pe
presupuşii persecutori, încearcă să se apere, se închide în casă, îi atacă el etc.). În
alte cazuri ideea delirantă este precedată de o perioadă în care subiectul este
1
ideea delirantă (de lira = alături de brazdă) trebuie diferenţiată de noţiunea de “delir” (delirium = aiurare) care este
o stare de tulburare a lucidităţii conştiinţei datorată unei disfuncţii cerebrale. Dintre cauzele delirului menţionăm
encefalita, meningita, intoxicaţia medicamentoasă, traumatismele craniocerebrale etc. (Gelder, Gath, Mayou, p. 276,
Predescu, p. 148).
Psihopatologie 9
neliniştit, anxios, presimte anumite evenimente neplăcute. Această stare este numită
dispoziţie delirantă. Uneori subiectul percepe ceva corect, dar interpretează greşit,
în sensul unor idei delirante. (De exemplu vede pe stradă trei maşini de aceeaşi
culoare şi consideră că acesta este semnul că duşmanii lui îl vor ataca). După ce
bolnavul a devenit convins, ideea delirantă va influenţa viaţa psihică şi
comportamentul său.
ritualuri este însoţită de o puternică anxietate care diminuează numai dacă acţiunile
respective sunt îndeplinite. Cele mai frecvente acte compulsive sunt:
- ritualurile de verificare: subiectul simte nevoia de a verifica de nenumărate ori
dacă a făcut o acţiune (a închis robinetul, a încuiat uşa etc.);
- ritualurile de curăţenie: ideea obsesivă că mâinile pot fi contaminate cu microbi
poate să ducă la compulsia spălării mâinilor; pacientul (de regulă femeie) simte
nevoia de a face curăţenie în locuinţă mult mai frecvent decât ar fi necesar;
- ritualurile de numărare: subiectul simte nevoia de a număra în mod inutil (paşii
pe care îi face, maşinile de o anumită culoare etc.).
Cele două extreme ale conştiinţei sunt starea de veghe şi coma. În starea de
veghe funcţiile psihice se desfăşoară cu claritate, luciditate şi se află sub controlul
raţiunii. Starea comatoasă reprezintă o pierdere completă a conştiinţei. Între aceste
Psihopatologie 14
extreme există diferite tulburări ale conştiinţei dintre care vom menţiona
obnubilarea şi starea confuzională.
Obnubilarea este starea în care pacientul este somnolent, gândeşte şi se mişcă
lent, dă răspunsuri vagi şi incomplete la întrebări.
Confuzia reprezintă incapacitatea de a gândi limpede; subiectul în general
este dezorientat în spaţiu şi timp.
6. Simptome motorii
Cap. 3.
Etiologia şi clasificarea tulburărilor psihice
1
Detresă = suferinţă cumplită, disperare (din limba franceză: détresse)
Psihopatologie 17
- aceeaşi cauză poate să ducă la mai multe efecte [Exemplu: privarea copilului de
afecţiunea părintească predispune la comportament antisocial, suicid, tulburare
depresivă etc. (Gelder, Gath, Mayou, p. 77)].
- acelaşi efect poate fi rezultatul mai multor cauze (Ex.: handicapul mintal se
poate datora unor anomalii genetice, consumului de alcool al mamei în timpul
sarcinii, encefalitei etc.).
Activitate
Identificaţi cauzele tulburării depresive în următorul caz (după Gelder, Gath, Mayou, p. 76):
În decursul a patru săptămâni, un bărbat de 35 de ani, căsătorit, a dezvoltat o depresie din ce
în ce mai severă. Simptomele au debutat puţin după ce soţia l-a părăsit pentru a trăi cu alt
bărbat.
Cu mult timp în urmă, mama pacientului primise tratament psihiatric de două ori, întâi pentru
o tulburare depresivă severă, apoi pentru manie; în nici una din aceste situaţii nu s-au decelat
factori de mediu care să poată explica boala. Când pacientul avea 14 ani, mama sa a plecat să
trăiască împreună cu un alt bărbat, lăsându-şi băiatul numai în grija tatălui. După aceea, timp
de mai mulţi ani, pacientul s-a simţit nefericit, părăsit, dar până la urmă şi-a revenit. S-a
căsătorit, are doi copii, în vârstă de 13 şi 10 ani în momentul debutului bolii.
Două săptămâni după ce plecase de acasă, soţia pacientului s-a întors, spunând că făcuse o
greşeală şi că, de fapt, îşi iubeşte soţul. În ciuda acestui fapt, simptomele pacientului au
persistat şi s-au agravat.
Psihopatologie 18
Psihozele sunt cele mai grave boli psihice care se caracterizează prin
următoarele:
Psihopatologie 19
1
această clasificare nu este prezentată pentru a fi reţinută ci numai pentru ca studenţii să cunoască principalele grupe
de boli psihice, aşa cum apar ele în ICD-10, şi să ştie din care categorie fac parte tulburările care vor fi prezentate în
continuare.
Psihopatologie 20
Cap. 4.
Tulburările diagnosticate de regulă pentru prima dată
în perioada de sugar, în copilărie sau adolescenţă
1. Retardarea mentală profundă (oligofrenia gradul III sau idioţia). Cei care
se încadrează în această categorie au un IQ mai mic de 20 / 25. Ei reprezintă
aproximativ 1 – 2 % dintre cei retardaţi mental. Aceste persoane, chiar şi la vârsta
adultă, au o vârstă mintală de cel mult 2 - 3 ani.
Din punct de vedere fizic, mulţi dintre ei prezintă malformaţii şi tulburări
neurologice. Unii dintre ei nu învaţă să meargă în picioare. Mulţi nu învaţă să se
hrănească singuri. În formele grave nu se formează controlul sfincterian.
Limbajul, în majoritatea cazurilor, se rezumă la ţipete nearticulate. Unii
învaţă să pronunţe câteva cuvinte.
În cazurile cele mai grave activitatea acestor indivizi este lipsită de scop.
Stau în pat indiferenţi sau se balansează ritmic. Devin agitaţi fără motiv, se lovesc
sau devin agresivi. Sunt incapabili să se apere de pericole. Au nevoie permanentă
de supraveghere şi îngrijire.
Aceste persoane se dezvoltă mai bine într-un mediu înalt structurat, cu ajutor
şi supraveghere constantă şi o relaţie individualizată. Dezvoltarea motorie,
autoîngrijirea şi aptitudinile de comunicare se pot ameliora dacă beneficiază de un
antrenament corespunzător. Unii indivizi pot efectua sarcini simple, în condiţii de
protecţie şi supraveghere strictă.
/ 7 ani îşi pot forma deprinderi elementare de autoîngrijire. De asemenea, îşi pot
însuşi unele cunoştinţe sau deprinderi pe care copiii sănătoşi şi le însuşesc la vârsta
preşcolară.
În perioada adultă ei pot deveni capabili să efectueze sarcini simple, în
condiţii de supraveghere strictă. Cei mai mulţi se adaptează bine la viaţa în
comunitate, în cămine sau în familiile lor.
b. Intelectul de limită
omiterea, înlocuirea sau deformarea sunetelor sau silabelor (în loc de şoarece se
pronunţă soareţe, în loc de alb - ab, albastru - abastu, tractor – taractor etc.).
Până la vârsta de 3 – 4 ani majoritatea copiilor vorbesc dislalic (dislalie
fiziologică). Cu aceşti copii nu trebuie să se facă exerciţii speciale de vorbire, sunt
suficiente modelele corecte de vorbire. Corectarea copilului poate avea consecinţe
grave deoarece copilul îşi conştientizează defectul de vorbire şi îşi fixează atenţia
asupra modului în care pronunţă sunetele. Vorbirea este o acţiune automatizată,
încercarea de a controla mişcările de pronunţie dereglează automatismele, ceea ce
poate avea ca şi consecinţă, de exemplu, apariţia bâlbâielii.
Dislalia se poate datora unor tulburări de motricitate ale organelor periferice implicate în
vorbire (limbă, buze) sau unor malformaţii, ca de exemplu anomaliile maxilo-dentale,
despicăturile palatului, parezele vălului palatin. În aceste cazuri copilul pronunţă greşit
unele sunete, dar le scrie corect, deoarece le aude şi diferenţiază corect sunetele respective
de sunetele relativ asemănătoare.
Unii copii au anumite forme de hipoacuzie. Ei aparent au auzul normal, dar în realitate nu
diferenţiază unele sunete (cel mai frecvent s, z, ş, j, ţ). Din această cauză la ei pronunţarea
defectuoasă este însoţită de greşeli în scriere (Guţu, 1975, p. 136).
Părinţii fac şi alte greşeli care pot genera bâlbâiala. Dintre acestea amintim
atitudinea exagerat de autoritară, dominatoare a părinţilor, pretenţiile excesive şi
rigide asupra modului de comportare a copiilor, sau contrazicerea continuă a
părerilor pe care le au copiii (Moncur, La Follette, Darley, după Boşcaiu, 1983, p.
32).
b. Tulburările de învăţare
adăugiri de litere sau silabe, scriu cuvintele unit, pun literă mare la mijlocul
cuvântului, scriu foarte urât. Dislexia şi disgrafia de multe ori sunt asociate.
Discalculia este o tulburare care afectează însuşirea aritmeticii. Elevii cu
discalculie au greutăţi în înţelegerea semnelor matematice (cifrele, semnele care
indică operaţiile), au mari dificultăţi în însuşirea calculului aritmetic, deşi
frecventează regulat şcoala şi au un nivel intelectual care ar trebui să le permită
însuşirea acestor deprinderi.
Cauzele dislexiei, disgrafiei, discalculiei nu sunt bine cunoscute. Unii susţin
că cea mai probabilă cauză este o tulburare în maturizarea zonelor cerebrale
implicate în aceste activităţi (Gelder, Gath, Mayou, 1994, p. 628; Kulcsar, 1978, p.
120).
Problemele de învăţare au numeroase consecinţe negative asupra activităţilor
care necesită scris-cititul sau calculul aritmetic (în particular asupra activităţii
şcolare). Proporţia de abandon şcolar printre copiii cu tulburări de învăţare este mai
ridicată decât în populaţia de elevi care nu are astfel de probleme. Adulţii cu
această tulburare au greutăţi în a-şi găsi un serviciu. La mulţi indivizi tulburările de
învăţare se asociază cu tulburarea de conduită, comportamentul hiperkinetic,
tulburarea depresivă.
3. Tulburarea autistă
Autismul este o boală despre care se vorbeşte destul de mult, deşi este rar
întâlnită. Se apreciază că sunt 3 – 4 cazuri la 10 000 de copii, fiind de patru ori mai
frecventă la băieţi decât la fete (Rutter, după Gelder, Gath, Mayou, 1994, p. 624).
Cele mai importante simptome ale autismului sunt incapacitatea de a stabili
relaţii interpersonale adecvate şi dificultăţile de comunicare. Aceste persoane nu
pot stabili relaţii emoţionale calde cu alţi oameni.
Sugarii autişti nu răspund prin zâmbet sau gângurit comportamentului
afectuos al părinţilor. Dimpotrivă, se pare că nu le face plăcere să fie luaţi în braţe
şi sărutaţi. Un semn caracteristic este evitarea privirii, lipsa contactului ochi în ochi.
Aceşti copii nu sunt mai apropiaţi de părinţii lor decât de străini.
În copilărie autiştii manifestă un interes redus sau nu manifestă deloc dorinţa
de a stabili relaţii cu copii de vârsta lor. Cei mai mari pot dori să stabilească legături
cu cei de aceeaşi vârstă, dar manifestă o accentuată inabilitate în a stabili relaţii. La
mulţi autişti este deteriorată “conştiinţa de alţii”. Ei nu înţeleg regulile pe care ar
trebui să le respecte în relaţiile cu cei din jur, nu înţeleg stările afective trăite de
alţii, dorinţele altora, nu caută să împărtăşească cu alţii interesele sau realizările lor.
Nu participă la jocurile colective, ci preferă activităţile solitare, nu doresc să arate
altora ce au făcut. Nu există nici o diferenţă în comportamentul lor faţă de oameni
Psihopatologie 32
şi faţă de obiecte. Ei îi implică pe cei din jur în activităţile lor numai ca pe nişte
“instrumente” (de exemplu, ei pot utiliza mâna unui părinte pentru a obţine obiectul
dorit, fără a realiza contactul vizual, ca şi cum doar mâna, şi nu persoana ar fi
importantă).
La unii autişti limbajul verbal nu se formează niciodată. La alţii se dezvoltă
normal până la doi ani, şi apoi dispare parţial sau complet. La aproximativ 50 % din
copiii autişti limbajul se formează, dar cu mare întârziere. Ei au un limbaj simplu,
cu un vocabular restrâns. Sunt prezente multe deficienţe în utilizarea limbajului, ca
de exemplu utilizarea incorectă a pronumelor sau ecolalia (repetarea inutilă a
cuvintelor auzite de la alţii). Chiar dacă limbajul s-a format, au mari greutăţi în a
iniţia sau a susţine o conversaţie. Vorbirea lor nu este însoţită de gesturi sau mimică
adecvată.
Copiii autişti suportă foarte greu schimbările, chiar minore, în mediul
înconjurător. Ei preferă uniformitatea, şi au comportamente stereotipe. Pot avea
reacţii extrem de intense dacă, de exemplu, se schimbă modul de aranjare a mobilei
din cameră; ei pot cere să li se dea zilnic aceeaşi mâncare, insistă să poarte aceleaşi
haine, doresc să ţină în braţe aceeaşi jucărie, doresc să meargă zilnic exact pe
acelaşi drum la şcoală etc.
Mulţi autişti manifestă un interes deosebit faţă de jucăriile, obiectele care se
învârt. Aceşti copii manifestă o imaginaţie redusă în jocurile lor solitare; ei repetă
frecvent acelaşi joc, de regulă simplu (de exemplu, aranjează mereu jucăriile în
acelaşi mod). Unii copii autişti au comportamente bizare: se învârt continuu, se
leagănă, îşi răsucesc degetele, îşi scutură braţele etc.
Autismul poate fi însoţit şi de alte tulburări psihice, ca de exemplu de
hiperactivitate, reducerea volumului atenţiei, impulsivitate, agresivitate, accese de
furie, comportamente automutilante. Aproximativ 75% dintre copiii autişti sunt
retardaţi mintal.
Unii autişti au aptitudini deosebite, dar în general nu au capacitatea de a le
pune în valoare.
b. Tulburarea de conduită
1
Conduita = activitatea umană cu cele două laturi ale sale: psihică şi comportamentală
Psihopatologie 36
5. Ticurile
Cap. 5.
Tulburările de personalitate
consecinţele posibile. Aceste persoane pot neglija propriul copil sau pot să îl pună
în pericol.
În relaţiile interpersonale unii din aceşti indivizi reuşesc să creeze cu
uşurinţă o impresie favorabilă deoarece sunt volubili, se exprimă cu uşurinţă, ştiu
să se facă plăcuţi. Datorită acestui farmec aparent, dar superficial, reuşesc să
câştige încrederea oamenilor naivi care se lasă cu uşurinţă escrocaţi de aceşti
oameni.
După ce au făcut acte condamnabile ei nu manifestă remuşcare. Sunt
indiferenţi faţă de victimele lor şi susţin că acestea şi-au meritat soarta sau au
devenit victime din propria lor vină (“de ce s-a plimbat tocmai pe strada pe care a
fost atacată?”) (DSM IV, p.701).
puţin înainte de absolvire sau pot întrerupe o relaţie interpersonală chiar când
devine clar că relaţia ar putea dura.
O altă caracteristică a acestei tulburări este instabilitatea afectivă. Aceste
persoane rar au stări de mulţumire, satisfacţie. Starea afectivă de bază este cea
depresivă care se poate transforma în disperare, panică sau mânie, în funcţie de
circumstanţele externe, în special comportamentul persoanelor din jur faţă de ele.
Se plictisesc frecvent şi au deseori un sentiment neplăcut de vid interior.
Datorită impulsivităţii personalităţile borderline se implică în activităţi care
pot avea consecinţe negative (jocuri de noroc, abuz de o substanţă, mâncat
compulsiv, relaţii sexuale periculoase, conducerea unui automobil în mod
imprudent) (DSM IV, p. ; Ionescu, 1997, p. 211).
Cap. 6
Schizofrenia şi tulburarea delirantă
a. Schizofrenia
b. Tulburarea delirantă
a. Schizofrenia
Schizofrenia este una dintre cele mai grave boli psihice. Schizofrenia este
destul de frecventă: în jur de 0,5 – 1,5 % dintre oameni suferă de această boală
(DSM- IV, p. 308). Boala poate să debuteze brusc (în decurs de câteva zile
comportamentul pacientului se schimbă puternic), sau insidios, cu o dezvoltare
gradată a ideilor şi conduitei ciudate. Debutul are loc de regulă între 18 – 35 de ani.
Dar sunt şi cazuri în care debutul se produce după vârsta de 45 ani.
Simptomele caracteristice schizofreniei afectează gândirea, percepţiile şi
afectivitatea. Datorită acestor simptome comportamentul, limbajul, relaţiile sociale,
activitatea profesională etc. sunt grav perturbate. Bolnavul trăieşte “experienţe”
ciudate: el are impresia că gândurile, sentimentele, acţiunile sale sunt cunoscute de
alţii, chiar dacă el nu le spune, sau persoanele respective nici nu se află în
apropierea sa. Uneori îi acuză pe cei din jur că îi fură gândurile, sentimentele sau
dimpotrivă, îl obligă să aibă anumite gânduri sau stări afective.
Ideile delirante sunt caracteristice. Bolnavul poate fi convins de faptul că
evenimente care nu sunt în legătură cu el au de fapt o semnificaţie deosebită pentru
el; poate să creadă că este persecutat de cei din jur, că este în legătură cu
extratereştrii etc.
Halucinaţiile, în special cele auditive, sunt frecvente. Pacientul aude voci
care discută între ele (discută despre pacient la persoana a treia sau îi comentează
acţiunile) sau i se adresează, eventual îi dau comenzi. Poate să audă propriile
gânduri rostite tare fie în momentul în care le gândeşte (sonorizarea gândirii), fie
imediat după aceea (ecoul gândirii).
Tulburările afective pot lua trei forme:
- bolnavul poate avea stări afective de anxietate, depresie, iritabilitate sau euforie;
- în cazurile cronice afectivitatea devine “tocită”; bolnavul pare a fi indiferent
afectiv (aplatizare afectivă);
- starea afectivă nu este adecvată situaţiei (de exemplu, râde atunci când i se
vorbeşte despre decesul unui prieten).
Psihopatologie 49
Limbajul şi comportamentul bolnavului sunt mai mult sau mai puţin afectate.
Unii bolnavi se exprimă imprecis, vorbesc incoerent, incomprehensibil.
Comportamentul poate fi agitat, sau caracterizat prin lipsa iniţiativei, pierderea
interesului pentru muncă, activităţi sociale, înfăţişare şi igienă personală, lentoare,
retragere socială, preocupări bizare.
Conştiinţa bolii în cele mai multe cazuri este absentă. Din acest motiv, deşi
cei din jurul bolnavului îşi dau seama de gravitatea situaţiei, el se consideră
sănătos, refuză internarea în spital, nu urmează tratamentul recomandat.
Sunt descrise mai multe forme ale schizofreniei dintre care vom prezenta pe
scurt forma paranoidă şi hebefrenă.
Schizofrenia paranoidă este cea mai frecventă formă de schizofrenie pe plan
mondial. Simptomele caracteristice sunt ideile delirante (de persecuţie, gelozie,
grandoare etc.), halucinaţiile auditive care îl ameninţă sau îi dau comenzi,
halucinaţiile olfactive, gustative, viscerale. Exceptând ideile delirante gândirea este
“normală”, dispoziţia afectivă adecvată, iar pacientul poate părea normal până ce
convingerile sale anormale ies la iveală.
Schizofrenia hebefrenă (tip dezorganizat) este cea mai gravă formă de
schizofrenie. Debutează între vârstele de 15 – 25 ani. Comportamentul pacientului
este pueril, imprevizibil, lipsit de scop, iresponsabil, incomprehensibil (preferă
singurătatea, zâmbeşte fără sens, face gesturi exagerate, grimase); labilitatea
afectivă este accentuată. Halucinaţiile şi ideile delirante sunt frecvente, dar
neelaborate.
Un tâmplar instalase în casă un complicat sistem de oglinzi, astfel încât să-şi poată privi
soţia din altă cameră.
Psihopatologie 51
Un pacient evita să aştepte la semafor alături de alt automobil, pentru ca soţia sa, care
stătea pe locul din dreapta, să nu poată stabili pe ascuns o întâlnire cu alt şofer.
Un soţ a interzis soţiei să iasă din casă; timp de 10 ani soţia nu a părăsit locuinţa; ea nu
avea voie nici să privească pe geam.
Cap. 7.
Tulburările afective
Hipomania este un grad mai uşor de manie, în care dispoziţia este uşor
euforică, subiectul are multă energie şi este foarte activ, se simte deosebit de bine,
este mai sociabil şi mai comunicativ ca de obicei, dar eficienţa activităţii nu este
grav afectată.
Cap. 8.
Tulburările anxioase
2. Tulburările anxios-fobice
3. Tulburări obsesiv-compulsive
Tulburările de adaptare sunt tulburări uşoare care durează mai mult decât
reacţiile acute la stres, apar la subiecţi sănătoşi mintal, sunt legate în timp şi prin
conţinut de experienţe stresante reprezentate de schimbări semnificative de viaţă
(situaţia de doliu, emigrarea, despărţirea, invaliditate produsă de un accident
vascular cerebral sau accident rutier etc.). Simptomele sunt variate şi includ
îngrijorarea, anxietatea, depresia, sentimentul incapacităţii de a face faţă situaţiei,
de a face planuri de viitor, dificultatea de concentrare a atenţiei, iritabilitatea,
comportamentul agresiv. Tulburările durează câteva luni, timp în care se produce
adaptarea la noua situaţie.
Cap. 9.
Tulburările somatoforme
Deşi de multe ori bolnavii dau impresia că simulează o boală pentru a obţine
anumite avantaje, ele nu sunt produse intenţionat, ci prin mecanisme inconştiente
(deşi nici mecanismele conştiente nu pot fi complet excluse). Simptomele
tulburărilor disociative aduc, de obicei, unele avantaje pacientului numite beneficiu
secundar1. De exemplu, o persoană care simte o puternică anxietate atunci când
trebuie să îngrijească o rudă grav bolnavă poate să prezinte simptome disociative
cum ar fi paralizia unui braţ, ceea ce o împiedică să îngrijească bolnavul. Acest
simptom poate fi susţinut de beneficii primare (tensiunea, ambivalenţa produsă de
dorinţa de a îngriji bolnavul şi anxietatea produsă de îngrijire dispare), cât şi de
beneficii secundare (ea va fi persoana îngrijită de alţii).
Tulburările disociative au mai multe forme dintre care vom menţiona câteva.
1.Amnezia disociativă (psihogenă) se manifestă prin uitarea unor evenimente
traumatizante recente cum ar fi pierderea neaşteptată a unei fiinţe dragi, săvârşirea
unor fapte condamnabile moral etc. Uneori pacienţii nu-şi pot aminti perioade lungi
din viaţă sau uită identitatea lor. Amnezia disociativă trebuie să fie diferenţiată de
amnezia datorată unor boli ale creierului.
2. Fuga disociativă (psihogenă) constă în plecarea aparent fără scop de acasă
sau de la locul de muncă. Pacientul rătăceşte în afara mediului său obişnuit. Dacă
este întrebat, nu poate să spună unde locuieşte, cum se numeşte; uneori comunică
date neadevărate. Spre deosebire de alte categorii de bolnavi cu simptome
asemănătoare (de ex. cei cu demenţe), aceşti bolnavi în tot acest timp au un
comportament aparent normal: ei se îngrijesc, mănâncă, se spală, cumpără bilet de
tren, discută cu cei pe care îi întâlnesc etc. În cele mai multe cazuri plecarea şi
evenimentele din acest interval sunt urmate de amnezie.
3. Tulburări motorii cum ar fi paraliziile, tremorul, tulburările mersului.
Paralizia psihogenă se deosebeşte de paralizia de origine organică prin faptul că nu
este în concordanţă cu inervaţia segmentului respectiv, reflexele nu sunt modificate,
nu se constată pierdere de masă musculară. Dacă bolnavului i se cere să îşi mişte
mâna paralizată el susţine că nu poate, dar realizează totuşi unele mişcări, dacă
atenţia îi este orientată în altă parte.
Tulburările de mers şi tremorul de asemenea se agravează atunci când
pacientul este observat, şi dispar dacă atenţia se orientează în altă direcţie.
4. Convulsiile disociative imită crizele epileptice, dar bolnavul nu îşi muşcă
limba în timpul crizei, nu se loveşte, nu îşi pierde cunoştinţa.
1
Freud vorbeşte despre beneficiul primar şi secundar al bolilor psihice. Simptomele nevrotice sunt generate de lupta
dintre două tendinţe opuse şi au rolul de a diminua tensiunea internă produsă de această luptă. Acesta este beneficiul
primar. Situaţia de bolnav, pe lângă neplăcerile sale, produce şi unele satisfacţii: membrii familiei se ocupă de
bolnav, îl îngrijesc, îl menajează. Acestea reprezintă beneficiul secundar al bolii, devenind uneori un factor care
îngreunează vindecarea (după Sillamy, p. 44).
Psihopatologie 61
Cap. 10.
Tulburări ale comportamentului alimentar
şi tulburările de somn
2. Insomnia şi hipersomnia
din pat şi merge, într-o manieră mecanică, dar evitând obiectele obişnuite. El poate
să facă acţiuni mai puţin complexe (să deschidă geamul sau uşa, să mănânce). El
poate chiar să iasă din casă. Riscul de a se răni este destul de mare, din această
cauză se recomandă ca uşile şi geamurile să fie bine închise, iar obiectele
periculoase să fie îndepărtate.
În timpul episodului individul are o faţă inexpresivă, cu privire fixă, nu
răspunde deloc sau aproape deloc la încercările celor din jur de a comunica cu el.
Poate fi trezit cu mare dificultate. Dacă este trezit, o perioadă scurtă de timp poate
fi confuz şi dezorientat. Trezirea lui de către cei din jur nu are efecte negative
asupra activităţii mentale sau a comportamentului. Dacă nu se trezeşte, se
reîntoarce de obicei în patul său. La trezire (fie dintr-un episod, fie dimineaţa) are
amnezia episodului.
Mersul în somn are loc de obicei în prima treime a somnului nocturn, după
cele mai profunde stadii ale somnului (stadiile 3 şi 4). Majoritatea episoadelor
durează de la câteva minute până la o jumătate de oră.
Somnambulismul debutează în general în copilărie, între 4 - 8 ani. Uneori
debutul coincide cu o boală febrilă. Poate să debuteze şi la adulţi, fiind asociat
uneori cu unele boli psihice sau neurologice.
Psihopatologie 66
Bibliografie
1. Arcan, P., Ciumăgeanu, D., (1980), Copilul deficient mintal, Editura Facla,
Timişoara.
2. Athanasiu, A., (1983), Elemente de psihologie medicală, Editura medicală,
Bucureşti.
3. Baddeley, A., (1998), Memoria umană, Editura Teora, Bucureşti.
4. Berne, E., (2002), Jocuri pentru adulţi. Psihologia relaţiilor umane, Editura
Amaltea, Bucureşti.
5. Eysenck, H. Eysenck, M., (1998), Descifrarea comportamentului uman, Editura
Teora, Bucureşti.
6. Gelder, M., Gath, D., Mayou, R., (1994), Tratat de psihiatrie Oxford, Asociaţia
Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti.
7. Habimana, E., Éthier, L., S., Petot, D., Tousignant, M., (sous la dir) (1999),
Psychopatologie de l’enfant et de l’adolescent, Montreal.
8. Holdevici
9. Holdevici
10.*** (1998), ICD – 10. Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament.
Simptomatologie şi diagnostic clinic, Editura All Educational, Bucureşti.
11.Ionescu, G., (1973), Introducere în psihologia medicală, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
12.Ionescu, G., (1985), Psihologie clinică, Editura Academiei, Bucureşti.
13.Ionescu, G., (1997), Analiză critică a unei noi entităţi nosografice. Tulburarea
borderline a personalităţii, în Zlate, M., Psihologia vieţii cotidiene, Editura
Polirom, Iaşi
14.Ionescu, G., (2000), Psihiatrie clinică standardizată şi codificată, Univers
Enciclopedic, Bucureşti.
15.Lăzărescu, M., (1986), Curs şi îndreptar de psihiatrie, Timişoara.
16.Lelord, F., Andre, C., (2003), Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile,
Editura trei, Bucureşti
17.Leonhard, K., (1979), Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
18.*** (2003), Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale DSM-
IV-TRTM, Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti.
19.Mironţov-Ţuculescu, V., Predescu, V., Oancea, C., (1986), Sănătatea mintală în
lumea contemporană, Editura Medicală, Bucureşti.
20.Perciun, V., (2001), Psihologie clinică, Note de curs, Editura Eurostampa,
Timişoara.
Psihopatologie 67