Drept International Public PDF

Universitatea Transilvania din Braş ov
Facultatea de Drept ş i Sociologie

DREPT - FRECVENŢA REDUSĂ
MATEI CATALINA
DREPT
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Note de curs
2009
_____________________________________________________________________Cuprins
Cuprins
1. Unitatea de invăţare 1
INTRODUCERE pag.3
Obiectivele cursului pag.3
Concepţia curriculară pag.3
Scopul unităţilor de învăţare pag.3
Tematica unităţilor de învăţare pag.4
Bibliografie pag.4
PERSONALITATEA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ pag.6
2.1 Noţiunea de personalitate juridică internaţională
pag.6
2.2 Conţinutul personalităţii juridice internaţionale
pag.7
2.3 Subiectele de drept internaţional
pag.9
2.4 Statul ca subiect de drept internaţional pag.10
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE EXISTENŢEI STATELOR pag.13
DIN PUNCT DE VEDERE AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL
3.1 Condiţiile statalităţii în dreptul internaţional pag.13
3.2. Populaţia ca element constitutiv al statului pag.15
3.3. Teritoriul ca element constitutiv al statului pag.18
3.5 Noţiunea de suveranitate pag.18
3.6 Caracteristicile suveranităţii pag.20
JURISDICŢIA STATELOR pag.23
4.1 Noţiunea şi conţinutul jursidicţiei statelor pag.23
4.2 Competenţa teritorială pag.23
4.3 Competenţa personală pag.24
5. Unitatea de învăţare 5 pag.27
STATUL CA SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL
5.1 Atributul suveranităţii statale în contextul integrării în Uniunea pag.27
Europeană
5.2 Procesul evolutiv al integrării europene pag.28
53. Crearea şi evoluţia dreptului comunitar pag.29
5.4 Suveranitatea statului pag.30
RECUNOAŞTEREA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
6.1. Instituţia recunoaşterii ca regulă fundamentală de drept internaţional pag.33
6.2. Regulile care reglementează principiul recunoaşterii pag.33
6.3. Noţiunea de recunoaştere a statelor pag.34
_______________________________________________________________________ 1
_____________________________________________________________________Cuprins
6.4. Condiţiile admiterii în O.N.U. pag.34
6.5. Condiţiile personalităţii internaţionale pag.35
6.6. Caracterele actului de recunoaştere a statului pag.35
6.7. Efectele recunoaşterii pag.38
IMUNITATEA DE JURISDICŢIE A STATELOR
7.1 Conţinutul imunităţii de jurisdicţie a statelor pag.42
7.2 Conceptele de imunitate de jurisdicţie pag.43
7.3 Regula imunităţii statelor şi ramificaţiile ei pag.43
SUCCESIUNEA STATELOR ÎN DREPUL INTERNAŢIONAL
8.1 Noţiunea de succesiune în dreptul internaţional pag.47
8.2 Succesiunea statelor în cazul fuzionării pag.48
8.3 Succesiunea în caz de cesiuni teritoriale pag.50
8.4 Succesiunea în cazul formării de noi state pag.50
_______________________________________________________________________ 2
___________________________________________________________________Introducere
Unitatea de învăţare nr.1
INTRODUCERE
OBIECTIVELE CURSULUI
Dreptul internaţional public poate fi definit ca reprezentând totalitatea

normelor juridice create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimat în
forme juidice specifice(tratate, cutuma), pentru a reglementa relaţiile dintre ele
privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare
este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate, prin
sancţiunea individuală sau colectivă a statelor.
Rezultă aşadar ca obiectul dreptului internaţional îl constituie re glementarea
raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept
internaţional şi stabilirea competenţelor, a drepturilor şi obligaţiilor subiectelor
dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.
Cursul de faţă îţi propune să evidenţieze faptul că dreptul internaţional public
nu este o categorie statică sau abstractă. Astfel, orice modificare care intervine
în societatea internaţională se reflectă în prevederile sale, această materie fiind
şi un instrument al politicii internaţionale.
CONCEPŢIE CURRICULARĂ
Cursul de faţă îşi propune o analiză a ordinii juridice internaţionale, altfel spus a
procesului de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public
în cadrul comunităţii internaţionale.
Lucrarea conţine de asemenea şi o prezentare de ansamblu a comunităţii
internaţionale definită ca totalitatea statelor şi a altor entităţi angajate în
raporturi pe plan internaţional-organizaţii internaţionale guvernamentale etc.-.
SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unităţile de învăţare au fost au fost selectate în aşa fel încât să reprezinte
pentru studenţi un punct solid de plecare în demersul iniţierii în domeniul
dreptului internaţional.
Se porneşte de la definirea noţiunilor de bază, precum persoană juridică
internaţională, personalitate juridică internaţională sau subiect de drept
internaţional, pentru ca apoi punctul de interes sa fie plasat asupra principalului
subiect de drept internaţional-statul-. Sunt astfel evidenţiate principalele
elemente constitutive ale existenţei statelor, insistându-se totodată şi asupra
jurisdicţiei statelor, precum şi a imunităţii de jursdicţie a acestora sau a
succesiunii lor.
3 ____________________________________________________________________
___________________________________________________________________Introducere
TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Introducere
Personalitatea juridică internaţională
Elementele constitutive ale existenţei statelor din punct de vedere al dreptului
internaţional
Jurisdicţia statelor
Statul ca subiect de drept internaţional
Recunoaşterea în dreptul internaţional
Imunitatea de jurisdicţie a statelor
Succesiunea statelor în dreptul internaţional
BIBLIOGRAFIE
1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999.

2.Adrian Năstase – „România şi noua arhitectură mondială” – Ed. Monitorul Oficial şi
A.R.E.D., 1996.
3.Raluca Miga - Besteliu – „Drept internaţional” – Ed. All Educaţional, Bucureşti,
1997.
4.Philippe Moreau Defarges – „Organizaţiile internaţionale” – traducere de Oana
Ududec, Instuitutul European, 1998.
5.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17, 2004.
6.Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii internaţionale
guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002.
7.Romulus Neagu – „O.N.U. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane” – Ed.
Politică, Bucureşti, 1983.
8.Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului” – Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
9.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All Bucureşti,
1997.
10.Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New York, 1992.
11.Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – „Dreptul internaţional
contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002.
12.I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996 .
____________________________________________________________________ 4
___________________________________________________________________Introducere
13.A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002.
14.A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed.
Allbeck, Bucureşti, 2001.
15.G. Geamănu – “Drept internaţional contemporan”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975.
16.D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
17.A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2002.
18.R.G. Feltham - “ Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei”, Ed. All, Bucureşti,
1996.
19.H. Kissinger - “Diplomaţia”, Ed. All, Bucureşti, 1998.
20.E. Satow – “A Guide to Diplomatic Practice”, Nevile Bland Publishing House,
Londra, 1957.
21.Dan Claudiu Dănişor, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Editura
Europa, Craiova, 2001.
22.G. Debord, La société du spectacle, Editura Gallimard, Paris, 1992.
23.Monica Macovei, Dan Mihai, Mircea Toma, Ghid juridic pentru ziarişti, Agenţia de
monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001.
24.Monica Macovei şi colectivul, Jurisprudenţa europeană privind libertatea de
exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – academia Caţavencu, Bucureşti,
2002.
25.Monica Macovei, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura
Polirom, Bucureşti, 2001.
26.Rollo May, Man´s search for himself, Editura Dell Publishing, New York, 1973.
27.Dumitru Mazilu, Drepturile omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
28.Maria Moldoveanu şi Miron Doina, Psihologia reclamei: publicitatea în afaceri,
Editura Libra, Bucureşti, 1995.
29.Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001.
5 ____________________________________________________________________
______________________________ Personalitatea juridică internaţională
Personalitatea juridică internaţională
Cuprins
PERSONALITATEA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ
 Noţiunea de personalitate juridică internaţională

 Conţinutul personalităţii juridice internaţionale
 Subiectele de drept internţional
 Statul ca subiect de drept internaţional
2.1 OBIECTIVE
- să familiarizeze studenţii cu noţiunile de bază ce urmează a fi dezvoltate pe
parcursul cursului de faţă.
- să analizeze în ansamblu subiectele de drept internaţional, insistând asupra celui
mai reprezentativ astfel de subiect-statul.
2.2 NOŢIUNEA DE PERSONALITATE JURIDICĂ

INTERNAŢIONALĂ
Noţiunea de persoana juridică internaţională deriva din conceptul de drept
internaţional, constituind un element intrin sec al acestuia. Se acceptă de o maniera
generală, ca subiectele de drept internaţional sau persoanele juridice internaţionale
sunt acele entităţi care au fost înzestrate cu personalitate juridică internaţională, adică
faptul ca ele au capacitate de a fi titulare de drepturi şi obligaţii recunoscute de dreptul
internaţional. Expresia persoană juridică internaţională desemnează, pur şi simplu
persoana juridică din ordinea juridică internaţională. Ea indică statutul juridic de care
se bucură subiectele de drept internaţional, conferindu-le capacitatea de a dobândi
drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, în conformitate cu regulile dreptului internaţional.
Conceptul general ca atare de personalitate juridică este bine cunoscut şi
reprezintă o instituţie comună tuturor sistemelor de drept; el constă în aptitudinea de a
avea drepturi şi obligaţii juridice în cadrul unui sistem de drept dat, adică constituie acea
calitate de a fi destinatarul direct al regulilor acelui sistem. În cadrul dreptului
internaţional, orice entitate care posedă personalitate juridică internaţională este o
persoană internaţională şi se constituie într-un subiect de drept internaţional.
Expresia personalitate juridică internaţională desemnează calitatea pe care o are
persoana juridică internaţională, iar cea de drepturi şi obligaţii recunoscute de dreptul
internaţional desemnează drepturile şi îndatoririle juridice cârmuite de regulile de
dreptului internaţional şi ale căror titular direct este subiectul respectiv. Capacitatea
juridică de drept internaţional este definită ca aptitudinea de a fi titular de drepturi şi
obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de a îndeplini actele juridice
aferente acesteia.
Categoria de subiect de drept internaţional pare să fie sinonimă cu aceasta de
personalitate juridică internaţională. În literatura de drept internaţional, se face însă
deosebire între aceste două concepte, considerându-le a fi două noţiuni distincte. S-a
motivat susţinerea, argumentându-se că distincţia dintre persoana juridică internaţională
şi subiectul de drept internaţional ar reflecta evoluţia care a avut loc, prin trecerea de la
dreptul relaţiilor interstatale dintr-o epocă cînd statul era principalul şi unicul subiect de
_________________________________________________________________________ 6
drept internaţional, la dreptul internaţional public care a devenit în mod progresiv
dreptul relaţiilor internaţionale, adică acel ansamblu de reguli aplicabile relaţiilor dintre
state dar şi între membri societăţii internaţionale. Dezvoltarea relaţiilor internaţionale,
precum şi complexitatea lor crescândă au atenuat acest privilegiu al statului
suveran(considerat ca centru exclusiv de interese) şi în mod progresiv s-au dezvoltat
doctrina şi dreptul pozitiv al noilor categorii de subiecte de drept.
Conceptul de personalitate juridică, în general se raportează în mod obligatoriu la
un sistem juridic naţional sau internaţional, neputînd fi conceput în afara unuia sau altuia
dintre acestea ori detaşându-se în mod autonom de ele. In cadrul ordini juridice
respective, se determină cine are capacitate de a fi subiect de drept şi care sunt întinderea
şi conţinutul acesteia.
Există o multitudine de sisteme juridice independente, dintre care, fiecare se
consideră ca fiind legalmente suprem şi singurul aplicabil; evoluţia dreptului
internaţional constituie ea însăşi un corolar al acestei dezvoltări a organizării naţionale a
statelor; iar în faţa dreptului internaţional, legile sunt simple fapte, manifestări ale
voinţei activităţii statelor, cu acelaşi titlu ca şi deciziile judiciare sau măsuri
administrative. Trebuie trasată o distincţie netă între personalitate de drept intern şi drept
internaţional. Această distincţie este deosebit de importantă în special, în cazul în care se
discută despre faptul dacă o entitate are calitate de a acţiona în faţa instanţelor naţionale
mixte(tribunale mixte de arbitraj, după primul război) sau in faţa instituţiilor regionale.
Personalitatea juridică internaţională poate fi nelimitată, în sensul că aceasta
conferă titularului capacitatea ei de a dobândi orice fel de drepturi şi obligaţii, în cazul
statelor independente sau una limitată în cazul statelor dependente ori al instituţiilor
internaţionale. Se pune problema dacă personalitatea juridică internaţională are un
caracter subiectiv sau obiectiv, opozabil erga omnes. În sistemul juridic orizontal, cum
este cel al dreptului internaţional, atâta vreme cât existenţa unei reguli în sens contrar nu
se constată într-un mod evident, personalitatea juridică internaţională rămâne, în mod
esenţial, subiectivă şi deci relativă. Faptul de a avea drepturi şi obligaţii care decurg din
dreptul internaţional şi capacitatea, fie de a le exercita, fie de a fi responsabil în caz de
nerespectarea a lor, atestă existenţa personalităţii juridice. Uneori simpla posedare a
unuia sau altuia dintre aceste drepturi şi obligaţii poate fi suficientă(decizia C. I. J. în
cauza referitoare la Drepturile resortiştilor Statelor Unite ale Americii în Maroc).
Esenţial să nu se adopte poziţii a priori, ci să se verifice, ţinând seama de indicaţiile
concrete, poziţia individuală a fiecărui subiect sau pretins subiect al dreptului
internaţional şi de întinderea drepturilor şi obligaţiilor sale internaţionale.
2.3 CONŢINUTUL PERSONALITĂŢII JURIDICE INTERNAŢIONALE

Problema dobândirii personalităţii juridice internaţionale nu se poate pune decât
în contextul existenţei de relaţii internaţionale a unor relaţii bazate pe egalitate şi în
conformitate cu dreptul, trebuie să existe cadrul pe care îl constituie relaţiile
internaţionale şi sistemul de drept internaţional.
Una dintre caracteristicile esenţiale ale dreptului internaţional o constituie faptul
că, contrar dreptului intern care este un drept de subordonare, propriu unei societăţi
ierarhic organizate, dreptul internaţional este un drept de coordonare-propriu unei
societăţi organizate în mod orizontal după principiul liberei asocieri dintre entităţi care
nu sunt supuse nici unei autorităţi legale superioare lor. Structura dreptului intern este
ierarhică, de vreme ce o entitate statală constă, în mod normal, în ansamblu de
instituţii însărcinate să elaboreze, să creeze dreptul şi să facă să fie respectată legea şi
care exercită puterea legislativă, judiciară şi executivă asupra subiectelor de drept,
dispunând să se respecte legea, la nevoie, prin forţa publică în dreptul internaţional,
dimpotrivă nu există organe superioare, în afara celor create de către subiectele de drept
ori cu consimţământul lor. De aceea subiectele acestuia sunt, în acelaşi timp legiuitori,
7 _________________________________________________________________________
judecători şi responsabili cu aplicarea dreptului.
Statele membre ale O. N. U. au acordat Organizaţiei puteri extinse de conciliere,
anchetă, restabilirea şi menţinerea păcii, dar aceste puteri sânt bazate pe
consimţământul membrilor ei. Dreptul internaţional nu este un drept mondial, nu este
dreptul unei comunităţi mondiale unice, compusă din toate fiinţele umane, ci un drept
al statelor suverane, principalii membri ai comunităţii internaţionale. Societate
internaţională nu este o comunitate de indivizi, dotată cu un sistem de drept mondial
care în mod direct le-ar conferi drepturi şi le-ar impune obligaţii sau ei s-ar bucura de
capacitatea legală de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii.
Personalitate internaţională caracterizează poziţia statului în cadrul comunităţii
internaţionale, fundamentarea ei rezidă în consimţământul comun, expres sau implicit,
al statelor în sensul că în ansamblu de reguli juridice trebuie să reglementeze relaţiile
dintre ele; această concluzie decurge din faptul că relaţiile regulate, din punct de vedere
legal, între statele suverane sunt posibile, cu condiţia că o anumită libertate de acţiune
să fie acordată fiecărui stat, dar în acelaşi timp fiecare stat să consimtă o anumită
limitare de acţiune în interesul libertăţii de acţiune acordate fiecărui stat..
Instituţia recunoaşterii internaţionale a apărut în sec. XVIII-lea şi s-a conturat în
Congresul de la Viena care constituia un adevărat directorat asupra vieţii internaţionale
statelor membre ale ''Sfintei Alianţe'' angajând raporturi de drept internaţional numai cu
statele pe care le recunoşteau. Recunoaşterea unui stat ca membru al comunităţii
internaţionale, implică recunoaşterea în beneficiu unui stat, a egalităţii, demnităţii,
independenţei şi a supremaţiei teritoriale şi personale. La rândul lui şi Statul nou care a
recunoscut recunoaşte aceleaşi calităţi pentru ceilalţi membri ai comunităţii şi în
consecinţă îşi asumă responsabilitate pentru violările comise. În doctrină se susţine în
ceea ce priveşte elementele care permit să se tragă o concluzie despre existenţa
personalităţii juridice internaţionale, ar trebui să se reţină că mijlocul cel mai simplu
pentru a determina dacă o entitate este sau nu dotată cu personalitate juridică, în cazul
în care acesta nu i-a fost în mod expres sau implicit conferită printr-o regulă de drept
sau prin consimţământ, recunoaştere sau consimţământ tacit, este să se cerceteze dacă
aceea entitate posedă în fapt drepturi şi obligaţii în virtutea dreptului internaţional
(dreptul de a trimite sau de a primi misiuni diplomatice, dreptul de a încheia tratate,
dreptul de a declara război, de a arbora drapelul, de a asigura protecţie diplomatică, de
a prezenta o reclamaţie internaţională, de a beneficia imunitate de jurisdicţie în faţa
instanţelor statelor străine, de a-şi angaja răspunderea pentru orice neîndeplinire de
obligaţii.
Pe de altă parte este de notat că această calitate de subiect de drept internaţional
nu se constată sau se deduce, ci se conferă, cel puţin în cazul principalelor subiecte de
drept internaţional-statele şi organizaţiile internaţionale-.
Un stat încetează să mai existe de la data cînd unul dintre elementele sale care îl
constituiau dispare şi ca urmare, caracterul ei de persoană juridică internaţională este
afectat.
Problema continuităţii şi discontinuităţii personalităţii juridice internaţionale a
statului se ridică în trei situaţii tipice: revoluţia, schimbări teritoriale şi de război. În
ceea ce priveşte revoluţia, practica statelor funcţionează pe supoziţia că aceasta
constituie o chestiune care are loc exclusiv în cadrul jurisdicţiei interne a unui stat
suveran şi ca atare, nu afectează personalitatea internaţională al acestuia. În ceea ce
priveşte cazul unor modificări teritoriale, trebuie să se facă distincţia între mai multe
situaţii. Dacă două state cad de acord asupra cedării a unei porţiuni de teritoriu relativ
nesemnificative, problema este reglementată între părţi prin regulile de consimţământ,
iar în raport de statele terţe, pe calea recunoaşterii problema de încetare a personalităţii
juridice internaţionale nu se pune într-o asemenea ipoteză.
Dacă este vorba de dezmembrarea unui stat, ne aflăm într-un caz de
_________________________________________________________________________ 8
discontinuitate a personalităţii sale internaţionale, iar consecinţele legale ale unora
asemenea schimbări se pot schimba pe calea tratatului, a recunoaşteri sau a achiesării. În
caz de război(a unei ocupări beligerante), regulile de ducere a războiului prevăd că în
lipsa unei debellatio, o asemeanea măsură de ocupare are un caracter temporar, pe
timpul cât se menţine starea de război şi nu afectează de o manieră permanentă, nici
status-quo-ul teriorial şi nici personalitatea internaţională. În cazul unei Organizaţii
Internaţionale, calitatea de subiect de drept internaţional există de la data convenită de
către statele fondatoare(în conformitate cu actul constitutiv). Această calitate care i-a
fost conferită de statele fondatoare, încetează la data şi în condiţiile pe care statele
respective o decid (dizolvând-o).
2.4 SUBIECTELE DE DREPT INTERNAŢIONAL

În dreptul internaţional contemporan, există concepţia, care se bucură de o largă şi
neechivocă recunoaştere, potrivit căreia se admite că în afară de state există şi alte subiecte de
drept internaţional –teoria pluralităţii subiectelor de drept internaţional. Comunitatea
internaţională cuprinde mai întâi statele care sunt membri originari sau normali ai acesteia.
Originar pentru că s-au format spontan; normali pentru că au o bază teritorială şi competenţă
generală. Dar comunitatea internaţională mai cuprinde şi membri neobişnuiţi, adică pe acei
membri lipsiţi de bază materială şi car nu se bucură decât de o competenţă limitată(Biserica
Catolică), precum şi membri derivaţi, adică acei membri ale căror existenţă şi competenţă
specială decurg dintr-un act de voinţă al statelor fondatoare.
Statele sunt subiecte directe şi nemijlocite ale dreptului internaţional, ele au capacitate
deplină şi aceste trăsături decurg din calitatea lor de purtătoare ale atributului de suveranitate,
care le conferă nu numai calitatea de subiecte esenţiale ale dreptului internaţional, ci şi
vocaţia de a avea deplinătatea capacităţi juridice internaţionale. Statele au drepturi şi îndatori
fundamentale în cadrul comunităţii internaţionale, ele fiind subiecte tipice de drept
internaţional. În literatura de specialitate se arată trei grupe: state independente, dependente şi
teritorii sub mandat sau tutelă.
Statele independente au o poziţie centrală în societatea internaţională, ele sunt cea mai
importantă categorie printre subiectele de drept internaţional. Statele cu suveranitate deplină
sunt subiecte de drept perfecte, având suveranitate completă, ele sunt subiecte reale de drept.
Statele care nu au suveranitate deplină constituie subiecte de drept internaţional imperfecte,
deoarece sunt numai în unele privinţe subiecte de drept internaţional. Neavînd suveranitate
completă ele sunt aparent suverane şi nu reale. Este generalmente acceptat că şi organizaţiile
internaţionale au calitatea de subiect de drept internaţional. Deşi subiectele de drept
internaţional, ca şi statele, organizaţiile internaţionale nu au trăsăturile caracteristice ale
statelor suverane-teritoriu etc.
Organizaţiile internaţionale au calitatea de subiect derivat al drept intenţional.
Capacitatea lor de a-şi asuma drepturi şi obligaţii rezultă din personalitatea juridică distinctă
de cea a statelor care o compun. Există o mare deosebire între întinderea personalităţii
juridice ONU şi de exemplu, ca organizaţie cu vocaţie universală şi cea a unei organizaţii
internaţionale; se bucură de capacitate juridică, de privilegii şi imunităţi pe teritoriul statelor
membre, are drept de ambasadă pasiv, acreditând reprezentanţi ai statelor cu acelaşi statut ca
şi reprezentanţii diplomatici obişnuiţi, înlesneşte elaborarea de norme de drept internaţional,
alte organizaţii internaţionale au drepturi şi obligaţii restrînse 1.
Organizaţiile internaţionale nu se pot substitui statelor ele nu sunt decât instrumentele
în serviciul statelor, dispun de mijloacele normative, administrative, financiarele asigură
condiţiile pentru ca organizaţiile internaţionale să existe şi să funcţioneze. Beligeranţii şi
naţiunile care luptă pentru eliberare pot dobândi anumite drepturi şi obligaţii şi devin în
anumite condiţii, subiecte de drept internaţional, numai dacă întrunesc o serie de elemente cu
caracter statal(crearea a unui organ reprezentativ, care se manifestă în numele naţiuni, pe un
anumit teritoriu. )
9 _________________________________________________________________________
2.5 STATUL CA SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL

Statele sunt subiecte directe şi nemijlocite ale dreptului internaţional; ele
sunt subiectele originale, tipice, fundamentale ale dreptului internaţional. Numai
statele au capacitatea de a dobândi şi de-aşi asuma totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter internaţional. Plenitudinea competenţei statelor în ordinea
juridică internaţională se explică prin raţiuni de ordin istoric şi structural. Din
punct de vedere istoric, statele au fost singurele subiecte ale dreptului
internaţional clasic. (începând din secolul al XVI-lea). Pe plan structural statele
sunt singurele care posedă caracteristici proprii de natură să asigure preeminenţa
lor juridică asupra altor subiecte ale societăţii internaţionale-au populaţie teritoriu,
o administraţie permanentă fiind suverane.
Statele au personalitate juridică internaţională indiferent de întinderea lor
teritorială, de mărimea populaţiei, de forţa economică şi militară sau de gradul de
dezvoltare, deoarece nu în virtutea acestor caracteristici, au calitatea de subiect de
drept internaţional; calitatea lor decurge din faptul că sunt suverane.
Personificarea statului prezintă interes, deoarece ea permite să se explice
coeziunea acestei entităţi statale şi perpetuarea statului. Noţiunea de personalitate
statală este transpunerea juridică a faptului că milioanele de indivizi formează
împreună o colectivitate, ca fiinţă în mod organic unificată, în ceea ce priveşte
continuitatea, în timp ce indivizii care îl compun sînt în continuă mişcare, statul
rămâne perpetuu.
Actele statului, legile, tratatele, contractele, dăinuiesc, de la o generaţie la
alta, personalitatea sa apare ca o unitate invariabilă şi neîntreruptă. Statul însuşi
este susceptibil de a se constitui în persoană juridică datorită următoarelor două
raţiuni:
-statul este o entitate reală, distinctă de persoanele individuale care îl compun;
dacă statul se constituie în mod material din indivizi asociaţi; el este dotat, la
rândul lui, cu o existenţă proprie a fiecărui individ; statul constituie o fiinţă
socială, în mod specific social şi ireductibil la pluralitatea fiinţelor individuale
asociate.
-personalitatea nu rezidă în atributele asociate; voinţei şi desemnează aptitudinea
de a avea drepturi şi obligaţiuni. Statul are în mod esenţial personalitate juridică,
dar problema personalităţii statului se pune, nu numai în raport cu ordinea juridică
internaţională generală, ci şi în raport cu ordinile juridice naţionale în cadrul
ordinilor juridice care sunt proprii organizaţiilor internaţionale.
Ori de câte ori un stat încheie acte juridice sau desfăşoară activităţi care
nu reprezintă un act de suveranitate, acestea se plasează în cadrul unei ordini
juridice naţionale şi cad sub incidenţa dreptului intern al unui stat-al unui stat
străin sau chiar a legislaţiei proprii. Se admite că statele străine au o personalitate
juridică destul de limitată în ordinile juridice naţionale.
În baza actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale, statelor
membre le revin o serie de drepturi şi îndatoriri în cadrul participării lor la
activitatea acesteia. În calitatea lor de membre, statele respective sunt cele care au
căzut de acord cu înfiinţarea organizaţiei internaţionale şi tot ele au stabilit care
sunt scopurile şi obiectivele acesteia, precum şi modul în care îşi va desfăşura
activitatea. Drept urmare, personalitatea internaţională a statelor poartă trăsăturile
pe care le implică calitatea de participant la organizaţia internaţională respectivă.
Organizarea societăţii omeneşti în entităţi statale, care s-au manifestat ca
subiecte de drept internaţional, a constituit un element esenţial în evoluţia şi
dezvoltarea generală a acesteia, statalitatea fiind cea care a adus la constituirea,
menţinerea şi dezvoltarea comunităţii internaţionale. În decursul istoriei, statele s-
_________________________________________________________________________ 10
au format în conflictul de interese între populaţiile organizate şi s-au dezvoltat ca
rezultat direct al războaielor şi cuceririlor de teritorii, deci prin forţă sau violenţă
sau chiar prin partaj succesoral şi prin căsătorii între familiile monarhice. În
cadrul procesului de formare a naţiunilor şi al luptei pentru independenţă
naţională din sec. XIX şi XX, au luat naştere statele naţionale unificate, precum
Italia, Germania şi alte state independente rezultate din destrămarea unor
Imperii(otoman sau hasburgic).
Evoluţia statelor în procesul relaţiilor lor, a influenţat dezvoltarea gândirii
politice şi juridice internaţionale. Populaţiile primitive din societatea antică au
stabilit un număr de practici şi de instituţii, din care, unele prezintă interes şi în
zilele noastre. Poziţia unui stat în relaţiile sale de atunci cu un alt stat depindea, în
mare măsură, de întinderea teritoriului şi de forţa sa materială(populaţie,
organizare militară, flotă etc).
O schimbare fundamentală a avut loc în Evul Mediu, o dată cu apariţia
unui sentiment naţional în statele care luptau contra hegemoniei Imperiul, şi al
Bisericii Catolice; secularizarea treburilor interne ale statelor, asupra cărora
Biserica exercitase până atunci puterea, precum şi recepţionarea dreptului roman
au condus pentru suverani la crearea unei situaţii noi; ei se considerau
independenţi în cadrul frontierelor lor, iar Europa a încetat să mai fie unită, fiind
împărţită în state; treptat, suveranii au consimţit ca relaţiile lor internaţionale să
fie guvernate de dreptul internaţional sau Ius gentium, considerat şi acceptat ca
înlocuitor al vechii puteri legislative al papelor. Statele creştine au început de
atunci să se considere membre ale unei societăţi europene de state.
O dată cu apariţia comunităţii de state, juriştii şi-au pus problema cum să
fie organizate raporturile dintre membrii acestuia; s-au avansat propuneri pentru
un plan de federaţii mondială (Dubois, în sec XI-lea)sau un stat mondial supus
împăratului (Dante) - formulare care nu întâmpinau dificultăţi sub raport juridic,
de vreme cu dreptul era considerat a fi comun tuturor statelor. În momentul în
care a apărut concepţia dreptului propriu al fiecărui stat, atenţia s-a îndreptat spre
relaţiile dintre statele considerate ca membre al unei comunităţi de state şi
Reforma a jucat, în această privinţă un rol important(ideile ei au fost la originea
conceptului suveranităţii statelor)
Războiul de treizeci de ani a jucat un rol decisiv în evoluţia noţiunii de
stat, pentru că Tratatele Westphalia (1648), a apărut o comunitate de naţiuni
complet nouă. Aceste tratate au creat state mici care aveau atributul de a încheia
tratate între ele ceea ce întărea sentimentul de independenţă al statelor.
Comunitatea internaţională a naţiunilor s-a lărgit în mod treptat şi noţiunea de stat
a deţinut un loc important în doctrină mai ales după I război mondial, o dată cu
înfiinţarea Societăţii Naţiunilor. În perioada Societăţii Naţiunilor cea de-a VII-a
Conferinţă internaţională a statelor americane apus l-a punct, cu prilejul sesiunii
sale de la Montevideo1 din 1993, textul unei Convenţii cu privire la drepturile şi
îndatoririle statelor. În art. 1 din Convenţie, sunt enumerate criteriile pe care
entitatea trebuie să le satisfacă spre a fi considerate stat. Pentru a fi subiect de
drept internaţional, un stat trebuie să aibă o populaţie permanentă, un teritoriu
definit, un guvern, precum şi capacitatea de a închis tratate cu alte state. Deşi
Convenţia de la Montevideo nu a fost ratificată decât de SUA şi câteva state
latino-americane; şi cu toate că această definiţie nu obligă în mod evident decât
statele părţi la ea, aceleaşi elemente se regăsesc în multe alte documente ulterioare
care conţin o definiţie a statutului.
11 _________________________________________________________________________
2.6 TEST DE EVALUARE
1. Expresia personalitate juridică internaţională desemnează:
a. statutul juridic de care se bucură subiectele de drept internaţional, conferindu-le capacitatea de a
dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, în conformitate cu regulile dreptului internaţional;
b.calitatea pe care o are persoana juridică internaţională;
c.aptitudinea de a fi titular de drepturi şi obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de
a îndeplini actele juridice aferente acesteia.
2.7 LUCRARE DE VERIFICARE

Particularităţile statului ca subiect de drept internaţional.
2.8 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE
1.b
2.9 BIBLIOGRAFIE
1997.
3. Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii internaţionale
4.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All
Bucureşti, 1997.
5. Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New York, 1992
6.Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – „Dreptul
internaţional contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002.
7. I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996.
8. A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002.
9. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed.
Bucureşti, 1975.
11. D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 .
12. A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2002.
13.R.G. Feltham - “ Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei”, Ed. All,
Bucureşti, 1996.
_________________________________________________________________________ 12
___________________ ___ Existenţa statelor din punct de vedere al dreptului internaţional
Elemetele constitutive ale existenţei statelor din punct de vedere al
dreptului internaţional
Cuprins
ELEMENTELE CONSTIUTIVE ALE EXISTENŢEI STATELOR
DIN PUNCT DE VEDERE AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL
 Condiţiile statalităţii în dreptul internaţional

 Populaţia ca element constitutiv al statului
 Teritoriul ca element al statului
 Noţiunea de suveranitate
 Caracteristicile suveranităţii
3.1 OBIECTIVE
- să realizeze analiza statelor ca subiecte principale de drept internaţional
sub aspectul elementelor constitutive ale acestora, respectiv populaţie,
teritoriu, organizare politică.
3.2 CONDIŢIILE STATALITĂŢII ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Existenţa unui stat presupune întrunirea cumulativă a trei element e; această
distincţie tripartită şi tradiţională are în vedere populaţia(comunitatea internaţională),
teritoriu şi guvernul(autoritatea guvernamentală, autoritatea publică).
În cazul apariţiei unui stat nou ca subiect de drept internaţional, se verifică dacă
există o autoritate guvernamentală independentă, care să dispună de prerogativele
puterii, în cadrul unui anumit teritoriu şi asupra unei populaţii stabile. Înainte de a i se
recunoaşte unei entităţi calitatea de stat independent, subiectele de drept internaţional
existente pretind să fie întrunit acest minim de tei condiţii: statul care caută obţinerea
recunoaşterii trebuie să aibă un guvern stabil care nu recunoaşte nici o putere superioară
din afară, să guverneze în mod suprem în limitele unui teritoriu, cu frontiere stabilite, să
exercite un control asupra unui anumit număr de persoane aceste trăsături sunt
considerate ca reprezentând caracteristicile esenţiale ale statelor independente. În această
privinţă este de menţionat că potrivit prevederilor Convenţiei de la Montevideo1, care
este generalmente acceptată ca reflectând condiţiile statalităţii în dreptul internaţional
cutumiar, se consideră ca statul pentru a fi recunoscut ca persoană internaţională, trebuie
să întrunească următoarele caracteristici:
-să aibă populaţie permanentă;
-să aibă un teritoriu determinat;
-să aibă un guvern
-să aibă capacitate de a intra în relaţii cu alte state, să încheie tratate.
După cum se remarcă în literatura de specialitate, aceste elemente nu constituie
decât un minim de condiţii, deoarece în afară de acestea, mai sunt menţionate şi alte
elemente: trebuie de ţinut seama de faptul că statul reprezintă o grupare de interese
economice, că statul reprezintă un cadru legal în care îşi exercită jurisdicţia şi se aplică
_________________________________________________________________________ 13
legislaţia sa naţională, serviciile publice(ele constituind un element esenţial pentru
construcţia generală a competenţelor statale în dreptul internaţional), precum şi de
elementul de continuitate (permanenţa organizării sociale fiind inerentă calităţii de stat.).
Observăm însă că unele dintre aceste elemente ca: grupare de interese economice cadrul
juridic uniform, servicii publice, continuitate ş. a. nu sunt tocmai esenţiale de fapt, ele
decurg din cele trei elemente pe care deja le-am menţionat: populaţie, teritoriu şi
autoritate guvernamentală.
Definiţia tradiţională elaborată în funcţie de cele trei elemente a fost consacrată
în dreptul pozitiv, ea a fost însuşită şi în jurisprudenţa internaţională(decizia dată în 1929
de Tribunalul arbitral mixt germano-polonez în cauza Deutshe Continental Gas-
Gesellschaft- ''Un stat nu există decât cu condiţia de avea un teritoriu, o populaţie care
locuieşte pe acest teritoriu şi o putere publică care se exercită asupra populaţiei şi
teritoriului'')
Cel de al patrulea element-capacitatea de a intra în relaţii cu alte subiecte de drept
internaţional, de a fi reprezentat şi a încheia tratate (ius tractum), a fost consacrat prin
convenţiile de codificare a dreptului diplomatic şi a dreptului tratatelor. În legătură cu
acest ultim element, în domeniu stabilirii de relaţii internaţionale, cu deosebire al celor
mai importante relaţii-cele diplomatice şi consulare şi a reprezentării în general, toate
cele trei convenţii de codificare a dreptului diplomatic. În toate aceste relaţii
internaţionale, statul constituie dacă nu unul singur cel puţin principalul subiect, iar
dreptul internaţional reflectă şi reglementează această postură în care apare statul. Statul
este prin excelenţă titularul dreptului de legaţie activă cât şi de legaţie pasivă.
Constituind însă o caracteristică a statului în plenitudinea sa de entitate
independentă şi suverană, dreptul de legaţie activă şi pasivă aparţine prin excelenţă
statelor, iar cînd este vorba de relaţii consulare, dreptul de consulat nici nu ar putea
aparţine decât statelor. Relaţiile diplomatice sunt specifice raporturilor dintre state, în
vreme ce relaţiile dintre un stat şi o organizaţie internaţională şi mai ales între două
organizaţii internaţionale nu au propriu zis un caracter diplomatic în sensul propriu şi
deplin al cuvântului.
Prin urmare aceste relaţii de reprezentare între subiectele de drept internaţional
de categorii diferite se stabilesc pentru un anumit scop(reprezentarea la o organizaţie
internaţională a unui stat, recunoaşterea unei mişcări de eliberare), adoptând prin
anologie din regulile care guvernează relaţiile diplomatice, fără a se ajunge la o
identificare cu acestea. După cum se ştie problema calităţii de subiect de drept
internaţional a statului a fost examinată şi în cadrul lucrărilor de codificare a dreptului
tratatelor; urma să se stabilească în cele două convenţii, care dintre state au capacitatea
de a încheia tratate şi în ce condiţii o pot face. Drept urmare în Convenţia de la Viena cu
privire la dreptul tratatelor(1969) se stipulează că ''Orice stat are capacitatea de a
încheia tratate''(art. 6). Explicând acest articol, Comisia de Drept Internaţional în
Comentariul său, arată că textul enunţă un principiu general, potrivit căruia orice stat
posedă capacitatea de a încheia tratate şi pre4cizia că expresia ''stat'' are acelaşi sens ca
şi în Carta ONU, în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în Convenţia de la Geneva
privind dreptul mării şi în Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice, adică este
vorba despre ''Stat'' în sensul dreptului internaţional.
În abordarea acestei probleme, Comisia de Drept Internaţional a plecat de la
ideea că faptul de a negocia şi de a încheia tratate constituie un atribut esenţial al
suveranităţii, încheierea de tratate reprezentând una dintre cele mai vechi şi mai
caracteristici manifestări ale atributului de independenţă şi suveranitate a statelor
suverane. Statul constituie principalul subiect al dreptului tratatelor, el este actorul
principal având ius tractum. Un stat are capacitatea, ca o vocaţie generală, de a încheia
tratate internaţionale, în virtutea simplului fapt că este suveran; statele care nu au
suveranitate deplină pot deveni parte, numai la acele tratate pe care sunt competente să
14 _________________________________________________________________________
le încheie (principiu formulat în art. 3 din Harvard Research Draft: ''Capacity to enter
into trities is possessed by all the Statesbut the capacitz to enter into certain treaties maz
be limited''.
3.3 POPULAŢIA CA ELEMENT CONSTITUTIV AL STATULUI

Dimensiunea umană reprezintă primul element constitutiv al statului şi este un
criteriu pentru definirea acestui concept. Populaţia constă în totalitatea persoanelor
fizice care locuiesc pe teritoriu unui stat şi care sunt supuse unei jurisdicţiei a acestuia.
Populaţia unui stat cuprinde mai multe categorii de persoane, fiecare dintre acestea
având un statut diferit: cetăţenii proprii, străinii, precum apatrizii. Indiferent de
categoria din care fac parte aceste persoane şi de statutul care le este specific fiecăreia
dintre ele, caracteristica de bază rămâne aceea că locuiesc şi sunt supuse jurisdicţiei
teritoriale a acestui stat. Din această totalitate a persoanelor fizice, care locuiesc pe
teritoriul unui stat, categoria cea mai importantă o alcătuiesc în mod indiscutabil,
persoanele care sunt legate de statul respectiv prin legătură juridică şi politică, numită
cetăţenie.
Statul grupează fiinţele umane care sunt libere în societate, dar acestea
trebuie să fie într-un număr suficient de mare, pentru a justifica organizarea
colectivităţii şi instituirea unei ordini juridice superioare, ca aceea pe care o reprezintă
statul şi pentru a forma aceea entitate numită stat. Acest criteriu al populaţiei
permanente este relativ uşor de constatat, el ţinând de evidenţa faptelor; există şi
exemple de entităţi care au revendicat calitatea de stat, deşi ele nu erau constituite dintr-
o populaţie permanentă. Raportul care există între stat şi populaţia sa ridică două
probleme una de ordin teoretic, iar alta cu caracter politic. Prima problemă constă în a
clarifica care este natura dreptului de comandament exercitat de către un stat asupra
naţionalilor săi şi a celorlalte persoane care locuiesc pe teritoriul său. Referirea la
imperium şi dominum, pentru a exercita puterea pe care o are statul asupra naţionalilor
săi nu este considerată că ar putea oferi un răspuns satisfăcător, deoarece acest atribut se
exercită asupra naţionalilor şi atunci cînd aceştia se află pe un teritoriu străin. Orice stat
are puterea de a dispune de comunitatea sa teritorială, acel ansamblu de persoane care
întreţin cu el un raport stabil şi permanent; dreptul ginţilor admite că statul poate, în
mod valabil şi cu un efect erga omnes, să determine el care sunt indivizii care îi aparţin
şi care sunt străinii. Cea de a doua problemă este a ceea de a şti după care reguli va avea
loc distribuirea populaţiilor între diversele state între care se împarte omenirea.
Răspunsul ne este dat, în fiecare caz în parte, în istorie limitele existente între state
constituind rezultatul cuceririi şi al înţelegirilor diplomatice, fără ca populaţiile să fi fost
consulare. Există totuşi şi unele criterii care au implicaţii în această problemă:
continuitatea geografică, naţionalitatea şi dreptul popoarelor de a dispune de el e însele.
Continuitatea geografică conferă ca bază statului situarea lui în aceeaşi
zonă geografică, insulară. peninsulară, şi de aceea se constituie în teoria frontierelor
naturale. Legătura dintre stat şi populaţie nu se caracterizează decât prin permanenţă şi
continuitate. Factorii de legătură-continuitate între oameni sunt de natură diferită:
vecinătate, similitudine de gândire şi acţiune, comunitatea de limbă membrii unui grup
naţional, elemente de ordin geografic, istoric şi etnografic şi sentimentul unui interes
economic comun.
Legătura naţională este şi mai complexă, iar conceptul de naţiune a jucat un rol
considerabil în politica internaţională. Principiul naţionalităţii a jucat de la Revoluţia
Franceză un rol colosal şi constituie principiul potrivit căruia, orice naţiune care
prezintă anumite caracteristici proprii de ordin etnic, lingvistic, cultural, religios, istoric
are un drept natural de a se constitui într-un stat independent. Principiul dreptului
popoarelor de a dispune de ele însele reclamă dreptul oricărei populaţii, abstracţie
făcând de orice considerent de naţionalitate, de a face secesiune, fie pentru a fuziona cu
_________________________________________________________________________ 15
un stat existent, fie pentru a se constitui într-un stat autonom.
În problema cum să se ajungă la concluzia că un grup de oameni formează o
naţiune suficient de conturată, pentru a-i permite acesteia să-şi reclame independenţa
politică şi dreptul de a se organiza într-un stat distinct, s-au conturat două abordări: -cea
obiectivă, susţinută de autorii germani şi cea subiectivă susţinută în Franţa şi în Italia.
Concepţia obiectivă a naţiunii(teoria germană) fudamentează esenţa naţiunii pe unul sau
mai multe elemente obiective: teritoriu, limbă, religie, rasă, cultură.
Comunitatea de teritoriu, existenţa de limite geografice naturale a fost în mod
frecvent prezentată ca un element fundamental al naţionalităţii; fără a nega rolul
determinant al configuraţiei teritoriului în apariţia fenomenului naţional, acest rol nu are
decât o influenţă indirectă, iar pe de altă parte, unitatea teritorială nu generează în mod
necesar şi unitatea naţională. Identitatea de limbă a fost de multe ori singurul criteriu în
mod obiectiv valabil al naţiunii, fără a subestima rolul capital jucat de limbă în formarea
şi dezvoltarea conştiinţei naţionale, trebuie să observăm, că în existenţa naţiunilor
bilingve ca Belgia sau Canada sau trilingve(Elveţia), acest criteriu este relativ şi prin
urmare nu constituie element constitutiv al unităţii naţionale.
Religia a fost şi ea menţionată ca un element unificator esenţial, rolul ei a fost
important în unele perioade din trecut, dar unitatea de credinţe religioase nu mai este
necesară în prezent pentru existenţa unei naţiuni şi nu există grupare naţională în care să
nu coexiste mai multe comunităţi religioase. Rasa a fost prezentată ca un element cu rol
creator al fenomenului naţionalităţii; pentru susţinătorii acestei teze, pluralitatea originii
etnice ar constitui elementul esenţial al naţiunii sau cel puţin condiţia dezvoltării sale
normale. Această teorie (cu distincţiile care se făceau între rasele superioare şi cele
inferioare -rasa germană fiind luată ca etalon al perfecţiunii) stă la baza rasismului.
Din punct de vedere ştiinţific nimic nu este aşa de obscur şi de contraversat ca
noţiunea de rasă pretinsa naţiune de rasă pură nu are consistenţă, în sfârşit afirmarea
priorităţii etnice a rasei superioare conduce la revendicarea supremaţiei politice şi la
dominarea altor rase. Ideea de naţiune a fost fundamentată şi pe comunitatea de cultură
şi de civilizaţie; această reprezintă abordarea culturală a naţiunii. Şcoala franceză şi cea
italiană au elaborat o concepţie potrivit căreia naţiunea, înainte de a fi o formaţiune
teritorială, geografică, istorică, religioasă sau rasială, ea constituie o grupare umană care
trebuie să fie definită în raport cu unitatea care o compune omul.
Această teorie a fost numită concepţia subiectivă a naţiunii şi defineşte naţiunea
prin elemente de ordin ideal şi spiritual, văzând în naţionalitate un fenomen
esenţialmente subiectiv: rezultatul conştiinţei pe care o au anumiţi oameni, că alcătuiesc
între ei un grup care îi uneşte. Această constituie, din punctul de vedere al caracterelor
reale, atât o teorie psihologică, cât şi una voluntaristică a naţiunii: teorie psihologică,
pentru că se fondează pe un element eminamente subiectiv-conştiinţa naţională, stare de
conştiinţă comună tuturor membrilor grupului respectiv, produs al unei lungi evoluţii
istorice care s-a concretizat în diversitatea elementelor etnice, lingvistice sau culturale
originare; voluntaristă, . pentru că prezintă naţiunea ca rezultat al voinţei concordante al
membrilor săi, această concordanţă a voinţelor indivizilor, consimţământul populaţiilor
fiind cea care a creat naţiunea în trecut şi fiind singură în măsură să o menţină şi în
viitor. Aplicarea şi valoarea principiului naţionalităţilor. Aspiraţiile naţionale au avut o
foarte mare forţă în sec XIX-lea, iar o serie de documente juridice i-au recunoscut
importanţa. Tratatele de pace din 1919-1920 s-au inspirat, într-o mare măsură, din
principiul naţionalităţilor, chiar dacă nu s-a păstrat consecvenţă în această privinţă; mai
târziu, principiul a suferit unele vicisitudini(în special, în preajma cel deal II război
mondial).
Dreptul la autodeterminare face parte din dreptul internaţional contemporan,
fiind consacrat prin adoptarea Cartei ONU; cu toate acestea în unele lucrări din
doctrină, principiul autodeterminării este contraversat şi acest caracter controversabil s-
16 _________________________________________________________________________
a referit la statutul, ca şi la rangul principiilor ca atare, cât şi în ceea ce priveşte
conţinutul lui. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele cuprinde dreptul fiecărui
popor de a-şi stabili statutul în deplină liberate şi fără nici un amestec din afară; este un
drept permanent care vizează statutul politic intern şi extern al unui popor, fiind
recunoscut poporului dreptul de aşi crea un stat suveran şi independent, de a se asocia în
mod liber cu un alt stat, orio de a se integra în acesta; el cuprinde dreptul popoarelor ce
la dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală; fiind un drept permanent şi
imprescriptibil.
Principiul autodeterminării are o lungă istorie în relaţiile internaţionale fiind
invocat ca un fundament al cedării de la un stat la altul, cât şi pentru folosirea
plebiscitului spre a stabili dorinţa locuitorilor în cauză. În baza Cartei ONU principiul a
devenit piatra de hotar a politicii de decolonizare iniţiată de Adunarea generală ONU în
1960 şi 1970, fundamentând-o şi promovând-o. În Carta ONU se statuează că scopurile
Naţiunilor Unite sunt să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe
respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a dispune de
ele însele.
În Declaraţia cu privire la acordarea independenţei teritoriilor coloniale şi
popoarelor se proclamă următoarele:
1. Supunerea popoarelor unei subjugări, unei dominaţii şi unei exploatări străine
constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului, este consacrată Cartea
Naţiunii Unite şi compromite cauza păcii şi cooperări mondiale..
2. Toate popoarele au dreptul la autodeterminare, în virtutea acestui drept, ele stabilesc
statutul lor politic si urmăresc, în mod liber, dezvoltarea lor economică, socială si
culturală.
3. Lipsa de pregătire în domeniul politic, economic sau în cel al educaţiei nu trebuie să
fie niciodată luat ca un pretext pentru întârzierea independenţei.
4. Orice acţiune armată sau măsuri represive deoarece fel, îndreptate împotriva
popoarelor independente vor înceta pentru ale permite sa-şi exercite în mod paşnic şi
liber, dreptul lor la independenţa completă, iar integritatea teritoriului lor naţional va fi
respectată.
5. Măsuri imediate vor fi luate în teritoriile sub tutelă şi dependentă şi orice alte teritorii
care încă nu şi-au obţinut independenţa pentru a transfera toate puterile popoarelor
acelor teritorii fără nici o condiţie ori rezervă, în conformitate cu voinţa şi dorinţa lor
liber exprimate, fără nici un fel de destinaţie cât priveşte rasa, credinţa sau culoarea,
pentru ale permite să beneficieze de dependenţa şi libertatea completă.
6. Orice încercare menită să dezmembreze parţial sau total, unitatea naţională şi
îndreptată împotriva integrităţii teritoriale a unei ţări este incompatibilă cu scopurile şi
principiile Cartei Naţiunilor Unite.
7. Toate trebuie să respecte, cu bună credinţă şi în mod strict, dispoziţiile Cartei
Naţiunilor Unite, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi prezentei Declaraţii pe
baza egalităţii, a neintervenţiei în afacerile interne ale tuturor statelor şi respectul pentru
depunerile suverane ale tuturor popoarelor şi integrităţii lor teritoriale.
Statele trebuie să se abţină de la orice acţiune îndreptată spre distrugerea parţială
sau totală a unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a unui alt stat sau ţări.
Documentele internaţionale atestă că a fost atins deja punctul în care principiul a
generat o regulă de drept internaţional, prin care viitorul politic al unui teritoriu colonial
sau care nu este independent trebuie să se determine în conformitate cu voinţa
populaţiei. Pactele internaţionale din 1496 relative la drepturile omului reafirmă dreptul
la autodeterminare ca o materie care ţine de dreptul tratatelor.
Din jurisprudenţa internaţională, ar putea fi citate cele două rapoarte-al Comisiei
de jurişti şi cel al Comitetului raporturilor desemnaţi de Consiliul Societăţii Naţiunilor
pentru a examina cererea populaţiei din Insulele Aaland, tinzând să determine prin
_________________________________________________________________________ 17
plebiscit, dacă să rămână sub suveranitatea Finlandei ori să revină la Suedia; opinia
exprimată a fost aceea că revine în exclusivitate, suveranităţii fiecărui stat definitiv
constituit, să acorde ori să refuze unei secţiuni a populaţiei sale dreptul de a-şi
determina propria sa soartă pe cale de plebiscit. În afara celor de mai sus, am adăuga şi
faptul că dreptul popoarelor de a dispune de ele însele se referă la popoarele şi nu la
minorităţi naţionale sau la alte grupuri minoritare; aceste grupuri trăiesc pe un teritoriu,
împreună cu o majoritate diferită, din punct de vedere etnic, lingvistic sau religios, şi nu
se poate pune prin ipoteză problema autodeterminării.
3.4 TERITORIUL CA ELEMENT CONSTITUTIV AL STATULUI

După opinia generală a specialiştilor, conţinutul noţiunii de teritoriu de stat depăşeşte
accepţiunea etimologică şi originară a termenului, deoarece teritoriul înglobează, alături de
suprafaţa terestră şi acvatică-fluvială şi apele interioare şi apele din zona mării teritoriale şi
prelungirile verticale, atât în subsol cât şi spaţiul aerian care se află deasupra acestor
suprafeţe. Prin urmare teritoriului statului cuprinde: teritoriu terestru, inclusiv zonele fluviale,
teritoriu maritim, precum şi spaţiu aerian. O primă formă de dobândire în decursul istoriei a
unui teritoriu fără stăpân, iar această dobândire se baza pe un teritoriu originar. Ocuparea de
teritoriu aplicată încă din sec. al XV-lea a stat la baza formării imperiilor coloniale. Deşi
sistemul colonial a fost abolit prin destrămarea imperiilor coloniale, ca urmare a politicii duse
de comunitatea internaţională de a promova lupta de eliberare naţională şi formarea de noi
state, ideea că există teritorii fără a avea stăpân nu a dispărut complet; ci i s -a suprapus un nou
concept, acela de ''patrimoniu comun al umanităţii''. În conformitate cu prevederile
Convenţiei ONU asupra dreptului mării constituie patrimoniu comun al umanităţii.
O altă formă de dobândire de teritorii de către state o constituie preluarea acestora de
la alte state; această dobândire se face cu titlu derivat, deoarece teritoriul dobândit aparţinu-se
altor state. O asemenea dobândire putea avea loc în trecut prin cucerirea teritoriilor
respective, în urma ducerii unui război sau a folosirii forţei; în prezent o asemenea dobândire
nu mai este de conceput, deoarece sete interzis războiul de agresiune şi dobândirea teritoriului
prin forţă, o asemenea formă apare ca fiind contrară dreptului internaţional. Nici dobândirea
teritoriului prin ameninţarea cu forţa nu este admisă de dreptul internaţional.
O a doua cale de dobândire de teritoriu, tot cu titlu derivat, de către un stat de la alt
stat, o constituie cesiunea; această cesiune de teritorii în cazul în care un stat renunţă în
favoarea unui alt stat la drepturile şi titlurile pe care le are un anumit teritoriu, constituie o
formă legală care intervine, fie în baza unui tratat încheiat între statele respective, fie în baza
unor tratate de pace. Este cazul să subliniem faptul că în mod practic, nici o cedare de
teritoriu nu se face de bună voie(modificările de teritoriu au loc de obicei în baza unui tratat
care urmează războiul, iar cesiunea ca atare este impusă prin forţă sau alte forţe de
constrângere şi presiuni de cele mai multe ori. )Modificările teritoriale ale unui stat au loc şi
prin reuniunea mai multor state într-un singur stat (fuzionare sau unificare), prin separarea
desprinderea unui nou stat dintr-unul existent, prin dezmembrarea unui stat în mai multe state
sau prin anexarea unui stat.
Teritoriul prezintă un interes major pentru edificiul juridic al statului, dat fiind faptul
că el constituie suportul material pe care se instalează comunitatea naţională; teritoriu
constituie baza materială asupra căruia statul îşi exercită autoritatea, acesta fiind legat de
populaţia pe care o stabilizează în interiorul graniţelor sale. Elementul teritoriul reprezintă, în
cazul statului un factor indispensabil şi aceasta nu numai pentru că oamenii care compun
statul trebuie să se fi stabilit, să locuiască şi să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul ales de ei
sau de părinţii lor, ci şi din cauza că grupul statal, el însuşi presupune o stabilire pe teritoriu
fără de care nu s-ar putea materializa existenţa unui stat. Teritoriul joacă rolul de premisă a
exercitării suveranităţii de stat, de manifestare a jurisdicţiei sale. Fiecare stat îşi organizează
plenitudinea funcţiilor sale pe teritoriul său, pe acest teritoriu îşi exercită ordinea sa
constituţională şi toate modificările ei eventuale; pe teritoriul său statul legiferează din plin în
18 _________________________________________________________________________
toate domeniile şi îşi organizează administraţia şi serviciile sale juridice, precum şi serviciile
sale armate.
În ceea ce priveşte competenţele sale, teritoriul joacă şi rolul de prezumţie, întrucât
orice act al statului menit a-şi produce efectele pe teritoriul său este prezumat a fi regulat. Din
acelaşi motiv statul este răspunzător pentru ceea ce se întâmplă pe teritoriul său; orice acţiune
care are loc pe teritoriul unui stat generează obligaţii pentru el. Pe teritoriul său statul îşi
exercită autoritatea statală, cu excluderea oricărui alt stat. Criteriu teritoriu definit este
interpretat ca însemnând că statul trebuie să aibă un teritoriu care poate fi delimitat. Dreptul
internaţional nu impune ca teritoriul de stat să aibă o dimensiune minimă. Unele entităţi din
cauza că au un teritoriu foarte redus, se abţin să-şi revendice calitatea de stat.
Din punct de vedere juridic nu are importanţă dacă teritoriul este întins sau restrâns,
dacă comportă frontiere naturale sau nu, dacă este maritim sau continental, bogat sau sărac în
resurse; aceste date de ordin geopolitic nu sunt relevante pentru determinarea noţiunii de stat
care constituie o formaţiune politică. Teritoriu îndeplineşte mai întâi o funcţie negativă
întrucât îi trasează statutului limitele peste care el nu mai poate să-şi exercite atributul de
putere, fiecare stat având propria sa arie, domeniul său în care îşi exercită atribuţiile.
Teritoriul îndeplineşte şi o funcţie pozitivă, devreme ce statul are nevoie de teritoriul de care
să se folosească ca instrument în vederea realizării scopurilor sale de organizaţie politico-
statală. Pe plan intern teritoriul oferă baza de control şi un punct de sprijin pentru
constrângere; graţie teritoriului statul are la dispoziţie un mijloc de a supraveghea şi
constrânge indivizii, de a-i expulza sau de a-i interzice şederea sau plecarea. Pe plan extern
teritoriul îi concretizează existenţa sa în spaţiu şi îi oferă statului o bază de apărare, el
rezistând atâta vreme cât stăpâneşte teritoriul. Regula generală de deţinerea teritoriului,
depinde autoritatea statului asupra subiectelor sale, precum şi independenţa sa faţă de
străinătate.
Caracterele generale ale teritoriului: Teritoriul are trei caractere bine determinate-este
stabil, comportă delimitări precise şi este continuu. Teritoriu mai întâi de toate este stabil în
sensul că populaţia care se află pe el este aşezată de o manieră permanentă; nomadismul
constituie un fenomen geografic, economic şi sociologic fără relevanţă în această privinţă.
Teritoriu are au caracter delimitat, are limite precise şi fixe, în cadrul cărora se exercită
activitatea de guvernare, iar frontiera marchează punctul unde încetează competenţa
teritorială..
Doctrina elaborată, cândva, de juriştii sovietici a ''teritoriului fluid'' susţinea că
teritoriul fostei Uniuni Sovietice putea să se mărească ori să se diminueze, în funcţie de
fluctuaţiile revoluţiei mondiale şi nefiind legată de nici un stat; doctrina respectivă nu a fost
abandonată de conducerea sovietică care a încheiat cu statele vecine tratate pentru delimitarea
teritoriului pe această bază; ea a fost preluată de teoreticienii naţional-socialişti care susţineau
că limitele teritoriului german erau menite să se extindă odată cu rasa germană însăşi. (Reich-
ul fiind socotit ''o ţară cu frontiere mişcătoare''.
-Teritoriul este continuu, deoarece este alcătuit dintr-un singur spaţiu terestru, ceea ce nu
exclude însă existenţa de dependenţe insulare şi nici repartizarea teritoriului statal pe un
ansamblu de insule (Japonia, Noua Zelandă)ori unul sau două spaţii terestre separate de
mare(Turcia) şi de către un stat străin (cazul Alaska separată de SUA prin Canada).
În ceea ce priveşte natura juridică a teritoriului, literatura de specialitate este
abundentă, dar şi divizată; au fost formulate patru teorii principale pentru a explica raporturile
care există între stat şi teritoriul său.
-Teoria teritoriului element constitutiv al statului, denumită şi teoria teritoriului -a fost
acceptată de specialişti în geopolitică care definesc teritoriu ca fiind ''corpul statului''.
Această teorie susţine că teritoriul este un element esenţial al statului conceput ca o societate
politică, deoarece un stata fără teritoriul ar fi în imposibilitate să-şi exercite puterea politică
care constituie atributul său esenţial, precum şi raţiunea lui de a fi.
-Teoria spaţiului vital a fost afirmată în cursul celui de-al treilea Reich şi această construcţie
_________________________________________________________________________ 19
se prezintă ca o politică, nu ca o interpretare juridică a conceptului de teritoriu. Marile puteri
ar avea un adevărat drept la constituirea unui spaţiu vital necesar existenţei şi dezvoltării lor.
-Teoria teritoriului-obiect. Teritoriul constituie obiectul însuşi al puterii statale asupra căruia
un stat îşi exercită autoritatea. Autorii au văzut în ea, cînd un drept real de pro prietate, cînd un
drept real de suveranitate.
-Teoria teritoriului- limită susţine că teritoriul nu este decât un spaţiu în care se exercită
dreptul de comandament al statului său ''limita materială a acţiunii efective a guvernanţilor''.
-Teoria competenţei afirmă că teritoriul se prezintă ca o porţiune din suprafaţa terestră în care
un sistem de reguli juridice este aplicabil şi executoriu ; teritoriul reprezintă sfera spaţială a
statului, cadrul de validitate a ordinii statale.
3.5 NOŢIUNEA DE SUVERANITATE

Întrunirea celor trei elemente: populaţie, teritoriu şi guvern propriu
constituie premiza, dar nu conduce totuşi direct şi inexorabil la recunoaşterea ca
stat în sensul dreptului internaţional a entităţii şi nu explică această calitate; aceste
trei elemente caracterizează statul din punct de vedere politic şi social. Statul are
personalitate juridică ca şi alte entităţi, subiecte de drept internaţional public şi
privat, dar această împrejurare nu este suficientă pentru a-l defini şi a-I găsi
fundamentarea. Trebuie să avem în vedere pentru acest scop că statul este
singurul dotat cu o putere de comandament, cu o putere supremă pe care nu o au
celelalte subiecte de drept internaţional, care este de obicei desemnată prin
expresia de suveranitate.
Suveranitatea constituie criteriul, elementul definitoriu al statului,
trăsătura esenţială a puterii de stat. Esenţa suveranităţii nu poate fi explicată fără a
se ţine seama de legătura indisolubilă care există între suveranitate şi puterea de
stat; ea se manifestă ca atribut fundamental al statului, deoarece constituie o
însuşire esenţială a puterii de stat.
Plecând de la această constatare doctrina tradiţională a pus la baza distincţiei
dintre stat şi celelalte colectivităţi internaţionale cu o bază teritorială, conceptul de
suveranitate, statul este suveran adică este dotat cu o competenţă nelimitată şi cu
o autonomie suverană de care nu beneficiază nici o altă persoană publică. Se
apreciază că suveranitatea statelor constituie elementul cheie în ceea ce priveşte
problema personalităţii juridice internaţionale a statului. S-a considerat fiind cea
mai judicioasă definiţie, spunându-se că ''statul este o persoană suverană'', el este
o fiinţă juridică titulară de drepturi şi obligaţii.
În orice entitate statală există o prerogativă de putere care deţinută de
anumite organe, are ca obiect să guverneze populaţia îndeplinind anumite atribute
şi exercitând anumite funcţii; această putere a fost denumită suveranitate.
Termenul de suveranitate desemnează un anumit grad de putere, este puterea
supremă, cea mai complexă şi cea mai deplină; această concepţie a fost transpusă
în suveranitatea regală, considerată a fi o putere absolută şi incontestabilă.
Suveranitatea a fost definită în literatura de specialitate ca fiind
''supremaţia unică, deplină şi indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierilor
teritoriale şi în dependenţa acestuia în raport cu orice altă putere ceea ce se
exprimă în dreptul exclusiv şi inalienabil al statului şi a stabili şi a realiza de sine
stătător politica sa externă şi internă, de aşi exercita funcţiile, de a înfăptui
măsurile practice e organizare a vieţii sociale interne şi a relaţiilor sale externe pe
baza respectării suveranităţii altor state, al principiilor şi normelor de drept
internaţional acceptate prin acordul său de voinţă''.
20 _________________________________________________________________________
3.6 CARACTERISTICILE SUVERANITĂŢII
Suveranitatea reprezintă o însuşire esenţială a puterii de stat, un atribut fundamental
al statului; ea exprimă caracterul acesteia de a fi supremă şi independentă în raport cu orice
altă putere; ea are ca trăsătură generală: caracterul istoric, exclusivitatea şi deplinătatea sa,
inalienabilitatea şi indivizibilitatea. Stratificarea societăţii internaţionale arată că
suveranitatea politică înseamnă omnipotenţa, preeminenţă şi conducere.
Conţinutul suveranităţii este dat de supremaţia şi independenţa puterii de stat;
aceste constituie atât conţinutul cât şi trăsăturile ei juridice. Definirea conţinutului
suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă şi dizolvarea suveranităţii în
două părţi distincte. Doctrina menţionează ca trăsături ale suveranităţii: exclusivitatea,
indivizibilitatea, inalienabilitatea.
Suveranitatea este exclusivă şi deplină, statul exercitându-şi prerogativele puterii
sale, prin exercitarea plenară, în totalitatea lor, pe întregul teritoriu de stat, în toate
domeniile şi cu toate metodele pe care le consideră necesare, cu excluderea oricărei alte
puteri. Puterea de stat nu poate fi decît o putere supremă şi în virtutea supremaţiei sale,
statul poate acţiona deplin şi în exclusivitate, în limitele teritoriul său, cu privire la
populaţie de pe acest teritoriu şi în orice domeniu al vieţii sociale, economice, culturale,
naţionale etc.
Suveranitatea nu poate fi împărţită cu nici o altă putere din interiorul său sau din
exteriorul statului, pentru că puterea este unica pe întregul teritoriu de stat; suveranitatea
are un caracter indivizibil. Divizarea a teritoriului de stat are repercursiuni negative asupra
organizări şi dezvoltării politice a societăţii, îngustează putinţa exercitării şi atribuţiilor şi
funcţiilor statului.
Supremaţia puterii de stat este incompatibilă cu existenţa şi manifestarea şi limitele
teritoriul de stat şi a oricărui altei puteri, din interior sau exterior, fiind exclus orice
amestec în rezolvarea problemelor. Suveranitate este inalienabilă, întrucât orice înstrăinare
a sa, chiar şi una parţială în avantajul altui stat sau al unui grup de state, ori al unor
organizaţii internaţionale, creează relaţii de subordonare şi inegalitate, drepturile şi
interesele statului respectiv fiind ştirbite.
Supremaţia puterii de stat cu privire la teritoriu şi populaţie reprezintă o parte
componentă a suveranităţii de stat. Ea implică ca o condiţie indespensabilă, organizarea
teritorială a societăţii, a populaţiei aflate în limitele frontierelor de stat. Suveranitatea se
prezintă sub două faţete-una internă şi alta externă. Prima exprimă predominanţa statului în
interior. Pe plan intern suveranitatea se defineşte ca fiind criteriu însuşi al statului; ea
desemnează puterea de dominaţie necondiţionată pe care o exercită asupra resortiştilor săi,
puterea publică. Modul de organizare şi funcţionare a organelor de stat constituie o formă
de exercitare a suveranităţii care se manifestă ca un atribut fundamental al statului.
A doua implică excluderea de la orice subordonare, de la orice dependenţă faţă de
statele străine, din punct de vedere juridic toate statele sunt egale, şi suverane,
independente. Suveranitatea este un atribut necesar al statului, ea nu este pur şi simplu o
categorie istorică, ci o categorie absolută, inerentă noţiunii însăşi de stat ca grupare politică
supremă, oricare ar fi gradul de universalitate pe care a atins-o în trecut sau o poate atinge
în viitor-cetate, principat, stat naţional, stat mondial. Ideea de organizare socială în cadrul
comunităţii internaţionale implică existenţa suveranităţii
Suveranitatea internă se caracterizează în al doilea rând, prin generalitatea
recunoscută puterii de stat, prin gradul de putere şi prin obiectul său, prin calitatea de
instanţă supremă recunoscută puterii de stat şi prin obiectul general şi nedeterminat al
acestei puteri. Postglosatorii defineau statele ca civitates superiorem non recognoscentes;
puterea supremă -summa potestas. ; puterea suverană apărea ca cea mai înaltă putere
posibilă şi suveranitatea ca rangul cel mai înalt de putere.
_________________________________________________________________________ 21
1. Suveranitatea ca însuşire esenţială a puterii de stat prezintă următoarele trăsătur i:
a.exclusivitate
b.indivizibilitate
c.inalienabilitate
Enumeraţi şi dezvoltaţi caracteristicile suveranităţii statelor.
1.a,b,c,.
3.10 BIBLIOGRAFIE
1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999
A.R.E.D., 1996
1997
Ududec, Instuitutul European, 1998
5.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17, 2004
guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002
Politică, Bucureşti, 1983
8. Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului” – Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Bucureşti, 1997
internaţional contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002
12. I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996
Bucureşti, 2002
Allbeck, Bucureşti, 2001
Bucureşti, 1975
22 _________________________________________________________________________
______________________________ Jurisdicţia statelor
Jurisdicţia statelor
Cuprins
JURISDICŢIA STATELOR
 Noţiunea şi conţinutul jurisdicţiei statelor

 Competenţa teritorială
 Competenţa personală
4.1 OBIECTIVE
- să trateze aspecte particulare, precum competenţa teritorială sau sau cea cea
personală a statelor, pornind de la definirea şi explicarea conţinutului
jurisdicţiei statelor
4.2 NOŢIUNEA ŞI CONŢINUTUL JURISDICŢIEI STATELOR

Jurisdicţia statelor reprezintă consecinţa firească a calităţi de suveran, este
elementul central al atributului de suveranitate. Jurisdicţia statului include atât
prerogativa de a stabili reguli (competenţă legislativă), cât şi pe cea de a le aplica
(competenţa jurisdicţională). După unii autori de specialitate, jurisdicţia statului decurge
din atributul de suveranitate, după alţii, jurisdicţia ar constitui doar o competenţă care le
este atribuită statelor de dreptul internaţional; competenţele statului s-ar fundamenta pe
dreptul internaţional, el este cel care le stabileşte şi le ordonează şi condiţionează
exercitarea lor.
În literatura de drept internaţional, sunt folosite şi alte expresii echivalente pentru
a desemna această instituţie-jurisdicţie internaţională, iar în literatura occidentală este
cunoscut termenul competenţă a statului. În sens material jurisdicţia sau competenţa se
prezintă sub forma suveranităţii interne şi a suveranităţii externe a statului.
A)Referitor la competenţe interne, este vorba de actele pe care statul poate să le
adopte pe teritoriul pe care îl guvernează şi îl controlează; el este competent să
organizeze în modul în care înţelege puterile sale politice, inclusiv organizarea sa
constituţională.
B)Referitor la competenţe externe, este vorba de toate competenţele pe care statul
le exercită în calitatea sa de membru al comunităţii internaţionale şi este vorba de
relaţiile internaţionale înţelese în sensul cel mai larg - încheierea de tratate, participarea
la organizaţiile internaţionale, trimiterea şi primirea de misiuni diplomatice etc.
Jurisdicţia statului în sens formal, cu sensul de iuris dicere înseamnă puterea
statului de a edicta o regulă de drept şi de asemenea, de a asigura executarea ei. Referitor
la capacitatea statului de a edicta o regulă de drept, precizăm că statul este competent să
adopte reguli de drept prin care să reglementeze conduita subiectelor de drept din
ordinea internă; el adoptă reguli de drept civil, comercial, administrativ, penal. Dar statul
trebuie să aibă şi căi de executare silită, pentru a asigura aplicarea a ceea ce e l a legiferat.
_________________________________________________________________________ 23
4.3 COMPETENŢA TERITORIALĂ
Teritoriul conferă unui stat dreptul de a acţiona prin simpla sa existenţă.
Competenţa teritorială a statului prezintă două caracteristici clasice, tradiţionale şi
anume plenitudine şi exclusivitate (aceste trăsături au fost discutate în sentinţa arbitrală
din Iles des Palmas (dintre SUA şi Olanda) care a fost dată sub auspiciunile C. P. A. de
juristul elveţian Max Huber).
Competenţa este exclusivă -principiul competenţei exclusive a statului în ceea ce
priveşte propriul său teritoriul constituie punctul de plecare al reglementări celor mai
multe probleme care privesc raporturile internaţionale. Exclusivitatea competenţei
teritoriale a statului este un principiul cutumiar. Faptul că statul este suveran pe
teritoriul său şi că această suveranitate este exclusivă, împiedică un stat terţ să exercite
cel mai mic act de autoritate pe teritoriul primului stat. Din această exclusivitate a
competenţei teritoriale, rezultă două consecinţe : Neaplicarea pe teritoriul unui stat a
reglementării juridice edictate de un stat străin. De regulă se poate afirma că acest
principiul potrivit căruia legile naţionale nu produc efecte extrateritoriale (validitatea lor
opunându-se în limitele teritoriului unde statul îşi execută jurisdicţia), cu toate aceste
există legi naţionale care, prin definiţie îşi produc efectele lor în ordinea lor juridică a
altor state. Dreptul internaţional privat, ramură a dreptului intern al statelor, are ca
menire să găsească soluţia pentru cazul raporturilor civile cu element de extraneitate,
care pun în conflict reguli concurente.
Un stat trebuie să respecte suveranitatea teritorială a altor state şi să nu exercite
acte de constrângere pe teritoriul acestora. Acest principiu de drept cutumiar a fost
recunoscut de judecătorii de la Haga în cauza ''Lotus'', fiind înscrisă în Carta ONU ca
unul din fundamentele relaţiilor internaţionale contemporane. Un stat terţ nu ar putea să
aducă atingere jurisdicţiei altui stat, exercitând acte de autoritate pe teritoriul acestuia.
Prin urmare orice violare a suveranităţii teritoriale a unui stat de către agenţi sau
cetăţeni ai altui stat, constituie în mod clar, acte contrare dreptului internaţional şi ca
atare sunt susceptibile să antreneze responsabilitatea internaţională a statului pentru acte
delictuale comise.
Exercitarea jurisdicţiei de către un stat este supusă dreptului internaţional.
Competenţa teritorială deplină şi exclusivă a statului nu înseamnă că poate face orice;
condiţiile de exercitare a suveranităţii teritoriale sunt supuse regulilor dreptului
internaţional, statele având nu mai drepturi, ci şi obligaţii. Aceste obligaţii impuse
statelor provin unele din delimitarea teritorială, iar altele din conţinutul competenţei
teritoriale. Respectul drepturilor statelor terţe constituie obligaţia generală a statului
teritorial: un stat nu ar putea tolera pe teritoriul său acte care aduc atingere integrităţii
teritoriale a altui stat. Dacă are loc un accident pe teritoriul unui stat şi este susceptibil
să producă daune transfortaliere, există obligaţia de notificare imediată. (ex. accidentul
nuclear de la Cernobâl din 1986)., obligaţia generală de a nu polua teritoriul unui stat
vecin a fost recunoscută şi la Conferinţa de la Stockholm în 1972 privind protecţia
mediului şi prin numeroase convenţii.
Statul teritorial trebuie să respecte nu numai drepturile prevăzute în tratatele şi
convenţiile încheiate cu statul cetăţenilor străini, ci şi pe cele care merg din dreptul
cutumiar, el are obligaţia generală de a proteja străinii. Statul teritorial are obligaţia de a
respecta interesele comunităţii internaţionale, să-şi exercite jurisdicţia în conformitate
cu normele generale ale dreptului internaţional reprezentând interesele fundamentale ale
comunităţii internaţionale în ansamblu ei. Trebuie să respecte normele de ius cogens,
să-şi exercite competenţa într-un mod care să menţină libertatea de comunicare
internaţională.
24 _________________________________________________________________________
4.4 COMPETENŢA PERSONALĂ
Statul deţine un titlu propriu de acţiona, pentru că are o populaţie care îi este ataşată,
statul posedă un titlu dublu de a acţiona -ca stat suveran teritorial şi ca stat suveran personal,
de aceea competenţa sa este de a stabili reguli faţă de cei care sunt cetăţenii săi. Prin
naţionalitate se înţelege legătura juridică care are la bază un fapt social de legătură, o
solidaritate efectivă de existenţă, de interese, sentimente, alăturate unei reciprocităţi de
drepturi şi obligaţii. Statul acordă cetăţenie persoanelor fizice şi naţionalitate, persoanelor
morale, dar şi anumitor obiecte(nave, aeronave, sateliţi şi instalaţii spaţiale). Statul are
competenţa de a atribui cetăţenie/naţionalitate indivizilor care se nasc pe teritoriul său (ius
soli)ori sunt născuţi în străinătate din părinţi care au cetăţenie. (ius sanguinis). Această
competenţă nu este discreţionară şi există anumite condiţii de fond pentru ca aceasta atribuire
să fie opozabilă din punct de vedere internaţional.
Competenţa statului teritorial este exclusivă pentru acordarea cetăţeniei. Este vorba de
principiul cutumiar al drept internaţional, potrivit căruia statul are o competenţă deplină
pentru a stabili condiţiile de acordare sau de retragere a cetăţeniei. Pot exista limitări sau
condiţionări aduse prin convenţiile internaţionale acestei prerogative, mai ales pentru a evita
cazurile de dublă cetăţenie şi cele de apatridie. Numai angajamentele convenţionale exprese
sau regulile de dr. cutumiar pot limita această competenţă.
Există o opozabilitate condiţionată cât priveşte actul de acordare sau de retragere a
cetăţeniei; dacă un stat este liber să acorde, printr-un act unilateral cetăţenia sa unei persoane,
nici un stat nu este obligat să o recunoască; cetăţenia acordată de un stat este valabilă în
primul rând pe plan intern; nu este însă în toate caturile şi la nivel internaţional, se cere pentru
aceasta ''legături reale sau o naţionalitate efectivă''.
Consecinţele care decurg din acordarea cetăţeniei/naţionalităţii: Se aplică ordinea
juridică a statului naţional faţă de indivizi, societăţi, nave, aeronave şi sateliţi. Se aplică legile
statului respectiv cu privire la persoanele şi lucrurile care se află pe teritoriul său pe baza
localizării teritoriale şi a legăturii de naţionalitate. Statul naţional de asemenea aplică legile
sale indivizilor, persoanelor morale, obiectelor care se află în spaţiul internaţional-în marea
liberă şi în cosmos; această preocupare se aplică pentru a evita vidul juridic, în baza legăturii
de naţionalitate, adică a competenţei personale.

În sens formal prin jurisdicţia statelor vizează:
a. puterea statului de a edicta o regulă de drept şi de a asigura executarea ei ;
b. actele pe care statul poate să le adopte pe teritoriul pe care îl guvernează şi îl
controlează;
c. toate competenţele pe care statul le exercită în calitatea sa de membru al comunităţii
internaţionale.

1.a
Analizaţi sub aspect comparativ comeptenţa teritorială şi cea personală.
4.8 BIBLIOGRAFIE
1997
Ududec, Instuitutul European, 1998
_________________________________________________________________________ 25
3.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17, 2004
guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002
Politică, Bucureşti, 1983
6. Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului” – Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Bucureşti, 1997
contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002
10. I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996
Bucureşti, 2002
Bucureşti, 1975
14. D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
15. A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2002
Bucureşti, 1996
17. H. Kissinger - “Diplomaţia”, Ed. All, Bucureşti, 1998
18. E. Satow – “A Guide to Diplomatic Practice”, Nevile Bland Publishing House,
Londra, 1957
21.Monica Macovei, Dan Mihai, Mircea Toma, Ghid juridic pentru ziarişti, Agenţia
de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001.
2002.
26 _________________________________________________________________________
Cuprins
STATUL CA SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL
 Atributul suveranităţii statale în contextul integrării în Uniunea

Europeană
 Procesul evolutiv al integrării europene
 Crearea şi evoluţia dreptului comunitar
 Suveranitatea statului
5.1 OBIECTIVE
- să analizeze în detaliu principalul subiect de drept internaţional – statul, în contextul
integrării în Uniunea Europeană, cu toate implicaţiile pe care le presupune acest pr oces.
5.2 ATRIBUTUL SUVERANITĂŢII STATALE ÎN CONTEXTUL

INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Una dintre-cele mai importante consecinţe, pe planul dreptului, ale integrării
comunitare o constituie transferul de atribute ale suveranităţii de la statele participante,la
Uniunea Europeană. Procesul de trecere a atributelor de suveranitate de la state la
Uniunea Europeană constituie un fenomen inevitabil şi obligatoriu. Prin ipoteză,
integrarea comunitară şi cu atât mai vîrtos, adâncirea acesteia, implică, în mod necesar, o
reducere, dacă nu chiar o dispariţie a suveranităţii statelor, jurisdicţia comunitară
substituindu-se celei naţionale. Nu s-ar putea concepe existenţa şi funcţionarea unei
entităţi publice, cu atribuţiuni de organizare a vieţii econo mice, sociale şi politice, fără a
avea şi puterea de decizie şi dreptul de jurisdicţie, prin care să stabilească reguli şi să
impună aplicarea lor; dar această competenţă paralelă cu aceea a statelor impune o
acomodare şi nu se poate face, decât prin preluarea forţei de comandament de la state şi
trecerea ei la Uniunea Europeană.
Faptul că, prin constituirea şi intrarea într-o comunitate europeană, va avea loc un
transfer de atribuţii suverane de la state, la Comunităţi şi că, în general, integrarea
economică politică implică, în mod necesar, o contopire de ordin statal şi o redistribuire
de competenţe —prin urmare, afectarea suveranităţii statelor respective, făcea parte din
datele iniţiale ale problemei; prin ipoteză, chiar şi simpla participare la o organizaţie
inter-guvernamentală impune, prin angajamentele asumate, o reducere a
disponibilităţilor unui stat, o îngustare a suveranităţii din partea statelor, deoarece
obligându-se să-şi coreleze politicile în domeniul de cooperare convenit, ele sunt ţinute
de angajamentele asumate şi nu-şi mai pot exercita suveranitatea în mod nestânjenit.
Instituţionalizarea în curs a dreptului internaţional înseamnă crearea unui cadru, din ce în
ce mai conturat şi mai strict, în limitele căruia pot acţiona statele; dar acest lucru este cu
mult mai evident, în cazul unei organizaţii suprastatale ca Uniunea Europeană.
Dacă naţiunile şi statele respective, considerând că integrarea într-o comunitate
regională răspunde mai bine intereselor lor, opteaz ă pentru soluţia integrării şi a reducerii
suveranităţii, aceasta constituie o chestiune de decizie politică a lor hotărându-şi destinul,
iar din punctul de vedere al dreptului internaţional şi al suveranităţii statelor, urmează să
se ţină seama de consecinţele care au fost acceptate de ele.
_________________________________________________________________________ 27
5.3.PROCESUL EVOLUTIV AL INTEGRĂRII EUROPENE

Reducerea suveranităţii, ca şi integrarea constituie un proces evolutiv care se
produce în timp şi cu un grad de intensitate variabil. La baza integrării europene au st at
preocupările după cel de al doilea război mondial, de aplanare a divergenţelor franco -
germane; s-au înfiinţat mai întâi, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, după
care au urmat celelalte două comunităţi europene - C. E. E. şi EURATOM; prin tratatele
care s-au încheiat în mod succesiv (tratatele de la Maastricht şi Amsterdam), s -a ajuns la
Uniunea Europeană; competenţele instituţiilor comunitare edificate au crescut în mod
considerabil, dimensiunii economice iniţiale a integrării economice, adăugându-i-se şi
o puternică dimensiune politică şi militară.
Dacă intenţiile iniţiale ale integrării au fost eminamente economice (obiectivele
economice urmărite prin crearea comunităţilor europene vizau îmbuntăţirea utilizării
capacităţilor lor economice şi tehnice în scopul creşterii eficienţei), inspiraţia lor nu
putea să nu fie şi una politică (împărţirea zonelor de influenţă, pericolul comunismului
ş. a. ).
Perfecţionarea instituţională a Uniunii Europene a fost impusă de aprofundarea
integrării comunitare şi a fost reflectată în dreptul pozitiv, prin adoptarea unor
reglementări juridice care au modificat tratatele încheiate iniţial. A fost marginalizat C.
E. C. O. (creat în 1951); prin Tratatul de la Bruxelles (1965), au fuzionat executivele
celor trei comunităţi, C. E. E. fiind considerată componenta de bază, iar celelalte două
rămânând ca organizaţii de strictă specializare.
Au continuat măsurile în direcţia unificării politice (reuniunea de la Haga, cu
declaraţia denumită „Raportul Davignon, 1970"; „Declaraţia solemnă asupra Uniunii
Europene" -Stuttgard, 1983; Tratatul de fuziune de la Bruxelles, prin care s-a realizat
unificarea instituţiilor comunitare; „Actul. Unic Euro-pean", Luxemburg, 1985, cînd
cooperarea s-a extins şi la domeniul politicii externe şi la cel al protecţiei mediului ş. a.
). Prin adoptarea Tratatului de Maastricht, se prevede realizarea uniunii economice şi
monetare, precum şi realizarea uniunii politice.
Tratatul de la Amsterdam a avut în vedere necesitatea perfecţionării sistemului de
funcţionare a doi importanţi piloni ai Uniunii Europene - politica externă şi securitatea
comună (P. E. S. C. ) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (J. A. I. ).
Ratificarea acestui tratat a făcut necesară modificarea în prealabil a Constituţiei (în
Spania, Portugalia, Franţa şi Germania) şi organizarea de referendum (Irlanda şi
Danemarca)
Uniunea Europeană are în prezent drept obiective, printre altele, afirmarea
identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei politici externe şi de
securitate în comun, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună, instituirea
unei cetăţenii unionale, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne.
Integrarea a însemnat unificarea, într-o anumită măsură a suveranităţii statelor
participante la Comunităţi, iar în această evoluţie (extinderea de la 6 la 15 ţări), unul
dintre obstacole 1-a constituit rezistenţa suveranităţilor naţionale, care urmau a fi
restrânse şi amputate în favoarea comunităţilor şi apoi, în aceea a Uniunii Europene care
se contura. Extinderea Comunităţii făcându-se atât pe orizontală, cât şi pe verticală,
integrarea a cuprins, nu numai domeniul economic (vamal la început), ci şi preocupările
în domeniul justiţiei, securităţii şi politicii externe. Au fost puse în discuţie prerogativele
de suveranitate, nu numai în sfera activităţii economice, ci şi în materii care ţin de
„domeniul rezervat" al statului (politica externă, ordinea public ş. a. ).
Acest pas evolutiv, cu restrângeri ale suveranităţii statelor va continua; dacă
păstrarea identităţii naţionale reprezintă un datwn, de multe ori subliniat, se va ajunge la
"echilibru realizat prin distribuirea de atribute ale suveranităţii, Uniunii Europene
28 _________________________________________________________________________
revenindu-i numai acele atribute pe care le reclamă edificarea comunitară.
Tratatul asupra Uniunii Europene a reunit sub acoperişul său mai mulţi piloni - cel
cu caracter comunitar (supranaţional), cel referitor la politică externă şi de securitate
comună (P. E. S. C. ) şi cel care priveşte problemele de justiţie şi afaceri interne (J. A. I.
); Uniunea reprezintă mai mult decât o organizaţie internaţională (interguvernamentală),
dar se apropie, fără a se identifica, cu un stat compus.
Transferul de suveranitate de la statele participante la Uniunea Europeană constituie
un proces cu o acţiune generală de absorbire a atributelor de suveranitate, în sensul că el
tinde, în funcţie de gradul de integrare atins, să cuprindă cea mai mare parte din
atribuţiile statelor, dacă nu să le preia în totalitate. Comunităţile europene apar ca o
instituţie care, în structurile şi funcţiile sale, repetă pe cele ale entităţilor statale şi re-
prezintă o nou categorie de subiecte de drept internaţional; prin semnarea tratatelor de
înfiinţare a Comunităţilor, statele au recunoscut, fiecăreia dintre ele, o personalitate
juridică distinctă de aceea a membrilor ei.
Create de state, regrupând state şi dispunând de puteri şi competenţe care aparţin,
în mod obişnuit, statelor, Comunităţile europene sunt, în mod firesc, persoane juridice
de drept public', ele dispun de un buget autonom, de un patrimoniu, de organe
distincte, de agenţii lor proprii. Ţinând seama de categoriile de instituţii cunoscute în
dreptul internaţional, Comunităţile europene apar ca organizaţii internaţionale
guvernamentale cu caracter regional, suprastatal si integraţionist, substituindu -se
statelor, prin preluarea unor dintre competenţele acestora.
Comunităţile europene au o natură juridică extrem de complexă (un fenomen
special, - prin ceea ce îşi propun şi prin mijloacele specifice pe care le folosesc); ele au
fost calificate de Curtea Europeană de Justiţie ca o nouă ordine juridică internaţională,
care din cauza specificităţii lor, se detaşează de ordinea juridică internaţională.
O faţetă obligatorie, inevitabilă a procesului integrării, cu o notă tot mai evidentă
în ultima vreme, o constituie apariţia şi dezvoltarea unei ordini politico-juridice a
Comunităţilor; constituirea mecanismelor şi funcţionarea acestora au drept corolar
edificarea unui sistem juridic comunitar, deci a unui drept comunitar. Dacă dreptul
internaţional este construit esenţialmente pe acordul de voinţă al statelor -
consecutivitatea constituind caracteristica esenţială a acestuia şi este format prin voinţa
concordantă a statelor egale în suveranitate, ordinea juridică comunitară are o
fizionomie proprie, prezentând elemente de specificitate, inclusiv în ceea ce priveşte
gradul de afectare a suveranităţii statelor în discuţie.
Crearea organizaţiei europene a însemnat constituirea unor organe suprastatale care
au competenţa de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor, de a
legifera şi a urmări respectarea normelor juridice adoptate. Statele membre au înţeles să
încredinţeze o parte a suveranităţii lor unor organisme suprastatale, renunţând sau
transferând o serie de atribute naţionale specifice; transferul de putere către instituţiile
comunitare este considerat ireversibil, deoarece acestea nu mai pot fi restituite statelor
membre.
5.4 CREAREA ŞI EVOLUŢIA DREPTULUI COMUNITAR

În ceea ce priveşte modul de edictare a regulilor, acest drept comunitar, creat pentru a
acoperi zona geografică care reprezintă teritoriul statelor participante în Uniunea Europeană,
a luat fiinţă în baza tratatelor încheiate între statele membre; spre deosebire de modul de
asumare a obligaţiilor pe plan internaţional, care are loc pe o bază consensuală (consimţite în
mod expres, prin tratat sau tacit, prin cutumă internaţională), izvoarele dreptului comunitar
sunt mult mai numeroase: alături de tratate, există şi izvoare derivate - directivele, deciziile,
recomandările şi avizele. Caracterul lor de consensualitate este mai mult decât atenuat,
specificitatea dreptului comunitar face ca acestora să li se acorde o însemnătate dintre cele
_________________________________________________________________________ 29
mai mari.
În afară de legislaţia primară, alcătuită din tratate, decizii, avize (actele comunitare
constituind un corpus constituţional, cu prioritate faţă de celelalte acte comunitare şi care
beneficiază de o prezumţie absolută de legalitate), există actele juridice adoptate de instituţiile
comunitare (legislaţia secundară) -regulamente, directive, decizii, care au, de asemenea, un
caracter obligatoriu. Art. 249 alin. 2 (CE) prevede că regulamentele adoptate de către
organismele comunitare sunt „direct aplicabile în toate statele membre", iar instituţiile
naţionale le pot aplica fără a mai fi necesare măsuri prealabile de transformare (încorporare) a
dreptului comunitar în dreptul naţional.
Ordinea juridică comunitară este o nouă ordine, este una complexă, care redă imaginea
generală a celeia pe care o au statele (sub raportul domeniilor reglementate şi al destinatarilor)
şi are prioritate faţă de dreptul intern al statelor membre, în care se plasează automat cu
această valoare de normă comunitară. Această ordine comunitară face parte din ordinea
juridică internă, se menţine cu acest titlu, astfel că pe teritoriul unui stat, coexistă ordinea
juridică naţională cu cea comunitară şi ansamblul de reguli care se aplică este partajat între
state şi Uniunea Europeană.
Prioritatea dreptului comunitar este confirmată prin art. 189 (249) care precizează că
un regulament „va fi obligatoriu" şi „direct aplicabil în toate statele membre". Din cele 4
elemente, numai primul dintre acestea are legătură, în sensul că el stabileşte principiul
egalităţii juridice; dar nici acesta nu oferă o interpretare precisă a principiului potrivit căruia
statele sunt egale juridic.
5.5 SUVERANITATEA STATULUI

În terminologia Cartei O. N. U., expresia „egalitate suverană a statelor"
înseamnă, în mod esenţial, că statele sunt, din punct de vedere juridic, egale.
Atunci cînd se examinează egalitatea suverană a statelor în lumina Cartei, se
poate spune că egalitatea este strîns legată de celelalte două elemente ale
suveranităţii indicate de Comitetul I/1, pentru că aceste două elemente fac din
suveranitate un atribut comun tuturor membrilor O. N. U., fără distincţie între
membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi ceilalţi membri. Art. 78 aplică
direct acest principiu: „relaţiile dintre ele trebuie să se întemeieze pe respectarea
principiului egalităţii suverane"; aceasta înseamnă că toţi membrii O. N. U. se
bucură de drepturile şi privilegiile unui stat suveran şi că se bucură în plus, de
egalitatea juridică, aşa cum este ea interpretată de către Comitetul 1/1.
Există interpretarea „suveranitate suverană", în cele două elemente -
suveranitate şi egalitate -suveranitatea este cea care este destinată să protejeze
membrii Naţiunilor Unite contra unui tratament arbitrar din partea Organizaţiei
însăşi şi a altor state. Principiul suveranităţii şi nu cel al egalităţii, este cel care
limitează puterile Organizaţiei faţă de membrii săi. Se pare că, prin expresia
„egalitate suverană", autorii Cartei nu au înţeles să creeze un nou concept juridic,
ci mai mult să aducă omagiu celor două doctrine ale suveranităţii şi egalităţii
statelor.
Suveranitatea este puterea de drept originară şi supremă recunoscută
statului- puterea de a -şi scrie propria Constituţie, implicând independenţă totală
faţă de puterile străine (suveranitate externă) şi exclusivitatea competenţei pe
teritoriul naţional. Principiul suveranităţii s-a născut o dată cu statul. Noţiunea îşi
are rădăcinile în perioada luptei monarhilor şi a papalităţii împotriva excesului de
putere a Imperiului Romano-german în epoca absolutismului. Pacea de la
Westfalia este piatra de temelie a dr. public european concepând suveranitate şi
egalitate statelor ca principiile de bază ale relaţiilor interstatale. În relaţiile
internaţionale suveranitatea înseamnă independenţă. Totodată suveranitatea
determină competenţele statelor care decurg din dr. internaţional. Dar aceste
30 _________________________________________________________________________
competenţe nu sunt nelimitate, limitele suveranităţii nu ţin de voinţa statului, ci
decurg din necesităţile impuse de coexistenţa statelor în calitate de subiecte de
drept internaţional.
Suveranitatea a rămas o noţiune eminamente legală de stat. Din perspectiva
dr. Public statul continuă să fie singurul subiect de drept care este în acest stat
suveran şi subordonat direct dr. internaţional public. Până cînd statul nu renunţă la
directa sa subordonare faţă de dreptul internaţional îşi păstrează statalitatea
suverană.

1.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) a fost creată în anul :
a.1960;
b.1951;
c.1961.
Particularităţile dreptului comunitar.
1. b
5.9 BIBLIOGRAFIE
2.Adrian Năstase – „România şi noua arhitectură mondială” – Ed. Monitorul
Oficial şi A.R.E.D., 1996
3.Raluca Miga - Besteliu – „Drept internaţional” – Ed. All Educaţional,
Bucureşti, 1997
4.Philippe Moreau Defarges – „Organizaţiile internaţionale” – traducere de
Oana Ududec, Instuitutul European, 1998
5.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17,
2004
6. Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii
internaţionale guvernamentale” – Ed. Rodetti, Bucureşti, 2002
7.Romulus Neagu – „O.N.U. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane” –
Ed. Politică, Bucureşti, 1983
8. Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului”
– Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Bucureşti, 1997
10. Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New
York, 1992
_________________________________________________________________________ 31
12. I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex,
Bucureşti,1996
13. A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002
15.G. Geamănu – “Drept internaţional contemporan”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975
16. D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001
17. A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti,
2002
Bucureşti, 1996
20. E. Satow – “A Guide to Diplomatic Practice”, Nevile Bland Publishing
House, Londra, 1957
21.Dan Claudiu Dănişor, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
Editura Europa, Craiova, 2001.
23.Monica Macovei, Dan Mihai, Mircea Toma, Ghid juridic pentru ziarişti,
Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001.
24.Monica Macovei şi colectivul, Jurisprudenţa europeană privind
libertatea de exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – academia
Caţavencu, Bucureşti, 2002.
25.Monica Macovei, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Editura Polirom, Bucureşti, 2001.
26.Rollo May, Man´s search for himself, Editura Dell Publishing, New
York, 1973.
27.Dumitru Mazilu, Drepturile omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
32 _________________________________________________________________________
______________________________ Recunoaşterea în dreptul intenaţional
Recunoaşterea în dreptul internaţional
Cuprins
RECUNOAŞTEREA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
 Instituţia recunoaşterii ca regulă fundamentală de drept

internaţional
 Regulile care reglementează principiul recunoaşterii
 Noţiunea de recunoaştere a statelor
 Condiţiile admiterii în O.N.U.
 Condiţiile personalităţii internaţionale
 Caracterele actului de recunoaştere a statului
 Efectele recunoaşterii
6.1 OBIECTIVE
- să prezinte şi să dezvolte noţiunea de <recunoaştere în dreptul internaţional> cu
toate implicaţiile sale.
- să analizeze în detaliu actul de recunoaştere a statelor, insistând cu precădere
asupra caracterelor şi efectelor acestuia.
6.2. INSTITUŢIA RECUNOAŞTERII CA REGULĂ

FUNDAMENTALĂ DE DREPT INTERNAŢIONAL
Instituţia recunoaşterii este tratată ca una dintre regulile fundamentale ale dreptului
internaţional şi constituie actul prin care un stat se pronunţă în sens afirmativ asupra
unor situaţii noi care apar în plan internaţional şi care produc efecte în relaţiile
internaţionale.
Recunoaşterea are loc în scopul de a confirma apariţia unui nou subiect de drept
internaţional sau a organelor sale; dar, ea intervine, de asemenea, şi pentru diferite alte
situaţii şi scopuri. Acestea pot viza situaţii legate de recunoaşterea pretenţiilor teritoriale,
de schimbări în titlu de suverani şi acordarea sau retragerea de cetăţenie, recunoaşterea
drapelului unui stat anclavat, existenţa unor sfere de influenţă exclusivă sau validitatea
unei blocade pacifice; este aşadar, folosită în scopuri multiple.
Există, într-adevăr, în dreptul internaţional, pe lângă recunoaşterea statelor şi
recunoaşterea guvernelor, a calităţii de răsculaţi sau de beligeranţi, şi recunoaşterea
naţiunii care luptă pentru eliberare. Prin urmare, statele pot recunoaşte şi altor entităţi
calitatea de subiect de drept internaţional, deşi acestea nu au încă un caracter statal. Este
de subliniat, pe de altă parte, că în fiecare caz, recunoaşterea constituie un mijloc prin
care statele îşi exprimă dorinţa de a lua cunoştinţă despre existenţa unui fapt şi efectul
legal al unei situaţii apărute sau tranzacţii care, în absenţa unei asemenea recunoaşteri,
nu le-ar fi opozabile, iar situaţia nouă nu ar produce efecte pe planul relaţiilor
internaţionale.
6.3 REGULILE CARE REGLEMENTEAZĂ PRINCIPIUL

RECUNOAŞTERII
Regulile care guvernează principiul recunoaşterii reglementează, în cele mai
_________________________________________________________________________ 33
multe cazuri, problemele care se ridică în legătură cu dobândirea de personalitate
juridică internaţională. După caz, alte reguli ar trebui luate în considerare, ca de
exemplu: regula care, interzicând intervenţia în treburile interne exclusive, face ilegală
în legătură cu un guvern recunoscut orice recunoaştere prematură a rebelilor ca
beligeranţi, ca guvern alternativ, ori ca un stat separat; la fel, în legătură cu alte părţi
la un tratat: un subiect de drept internaţional s-ar fi putut angaja să nu exercite opţiunea
sa, recunoscând o nouă entitate ca subiect de drept internaţional ori să facă acest lucru,
numai după ce condiţiile care fuseseră stipulate au fost îndeplinite; în sfârşit, regulile
de bună credinţă pot crea un obstacol şi exclud ca un subiect de drept internaţional să
susţină că nu ar fi recunoscut o altă entitate ca un subiect de drept internaţional.
6.4 NOŢIUNEA DE RECUNOAŞTERE A STATELOR

Recunoaşterea statelor constituie acţiunea unui stat sau a unui grup de state, prin care
acesta (acestea) ia (iau) act de apariţia unui nou subiect de drept internaţional (apariţia unei
formaţiuni social-politice noi, distincte, care nu existase anterior ca subiect de drept
internaţional) şi îşi exprimă voinţa ori acceptă să-1 considere membru al comunităţii
internaţionale.
Societatea de state suverane se bazează pe principiul co-opţiunii; exercitându-şi această
prerogativă, subiectele existente de drept internaţional, membrii comunităţii internaţionale
folosesc mecanismul recunoaşterii, iar metoda normală pentru ca un nou stat să dobândească
personalitate internaţională este să obţină recunoaşterea de la statele existente.
Practica internaţională admite, îndeobşte, că întrunirea celor trei elemente (teritoriu,
populaţie şi guvern) constituie condiţia necesară pentru ca un stat să existe; dar pentru ca
existenţa sa să fie opozabilă pe deplin unui alt stat şi să creeze efecte pe planul relaţiilor
interstatale, trebuie să fie recunoscute această existenţă şi calitatea de subiect de drept
internaţional, iar comunitatea internaţională să-1 considere un membru al ei.
Dacă în dreptul intern, determinarea statutului fiecărei entităţi se face erga omnes, adică
statutul este obligatoriu pentru toţi în toate sistemele de drept, lucrurile se prezintă diferit în
cazul dreptului internaţional, unde structura este orizontală şi de aceea, fondatorii sistemului
de drept internaţional îşi creează propria lor personalitate juridică internaţională şi se
recunosc în mod reciproc ca membri ai noului sistem juridic; admiterea de noi membri
presupune consimţământul membrilor existenţi.
Orice raport guvernat de dreptul internaţional presupune, prin ipoteză, cel puţin
existenţa a două părţi care dobândesc personalitate juridică internaţională, pe calea
recunoaşterii de către fiecare a capacităţii celuilalt de a stabili asemenea relaţii, adică de a fi
subiect de drept internaţional.
În această situaţie, urmează ca celelalte state să aprecieze dacă o entitate dată îndeplineşte
condiţiile cerute pentru a pretinde calitatea de stat, dar specificul relaţiilor interstatale nu a
permis să se meargă mai departe pentru a înfiinţa un mecanism, eventual organe abilitate în
mod special, care să decidă în această privinţă. Problemele care se pun în legătură cu
calitatea de stat vor trebui, în fiecare caz, să fie rezolvate de către statele care au raporturi
oficiale cu entitatea care pretinde că îndeplineşte condiţiile cerute pentru a fi considerată stat;
raporturile unui stat constituie o chestiune care-l interesează pe fiecare stat şi nu este posibil
să i se dicteze să aibă asemenea raporturi.
6.5 CONDIŢIILE ADMITERII ÎN O.N.U.

Deşi s-a emis opinia potrivit căreia, admiterea în O. N. U. ar echivala cu
recunoaşterea caracterului statal de către comunitatea de naţiuni, acest
raţionament nu pare să fie acceptat. Carta O. N. U. dispune, întradevăr, în §1 din
34 _________________________________________________________________________
art. 4 că „pot deveni membri ai O. N. U. toate celelalte state paşnice care acceptă
obligaţiile prezentei Carte şi, după aprecierea Organizaţiei, sunt capabile să
îndeplinească şi dispuse să o facă". După cum se ştie, există două categorii de
state membre ale O. N. U. : cele care sunt membre de la origine şi cele care au
fost admise ulterior. Membrii originari sunt statele care, participând la Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Organizaţia internaţională, la San Francisco ori semnând
Declaraţia Naţiunilor Unite înainte de l ianuarie 1942, au semnat Carta şi au
ratificat-o în conformitate cu art. 10. Este de reţinut, în acelaşi timp, că membrii
originari nu trebuiau să satisfacă condiţiile menţionate în §1 din art. 4 şi că există
mulţi membri originari a căror calitate de stat era, cel puţin, îndoielnică, la data
Conferinţei de la San Francisco (a fost propusă înlocuirea cuvântului „state" cu
acela de „naţiuni" ori „semnatari", tocmai pentru ca formula să poată acoperi
toate cazurile în discuţie); a se vedea în acest sens, cazul delegatului
Philippinelor care ezita să pretindă că ţara sa este independentă, a Dominicanelor
britanice şi Indiei care au fost acceptate în O. N. U., în schimbul acceptării
Ucrainei şi Belorusiei.
Pentru a fi admis în O. N. U., statul candidat trebuie să satisfacă criteriile
stabilite de §1 art. 4 al Cartei. Aceste criterii au fost recapitulate, după cum
urmează, de către Curtea Internaţională de Justiţie, în Avizul său consultativ cat
priveşte condiţiile de admitere a unui stat ca membru al Naţiunilor Unite (art. 4
din Cartă): (1) candidatul trebuie să fie un stat; (2) să fie paşnic; (3) să accepte
obligaţiile Cartei; (4) să fie capabil să îndeplinească obligaţiile respective şi (5) să
fie dispus s-o facă. Calitatea de stat trebuie să fie considerată a fi fundamentală.
6.6 CONDIŢIILE PERSONALITĂŢII INTERNAŢIONALE

Condiţiile personalităţii internaţionale - potrivit profesorului P. Reuter - rezultă dintr-
un dublu mecanism care pune în acţiune atât principiul de efectivitate, cat şi relativismul
fundamental al dreptului internaţional.
Pe de o parte, trebuie să fie reunite în mod efectiv elementele: un teritoriu, o populaţie
într-o societate organizată şi un guvern capabil să asigure funcţiunile externe şi interne ale
statului şi mai înainte de toate, stabilirea unei ordini juridice şi materiale efective.
Pe de altă parte, să existe recunoaşterea existenţei statului. Deşi practica
internaţională admite, în genere, că existenţa celor trei elemente constituie îndeplinirea
condiţiei necesare existenţei unui stat, pentru ca totuşi, această existenţă să fie pe deplin
opozabilă unui alt stat, trebuie ca statul în cauză să aibă această existenţă recunoscută sau
acceptată.
6.7 CARACTERELE ACTULUI DE RECUNOAŞTERE A STATULUI

Recunoaşterea este un act juridic unilateral, ea constituie acţiunea exclusiv a
statului care recunoaşte, o declaraţie prin care îşi exprimă atitudinea faţă de apariţia noii
entităţi.
- Fiind un act unilateral, recunoaşterea poate lua forma unor note diplomatice sau a
unei notificări directe care se face către statul recunoscut; dar, poate îmbrăca şi forma
unor comunicări publice - mesaje, telegrame, declaraţii oficiale. Notificarea apare ca un
mecanism prin care o situaţie sau tranzacţie este comunicată unei terţe Puteri, cu intenţia
de a o face opozabilă unei asemenea terţe Puteri. Nu este exclus însă ca recunoaşterea să
fie cuprinsă în textul unor tratate bilaterale sau multilaterale, în care se precizează natura
şi conţinutul relaţiilor ce se stabilesc. Un asemenea procedeu poate fi impus de
împrejurările în care se face recunoaşterea (printr-un tratat, părţile sau una dintre părţi se
obligă a recunoaşte noul stat) sau de dorinţa de a reglementa probleme legate de
recunoaştere (cum ar fi stabilirea de relaţii diplomatice, nivelul la care are aceasta loc ş. a.
m. d. ); prin aceasta, recunoaşterea nu-şi pierde totuşi caracterul de act unilateral, ea nu
_________________________________________________________________________ 35
devine un acord între state (statul recunoscut neavand a aproba actul recunoaşterii), fiind
actul statului care recunoaşte.
- Chiar dacă recunoaşterea provine de la un grup de state şi acest act ar fi înscris într-un
tratat internaţional, recunoaşterea continuă să fie un act unilateral, pentru că ea reprezintă
atitudinea pe care o ia fiecare din aceste state faţă de noua entitate statală, fie în mod
individual, fie în grup şi fără ca din partea statului recunoscut să fie necesară luarea unei
atitudini. Această împrejurare nu modifică nici caracterul de act facultativ, pentru că un
eventual angajament asumat printr-un tratat are valoarea de obligaţie pe care statul care
recunoaşte şi-o asumă faţă de statele contractante şi nu faţă de statul recunoscut.
- Această practică a statelor nu justifică teoriile care pledează în favoarea instituirii
unui organ central care să aibă ca atribuţie recunoaşterea statelor, în colectiv.
Comunitatea internaţională poate stabili criteriile care trebuie să fie satisfăcute, pentru
ca asemenea entităţi să capete calitatea de subiect de drept internaţional, în acest sens,
trebuie citate: Convenţia de la Montevideo din 1933 referitoare la drepturile şi obligaţiile
statelor, care menţionează „condiţiile" pe care trebuie să le întrunească „statul ca persoană
de drept internaţional"; art. 55, 56 şi 73 din Carta O. N. U., care vorbesc despre
populaţiile teritoriilor neautonome cărora Carta le recunoaşte dreptul de a dispune de ele
însele; Avizul C. I. J. în cauza Consecinţele juridice pentru state a prezenţei continui a
Africii de Sud în Namibia şi în cauza Sahara occidentală, în care a interpretat şi aplicat
dispoziţii ale Cartei O. N. U.
„Comisia Badinter" a încercat să stabilească şi să aplice noi principii, de a căror
adoptare şi garantare prealabilă trebuia să se condiţioneze recunoaşterea noilor state
apărute, de către comunitatea internaţională şi mai întâi de toate, de către ţările membre
ale C. E. E.
Este, mai ales, vorba de principiul privind consacrarea statului de drept şi garantarea
drepturilor minorităţilor. Acestea sunt criterii relative la recunoaştere al căror efect asupra
apariţiei legale a statului nu este decisiv (ca şi doctrina Stimson); cu toate acestea,
criteriile au totuşi un caracter novator, deoarece nu le-au fost impuse statelor rezultate
înainte de marea acţiune a decolonizării. Apare astfel riscul de a impune o nouă variantă a
standardului dublu, întrucât se foloseşte acest prilej, spre a cere noilor state europene
angajamente care nu s-au pretins niciodată în afara Europei, în orice caz, aceste criterii
declaratorii nu au corespuns decât unor exigenţe, de asemenea, declaratorii şi nu au
împiedicat o recunoaştere rapidă a celor mai multe din noile state.
Apare, în mare măsură, că aceste criterii aplicate în practică pentru recunoaştere se
sprijină mai mult pe considerente de oportunitate decât prin punerea în funcţiune a unei
doctrine juridice coerente şi ferme.
- Nici încercare de a supune recunoaşterea noilor state, formate ca rezultat al luptei
de eliberare naţională, aprecierii O. N. U., după ce C. IJ. va fi soluţionat, în mod favorabil
problema dacă naţiunea respectivă a atins un grad suficient de existenţă statală pentru a fi
recunoscută ca stat, nu este conformă cu esenţa instituţiei recunoaşterii şi cu normele
dreptului internaţional.
Nu există în dreptul internaţional cutumiar obligaţia de a recunoaşte un stat nou.
Recunoaşterea are un caracter facultativ şi decurge din suveranitatea de stat; statele au
dreptul, nu şi obligaţia de a recunoaşte noua entitate.
Unii specialişti din dreptul internaţional, care au studiat îndelung problema dacă un
stat este obligat să recunoască o entitate care întruneşte criteriile stabilite de dreptul
internaţional, au răspuns că un stat ar trebui, în mod obligatoriu, să recunoască ca stat o
nouă entitate, dacă aceasta îndeplineşte condiţiile menţionate şi susţin că această doctrină
ar fi conformă cu practica statelor şi ar fi fost generalmente acceptată cu mult timp înainte
(Lauterpacht).
În realitate, trebuie să admitem astăzi că nici un principiu de drept internaţional nu
36 _________________________________________________________________________
obligă un stat să recunoască o entitate nouă, chiar dacă aceasta satisface criteriile
obişnuite cerute; în cazul unui angajament în acest sens, recunoaşterea apare ca o obligaţie
internaţională.
Recunoaşterea are un caracter constatator. Prin recunoaşterea unui nou stat, ca
membru al comunităţii internaţionale, statele existente declară că, în opinia lor, noul stat
îndeplineşte
condiţiile de statalitatea – aşa cum le cere dreptul internaţional, iar prin aceasta, statele
respective îndeplinesc, în exercitarea dreptului lor de apreciere, o îndatorire quasi-
judiciară.
Recunoaşterea este necondiţionată. Unii autori au susţinut că ar exista şi o
recunoaştere sub condiţie, când aceasta este legată de îndeplinirea anumitor condiţii de
către noul stat. Alţi autori resping însă o asemenea distincţie, considerând impunerea
unor asemenea condiţii ca fiind contrară esenţei acestei instituţii.
Recunoaşterea este un act irevocabil, întrucât recunoaşterea unui stat constituie un
act de decizie pe care un alt stat o ia în raport de elementele existente la data respectivă,
efectele sunt instantanee, şi nu se cere ca acest standard să fie menţinut în continuare; ar fi
ilogic ca, după ce un stat îl recunoaşte pe noul - stat şi stabileşte relaţii cu el, ulterior, din
cauza unor neînţelegeri sau tensiuni care apar între ele, să-şi poată retrage recunoaşterea,
adică statul recunoscut să-şi piardă calitatea de subiect de drept internaţional.
Conformarea cu îndatoririle legale în raport de subiectele existente de drept
internaţional - s-a susţinut - poate face ca un subiect de drept internaţional care există să
nu recunoască o entitate ca subiect de drept internaţional; dar odată ce 1-a recunoscut, nu
mai poate reveni asupra acesteia.
Retragerea recunoaşterii se poate face, numai printr-o altă recunoaştere de iure şi nu,
prin una de facto. De regulă, retragerea recunoaşterii are loc prin recunoaşterea de iure a
guvernului rival care s-a instalat la putere ori a statului care 1-a anexat pe altul (cel pe
care-l recunoscuse anterior).
Oricum, suspendarea relaţiilor diplomatice prin ea însăşi -care se practică între state -
nu implică şi retragerea recunoaşterii, pentru că însăşi încetarea (ruperea) acestora nu
poate însemna mai mult, decât lipsa de relaţii diplomatice (ceea ce nu înseamnă
nerecunoaşterea); pot subzista însă celelalte relaţii, cum ar fi participarea la un tratat
multilateral sau la activitatea unei organizaţii internaţionale - situaţii care nu ar putea fi
conciliate cu starea de nerecunoaşterea. Ipostaza în care s-ar pune un stat care, pe motiv
că nu mai are relaţii diplomatice cu un anumit stat, pretinde că nu-l mai recunoaşte devine
neconfortabilă, atunci când majoritatea zdrobitoare a membrilor societăţii internaţionale
întreţin relaţii normale cu acesta.
Recunoaşterea este un act politic care produce efecte juridice. Ea are ca efect stabilirea
de relaţii normale cu noul stat.
confirmă existenţa unui climat de respect reciproc între cele două state, relaţii prieteneşti
şi de colaborare. Dimpotrivă, nerecunoaşterea statelor noi, practica discriminării în
această privinţă menţine un climat de încordare internaţională şi poate împiedica
colaborarea şi chiar genera conflicte internaţionale.
Actul politic al recunoaşterii constituie un act unilateral, dar odată ce a avut loc
recunoaşterea, se creează o situaţie juridică nouă între cele două state (efect bilateral);
încep să existe relaţii (tratându-se ca membri egali ai comunităţii internaţionale, în
conformitate cu normele dreptului internaţional), se pot stabili chiar relaţii diplomatice şi
face schimb de reprezentanţe diplomatice, iar uneori, însăşi stabilirea de relaţii diplomatice
echivalează cu o recunoaştere implicită.
Pe de altă parte, o recunoaştere prematură şi precipitată a unei entităţi ca stat nou
reprezintă, mai mult decât o atingere a demnităţii statului din care aceasta provine; ea
apare ca un act nelegitim, o asemenea recunoaştere neoportună ajungând, adesea, să
devină o intervenţie în treburile acelui stat.
_________________________________________________________________________ 37
Dar, dacă însuşi statul de origine recunoaşte noul stat, nu mai subzista nici un fel de
justificare legală pentru alte state de a mai amână recunoaşterea.
Recunoaşterea are un caracter complex; actul recunoaşterii este, în fapt, o decizie
juridică care este lăsată însă la aprecierea guvernelor. Motivele acestei decizii nu sunt
totuşi, pur juridice şi în multe cazuri, ele sunt, mai curând, politice.
Dacă analizăm natura juridică a recunoaşterii, pe baza practicii statelor după al doilea
război mondial, constatăm că recunoaşterea a devenit esenţialmente un act politico-
juridic, în care considerentele politice au atârnat mai greu decât cele juridice.
Este de dorit ca recunoaşterea să decurgă din aplicarea, pur şi simplu, a regulilor
juridice; printr-o interpretare omogenă, s-ar putea exclude arbitrarul.
6.8 EFECTELE RECUNOAŞTERII

Scopul recunoaşterii unui stat este să-i confere noii entităţi politice, capacitate
juridică fată de statul care o recunoaşte, să fie considerată un titular de drepturi şi de
obligaţii, în conformitate cu dreptul internaţional şi să poată participa la relaţiile
internaţionale, în baza dreptului internaţional.
În ceea ce priveşte efectele ei, recunoaşterea unui nou stat înseamnă mai mult decat
simpla confirmare a independenţei politice a unei entităţi în relaţia cu un teritoriu dat; nu
este o simplă constatare, ci un act care angajează la anumite efecte.
Prezumţia este că noua entitate, căreia o asemenea capacitate i s-a conferit, este
capabilă şi dornică, nu numai să pretindă beneficii de la dreptul internaţional, dar şi să
respecte regulile lui.
Linii autori susţin că, în mod teoretic, orice stat nou devine membru al comunităţii,
ipso facto prin apariţia sa şi că recunoaşterea oferă doar dovada necesară a "acestui fapt.
Se susţine că recunoaşterea este un act de constatare a apariţiei unui nou stat având
calitatea de subiect de drept internaţional; întrucât noul stat există în mod efectiv,
recunoaşterea nu conferă această calitate noului stat, de vreme ce el o dobândeşte din
însuşi momentul creării sale. Existenţa ca atare, a noului stat nu este afectată de refuzul
unora dintre state de a-l recunoaşte; noul stat există în virtutea suveranităţii sale^ chiar
dacă unii membri ai comunităţii internaţionale nu-1 recunosc, pentru că existenţa sa nu
are 'nevoie să fie confirmată ori aprobată de comunitatea internaţională; -aceasta ia doar
act de existenţa lui.
Fiind un act de constatare, recunoaşterea are un efect declarativ şi nu creează drepturile
ce decurg din calitatea de subiect de drept internaţional, pentru că acestea există deja.
Întrucât baza dreptului internaţional o constituie acordul comun al statel
Existenţa ca atare a noului stat este neîndoielnică, fiind vorba de un fapt obiectiv
Pentru fiecare stat în parte, noua entitate statală reprezintă un candidat la stabilirea de
relaţii cu alte state, iar aceste alte state pot sau nu stabili relaţiile respective.
Din punctul de vedere al fiecărui stat membru al societăţii internaţionale,
personalitatea juridică a noului stat poate exista sau nu şi în acest sens, în raport de fi ecare
dintre ele, recunoaşterea are un efect constitutiv, în sensul că pentru fiecare dintre ele,
noul subiect de drept internaţional există din punctul lui de vedere, ca urmare a
recunoaşterii pe care el i-o acordă.
Personalitatea internaţională poate fi acordată provizoriu sau definitiv, condiţional
sau necondiţional, complet sau incomplet, în mod expres sau prin implicaţie; întinderea
unei personalităţi acordate constituie o chestiune de intenţie.
Pană când subiectele de drept internaţional existente nu consimt să transfere funcţia
de recunoaştere de noi subiecte de drept internaţional unei autorităţi mondiale, efectul
recunoaşterii este în mod necesar relativ; este limitat la relaţiile dintre entităţile care
recunosc şi cele recunoscute.
38 _________________________________________________________________________
Cu toate acestea, statul nerecunoscut este, în fapt, subiect al unor drepturi şi
obligaţii; această situaţie decurge din caracterul divizibil al efectelor recunoaşterii şi în
acelaşi timp, din forţa principiului de efectivitate. De aceea, judecătorul naţional sau cel
internaţional va deduce consecinţe din faptul existenţei unui stat nerecunoscut: statul
nerecunoscut este responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă pe teritoriul său şi de actele
navelor sale din marea liberă ş. a.
Ca urmare a admiterii de către state a divizibilităţii efectelor recunoaşterii, statele
nerecunoscute pot încheia acorduri tehnice, întreţine relaţii consulare ş.a., fără a trebui să fi
purces la o recunoaştere deplină, deoarece numai anumite acte (stabilirea de relaţii
diplomatice, tratatele în formă solemnă ş.a.) sunt incompatibile, din cauza formei lor, cu
recunoaşterea.
Recunoaşterea nu este doar un act constatator, în sensul că entitatea ar întruni
condiţiile pentru a fi considerată stat; la aceasta, se adaugă şi disponibilitatea de a-l
considera subiect de drept internaţional şi de a stabili raporturi cu el.
Pe de altă parte, apreciem că, dacă prin recunoaştere, nu se înţelege mai mult decât o
confirmare a calităţii de subiect de drept internaţional (având aptitudinea de a fi chiar un
membru al O. N. U. ), statul care nu s-a opus la primirea noului stat, chiar dacă 1-a
recunoscut în forma acceptării lui în organizaţie, nu este obligat să aibă alte relaţii cu el -
ceea ce poate fi foarte bine explicat; dar aceasta nu înseamnă că statul respectiv nu există
pentru el, deoarece nu se poate concilia poziţia de a-l considera subiect de drept
internaţional, acceptat să participe la o organizaţie internaţională, cu negarea acestei
calităţi, în general. Admitem că acceptarea în organizaţia internaţională nu poate obliga pe
starul care nu s-a opus la primirea noului stat, să stabilească relaţii diplomatice, dar o
negare totală nu are suport logic.
In cazul participării la un tratat multilateral, nu se poate susţine că noul stat nu a fost
recunoscut, deşi între statele respective au fost stabilite, cu acest prilej, reguli de drept
internaţional, a căror respectare o poate pretinde oricare dintre ele; nu s-ar putea explica,
astfel, cum poate cere un stat altui stat pe care nu-1 recunoaşte să respecte o obligaţie
contractată în conformitate cu dreptul internaţional; recursul la responsabilitate confirmă o
recunoaştere (calitatea de stat responsabil).
Din punctul de vedere al naturii juridice şi al efectelor pe care le produce, există
recunoaşterea de iure şi recunoaşterea de facto. Deosebirea dintre ele nu este de esenţă, în
sensul că, în ambele cazuri, este vorba de o manifestare cu efecte juridice, în mare parte,
asemănătoare; deosebirea este însă de grad.
Recunoaşterea de iure este o recunoaştere deplină şi definitivă. Această formă de
recunoaştere este irevocabilă, întrucât efectele ei se sting, numai odată cu încetarea
calităţii de subiect de drept a statului recunoscut (nefiind de conceput ca un subiect de
drept să-şi piardă această calitate pe motivul că un alt stat nu-1 mai recunoaşte).
Efectele recunoaşterii de iure constă în stabilirea de relaţii între statul care recunoaşte
şi statul recunoscut - relaţii internaţionale în general şi în primul rând, relaţi i diplomatice.
În vreme ce recunoaşterea de facto este provizorie şi cade, în mod automat, odată cu
răsturnarea guvernului recunoscut, recunoaşterea de iure apare ca fiind finală şi dacă
condiţiile sale încetează să mai fie îndeplinite, trebuie să fi e în mod expres retrasă.
Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu, fiind revocabilă.
Recunoaşterea de facto nu are efecte de anvergură - stabilirea de relaţii politice de
ansamblu; efectul acestei recunoaşteri se reduce la stabilirea unor relaţii mai limitate -
relaţii comerciale sau chiar politice limitate.
Recunoaşterea de facto înseamnă că, în relaţie cu activităţile de stat din zona sub
controlul teritorial efectiv a noii entităţi, aceasta este îndreptăţită să fie tratată ca un
subiect de drept internaţional.
Recunoaşterea poate fi necondiţionată sau condiţionată.
Procedeele protestului şi a rezervării de drepturi pot fi folosite, inter alia, pentru
_________________________________________________________________________ 39
scopul respingerii exprese a intenţiei de acordare implicită a recunoaşterii unei situaţii sau
tranzacţii care poate fi altfel, opozabile unui subiect de drept internaţional în cauză.

1. Actul de recunoaştere a statului prezintă următoarele caractere :
a.bilateral;
b.irev ocabil;
c. constatator.

Arătaţi care sunt efectele recunoaşterii în dreptul internaţional.
1. b,c
6.12 BIBLIOGRAFIE
1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999.
A.R.E.D., 1996.
1997.
5.„România în Consiliul de Securitate” – Rompres „Statele Lumii”, nr. 16-17, 2004.
6.Prof. Dr. Marţian I. Ninciu, lector Gabriela Ghivu – „Organizaţii internaţionale
Politică, Bucureşti, 1983.
8.Lidia Barac – „Europa şi drepturile omului, România şi drepturile omului” – Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
9.R. G. Feltham – „Introducere în dreptul şi prectica diplomaţiei” – Ed. All Bucureşti,
1997.
10.Boutros Boutros Ghali – „Agenda pour la paix” – Nations Units, New York, 1992.
contemporan” – Ed. Teora, Bucureşti, 2002.
12.I.M. Anghel - “Dreptul diplomatic şi consular”,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996 .
13.A. Năstase, B. Aurescu,I. Gâlea - “Drept diplomatic şi consular”, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002.
14.A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura – “Drept internaţional public”, Ed.
40 _________________________________________________________________________
Bucureşti, 1975.
16.D.Mazilu – “Drept internaţional public”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
17.A. Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2002.
18.R.G. Feltham - “ Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei”, Ed. All, Bucureşti,
1996.
19.H. Kissinger - “Diplomaţia”, Ed. All, Bucureşti, 1998.
20.E. Satow – “A Guide to Diplomatic Practice”, Nevile Bland Publishing House,
Londra, 1957.
23.Monica Macovei, Dan Mihai, Mircea Toma, Ghid juridic pentru ziarişti, Agenţia de
monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001.
2002.
25.Monica Macovei, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura
Polirom, Bucureşti, 2001.
26.Rollo May, Man´s search for himself, Editura Dell Publishing, New York, 1973.
_________________________________________________________________________ 41
______________________________ Imunitatea de jurisdicţie a statelor
Imunitatea de jurisdiţie a statelor
Cuprins
IMUNITATEA DE JURISDICŢIE A STATELOR
 Conţinutul imunităţii de jurisdicţie a statelor

 Conceptele de imunitate de jurisdicţie
 Regula imunităţii statelor şi ramificaţiile ei
7.1 OBIECTIVE
- să familiarizeze studenţii cu conceptul de imunitate de jurisdicţie a statelor, folosindu-
se totodată cunoştinţele acumulate de aceştia pe parcursul capitolelor anterioare.
7.2 CONŢINUTUL IMUNITĂŢII DE JURISDICŢIE A STATELOR

Imunitatea de jurisdicţie a statelor constituie un principiu de drept, potrivit căruia
un stat străin nu poate să fie chemat într-un proces civil în calitate de pârât, împotriva
voinţei sale; în cazul în care s-ar pune problema luării unor măsuri cu privire la un bun
proprietate de stat, aceasta constituie un caz de imunitate de executare.
Regula imunităţii de jurisdicţie a statelor a fost definită în Comisia de drept
Internaţional, în termenii următori: „un stat beneficiază, pentru el însuşi şi pentru
bunurile sale, de imunitatea de jurisdicţie faţă de instanţele unui alt stat”.
Statul are jurisdicţie pe teritoriul său şi în virtutea acestei prerogative, el poate ca,
în conformitate cu dreptul internaţional, să guverneze asupra persoanelor şi proprietăţii,
aplicând regulile din dreptul său intern; jurisdicţia include, atât prerogativa de a stabili
regulile ca atare (jurisdicţie aplicativă). Din exercitarea atributelor de suveranitate,
decurge puterea de jurisdicţie, în virtutea căreia, orice stat îşi exercită controlul asupra
tuturor activităţilor pe care orice persoană, inclusiv un stat străin, le desfăşoară pe
teritoriul său.
Principiul dreptului internaţional privind imunitatea de jurisdicţie a statelor a apărut,
mai ales pe baza practicii judiciare a statelor, instanţele naţionale având meritul de a fi
contribuit, în primul rând, la afirmarea şi dezvoltarea progresivă a unui ansamblu de
reguli cutumiare care guvernează în prezent relaţiile dintre naţiuni în acest domeniu
special.
Imunitatea de jurisdicţie s-a impus, ca regulă, în practica judiciară a statelor cu
jurisdicţii ce common law – Regatul Unit al Marii Britanii, iar apariţia ei a fost
influenţată de noţiunea de imunitate tradiţională a suveranului local (maxima – Le Roi ne
peut pas etre poursuivi devant ses propres tribunaux); regele, personificând statul,
exista imunitatea coroanei, iar prin analogie cu imunitatea suveranului străin (în cauza
The Prins Frederik (1820), instanţa a refuzat să-şi exercite jurisdicţia, prevalându-se de
faptul că statul străin personificat de guvernul străin era, de asemenea, suveran şi
independent şi că a-l chema în justiţie ar fi constituit o insultă adusă „demnităţii regale”;
la fel, în cauza De Haber v. The Queen of Portugal).
Fundamentarea principiului imunităţii de jurisdicţie a statelor s-a făcut, în Europa,
pe alte criterii. Astfel, în ţările din sistemul de drept roman, imunitatea statelor este, în
mod esenţial, o chestiune de competenţă, fiind strâns legată de problema competenţei
42 _________________________________________________________________________
statelor. În Franţa, imunitatea statelor a fost legată de categoria „actelor de
guvernământ”; afacerile externe reprezentând o parte importantă a actelor de suveran ale
guvernelor, acestea erau considerate ca acte de guvern (punct de vedere confirmat în
cauza Blanchet c. Gouvernement d’Hadti şi cauza Le Gouvernement espagnole c.
Cassaux); în Belgia, imunitatea statelor a fost dedusă din principiul suveranităţii şi
independenţei statelor; la fel, în Italia (dar s-a făcut distincţie între un stat ca „entitate
politică” şi unul ca o „corporaţie morală” – cauza Morellet c. Governo Danese).
7.3 CONCEPTELE DE IMUNITATE DE JURISDICŢIE

În doctrină, ca şi în practica internaţională, există două poziţii diametral opuse;
în vreme ce una afirmă imunitatea absolută, cealaltă susţine numai o imunitate limitată
(funcţională).
În trecut, s-a aplicat regula imunităţii absolute, potrivit căreia un stat străin nu
putea fi supus jurisdicţiei altui stat, indiferent de natura actului sau activităţii în
discuţie.
Începând însă din anii 1920, această regulă a fost pusă la încercare; fostele state
socialiste şi alte state, exercitând funcţiile publice asociate guvernării – iure imperii, s-
au implicat şi în activităţi comerciale – iure gestionis (existenţa proprietăţii de stat şi a
economiei naţionale centralizate antrenau un rol de gestiune îndeplinit de state prin
organele lor). Faţă de problemele delicate, dacă nu chiar insurmontabile, pe care le
ridica o admitere a imunităţii absolute, în asemenea cazuri, multe state au adoptat o
poziţie rezervată şi se conduc în prezent, în practica lor, după doctrina imunităţii de
jurisdicţie restrictivă, în virtutea căreia I se recunoaşte unui stat străin imunitatea,
numai pentru acta iure imperii. Se poate aprecia că regulile contemporane ale dreptului
internaţional referitoare sinuoasă, dar şi progresivă; există o anumită incertitudine cât
priveşte natura juridică exactă a regulii imunităţii, iar această lipsă de preciziune este
agravată de lipsa unei practici uniforme a statelor. Singura certitudine rămâne că un stat
se bucură de imunitatea de jurisdicţie pentru orice acţiune judiciară exercitată într-un alt
stat, dacă această priveşte actele îndeplinite de el în exercitarea prerogativelor puterii
publice, când acţionează ca suveran.
Diferenţele în modul de abordare a imunităţii statului au creat dificultăţi Comisiei
de Drept Internaţional care elaborează, în prezent, un text de convenţie în acest sens şi
constituie un obstacol în calea acţiunii de codificare a materiei, acţiune care nu pare să
aibă o perspectivă prea încurajatoare. De aceea, Comisia de Drept Internaţional a
încercat să găsească o cale de compromis între cele două practici şi tendinţe extreme –
imunitatea absolută şi imunitatea funcţională; această soluţie apare însă ca una care
înclină să ţină seama, mai mult, de teza restrictivă a imunităţii statelor.
7.4 REGULA IMUNITĂŢII STATELOR ŞI RAMIFICAŢIILE EI

Între cele două poziţii extreme – când statul acţionează iure imperii (ca suveran) şi iure
negotii (în raporturi civile, ca gestionar), se plasează soluţiile din domenii de activitate, când
imunitatea este admisă, dar cu anumite limitări; de aceea, trebuie găsit echilibrul între cele
două deziderate care nu pot fi ignorate: interesele statelor care acţionează ca suverani, dar şi
protecţia drepturilor şi intereselor terţilor.
Domeniile, în care asemenea probleme se pun, sunt următoarele:
- Contractele comerciale. Dacă un stat încheie un contract comercial (vânzare –
cumpărare, împrumut şi orice tranzacţie de natură comercială) cu o persoană fizică sau
_________________________________________________________________________ 43
juridică străină, iar regulile aplicabile ale dreptului internaţional privat prevăd că litigiile
rezultate din acest contract ţin de jurisdicţia unei instanţe naţionale, statul respectiv este
presupus a fi consimţit la exercitarea acestei jurisdicţii şi deci, nu poate invoca imunitatea de
jurisdicţie. Pentru a ajunge la o soluţie judicioasă, se va stabili caracterul comercial al
contractului, ţinând seama de natura sa, dar şi de scopul lui; imunitatea este acordată dacă
cealaltă parte este şi ea un stat, contractul fiind încheiat de la guvern la guvern; dar părţile pot
conveni să se respecte imunitatea ori să reglementeze litigiul într-un alt mod, decât printr-o
acţiune în justiţie în statul forului.
- Proprietatea intelectuală. Neacordarea imunităţii este fondată, pe atributul pe care îl
are, în exclusivitate, statul forului de a stabili toate drepturile de proprietate intelectuală –
proprietatea industrială şi dreptul de autor (dreptul la brevet, model industrial, marcă de
fabrică etc. ); regula de neimunitate are în acest caz, un caracter rezidual, pentru că statele
pot încheia un acord diferit.
- Participarea la societăţi sau alte grupări economice. Un stat care participă la o
societate sau la o grupare legată de raporturile cu aceasta, dacă societatea nu este strict
interguvernamentală şi este constituită după legea forului, nu beneficiază de imunitate de
jurisdicţie.
- Navele în serviciul comercial în care un stat are proprietatea sau exploatarea lor. Un stat
nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa unui tribunal competent al altui stat, într-o
procedură referitoare la exploatarea unei asemenea nave (abordaj sau un accident de
navigaţie, cerere de asistenţă, avarie, reparaţie, furnituri), dacă aceasta era folosită sau
destinată scopurilor comerciale. Imunitatea se aplică însă în cazul navelor de război şi a
navelor auxiliare sau altor nave ale căror proprietar sau exploatant este statul şi care sunt
destinate serviciului guvernamental necomercial.
- Proprietatea, pesesiunea şi folosinţa bunurilor. În materie de proprietate – bunuri
mobile sau imobile, prevalează lex situ, iar forum rei sitae afirmă competenţa sa în caz de
litigiu. În cazul bunurilor imobiliare, neacordarea imunităţii este quasi absolută, în afara unei
convenţii cu prevederi contrarii; imunitatea nu se aplică nici în legătură cu un drept rezultat
dintr-o succesiune.
- Daunele aduse persoanelor şi bunurilor. Imunitatea nu se aplică într-o procedură legată
de o acţiune în reparaţie pentru deces sau prejudicierea de bunuri pentru că, în virtutea
principiului locus dilicti commissi, este competent organul statului pe teritoriul căruia s-au
produs daunele.
- Imunitatea statelor cu privire la bunuri. Bunurile cu privire la care un stat poate invoca
imunitatea de la măsurile de constrângere în caz de procedură intentată în faţa unui tribunal al
altui stat sunt, atât bunurile care-i aparţin, cât şi cele aflate în posesiunea sau cub controlul
său. Imunitatea aparţine statului cu privire la bunul aflat în proprietatea, posesiunea sau
folosinţa sa şi are, în acest caz, menirea să protejeze folosirea lucrului de către statul
respectiv.
- Statul se bucură, nu numai de imunitate de jurisdicţie şi de imunitate de la măsurile de
constrângere asupra bunurilor sale, ci şi de la orice procedură intentată în faţa tribunalului
unui alt stat, de imunitatea contra oricărei măsuri coercitive care i-ar impune să îndeplinească
ori să se abţină de la îndeplinirea unui act, sub sancţiunea unei pedepse pecuniare.

1. Potrivit principiului personalităţii legii penale:
a. legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul e ste
cetăţean român sau fără cetăţenie, dar are domiciliul în ţară.
44 _________________________________________________________________________
b.legea penală se aplică şi pentru fapte săvârşite în afara ţării dacă sunt îndreptate împotriva
siguranţei statului român ori contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român şi
sunt comise de un cetăţean străin ori persoană fără cetăţenie şi care are domiciliul în străinătate.
c. infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării li se aplică legea penală română, indiferent de calitatea
făptuitorului.
Dezvoltaţi conceptele imunităţii de jurisdicţie
1.a
7.8 BIBLIOGRAFIE
Bucureşti, 1997
2004
Bucureşti, 1997
York, 1992
Bucureşti,1996
_________________________________________________________________________ 45
2001
2002
Bucureşti, 1996
House, Londra, 1957
46 _________________________________________________________________________
______________________________ Succesiunea statelor în dreptul internaţional
Succesiunea statelor în dreptul internaţional
Cuprins
SUCCESIUNEA STATELOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
 Noţiunea de succesiune în dreptul internaţional

 Succesiunea statelor în cazul fuzionării
 Succesiunea în caz de cesiuni teritoriale
 Succesiunea în cazul formării de noi state
8.1 OBIECTIVE
- să analizeze conceptul de „ succesiune a statelor” insistând asupra implicaţiilor

pe care le generează;
- să analizeze conceptul de „ succesiune a statelor” în cele trei ipoteze-funzionarea,
cesiunea teritorială şi formarea de noi state.
8.2 NOŢIUNEA DE SUCCESIUNE ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL
Prin „succesiune de state”, se înţelege substituirea unui stat cu altul, în respon-
sabilitatea relaţiilor internaţionale a unui teritoriu (Convenţia de la Viena privind
succesiunea de state în materie de tratate – 1978); în literatura de specialitate, se
menţionează diferenţa care există între „continuitatea de stat” şi „succesiunea de stat”,
subliniind faptul că, în vreme ce continuitatea de stat nu implică întreruperea
personalităţii juridice, succesiunea de state face ca între statul care a fost şi cel exitent,
să fie o diferenţă”.
Problema succesiunii în dreptul internaţional se pune, ori de câte ori, se produc
transformări în cadrul comunităţii internaţionale (când dispare un subiect de drept
internaţional, mai ales un stat) sau când au loc modificări în însăşi structura unuia dintre
subiectele de drept internaţional; dispariţia sau apariţia unui stat pune problema ce se
întâmplă, în cazul unui asemenea eveniment, cu drepturile şi obligaţiile pe care le avea
fostul stat (soarta tratatelor la care era parte, bunurile care îi aparţineau, arhivele etc. ).
Interesele care apar şi de care trebuie să se ţină seama sunt urmă toarele:
→ este imperios necesar ca ordinea juridică a statului nou competent pe
teritoriul în discuţie să se substituie integral ordinii juridice a statului precedent; dar o
atare soluţie se loveşte de alte interese care, de asemenea, nu pot fi ignorate;
→ nu mai puţin, interesul noului stat este ca, în principiu, să nu se producă
un vid juridic complet pe acel teritoriu şi să se evite perturbaţii inutile;
→ menţinerea unor reguli vechi cu poate fi decât parţială şi provizorie, până
la editarea unei noi legislaţii; menţinerea situaţiilor juridice, chiar a celor create în
perioada regimului vechi este necesară, dar şi aici se face distincţie între problemele
care ţine de domeniul dreptului public şi cele ale dreptului privat (problema se pune în
termeni diferiţi în sistemele colectiviste);
→ noul stat poate aduce atingeri grave intereselor statelor terţe prin
modificările care le operează.
_________________________________________________________________________ 47
De obicei, cu ocazia unor asemenea transformări se încheie un tratat prin care sunt
soluţionate problemele în discuţie. În lipsa unor reglementări, se ridică însă problema
cum vor fi soluţionate toate aceste situaţii noi.
Instituţia succesiunii statelor poate fi examinată, la prima vedere, prin analogie cu
succesiunea din dreptul intern, în cadrul căreia are loc o transmitere de drepturi şi
obligaţii de la un subiect de drept, la altul. Menţionăm că, într-adevăr, conturul
general, categoria de instituţie, este aceeaşi ca factură în elementele ei definitorii.
Şi conceptul de succesiune este definit, când a fi o instituţie juridică de drept
internaţional general, similară succesiunii din dreptul intern, dar guvernată de dreptul
internaţional, când dreptul o instituţie politico-juridică.
Cu toate asemănările (inclusiv de terminologie) care există, instituţia succesiunii
statelor reprezintă totuşi, o instituţie specifică dreptului internaţional şi nu trebuie
confundată cu cea din dreptul intern. Regula fundamentală din dreptul intern, potrivit
căreia drepturile şi obligaţiile trec la moştenitori, nu-şi are aplicaţie în cazul succesiunii
internaţionale, ori este substanţial restructurată; transmiterea în acest caz, nu este
universală, deoarece statul succesor nu se substituie statului predecesor, ca în cazul
persoanelor fizice; statele succesoare nu preiau, în mod automat şi integral, drepturile şi
obligaţiile celor predecesoare.
Practica statelor ne arată că nu există, potrivit dreptului internaţional, o succesiune
generală şi că odată cu stingerea persoanei juridice, dispar drepturile şi obligaţiile
acesteia; cu toate acestea, nu există nici o îndoială că drepturile şi obligaţiile se transmit.
După opinia unor doctrinari, practica judiciară internaţională ar dovedi, chiar dacă
principiul succesiunii generale poate cu greu să fie stabilit ca o parte a ansamblului
dreptului internaţional cutumiar, că există totuşi unele reguli care guvernează un număr
de situaţii; acestea nu se fondează pe analogii din dreptul intern, ci sunt rezultatul
aplicării principiilor generale ale dreptului internaţional.
În explicarea instituţiei succesiunii statelor la tratate, ar trebui să se pornească de la
faptul existenţei unor raporturi juridice, stabilite prin tratate şi indiferent de
evenimentele care ar pune în discuţie menţinerea (succesiunea) sau încetare acestora
(netransmiterea); trebuie să se aibă în vedere necesitatea asigurării ordinii juridice
internaţionale şi acest deziderat pledează în favoarea menţinerii raporturilor juridice, iar
acest lucru se poate realiza prin succesiunea la tratate.
Dată fiind importanţa materiei în ansamblul regulilor dreptului internaţional, în
cadrul O. N. U., au fost codificate normele juridice privind succesiunea statelor în
domeniul tratatelor şi al bunurilor (Convenţia de la Viena privind succesiunea de state în
materie de tratate (1978) şi Convenţia de la Viena privind succesiunea de state în materie
de bunuri, datorii şi arhive de stat (1983)).
8.3 SUCCESUNEA STATELOR ÎN CAZUL FUZIONĂRII

Succesiunea statelor în cazul fuzionării a două sau mai multor state ori al
dezmembrării unui stat într-unul sau mai multe state.
În cazul fuzionării, are loc dispariţia statelor vechi şi apariţia a două sau mai multe
state noi; în cazul dezmembrării unui stat sau al divizării unui stat, are loc un proces
invers, când încetează un stat şi se formează două sau mai multe state; în ambele
ipoteze, are loc încetarea unui subiect de drept internaţional şi apariţia altuia.
Soluţia prin care ordinea juridică a noului stat competent într-un teritoriu
48 _________________________________________________________________________
determinat se substituie integral ordinii juridice a statului anterior competent, este
considerată logică şi mai conformă cu abordarea juridică care vede în mutaţiile
teritoriale o substituire de competenţă; această soluţie întâmpină însă următoarele
dificultăţi:
- Interesul statului nou competent nu este, în principiu, să producă un vid
juridic complet în teritoriul său; el are interesul să contopească, până la un anumit
punct, teritoriul nou cu cele vechi şi să evite perturbaţiile inutile. În ceea ce priveşte
regulile existente, un stat, având un sistem legislativ propriu, poate să nu fie interesat
în a le menţine pe acestea, decât în mod parţial şi provizoriu, ori de câte ori este vorba
de situaţii create în baza legislaţiei anterioare; de aceea, este normal să le recunoască
spre a evita tulburările profunde pe care le-ar antrena aplicare imediată a unui principiu
contrar.
- Discuţia care se face între domeniile care ţin direct de acţiunea politică a
statului şi alte domenii (nefiind valabile aceleaşi soluţii pentru materiile de drept public
ca şi pentru cele de drept privat, statul succesor nu este interesat să intervină în privinţa
celor din urmă) nu are sens, decât între statele având civilizaţii şi structuri economice
analoage.
- Dar statul succesor poate, prin măsurile pe care le ia, să aducă atingere
intereselor altor state – statului predecesor şi statelor terţe şi să creeze perturbaţii în
relaţii (ele pot fi legate prin diferite angajamente internaţionale cu un stat al cărui
teritoriu se modifică).
Tendinţa practicii dreptului internaţional în această materie este concretizată în
următoarea constatare: tratatele încheiate de statul succesor înainte de succesiune se
aplică noilor teritorii, iar întinderea spaţială a obligaţiei existente urmează modificările
de frontieră; totuşi, tratatele care leagă statul predecesor nu trec, în general, la statul
succesor -, cu excepţia tratatelor de interes local, care au fost încheiate exclusiv în
consideraţiune de situaţiile locale (tratat de frontieră cu un stat terţ, în materie de
comunicaţii, tratate care consacră drepturi sau bunuri ale căror titulari sunt în mod
direct colectivităţii sau indivizi legaţi de teritoriul care face obiectul mutaţiei) şi a
tratatelor care prevăd dispoziţii permanente inserate, nu în interesul statului predecesor,
ci în al unui cerc colectiv de state, care îşi menţin acelaşi interes cu privire la aceste
dispoziţii.
Dreptul de opţiune se prezintă ca o facultate concedată locuitorilor teritoriului
transmis de a alege într-un termen stabilit, între cetăţenia statului predecesor şi cea a
statului succesor. Aceasta apare ca o favoare ce li se face, celor în cauză acordându-li-
se un drept de opţiune pentru cei care avuseseră cetăţenia statului predecesor (după
primul şi al doilea război mondial, s-a practicat acest sistem).
- Teoria respectării internaţionale a drepturilor câştigate constituie o altă limitare a
libertăţii statului succesor.
Problema drepturilor câştigate se pune din cauza mutaţiilor teritoriale şi de
coexistenţă a două ordini juridice succesive. De fapt, odată cu schimbarea suveranităţii,
se aplică şi noua ordine juridică. În principiu, această regulă nu acoperă decât drepturile
patrimoniale. Se face o distincţie între drepturile publice câştigate înainte de schimbarea
de suveranitate (dreptul la cetăţenie, dreptul electoral, dreptul funcţionarilor la pensie)
– care scapă regulii respectării lor şi nu sunt opozabile statului succesor şi drepturile
private pe care schimbarea le lasă intacte (drepturile de proprietate, drepturile reale şi
drepturile creanţă). Cu toate acestea, statului succesor îi este recunoscut dreptul de a
pune capăt proprietăţii sau contractelor, în cazul în care este vorba de a asigura
funcţionarea serviciilor publice sau de efectuarea transformăr ilor economice profunde.
_________________________________________________________________________ 49
8.4 SUCCESIUNEA ÎN CAZ DE CESIUNI TERITORIALE

În cazul în care are loc o cesiune de teritoriu, adică o parte a teritoriului unui stat trece
sub suveranitatea altui stat, se produce o modificare a structurii suveranităţii, dar nu se
creează un nou stat şi nici nu încetează cel existent. Ca regulă generală, părţile la o cesiune
teritorială reglementează în mod expres problemele tipice care se ridică în cazul unui transfer
de teritoriu.
În lipsa unui aranjament în acest sens, se aplică următoarele reguli: tratatele încheiate de
vechiul stat îşi încetează aplicaţiunea pe teritoriul transferat şi vor intra în aplicare tratatele
încheiate de statul succesor.
Bunurile de stat, aflate pe teritoriul cedat, trec în proprietatea statului căruia i s-a cedat
teritoriul; proprietatea statului cedent din teritoriul cedat devine în mod automat proprietatea
statului cesionar.
În privinţa preluării de către statul succesor a datoriilor statului care a cedat teritoriul, nu
există o regulă generală de drept internaţional, cu excepţia datoriilor localizabile, legate de
teritoriul cedat. Într-o asemenea situaţie, problemele se rezolvă prin tratate, cu ocazia cedării
teritoriului.
Se ia ca sigur faptul că părţile la cesiune doresc să evite un vacuum juridic şi drept
urmare, pe data producerii cesiunii, întregul drept public al statului cedent este prezumat a fi
fost înlocuit prin acela al statului cedent este prezumat a fi fost înlocuit prin cel al statului
cesionar; ca atare, naţionalii statului cedent care locuiesc pe teritoriul cedat dobândesc în
mod automat cetăţenia statului cesionar.
8.5 SUCCESIUNEA ÎN CAZUL FORMĂRII DE NOI STATE

În cazul formării unor „state de tip nou, istoric diferite”, ca urmare a unei
revoluţii sociale, s-a pus problema dacă nu are loc deschiderea unei succesiuni,
deşi nu s-a produs o discontinuitate sub raportul calităţii de subiect de drept
internaţional. S-a susţinut că noul stat ar moşteni drepturile asupra bunurilor aflate
pe teritoriul său ori în străinătate, dar nu ar fi ţinut de tratatele şi datoriile sumate
de stat sub vechiul regim. Problema s-a ridicat în legătură cu poziţia statului
sovietic faţă de tratatele şi datoriile Rusiei ţariste. O regulă în acest sens, nu a fost
acceptată, iar fostele state socialiste, deşi aveau un sistem social-economic
diferit de cel anterior, au rezolvat în mod diferit problema datoriilor moştenite,
încheind acorduri pentru stingerea datoriei externe care fusese asumată de statele
vechi. În ceea ce priveşte tratatele, ele le-au acceptat, în continuare, cu excepţia
celor politice.
Aceasta a fost şi practica României; unele convenţii bilaterale (convenţii
consulare) au fost încetate, prin înţelegere cu celălalt stat, prin care s-a constatat
caducitate lor, iar în ceea ce priveşte datoria publică şi pretenţiile rezultate din
naţionalizări, România a plătit compensaţii deţinătorilor de titluri, în baza unor
acorduri de stingere a arieratelor.

Încetarea unui subiect de drept internaţional şi apariţia altuia are loc în iopeza:
a.fuzionării a două sau mai multe state;
b.dezmembrării unui stat într-unul sau mai multe state;
c. cesiunii de teritoriu.
50 _________________________________________________________________________
Analizaţi sub aspect compatariv succesiunea statelor în cazul fuzionării şi
succesiunea în cazul cesiunii teritoriale.
1.a,b.
8.8 BIBLIOGRAFIE

Bucureşti, 1997
2004
Bucureşti, 1997
York, 1992
Bucureşti,1996
_________________________________________________________________________ 51
2001
2002
Bucureşti, 1996
House, Londra, 1957
24.Monica Macovei şi colectivul, Jurisprudenţa europeană privind
libertatea de exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – academia
Caţavencu, Bucureşti, 2002.
25.Monica Macovei, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Editura Polirom, Bucureşti, 2001.
26.Rollo May, Man´s search for himself, Editura Dell Publishing, New
York, 1973.
27.Dumitru Mazilu, Drepturile omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
28.Maria Moldoveanu şi Miron Doina, Psihologia reclamei: publicitatea în
afaceri, Editura Libra, Bucureşti, 1995.
29.Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura
All Beck, Bucureşti, 2001.
52 _________________________________________________________________________

Drept International Public PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept International Public PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Transilvania din Braş ov

Facultatea de Drept ş i Sociologie

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Dreptul internaţional public poate fi definit ca reprezentând totalitatea

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1

1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999.

 Noţiunea de personalitate juridică internaţională

2.2 NOŢIUNEA DE PERSONALITATE JURIDICĂ

2.3 CONŢINUTUL PERSONALITĂŢII JURIDICE INTERNAŢIONALE

2.4 SUBIECTELE DE DREPT INTERNAŢIONAL

2.5 STATUL CA SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL

2.7 LUCRARE DE VERIFICARE

 Condiţiile statalităţii în dreptul internaţional

3.2 CONDIŢIILE STATALITĂŢII ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

3.3 POPULAŢIA CA ELEMENT CONSTITUTIV AL STATULUI

3.4 TERITORIUL CA ELEMENT CONSTITUTIV AL STATULUI

3.5 NOŢIUNEA DE SUVERANITATE

 Noţiunea şi conţinutul jurisdicţiei statelor

4.2 NOŢIUNEA ŞI CONŢINUTUL JURISDICŢIEI STATELOR

4.5 TEST DE EVALUARE

4.6 LUCRARE DE VERIFICARE

 Atributul suveranităţii statale în contextul integrării în Uniunea

5.2 ATRIBUTUL SUVERANITĂŢII STATALE ÎN CONTEXTUL

5.3.PROCESUL EVOLUTIV AL INTEGRĂRII EUROPENE

5.4 CREAREA ŞI EVOLUŢIA DREPTULUI COMUNITAR

5.5 SUVERANITATEA STATULUI

5.6 TEST DE EVALUARE

 Instituţia recunoaşterii ca regulă fundamentală de drept

6.2. INSTITUŢIA RECUNOAŞTERII CA REGULĂ

6.3 REGULILE CARE REGLEMENTEAZĂ PRINCIPIUL

6.4 NOŢIUNEA DE RECUNOAŞTERE A STATELOR

6.5 CONDIŢIILE ADMITERII ÎN O.N.U.

6.6 CONDIŢIILE PERSONALITĂŢII INTERNAŢIONALE

6.7 CARACTERELE ACTULUI DE RECUNOAŞTERE A STATULUI

6.8 EFECTELE RECUNOAŞTERII

6.9 TEST DE EVALUARE

6.10 LUCRARE DE VERIFICARE

 Conţinutul imunităţii de jurisdicţie a statelor

7.2 CONŢINUTUL IMUNITĂŢII DE JURISDICŢIE A STATELOR

7.3 CONCEPTELE DE IMUNITATE DE JURISDICŢIE

7.4 REGULA IMUNITĂŢII STATELOR ŞI RAMIFICAŢIILE EI

7.5 TEST DE EVALUARE

 Noţiunea de succesiune în dreptul internaţional

- să analizeze conceptul de „ succesiune a statelor” insistând asupra implicaţiilor

8.2 NOŢIUNEA DE SUCCESIUNE ÎN DREPTUL

8.3 SUCCESUNEA STATELOR ÎN CAZUL FUZIONĂRII

8.4 SUCCESIUNEA ÎN CAZ DE CESIUNI TERITORIALE

8.5 SUCCESIUNEA ÎN CAZUL FORMĂRII DE NOI STATE

8.5 TEST DE EVALUARE

1.Olivier Russbach – „O.N.U. contra O.N.U. – Editura Coresi, Bucureşti, 1999

S-ar putea să vă placă și