TEHNOLOGIA DE CULTIVARE

LA

GRÂUL DE TOAMNĂ
(Triticum aestivum)

ROTAȚIA
Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul de
devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista
peste iarnă. În plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de
străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.

Plante foarte bune premergătoare pentru grâu:

– muştarul
– mazărea
– năutul
– fasolea
– bobul
– borceagul
– sfecla pentru sămânţă
– rapiţa de toamnă
– porumbul pentru masă verde
– inul pentru ulei + plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: – tutunul
– inul pentru fibră
– macul
– cartoful timpuriu şi de vară
– coriandrul
– trifoiul
– anasonul
– cânepa pentru fibră
– chimenul

– soia
– sfecla pentru zahăr
– sfecla pentru furaj
Plantele bune premergătoare pentru grâu: – cartoful de toamnă
– floarea-soarelui
– porumbul pentru boabe şi pentru siloz
– cânepa pentru sămânţă

Nu se recomandă să fie amplasat grâul după:  sorgul

– culturi care lasă solul sărac în apă şi elemente nutritive, cum ar fi  iarba de Sudan
 meiul
– orz (din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni)
– lucernă sau pajişti semănate (culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat)

1
 Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate
consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate producerii de
sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli.

FERTILIZAREA
2,3 – 3,3 kg N
 consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: .1,1 – 1,8 kg P₂O₅
1,9 – 3,7 K₂O
/100 kg boabe + paiele aferente.

 influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor;

 formarea de plante viguroase, mai înalte, bine
înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis;
Azotul  favorizează procesul de fotosinteză, formarea
componentelor de producţie, conţinutul boabelor
în substanţe proteice;
 mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă
între 50 şi 160 kg/ha.

 echilibrează efectul azotului;

 îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli;
 îngrăşămintele minerale:.....Fosforul  favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea;
 îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea;
 mărimea dozei de fosfor: între 60 şi 120 kg/ha;
 încorporat în mod obişnuit sub arătură.

 favorizează sinteza glucidelor;

 sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli;
Potasiul  se pot aplica 40 - 80 kg K₂O/ha;
 încorporat sub formă de sare potasică sub arătură
sau sub formă de îngrăşăminte complexe, la
pregătirea patului germinativ.

 îngrăşămintele organice: gunoiul de grajd semifermentat și mustul de gunoi

 sunt bine valorificate de cultura grâului;
 pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta
premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze
de efectul remanent;
 dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului
sunt de 15 - 20 t/ha;
 încorporate sub arătură;
 sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.

2
  necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un
grad de saturaţie în baze sub 75%;
 prin amendare, se urmărește neutralizarea a
 aplicarea amendamentelor calcaroase
50% din aciditatea hidrolitică;
 se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de
calciu (piatră de var, dolomit);
 împrăştiere foarte uniformă şi amestecare cât
mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub
arătură.

LUCRĂRILE SOLULUI
Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără
bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii.

În cazul premergătoarelor timpurii:

–.după recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului
(cel .mult 1 - 2 zile întârziere)
– în continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată
– în situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin arătură se scot bulgări
mari, .atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva
mai .importante, care să permită o arătură de .calitate.
–..grâul nu necesită arături prea adânci, adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea
.terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate
.bulgări; în condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm adâncime.
–.până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea bulgărilor, nivelarea
.terenului, distrugerea buruienilor care răsar; lucrările sunt efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa
.cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare; se recomandă ca primele lucrări să
.fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea terenului.
–.pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări superficiale cu
.combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă şi lamă
.nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe
.direcţia de semănat.

După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de toamnă, soia).
– este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de discuiri repetate
.(1 - 2 .lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi a buruienilor.
– arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa
.stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a scoate bulgari; până la semănat ar trebui să
.rămână cel puţin 2 - 3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.
– în continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare)
.pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.
– pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), arătura poate fi înlocuită
.prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie.
–.în continuare, se fac lucrări de întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau
.combinatorul), conform celor prezentate anterior.
–.pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia semănatul
grâului; această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil
sau chiar imposibil de efectuat după floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi
vegetale).

3
 SĂMÂNȚA ȘI SEMĂNATUL

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie:

– să aparţină unui soi zonat
–.să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile
.biologice “sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua înmulţiri“
– să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85%
– MMB cât mai mare

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot diferenţiat în

funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare.
În prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe tegumentul
seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în cazul
agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se
recomandă tratamente cu preparate pe bază de:
– carboxină + tiram (Vitavax 200 FF, 2,5 l/t de sămânţă sau Vitavax 200 PUS, 2 l/t de sămânţă)
– imazalil + tebuconazol (Savage 5 FS, 1,5 l/t de sămânţă)
Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile cu o
încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus
tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu
preparate insectofungicide, cum ar fi:
– gama HCH + tiofanat metil + tiram (Tirametox 90 PTS, 3 kg/t de sămânţă)
– carboxină + oxichinoleat de cupru + gama HCH (Gammavit 85 PSU, 3 kg/t sămânţă)
– gama HCH + carboxină + tiram (Vitalin 85 PTS, 3 kg/t sămânţă).

Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să rămână 40 - 50
zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel
încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 – 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să
fie prea dezvoltaţi).
Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este
1 - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în
calcul este 25 septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile
intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare, o

densitate de 500 - 700 spice/m². Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450 – 600 boabe
germinabile/m².

Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza
densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250 kg/ha.

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea

seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile din România, grâul este semănat
la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru
germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile
cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se
recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm.

Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm, fără a
rezulta diferenţe importante de producţie.

4
 În România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite
semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).

LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE
Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de rentabilă sub aspectul
consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora
depinde de foarte mulţi factori. Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate numai 1 - 2 lucrări
de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7 – 8 treceri).
Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci când
s-a semănat în sol afânat şi mai uscat şi se face cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a
favoriza, astfel, absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare
sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun cultivator de
grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar
băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza
alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost
desprinse de sol (plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare
ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe solurile
argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de tăvălugit trebuie efectuată pe sol
bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a
tasa suprafaţa solului.
Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică de
cultivare. În prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, deşi continuă să fie efectuat de
unii cultivatori de grâu de la noi. În majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a
semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea,
importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat
prin trecerea tractorului; cresc costurile.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile de
recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în
situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei
acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul
în epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.
Buruienile dicotiledonate (Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris,
Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius) se
combat cu: .preparate care conţin acidul 2,4-D (SDMA 80 PS, 0,6-0,8 l/ha)
.preparate conţinând MCPA (Dicotex 40 lichid, 1,5-2,5 l/ha)
Administrarea se face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea
primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă; temperatura aerului trebuie să
fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt, timpul călduros şi luminos.

Speciile de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M.inodora,

Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp.,
Bifora radians, Polygonum ssp. se combat prin aplicarea unor erbicide pe bază de:


 2,4-D + dicamba (Icedin super RV, 1 l/ha)  clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha)
 tribenuron (Granstar 75 DF, 15-20 g/ha)  amido-sulfuron (Arkan 75 WG, 20-40 g/ha)
 triasulfuron (Longran 75 WP, 1 l/ha)
5
 Buruienile dicotiledonate problemă sunt speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, se
combat cu preparatele conținând: . fluoroxipir + 2,4-D (Cerlit + SDMA, O,8 + 0,8 l/ha)
 2,4-D + dicamba (Oltisan M, 0,75-1,0 l/ha)
Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului şi ale buruienilor
menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se
subliniază că, întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate
determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone limitate

din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc
condiţii favorabile de dezvoltare în zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.
Pentru combaterea acestor specii se fac tratamente cu erbicide pe bază de:
– tralkoxidim (Grasp 25 SC, 1,0 l/ha)
aplicate primăvara, când buruiana are 1 - 3 frunze
– terbutrin (Terbutrex 50 WP, 3,0-5,0 kg/ha)
– trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol

Contra buruienilor dicotiledonate şi monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu,

Grasp 25 SC + Icedin super, 1 l/ha + 1 l/ha).

– măsuri preventive
Combaterea dăunătorilor
– măsuri curative

Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie:

 evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate
 se tratează sămânţa înainte de semănat
 în cazuri extreme, tratamente cu insecticide pe bază de clorpirifos (Dursban 480 EC, 2,0 l/ha; Basudin
600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare (PED) este de 5% plante atacate.
Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează:
– tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m² şi numai după ce
peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă
a lunii aprilie, când temperatura depăşeşte 10°C.
–.tratamente împotriva larvelor, la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de
vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m²; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval
de maximum 7 - 10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m² (1 larvă/m² pentru
culturile semincere).
 dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha sau Dimezyl, 3,0 l/ha)
 deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha)
– folosirea insecticidelor conţinând: alfametrin (Fastac 10 CE RV, 100 ml/ha)
lambda cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha)
clorpirifos + cipermetrin (Magic super 20 CE 1,0 l/ha)

Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător periculos, a cărui prezenţă
este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău,
Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă:
– evitarea monoculturii
– recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol
– pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de
.zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor

6
 Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în ultimele decenii în
culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor.
Adulţii apar atunci când temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a
lunii aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m² şi de 250 larve/m² în cazul atacului în vetre.
 dimetoat
 deltametrin
Tratamentele se fac cu preparate pe bază de:
 lambda-cihalotrin
 quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha)
Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia adulţilor
(sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m², folosind aceleaşi preparate recomandate
pentru combaterea ploşniţelor.
Muştele cerealelor (musca neagră - Oscinella frit; musca de Hessa – Mayetiola destructor) sunt
dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în
care grâul a fost semănat timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile
preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.
Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfură de Ca (Polytanol, 25% fosfură de Ca),
administrată sub formă de momeli.

Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele
curative (combatere integrată).
Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în perioada
creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o
densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi
cu nebulozitate ridicată.
– cultivarea de soiuri rezistente
– respectarea rotaţiei
Măsurile preventive consta în: – distrugerea samulastrei
– asigurarea densităţii normale a lanului
– fertilizarea echilibrată
În cazul unui atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe bază de:
 procloraz (Sportak 45 CE, 1 l/ha)
 propiconazol (Tilt 250 EC, 0,5 l/ha)

Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol şi prin
sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului.
 cultivarea de soiuri tolerante la boală
 folosirea unei seminţe sănătoase
 tratată înainte de semănat
Măsuri preventive:  fertilizarea echilibrată
 respectarea rotaţiei
 tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente
 tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare

Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus

graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel încât se recomandă:


 distrugerea samulastrei  îngrăşarea echilibrată

 respectarea rotaţiei  în situaţii extreme, tratamente cu preparate conţinând benomil

7
 Septoriozele (Septoria tritici şi S.nodorum) este o boală care se transmite prin sămânţă sau prin
sol, pe resturile de plante.
→ distrugerea samulastrei, a resturilor de plante
→ respectarea rotaţiei
Măsuri preventive: → aplicarea unor doze moderate de azot
→ tratamente la sămânţă (Vitavax 200 PUS, 2 kg/t)
→.tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile,
folosind preparatele recomandate pentru combaterea făinării

Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafeţe mari în culturile
de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.


 aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare

 tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant), produse pe bază de
clorură de clorcholină (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franta, Belgia; Chlormequat-Anglia).


 se efectuează stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm înălţime),

pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa; se aplică
1,8 - 2 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apă, în cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul
tratamentelor “avio“.
 reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm
 scurtarea şi îngroşarea internodurilor bazale
 dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic
 mărirea rezistenţei la cădere
Prin aceste tratamente se obţin:  redistribuirea asimilatelor între organele plantei
 creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a
MMB şi a producţiilor


..există şi preparate pe bază de ethephon (Camposan, Terpal)

sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu
bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă interes pentru
majoritatea zonelor de cultură a grâului din România.
Necesarul de apă al grâului este de 3.500 - 4.500 mᶾ/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este
acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile
căzute în timpul perioadei de vegetaţie.
Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente. În situaţiile în care solul este
prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ,
se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 – 600 mᶾ/ha. În situaţiile în care
pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din
lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 mᶾ/ha.
Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa acumulată în sol
în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme de 500-600 mᶾ/ha. Se aplică 1-3 udări în
fazele de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în
precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna iunie).
Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

8
 RECOLTAREA
Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung la
14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în
bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare.
De regulă se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza
suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile
de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut
necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii
lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 - 13% umiditate; mai
târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de
recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5 - 8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale
autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în
funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele.
Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform,
neîmburuienate şi necăzute.
În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în două faze),
care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul la înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor
în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.
În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în brazdă
continuă. Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului.
Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde de
condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de
costisitoare; în tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea
manuală şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga
tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi transportul boabelor.
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje, maşina pentru
balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior paiele sunt transportate pentru a fi folosite
ca materie primă pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru
prepararea composturilor.
În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru tocarea
paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se
realizează, fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună
cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol.
Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) nu este justificată;
această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.

PRODUCȚII
Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de 2.800 kg boabe/ha (2001 - 2005).
Prin comparaţie, producţia medie în Europa a fost 5115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările
Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste
7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanie).
Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial (SUA,
Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.5000 - 2.900 kg/ha.
În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au oscilat, de regulă, între
1.760 kg/ha şi 3.500 kg/ha, fiind supuse influenţei variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul.

9
 TEHNOLOGIA DE CULTIVARE

LA

ORZUL DE TOAMNĂ
(Hordeum vulgare)
SI

ORZOAICĂ
– orzul de toamnă –
(Hordeum distichon) – orzaica de toamnă –

ROTAȚIA
Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare cu ale grâului de toamnă faţă de
planta premergătoare. Pentru a intra în condiţii bune în iarnă, trebuie să revină după plante care
eliberează terenul timpuriu (în prima parte a verii). – leguminoasele anuale şi perene
– borceagurile
Cele mai bune premergătoare pentru orzuI de toamnă:
– rapiţa
– inul pentru fibre şi cel de sămânţă

– borceagurile
Cele mai bune premergătoare pentru orzoaica de toamnă: – rapiţa
– inul pentru fibre şi cel de sămânţă

Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat de buruieni şi într-o
bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi. Dintre plantele care ocupă suprafeţe mari în zona
de cultură a orzoaicei de primăvară (zone subcarpatice).
– cartoful şi sfecla pentru zahăr (fertilizate);
Bune premergătoare pentru orzoaica de primăvară: – inul pentru fibre
–.porumb (dacă resturile organice au fost
.tocate şi bine încorporate)

FERTILIZAREA
Consumul specific de substanţe nutritive la orz este apropiat de cel al grâului. Astfel, pentru 1.000
kg boabe, plus producţia corespunzătoare de paie, orzul consumă în medie, între 24 - 29 kg N, 11 - 13 kg
P₂O₅ şi 21 - 28 kg K₂O.

10
 Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat economic de orzul de
toamnă, nici de orzoaică. Deoarece gunoiul de grajd se aplică altor plante, orzul se fertilizează, în
general, cu îngrăşăminte chimice.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă dozele de azot şi fosfor recomandate sunt prezentate în
tabelele 2.4.5. şi 2.4.6.
Tabelul 2.4.5.
Date orientative privind stabilirea cantităţii de îngrăşăminte cu azot (N, kg/ha) la orzul şi orzoaica
de toamnă
Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot în funcţie de planta premergătoare,
fertilizarea din anii precedenţi şi fertilitatea naturală a solului
Foarte bună(după
Cultura
leguminoase Mijlocie( după
și Bună (după
anuale prăşitoare, porumb
rezistenţa cartofi fertilizaţi Slabă (după
şi perene sau floarea soarelui
la numai organic, premergătoare târzii,
cartofi mediu fertilizată;
cădere a soiului după sfecla insuficient fertilizate)
bine fertilizaţi după cereale păioase
pentru zahăr şi in)
cu.azot şi gunoi în primul an)
de grajd)
Orz de toamnă,
soiuri cu rezistenţă 20 – 30 40 – 60 70 – 90 100 – 200
bună la cădere
Orz de toamnă, soiuri
cu rezistenţă mijlocie la 10 – 20 30 – 40 50 – 70 80 – 100
cădere
Orzoaică de toamnă,
soiuri cu rezistenţă 10 – 20 30 – 40 50 – 60 70 – 80
mijlocie la cădere
Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da o parte din doza de
azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care sărăcesc solul (floarea-soarelui, porumb, iarbă de
Sudan). Azotul nu se aplică toamna pe solurile uşoare (nisipoase; lutonisipoase), unde este uşor levigat
în timpul iernii, precum şi atunci când doza aplicată este mică (sub 60-70 kg N/ha).

Tabelul 2.4.6.
Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu fosfor (P₂O₅ kg/ha) la
orzul şi orzoaica de toamnă
Aprovizionarea cu fosfor mobil
Producţia Bună Mijlocie Slabă
de boabe (6-8 mg P₂O₅ /100 g sol) Sole (4-6 mg P₂O₅ /100 g sol) (<4 mg P₂O₅ /100 g sol)
(q/ha) fertilizate în anii anteriori cu Sole fertilizate în anii Sole nefertilizate în anii anteriori
gunoi de grajd şi cu fosfor anteriori cu fosfor cu gunoi de grajd şi fosfor
Sub 30 10-20 30-40 50-60
30 – 50 30-40 50-60 70-80
Peste 50 50-60 70-80 90-110

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.

Îngrăşăminte cu potasiu se aplică pe terenurile slab aprovizionate în acest element,

dându-se 80 – 100 kg/ha K₂O pentru orzul de toamnă şi 100 – 120 kg/ha pentru orzoaica de toamnă,
sub arătură sau încorporate cu discul la pregătirea patului germinativ.

Pentru orzoaica de primăvară dozele de NPK recomandate sunt prezentate în tabelul 2.4.7. Dozele
orientative recomandate la orzoaica de primăvară (kg/ha): .............

11
 Tabelul 2.4.7.
Specificare N P₂O₅ K₂O
După culturi nefertilizate organic şi pe terenuri mai slab aprovizionate
65-75 70-80 40-50
cu elemente nutritive
Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente nutritive 30-40 30-40 20-30
La orzoaica de primăvară, administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu se face la arătura de
bază, iar cele cu azot la pregătirea patului germinativ, primăvara.

Amendamentele, atât pentru orz, cât şi pentru orzoaica de toamnă şi primăvară, se

recomandă să se aplice pe solurile acide, constituind o măsură necesară pentru a asigura producţii
ridicate. În funcţie de aciditatea solului se aplică 3 - 6 tone/ha amendamente calcaroase, o dată la 6 - 7
ani, sub arătura de bază (de preferinţă nu în anul semănării orzului de toamnă, ci în anii anteriori).

LUCRĂRILE SOLULUI
La orzul şi orzoaica de toamnă lucrările de bază ale solului şi pregătirea patului germinativ sunt
similare cu cele pentru grâul de toamnă, cu menţiunea că au pretenţii mai ridicate în ceea ce priveşte
calitatea acestor lucrări.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, calitatea pregătirii patului germinativ influenţează direct buna
dezvoltare a plantelor şi, deci, rezistenţa la iernare a acestora.
Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o răsărire uniformă
(„explozivă”), care contribuie direct la mărimea şi calitatea producţiei.

SĂMÂNȚA ȘI SEMĂNATUL
– puritate (peste 98%)
Sămânţa trebuie să corespundă indicilor de calitate: – germinaţie (peste 90%)
– MMB specific

Sămânţa se tratează contra bolilor produse de: Fusarium ssp. şi Ustilago ssp. etc. cu produsele:
– Gamavit 85 PSU (3 kg/t de sămânţă)
– Vitalin 85 PTS (3kg/t de sămânţă)
– Vincit P (1,5 kg/t de sămânţă) etc.
– Tirametox 90 PTS (3,0 kg/t de sămânţă)  acţiune insectofungicidă

Epoca de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă este cu circa 5 zile înaintea grâului (între
15 septembrie - 10 octombrie), pentru ca plantele să intre în iarnă bine înrădăcinate şi călite. Semănatul
mai timpuriu determină o dezvoltare prea puternică a plantelor până la intrarea în iarnă, favorizând
atacul de fuzarioză, făinare şi viroze, iar întârzierea duce la scăderea rezistenţei la ger a plantelor.
În condiţii de irigare (având asigurată umiditatea de răsărire), epoca optimă de semănat a orzului
şi orzoaicei de toamnă se situează între sfârşitul lunii septembrie şi prima decadă a lui octombrie.
Orzoaica de primăvară trebuie semănată în prima urgenţă, când se poate ieşi la câmp. Întârzierea
semănatului orzoaicei de primăvară reduce producţia şi dimensiunea boabelor, scade conţinutul în
amidon şi creşte conţinutul în proteină, diminuând calitatea produsului.

12
 Densitatea de semănat a orzului de toamnă este de 450 – 500 boabe germinabile/m²,
pentru orzoaica de toamnă 450 – 550 boabe germinabile/m², iar la orzoaica de primăvară 450 – 500
boabe germinabile/m². Deşi orzul are o înfrăţire bună, în toamnele secetoase şi când se seamănă după
epoca optimă densitatea la orzul de toamnă trebuie să fie de 500 boabe germinabile/m².

Distanţa între rânduri la orz şi orzoaică este de 12,5 cm. Reducerea distanţei între rânduri
este posibilă numai pe terenuri curate de resturi vegetale şi foarte bine pregătite, caz în care se
seamănă la 8 – 10 cm sau chiar 6 – 8 cm şi se asigură o mai uniformă repartizare a spaţiului de nutriţie.

Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 – 5 cm, iar la orzoaica de

primăvară de 2 – 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.

Cantitatea de sămânţă la hectar, la densitatea amintită, pentru orz şi orzoaică este între
160 – 200 kg/ha, în funcţie de MMB, puritate şi germinaţie.

LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE
La orzul şi orzoaica de toamnă controlul semănăturilor, toamna şi iarna, eliminarea excesului de
umiditate în toamnă şi primăvară şi celelalte lucrări de întreţinere la desprimăvărare, în funcţie de
starea culturii (fertilizare, tăvălugire în cazul fenomenului de „descălţare”, combatere a buruienilor,
bolilor şi dăunătorilor), sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă.

Combaterea buruienilor la cultura orzului şi orzoaicei se face cu erbicidele folosite şi la grâu

şi secară (dozele la orz şi orzoaică sunt mai reduse cu 10 – 20 % decât la grâu şi secară).
– Sare de dimetil amină 2,4 D (2-2,5 l/ha)
Combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la 2,4 D: – Dikotex (2 – 3 l/ha)
– Acetadin (4 – 6 l/ha)

– Icedin forte (1,5 – 2 l/ha)

Combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la 2,4 D:
– Basagran (2 – 4 l/ha)

– Avadex BW (4 – 6 l/ha)
Combaterea buruienilor monocotiledonate (odos etc.): – Iloxan (2 – 3 l/ha)
– Sufix BW (3 – 3,5 l/ha)

Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în anii cu deficit de

umiditate. Ca şi la grâul de toamnă, udarea la semănat are o mare importanţă, când partea a doua a
verii şi perioada semănatului sunt secetoase.
Udarea de toamnă se aplică fie înainte de semănat (500 mᶾ/ha), asigurând şi pregătirea în condiţii
bune a terenului, fie după semănat, pentru răsărire (300 – 400 mᶾ/ha), când pregătirea terenului s-a
putut face fără irigare.
Primăvara se fac 1 – 2 udări de 300 – 500 mᶾ/ha, pentru menţinerea umidităţii solului pe
adâncimea de 80 cm peste plafonul minim de 50 % din intervalul umidităţii active.

13
 RECOLTAREA ORZULUI

Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru această plantă. Începe la coacerea deplină,
când umiditatea boabelor este sub 16 – 17%. Întârzierea recoltatului provoacă mari pierderi datorită
ruperii spicelor şi a scuturării boabelor.

Orzoaica pentru malţ nu se recoltează la umiditate mai ridicată de 15%, deoarece numai astfel se
asigură o mare capacitate germinativă a boabelor; dacă recoltatul se face, totuşi la umiditatea boabelor
peste 15%, se trece imediat la uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%).

Orzul de toamnă se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului. El trece foarte repede în

„răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea, este mai mare decât la grâu.

Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în ţara noastră este
ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 50 – 70 q/ha. Soiurile de orzoaică de toamnă şi de
primăvară asigură producţii medii de 40 – 60 q/ha, în funcţie de condiţiile de cultură.

Producţia medie la orz şi orzoaică în anul 2005 a fost de 2404 kg/ha.

Raportul boabe:paie este la orz de circa 1 : 1,5. De menţionat că orzul de toamnă asigură
producţii care depăşesc, în multe judeţe ale ţării noastre, pe cele ale porumbului.

Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât a porumbului şi, deci,
producţia obţinută mai ieftină. Trebuie remarcat însă că extinderea orzului în cultură duce implicit la
amplasarea lui şi pe terenuri mai puţin favorabile, situaţie care se întâlneşte acum la porumb.

14
 TEHNOLOGIA DE CULTIVARE
LA

PORUMB
(Zea mays)

ROTAȚIA
Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.
 leguminoasele anuale pentru boabe şi furajere
 cerealele păioase de toamnă
 inul
Rezultatele cele mai bune se obţin după:  cânepa
 cartoful
 sfecla
 floarea-soarelui
Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi de azot (120 - 160
kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, datorită consumului mare de apă, nu este considerată o
premergătoare potrivită pentru porumb în zonele mai secetoase, fără condiţii de irigare.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a celor două culturi. În
această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o premergătoare timpurie. În culturile
atacate de fuzarioză, boală comună ambelor specii, această rotaţie se întrerupe după 4 - 5 ani.
Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.
Monocultura, de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai joase, cu apa freatică
la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase excesului temporar de umiditate – terenuri pe
care grâul nu le valorifică în aceeaşi măsură ca porumbul.
Se poate aprecia, însă, că prin monocultura prelungită se reduce conţinutul de humus, se
degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a solului, se epuizează solul în macroelemente şi
unele microelemente, se înmulţesc bolile şi dăunătorii specifici, impunându-se, deci utilizarea unor doze
mărite de îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.

FERTILIZAREA
Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă, porumbul este o plantă mare
consumatoare de substanţe nutritive. F. ANGELINI (1965) apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace
prin excelenţă”. Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot (18 – 28 kg/t) şi potasiu
(23 – 36 kg/t).

15
 Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură formarea unei mase
foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează favorabil acumularea substanţelor proteice.
Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane
care se deschide la culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii mici.
Excesul de azot intensifică transpiraţia, creşterea este luxuriantă plantele devin sensibile la secetă
şi boli şi întârzie maturitatea. Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetaţie.
Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea și fructificarea porumbului. Insuficienţa lui se
manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul radicular este slab dezvoltat, ritmul de
creştere este scăzut, se accentuează protandria. Excesul fosforului determină insuficienţa zincului.
Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea
frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne slab dezvoltat.
Dintre microelemente, frecvent pe cernoziomurile cambice apare carenţa de zinc, manifestată
prin apariţia dungilor gălbui între nervurile jumătăţii inferioare a frunzelor, până la necrozarea lor.
Carenţa este favorizată de temperaturile scăzute din mai-iulie, de monocultură şi de excesul de fosfor şi
azot.

Fertilizarea organică a porumbului

Gunoiul de grajd, este indicat pe toate tipurile de sol din ţară, aplicat în doză de 20 - 40 t/ha.
Dozele mai mari se aplică pe solurile erodate, luvisoluri, la culturile irigate etc.
Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau fermentat, o dată la 4 - 5
ani, efectul resimţindu-se şi în anul al treilea de la aplicare în condiţii de monocultură.

Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin procese microbiologice

şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea unor sporuri mari de recoltă. Rezultate
deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe cele erodate s-au obţinut prin aplicarea împreună a 20 t de
gunoi de grajd + N32-48 P32-48.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care sunt mult aplicate în
S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice când se produc în culturi ascunse sau sunt cultivate în
mirişte. Pentru culturi ascunse se recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi duble se recomandă
lupinul alb.

Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile de sol, fertilizarea
cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă; potasiul asigură sporuri semnificative pe
solurile luvice, pe cele nisipoase şi în condiţii de irigare. Sporul producţiei de boabe la 1 kg
îngrăşământ este variabil, în funcţie de tipul de sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat.
Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, intensiv cultivaţi, pe fond nefertilizat, sunt
depăşiţi în producţie de către hibrizii dubli extensivi, dar în condiţii de fertilizare locurile se inversează.

Fertilizarea cu azot. Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:

 30 - 40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat de amoniu, concomitent cu
...semănatul;
 la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30 - 70 kg/ha azot sub formă de uree, azotat de amoniu
...sau îngrăşăminte lichide;
 concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10 - 20 kg/ha, corelate cu dozele, aplicate anterior şi
...starea culturii.
Fertilizarea cu fosfor. Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9
kg P₂O₅/t boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu conţinut sub 6 mg
P₂O₅/100 g sol doza se va majora 15 - 20 kg P₂O₅ pentru fiecare mg sub limita menţionată.
Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P₂O₅, când aplicarea s-a făcut direct
porumbului şi cu 0,5 kg P₂O₅, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată plantei premergătoare. Încorporarea
în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.

16
 Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea patului germinativ,
încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi concomitent cu semănatul (fertilizarea starter).

Fertilizarea cu potasiu. Doza optimă, economică la o producție de 5000 kg boabe/ha este de

120 kg/ha (cu conținul în potasiu mobil al solului de 60 mg).
Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K₂O/t, când gunoiul se aplică direct şi cu 1 kg
K₂O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare.
Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate, nisipoase şi în cultura
irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa la
frângere. Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor.

Aplicarea microelementelor. Pe cernoziomurile fertilizate repetat, mulţi ani, cu azot şi

fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a sulfatului de zinc, o dată la 4 – 6 ani, în
cantitate de 8 - 10 kg/ha.
Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3 stropiri, la intervale de 7 - 10
zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de sulfat de zinc în concentraţie de 1%.

Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul de saturaţie în baze

mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată la 4 - 5 ani, este obligatorie în cultura
porumbului.

LUCRĂRILE SOLULUI
Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare şi vizează, pe lângă
mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea, nivelarea şi realizarea în rezerve cât
mai mari de apă în sol.
După premergătoare timpurii se execută arătura de bază la 20 - 25 cm adâncime pe
terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Până în toamnă terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări cu grapele cu discuri.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi adâncimi ca şi
arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate, pentru îmbunătăţirea
regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 - 80 cm, o dată la 4 ani.
Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie de grosimea acestuia.
Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor de nivel.
Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi răsărirea
porumbului. Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi fără resturi vegetale la suprafaţă, solul se va
lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după zvântarea terenului se
execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi, pregătirea patului germinativ urmând
să se facă în preziua semănatului, cu combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat. Se vor evita
trecerile repetate cu agregatele, de la desprimăvărare şi până la semănat.
Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6 cm este mărunţit
şi zvântat, iar dedesubt este „aşezat”, pentru a favoriza ascensiunea apei la bob.
Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate se recomandă
efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni: administrarea îngrăşămintelor, a
erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de pregătire a patului germinativ.

17
 În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime („minimum tillage”), în două
variante:
- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul, erbicidarea şi semănatul;
- cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura; discuirea şi erbicidarea - variantă
..posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara noastră.
Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura nu se execută anual şi
între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri. Rezultatele de până acum reliefează că nivelul
recoltelor, prin acest sistem se diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sistemul cu arături normale.
Sămânţa şi semănatul

SĂMÂNȚA ȘI SEMĂNATUL
 puritatea minimă de 98%
Materialul seminal trebuie să aibă:
 germinaţia minimă de 90%
Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium, Aspergillus,
Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează cu:  Tiradin 75 (3 kg/t)
 Metoben 70 (2 kg/t) -.se previn fenomenele de
.„clocire a seminţelor” în sol
 TMTD 75 (4 kg/t)

Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis etc.) se
realizează prin tratarea seminţelor cu:
 Sinolintox 10 G (20 l/t)  Diafuran 35 ST (25 kg/t)  Sinolintox 10 G (20 l/t)
 Sinolintox 10 G (20 l/t)  Carbodan 35 ST (25 kg/t)

–.semănatul se realizează atcând, la ora 7, la 10 cm adâncime,

Epoca de semănat .temperatura este de 8 °C şi vremea este în curs de încălzire
– calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când
.se seamănă între 1 - 20 aprilie şi între 15 - 30 aprilie, în celelalte zone
Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar încolţirea şi răsărirea
se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la răsărire se grăbeşte cu două zile apariţia
paniculelor şi a stigmatelor: se reduce deci, perioada de vegetaţie.
Dacă semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata răsăririi, ceea ce are drept consecinţă
o stagnare în creştere, existând şi pericolul putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi prin
întârzierea semănatului, când se reduce umiditatea solului; perioada de înflorire-fecundare este împinsă
în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai mică, fapt care sporeşte procentul
plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile scăzute, pe soluri cu
textura uşoară, care se zvântă mai repede.

Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte mari,
porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât alte prăşitoare.
Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin introducerea de hibrizi noi, mărirea
nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai mari numai prin corelarea acestor verigi
cu densitatea lanului, respectiv cu creşterea suprafeţei foliare la unitatea de suprafaţă. La densităţi prea
mari însă, frunzele inferioare ajung la un randament, fotosintetic scăzut, în lan se accentuează
protandria, se reduce conţinutul de substanţe proteice din boabe.

18
 Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii sunt: hibridul cultivat,
umiditatea şi fertilitatea solului.
Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor, numărul de frunze,
lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi cădere. Rezultă că hibrizii timpurii care au
talie mai joasă şi în număr de frunze mai mic comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai
mare.
Hibrizii cu raportul producţiei de boabe : aparat vegetativ de circa 1:1 asigură producţii
ridicate la densităţi mai mari decât cei cu raportul favorabil aparatului vegetativ. Fertilitatea şi
umiditatea modifică densitatea doar la acelaşi hibrid.
În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul limitativ al recoltei îl
constituie nivelul de fertilizare. La stabilirea densităţii trebuie să se ţină seama de posibilităţile de
aprovizionare cu apă pe tot timpul vegetaţiei.
În zonele cu precipitaţii reduse (Câmpia Dunării, Dobrogea etc.) elementul de bază în stabilirea
densităţii îl constituie rezerva de apă acumulată în perioada toamnă – iarnă – primăvară, până la
semănat.
Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea se reduce, din start, cu 3 - 5
mii plante/ha. Pe suprafeţele irigate densitatea se măreşte cu 10 - 15 mii plante/ha.
În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică densităţile menţionate
în tabelul 2.6.10.
Densitatea la recoltare (mii plante/ha) în funcţie de perioada de vegetaţie a hibrizilor
şi tipul de cultură ....................................Tabelul 2.6.10
Densitatea la maturitate Culturi neirigate (mii plante/ha) Culturi irigate (mii plante/ha)
Hibrizi timpurii 45 – 60 65 – 70
Hibrizi mijlocii 40 – 55 60 – 65
Hibrizi târzii 40 – 50 60 – 65

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 - 30 kg, în funcţie de puritate,

germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la semănat, se măreşte numărul de
seminţe cu 10 - 15% reprezentând pierderile ce apar până la răsărire şi în intervalul răsărire – recoltare.

Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele irigate prin aspersiune
şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor sporuri de 5 - 10%, dar nu
în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează o mai bună distribuţie a plantelor în lan.

Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului. În regiunile mai

umede, cu soluri grele semănatul se va realiza la 5 - 6 cm. Pe suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri
cu textură mijlocie, adâncimea de semănat se măreşte la 6 - 8 cm. Fiecare centimetru în plus la
adâncimea de semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5 - 30 ore.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu SPC8 pe terenurile plane şi
cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de 5 - 11 km/oră.

LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE
â

Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire, porumbul (la fel ca şi sfecla
pentru zahăr) având un ritm lent de creştere în primele faze şi o densitate redusă la unitatea de
suprafaţă, nu poate rezista în competiţia cu cele 800 – 1.500 buruieni care răsar la 1 m².

19
 Cercetările efectuate în 15 staţiuni experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii cultivaţi în
prezent pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt de 30 - 90%, ceea ce înseamnă 3.000 – 7.000
kg/ha boabe.
Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale, prin utilizarea
erbicidelor sau, combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea erbicidelor.
În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută următoarele lucrări:
- grăpat cu grapa cu colţi, după 4 - 6 zile de la semănat, pentru distrugerea buruienilor şi a crustei;
-.grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce se ridică roua, ca ţesuturile
plantelor să fie elastice. Lucrarea se execută perpendicular pe direcţia rândurilor.
- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze executată la viteza maximă a tractorului;
-.prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12, cm cu viteza de 4 – 5 km/ha, pentru a nu
acoperi plantele;
- praşila a doua se execută după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu viteza de 8 - 10 km/h;
- praşila a treia după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 - 6 cm, cu viteza de 10 - 12 km/h.
Praşilele mecanice vor fi urmate de, praşile manuale, economic fiind doar două, după primele
două praşile mecanice. Praşila a patra nu aduce sporuri în recoltă.

Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu exclude efectuarea a 1 - 3

praşile mecanice:
 Atrazin (2 l/ha)
 Eradicane (6-7 l/ha) - pentru buruienile monocotiledonate
 Diizocab (7-8 l/ha) ..
 Frontier (1,1-1,6 l/ha)


 Sanrom (1 l/ha)
 Oltisan (1 l/ha) - pentru.buruienile dicotiledonate
 Cambio (2-2,5 l/ha)

Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este necesar.

Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie poate să apară ca necesară, dacă nu s-au

efectuat tratamente adecvate la sămânţă, sau când porumbul este amplasat pe terenuri proaspăt arate,
după păşuni, fâneţe, după leguminoase perene, care menţin solul reavăn, şi favorabil atacului
viermilor-sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri să fie evitate.
Reliefăm că tratamentele împotriva răţişoarei porumbului şi a viermilor-sârmă trebuie să fie
efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai eficiente decât cele din perioada de vegetaţie.

Irigarea.
În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul de apă al porumbului variază,
între 4.800 şi 5.800 mᶾ/ha. Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 - 30
iunie și 20 – 30 august.
Când nu sunt restricţii de apă şi energie, se recomandă ca pe tot parcursul vegetaţiei să se menţină
umiditatea peste plafonul minim (1/3, 1/2 sau 2/3 IUA) pe adâncimea de 60 - 80 cm.
În caz de restricţii de energie sau de apă, se va aplica o udare, în faza de 8 - 10 frunze, cu 700
mᶾ/ha; următoarea udare cu circa 10 zile înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după fecundare,
în perioada umplerii boabelor.
Udarea de răsărire (200 - 400 mᶾ apă/ha) este necesară în primăverile secetoase.

20
 RECOLTAREA

Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi:

– începe când umiditatea boabelor ajunge la 30 - 32%
– se încheie când aceasta este cuprinsă între 24 - 26%
– mai târziu, “recoltarea în ştiuleţi” se execută manual, pentru a preveni scuturarea boabelor
Combinele şi echipamentele fabricate în ţară pentru „recoltarea în ştiuleţi", sunt:
- Combina autopropulsată C₆P, care execută o recoltare integrală, ştiuleţii depănuşaţi fiind încărcaţi în
.remorca trasă de combină, iar tulpinile tocate într-o altă remorcă ce se deplasează în paralel cu
.combina;
-.Combina tractată C₃P, care recoltează ştiuleţii pe care-i colectează într-o remorcă, taie şi toacă
tulpinile. Depănuşarea, ştiuleţilor se execută staţionar cu instalaţia DS-6;
- Combina C₁₂ + CS - 4M₇₀ şi EDR reprezintă culegător de ştiuleţi, echipament de depănuşare şi combină
de fabricaţie străină cu echipamente adecvate.

Recoltarea mecanizată sub formă de boabe:

– începe când umiditatea acestora scade sub 25%
–.se execută cu C₁₂ + CS-4 – M₇₀ + EZ sau C₁₄ + CS-6 + ET sau alte tipuri de combine cu echipamente de
.culegere a ştiuleţilor şi treieratul acestora

– boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%

Recoltarea manuală:
– se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi; ulterior se taie tulpinile şi se leagă în snopi.
– în zonele mai umede din nordul Moldovei şi din Transilvania se recoltează plantele întregi, se aşează în
.glugi, urmând ca detaşarea ştiuleţilor să se facă ulterior. Motivaţia procedeului constă în discuirea mai
.rapidă a terenului.
– păstrarea ştiuleţilor se realizează în pătule de diferite tipuri constructive.
– raportul dintre recolta de boabe şi recolta de strujeni (tulpini) variază între 0,51 - 0,92, micşorându-se
.cu atât mai mult, cu cât condiţiile au fost mai puţin favorabile culturii porumbului.
– procentul de pănuşi poate fi apreciat la 1/8 - 1/10 din producţia de boabe.
– randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%.

 2902 kg/ha în 2000;

Producţia de boabe a oscilat în ţara noastră între:  4630 kg/ha în 2004;
 4317 kg/ha în 2010.

21
 TEHNOLOGIA DE CULTIVARE
LA

FLOAREA–SOARELUI
(Helianthus annuus)

ROTAȚIA
Premergătoarele favorabile pentru floarea-soarelui sunt:
 culturile cu recoltare timpurie (cerealele păioase de toamnă şi în primul rând, grâul de toamnă)
.unele culturi recoltate toamna, cum este porumbul (cu condiţia să nu se folosească la porumb mai

..mult de 1,5 kg Atrazin/ha şi să se facă tratamente contra răţişoarei)
 mazăre

Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui culturile cu boli comune şi, în

special, cele care contribuie la propagarea putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) dintre care:
– soia
– fasolea
– rapiţa
– cânepa şi tutunul (din cauza atacului de lupoaie)
– cartoful şi inul (în cazul atacurilor puternice de putregai cenuşiu)

Cultivarea repetată pe acelaşi teren este exclusă, datorită, în primul rând, atacului
de boli (pătarea brună şi frângerea tulpinilor, mană, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu), dar şi din cauza
atacului de lupoaie (Orobanche sp.) şi de dăunători (răţişoara porumbului).
Floarea-soarelui poate reveni pe acelaşi teren după minimum 6 ani (8 ani în condiţii de irigare şi
pe loturile semincere).

FERTILIZAREA
Cu fiecare tonă de seminţe, floarea-soarelui extrage din sol 18 - 35 kg azot, 2,9 - 7,0 kg fosfor,
3,8 - 16,5 kg potasiu, 1,1 kg calciu, 1,8 - 2,3 kg magneziu.
Produsele secundare (calatidii, tulpini, frunze) conţin, de asemenea, cantităţi apreciabile de
elemente minerale, îndeosebi potasiu (1,51%), calciu (1,10%), azot (1,3%), magneziu (0,58%), sodiu.
O particularitate a plantei de floarea-soarelui este de a nu putea compensa carenţele de elemente
nutritive din fazele iniţiale de creştere; dacă, de exemplu, floarea-soarelui nu este bine aprovizionată în
perioada formării primordiilor florale (3 - 5 săptămâni după răsărire), se formează puţine flori şi
producţia rămâne mică, chiar dacă, ulterior, condiţiile de vegetaţie sunt mult mai bune.

22
 Azotul. Floarea-soarelui este o plantă exigentă faţă de aprovizionarea cu azot, mijlociu
pretenţioasă la fosfor şi foarte exigentă la potasiu. Îngrăşarea de bază trebuie gândită ţinând cont de
gradul de fertilitate al solului, rotaţie, cantităţile de fosfor şi potasiu extrase din sol prin recoltă.
Pentru floarea-soarelui, atât deficitul cât şi excesul de azot, în special în fazele timpurii, au
repercusiuni negative asupra proceselor de creştere şi dezvoltare şi, implicit, asupra producţiei de
seminţe şi a conţinutului de ulei. Pe măsură ce avansează în vegetaţie, plantele subnutrite cu azot au
frunzele îmbătrânite, de culoare galbenă, iar la recoltare au calatidii mici şi cu multe seminţe seci.
Bine înrădăcinată, planta de floarea-soarelui este capabilă de a absorbi azotul levigat în straturile
mai profunde ale solului. Din acest motiv, adesea se constată că floarea-soarelui valorifică puţin eficient
azotul din îngrăşăminte.
În timpul înfloritului, floarea-soarelui poate absorbi cel puţin 3 - 4 kg azot/ha/zi; absorbţia
tardivă de azot nu corectează efectele insuficienţei azotului în fazele precoce.
Pe toate tipurile de sol, excesul de azot provoacă scăderea accentuată a conţinutului de ulei, iar
pe solurile brune şi brune podzolite diminuează cu 14 - 28% producţia de seminţe. În toate fazele de
vegetaţie, excesul de azot provoacă creşterea luxuriantă şi prelungirea vegetaţiei plantelor în
detrimentul producţiei de seminţe şi al conţinutului în ulei şi, desigur, al rezistenţei la atacul de boli şi la
secetă.
La evitarea excesului de azot (pe toată suprafaţa sau în vetre) contribuie: folosirea în primăvară
de îngrăşăminte chimice complexe sau nitrocalcar; fracţionarea cantităţilor de azot: o parte se
administrează la pregătirea patului germinativ şi restul în timpul vegetaţiei.
Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc, în primul rând, în funcţie de
producţiile planificate şi de indicele de azot al solului. Dozele astfel stabilite se măresc cu 10 kg/ha după
premergătoare ca porumb, cartof de toamnă, sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară
apă la nivelul capacităţii de câmp; se micşorează cu 0,75 - 1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi
administrată la planta premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui şi cu circa 10 kg dacă la
semănat este secetă relativă (mai puţin de 80 m3/ha apă, sub capacitatea de câmp).
Azotul se administrează o jumătate la pregătirea patului germinativ (sau concomitent cu
semănatul), sub formă de azotat de amoniu, îngrăşăminte lichide sau îngrăşăminte complexe; cealaltă
jumătate, concomitent cu praşila I sau, sub formă nitrică, la praşilele I şi a II-a.

Doze de azot (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui

Producţia Indicele de azot
(kg/ha) 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
2.500 94 85 80 77 74 72 71
3.000 107 98 93 89 87 85 84
3.500 117 111 103 100 97 95 94

Fosforul influenţează puternic procentul de ulei, iar în anumite condiţii determină şi o sporire a
producţiei de sămânţă, chiar mai accentuată decât azotul. Floarea-soarelui nu se poate cultiva în nici un
caz fără fertilizare cu fosfor, deşi este citată de numeroşi autori ca având o capaciate mare de folosire a
fosfaţilor din sol; acest lucru nu este valabil pentru fazele iniţiale de creştere.
Absorbţia fosforului urmează un ritm apropiat de cel al azotului şi depinde mai mult de explorare a
solului de către rădăcinile florii-soarelui.
Pentru floarea-soarelui cele mai indicate îngrăşăminte cu fosfor sunt cele complexe. Dintre
îngrăşămintele simple se va folosi, cu mai bune rezultate, superfosfatul concentrat pe soluri uşor acide şi
superfosfatul simplu pe soluri neutre şi alcaline.
Epoca de administrare este vara sau toamna, înainte de arătura de bază, cu încorporare sub
brazdă. O parte din fosfor (circa 1/3 din doză) se poate aplica pe rând, odată cu semănatul, cel mai bine
sub formă de îngrăşăminte NP. Acest mod de fertilizare favorizează o bună înrădăcinare şi creştere
iniţială a plantei, conferindu-i rezistenţă la secetă şi făcând posibile economii la cantitatea de fosfor, de
15 - 20%.

23
 Dozele de fosfor recomandate în tehnologia actuală de cultivare a florii-soarelui
Producţia P-Al (ppm) (P₂O₅ mg/100 g sol = P-Al - ppm x 0,23)
(kg/ha) 15 20 25 30 35 40 45 50
3.000 124 114 103 93 84 76 67 60
3.500 146 135 124 115 105 97 89 81

Potasiul. Floarea-soarelui absoarbe mult potasiu, pe care îl restituie în proporţie de 90%, prin
resturile vegetale rămase după recoltare.
Potasiul are influenţe pozitive prin utilizarea mai bună a apei de către floarea-soarelui, sporirea
rezistenţei la frângere, la atacul diferitelor boli. La insuficienţa potasiului, plantele de floarea-soarelui
rămân mai mici şi capătă aspect de tufă (cu internodii scurte şi frunze dese). Suprafaţa foliară se reduce
drastic la carenţa de potasiu.
Pe solurile cu mai puţin de 15 mg K₂O/100 g sol) (soluri brune, soluri podzolite şi podzolice) trebuie
folosite 60 - 80 kg potasiu/ha. În cultură irigată, potasiul trebuie folosit în toate condiţiile.
Ca îngrăşăminte cu potasiu, produse industrial, se recomandă sarea potasică, administrată
toamna (sub arătură), îngrăşămintele complexe de tip NPK (înainte sau concomitent cu semănatul).

Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie mai mari (700 - 800 kg/ha) pe soluri carbonatate
şi pe cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a gunoiului de grajd pe ansamblul rotaţiilor,
dacă acesta se administrează la planta premergătoare (porumb, sfeclă, cartof - în condiţii de irigare).
Floarea-soarelui valorifică superior efectul remanent al gunoiului de grajd.

Plantele de floarea-soarelui prezintă, uneori, semne de suferinţă specifice dezechilibrului de

nutriţie cu microelemente, mai frecventă fiind carenţa de molibden (în primăverile răcoroase, pe
solurile acide) şi cea de bor (în anii cu primpveri secetoase), carenţe care se combat prin încorporarea, o
dată cu lucrările solului, a 0,55 - 1,1 kg/ha molibdat de amoniu sau 0,75 - 1,5 kg/ha molibdat de sodiu.

LUCRĂRILE SOLULUI
Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan şi structurat, care să permită o
răsărire rapidă şi uniformă, o înrădăcinare profundă şi un control eficient al buruienilor. Aceasta este o
garanţie a unei bune alimentări cu apă şi elemente nutritive a plantelor şi o mai bună rezistenţă la
cădere.
Cele mai frecvente consecinţe ale unei pregătiri neglijente a solului pentru floarea-soarelui sunt:
stagnarea seminţei în sol, care nu reuşeşte să străbată crusta compactă de la suprafaţa solului; tendinţa
pivotului rădăcinii de a se dezvolta superficial atunci când întâlneste o zonă prea compactă; concurenţa
cu buruienile până în stadiul de 5 perechi de frunze.
Lucrarea de dezmiriştit se realizează cât mai devreme posibil după recoltarea premergătoarei
şi este urmată de arătura adâncă, efectuată pe un sol scurs bine, evitând, pe cât posibil, patinarea
care netezeşte şi compactează fundul brazdei. Adâncimea arăturii pentru floarea-soarelui trebuie să fie
de 22 - 25 cm; lucrarea mai adâncă este necesară pe terenurile puternic îmburuienate sau cu cantităţi
mai mari de resturi vegetale rămase pe teren şi pe solurile compactate.
În zonele mai umedă şi pe solurile mai grele, îmbunătăţrea regimului aerohidric al solului, prin
scarificare la 60 cm, aduce sporuri de producţie de până la 28%.
În primăvară, pentru a obţine un pat germinativ cât mai aproape de aceste cerinţe ideale, trebuie
limitat numărul de treceri pe teren cu utilajele agricole la un minim care să evite tasarea excesivă. În
plus, trebuie să nu se lucreze pe un sol insuficient scurs în adâncime; în asemenea situaţii, este de
preferat, să se întârzie câteva zile data semănatului. La umiditate ridicată, tasarea produsă de roţile

24
tractorului determină deteriorarea însuşirilor fizice ale solului, iar utilajul cu care se lucrează nu
realizează o mărunţire a solului, ci o fragmentare în felii a acestuia, care îngreuiează şi întârzie
pregătirea patului germinativ şi favorizează pierderea umidităţii din sol.
Suprafeţele lucrate bine încă din toamnă şi care la desprimăvărare se prezintă fără resturi
vegetale şi nivelate se lucrează cu combinatorul, iar cele arate în toamnă, care prezintă denivelări şi
unele resturi vegetale incomplet încorporate, se lucrează cu grapa cu discuri uşoară în agregat cu grapa
cu colţi şi lamă nivelatoare.
Calitatea patului germinativ este asigurată de reglarea corectă a agregatelor de lucru si de evitarea
lucrării când solul este prea umed. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se execută cu
combinatorul, în ziua sau preziua semănatului, şi nu mai devreme, pentru a nu favoriza îmburuienarea
terenului înaintea răsăririi culturii.
Pentru a realiza un pat germinativ corect trebuie folosite agregate complexe, cu scopul de a evita
numărul de treceri prea mare (combinatoare). Prin ultimele lucrări sunt încorporate erbicidele şi
îngrăşămintele.
Conservarea apei în sol constituie un obiectiv esenţial care trebuie avut în vedere la
pregătirea patului germinativ. Pentru aceasta, solul trebuie lucrat superficial, printr-un număr cât mai
redus de lucrări; se va evita afânarea excesivă, întoarcerea şi răscolirea energică a solului, prin care se
favorizează pierderea apei prin evaporare într-o perioadă în care aceasta este accelerată de
temperaturile în creştere şi vânturile care bat cu intensitate.

SĂMÂNȚA ȘI SEMĂNATUL

→..valoare biologică şi culturală ridicată

(puritate fizică minimum 98%, germinaţie
minimum 85%)
→.integritate fizică, fără spărturi sau fisuri,
Materialul semincer – indici calitativi superiori: lipsa bolilor
→ să fie din anul precedent şi să fie din
F1, .în cazul hibrizilor
→.să aparţină unor categorii biologice
superioare, în cazul soiurilor

O atenţie deosebită trebuie acordată folosirii de seminţe mari şi omogene; în cazul

folosirii de seminţe mici, pierderile de la semănat la răsărit pot ajunge la 25 - 40%, în anumite condiţii, şi
nu se realizează o distribuţie uniformă a plantelor pe teren.
O lucrare efectuată de unii cultivatorii de floarea-soarelui de la noi (şi care se justifică adesea) este
alegerea seminţelor la masă. Prin această operaţiune sunt îndepărtate seminţele mici, fisurate,
decojite, atacate de boli (pătate). Puritatea fizică creşte până la 100% şi capacitatea de germinaţie peste
95%, asigurându-se o răsărire rapidă (explozivă), uniformă (fără goluri), lanuri mai puţin atacate de boli
şi sporuri de producţie. Seminţele germinabile intacte dau germeni normali în proporţie de 95%, cele
fisurate - 85%, iar cele decojite şi cu miez parţial lipsă sub 75% (uneori sub 50%).

Tratarea seminţei de floarea-soarelui înainte de semănat, contra bolilor şi dăunătorilor este

obligatorie. Se recomandă să se efectueze tratamente contra manei (Plasmopara helianthi) cu
mefenoxam (Apron XL 350 ES, 3 l/t de sămânţă) sau oxadixil + carbendazim (Ostenal C 75 PUS, 4 kg/t
de sămânţă), la hibrizii nerezistenţi (de exemplu, Fundulea 206, Felix).

25
 Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea)
se fac tratamente cu unul dintre produsele: procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/t de sămânţă), tiram
(Tiradin 70 PUS, 3 kg/t de sămânţă), tiofanat metil + tiuram (Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de sămânţă).
Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara porumbului - Tanymecus dilaticollis şi viermilor sârmă –
Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu carbofuran (Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST sau Diafuran
35 ST, 28 l/t de sămânţă) efectuate centralizat, de specialişti, deoarece aceste produse sunt foarte
toxice. Rezultate bune s-au obţinut în ultimul timp cu imidaclorprid (Gaucho 600 FS, 10 l/t de sămânţă)
sau thiametoxan (Cruiser 350 FS, 10 l/t de sămânţă)

Epoca de semănat
– semănatul începe atunci când în sol se realizează pragul minim de 7°C la adâncimea de încorporare
a .seminţei (şi vremea este în curs de încălzire)
–.calendaristic, momentul semănatului florii-soarelui este determinat de evoluţia condiţiilor climatice în
primăvară, perioada optimă de semănat începând, după unele estimari, la circa 15 zile de la
desprimăvărare; în primăverile secetoase se recomandă semănatul la începutul intervalului, iar în cele
umede şi reci se poate semăna ceva mai târziu
–.calendaristic, semănatul se face, de regulă, între 25 martie (zone cu desprimăvărare mai timpurie) şi
15 aprilie
– durata optimă de semănat în fiecare an este de 5 - 6 zile

45.000 - 50.000 plante/ha în cultură neirigată

Densitatea la recoltare
50.000 - 60.000 plante/ha în cultură irigată

Valorile de densitate inferioare sunt recomandate pentru soiul Record, iar cele superioare pentru
hibrizii cu talie mică şi rezistenţă bună la frângere şi cădere. Ceilalţi hibrizi cu talie mai înaltă
reacţionează bine la o densitate intermediară.
La semănat se vor asigura densităţi mai mari cu 10 - 15% (exprimate în seminţe germinabile/m²)
faţă de densităţile de recoltare.

Cantitatea de sămânţă la hectar, conform densităţilor optime, variază, între 4 și 5,5 kg/ha.

Distanţa dintre rânduri

În condiţii de cultură neirigată sau irigată prin aspersiune, este generalizat semănatul florii-soarelui
la distanţa de 70 cm între rânduri, prin care sunt asigurate posibilităţile de combatere a buruienilor
prin praşile mecanice.
În conditii de irigare prin brazde se seamănă la 80 cm distanţă între rânduri.

Adâncimea de semănat este de 5 - 7 cm; se poate semăna la 4 - 5 cm adâncime pe soluri

mai grele, umede şi numai dacă nu se folosesc erbicide triazinice, care la adâncimi mici de semănat vin
în contact cu sămânţa în curs de germinare şi provoacă pagube (efecte fitotoxice - cu atât mai mari, cu
cât solul este mai uşor).

Respectarea vitezei de semânat este, de asemenea, o condiţie importantă; o viteză

redusă (4,5 km/h) permite o repartiţie optimă a seminţelor pe rând şi uniformitatea adâncimii, ceea ce
va asigura o răsărire uniformă a plantelor.

26
 LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE
Floarea-soarelui este foarte sensibilă la concurenţa buruienilor până în stadiul de 5 perechi de
frunze. Într-un interval de 30 - 40 zile, floarea-soarelui trebuie, deci, să fie protejată prin tratamente cu
erbicide şi prin prăşit.

Erbicidarea. Alegerea erbicidelor şi a asociaţiilor de erbicide depinde de buruienile prezente în

parcela în care se cultivă floarea-soarelui. Principalele variante de combatere a buruienilor din culturile
de floarea-soarelui cu ajutorul erbicidelor sunt prezentate în tabelul 2.2.12.
Tabelul 2.2.12.
Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din cultura florii-soarelui
Produsul Doza produs Recomandări de
Buruieni prezente Substanţa activă
comercial comercial administrare
Butilat Diizocab 80 EC 6 - 10 l/ha Administrate primăvara,
înainte de semănat, cu
EPTC + antidot Eradicane 72 EC 5 - 8 l/ha încorporare imediată şi
Buruieni
profundă în sol, prin lucrări
monocotiledonate
Trifluralin Triflurom 48 EC 1,75-2,5 l/ha cu grapa cu discuri; solul
şi unele
trebuie să fie reavăn, bine
dicotiledonate
mărunţit şi fără resturi
.anuale Pendimetalin Stomp 330 EC 6 - 8 l/ha
vegetale
În benzi, concomitent cu
Prometrin Gesagard 50 WP 1 - 2,5 kg/ha
semănatul
...Buruieni
.dicotiledonate
şi unele Linuron Afalon 1 - 2,5 kg/ha Preemergent sau postem.
monocotiledonate
anuale
Buruieni Dimetenamid Frontier 720 EC 1,5 - 2 l/ha Preemergent
.monocotiledonate
Preemergent sau înainte
şi unele dicotiledonate Acetolaclor+antidot Guardian CE 1,75-2,5 l/ha
de semănat
Cicloxidim Focus Ultra 3 - 4 l/ha În perioada de
vegetaţie, când plantele de
Buruieni
costrei au 10-30 cm înălţime;
.monocotiledonate Haloxifop-Rmetil Gallant Super 1 l/ha plantele de costrei trebuie să
anuale şi perene,
fie turgescente; 10-15 zile
inclusiv
după administrare nu se
Sorghum halepense Propaquizafop Agil 100 EC 0,8 - 1 l/ha
prăşeşte (pentru a asigura
din rizomi
Furore Super 75 translocarea erbicidului în
Fenoxapropetil 2,5 l/ha rizomi).
EW

– de a completa acţiunea erbicidelor (în numeroase cazuri erbicidele

Prăşitul are un rol dublu: ..nu asigură distrugerea completă a buruienilor)
–..de a ameliora structura solului și a favoriza dezvoltarea tinerei culturi
Prăşitul culturii influenţează hotărâtor creşterea plantelor şi nivelul recoltei. Floarea-soarelui se
prăşeşte de 2 - 3 ori mecanic între rânduri şi de 2 - 3 ori manual pe rând, la adâncimea de 6 - 10 cm.
Prima prăşilă se face imediat ce rândurile de floarea-soarelui se disting bine şi s-au format
primele două frunze adevărate. Mai întâi se prăşeşte mecanizat şi apoi se prăşeşte manual.
A doua praşilă mecanică trebuie făcută la interval scurt (10 - 12 zile), imediat ce apar buruienile.
La interval de circa 15 zile se face a treia praşilă mecanică. Ultimul prăşit se efectuează la înălţimea

27
plantelor de 60 - 70 cm, întârzierea făcând imposibilă intrarea în lan cu cultivatorul, deoarece se lovesc
plantele (planta este foarte sensibilă la rupere).
Zona de protecţie la prăşit creşte de la 8 - 10 cm la prima praşilă, până la 14 - 15 cm la ultima
(frunzele sunt rigide şi se rup cu uşurinţă). Este indicat să se folosească la primele lucrări discuri de
protecţie a rândurilor, plantele fiind sensibile şi la acoperirea cu pământ. Viteza de lucru se stabileşte
astfel ca să nu se arunce pământul pe rând: de regulă, viteza I la prima lucrare şi vitezele II şi a III-a la
următoarele.

Polenizarea suplimentară a florii-soarelui, prin instalare de stupi de albine (1,5 – 2 stupi/ha)

înainte de înflorire, în vecinătatea culturilor, aduce sporuri de producţie de 300 - 600 kg/ha.

Tratamentele, la avertizare, contra bolilor pot aduce sporuri substanţiale de producţie

(plus 30 - 56%).
Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este o boală care poate apărea pe orice parte a plantei
(se manifestă ca un putregai alb), în toate fazele de vegetaţie. Pieirea plantelor şi reducerea drastică a
densităţii lanurilor pot conduce la scăderi de producţie foarte importante. Sensibilitatea maximă a
plantelor se înregistrează la răsărire şi la formarea calatidiului.
Agentul patogen se conservă în sol sub formă de scleroţi o durată mare de timp, de ordinul a 7 - 8
ani. Contaminarea se face la nivelul solului, umiditatea favorizând atacul (atac timpuriu frecvent).
În anii secetoşi, atacul este mai puțin amplu şi dăunător; în anii cu veri ploioase, pe solurile unde
apare exces de umiditate (aşa cum este solul brun-roşcat), este favorizat atacul târziu, iar pierderile de
plante pot depăşi 30%.
Putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) este o ciupercă care se poate dezvolta pe majoritatea
organelor plantei de floarea-soarelui, acoperind ţesuturile senescente cu o cuvertură cenuşie (apare mai
ales pe calatidiu, spre sfârşitul verii). Pagubele cele mai importante se observă cel mai mult după înflorit.
Boala se propagă prin conidii în timpul vegetaţiei şi prin miceliu şi scleroţi de la un an la altul.
În cazul ambelor boli, tratamentele la sămânţă sunt eficiente. Dacă predomină atacul pe
calatidiu, se recomandă 2 tratamente, primul în intervalul de la diferenţierea netă calatidiului, până la
apariţia florilor ligulate, al doilea la 10 - 15 zile după sfârşitul înfloritului, folosind unul din produsele:
 procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/ha);
 benomil (Benomyl, 1,5 kg/ha);
 carbendazim (Bavistin 50 DF, 1,5 kg/ha);
 fusilazol + carbendazim (Alert, 0,6 l/ha);
 vinclozolin + carbendazim (Konker, 1,25 l/ha);
 iprodion + carbendazim (Calidan SC, 2 l/ha).
Cultivarea hibrizilor cu rezistenţă la putregaiul alb (de exemplu, Super, Select, Festiv, Felix) este o
soluţie pentru limitarea infestării.
Phomopsis (Phomopsis helianthi) este o ciupercă care se conservă pe resturile de cultură
infestate rămase la suprafaţa solului. Infestarea se face în primăvară, şi, în situaţia în care umiditatea
persistă, se poate ajunge la distrugerea ţesuturilor tulpinii şi căderea în masă a plantelor (reducerea
producţiei, deprecierea calităţii, pierderi mari la recoltare sau imposibilitatea recoltării mecanizate).
Boala a apărut în 1981 în judeţele din vestul României şi s-a extins foarte repede, îndeosebi în
zonele mai umede, cu exces temporar de umiditate; pe solului brun-roşcat din Câmpia Română, cu
frecvente porţiuni depresionare (crovuri) boala a fost semnalată pentru prima dată în 1984.
Eficiente sunt măsurile preventive:
 distrugerea resturilor vegetale,
 cultivarea hibriziilor toleranţi, Felix şi Select,
 evitarea amplasării culturilor de floarea-soarelui pe solele unde apare excesul de umiditate.

28
 În vegetaţie se recomandă două tratamente: primul în faza de 6 - 8 perechi de frunze, al doilea la
diferenţierea calatidiului, până la apariţia florilor ligulate, folosind preparate pe bază de:


 fusilazol,
 carbendazin,
 vinclozolin + carbendazim,
 iprodione + carbendazim
 trifumizol (Trifmine 30 WP, 1 kg/ha)
 ciproconazol + carbendazim (Alto Combi 420 SC, 0,5 l/ha).
Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi) este o boală răspândită în toată ţara şi considerată,
până nu demult, cea mai păgubitoare boală a florii-soarelui. În prezent, importanţa ei sa redus prin
măsurile preventive care se iau (extinderea cultivării hibrizilor rezistenţi - Festiv, Super, Select,
respectarea rotaţiei de 6 ani, tratarea seminţelor înainte de semănat).
Transmiterea bolii de la un an la altul se face prin resturile de plante rămase în sol, simptomele de
atac manifestându-se încă de la începutul vegetaţiei. O mare atenţie trebuie acordată distrugerii
samulastrei de floarea-soarelui şi a resturilor vegetale.

– gărgăriţa porumbului/răţişoara (Tanymecus dilaticollis)

Combaterea dăunătorilor imprtanți:
– viermi sârmă (Agriotes sp.)

Atacul de răţişoară este mai puternic în sudul şi estul ţării, după porumb şi în primăverile calde şi
secetoase; viermii sârmă crează probleme pe terenurile cu încărcare mare de păioase, pe solurile mai
grele şi în primăverile umede şi răcoroase, când răsărirea şi dezvoltarea plantulelor se desfăşoară mai
lent. Sunt obligatorii tratamentele la sămânţă cu produse conţinând carbofuran. În anumite situaţii,
când nu s-au efectuat aceste tratamente, dar şi în unele primăveri, secetoase şi calde, sau când
floarea-soarelui urmează după porumb, sunt necesare tratamente de corecţie, în perioada răsăririi
florii-soarelui, cu bensultap (Victenon, 0,75).

Irigarea. Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel al porumbului, dar planta
utilizează mai bine rezervele de apă din sol la desprimăvărare şi precipitaţiile din cursul vegetaţiei.
Faza de sensibilitate maximă la secetă se situează într-un interval de circa 40 zile (corespunzând
creşterii plantelor şi înfloritului calatidiului), din stadiul de buton floral (de 3 cm) la stadiul de sfârşit de
înflorire. Insuficienţa apei la înflorit diminuează numărul de seminţe pe calatidiu, iar seceta în faza de
umplere a seminţelor afectează MMB şi conţinutul in ulei.
Pentru o producţie de 3.500 kg/ha, nevoile plantei sunt de 420 mm apă, în medie. Până la
înflorire, un disponibil de apă de 160 mm în sol + precipitaţii este suficient pentru a obţine un indice
foliar nelimitant (2,5 - 3). În faza de maturitate, trebuie urmărit să fie menţinut un foliaj în activitate cât
mai îndelungată, pentru care s-a calculat un necesar de 150 - 200 mm de apă disponibilă (apa din sol +
ploi + irigare).
Perioada în care apa de irigare determină sporuri de recoltă este formarea calatidiului, înflorire şi
umplerea seminţelor. În funcție de zonă şi hibrid, necesarul de apă este de 40 - 60 mᶾ/ha şi zi, situat
calendaristic în lunile iunie şi iulie.
La irigarea prin aspersiune, lipsa ploilor în această perioadă impune aplicarea a 2 - 3 udări cu
norme de 400-800 mᶾ/ha, la un timp de revenire de 7-14 zile, în funcţie de textura solului (la irigarea
prin aspersiune). La irigarea pe brazde, norma de udare este de 1.000 - 1.200 mᶾ/ha la prima udare şi
800 - 1.000 mᶾ/ha la următoarele.

29
 RECOLTAREA
Maturitatea poate fi considerată atinsă atunci când 80 - 85 % din calatidii au culoarea brună
şi brună-galbuie (numai 15 - 20 % sunt încă galbene), resturile de flori de pe calatidiu cad singure,
florile de la baza şi mijlocul tulpinii sunt uscate.
O dezvoltare uniformă a culturii şi o coacere cât mai omogenă sunt condiţii importante pentru
recoltarea cu pierderi minime. În caz contrar, unele calatidii intră în supracoacere şi pierderile de
seminţe prin scuturare pot ajunge chiar la 1.000 kg/ha.
Perioada de recoltare se situează, în mod normal, în România (cu unele diferenţe în funcţie
de zonă şi climat), între ultima decadă a lunii august şi mijlocul lunii septembrie. O recoltare prea
târzie diminuează producţia prin pierderile de boabe datorită scuturării, bolilor, dăunătorilor, păsărilor.
Durata normală de recoltare mecanizată a unei sole cu floarea-soarelui este de 6 - 8 zile.
Recoltarea mecanizată a culturilor de floarea-soarelui se poate începe de la 15 %
umiditate şi trebuie să se încheie cel mai târziu la 9 - 10% umiditate; în caz contrar, se produc
pierderi mari prin scuturare.
Recoltarea se face cu combina pentru cerale, prevăzută cu echipamentul special pentru
recoltarea florii-soarelui şi reglată corespunzător: turaţia bătătorului trebuie redusă la 450 – 700
rotaţii/minut, pentru a nu decortica seminţele şi a nu creşte conţinutul de impurităţi; distanţa bătător-
contrabătător va fi 25 - 30 mm la intrare şi 12 - 18 mm la ieşire; ventilare bine reglată, pentru a elimina
seminţele seci şi resturile de flori, dar fără a antrena seminţele pline.
Recoltarea prea devreme a culturilor înseamnă un conţinut ridicat de impurităţi umede, pericolul
deprecierii recoltei şi cheltuieli mari de uscare. Din contră, un recoltat prea târziu sporeşte pierderile
prin atacul păsărilor, căderea plantelor, decojirea seminţelor la treierat, scuturare, dezvoltarea bolilor.
Defolierea chimică este recomandată în cazul maturării întârziate a florii-soarelui sau când
recolta este ameninţată de atacul agenţilor patogeni Botrytis sau Sclerotinia, cu diquat (Reglone forte 3
– 4 l/ha) când 50% din plante au calatidiile galbene cu început de brunificare şi umiditatea seminţelor a
scăzut la 30 - 35%; după 9 zile de la tratament, umiditatea seminţelor scade la 15 - 17% şi se poate
recolta.
Pe suprafeţe restrânse şi în anumite condiţii speciale, se apelează la recoltarea manuală a
culturilor de floarea-soarelui. Calatidiile sunt tăiate cu secera, sunt puse la uscat şi apoi sunt treierate cu
combina, la staţionar. Este important de subliniat că se reduc mult pierderile prin scuturare, dar
consumul mare de muncă manuală limitează folosirea acestei metode de recoltare.

Producţii.
Floarea-soarelui este o plantă cu mare capacitate de producţie, care depăşeşte 4.500 kg
seminţe/ha la hibrizii româneşti existenţi în cultură.
Producţiile medii în ţara noastră se situează în jur de 1.500 kg/ha. Multe unităţi agricole cu
experienţă în cultivarea florii-soarelui obţin frecvent producţii de seminţe de peste 2.500 kg/ha.
Pe plan mondial, producţiile medii în ţările mari cultivatoare se situează între 1.300 si 2.000 kg/ha.

30
 TEHNOLOGIA DE CULTIVARE
LA

RAPIȚĂ
.(Brassica napus)

ROTAȚIA
Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la începutul lunii august, pentru a
asigura condiţii bune de pregătire a terenului şi acumularea apei necesare răsăririi.
– cerealele de toamnă
– cartoful timpuriu
Cele mai bune premergătoare sunt: – mazărea
– borceagul de toamnă
– trifoiul roşu după prima coasă

– soia
Nu se cultivă după............................. pentru a preveni atacului de Sclerotinia sclerotiorum.
– floarea-soarelui

Rapiţa poate reveni pe acelaşi teren după 3 ani, iar în caz de atac de Sclerotinia, după 7-8 ani.

FERTILIZAREA
Rapiţa este foarte pretenţioasă la fertilizare, fiind o mare consumatoare de elemente nutritive.
Pentru o tonă de seminţe şi producţia de biomasă aferentă, consumul specific este de 50 - 60 kg
azot, 30 - 60 kg fosfor, 40 - 50 kg potasiu, 50 - 60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi importante cantităţi de
microelemente.
Absorbţia elementelor nutritive are loc cu intensitate din primele faze de vegetaţie; cele mai mari
cantităţi, însă, sunt absorbite în perioada de la desprimăvărare şi până la începutul fructificării.
Gunoiul de grajd, aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 - 30 t/ha, a determinat
obţinerea de sporuri economice atât la rapiţă, cât şi la cultura dublă care a urmat sau la grâul semănat în
toamnă. În acest caz se reduc dozele de îngrăşăminte chimice cu 1 - 1,5 kg N, 0,75 kg P şi 2 - 2,5 kg K
pentru fiecare tonă de gunoi de grajd.
Îngrăşămintele chimice aplicate singure sunt foarte bine valorificate. Dozele de
îngrăşăminte pentru cultura rapiţei în funcţie de producţia planificată şi valorile cartării agrochimice
privind conţinutul în fosfor, potasiu şi indicele azot sunt, în general, următoarele:  azot 80 – 180 kg;
.fosfor 50 – 80 kg;
../potasiu 60 - 80 kg.
31
 Întreaga doză de fosfor şi de potasiu şi 1/3 din doza de azot se vor aplica sub arătura de bază, iar
restul de 2/3 din doza de azot va fi dată primăvara timpuriu.
Pe solurile cu reacţie acidă, pentru corectarea acesteia în limitele pH 6,5 - 7,5, se aplică
amendamente cu calciu.

LUCRĂRILE SOLULUI
Arătura se va efectua imediat după eliberarea terenului la adâncimea de 20 - 25 cm, în agregat
cu grapa stelată. În situaţia când solul este uscat şi arătura nu poate fi efectuată fără a scoate bolovani,
se impune prelucrarea solului cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, urmând ca arătura
să se realizeze după prima ploaie.
Până la semănat arătura se menţine curată de buruieni, mărunţită şi afânată prin lucrări cu
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Ultima lucrare se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat. Dacă terenul este prea
afânat se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a asigura încorporarea seminţei la adâncimea optimă.
La data semănatului terenul trebuie să fie bine mărunţit şi aşezat.

SĂMÂNȚA ȘI SEMĂNATUL

– să provină din anul însămânţării

Sămânţa – să aibă puritatea minimă de 97%
– să aibă germinaţia minimă de 85%

– Rapco T7 (6 kg la 100 kg sămânţă)

– Ronilan (1 kg/t)
Sămânţa se tratează cu
– 50 WP Sumilex WP (1 kg/t)
– Rowral 50 WP (1 kg/t)

– în sudul ţării este 5 - 15 septembrie

Perioada de semănat
– estul, vestul şi nordul ţării, 1 - 10 septembrie

Semănatul mai devreme, în toamnele cu precipitaţii, favorizează o creştere avansată a plantelor

până în iarnă, cu început de alungire a tulpinii, determină scăderea rezistenţei la iernare şi dispariţia
unui număr mai mare de plante sau a tulpinilor florifere principale.

Densitatea plantelor la recoltare, în majoritatea ţărilor cultivatoare, este de 70 – 80 plante/m².

În ţara noastră, la semănat, se asigură 100 - 150 boabe germinabile/m², pentru, a avea la recoltare
80 - 110 plante/m². La aceste densităţi se asigură o coacere mai uniformă, datorită reducerii gradului de
ramificare a plantelor, micşorându-se, astfel, pierderile prin scuturare.

Cantitatea de sămânţă este de 6 - 10 kg/ha, în funcţie de umiditatea solului, textura şi

calitatea pregătirii patului germinativ.

32
 Semănatul se realizează cu semănătorile pentru cereale, la distanţa între rânduri de 12,5 cm. La
această distanţă culturile luptă mai bine cu buruienile, nu necesită praşile, sunt mai rezistente la cădere
şi se pot recolta mecanizat în condiţii bune.

Adâncimea de semănat este de 2,5 - 3,5 cm, în funcţie de umiditatea solului şi textură.

LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE

Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate în tabelul 2.4.3.

Dozele de produs comercial în funcţie de conţinutul solului în humus
Erbicide
2 – 3% 3 – 4%
Treflan 24 EC 3,5 – 4 4–5
Balan (180 g/l benefin) 6–7 7–8
Ro-Neet (720 g/l cycloate) 6–7 7–8
Dual 500 (500 g/l metalaclor) 3,5 – 4 4–5
Lasso (480 g/l alaclor) 4–5 5–6

Erbicidele volatile Treflan, Balan, sau Ro-Neet sunt de preferat, deoarece combat foarte bine
samulastra de grâu sau orz şi numeroase specii de buruieni anuale, inclusiv Sorghum halepense
din seminţe. Se aplică preemergent şi se încorporează prin dublă discuire.
Speciile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi) pot fi combătute prin
aplicarea în vegetaţie (postemergent) a erbicidelor selective ca: – Fusilade forte 1 – 1,3 l/ha
– Targa super 1,5 l/ha
– Leopard 1,5 l/ha
– Select super 1,5 l/ha
– Aramo 1,5 l/ha
– Agil 1 l/ha
– Galant super 1 l/ha

Combaterea dăunătorilor
Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) se combat prin tratarea seminţelor cu Chinook 200 FS 20 l/t.

Păduchii cenuşii (Brevicornye brassicae) se combat cu Sinoratox 35(1,5 l/ha)

Carbetox 37 (1,5 l/ha)
Gărgăriţa tulpinilor (Ceutorrhynchus sp.) se combate prin 3 tratamente cu Sinoratox 35 CE, 3
l/ha. Intervalul de pauză este de 14 - 21 zile.

Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) se combate cu Fastac 10 CE - 0,075 l/ha prin
două tratamente, cu interval de pauză de 7 - 10 zile, sau cu Sumicidin 20 CE 0,025% în perioada
înfloritului.

Irigarea este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu 300 - 400 mᶾ apă/ha, pentru
stimularea răsăririi plantelor şi a formării rozetei de bază până la întrarea în iarnă. Primăvara sunt
necesare udări la începutul legării primelor silicve cu 400 - 500 mᶾ/ha şi la încheierea înfloritului cu
500 -600 mᶾ/ha. Udările târzii favorizează căderea plantelor şi atacul de afide.

33
 RECOLTAREA
Recoltarea este dificilă din cauza scuturării uşoare a seminţelor.

→ în două faze
Se execută mecanizat
→ direct cu combina de cereale

Recoltarea în două faze se execută când plantele au culoare galbenă, iar seminţele au început
să se brunifice şi au umiditatea, de 25 - 30%. Tăierea plantelor se realizează cu vindroverul, la “mirişte”
înaltă de 20 - 25 cm. După câteva zile, în care seminţele îşi desăvârşesc maturitatea şi umiditatea scade
la 12 - 14%, plantele se treieră din mers cu combina, tăind miriştea sub brazda de rapiţă, la combină
făcându-se modificările necesare pentru prevenirea pierderilor şi a spargerii sau descojirii seminţelor.

Recoltarea directă cu combina va fi efectuată la 5 - 7 zile după aplicarea desicantului Reglone,

2 - 3 l/ha şi a 150 - 200 l apă, în faza când silicvele au devenit galbene-liliachii şi a început colorarea
seminţelor. În momentul declanşării recoltatului, umiditatea seminţelor trebuie să fie în jur de 16%.
Lucrarea se execută seara, dimineaţa şi în cursul nopţii. Seminţele sunt imediat precurăţite şi
uscate la umiditatea de 9 – 10%. Când nu poate fi asigurată uscarea imediată, depozitarea se va face în
straturi de 5 - 10 cm, necurăţite de silicve şi se vor lopăta până la scăderea umidităţii la 10%.

Producţiile obţinute sunt cuprinse între 2.000 – 4.000 kg/ha.

Producţia medie de rapiţă în Europa, în ultimii ani, a fost în jur de 2.800 kg/ha.

Raportul între producţia de seminţe şi paie este de 1 : 1,5 - 2.

34
 TEHNOLOGIA DE CULTIVARE
LA

FASOLE
(Phaseolus vulgaris)

ROTAȚIA
Fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura premergătoare. Cere un teren bine
lucrat încă din toamnă, curat de buruieni şi fără resturi vegetale, într-o stare bună de fertilitate şi afânat
profund, având în vedere că sistemul radicular al fasolei este destul de slab dezvoltat şi are tendinţa de a
se dezvolta în stratul superficial al solului.
– cerealele păioase (grâul şi orzul de toamnă)
Premergătoarele cele mai favorabile: –.prăşitoarele bine întreţinute (porumb, sfeclă de
.zahăr, cartof)

Se interzice amplasarea culturilor de fasole după:

 porumbul erbicidat cu triazine, deoarece fasolea este foarte sensibilă la efectul remanent al acestora
.plante cu care are boli comune (floarea-soarelui, soia, alte leguminoase); după asemenea culturi,
fasolea nu trebuie să revină mai devreme de 3 - 4 ani

Cultura repetată a fasolei nu este acceptată, îndeosebi din cauza atacului de boli
(antracnoză, bacterioză, rugini, putregai cenuşiu), şi în acest caz fiind necesar un interval de pauză de
minimum 3 ani.

FERTILIZAREA
Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, în primul rând din cauza
sistemului radicular slab dezvoltat. Totuşi, planta reacţionează moderat la îngrăşăminte, deoarece îşi
poate asigura cea mai mare parte din necesarul de azot (până la 75%) pe cale simbiotică şi poate
valorifica destul de bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare.
Fosforul. Îngrăşarea cu fosfor în cultura fasolei este obligatorie pe toate tipurile de sol. Pe
solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor (2 - 5 mg P₂O₅/100 g sol) se recomandă să se aplice 30 – 40 kg
P₂O₅/ha, iar pe cele slab aprovizionate (< 2 mg P₂O₅/100 g sol) doza se măreşte la 40 – 60 kg P₂O₅/ha;
administrarea îngrăşămintelor se face înainte de arătură (sub formă de superfosfat) sau la pregătirea
patului germinativ (sub formă de îngrăşăminte complexe).
Azotul. Necesitatea administrării îngrăşămintelor cu azot la fasole se stabileşte în funcţie de mai
mulţi factori: planta premergătoare, fertilitatea naturală a solului, eficienţa activităţii de fixare
simbiotică a azotului.
În principiu, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate tratamente cu preparate bacteriene, nu se
administrează îngrăşăminte cu azot înainte de semănat. Ulterior (la circa 20 - 25 de zile după răsărit) se

35
recomandă efectuarea unor controale asupra dezvoltării nodozităţilor şi a activităţii acestora. În funcţie
de rezultatul controlului se stabileşte mărimea dozei de azot.
În mod obişnuit se aplică 30 - 50 kg N/ha, doza mărindu-se până la 50 - 90 kg N/ha dacă
“bacterizarea“ nu a reuşit. Îngrăşămintele se administrează concomitent cu lucrările de prăşit mecanic,
cu ajutorul echipamentelor de fertilizare montate pe cultivator.
Potasiul. Necesitatea îngrăşării cu potasiu apare numai pe solurile insuficient aprovizionate cu
acest element (sub 14 mg K₂O/100 g sol); se folosesc doze de 40 - 60 kg K₂O, epoca de aplicare fiind
similară cu cea a fosforului.
În cultura fasolei este semnalată posibilitatea apariţiei simptomelor insuficienţei unor
microelemente (bor, zinc sau molibden). În asemenea situaţii se recomandă să se folosească
îngrăşăminte cu microelemente, aplicate înainte de semănat sau în timpul vegetaţiei, prin
stropiri pe frunze.
În cazul cultivării fasolei pe soluri cu reacţie acidă, este obligatorie amendarea solului
(amendamente calcaroase), avându-se în vedere că fasolea nu suportă reacţia acidă.

LUCRĂRILE SOLULUI
Fasolea are o serie de particularităţi (putere redusă de străbatere a germenilor spre suprafaţă,
necesar mare de apă pentru germinat) care impun o atenţie mai mare decât pentru alte culturi (de
exemplu, porumb) la efectuarea lucrărilor solului.
Lucrările solului constau din dezmiriştit, efectuat imediat după recoltarea premergătoarei şi
urmat de arătură adâncă (la 25 - 30 cm), pentru afânarea profundă a solului şi distrugerea
buruienilor perene.
Până în toamnă, se efectuează lucrări repetate de grăpat, pentru mărunţirea şi nivelarea
arăturii şi pentru distrugerea buruienilor. Foarte importantă este evitarea denivelării terenului prin
lucrările de pregătire. Atunci când situaţia existentă pe teren impune, se fac lucrări speciale pentru
nivelarea terenului; aceasta este o cerinţă obligatorie, pentru a se putea realiza un semănat
uniform şi a obţine o dezvoltare uniformă a culturii şi care să faciliteze recoltarea mecanizată, cu
pierderi minime.
Imediat după zvântarea solului în primăvară este necesară, de regulă, o lucrare de grăpat, cu
scopul afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste iarnă.
Patul germinativ se pregăteşte chiar înainte de semănat, printr-o lucrare cu combinatorul,
efectuată superficial (6 - 7 cm adâncime). Pe terenurile tasate, insuficient nivelate, îmburuienate,
precum şi în cazurile în care se administrează erbicide uşor volatile (şi care necesită încorporare adâncă),
ultima lucrare înainte de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi lamă
nivelatoare.
În cultura fasolei trebuie evitat un număr prea mare de lucrări în primăvară: solul pierde multă apă
prin evaporare şi, ca urmare, se va semăna în sol uscat, răsăritul va fi întârziat şi neuniform, eficacitatea
inoculării bacteriene scade; pulverizarea solului facilitează formarea crustei după semănat.

SĂMÂNȚA ȘI SEMĂNATUL

– puritate fizică de minimum 98%

Sămânţa de fasole destinată semănatului: – facultate germinativă de minimum 75%
– să provină din culturi neinfestate cu boli
36
 În mod frecvent, cultivatorii de fasole din ţara noastră practică alegerea la masă a seminţelor, cu
scopul eliminării boabele pătate şi a celor sparte sau fisurate.
Tratarea seminţelor înainte de semănat, cu scopul distrugerii agenţilor patogeni prezenţi pe
tegumentul seminţei este obligatorie. În acest scop, se recomandă folosirea preparatelor pe bază de
tiofanat metil+tiram (Tiramet 60 PTS, 2 kg/t de sămânţă, sau Tiramet 600 SC, 2 kg/tona de sămânţă).

Semănatul:
–.perioada optimă corespunde cu perioada de semănat a porumbului (când se realizează în sol, la
.adâncimea de semănat, temperaturi de 8 - 10°C şi vremea este în curs încălzire)

–.calendaristic, semănatul culturilor de fasole din România se efectuează în intervalele: 10 - 25 aprilie

în .Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul Moldovei şi Câmpia
.Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în depresiunile reci.

La stabilirea densităţii de semănat la fasole se are în vedere că trebuie realizată,

la recoltare, o densitate de 25 - 35 plante/m² în cultură neirigată şi 40 - 45 plante/m² în cultură irigată.
Pentru a obţine aceste densităţi şi ţinând cont de pierderile de plante pe parcursul vegetaţiei (în
primul rând datorită atacului de boli), este necesar să fie semănate 35 - 45 boabe germinabile/m² la
neirigat şi 50 - 55 boabe germinabile/m² la irigat.

Cantităţile de sămânţă necesare pentru semănat, corespunzătoare densităţilor

recomandate, sunt cuprinse între 80 şi 200 kg/ha (în funcţie de mărimea seminţelor).

În condiţiile din România, fasolea este semănată în benzi de câte 3 rânduri, distanţate la 45
cm şi lăsând 70 cm între benzi; se folosesc semănători de precizie pentru semănat în cuiburi, prevăzute
cu 9 secţii.
Există şi posibilitatea de a semăna echidistant, la 50 cm între rânduri, folosind semănătoarea
echipată cu 8 secţii; în acest caz, se pune condiţia existenţei în dotare a unor tractoare de putere
mijlocie, destinate efectuării lucrărilor de întreţinere.
În situaţiile în care se va iriga pe brazde, se seamănă în benzi de câte 3 rânduri la 45 cm şi 80 cm
între benzi, distanţă care permite deschiderea brazdelor.

Respectarea adâncimii de semănat este foarte importantă la fasole, pe de o parte, din

cauza puterii relativ mici de străbatere a germenilor, iar pe de altă parte, din cauza necesarului mare de
apă pentru germinat. Se impune să se realizeze un semănat foarte uniform, adâncimea fiind corelată cu
umiditatea şi textura solului: 4 - 5 cm în solurile cu textură mijlocie şi umiditate suficientă; 5 - 6 cm în
solurile uşoare şi ceva mai uscate. În primăverile umede, când solul este reavăn, se poate semăna chiar
mai superficial, la 3 - 4 cm adâncime (trebuie urmărită zilnic pierderea umidităţii din stratul superficial al

LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE
Combaterea buruienilor. Fasolea este o plantă care luptă destul de slab cu buruienile; ca
urmare, este sensibilă la îmburuienare, îndeosebi la începutul vegetaţiei, dar este expusă şi la
îmburuienarea târzie.
Este necesară o strategie complexă de combatere integrată a buruienilor, prin asocierea măsurilor
preventive (rotaţie, lucrările solului) cu măsurile de combatere.
–.tratamentele cu preparate pe bază de trifluralin (Triflurom
.48 CE, .1,75 - 2,5 l/ha), aplicate înainte de semănat şi
Pentru monocotiledonate: .încorporate imediat .şi .adânc în sol
–.alaclor (Mecloran 35 CE, 8 – 13 l/ha sau Alanex 48 EC, 4 – 6
37
.l/ha) .administrate preemergent
 Combaterea dicotiledonatelor se face în vegetaţie, prin administrarea unor erbicide conţinând
.bentazon (Basagran forte, 2 – 2,5 l/ha)
 fomesafen (Flex, 1 - 1,25 l/ha)
– se pot efectua 1 - 2 tratamente, în faza când fasolea a format prima pereche de frunze trifoliate
.(primul tratament) şi când a doua generaţie de buruieni dicotiledonate este în faza de rozetă (al doilea
.tratament).

Pe terenurile îmburuienate cu costrei din rizomi se recomandă tratamente cu cicloxidim

(Focus Ultra, 3-4 l/ha), administrat când costreiul are 10-30 cm înălţime. După tratament se suspendă
lucrările de prăşit, pentru a nu întrerupe translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a nu
diminua eficacitatea tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu efect similar şi aceeaşi fază
de aplicare: quizalofopetil (Targa Super, 2 – 3 l/ha), propaquizafop (Agil 100 EC, 0,8 l/ha).
Combaterea chimică se completează cu 2-3 praşile mecanice şi, eventual, o lucrare de prăşit
+ plivit manual pe rând (praşile selective), cu scopul distrugerii buruienilor rezistente la erbicide. Se
recomandă ca lucrările de prăşit să fie încheiate, cel mai târziu la începutul înfloritului plantelor de
fasole, pentru a nu stânjeni procesele de fecundare a florilor şi de legare a fructificaţiilor.
– tratamente la sămânţă
Lucrările de combatere a bolilor
– tratamente în vegetaţie
Cea mai răspândită boală este antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum), mai frecventă şi mai
păgubitoare în zonele şi în anii cu precipitaţii abundente. Ciuperca se transmite prin miceliile din
tegumentul seminţei şi prin resturile de plante rămase pe teren după recoltare. În vederea unui control
eficient al bolii, se recomandă controlarea repetată a culturilor şi tratamente în vegetaţie, la avertizare.
Primul tratament se face, de regulă, imediat după răsărit, în cazul că se constată atac în faza de
cotiledoane; în perioada următoare, tratamentele se repetă la începutul înfloritului şi la formarea
păstăilor.
– captan (Captadin 50 PU, 0,25%)
Se folosesc preparate pe bază de:
– mancozeb (Mancozeb 800, 1,6 kg/ha)
Bacterioza (Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită şi păgubitoare, care se transmite prin
sămânţă şi prin resturile vegetale rămase după recoltare. În vegetaţie se fac 3 tratamente, primul după
răsărit şi până la apariţia frunzelor trifoliate, al doilea înainte de înflorire, iar al treilea la formarea
păstăilor. – oxiclorură de cupru (Alcupral 50 PU, 0,25%)
Se folosesc:
– hidroxid de cupru (Champion 50 WP, 0,25%)

Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides

obtectus), care atacă boabele şi în care roade galerii numeroase. Are o singură generaţie pe an în câmp
şi 2 - 3 generaţii în depozite.
În câmp este necesar să fie efectuat un tratament la avertizarea apariţiei în masă a adulţilor (a
doua jumătate a lunii iulie) cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha) sau malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha.
De asemenea, înainte de depozitare sunt obligatorii tratamente preventive, efectuate în spaţii
ermetic închise, cu malation (Fumitox 0,3 g/m3), clorpirifos metil (Reldan 40 EC, 12,5 ml/t de sămânţă).

Irigarea este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare a fasolei – plantă deosebit
de sensibilă la secetă şi care reacţionează favorabil la irigare. Adesea, în zonele de câmpie din sud,
irigarea este o condiţie esenţială pentru a realiza recolte economice la fasole.
În mod obişnuit, se recomandă să se aplice o udare la începutul înfloritului, după care udările se
repetă la interval de 10 - 15 zile; de regulă sunt necesare 2 - 3 udări, aplicate prin aspersiune sau pe
brazde.

38
 RECOLTAREA

Lucrările de recoltare a culturilor de fasole de câmp pun probleme deosebite din cauza:
– coacerii neuniforme a păstăilor şi a boabelor;
– dehiscenţei păstăilor;
– plantele au la maturitate portul culcat, rar semiculcat;
– păstăile bazale au inserţia joasă;
– boabele se sparg uşor la treierat.

Ca urmare, momentul optim de recoltare este dificil de surprins la fasole. Se recomandă să

se înceapă recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat şi boabele au ajuns la 17% umiditate sau
mai puţin.

Recoltarea lanurilor de fasole se face divizat: în prima fază, se dislocă sau se smulg
plantele cu diferite utilaje mecanice (maşini speciale pentru recoltat fasole, dislocatoare) sau manual (pe
suprafeţe mici).
Plantele sunt lăsate câteva zile pe teren (2 - 3 zile), pentru uscare, în brazdă continuă sau în căpiţe
mici, adunate cu manual, cu furca, apoi se treieră cu combina, reglată corespunzător; în timpul
treieratului alimentarea combinei se asigură prin montarea ridicătoarelor de brazdă sau manual, cu
furca.
Pentru a limita spargerea boabelor, este necesar să se lucreze cu turaţii mici la aparatul de treier şi
cu distanţe mai mari între bătător şi contrabătător; totodată, este obligatorie refacerea reglajelor la
combină de 2 - 3 ori pe zi, în funcţie de evoluţia vremii.

În ţara noastră, producţiile medii nu depăşesc, de regulă 1.000 kg boabe la ha. În ultimii ani,
acestea au oscilat foarte mult, între 388 kg/ha în 2004 şi 1.704 kg/ha în 1999, cauza principală
constituind-o sensibilitatea accentuată a fasolei la factorii de stres şi îndeosebi la seceta şi temperaturile
ridicate din lunile de vară.
În condiţii de irigare şi la o tehnologie corectă de cultivare, se recoltează peste 2.000 kg boabe/ha.
Pe plan mondial, reţin atenţia producţiile în jur de 1.500 kg/ha obţinute în unele ţări din Asia,
cultivatoare importante de fasole (China, Indonezia, Iran, Japonia).
Potenţialul de producţie al speciilor de fasole este evaluat la 4.000 - 6.000 kg boabe/ha.

39
 TEHNOLOGIA DE CULTIVARE
LA

CARTOF
(Solanum tuberosum)

ROTAȚIA
Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura solului, pe soluri
nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în apropierea unor drumuri
corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor
amplasa pe soluri cu panta mai mare de 9 - 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.
– să aibă un regim aero-hidric echilibrat,
– să fie bine structurate, netasate şi profunde,
Solurile pe care se amplasează cartoful:
– cu subsol permeabil, fără pericol de exces de umiditate sau
..inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m),
– cu posibilităţi de irigare în zonele secetoase.
Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există suficient teren corespunzător
din punct de vedere textural sau al altor indicatori de fertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar
de 2 ani, dacă nu s-a manifestat atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu).

În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin după:
– graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul roşu în zonele umede)
– leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu)
– cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz)
– porumb-siloz (cultură succesivă sau cultură de bază)
– bostănoase
– in pentru ulei → dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte boli care
– floarea-soarelui pot fi transmise cartofului

Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi porumbul, deoarece
se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare, datorită structurii
culturilor, rezistenţei cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.

Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în monocultură.

40
 FERTILIZAREA
Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg tuberculi şi părţile aferente de
biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot; 1,8 kg P₂O₅; 7,5 kg K₂O; 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO.
În cazul recoltării extratimpurii şi timpurii a cartofului consumul de elemente nutritive este mai
mare: 8 - 10 kg N, 3 kg P₂O₅, 12 - 14 kg K₂O .

Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La 1 kg azot se obţin în ţara
noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Prin sporirea suprafeţei foliare a plantei şi formarea unui sistem
radicular mai activ se realizează absorbţia unor cantităţi mari de substanţe nutritive care se deplasează
în tuberculi, determinând mărirea masei medii a unui tubercul (peste 80% din tuberculi au greutatea
peste 80 g).
Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a plantei creşte luxuriant, ceea ce
frânează tuberizarea şi creşterea tuberculilor, mai ales dacă şi umiditatea solului este mai mare. După ce
se realizează tuberizarea, azotul nu mai are acţiune negativă asupra producţiei.
Aplicarea azotului în două etape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea
tuberculilor, determină formarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi creşte comparativ cu
situaţia când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului germinativ sau la plantare.
Excesul de azot poate produce resorbţia unor stoloni şi tuberculi, diminuează conţinutul şi
dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se
acumulează în tuberculi acid clorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la
fierbere şi le micşorează rezistenţa la păstrare.
Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este necesară o creştere
mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru a obţine o recoltă cât mai timpurie.
La stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţină seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful
foloseşte mai greu rezervele din sol, iar soiurile tardive solicită cantităţi mai mari de azot, comparativ cu
cele semitimpurii.

Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40 - 50 kg tuberculi la
1 kg substanţă activă (P₂O₅). Cartoful este una din plantele care valorifică bine îngrăşămintele cu
fosfor. Sub influenţa fosforului creşte mai ales numărul de tuberculi în cuib şi mai puţin masa medie
a acestora. Se constată creşterea procentului şi a dimensiunilor grăunciorilor de amidon, precum şi
sporirea proporţiei de amilopectină, care imprimă rezistentă la fierbere şi contribuie la formarea unui
periderm dens, elastic, conferind o bună rezistenţă tuberculilor la vătămări mecanice şi la păstrare.
Fosforul se foloseşte în cantităţi mai mici la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, dar mai mari la
cartoful pentru consum de vară şi de toamnă-iarnă, şi mai ales la culturile destinate obţinerii
materialului de plantare, determinând un număr mai mare de tuberculi la cuib şi o rezistenţă mai bună
la păstrare.

Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg tuberculi pentru 1 kg potasiu

substanţă activă (K₂O), valori mai mari întâlnindu-se în zona foarte favorabilă climatic, unde solurile
sunt mai sărace în potasiu.
Potasiul influenţează mărimea producţiei atât prin numărul de tuberculi, cât şi prin masa
acestora, dar efectele lui sunt mai mici decât ale fosforului şi, respectiv, ale azotului. Potasiul trebuie
utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi tardive, deoarece menţine foliajul în stare de funcţionare
în intervalele de secetă, putându-se obţine sporuri de producţie. Mărind randamentul fotosintezei,
folosirea potasiului în culturile extratimpurii şi timpurii realizează mai repede dimensiunile şi greutatea
minimă de recoltare a tuberculilor. Alături de fosfor, potasiul participă direct şi indirect la o mai bună
rezistenţă a plantei la boli, la folosirea economică a apei, la creşterea conţinutului de amidon şi a
rezistenţei la păstrare.

Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportul în elemente

nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şi hidrofizice ale solurilor. În numeroase

41
ţări (Danemarca, C.S.I., Canada, Germania etc.) gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru
fertilizarea culturilor de cartof, realizându-se sporuri de producţie de 4.000 - 10.000 kg tuberculi la ha.
Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la cele timpurii (creşterea mai
rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt
valorificate de culturile succesive (castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).
În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele extreme din punct de vedere
textural (nisipoase şi luto-argiloase). Gunoiul nefermentat este favorabil mai ales pe solurile grele şi reci.
Având în vedere eliberarea elementelor nutritive din gunoi în funcţie de condiţiile pedoclimatice,
care nu concordă cel mai adesea cu cerinţele plantelor, cele mai bune rezultate se obţin folosindu-se
îngrăşăminte organice şi minerale.
Gunoiul de grajd se administrează la cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducându-se dozele de
îngrăşăminte chimice cu 2 kg azot, 1 kg P₂O₅ şi 2,5 K₂O pentru fiecare tonă de gunoi aplicată.
În apropierea zonelor bogate în turbă se poate utiliza turba în cantitate de 20 - 40 t/ha, fie ca
atare, fie compostată cu gunoi de grajd în cantităţi egale, când se măreşte eficienţa cu 11 - 20%.
Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă, mazăre, trifoi) pot substitui gunoiul de
grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.

Dozele de îngrăşăminte se corectează în funcţie de planta premergătoare, aplicarea

gunoiului de grajd, textura solului şi soiul cultivat:
–.după plante tehnice se măreşte doza de azot cu 10 - 20 kg/ha, cea de fosfor cu 10 - 20 kg/ha P₂O₅ iar
.cea de potasiu cu 10 kg/ha K₂O;

– după leguminoase anuale se micşorează doza de azot cu 10 - 20 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu
.15 kg/ha P₂O₅;
– după leguminoase perene se micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu
.20 kg/ha P₂O₅;
– în primul an după aplicarea gunoiului de grajd se micşorează doza de îngrăşăminte chimice cu 10 - 20
.kg/ha azot şi fosfor şi cu 30 - 40 kg/ha potasiu;
– pe solurile cu textură nisipo-lutoasă se măreşte cu 10 - 20 kg/ha doza de azot şi cu 10 kg/ha doza de .fosfor;
– pe soluri cu textură luto-argiloasă se măreşte doza de azot cu 10 kg/ha.
–.nitrocalcarul şi ureea pe solurile acide, iar
.pe .cele neutre

–.azotatul de amoniu, ureea şi sulfatul de

.amoniu pe solurile neutre

Tipurile de îngrăşăminte recomandate – îngrăşămintele cu fosfor se pot folosi fără

..nici .o restricţie

–.cele cu potasiu, care conţin clor trebuie

.aplicate în toamnă
–.îngrăşămintele complexe binare şi ternare,
.toate, dau rezultate bune

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor.

Gunoiul de grajd, fosforul şi potasiul se aplică, de regulă, sub arătura de bază.
Îngrăşămintele cu azot se administrează numai primăvara la pregătirea patului germinativ sau
în două etape: la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie, odată cu lucrările de îngrijire (prăşit
mecanic) sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire).
Îngrăşămintele complexe se aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul.
Suplimentarea elementelor nutritive la cartof se poate realiza şi prin fertilizarea odată cu aplicarea
apei de irigare sau prin tratamente extra–radiculare (zeamă bordeleză 1% + 1,5% P₂O₅ + 1% K₂O + 0,5 N.

42
 În cultura cartofului şi-au dovedit eficiența microelementele: bor, mangan, cupru, molibden şi zinc.
Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub arătura de bază, iar manganul se aplică
extra - radicular, în concentraţie de 1 - 1,5,%, sub formă de sulfat de mangan.

LUCRĂRILE SOLULUI
Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim aero-hidric corespunzător
biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelor nutritive în sol şi distrugerea buruienilor.
Lucrările solului trebuie executate diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura solului,
planta premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.
Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile grele. În condiţii de
mecanizare, tasarea solului este, practic, imposibil de evitat.
Simpla trecere a roţilor de tractor pe lângă rândurile de plante provoacă micşorarea producţiei de
tuberculi. Influenţa negativă a gradului de tasare a terenului se manifestă direct proporţional cu
conţinutul de argilă şi de apă al solului. Pe solurile podzolice la care, de regulă, stratul cu argilă, practic
impermeabil, începe la 18 - 20 cm, mecanizarea culturii reduce mult producţia de tuberculi. Cea mai
mare importanţă în cultura mecanizată a cartofului, pentru recoltarea cu combina, o are evitarea
formării bulgărilor, mai ales cei de mărimea tuberculilor.
Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor de sol,
dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm, făcând posibilă o bună
dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor în cuib, facilitându-se executarea unui bilon mare la
plantare, cu posibilităţi mai bune de executare a lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie şi
pentru recoltarea mecanizată.
Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat rezultate bune.
Importanţă deosebită prezintă momentul optim de executare a arăturii, pentru a preîntâmpina
formarea bulgărilor, indiferent de mărimea acestora. Formarea bulgărilor se datorează modului de
executare a lucrărilor solului şi epocii acesteia. Lipsa bulgărilor permite plantatul corect cu bilon
uniform, o eficacitate mai bună a erbicidelor, uşurează recoltarea mecanizată, reduce rănirea
tuberculilor, costurile de curăţire, transport şi păstrare.
Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în cultura mecanizată a
cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare, forma bilonului, erbicidarea şi
recoltarea.
Arătura se efectuează imediat după: recoltarea plantei premergătoare, administrarea
îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu, tocarea eventualelor resturi vegetale.
Până la venirea iernii arătura se menţine curată de buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând
plantatul mai devreme în primăvară, prin zvântarea mai timpurie şi uniform a terenului. Pe unele soluri
mai uşoare se poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire a terenului.
În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a zvântat, evitând formarea
viitorilor bulgări. Dacă solul se lucrează în primăvară pe teren insuficient zvântat şi fără mărunţirea
corespunzătoare, bulgării se formează în mijlocul cuibului de cartof, printre stoloni şi tuberculi; dacă
solul a fost lucrat pe o adâncime mică, bulgării se formează tot în cuibul de cartof, dar sub tuberculi;
tasarea solului de către roţile tractorului duce la formarea bulgărilor la marginea cuibului de cartof, cu
repercusiuni negative la recoltare; bulgării formaţi cu ocazia lucrărilor de îngrijire se găsesc pe bilon sau
între biloane.
Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorul cultivatorului
echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm sau cuţite tip daltă, pentru
adâncimi de 14 - 18 cm.
Pentru suprafeţele mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat cu tractorul
U-650, echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici cultivatorul CPC-2 în agregat cu tractorul
L-445, realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului. Se realizează o adâncime de lucru

43
până la 18 cm şi un grad de mărunţire de 92 - 95% în condiţiile în care capacitatea de lucru 12 - 14 ha pe
schimb este egală cu cea a grapei cu discuri. De asemenea, folosirea combinatoarelor şi grapelor
vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului.

MATERIALUL DE PLANTAT ȘI PLANTAREA

– să aparţină soiului şi categoriei biologice stabilite pentru zonă
Materialul de plantat trebuie: – să fie sănătos
– mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g

La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 - 7 t/ha prin

încolţirea tuberculilor înainte de plantare. Încolţirea tuberculilor începe cu 30 - 40 zile
înainte de plantare (sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest) şi constă din următoarele operaţiuni succesive:
.sortarea materialului de plantare scos din siloz sau depozit, îndepărtând tuberculii vătămaţi şi bolnavi;
.tratarea tuberculilor cu formalină 0,5% (1 l formalină 40% la 80 l apă), prin îmbăiere în soluţie timp
de 5 minute, după care se acoperă cu rogojini, prelate, folii de material plastic timp de circa 2 ore
pentru "sudaţie" (transpiraţie);
.asigurarea pornirii colţilor în vegetaţie prin aşezarea tuberculilor în strat de circa 40 cm în camere
încălzite la 16 - 18°C, până ce apar colţii în masă, fără ca aceştia să depăşească 1 - 2 mm (durează 8 -
10 zile);
.forţarea creşterii colţilor (sau încolţirea propriu-zisă) se realizează folosindu-se solarii sau alte spaţii
care beneficiază de lumină naturală sau artificială, cu posibilităţi de aerisire şi în care se pot menţine
temperaturi de 12 - 15°C, iar la nevoie până la 18°C (pentru a urgenta creşterea colţilor). Dacă colţii
sunt mari (1 - 1,5 cm) şi plantatul nu este posibil, se coboară temperatura la 10 - 12°C, până la
plantare.

În spaţiile de încolţire tuberculii se aşează în lădiţe (de dorit cu capacităţi de 10 - 15 kg) care se
grupează în stive lungi, cât permite spaţiul, lăţimea lor rezultând, din aşezarea a două lădiţe puse cap la
cap iar pe înălţime se suprapun prin aşezare pe suporţii lor, 10 - 15 lădiţe. Între stive se lasă spaţii de
50 - 60 cm pentru circulaţia lucrătorilor în vederea controlării şi dirijării procesului de încolţire. Pentru
asigurarea unei încolţiri corespunzătoare sunt necesare următoarele:
 menţinerea temperaturii recomandate (12 - 15°C);


 aerisirea de 2 - 3 ori pe zi;



.menţinerea umidităţii relative la peste 85%, folosind vase cu apă pe podea, stropirea tuberculilor
cu apă cu stropitori sau vermorelul;


 iluminarea şi în timpul nopţii, realizându-se colţi mai viguroşi (40 w/m²);



.eliminarea tuberculilor cu colţi filoşi şi schimbarea poziţiei lădiţelor în stive din 7 în 7 zile, pentru
a se obţine o încolţire uniformă.

În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică sistemul de

înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină.
Imediat ce s-a terminat încolţirea la lumină, tuberculii se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţă
sau turbă, rumeguş de lemn sau cu nisip, sau mraniţă şi nisip în proporţii egale.

44
 Între straturile de tuberculi se aşează un strat de circa 5 cm material umectat, stratificarea
făcându-se până la umplerea coşului, ultimul strat fiind din materialul de înrădăcinare. Coşurile se ţin în
camere de încolţire menţinându-se temperatura normală şi aerisirea de două ori pe zi.
Umectarea materialului de înrădăcinare se poate realiza cu soluţii nutritive de fosfor şi potasiu (60
g superfosfat şi 30 g sare potasică în 10 1 apă), o dată la stratificare şi o dată după 5 zile.
Înrădăcinarea se poate face în lădiţe folosite la încolţire, luându-se aceleaşi măsuri. Tuberculii
încolţiţi se ţin pentru înrădăcinare 8 - 10 zile, timp în care colţii cresc puternic şi la baza lor apar şi se
dezvoltă rădăcinile.
În momentul plantării tuberculii se transportă în câmp în lădiţele sau coşurile de înrădăcinare,
plantându-se cu multă grijă, pentru a nu se rupe colţii şi rădăcinile. În fiecare cuib se introduce şi o
anumită cantitate de material folosit pentru înrădăcinare (mraniţă, turbă, rumeguş, nisip).
Pentru favorizarea încolţirii cât mai complete a mugurilor aflaţi pe întreaga suprafaţă a
tuberculului, se recomandă secţionarea de stimulare (metoda Köpetz) care se face transversal pe
diametrul parte coronară - parte ombilicală lăsându-se cele două jumătăţi netăiate într-o porţiune de
circa 1 cm de la margine sau tăierea circulară a tuberculilor pe o adâncime de numai 15 mm, astfel încât
substanţele de rezervă de la partea ombilicală a tuberculului să nu migreze spre partea coronară,
forţându-se pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi pe această parte. Acest procedeu se întrebuinţează
numai înainte de pornirea mugurilor în vegetaţie (cel mai târziu la sfârşitul lunii ianuarie).

O altă metodă de pregătire a materialului de plantare este tratamentul cu unde

electromagnetice, folosindu-se aparatul "Magnetodia-flux" , prin care se urmăreşte o pornire mai
timpurie a colţilor în vegetaţie, folosind următoarele variante:
- tratarea tuberculilor cu unde aritmice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute, o singură dată;
-.acelaşi tratament ca mai înainte şi încolţirea clasică timp de 8 zile, apoi tratarea din nou a
materialului cu unde aritmetice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute (întregul proces durează 10 zile, iar
dacă nu se poate face plantarea materialul se menţine în continuare la temperatura de 12 - 14°C);
- tratarea zilnică a tuberculilor timp de 10 zile, pe o durată de 7 minute, cu unde aritmice de 50 - 100 Hz;
- tratarea, în situaţii de urgenţă, într-o singură zi, timp de 60 - 180 minute cu unde aritmice de 50 - 100 Hz.
Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3 - 4 colţi bine
formaţi, folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare la unitatea de suprafaţă.
În situaţii în care tuberculii pentru plantare sunt prea mari, se poate face secţionarea şi la
materialul neîncolţit. În acest caz tuberculii se taie longitudinal pentru a asigura pornirea egală în
creştere a colţilor de pe cele două jumătăţi de tubercul.
Secţionarea se poate face cu 3 - 8 zile înainte de plantare, manual sau cu maşina specială de
secţionat, cu dezinfectarea riguroasă a materialului, folosind 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3 kg
Mancozeb la tona de tuberculi.

Epoca de plantare.
Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă este determinată de zvântarea solului
până la adâncimea de plantare, plus încă 3 - 4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de
pregătire a solului fără tasări puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la care începe
pornirea colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare.
Tuberculii neîncolţiţi nu sunt afectaţi în sol de eventualele scăderi ale temperaturii: ei nu pornesc
în vegetaţie (nu emit colţi) până când nu se realizează temperatura specifică de 6 - 7°C.
Plantarea timpurie determină sporuri de producţie datorită tuberizării timpurii în condiţii de
temperatură şi durată a zilei mai favorabile şi a unui ritm de acumulare a biomasei mai accentuat,
folosindu-se mai eficient şi ploile dinaintea secetelor din vară. Plantările timpurii determină formarea
unor stoloni mai scurţi, uşurându-se recoltarea mecanizată a culturii de cartof.

45
 Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a ultimelor îngheţuri ce
survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu trebuie să afecteze plantele după răsărire (de la
plantat la răsărire trec 18 - 25 zile).
Calendaristic cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie în zona nisipurilor
din Oltenia şi între 5 - 25 martie în restul zonelor de cultură.
Tuberculii neîncolţiţi trebuie plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie, până la 10 - 15 aprilie în
zona favorabilă şi până la sfârşitul lunii aprilie în zonele cu climă foarte favorabilă, în funcţie de
zvântarea terenului.
În fiecare zonă durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, în special în anii cu desprimăvărare
târzie. Scăderi semnificative de producţie se înregistrează în zonele de câmpie, atunci când întârzierea
plantatului este mai mare de 6 - 8 zile, iar în zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10 - 12 zile
şi, respectiv, la 15 - 18 zile.

Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că producţiile la cultura

cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între 45 mii şi 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha,
iar planta îşi autoreglează numărul de tulpini iniţiale, care se dezvoltă viguros, în funcţie de condiţiile de
mediu, în special de fertilitatea solului.
La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte:
- să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prin reglarea desimii;
-.numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cu mărimea materialului de
plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorită reducerii desimii de plantare; între soiuri sunt
diferenţe semnificative.
Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de 220 - 240 mii tulpini la
ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul potenţialului soiului, în condiţii tehnologice
corespunzătoare. Această densitate se asigură cu 45 - 55 mii de tuberculi plantaţi la hectar, cu
mărimea de 30 - 45 mm (diametrul transversal), respectiv 40 - 60 g fiecare, considerând că un tubercul
asigură pornirea în vegetaţie a 4 - 5 tulpini iniţiale viguroase.
Pentru culturile de cartof extratimpurii şi timpurii se plantează un număr de 65 - 75 mii
tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3 - 4 colţi, ceea ce înseamnă 240 - 280 mii de tulpini la ha.
Plantarea unui număr mai mare de tuberculi pentru cartoful timpuriu este determinată de faptul
că, în perioada scurtă de vegetaţie a acestor soiuri, este redusă compensarea producţiei la unitatea de
suprafaţă prin creşterea recoltei la fiecare cuib.

Cantitatea de tuberculi la hectar se calculează în funcţie de desimea plantatului şi

greutatea medie a unui tubercul, procurându-se cantitatea de tuberculi necesară pentru suprafaţa
planificată a se cultiva cu cartof la care se adaugă la însilozare încă 10 - 15%, cantitate ce reprezintă
pierderile din timpul manipulării şi păstrării materialului de plantare. Cantitatea de tuberculi la hectar
oscilează între 1270 - 4100 kg/ha, în funcţie de greutatea medie a unui tubercul şi desimea stabilită la
unitatea de suprafaţă.

DISTANȚA ÎNTRE RÂNDURI ȘI METODELE DE PLANTARE

La culturile de cartof extratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi înainte de
plantare, se folosesc distanţe între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea efectuându-se semimecanizat: se
deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă, în care tuberculii se plantează
manual, iar acoperirea lor se face fie mecanizat cu aceleaşi mijloace, fie manual.
Când se plantează cu echipamentul de plantat cartof EPC-4 sau cu maşina de plantat cartofi
încolţiţi MPCI-6 (pe terenuri nisipoase), distanţa între rânduri este de 70 cm, ceea ce uşurează mult
lucrările de îngrijire, fără a se înregistra diferenţe semnificative de producţie la hectar faţă de distanţa
de 60 cm între rânduri.

46
 Distanţele între tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distanta între rânduri şi desimea
stabilită, între 19 - 27 cm.
Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşina 4 Sa BP 62,5, care
asigură distanţe între rânduri de 50, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de plantat 6 SAD-75, la distanţe între
rânduri de 75 cm.
Plantarea cartofului la distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri este mai avantajoasă
pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practic egale cu cele
obţinute la distanţe mai mici între rânduri. În asemenea condiţii se efectuează mai repede plantarea,
lucrările de îngrijire se execută mai uşor, nu se distrug tulpinile în timpul vegetaţiei cu ocazia lucrărilor
de îngrijire, se pot folosi tractoare cu pneuri mai late (se reduce tasarea).
Pe terenurile plane, bine nivelate, se recomandă folosirea maşinii de plantat cu trei secţii
de câte 2 rânduri (6 Sa BP 62,5), iar pe pante mai mari (6 - 14°) plantarea se face cu o singură secţie (2
Sa BP 62,5).
În condiţii normale, echipată cu 2 secţii (4 rânduri), maşina de plantat realizează o productivitate
de 0,45 - 0,50 ha pe oră, cu un necesar de forţă de muncă de 6 - 7 ore om/ha şi o calitate foarte bună a
lucrării în următoarele condiţii:
– materialul de plantare să fie riguros sortat şi să fie curat de pământ şi alte impurităţi;
– să nu aibă colţi mai lungi de 1 - 2 mm;
– terenul să fie bine nivelat, curat de buruieni şi fără bulgări;
–.lungimea parcelelor să fie de circa 400 - 500 m, pentru a se putea face alimentarea cu tuberculi numai
.la capete;

– reglarea maşinii să se facă corespunzător pentru fiecare categorie texturală de sol;

– să nu se planteze pe vreme ploioasă.

După încercări încununate de succes, s-a introdus în producţie maşina de plantat cartofi 6 SAD-75,
importată din fosta Cehoslovacia, care poate planta până la 10 ha pe schimb. Având în vedere buncărul
suplimentar cu capacitatea de 4 - 5 t tuberculi, care poate fi alimentat direct de mijloacele de transport
prin basculare, pentru realizarea indicilor de productivitate a maşinii se impune, ca o condiţie esenţială,
o organizare exemplară a transportului materialului de plantare.

În zonele cu terenuri de formă neregulată, fărâmiţate, pe pante a căror

mecanizare impune cerinţe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea şi accesibilitatea agregatelor
de lucru şi, uneori, restricţii faţă de gabaritul şi complexitatea, utilajelor folosite, se utilizează pentru
plantarea cartofului maşina SA-2-0,74 importată din fosta Cehoslovacie.
Această maşină lucrează pe 2 rânduri, cu limite de reglare a adâncimii între 6 - 12 cm, cu distanţa
între rânduri de 70, 66 şi 62 cm, iar distanţa tuberculilor pe rând de 21,5, 25, 30, 35 şi 40 cm.
Capacitatea buncărului este de 280 kg cu înălţător şi 220 kg fără. Aparatul de plantare este prevăzut cu
disc vertical, cu degete de prindere, brăzdare tipul combinaţie "labă de gâscă şi patină alungită", iar
roţile de antrenare cu obadă şi pinteni. Organele de acoperire sunt cu rariţe. Maşina lucrează în agregat
cu tractorul de 28, 30, 45 şi 65 CP, are viteza de deplasare 4 - 6 km/h, iar capacitatea de lucru 0,56 - 0,84
ha/h.
Pe parcele mici se poate utiliza maşina de plantat cartof pe 2 rânduri Solana (MPC-2), în
agregat cu tractorul L-445.

Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin acoperire cu

biloane. Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6 SAD-75) trebuie să fie astfel reglate
încât să rezulte un bilon uniform încheiat simetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt
de 12 - 15 cm deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 - 25 cm la bilon mare, astfel ca,

47
după aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 - 9 cm şi,
respectiv, 16 - 19 cm.

Plantatul în biloane este obligatoriu în cazul irigării prin brazde, apoi în zonele cu ploi
abundente (reducându-se pericolul excesului de apă în zona cuibului şi diminuându-se, astfel, atacul
bolilor de putrezire) şi pe pante mai mari de 4 - 5%. În celelalte situaţii se poate planta fără biloane,
aşa-numita "acoperire plană". În acest caz tuberculii trebuie plantaţi la adâncimea de 6 - 8 cm.

Cartoful se poate planta şi manual pe suprafeţe mici sau în urma plugului.

Plantarea pe brazde constă în executarea unei arături, tuberculii punându-se tot la a doua
brazdă, în cazul plugului purtat de tractor şi la a treia brazdă în cazul plugului tras de animale; în ambele
cazuri distanţa între rânduri este de aproximativ 60 cm. Tuberculii se aşează cu mâna pe peretele
brazdei, la jumătatea intervalului dintre coamă şi fundul brazdei. Acoperirea se face prin răsturnarea
brazdei următoare, astfel terenul rămâne ca o arătură. Pe terenurile situate în pantă plantarea
cartofului se face pe curbele de nivel, formându-se biloane pentru prevenirea eroziunii solului.

LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE

Combaterea buruienilor
De la plantare la răsărire, intervalul este de peste 30 zile la cartoful de vară și toamnă iar la
cartoful preîncolţit (extratimpuriu), de aproximativ 18 - 25 zile. În acest interval trebuie distruse
buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe terenurile grele şi cu vreme ploioasă.
a) Atunci când nu se folosesc erbicide cele mai bune rezultate se obţin când lucrările se fac
imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10 - 14 zile după plantare.
Când plantarea s-a făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-plasă, în agregat de 3
câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o viteză de înaintare de 5 - 7 km/h. Grapa distruge buruienile şi
crusta de pe coama biloanelor, dar şi de pe intervalul dintre biloane.
După 1 - 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Se
distrug buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi, prin refacerea acestora, se acoperă şi se înăbuşă
buruienile ce au tendinţa de a răsări.
Lucrarea succesivă cu grapa plasă şi cultivatorul cu piese tip rariţă, de refacere a bilonului, se
repetă încă o dată (când s-au plantat tuberculi încolţiţi) sau de 2 ori la celelalte culturi, după intervale de
8 - 12 zile.
Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu este puternic
îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare terenul rămâne "plan", îngrijirea culturii
se face prin 2 - 3 treceri cu grapa cu colţi reglabili care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale.
Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de asemenea, diferenţiat, după
cum s-au realizat sau nu biloane.
La plantatul plan se execută o praşilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea
de 8 - 10 cm, cu zonă de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4 - 5 km/h.
Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la cartoful extratimpuriu,
poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a se dezvolta normal, tuberculii trebuie să fie
acoperiţi cu un strat de sol afânat şi mărunţit, de 8 - 9 cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face
prea înalt (să nu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările următoare.
În final trebuie să rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupra tuberculului plantat. Bilonul
trebuie să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi

48
scurgerea apei pe taluzurile biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană
a tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon.
Dacă solul este tasat, înaintea pieselor tip rariţă se vor monta cuţite săgeată, care să lucreze la
adâncimea care nu formează bulgări. În cazul infestării cu buruieni perene, se va executa o praşilă
manuală completă pe rând sau una două lucrări de plivit.
Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a bilonului (de
refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de distrugere a unor buruieni perene. La
bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.
La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi se face udarea şi apoi se
efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai
multe udări, numărul lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.

b) Combaterea chimică.
Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece primele faze de vegetaţie
a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai şi iunie, când nu se poate intra cu mijloace
mecanizate pentru distrugerea lor.
Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%, chiar în cazul unor
lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice.
Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad eficienţa tratamentelor
împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai ales la gândacul din Colorado), iar recoltarea
mecanizată devine dificilă sau imposibilă.
În prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură avansată practică combaterea
integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive, agrotehnice, chimice şi biologice.
Metodele chimice se bazează pe folosirea unui sortiment diversificat de erbicide, în funcţie de
infestarea cu buruieni anuale şi perene. În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să fie
anticipate, cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi selectivitatea şi modul
de acţiune a erbicidelor.
La combaterea chimică a buruienilor se întalnesc mai multe strategii.
Culturi infestate cu specii anuale mono- şi dicotiledonate (Sinapis sp., Setaria sp.,
Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp, Amaranthus sp., Polygonum sp.,
Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys
annua, Spergula sp., Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp. Lamium
sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.). Combaterea buruienilor se face folosind erbicide simple sau
asociate.
– Sencor
– Igran
– Afalon →..se aplică imediat după rebilonare, concomitent cu
Erbicidele simple
– Aresin această lucrare şi până aproape de răsărirea plantelor
– Cosatrin de cartof (3 - 4 zile înainte de răsărire).
– Merkazin
– Lexone

– Codal
– Lasso + Gesagard
– Sencor → se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10
Erbicidele asociate – Lexone zile, după rebilonare sau plantarea
– Afalon tuberculilor, de preferat înainte, de răsărirea
– Aresin buruienilor monocotiledonate anuale.
– Igran
49
 Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fără riscuri şi după răsărirea
plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cm înălţime.
Dacă din anumite motive erbicidele monocotiledonate nu combat în totalitate buruienile, se pot
folosi erbicide postemergente, cum ar fi erbicidul Titus ce se aplică în faza cotiledonală a buruienilor,
până când acestea formează 6 frunze adevărate.

Culturi de cartof infestate și cu Agropyron repens sau Sorghum halepense. Se utilizează

unul din erbicidele Fusilade (fluazifop-p-butil), Targa (quizalofopethyl) în doze de 2-3 l/ha pentru
combaterea costreiului şi 4-6 l/ha pentru combaterea pirului.
Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de creştere, dar în
momentul când costreiul are 15-35 cm înălţime iar pirul are 10-15 cm.

Specia Solanum nigrum poate fi combătută cu ajutorul erbicidului Basagran (bentazon) 3 l/ha,
care se aplică în faza de rozetă a buruienilor.

În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor, se mai execută 1 – 2 lucrări mecanice,
pentru distrugerea buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului. Pentru combaterea buruienilor
anuale se aplică erbicidele menționate anterior.
Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea cartofului realizează o
combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate concomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind sporit
dacă acestea rămân ca o peliculă la suprafaţa solului.

Combaterea bolilor. Cele mai frecvente boli sunt produse de:

– Erwinia carotovora pvar. carotovora (putregaiul umed)
– Phytophtora infestans (mana)
– Fusarium sp. (putregaiul uscat)
– Alternaria solani (alternarioza)
– Synchytrium endobioticum (râia neagră)
– Streptomyces scabies (râia comună)
– Corynebacterium sepedonicum (putregaiul inelar)
Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare. Întârzierea cu 4 - 5 zile
a tratamentului faţă de momentul avertizat, diminuează cu 70 - 80% eficacitatea protejării foliajului la
mană, prin faptul că această intervenţie nu mai este preventivă.

 5 kg/ha la Turdacupral 50
– Dithane M-45
– Vandozeb 80 PU
 2 kg/ha la
Doza de fungicid este de: – Sandofan C-50 PU
 – Temoal 52 PU
 – Ridomil plus
 2,5 kg/ha la
 – Curzate plus T 85 PU
 0,5 kg/ha la Brestan 60 WP.

Respectarea dozei de fungicid şi a celei de lichid (200 l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de
irigare) se face prin calibrarea corectă a echipamentelor de stropit.

50
 Combaterea dăunătorilor.
Cel mai periculos este gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemliniata). Limitarea atacului se face cu:
– Decis 2,5 EC - 0,3 l/ha
– Victenon 50 WP - 0,3 kg/ha
– Ekalux S - 0,6 kg/ha
– Marshall 25 EC - 1,5 kg/ha → când se folosesc mijloace terestre de aplicare
– Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha
– Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha
– Dipterex 80 - 1,2 kg/ha
– Dimevur (3 l/ha)
→ când se folosesc mijloace aero de aplicare
– Carbavur (3 l/ha)

Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona de cultură. Rezultate bune
se obţin când alternează produsele de la un tratament la altul. Contra adulţilor hibernanţi tratamentul
se recomandă în cazul când numărul este mai mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când avertizările
pentru mană şi gândacul de Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produsele
recomandate fiind compatibile.
Se fac astfel 4 - 8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4 tratamente pentru combarerea
gândacului din Colorado.

Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările au evidenţiat că cea mai
mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la maturitate.
În anii cu primăveri secetoase se recomandă să se facă o udare de aprovizionare sau o udare
imediat după răsărire. Umiditatea solului trebuie să se menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la
minimum 70 - 80% din capacitatea pentru apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât
în funcţie de nivelul precipitaţiilor, cât şi dinamica consumului de apă al plantelor de cartof.
Consumul total de apă la cartof are valori de 3.500 – 7.000 mᶾ/ha, 60 - 70% din acest consum
realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a tuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru
realizarea acestor consumuri de apă, umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului
minim de 50 - 70% din I.U.A. (intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40-70 cm.

RECOLTAREA
Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând din luna
mai, atunci când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g.
Recoltarea se face manual pe solurile nisipoase, prin smulgere iar pe celelalte soluri folosind sapa
sau plugul. Se evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent cu recoltarea.
Depozitarea tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore.
Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de obicei în luna iulie,
când peridermul încă nu este bine format, cu maşina E-649 care produce mai puţine vătămări, iar în
luna august cu combina CRC-2 (sau cu combina E-684).
Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarea lor, conform cu cerinţele.
La recoltarea cu combina tuberculii se transportă la depozitul de tranzit sau la centrul de preluare,
unde se sortează şi se calibrează în vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să depăşească
10 zile.

51
 Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se
recoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă culoarea galbenă. Recoltarea
se face numai pe vreme bună şi la umiditatea corespunzătoare a solului.
Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cu combinele pentru cartof, dar lucrarea este de
bună calitate numai în cazul unei tehnologii adecvate şi a unei dotări corespunzătoare. Vrejurile se
distrug cu 7 - 8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală, folosind Reglone 5
l/ha, Harvade 25 F în doză 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu maşina de tocat vrejuri MTV-4, sau cu
maşina universală de tocat resturi vegetale (MUTRV) care lucrează în agregat cu tractorul L-445.
Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai mari de 6 - 7°C (chiar
12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de vătămare a tuberculilor.
Maşina E-649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pe suprafaţa solului în spatele
maşinii, de unde se adună manual în grămezi, iar cei din lotul semincer se sortează pe 3 categorii:
– cei peste 80 g sunt destinaţi consumului;
– între 40 - 80 g pentru material de plantare;
– sub 40 g se repartizează pentru furaj.
În solele cu cartofi pentru consum sortarea se face pe două categorii:
 tuberculi mari şi mijlocii, întregi pentru consum;
 tuberculii mici şi vătămaţi pentru furaj.

Combina CRC-1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandă transportoare şi îi depune în

buncăre, remorci sau containere pentru transport.
Combina E-684 execută recoltarea cartofului pe 3 rânduri şi adunarea acestora într-o remorcă
cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşina lucrează bine numai pe solurile uşoare.
Combinele de recoltat dislocă pământul cu tuberculi, separă pământul şi resturile vegetale,
încarcă tuberculii în remorca de transport, staţionar, din buncărul combinei sau din mers în remorca
tractată paralel cu combina. Capetele parcelelor se recoltează manual pe 15 m lungime pentru
întoarcerea agregatelor.
Tuberculii se transportă la centrele de preluare sau la depozitele de păstrare.
Maşina de scos cartof cu rotor excentric – MSCRE-1 şi maşina de scos cartof pe un rând cu
brăzdar oscilant – MSC-1 B.O., în agregat cu tractorul L-445, au un indice minim de vătămare a
tuberculilor. În urma acestor maşini tuberculii trebuie strânşi imediat.
Tuberculii se separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi bolnavi) cu maşina ISIC-30 în
componenţa căreia intră şi maşina de presortat (MP-1). Pentru calibrarea tuberculilor destinaţi plantării
se foloseşte maşina de calibrat MCC-60 (45), care lucrează în flux cu maşina ISIC-30.

 10 - 25 t/ha la soiurile extratimpurii

În ţara noastră se obţin producţii de .15 - 25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii
 25 - 50 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii

Având în vedere că din totalul stolonilor formaţi pe tulpina subterană numai 30 – 40% se transformă
în tuberculi, există mari rezerve pentru a se obţine producţii de 70 – 110 t/ha.

52
 TEHNOLOGIA DE CULTIVARE
LA

SFECLA PENTRU ZAHĂR

(Beta vulgaris var. saccharifera)

ROTAȚIA
Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul devreme, astfel încât să
rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a fertilizării organo-minerale. În aceste condiţii se
asigură acumularea apei în sol, combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.
– cerealele de toamnă
Cele mai bune premergătoare sunt: – leguminoasele anuale
– cartoful (în zona favorabilă acestuia)
Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr şi a
Substanţelor Dulci Fundulea recomandă atât pentru condiţii de neirigare, cât şi de irigare, asolamente
speciale, folosind rotaţii de 4 - 5 ani astfel:
 sfecla pentru zahăr
- pentru zona cerealieră din sudul ţării un asolament de 4 ani, cu urm. rotaţii:  porumb
 floarea-soarelui
 cereale de toamnă

 sfecla pentru zahăr

 orzoaică cu trifoi în
– un asolament de 4 ani cu rotaţiile: ....cultură ascunsă


 trifoi
 cartof

- pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate

 sfecla pentru zahăr
 orzoaică cu trifoi în
....cultură ascunsă


– un asolament de 5 ani cu rotaţiile:  trifoi

  cartof
 grâu de toamnă

53
 Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă:
 cruciferele
→ din cauza dăunătorilor comuni (nematode)
 ovăzul

 floarea-soarelui
→ din cauza consumului mare de apă şi potasiu
 cânepa
 sorgul → datorită epuizării solului în apă
 iarba de Sudan

 suprafeţele ocupate de culturi succesive

4 ani, dacă solul nu a fost infestat cu nematode

Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă
8 ani, în cazul infestării puternice

La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu, porumb şi alte culturi cu
care nu are dăunători comuni.

FERTILIZAREA
Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive. Pentru o producţie de 40
t/ha rădăcini şi 30 tone/ha frunze, sfecla extrage din sol circa 167 kg azot, 61 kg P₂O₅ şi 251 kg K₂O.
Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990) menţionează trei perioade critice
privind necesarul elementelor nutritive accesibile plantei: ..
1) la apariţia perechii a doua şi a treia de frunze;
2) la începutul îngroşării rădăcinii (10 - 30 iunie);
3) în perioada tuberizării şi cumulării zahărului (iulie - august).
În primele luni de vegetaţie sfecla consumă cantităţi mari de azot pentru formarea frunzelor. Pe
măsură ce plantele avansează în vegetaţie se intensifică asimilarea fosforului şi potasiului, elemente
deosebit de importante pentru sinteza şi acumularea zahărului.

Azotul este cel mai important element pentru creşterea plantelor, consumul maxim fiind
înregistrat în lunile iunie - iulie, când se absorb circa 70% din întregul necesar. După diferiţi autori, în
funcţie de condiţiile de experimentare, la 1 kg N s.a. se asigură un spor de 52 - 110 kg rădăcini.
Insuficienţa azotului determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul de azot frânează
acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determină creşterea conţinutului de azot
vătămător. Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra germenilor şi
plantelor de sfeclă.

 favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar

Fosforul  contribuie la creşterea producţiei de rădăcini
 sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2%
Absorbţia fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetaţie, consumul maxim fiind
înregistrat în intervalul iulie - august.
Sporul de producţie datorat fosforului este mai mic decât în cazul azotului în ceea ce priveşte
recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producţia de zahăr, 1 kg fosfor asigurat prin fertilizare
determinând obţinerea a 17 kg zahăr.

54
 Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu o coloraţie verde-albăstruie şi cu
pete brune pe margini, prin prelungirea vegetaţiei şi diminuarea conţinutului de zahăr.
Excesul de fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea, influenţând negativ
producţia.

 favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi migrarea zahărului în rădăcini

Potasiul
 conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli
Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de frunze şi uscarea lor prematură; excesul de
potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul producţiei de rădăcini.
Sporul de producţie realizat de 1 kg potasiu s.a. este de 25 - 30 kg rădăcini respectiv 4,5 - 5,5 zahăr.

Microelemente. Dintre acestea importanţă deosebită prezintă borul.

Carenţa de bor determină îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea “inimii sfeclei”.
Frecvent, carenţa în acest element apare pe solurile cernoziomice şi aluviale cu reacţie neutră, în anii cu
veri secetoase. Prevenirea carenţei în bor se realizează prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax (1,5 - 3,0 kg
s.a.), odată cu fertilizarea de bază.
Gunoiul de grajd, principalul îngrăşământ organic, asigură importante sporuri de recoltă pe
toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al gunoiului coincide, în mare măsură, cu nevoia
de substanţe nutritive ale plantei.
Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat, încorporat în sol sub arătura de
vară sau toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoi încorporat, doza de îngrăşăminte se va diminua cu:
 2,5 kg/ha N
1,5 kg/ha P₂O₅ când îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr
2,5 kg/ha K₂O
1,5 kg/ha N
1 kg ha P₅O₅ când s-a aplicat plantei premergătoare
1 kg/ha K₂O

Îngrăşămintele verzi prezintă importanţă în regiunile unde, datorită condiţiilor climatice,

leguminoasele pot fi cultivate în mirişte sau în regim irigat.

Administrarea îngrăşămintelor.
Îngrăşămintele chimice, pe lângă cele organice, au un rol primordial în nivelul producţiei sfeclei
pentru zahăr. Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrăşăminte sunt nivelul recoltei scontate
şi aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menţionată în cartarea agrochimică.
Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor de îngrăşăminte stabilesc următoarele:
 pe solurile cu fertilitate bună se administrează N120-160, P70-150, K50-80
 pe solurile cu fertilitate medie şi slabă, N140-180, P80-115, K60-110.
Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută o dată cu efectuarea arăturii
adânci de vară sau de toamnă.
Îngrăşămintele cu azot, fiind mai uşor levigate pe profilul solului, se aplică fracţionat: jumătate
din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în timpul vegetaţiei, odată cu praşila a doua
mecanică, folosind cultivatorul CPT - 5,4 cu fertilizatoare.
Îngrăşămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 se folosesc ca îngrăşăminte
de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportul elementelor nutritive din aceste îngrăşăminte nu
corespunde întotdeauna necesităţilor de fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va realiza prin
completare cu îngrăşăminte simple.

55
 Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr constituie un
important factor de sporire a producţiei de rădăcini cu până la 29%, fără a diminua conţinutul de zahăr.
Aceste îngrăşăminte sunt compatibile cu produsele de combatere a bolilor şi dăunătorilor, putând fi
aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie, utilizându-se doze de 1,5 - 3 l ha, în
funcţie de intervalul dintre stropiri.

LUCRĂRILE SOLULUI
Afânarea solului pe adâncimea de creştere a părţii recoltabile a rădăcinii, mărunţirea şi nivelarea
lui constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea şi reglarea regimului aerohidric necesar
creşterii şi dezvoltării plantelor.
După plantele care părăsesc terenul în vară (cerealele păioase), se execută imediat
dezmiriştirea cu grape cu discuri la adâncimea maximă de lucru a agregatului. Prin această lucrare se
previne pierderea apei din sol şi se asigură înmagazinarea întregii cantităţi de apă provenită din
precipitaţii.
Când terenul prezintă denivelări, după lucrarea cu grapa cu discuri se va efectua nivelarea de
exploatare prin două lucrări perpendiculare cu nivelatorul.
Arătura se execută la adâncimea de 28 - 30 cm cu scormonitor în agregat cu grapa stelată.
Nivelarea arăturii din toamnă cu ajutorul nivelatorului NT - 2,8 sau cu alte mijloace
adecvate, asigură pregătirea terenului mai devreme în primăvară, printr-o singură trecere cu
combinatorul la o adâncime redusă şi uniformă.
Pregătirea patului germinativ se efectuează pe solurile uşoare cu combinatorul format din
grapa cu colţi rigizi şi grapa elicoidală urmată de tăvălugul inelar (de “tip croskillet”), iar pe solurile mai
grele şi tasate se înlocuieşte grapa cu colţi rigizi din compunerea combinatorului cu vibrocultorul ale
cărui organe active pot afâna şi mărunţi mai bine aceste soluri.
Adâncimea de mobilizare a solului nu trebuie să depăşească 4 cm fapt pentru care se interzice
folosirea grapei cu discuri care nu poate fi reglată la adâncimi de lucru mai mici de 8 - 9 cm.
Se apreciază că pregătirea solului a fost realizată în bune condiţii dacă patul germinativ este
perfect mărunţit, nivelat, afânat în profunzime pentru a asigura apa şi aerul necesare germinaţiei
seminţelor şi răsăririi plantelor.
Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influenţată atât de adâncimea la care se încorporează
sămânţa, cât şi de gradul de mărunţire a solului. Cele mai bune rezultate se obţin când semănatul se
face la 2 cm, iar solul are bulgări cu diametrul mai mic de 5 cm.

SĂMÂNȚA ȘI SEMĂNATUL

– să aparţină unei categorii biologice superioare

– să provină din loturi semincere certificate
Sămânţa destinată semănatului trebuie: – puritatea minimă de 99%
– germinaţia minimă de 85%
Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp. Bothynoderes
punctiventris, Chaetocnema tibialis) sămânţa se tratează cu  Seedox 10 kg/ha
Promet 666 SGO 25 l/t
Mospilan 70WP 30 kg/t etc.

56
 Pentru prevenirea atacului de ciuperci (Pythium, Aspegillus, Fusarium) sămânţa se
tratează cu Tiradin 75, (6 g/kg),
Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a.
În prezent se utilizează sămânţă drajată, adică acoperită cu un liant, în care se adaugă
substanţe nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori. Sămânţa drajată şi calibrată asigură
realizarea unui semănat de mare precizie şi cu o germinaţie ridicată.

Epoca de semănat.
Cerinţele ridicate faţă de umiditate pentru germinare impun ca semănatul să fie executat
primăvara timpuriu, când temperatura solului la adâncimea de încorporare se stabilizează (2 - 3 zile) la
3 - 4°C, iar terenul este zvântat. Astfel, se evită pierderile produse de îngheţurile târzii din primăvară,
cât şi apariţia lăstarilor floriferi în primul an de vegetaţie.
Calendaristic, semănatul trebuie încheiat până la 15 martie în zona de sud şi 25 martie în zona de
nord a ţării.
Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creştere uniformă a plantelor, se
evită atacul unor dăunători care apar odată cu creşterea temperaturii şi contribuie la obţinerea unor
culturi încheiate, care stânjenesc dezvoltarea buruienilor.

 100 - 110 mii plante/ha în culturile neirigate

Desimea. Producţii mari - la recoltare:
.110 - 120 mii plante/ha la culturile irigate
În cazul soiurilor precoce, de tip zaharat, pe solurile cu aport freatic, densitatea poate să crească la
120 mii plante ha şi în cultură neirigată. Din cauza germinaţiei mai scăzute, desimea se asigură prin
mărirea numărului de seminţe cu 20-40%.

Distanţa de semănat. Dacă recoltarea se face:

.mecanizat, se seamănă în funcţie de maşina cu care se recoltează, la 45 sau 50 cm între rânduri
.semimecanizat, semănatul se execută în benzi după schema: 45-60-45-45-45-60-45.
În funcţie de germinaţia seminţelor, se stabileşte distanţa între glomerule pe rând.

Norma de sămânţă este de 2,5-4 kg/ha la soiurile monogerme şi de 8-12,5 kg/ha la cele plurigerme.

Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm la sămânţa monogermă şi de 3-4 cm la cea plurigermă.

Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de adâncime, precum şi

cu discuri cu 30 - 40 orificii, având diametrul de 1,8 mm (la sămânţa monogermă) sau 2 mm (la
sămânţa plurigermă), cu marginile subţiate la 0,8 mm.
Semănatul se va executa cu viteze de 3,8 km/h, la care patinarea este minimă şi creşte precizia de
distribuţie a glomerulelor pe rând.

LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE
Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de la semănat până la recoltare,
pentru a menţine cultura curată de buruieni, terenul fără crustă şi o stare fitosanitară corespunzătoare.
Prăşitul. Sfecla are un ritm lent de creştere în primele săptămâni, de aceea creşte pericolul de
îmburuienare.

57
 Prima praşilă mecanică se execută după 8 – 10 zile de la însămânţare, deci înainte de răsărire, pe
urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii, lăsând o zonă de protecţie de 5 - 7 cm,
pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire.
Lucrarea se execută cu agregatul format din tractorul L-445, urmat de cultivatorul CPPT 4 sau CPT
5,4, echipate cu cuţite săgeată şi discuri de protecţie a rândurilor, la o viteză de lucru cu 3 - 4 km/h şi la
adâncimea de 4 - 6 cm.
De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3 - 4 praşile mecanice, care încep imediat ce
rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 – 14 zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de
îmburuienare.
Adâncimile de lucru sunt de 5 - 7 cm la praşila I, 8 - 10 cm la praşila a II-a, 10 - 12 cm la praşila
a III-a şi 12 - 15 cm la praşila a IV-a. Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă,
6,2 km/h la praşila a doua şi circa 7 - 8 km/h la ultimele două lucrări.
La prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie a rândurilor şi cu cuţite
săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie se scot, iar cuţitele săgeată se înlocuiesc cu
cele unilaterale.
Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele în care frunzele au
turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se execută 2 - 3 praşile manuale, iar când apar
buruienile în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.

Combaterea chimică a buruienilor are un rol hotărâtor prin utilizarea de erbicide asociate:
 Ro-Neet 6-8 l/ha
 Diizocab 6-8 l/ha – combat monocotil. şi unele dicotiledonate Aplicarea se face înainte de
 Eradicane 6-8 l/ha semănat iar încorporarea, cu
combinatorul, la 6-7 cm
+ se asociază cu
adâncime.
.Venzar 1- 1,5 kg/ha pentru combaterea dicotiledonatelor anuale
Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, se încorporează superficial la 3 - 4 cm
printr-o singură lucrare cu combinatorul.
Dacă speciile dicotiledonate anuale nu au fost bine combătute, se aplică pe vegetaţie erbicidul
Betanal când acestea au 2-3 frunzuliţe, în mai multe reprize.
Vetrele de Cirsium şi Sonchus se pot distruge cu Lonthrel când buruienile au 20-30 cm înălţime.
În solele infestate cu Agropyron repens, Sorghum halepense sau Avena fatua, se vor aplica
erbicidele Fusilade, Targa 1,5 - 2 l/ha etc. În cazul pirului dozele se vor mări cu 1 l/ha. Tratamentele se
fac când plantele au 10-35 cm înălţime şi au răsărit în masă, după acestea fiind interzise praşilele pentru
a se transloca erbicidele în rizomi.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr Fundulea
(1990) menţionează, la această cultură, 10 boli şi 17 dăunători.
Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI - VII, fiind mai frecventă în zonele şi în anii
cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii de irigare. Pierderile provocate pot ajunge la 30% la
producţia de rădăcini şi 40% la producţia de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din
următoarele produse:
– Sumi 8 (0,5 l/ha) – Kasumin 2 (2 l/ha)
– Alto combi 420 (0,5 l/ha) – Fundazol 50 (0,3 l/ha)
– Rias 300 EC (0,3 l/ha) – Bavistin 50 (0,3 l/ha) – Baycor 300 (2 l/ha)
– Brestan 60 (0,5 l/ha)
– Topsin M70 (0,3 l/ha) – Derosal 50 (0,3 l/ha) – Altor 100 (0,6 l/ha)
– Suzu 60 (0,5 l/ha)
– Punchne (0,2 l/ha) – Benlate 50 (0,3 l/ha) – Pennuc (7 l/ha)
– Impact 12,5 (0,5 l/ha)

58
 Făinarea (Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha).

Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris linearis, Tanymecus
dilaticollis:, Chaetocnema tibialis) se combat prin traramente la sămânţă şi în vegetaţie prin tratamente cu:
– Sinoratox (3l/ha)
– Dursban 4 Z (1,5 l/ha)
– Decis 2,5 EC (0,5 l/ha)

Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în vegetaţie cu unul din
următoarele produse: .– Talstar 10 EC (0,1 l/ha) – Sumialfa 10 EC (0,3 l/ha)
– Fastac 10 EC (0,1 l/ha) – Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha)
– Decis 2,5 EC (0,5 l/ha) – Sumicidin 20 EC (0,25 l/ha)
– Ekalux 25 EC (1 l/ha) – Dursban 4 EC (1,5 l/ha)

Protecţia plantelor, realizată prin tratamentul seminţelor, nu este totală, astfel că, la densităţi
crescute ale dăunătorilor şi în condiţii favorabile manifestări atacului, se efectuează un tratament
suplimentar cu insecticidele – Dursban 4 E (1,5 l/ha)
– Sinoratox R-35 (3 l/ha)

Irigarea culturii. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr este posibilă în zonele
cu deficit de umiditate, numai prin conducerea raţională a regimului de irigaţie corespunzător cu
cerinţele plantelor în diferite faze de vegetaţie.
Satisfacerea necesarului de apă prin irigare începe, în anii normali, la mijlocul lunii iunie, când
rădăcinile încep să se îngroaşe, iar rezerva de apă din sol ajunge la 50% din i.u.a. În stepă şi silvostepă şi
la 70% din i.u.a în zona pădurilor din câmpie, pe adâncimea de 0 - 80 cm, folosind o normă de udare de
500 – 600 mᶾ/ha, revenirea pe aceeaşi parcelă fiind necesară la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de
textura solurilor.
.o udare în iunie
Eşalonarea pe luni a udărilor este următoarea: .3 - 5 udări în iulie - august
.o udare în septembrie
Grosimea stratului de sol umezit trebuie să fie de 0,5 cm în luna iunie, când are loc creşterea
frunzelor şi 0,8 m începând cu luna iulie, când începe creşterea rapidă a corpului sfeclei.
Pe solurile cu aport freatic irigarea este necesară numai în anii secetoşi. Între data aplicării ultimei
udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile în anii normali şi numai circa 5 - 10 zile în anii secetoşi.

RECOLTAREA
Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la maturitate, când rădăcinile au atins
greutatea maximă şi au conţinutul mai ridicat de zahăr.
Calendaristic, maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 - 20 septembrie în zonele din sudul ţării
şi 1 - 5 octombrie în zona mai rece din nord.
Fenologic, maturitatea se recunoaşte prin aceea că frunzele se împuţinează şi devin de culoare
verde-deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte. În acest moment greutatea rădăcinilor este de
1,5 - 2 ori mai mare decât greutatea frunzelor.
Când temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C, se recoltează numai cantităţile obligatorii
prevăzute în graficele de livrare, respectiv cele care pot fi prelucrate imediat. Depozitarea sfeclei în
vederea prelucrării ulterioare este admisă numai când temperaturile scad sub 10 ˚C.

59
 O atenţie deosebită trebuie acordată decoletării sfeclei. Rădăcinile cu greutate mai mică de 1 kg
se decoletează printr-o tăietură orizontală la nivelul celor mai de jos muguri vizibili de pe epicotil.
Rădăcinile mai mari de 1 kg se decoletează conic, înlăturând, cu o porţiune mică de pulpă, frunzele
uscate şi verzi şi efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 - 3 cm.
Pentru a preveni pierderea turgescenţei rădăcinilor se impun următoarele măsuri:
– să nu se recolteze decât cantităţile care pot fi decoletate în cel mult 24 de ore;
– transportul să fie efectuat în paralel cu recoltarea şi decoletarea;
– depozitarea în câmp a sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă în grămezi mari de circa
.1.000 kg acoperite cu coletele rezultate prin decoletare

Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat.

Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două coarne în formă de liră.
Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se decoletează tăindu-se şi vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.

Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar extragerea

rădăcinilor din sol şi decoletarea se execută manual. Lucrarea se execută în bune condiţii dacă la
semănat s-a folosit schema corespunzătoare (în benzi). Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ
se aşează în grămezi cât mai mari şi, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.

Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini MDS-3 + MRS-3, şi

BM-6 + KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltat sfeclă CRS-2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de
combine de fabricaţie străină.
Pentru a lucra în condiţii bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– terenul să fie perfect nivelat;
– semănatul să se execute echidistant şi în rânduri drepte;
– răsărirea să fie explozivă şi fără goluri;
– distanța între plante 18 - 22 cm;
– la prăşit să nu se scoată bolovani, să nu se facă şanţuri, să nu se acopere coletul plantelor cu pământ;
– terenul să fie curat de buruieni;
–.culturile cu distanţa între plante pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta, iar cele care au coletul
...deasupra solului, la peste 12 cm, la decoletare sunt culcate şi se taie oblic;
– la recoltare terenul să aibă umiditate normală;
– lucrarea de decoletat să înceapă după ce se ridică roua.
După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să rămână în grămezi în câmp, deoarece pierderile
în greutate sunt extrem de ridicate, fapt care obligă la organizarea în flux continuu a recoltării,
transportului şi prelucrării.

În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile zonate în prezent se pot
realiza producţii de 50-100 t/ha rădăcini. Producţia de frunze şi colete reprezintă 38% din
recolta de rădăcini.

60