FORŢELE ORTODONTICE

Forţele care se utilizează in terapia ortodontică pot fi:

1 forţe artificiale, active, mecanice;
2 forţe fiziologice, musculare, cărora li s-a modoficat intensitatea şi direcţia
de acţiune;
3 forţe anihilate, adică acelea a căror acţiune a fost impiedicată, fiind
considerate ca generatoare ale anomaliei respective;
După durata de acţiune forţele pot fi:
- continue, ca in cazul forţelor generate de arcuri şi de tracţiunile elastice;
- ritmice, adică forţele exercitate de şuruburi şi de ligaturile de sirmă;
- intermitente, cum e cazul forţelor musculare.
După intensitate Schwarz a impărţit forţele ortodontice in:
- forţe slabe, respectiv acelea care chiar cind acţionează permanent nu
intrerup complet circulaţia sangvină la nivelul ţesuturilor parodontale ( sub
15-20 g/cm?);
- forţe mijlocii, adică forţele care intrerup circulaţia sangvină provocind o
asfixiere tisulară, atunci cind acţionează timp mai indelungat; cit durează
insă somnul ( 8-10 ore) ţesuturile pot suporta aceste forţe ( intre 20 şi 50
g/cm?);
- forţe puternice, cu alte cuvinte forţe care distrug ţesuturile prin strivire
cind acţionează mai mult timp, provocind necroza localizată; fac excepţie
doar forţele puternice care acţionează pe distanţă limitată, mobilizind dintele
in alveolă din poziţia lui iniţială doar atit, incit provoacă o micşorare a
spaţiului parodontal; in felul acesta se menţine vascularizaţia in zona de
acţiune (o astfel de acţiune o au şuruburile ortodontice).
 Clasificarea aparatelor ortodontice

Aparatele ortodontice pot fi de trei categorii:

- aparate fixe, adică acele aparate care sunt solidarizate la arcadele

dentare prin cimentare sau lipire (colaj);
- aparate mobilizabile, respectiv aparatele care sunt fixate la arcadele
dentare cu ajutorul unor elemente de ancorare, putînd fi îndepărtate în
orce moment;
- aparate mobile, adică acele aparate care nu posedă elemente de
ancorare, menţinerea lor în cavitatea bucală făcîndu-se prin contracţia
musculară.
 Avantajele aparatelor mobilizabile

Deci, sunt următoarele:

- deşi concepute ca aparate active, li se pot totuşi adăuga elemente cu

acţiune funcţională care le măresc valoarea şi lărgesc sfera indicaţiilor
terapeutice;
- ele se sprijină atît p dinţi, cît şi pe parodonţiu, în felul acesta pericolul
suprasolicitării unor dinţi fiind foarte redus;
- acţiunea lor poate fi complexă, iar unele elemente active, ca de pildă
şurubul, pot fi activate chiar de către copil sau de către aparţinători;
- confecţionarea tehnică şi eventualele reparaţii sunt uşor de efectuat;
- purtarea aparatului permite o igienă bucală riguroasă, precum şi
efectuarea eventualelor tratamente odontale concomitent cu tratamentul
ortodontic;
- costul acestor aparate este redus comparativ cu alte tipuri.
 Dezavantajele aparatelor mobilizabile

Sunt următoarele:

- prin faptul că pot fi îndepărtate din cavitatea bucală chiar de către

pacient, există riscul ca acesta să nu poarte aparatul conform indicaţiilor;
- apariţia reacţiilor gingivo- parodontale la pacienţii care prezintă alergie la
acrilate;
- posibilitatea deformării sau ruperii diverselor arcuri sau croşete, în cazul
unui pacient neglijent.
 Elementele componente ale aparatelor mobilizabile

Aparatele mobilizabile se compun din următoarele elemente:

- o bază din acrilat;
- elemente de ancorare;
- elemente active ( şuruburi sau diferite arcuri ).
Cele mai importante aparate mobilizabile sunt:
- placa palatinală;
- placa linguală;
- aparatele REHAK.

BIOMECANICA FORTELOR ORTODONTICE SI 
DEPLASARILE DENTARE. NOTIUNEA DE APARAT 
ORTODONTIC
Tratamentul anomaliilor dento-maxilare presupune corectarea
poziţiei dinţilor şi a relaţiilor de ocluzie atât cât este necesar şi mai
ales posibil. Decizia de tratament şi planul terapeutic trebuie să ţină
cont de vârsta pacientului, starea generală a organismului, starea de
sănătate a cavităţii bucale, forma clinică a anomaliei dento-maxilare,
etiologia acesteia, gradul de colaborare cu pacientul şi de
posibilităţile de tratament.

1. Tipuri de forte ortodontice
Echilibrul de forţe din jurul arcadelor dentare este foarte complex şi
se poate împărţi în forţe care ţin de dezvoltare şi forţe de vecinătate,
ele fiind determinate de structurile şi de funcţiile aparatului dento-
maxilar.
Forţele ce ţin de dezvoltare influenţează poziţia dinţilor şi stabilirea
relaţiilor de ocluzie. Ele sunt determinate de dezvoltarea
maxilarelor, articulaţiei temporo-mandibulare, de forţele de erupţie,
de poziţia maselor musculare.
Forţele de vecinătate sunt produse de raporturile cu musculatura
limbii, cu muşchii buccinatori, de forţa muşchilor ridicători, de
forţele ocluzale, de obiceiurile vicioase, de o acţiune iatrogenică
stomatologică sau ortodontică (Stanciu).
În tratamentul ortodontic, forţele sunt împărţite după natura lor în
forţe artificiale sau mecanice şi forţe naturale sau funcţionale:

􏰀fortele artificiale (mecanice) sunt produse de proprietăţile

materialelor din care sunt realizate aparatele ortodontice: oţeluri
inoxidabile pentru arcuri, materiale elastice (inele de cauciuc),
şuruburi ortodontice. Deformarea componentei elastice (arcul)
determină o tendinţă la revenire spre forma iniţială, declanşând o
forţă care aplicată asupra dintelui îi poate modifica poziţia.
Intensitatea acţiunii forţei este reglată periodic de către medic prin
activarea arcurilor sau de către pacient prin derotarea şuruburilor sau
schimbarea inelelor elastice.

􏰀fortele naturale (functionale) sunt generate de contracţiile

musculaturii orofaciale ce rezultă din modificarea echilibrului
grupelor musculare antagoniste. Intensitatea acestor forţe este
reglată reflex de proprioceptorii parodontali, articulari, pericolul
supradozării forţei fiind redus (Cocârlă).

Din punct de vedere al forţei ortodontice utilizate, se pun în discuţie

3 aspecte:

←    ritmul de aplicare

←    intensitatea forţei

←    rezistenţa ţesutului asupra cărora se aplică. Din punct

 de vedere al ritmului de actiune, este foarte important cuplul
„durată de acţiune-durată de repaos”. Există 3 tipuri de forţe:→
forte intermitente caracterizate de alternanţa perioadelor de
acţiune şi de repaos, fiind generate de aparate mobile,
activatoare, dispozitive extraorale, aparatul acţionând doar o
parte din zi. Dispozitivele extraorale se poartă în timpul nopţii
generând forţe ortodontice puternice, dar perioada de
inactivitate de peste zi permite ţesutului să se odihnească şi
circulaţiei întrerupte să se reia.

← → forte discontinue caracterizate de alternanţa perioadelor de

acţiune cu perioadele de repaos ce permit organizarea
ţesuturilor. Forţa importantă pe parcursul activării, diminuă
rapid din momentul deplasării ortodontice a dintelui.

← → forte continue cu intensitatea aproximativ constantă pe tot

parcursul deplasării dintelui, nu solicită reactivări frecvente.
Sunt forţe lejere ce nu provoacă compresia exagerată a
ligamentului parodontal şi hialinizarea tisulară. Folosite cu
discernământ fără a provoca presiuni localizate, permit cea mai
favorabilă deplasare ortodontică. După Graber, forţele
intermitente ar fi mai biologice, deoarece perioadele de repaus
oferă osului posibilităţi de restructurare, iar fluxul sanguin nu
ar fi jenat decât pe perioade scurte de timp. Avantajele forţelor
continue provin din faptul că, odată declanşate, procesele
restructurării osoase sunt şi întreţinute.

← După intensitatea fortei, există:

← → forte mici, lejere ce nu depăşesc 30-40 g/dinte

monoradicular. Ligamentul parodontal este presat, nu strivit,
iar vasele sanguine sunt încă vizibile. În aproximativ 24 - 48 de
ore, de-a lungul suprafeţei de os alveolar supusă presiunii, apar
mieloplaxe şi începe resorbţia directă de os alveolar, iar în
spaţiile reticulare are loc depunerea de osteoid.

← → forte mari, sub acţiunea cărora ligamentul parodontal este

 strivit între dinte şi peretele alveolar: vasele sanguine sunt
comprimate, iar ligamentul parodontal devine acelular şi hialin
în aparenţă. Osteocitele osului subiacent dispar. Aceste zone
sunt deseori bine localizate, iar mieloplaxele apar adiacent la
ele şi în spaţiile reticulare ale osului subiacent. Astfel se
îndepărtează zona de hialin şi corticala, dintele deplasându-se
în final. Dacă forţa rămâne excesivă în continuare, vor apărea
noi zone de hialin. Este dificil să determinăm forţa ideală ce
trebuie aplicată fiecărui dinte pentru a obţine o deplasare dată
în condiţii ideale. Un factor ce face imposibilă determinarea
forţei optime este diversitatea reacţiilor individuale.
← La o presiune egală, fiecare individ reacţionează diferit în
funcţie de caracteristicile sale individuale:
← 􏰀rigiditatea substanţei fundamentale intercelulare
← 􏰀gradul de mineralizare şi maturizare a osului
← 􏰀rezistenţa mecanică a ţesuturilor.

2. Notiuni de biomecanica ortodontica
Eficienţa unui aparat ortodontic se apreciază după posibilităţile pe
care le oferă pentru a ajunge la rezultatul dorit într-un timp minim
de tratament, fără afectarea integrităţii biologice a substratului
asupra căruia acţionează. Aceste lucruri obligă practicianul la o
cunoaştere aprofundată a biomecanicii, pentru a stăpâni sistemele
utilizate cu maxim de eficienţă şi minim de nocivitate.
Mecanica este partea fizicii ce descrie efectul forţelor asupra
corpurilor. Considerând dinţii drept corpuri asupra cărora se aplică
forţe şi ţinând cont de faptul că acţiunea are loc într-un mediu
biologic în care dinţii au propriul sistem de implantare, este
necesară prezentarea unor noţiuni de bază privind câteva marimi 
fizice:
Centrul de rezistenta
Poziţia centrului de rezistenţă depinde de ţesutul de susţinere dento-
alveolar, deci de morfologia rădăcinii, de ligamentul parodontal, de
calitatea osului alveolar (lungimea crestei alveolare) şi în nici un caz
nu depinde de tipul şi mărimea forţelor aplicate pe dinte.
Aproximând forma unui incisiv cu o parabolăşi presupunând mediul
înconjurător omogen, centrulde rezistenţă se calculează matematic
ca fiind la aproximativ 33% din lungimea rădăcinii în porţiunile
dinspre colet.
Cercetări holografice „in vivo” au demonstrat că centrul de
rezistenţă este situat ceva mai apical, la aproximativ 40% de la
creasta marginală. La molari, centrul de rezistenţă este în apropierea
furcaţiei radiculare, de obicei cu 1-2mm mai apical.
Pentru ortodonţie, centrul de rezistenţă reprezintă punctul în care
dacă s-ar aplica o forţă, aceasta ar determina o translaţie pură. Dacă
se aplică un cuplu de forţe în jurul centrului de rezistenţă s-ar
produce o mişcare de rotaţie pură (Boboc).

Centrul de rotatie
Dacă se aplică o forţă nu în centrul de rezistenţă, ci undeva la nivel
coronar, aceasta va determina o înclinare a dintelui compusă de fapt
dintr-omişcare de translaţie şi una de rotaţie. Înclinarea aparedatorită
momentului ce ia naştere prin aplicarea forţei la
distanţă de centrul de rezistenţă. Înclinarea se va face în jurul unui
alt punct denumit centru de rotaţie. Spre deosebire de centrul de
rezistenţă care depinde doar de anatomia dento- alveolară, centrul de
rotaţie depinde de forţa şi momentul forţei aplicate la nivelul
dintelui. El poate fi în apropiere de
  
http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2Fghid­
3
centrul de rezistenţă, dar se poate afla în puncte diferite la nivelul
rădăcinii, poate fi coronar, apical sau chiar la infinit.

Exemplu:
Pe suprafaţa vestibulară a unui incisiv superior protrudat, se aplică o
forţă de palatinizare de 50g, la o distanţă de 15mm de centrul de
rotaţie al dintelui. Momentul forţei (50x15=750g/mm) va determina
deplasarea spre oral, mai accentuată la nivelul coroanei decât la
nivelul apexului). Dacă dorim deplasarea corporeală (translaţia), va
trebui creat un alt moment, egal ca mărime, dar de sens opus, ce
poate fi dat de o forţă de 37,5g aplicată la nivelul marginii incizale,
la distanţa de 20mm de centrul de rotaţie, care împinge dintele spre
vestibular. Această forţă declanşează un moment egal cu primul
(37,5x20=750g/mm), dar de sens opus. Diferenţa de forţă rămasă
(50–37,5=12,5g) va deplasa foarte puţin dintele spre palatinal
(Proffitt).
Pentru o forţă netă de 50g care să producă o deplasare importantă a
dintelui, este necesară o forţă de 200g pe suprafaţa V şi o forţă de
150g pe suprafaţa orală care sunt declanşate numai cu ajutorul
aparatelor fixe prin acţionarea în bracket a 2 puncte opuse ale
arcului dreptunghiular (Cocârlă).

Forta ortodontica
Este definită în fizică drept acţiunea unui corpasupra altui corp. Este
o mărime vectorială, avânddirectie de actiune, punct de aplicare,
sens şiintensitate. Intensitatea forţei este apreciată dupăefectul
biologic asupra ţesuturilor dento-parodontaleşi mai ales asupra
presiunii sanguine capilare. Înortodonţia modernă se preferă forţele
uşoare pentrudeplasarea dinţilor, adică forţele ce nu produc zonede
hialinizare în ligamentul parodontal. O forţă deintensitate mare nu ar
produce o deplasare mairapidă, deoarece apar zone de hialinizare ce
blochează deplasarea şi în plus pot să apară efecte nedorite
(pierderea ancorajului, dureri dentare, necroze pulpare, rizalize
patologice).

Forţa ortodontică se comportă ca orice vector ţinând cont de legi de 

compunere si descompunere:
● Dacă pe un corp acţionează în acelaşi punct mai multe forţe, el se
comportă ca şi cum pe el ar acţiona o singură forţă de intensitate,
direcţie şi sens egale cu ale forţei rezultante vectoriale obţinute din
compunerea vectorială a acelor forţe.
● Dacă se aplică două forţe de aceeaşi direcţie şi de acelaşi sens,
acţionarea lor se sumează. Un exemplu concludent ar fi sumarea
forţei de mezializare fiziologică cu cea de mezializare ortodontică.
● Dacă direcţia e aceeaşi, dar sensul contrar, la intensitate egală,
acţiunea celor două forţe se anulează. Dacă intensitatea diferă,
rezultanta va fi egală cu diferenţa între cele două forţe, iar
deplasarea se face în sensul forţei mai mari.

http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2F
● Dacă direcţiile a două forţe sunt paralele, iar sensul contrar şi
acţiunea lor este tangenţială, apare mişcarea de rotaţie.
Forţa ortodontică poate fi exercitată asupra unor dinţi izolaţi, grupe
dentare, arcade, articulaţia temporomandibulară. Indiferent de natura
forţei ortodontice (naturală, artificială), pentru a obţine un efect
terapeutic este necesară o zona de aplicare a fortei (dinţii, arcada,
maxilarul) şi o zona de sprijin denumită ancoraj (Cocârlă).
Ancorajul reprezintă sursa rezistenţei la reacţia forţei şi deci, la
deplasările dentare nedorite. În tratamentele ortodontice se ţine cont
de legea a III-a a lui Newton: “acţiunea şi reacţiunea sunt egale şi
opuse”. Conform principiilor mecanice, forta aplicata pentru 
deplasarea unui dinte sau a unui grup dentar, trebuie sa 
dispuna de o forta cel putin egala si opusa pentru ancoraj. Dacă
zona de sprijin şi zona de aplicare a forţei opun o rezistenţă, forţa le
deplasează egal: de exemplu, la închiderea diastemei, fiecare incisiv
serveşte ca punct de sprijin şi de aplicare a forţei. Dacă rezistenţa
este inegală, zona mai puţin rezistentă suferă o deplasare mai
importantă, devenind zona de aplicare a forţei.
Ancorajul depinde de numărul dinţilor incluşi în ancoraj şi de
mărimea suprafeţei radiculare, molarii oferind o zonă de ancoraj
mult mai bună decât incisivii.

Momentul fortei
Dacă forţa nu acţionează în centrulde rezistenţă al dintelui, ea nu va
produce otranslaţie pură, ci o rotaţie a dinteluidatorită momentului
forţei ce apare prinaplicarea forţei la distanţă de centrul derezistenţă.
Distanţa perpendiculară pedirecţia forţei, măsurată din centrul de
rezistenţă se numeşte braţul forţei.Momentul forţei este o mărime
fizică,definită ca produsul dintre mărimea forţei şi braţul ei, iar
momentul unui cuplu de forţe este produsul dintre mărimea forţelor
şi distanţa dintre ele (Cocârlă). M = F x d, unde M este momentul
forţei, F este forţa, iar d braţul forţei.
Sensul momentului se determină prin prelungirea forţei în jurul
centrului de rezistenţă: dacă momentul va provoca o rotaţie în sens
orar, semnul momentului forţei este convenţional pozitiv, iar dacă
rotaţia este în sens invers acelor de ceasornic, semnul momentului
va fi negativ. Cu cât direcţia forţei este mai aproape de centrul de
rezistenţă, mişcarea va fi predominant prin translaţie, în timp ce o
distanţă mai mare va genera o rotaţie mai importantă şi o translaţie
mai mică.

Raportul moment ­ forta
Raportul între forţă şi momentul creat nu poate fi controlat decât cu
aparate fixe şi de el depinde tipul de deplasare a dintelui. Un raport
M/F mare produce o deplasare radiculară mai amplă decât
deplasarea coronară. Un raport M/F mai mic determină o înclinare a

http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles
%2Fghid.6554532100

dintelui prin deplasare coronară, dar mai mică decât în situaţiile în

care nu se aplică o contraforţă.
Gresiunile necesită un raport M/F de 8/1 până la 10/1, în funcţie de
lungimea rădăcinii. Pentru a deplasa uniform atât coroana cât şi
rădăcina unui dinte cu o forţă de 100g, va fi necesar un moment de
800-1000g/mm.
Pentru deplasările mezio-distale, momentul depinde de dimensiunea
bracket-ului ce determină braţul forţei. Cu cât bracket-ul este mai
lat, celelalte elemente fiind egale, cu atât se generează mai uşor un
moment pentru deplasarea rădăcinilor dinţilor ce limitează o breşă.
Exemplu: distalizarea caninului în spaţiul postextracţional al
premolarului I necesită o forţă de 100g şi un moment de 1000g/mm.
Dacă bracket-ul de pe canin ar avea lăţimea de 1mm ar fi necesară o
forţă de 1000g la fiecare din cele 4 colţuri ale bracket-ului, iar dacă
bracket-ul are 4mm lăţime, este necesară doar forţa de 250g la
fiecare colţ (Proffitt).

Frictiunea
Deplasarea dinţilor se poate face prin sisteme fricţionale şi
nefricţionale.
În sistem fricţional, dinţii sunt deplasaţi de-a lungul arcului, apărând
o fricţiune între bracket şi arc ce depinde de: dimensiunea şi
calitatea arcului, modul de confecţionare, particularităţile bracket-
ului (material de confecţionare, lăţime, caracteristicile slotului),
tipul ligaturii folosite. Când forţa de fricţiune este importantă,
mişcarea de-a lungul arcului este blocată.
În sistemul nefricţional, dinţii sunt deplasaţi odată cu arcul, pe
porţiuni limitate de arc. Arcurile pot fi totale sau parţiale, cu bucle
de contracţie, dar aceste bucle pot genera forţe şi momente specifice
ce trebuie foarte bine cunoscute. Pentru contracararea momentelor
secundare nedorite, braţele buclelor pot primi îndoituri “anti-tip” şi
“antirotaţionale” (Cocârlă).

3. Tipuri de deplasari dentare ortodontice
Deplasările ortodontice sunt: bascularea, translaţia, intruzia,
extruzia, derotarea şi mişcarea de torque. Toate deplasările dentare
pot fi descrise în funcţie de mişcarea de rotaţie şi de translaţie care
se referă doar la deplasările iniţiale, limitate, ce se produc în spaţiul
parodontal. Deplasările mai ample, pe termen lung, sunt rezultatul
unei succesiuni de astfel de deplasări mai mici, în funcţie de tipul
remodelării osului alveolar.
http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles

Bascularea este cea mai frecventă deplasare ortodontică ce rezultă

în urma aplicării unei forţe punctiform la nivelul coroanei dentare şi
constă în bascularea dintelui în jurul centrului de rotaţie. Se mai
numeşte versiune.
Mişcarea de basculare determină o concentrare a presiunii pe zone
limitate de ligament parodontal. Centrul de rotaţie (hipomoclion)
determină deplasarea rădăcinii în direcţie opusă forţei de basculare.
O mişcare de basculare are aproape întotdeauna drept rezultat
formarea unei zone de hialin sub creasta alveolară, când dintele are
o rădăcină scurtă sau incomplet dezvoltată. Dacă rădăcina este
complet dezvoltată, zona de hialinizare va fi localizată la mică
distanţă de creasta alveolară (Graber).

Translatia este o deplasare corporeală în care atât coroana, cât şi

apexul se deplasează în aceeaşi direcţie şi pe aceeaşi distanţă. Pentru
a produce aceeaşi presiune în ligamentul parodontal şi acelaşi
răspuns biologic, este necesară o forţă de două ori mai mare pentru o
deplasare corporeală decât forţa pentru basculare. Se mai numeşte
gresiune.
Deplasarea corporeală sau translaţia necesită un cuplu de forţe
paralele care se distribuie pe întreaga suprafaţă osoasă alveolară.
Acest tip de mişcare ortodontică este favorabil atâta timp cât
intensitatea forţei nu depăşeşte o anumită limită (Reitan).
  

 
http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2Fghid­
jhgdgfdxtred43

Deplasare corporeala a premolarilor II şi III, experiment la câine (după

Graber)

Derotarea este o mişcare de pivot în jurul axului mare radicular

necesitând un cuplu de forţe. Teoretic, forţele ce produc această
mişcare ar putea fi mult maimari decât cele ce produc alte tipuri de
mişcări dentare, deoarece ele arputea fi distribuite în tot spaţiul
parodontal. Practic s-a demonstrat că esteimposibilă aplicarea unei
forţe de derotare fără ca dintele să nu basculeze

7
în alveola sa, iar zonele de presiune formate sunt identice cu cele din
cursul mişcării de basculare. De aceea, forţele ortodontice potrivite
pentru derotările dentare, sunt similare celor pentru basculare.

Extruzia sau deplasarea dintelui în sens vertical, spre planul de

ocluzie, induce în mod ideal doar zone de tensiune la nivelul
ligamentului parodontal, nu şi zone de presiune. La fel ca în
derotare, această posibilitate este mai mult teoretică, deoarece dacă
dintele basculează în cursul extruziei, determină şi o arie de
compresiune în spaţiul parodontal. Chiar dacă această posibilitate ar
putea fi evitată, forţe mari în zonele de tensiune nu sunt dorite,
numai dacă scopul ar fi extracţia dintelui şi nu deplasarea alveolei
odată cu dintele. Forţele de extruzie ar trebui să aibă aproximativ
aceeaşi intensitate cu forţele pentru basculare.

Intruzia s-a considerat mult timp a fi imposibil de realizat. Necesită

un control atent al intensităţii forţelor astfel încât se vor aplica
numai forţe de intensitate mică deoarece zonele de compresiune vor
fi concentrate pe o arie mică, la nivelul apexului. La tineri este
favorabilă pentru intruzie o forţă continuă, uşoară. În cazurile în
care osul alveolar este dispus mai aproape de apex, creşte riscul
resorbţiei radiculare la nivel apical.
Intruzia, extruzia şi mişcarea de torque (după Graber)

Miscarea de torque este o deplasare mai mult radiculară, în sens

vestibulo-oral, coroana fiind mai puţin deplasată sau chiar menţinută
pe loc. Forţa este repartizată pe toată suprafaţa radiculară. Necesită
cupluri de forţă a căror rezultantă este o rotaţie în jurul unui punct
situat la colet (Cocârlă).
În timpul deplasării iniţiale, zona de presiune este de obicei
localizată în apropierea treimii mijlocii a rădăcinii, deoarece
ligamentul parodontal e mai larg în treimea apicală decât în treimea
mijlocie. După resorbţia ţesutului osos corespunzător treimii
mijlocii, apexul radicular începe treptat să comprime fibrele
parodontale adiacente stabilind astfel o zonă mai întinsă de presiune
(Reitan).

4. Tipuri de aparate ortodontice

DefinitieAparatul ortodontic = dispozitiv terapeutic care se aplică

pe dinţi, alveole şi baze
maxilare, confecţionate din: acrilat, metal, combinaţii metalo-
acrilice, care folosesc

   
http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2Fghid­
yyyyyyttr6

proprietăţile materialelor care le compun şi particularităţile de

alcătuire pentru a impiedica apariţia sau a corecta anomaliile
dentoşmaxilare.
Aparatele ortodontice sunt clasificate după mai multe criterii:

● Dupa modul de actiune există aparate pasive şi active.­ 

Aparatele ortodontice pasive au drept funcţie menţinerea poziţiei
dinţilor şi a relaţiilor de ocluzie, fiind reprezentate de menţinătoarele
de spaţiu sau aparatele de contenţie.­ Aparatele active modifică
poziţia dinţilor şi a relaţiilor ocluzale sub influenţa forţelor
ortodontice mecanice şi naturale.

● Dupa modul de agregare la arcadele dentare există aparate fixe,

mobile şi mixte.- Aparatele fixe se caracterizează prin cimentarea
sau lipirea lor pe dinţi cu ajutorul unor substanţe de colaj
(compozite, glasionomeri) şi prin îndepărtarea lor la finalul
tratamentului. - Aparatele mobile se pot îndepărta din cavitatea
bucală şi pot fi la rândul lor de două tipuri:

a. aparate mobilizabile, reprezentate de plăcile palatinale şi linguale

ce au în componenţa lor croşete sau gutiere ca şi elemente de
ancorare

b. aparate integral mobile, menţinute în cavitatea bucală datorită

contracţiilor musculaturii orofaciale, neavând nici un alt element de
ancorare. În această categoria sunt incluse aparatele ortodontice
funcţionale.­ Aparatele mixte combină elementele componente ale
celorlalte categorii.

● Dupa repartizarea zonelor de sprijin si de actiune există trei
categorii de aparate ortodontice:

- Aparate intraorale, la care zona de sprijin şi de acţiune se găsesc

în interiorul cavităţii bucale. Ele pot fi la rândul lor aparate
monomaxilare, bimaxilare şi cu actiune reciproca când zona de
sprijin şi de acţiune au aceeaşi valoare de rezistenţă.- Aparate 
extraorale la care zona de sprijin şi de acţiune se găsesc în afara
cavităţii bucale - Aparate intra­extraorale ce au zona de acţiune în
interiorul cavităţii bucale şi zona de sprijin în afara ei (calota
craniană, regiunea nucală).