ŞCOALA POSTLICEALĂ F.E.

G PLOIEŞTI

Calificarea: Asistent Medical de Farmacie

PROIECT DE ABSOLVIRE

Domeniul: SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ

Calificarea: Asistent Medical de Farmacie

COORDONATOR: Duţă Laura

ABSOLVENT: Iorga Alexandra

SESIUNEA
Iunie-Iulie 2019
 ŞCOALA POSTLICEALĂ F.E.G PLOIEŞTI

MEDICAMENTE UTILIZATE IN O.R.L.

COORDONATOR:DUŢĂ LAURA

ABSOLVENT:Iorga Alexandra

SESIUNEA
Iunie-Iulie 2019
 CUPRINS

Argument
CAPITOLUL 1
Fiziologia aparatului ORL

1.1. Fiziologia faringelui

1.2. Fiziologia laringelui
1.3. Strepsils
1.4. Voseptol V
1.5. Hexoraletten
1.6. Oropivalone Bacitracina

CAPITOLUL 2
Urechea noţiuni introductive

2.1 Patologia urechii

2.2 Urechea
2.2.1 Urechea externă
2.2.2 Urechea medie
2.2.3 Urechea internă
2.3 Tratamentul ORL
2.3.1 Soluţie auriculară cu cloramfenicol şi fluocinolon
2.3.2 Boramid (Otalgin)
2.3.3 Optipax
2.4 Afecţiuni ale urechii
CAPITOLUL 3
Aparatul acustico-vestibular

3.1 Fiziologia
3.2 Fiziologia aparatului fonorespirator
3.3 Rinofug
3.4 Vibrocil

BIBLIOGRAFIE
 CAPITOLUL 1
Fiziologia aparatului ORL

Analizatorul auditiv, in linii mari, se compune din doua parti:

- periferica, formata din urechea externa, urechea medie si urechea interna,
adapostita in osul temporal;
- centrala, cu sediul intracranian.
Portiunea centrala este formata din:
- nervul auditiv, cu cele doua ramuri ale lui – acustica si vestibulara;
- nucleii cohleari si vestibulari din bulb;
- caile stetacustice.
Campurile auditive din prima si a doua circumvolutiune temporala, formeaza impreuna
analizatorul stetacustic (simtul auzului si al echilibrului).

1.1 Faringe
Tractusul aerodigestiv este un conduct fibromuscular care se aseamana cu tuburile
ventilatoare ce se pot vedea pe puntile vapoarelor. Orificiul superior al acestui ventilator este
orientat si priveste pe la spatele foselor nazale, cavitatea gurii, baza limbii si laringele, la a
carui limita inferioara se termina. La acest nivel, in partea posterioara, se gaseste orificiul
inferior al faringelui si incepe tubul esofagian, iar anterior se continua in jos nazofaringele
prin aparatul faringian si traheea cervicala.
Planul valului palatin imparte portiunea cefalica a fetei cavitare a faringelui in doua etaje:
unul superior, constituit de rinofaringe si unul constituit de bucofaringe. Acesta, dintr-o
functie cu rol de despartire virtuala in stare de repaus se poate transforma intr-una reala, in
timpul deglutitiei si al fonatiei. Sub actiunea constrictorului superior, peretele posterior al
faringelui inainteaza ca sa se uneasca cu valul palatului ridicat, care in acest timp este intarit
prin contractia muschilor peristafilini externi si interni, impreuna cu ai aponevrozei palatine,
sub actiunea muschilor tensori si ridicatori ai valului palatului.
Aceste fenomene se petrec in timpul deglutitiei si al fonatiei.
In mucoasa faringiana se afla numeroase glande cu o importanta deosebita pentru functia
respiratorie si fonatorie. In afara de acestea se mai gasesc si formatiunile limfoide: amigdala
faringiana si nazofaringe, amigdalele palatine si amigdala linguala.
 Cavitatea bucofaringiana constituie pavilionul faringobucal, care se cupleaza cu a tibrului
vocal.

1.2 Laringele
Laringele uman este format din mai multe elemente anatomice: cartilaje, muschi, ligamente,
membrane, mucoasa, vase si nervi.
Toate cartilajele sunt unite intre ele prin membrane, ligamente, muschi si o mucoasa
interioara, constituind organul diferential al fonatiei care, in sus este fixat de osul hioid si
baza limbii, iar in jos, de primul inel traheal si, inapoi de faringele cervical.
In sus, limitele laringelui sunt formate de marginea superioara a cartilajului tiroid, iar in
jos, de marginea inferioara a cartilajului cricoid.
Scheletul cartilaginos laringian se compune din trei cartilaje mediene neperechi (epiglota,
cartilajul tiroid, cartilajul cricoid), din alte doua cartilaje aritenoide constante si din
cartilajele corniculate ale lui Santorini si ale lui Wrisberg.
Muschii laringelui sunt intrinseci ei contribuind in respiratie si fonatie (cricotiroidieni,
cricoaritenoidieni, interaritenoidieni, tiroaritenoidieni), si extrinseci, care se fixeaza pe
laringe si un organ vecin, asigurand miscarile laringelui. Sunt foarte numerosi si apartin mai
multor organe din vecinatate: faringe, limba si gat. Prin insertia lor pe laringe, in afara de
miscarile imprimate mai au rolul de a asigura si suspensia sa.
Toti muschii intrinseci ai laringelui, cu exceptia cricoaritenoidianului posterior (porticus),
sunt constrictori ai glotei. Porticusul (cricoaritenoidianul posterior) este singurul dilatator al
glotei.
Configuratia interna a laringelui
 Coardele superioare sau benzile ventriculare si coardele vocale inferioare sau cele
adevarate impart cavitatea laringelui in trei etaje:
- etajul superior (vestibulul), care, la randul sau se divide in doua parti: orificiul laringian
superior, ovalar, larg, dirijat in sus si inapoi, si vestibulul propriu-zis, de forma unei palnii,
cu coardele vocale superioare;
- etajul glotic, format din spatiul cuprins intre coardele vocale inferioare si apofizele vocale
ale aritenoizilor, numit glota sau orificiu glotic;
- etajul inferior (subglotic), care se largeste in jos si se continua cu traheea. Cavitatea
laringelui, cu exceptia coardelor vocale, este tapetata de o mucoasa ce prezinta un epiteliu
cilindric ciliat.

1.3 Strepsils
Pentru ce se administreaza STREPSILS ?
Strepsils in variantele sale: Clasic, Mentol, Eucalipt, Miere si Lamaie si cu vitamina C
100 mg, Strepsils Herbal si Lemon, apartine unui grup de medicamente care sunt utile in
tratamentul infectiilor oro-faringiene usoare, favorizand ameliorarea simptomelor provocate
de acestea.
Strepsils Calsic are efect imediat in ameliorarea senzatiei de diconfort faringian.
Strepsils Mentol si Eucalipt descongestioneaza rapid caile respiratorii.
Strepsils Miere si Lamaie are efect calmant accentuat in durerile produse de infectiile
cavitatii bucale si ale faringelui.
 Strepsils Vitamina C 100 mg asigura cantitatea de Vitamina C necesara in cursul
infectiilor orofaringiene.
Strepsils Herbal si Lemon fara zahar are efect calmant accentuat in durerile produse de
infectiile cavitatii bucale si ale faringelui.

Cutii cu una sau doua blistere a cate 12 pastile. Strepsils Herbal si Lemon cutie cu una
sau doua blistere a cate 8 pastile.

Ce contine acest medicament ?

Fiecare pastila contine:
- alcool 2,4
- diclor-benzilic 1,2 mg
- amilmetacrezol 0,6 mg ca substante active cu rol antibacterian
Strepsils Mentol si Eucalipt mai contine ca substanta activa si levomentol 8,0 mg.
Pe langa acestea ele mai contin:
Strepsils Clasic:
- acid tartric
- levomentol
- ulei anisi ?
- ulei de menta
- ponceanu 4R (E124)
- carmoisine (E122)
- sucroza
- glucoza
Strepsils Mentol si Eucalipt:
- acid tartric
- ulei de eucalipt
- indigo carmin (E132)
- sucroza
- glucoza
Strepsils Miere si Lamaie:
- acid tartric
- ulei de lamaie fara terpene
- ulei de menta
- galben de chinolina (E104)
- miere
- sucroza
- glucoza
Strepsils Vitamina C 100 mg:
- acid ascorbic
- zaharoza
- glucoza sirop
- acid tartric
- ulei de anason
- mentol
- aroma de portocale
- ponceanu 4R
- Yellow Sunset
Strepsils Herbal fara zahar:
- acid tartric
- aroma de lamaie
- ulei de rozmarin
- aroma de flori de soc
- zaharina sodica
- izomaltitol
- maltitol sirop

Mod de administrare:
Produsul se administreaza oral. Se utilizeaza chiar de la aparitia primelor senzatii de
disconfort faringian.
Se dizolva incet, in gura, cate un comprimat la 2-3 ore. Nu se administreaza mai mult de
8 pastile in 24 de ore. Daca simptomele persista, bolnavul trebuie sa se adreseze medicului.
Inainte de a folosi acest produs, bolnavul trebuie sa verifice daca:
- este alergic la oricare dintre substantele componente;
- daca este alergic trebuie sa tina cont de cantitatea de zahar din pastila
(2,6 g glucide) cu exceptia Strepsils Herbal si Lemon fara zahar care nu contine zahar;
- daca bolnava este insarcinata sau alapteaza trebuie sa ceara sfatul medicului inainte de a
lua acest medicament.

Cum se administreaza copiilor ?

 Este indicat numai pentru copiii care pot dizolva pastila incet in gura, fara a fi
supravegheati (pentru a evita pericolul de inecare).

Reacţii adverse:
Folosind Strepsils in oricare dintre variantele sale, reactiile adverse sunt foarte rare.
Totusi, daca intervine ceva neobisnuit, bolnavul trebuie sa anunte medicul.
Nu trebuie folosit medicamentul dupa data expirarii inscrisa pe ambalaj.
Medicamentul nu trebuie lasat la indemana copiilor.

1.4 Voseptol V
Compozitie:
- tinctura de propolis
- mentol
- ulei volatil de levantica
- ulei volatil de eucalipt
- ulei volatil de menta
- ulei volatil de jneapan
- ulei volatil de cimbru
- excipienti pentru o tableta: - ciclamat de sodiu
- aerosil
- dextroza
- zahar
- gelatina
- acid ascorbic
- stearat de magneziu
- talc
 Voseptol V este un produs natural recomandat ca anestezic local, antibacterian –
antifungic, cicatrizant, astringent, corector de miros, indicat in afectiunile bucofaringiene si
a cailor respiratorii superioare.

Recomandari:
Atat profilactic cat si curativ in: laringite, faringite, rinite, afte si leziuni bucale,
stomatite, paradontopatii, halena, traheobronsite si adjuvant in tratamentul astmului bronsic
si emfizem pulmonar.

Mod de administrare : intern

Adulti: se sug 1-2 tablete de 3-4 ori pe zi, minim 5 tablete.
Copii: intre 3-10 ani – se sug cate ½ tableta de 3 ori pe zi, minim 5 zile.
Produsul este interzis persoanelor bolnave de diabet insuliunodependent. Se recomanda
prudenta la administrare pentru persoanele cu alergie cunoscuta la propolis si celor cu risc
alergic crescut.

Prezentare:
Flacon cu 40 de tablete.

Termen de valabilitate: 2 ani

Pastrare:
Sa va pastra flaconul bine inchis, in locuri uscate, la temperatura camerei, ferit de lumina.
Produsul nu se va lasa la indemana copiilor. In cazul aparitiei unor fenomene neplacute,
se intrerupe utilizarea produsului si se consulta medicul de familie sau farmacistul.

1.5 Hexoraletten
Ce contine Hexoraletten N ?
Substantele active: diclorhidratul de clorhexidina si benzocaina.
Un comprimat de supt contine:
- 5 mg diclorhidrat de clorhexidina
- 1,5 mg benzocaina
- excipienti: - aspartam
- izomalt
 - apa purificata
- ulei de menta
- mentol
- timol
Continutul in clorhidrati al unui comprimat corespunde cu 0,1 unitati paine.

Ambalaj:
Hexoraletten N este ambalat in cutii cu 2 blistere a cate 10 comprimate de supt.

Indicaţii:
Hexoraletten N face parte din grupul medicamentelor folosite pentru reducerea temporara
a numarului de bacterii din cavitatea bucala si gat, in cazul durerilor de gat, inflamatiilor
cavitatii bucale si a gingiilor.

Ce trebuie sa se stie inainte de a incepe tratamentul cu Hexoraletten N ?

Bolnavul nu trebuie sa foloseasca medicamentul daca este alergic la oricare dintre
componentii produsului mentionati mai sus, daca prezinta rani la nivelul cavitatii bucale sau
in gat, daca sufera de o afectiune in care colinesteroza din sange este diminuata.
Hexoraletten N nu se administreaza la copii sub 4 ani.
In cazul unor eroziuni sau alte leziuni in cavitatea bucala sau gat, solicitati sfatul
medicului inainte de a incepe tratamentul cu Hexoraletten N.
Daca se iau in acelasi timp medicamente din grupa sulfamidelor sau aminosolicilatiilor,
efectele acestora pot fi inhibate de catre benzocaina din Hexoraletten N. Clorhexidina din
Hexoraletten N poate fi inactiva de sucroza, polisorbat 80, magneziu insolubil, saruri de zinc
si de calciu.
Daca in acelasi timp ce se face tratamentul cu Hexoraletten N se administreaza si alte
medicamente este de preferat sa se solicite sfatul medicului sau farmecistului.

Mod de administrare:
- Adulti si adolescenti: se suge cate un comprimat de mai multe ori pe zi. La nevoie, se poate
suge cate un comprimat la 1-2 ore, dar nu mai mult de 8 comprimate pe zi.
- Copii cu varsta intre 4 si 12 ani: se sug 4 comprimate pe zi.
- Varstnici, persoane cu boli hepatice sau renale: ca si la adulti.
Tratamentul trebuie inceput cat mai repede posibil de la primele semne de boala si trebuie
continuat cateva zile de la disparitia acestora, ca masura preventiva.
 Daca se administreaza mai mult Hexoraletten N odata
Daca pacientul ia prea multe comprimate de Hexoraletten N odata, este indicat sa se
adreseze medicului sau sa se prezinte imediat la cea mai apropiata unitate medicala.

Reacţii adverse:
Reacţiile adverse sunt rare. Dupa administrarea indelungata, simtul gustului poate fi
afectat sau pot aparea amorteli la nivelul limbii. Dupa tratamentul indelungat, preparatele
care contin clorhexidina pot duce la colorarea danturii, care se poate inlatura prin
tratamentul stomatologic adecvat. De asemenea, se poate produce colorarea temporara a
limbii. Ca si alte produse medicamentoase, Hexoraletten N poate produce fenomene
alergice, rareori pana la soc anafilactic. La copii mici, benzocaina din compozitia produsului
poate duce la afectarea globulelor rosii din sange.

Cum se pastreaza Hexoraletten N ?

- Produsul se pastreaza la temperatura camerei (sub 25 0C)
- Nu se foloseste medicamentul dupa data expirarii inscrisa pe ambalaj
- Medicamentul nu se lasa la indemana copiilor

1.6 Oropivalone Bacitracina

Compozitie:
- pivalat de tixocortol 1,5 mg
- bacitracina – zinc 200 U.I.
- excipienti q.s.p. – 1 comprimat

Indicatii terapeutice:
Afectiuni inflamatorii si infectioase buco-faringo-laringiene, laringite, faringite,
traheite, amigdalita, angine.
 Post – operator: amigdalectomii, abcese incizate.

Contraindicatii:
- Hipersensibilizarea la unul din componenti
- Copii de mai putin de 30 de luni (prezenta mentei)

Precautii:
Sportivii trebuie sa fie atenti pentru ca acest medicament contine un principiu
activ care poate induce un rezultat pozitiv pentru testul antidrog.

Mod de administrare:
Se lasa medicamentul sa se topeasca, fara a se amesteca, 4-10 comprimate pe zi.
In cazul indicatiilor vizate, durata administrarii acestui corticoid va fi cat mai scurta
posibil, si nu va depasi in mod normal 8-15 zile.

Reacţii adverse:
Reactii de intoleranta locala pot surveni la debutul tratamentului. Au fost
semnalate rare reactii de tip alergic (manifestari cutanate, edeme superficiale ale fetei
si/sau ale mucoasei si in mod exceptional laringe). Aceste reactii cedeaza la uncetarea
tratamentului. In cazul aparitiei acestor efecte adverse este indicat sa se consulte
medicul.
Prezentare:
Acest medicament nu se elibereaza decat pe baza prescriptiilor medicale.
 CAPITOLUL 2
Urechea noţiuni introductive

URECHEA
Urechea nu asigura numai simtul nostru auditiv ci si pe cel al echilibrului. Este un organ
complex impartit in trei regiuni: urechea externa care preia sunetele precum un radar, urechea
medie al carei angrenaj osos seamana cu un aparat ce amplifica sunetele ce sunt transmise si
urechea interna care converteste vibratiile sonore in impulsuri nervoase si determina pozitia
capului. Mesajele care rezulta sunt transmise la creier de-a lungul a doi nervi apropiati, cu traiect
comun: nervul vestibular pentru echilibru si nervul cohlear pentru sunete.
Urechea externa si cea medie sunt implicate in special in auz, dar structurile urechii
interne ce interpeleaza pozitia capului si sunetul sunt separate desi, ele se gasesc impreuna cu
acelasi organ.

Auzul – Ceea ce auzim sunt unde sonore produse prin vibratiile moleculelor de aer.
Amplitudinea si energia acestor unde determina intensitatea care este masurata in decibeli (dB).
Cu cat numarul vibratiilor este mai mare cu atat tonalitatea este mai ascutita. Frecventa sunetului
este exprimata in cili pe secunda sau in hertzi (Hz).
La persoanele tinere, gama de frecventa ce poate fi auzita este aproximativ intre 20 pana
la 20.000 Hz pe secunda, desi sensibilitatea maxima este intre 500 si 4.000 Hz. Pe masura ce
imbatranim sau daca suntem expusi la sunete cu intensitate excesiva pentru o perioada de timp,
sensibilitatea pentru frecvente inalte scade.
 Nivelul normal al auzului este definit printr-un standard international.
Acuitatea reprezinta diferenta dintre sunetul perceput si sunetul standard generat de un
aparat special denumit audiometru.
Urechea functioneaza: ca un captator (urechea externa), ca un amplificator (urechea
medie) si ca un transmitator (urechea interna).
Pavilionul reprezinta portiunea elastica care capteaza sunetele. In centrul acestuia exista
un canal osos ce conduce la timpan. Peretii canalului secreta o substanta ceroasa care previne
uscarea si descuamarea pielii.
Amplificatorul este reprezentat de un angrenaj format din trei oscioare. Acestea sunt
ciocanelul, care vine in contact cu timpanul; scarita care este atasata de urechea interna si
nicovala care este un os mic ce face conexiunea intre cele doua.
Acest sistem amplifica de 20 de ori miscarile timpanului. De la urechea medie pleaca un
canal ingust denumit tuba Eustachio care se deschide in spatele amigdalelor, ceea ce contribuie la
egalizarea presiunii aerului pe ambele fete ale timpanului.
Urechea externa: primeste sunetele;
Urechea medie: amplifica sunetele;
Urechea interna: transmite sunetele la creier.

URECHEA EXTERNA este formata din pavilion, cu rol de captare a undelor

sonore si conductul auditiv extern, care conduce sunetele in urechea mijlocie. Tubul auditiv
extern este captusit cu o piele care contine glande sebacee si glande sudoripare modificate,
numite ceruminoase, care produc cerumenul (ceara).
Orificiul profund al conductului auditiv este acoperit cu o membrana subtire, numita
timpan, care desparte urechea externa de cea mijlocie. Urechea externa se poate vedea cu ochiul
liber.

URECHEA MEDIE (mijlocie) este alcatuita din cutia timpanica, trompa

faringootica a lui Eustachio si sistemul celular al apofizei mastoide (blocul mastoidian).
Cutia timpanica, de forma unei lentile biconcave, are sase pereti: extern sau timpanic,
format din membrana timpanica si o mica portiune osoasa din conductul auditiv extern,
conductul auditiv intern sau labirintic, superior (tegumen timpani), inferior sau jugular, anterior
sau tubocarotidian si cel posterior sau mastoidian.
In portiunea mijlocie a peretelui intern (labirintic) se afla promontoriul – o proeminenta
osoasa, care corespunde primului tur al melcului (cohleea). Deasupra, si ceva mai inapoia
promontoriului, in fundul unei adancituri, se gaseste un alt orificiu numit fereastra rotunda sau
fereastra timpanica.
Peretele superior – tavanul cutiei timpanice – este constituit dintr-o lama osoasa subtire.
Peretele inferior – podeaua cutiei timpanice – corespunde golfului venei jugulare.
Peretele anterior sau tubocarotidian este prevazut in portiunea sa superioara cu o
deschizatura larga, numita orificiul timpanic al trompei. Prin partea situata dedesubtul acestui
orificiu, care, printr-un scurt canal – aditus ad autrum – comunica cu grupul celular
autromastoidian. Sub acest orificiu se afla o deschizatura pe unde intra nervul – coarda
timpanului.
Topografic, cutia timpanica se imparte in trei etaje:
- superior, epitimpanic sau atical;
- mijlociu, cel mai cuprinzator, numit mezotimpanic – atrium;
- inferior – hipotimpanul.
Aceasta divizare serveste la clasificarea unor anumite forme de otite medii.
Cutia timpanica este plina cu aer. Continutul ei il constituie cele trei oscioare: ciocanul,
nicovala si scarita (lantul oscioarelor).
Ciocanul are un cap care se articuleaza cu corpul nicovalei, un gat pe care se insera
tendonul muschiului ciocanului, un maner orientat oblic in jos si inapoi, inclavat in grosimea
tesutului timpanic, si doua apofize: una lunga, indreptata inainte, si alta scurta, indreptata in
afara. De aici pornesc ligamentele timpanomaleari anterior si posterior.
Nicovala prezinta un corp si doua ramuri, una lunga si alta scurta. Suprafata articulara a
corpului se articuleaza cu capul ciocanului. Apofiza lunga se articuleaza cu capul scaritei, numita
si apofiza lenticulara. Scarita are un cap, care se articuleaza cu nicovala, un gat, pe care se insera
muschiul scaritei (cuprins in proeminenta osoasa dintre cele doua ferestre), piramida (o ansa cu
doua brate – anterior si posterior) si o talpa, care constituie platina scaritei; inclavata in fereastra
ovala, este inconjurata de un ligament inelar fibros care ii asigura miscarea.
Articulatiile intre aceste oscioare sunt de tip diatroza (articulatia mobila dintre oase) cu
capsula, ligamente si sinoviala. Pe langa articulatii, oscioarele sunt mentinute in pozitia lor si de
o serie de ligamente avand puncte de insertie pe peretii cutiei timpanice. Aceste ligamente
bareaza portiunea superioara a cutiei timpanice (atica), delimitand doua pungi: una mai mare,
posterioara, si alta mai mica, anterioara. Prin topografia lor, aceste pungi impiedica drenajul
inspre mezotimpan, favorizand cronicizarea proceselor supurative, localizate la nivelul lor.
Cei doi muschi ai cutiei timpanice sunt:
- muschiul ciocanului;
- muschiul scaritei.
 Muschiul ciocanului este situat in conductul osos, deasupra portiunii osoase a trompei lui
Eustachio, cu capatul terminal pe peretele intern al casei timpanice. Deasupra promontoriul
paraseste canalul si se insera pe colul ciocanului si este inervat de nervul maxilar inferior prin
intermediul ganglionului otic.
Muschiul scaritei este asezat intr-un conduct sapat in peretele posterior al cutiei
timpanice, inaintea canalului Fallope, si este inervat de o ramura a nervului facial.
Muschii au rol si de regulator in functia aparatului de transmisie a vibratiilor sonore;
functia lor este antagonista.
Peretele anterior urechii mijlocii se prelungeste cu canalul numit trompa lui Eustachio,
care se deschide cu celalalt capat, pe peretele lateral al nazofaringelui. Trompa are rolul de a face
aerisirea urechii mijlocii si de a asigura un echilibru atmosferic extra – si endotimpanic, factor
important in fiziologia auzului si drenarea secretiilor endotimpanice.
Urechea medie comunica cu osul mastoidian – os asezat in spatele pavilionului urechii -,
care se simte la palpare. Mastoida, la randul ei, are raporturi imediate cu meningele cerebral
(creierul mare) si cerebelos (creierul mic), cu nervul facial si sinusul lateral.
Vecinatatea peretilor urechii mijlocii cu organele importante ne arata pericolul eventualei
propagari a infectiilor din urechea mijlocie.

URECHEA INTERNA numita labirintul cohleo-vestibular sau labirintul auricular, este

asezata in interiorul stancii osului temporal, intre cutia timpanica si conductul auditiv intern. Ea
se compune din labirintul anterior numit cohleea si labirintul posterior, in interiorul careia sunt
asezate vestibulul si camnalele semicirculare.
Cohleea este organul propriu-zis al auzului, iar vestibului indeplineste functia kinetica se
de echilibru in spatiu al corpului.
Labirintul vestibular constituie un complex fiziologic. Printr-un mecanism reflex, realizat
prin iermediul scoartei cerebrale, asigura miscarile capului (functia Kinetic) si a echilibrului in
spatiu. Aceste functii se exercita prin excitatia crestelor din ampulele canalelor semicirculare
(organe senzoriale Kinetice) si a maculelor utriculosaculare (organe senzoriale statice) de unde
pleaca un reflex pe ramura vestibulara a nervului auditiv, calea centripeda spre centrii
bulboprotuberantiali si corticali, la nucleii oculomotori, pe calea centrifuga, iar pe drumul
vestibulospinal, la maduva. Datorita acestui reflex coordonator al tonusului diferitelor grupuri
musculare, omul si animalele pot efectua miscarile, mersul, alergarile, sariturile etc.,
mentinandu-si echilibrul.
Cand excitatiile depasesc anumite limite din cauza unui proces patologic sau a unei
experimentari, apare o gama intreaga de reactii:
 - subiective: greata, varsaturi, ameteli;
- obiective: miscarile globului ocular.
La coordonarea diferitelor grupuri musculare si a echilibrului, pe langa aparatul
vestibular si cerebel, contribuie in larga masura, scoarta cerebrala, vederea, simtul tactil. In
interiorul cohleei, se afla organul lui Corti si terminatiile nervului auditiv. Nervul auditiv,
constituit din nervul cohlesr si cel vestibular, isi continua drumul pana la scoarta cerebrala in
centrii auditivi, situati in lobii temporali drept si stang. O parte din caile auditive se incruciseaza
astfel incat fiecare din centrii superiori auditivi contine fibre ce vin din ambele urechi.

2.1 Patologia urechii

Afectiunile urechii externe isi au sediul in pavilionul si conductul auditiv extern.
Uneori, pavilioanele urechilor prezinta malformatii (vicii de confor-
matie). Ele sunt congenitale sau dobandite. Cele congenitale, de regula ereditare, sunt anomalii
manifestate in dezvoltarea embriogenetica a aparatului auditiv. Sunt asociate uneori cu
anomaliile altor organe (craniofaciale, buza de iepure, despicatura de val).
Cele dobandite, de obicei sunt consecinte ale traumatismelor provocate de caderi,
lovituri, arsuri, degeraturi, infectii. Unele anomalii ale pavilioanelor auriculare pot fi corectate
prin interventii chirurgicale. Alteori, anomaliile apar prin dezvoltarea exagerata (macrotia) sau
prin dezvoltarea insuficienta (microtia) a pavilioanelor. Sunt cazuri cand in loc de pavivlioane
apar niste mugurasi.
Din punct de vedere fiziologic, micsorarea pavilioanelor diminueaza posibilitatea captarii
si concentrarii undelor sonore sau chiar pune in imposibilitate de a se materializa aceasta functie
a urechii, cum este cazul pavilion-mugure.
Estetic, atat macrotia cat si microtia pavilioanelor prezinta nota discordanta in
dezvoltarea armonioasa a organismului. Hipertrofia lobului urechii (atarna ca o limba de clopot),
despicatura sau absenta lui (anomalii congenitale sau dobandite) se corecteaza prin operatii
chirurgicale.
Si conductul auditiv extern poate fi supus unor degeraturi, datorita unor procese
inflamatorii supurative, unor traumatisme, arsuri, obstructii de natura fibromembranoasa sau
osoasa. Acestea produc obstructia sau micsorarea orificiului conductului auditiv extern.
Excrescentele osoase dezvoltate pe ambii pereti ai conductului auditiv extern nu sunt pe deplin
clarificate din punct de vedere etiologic. Acestea pot fi generate de un sifilis congenital, de
traumatisme repetate etc. Daca impiedica transmisia undelor sonore spre urechea mijlocie,
excrescentele se extirpeaza.
Malformatiile urechii medii pot interesa cutia timpanica, lantul oscioarelor, trompa lui
Eustachio si mastoida. Ele se caracterizeaza prin deschideri de la sine ale peretilor, prin lipsa
unuia sau a tuturor oscioarelor, absenta ferestrelor sau chiar a intregii cutii timpanice. Controlul
radiologic are un rol important in diagnosticarea acestora. In zilele noastre se poate interveni
chirurgical si cu succes in cadrul urechii medii; se poate reface casa timpanica, transmisia
osiculara sau fenestratia canalului orizontal.

2.3 Tratamentul ORL

2.3.1 Soluţie auriculară cu cloramfenicol şi fluocinolon

Compozitie:
- 100 g solutie auriculara
- cloramfenicol 0,50 g
- fluocinolon acetonid 0,05 g
- excipienti: - clorura de benzalconiu
- propilenglicol
- apa distilata

Grupa farmacoterapeutica:
Preparate pentru urechi, corticosteroizi si antiinfectioase in combinatii.

Indicatii terapeutice:
Infectii bacteriene ale urechii externe

Contraindicatii:
Hipersensibilitate la oricare dintre componentii produsului.

Precautii:
Nu se recomanda administrarea produsului la pacienti cu perforatii ale timpanului.

Interactiuni:
Nu se cunosc.
Sarcina si alaptarea:
In lipsa datelor complete privind absorbtia sistematica a substantelor active dupa administrare
auriculara, produsul se va administra in perioada de sarcina si alaptare numai dupa evaluarea
raportului beneficiu-risc.

Capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje:

Produsul nu influenteaza capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.

Doze si mod de administrare:

- Adulti: Doza recomandata este de 6-8 picaturi. Solutie auriculara cu cloramfenicol si
fluocinolon, instalate in conductul auditiv extern de 2-3 ori pe zi.
- Copii: Doza recomandata este de 2-3 picaturi pe zi instalate in conductul auditiv extern.

Reactii adverse:
Rareori, poate aparea iritare locala.

Supradozaj:
Nu au fost raportate cazuri de supradozaj.

Pastrare:
Produsul nu se utilizeaza dupa data de expirare inscrisa pe ambalaj si se pastreaza la temperaturi
intre 8-15 0C, in ambalaj original.
Produsul nu se lasa la indemana copiilor.

Ambalaj:
Cutie cu un flacon a 10 ml solutie auriculara, prevazut cu picurator.
2.3.2 Boramid (Otalgin)

Compozitie:
10 g solutie contine:
Aminophenazonum 0,5 g
Dicainum 0,2 g
Acidum boricum 0,2 g
Glycerinum 9,1 g

Forma terapeutica:
Solutie pentru uz extern.

Prezentare:
Flacoane de 10 ml.

Actiune farmacodinamica:
Boramidul este antiseptic, analgetic si decongestiv al timpanului.

Acidul boric (H3BO3) este un germicid slab eficace in inhibarea cresterii bacteriene. Nefiind
iritant, el este indicat pentru tesuturile sensibile, cum ar fi mucoase si cornee, ceea ce explica mai
ales utilizarea sa.
Aminophenazona este un derivat de pirazol, cu actiune antipiretica, analgezica si
antiinflamatorie. Ca antiinflamator, actioneaza prin mecanism atat central, cat si periferic,
micsorand permeabilitatea capilara a membranei celulare. Ca analgetic, scade sensibilitatea
terminatiilor nervoase senzitive atenuand inflamatiile.

Dicaina (clorhidrat al esterului dimetilaminoetilic al acidului parabutilaminobenzen) este un

anestezic local de suprafata, foarte activ. Acest preparat are rolul de a anestezia intreaga mucoasa
si de a opri astfel reflexele nociceptive ce intretin procesul inflamator.

Glicerina este un vehicul si medicament a carei actiune se limiteaza la locul de aplicare. Aplicata
local pe tesuturi iritate sau lezate, acopera suprafata respectiva, aparand celulele subadiacente de
stimulii rezultati din contactul cu aerul sau factorii iritanti din mediul inconjurator.In procesul de
fata, pe langa faptul ca joaca rolul unui vehicul, formeaza impreuna cu acidul boric un compus
boroglicerinat, care este lubrifiant. Glicerina, absorbind apa (in concentratie mare, este in
oarecare masura deshidratanta si iritanta pentru tesuturile cu care vine in contact, creeaza un
mediu neprielnic dezvoltarii bacteriilor, datorita desicatiei pe care o produce pe piele sau
mucoase.

Fenomene secundare:
La administrare indelungata, trebuie avute in vedere manifestarile toxice si iritante locale ale
ingredientelor.

Indicatii:
Otitele medii congestive nepurulente.

Contraindicatii:
Produsul nu se va folosi la otitele medii supurate.

Mod de administrare:
Adulti: 8-10 picaturi, instalate in ureche de 2-3 ori pe zi.
Copii: 3-4 picaturi de 3-4 ori pe zi in instilatii in conductul auditiv extern (se picura 3-4 picaturi,
se tine 5 minute capul in pozitia respectiva, se sterge conductul cu vata si se aplica vata uscata).

Conservare:
Produsul se va pastra in locuri uscate, la temperatura obisnuita, ferit de lumina.
2.3.3 Optipax
Compozitie:
- 100 g solutie contine: - fenozona

Grupa farmaceutica:
Preparate auriculare, combinatii.

Indicatii terapeutice:
Otipax este utilizat pentru tratament simptomatic local al durerii de la nivelul urechii
medii la pacienti cu timpanul intact:
- otite acute medii congestive;
- otite grupale flictenulare
- otite barotraumatice.

Contraindicatii:
- Hipersensibilitatea la fenozona sau la oricare din excipientii produsului;
- Perforatie timpanica de origine infectioasa sau traumatica.

Precautii:
Inaintea administrarii produsului pacientul trebuie sa se asigure ca timpanul este intact.
Administrarea auriculara la pacientii cu timpanul perforat poate provoca reactii adverse la
nivelul structurilor urechii medii.
 Interactiuni:
Nu au fost raportate.

Atentionari speciale:
Durata tratamentului nu trebuie sa depaseasca 10 zile. Daca simptomatologia nu se
amelioreaza, se impune reevaluarea conduitei terapeutice.
Sportivii trebuie atentionati ca produsul contine substante care pot produce reactie
pozitiva la testele antidoping.

Sarcina si alaptarea:
Deoarece absorbtia sistematica la pacientii cu timpanul intact este putin probabila,
administrarea produsului este permisa in timpul sarcinii si alaptarii, in conditiile utilizarii
conform recomandarilor de mai sus.

Capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje:

Nu exista date care sa demonstreze ca Otalgin influenteaza negativ capacitatea de a
conduce vehicule sau de a folosi alte utilaje.

Doze si mod de administrare:

Pentru a evita senzatia neplacuta de introducere a solutiei reci in ureche, se recomanda
aducerea flaconului la temperatura corpului inaintea administrarii picaturilor.
Doza recomandata este de 4 picaturi Otipax in urechea dureroasa, instalate de 2-3 ori pe
zi in conductul auditiv.

Reactii adverse:
Au fost semnalate cazuri de reactii locale de tip alergic, iritatii sau hiperemie la nivelul
conductului auditiv.

Supradozaj:
Nu au fost semnalate cazuri de supradozaj.

Pastrare:
- Produsul nu se va utiliza dupa data de expirare inscrisa pe ambalaj;
- Produsul se va pastra la temperaturi intre 15-20 0C, in ambalajul original;
- Produsul nu se va lasa la indemana copiilor.

Ambalaj:
Cutie cu un flacon prevazut cu picurator, continand 20 ml solutie auriculara.

2.4 Afecţiuni ale urechii

Problema influentei negative a afectiunilor oto-rino-laringologice asupra dezvoltarii somatice si
psihice a copiilor si urmarile acestora la populatia adulta a interesat si continua sa intereseze atat
pe oto-rino-laringologi si pediatrii cat si pe neurologi, stamatologi, internisti etc.
Toti specialistii enumerati au ocazia sa constate la bolnavii pe care-i ingrijesc, o serie de
tulburari functionale si organice dependente de aceste afectiuni. Conform datelor statistice
aproximativ 60 % din copiii intre 3 si 7 ani sunt purtatori de afectiuni oto-rino-laringologice si
70 % dintre acestia poarta semnele caracteristice ale „vegetatiilor adenoide”.
Problema vegetatiilor adenoide, a sindromului de vegetatie orala, continua insa sa existe.
Respiratia orala actioneaza in mod sustinut nefavorabil asupra organismului si in primul rand
asupra organismului infantil, aflat intr-o perioada de dezvoltare, de crestere intensiva.
Malformatiile dontomaxiale, palatul ogival, deviatia septului nazal, hipopneumatizarea
sinusurilor paranazale, toracele turtit, postura garbovita, fosele nazale stramte, tulburarile de
vorbire, hipoacuziile, astenia somatica si nervoasa etc., au ramas in mod neschimbat probleme
grave si centrale ale copilariei, iar urmarile si sechelele acestora, a intregii populatii adulte.
Procesele supurative, otitele, adenoitele, sinuzitele etc., chiar daca au scazut in gravitate (in
primul rand sub actiunea antibioterapiei) nu au remediat decisiv gravitatea sindromului de
respiratie orala, au adus doar ameliorari uneori aparente, tocmai prin faptul ca paralel cu
scaderea gravitatii acestor procese (angine, sinuzite, otite etc.), ele au devenit mai frecvente,
recidivand sub aspecte noi, neobisnuite ca otitele seroase, sinuzita latenta cronica a copilului etc.
Respiratia prin gura apare primar si determina hipertrofia amigdalei faringiene, deci
respiratia orala sustinuta genereaza sindromul de respiratie orala (de vegetatii adenoide).
Respiratia nazala si respiratia prin gura duce la micsorarea (respectiv cresterea) in volum
a amigdalei faringiene.
Hipertrofia amigdalei faringiene nu constituie cauza respiratiei bucale ci mai degraba
consecinta ei.
Cauzele insuficientei aparatului de ventilatie a urechii medii sunt:
1. Lipsa presiunii negative din cavitatile timpanomastoidiene cauzata de:
- perforatia membranei timpanice;
- lipsa elasticitatii si rezistentei membranei timpanice;
- cavitatile timpanomastoidiene pline cu:
- lichide (secretii, sange sau cheag, lichid cefalorahidian)
- tesuturi edematiate, infiltrate (inflamatii sau tumorale), hipertrofiate sau cu
granulatii sau polipi;
- corpi straini;
- colesteatom.
2. Deschiderile tubare insuficiente in urma unor:
- edeme inflamatorii sau alergice ale mucoasei;
- cicatrice postinflamatorii sau posttraumatice;
- corpi straini;
- obstructiile orificiului faringian prin edeme, infiltratii, hipertrofii, corpi straini sau
tumori;
- obstructiile orificiului timpanic prin edeme, infiltratii, granulatii, polipi, corpi straini sau
colesteatoni;
- insuficientele valului palatin in urma unor pareze, despicaturi, edeme, infiltratii, cicatrice
sau tumori.
3. Trompa permanent deschisa, ceea ce impiedica producerea de presiune negativa in casuta
timpanica.
4. Lipsa de aer in cavum, in urma:
- acumularii de secretii fiziologice nazale stagnate sau a secretiilor patologice abundente
(in rinite, sinuzite etc.);
- corpi straini (tamponamente etc.);
- hipertrofii ale corzilor cornetelor sau ale amigdalei faringiene;
 - tumori benigne si maligne.

Din grupa traumatismelor fac parte contuziile, taieturile, arsurile, degeraturile,

muscaturile pavilionului auricular, fracturile conductului auditiv extern, rupturile timpanului etc.
Contuziile pavilionului proiduc uneori othematom (colectie sanginolenta). In urechea medie pot
patrunde corpi straini prin fundul conductului auditiv extern, ca: bucatele de piatra, nisip, aschii
metalice etc. Acestea provoaca taieturi si fracturi ale cutiei timpanice sau ale oscioarelor.
Exploziile puternice, uneori loviturile de palma, pot avea ca efect traumatisme in urechea medie.
In urechea interna traumatismele sunt produse de impuscaturi in razboi sau in cazuri de
omucidere sau sinucidere. De altfel, traumatismele urechii interne sunt asociate cu cele ale
urechii medii. Scurgerea sangelui prin conductul auditiv-extern este un semn al fracturilor
intracraniene. Consecintele tardive ale fracturii de baza sunt: durerile de cap persistente
(cefalee), diminuarea memoriei (tulburari psihice) si surditatea cu sediul in labirint.
Surditatea provenita pe aceasta cale poate inceta in mod lent, iar in unele cazuri se
definitiveaza. Trauma sonora este pivotata de expunerea aparatului auditiv unor zgomote
violente sau unor sunete mai putin intense, dar de durata continua sau intermitente. Trepidatiile,
daca insotesc zgomotul, exacerbeaza nocivitatea acestuia.

Dintre afectiunile inflamatorii ale pavilionului fac parte:

a) abcesul pavilionului generat de o infectie, furuncul, arsura infectata, traumatismele, si altele;
b) erizipelul urechii (dermita streptococica a pavilionului);
c) infectia lobului pavilionului (impetigo-ul auricular – consecinta a infectiei provocata de cercei
– si altele).
Conductul auditiv extern, la randul sau, este expus unor inflamatii cauzate de diferite
iritatii, infectii sau alte boli prelungite. Cele intalnite mai des sunt: furunculul, otita externa
difuza (propriu-zis dermita conductului auditiv extern), osteita circumscrisa benigna fara
gravitate a conductului (se incrimineaza drept cauza sifilisul congenital), otomicozele (inflamatia
micotica a conductului auditiv extern si a timpanului), eczema pavilionului si a conductului.
Din grupa afectiunilor inflamatorii ale urechii medii fac parte in primul rand otitele.
Acestea, dupa clasificarea anatomopatologica, se grupeaza in otite congestive, otite exsudative si
otite supurative.
Celelalte forme de otite care deriva din acestea, au aspectul modificat de germenul
patogen si de reactiile organismului. Otita congestiva este inceputul otitei exsudative sau
supurate si se datoreaza, de cele mai multe ori, infectiilor rinofaringiene, iar la copii,
adenoidismului. Otalgia si surditatea pura sunt sintetizate in triada lui Bezold.
 Otita acuta seroasa (confirmarea unei otite congestive) prezinta exsudatie seroasa in casa
timpanului, legata de obstructia tubara. Otita acuta supurata apare uneori brusc, urmare a
rinofaringitei acute. Durerea – simptomul cardinal – este foarte mare. Temperatura, care poate
ajunge pana la 40 0C, iradiaza uneori in regiunea mastoidiana.
Cateva forme clinice de otite medii supurate
In clasificarea de otite medii acute necrozante sunt cuprinse o serie de inflamatii ale
urechii medii ce apar in urma unor boli infectocontagioase: rujeola, scarlatina, difteria, gripa.
Otita gripala, de obicei, imbraca trei forme:
- forma flictenulara (cu o evolutie benigna, dar foarte dureroasa);
- forma hemoragica necrozanta (grava; se intalneste rar);
- forma neurolabirintica.
Forma neurolabirintica poate debuta ca primele doua forme dar nu se exclude aparitia ei
sub forma unei meningite banale, cu fenomene gripale pe primul plan. La 3-5 zile de la aparitie
se instaleaza o hipoacuzie de perceptie, care poate evolua pana la cofoza (surditate totala). La
copii, otitele apar in general dupa bolile infectioase: otita rujeolica, otita scarlatinoasa, otita
rubeolica, otita difterite.
Tuberculoza poate cuprinde uneori urechea externa, alteori pe cea medie. Sifilisul
(dobandit sau cel congenital) facea in trecut ravagii asupra aparatului auditiv.
Candva, 20-30 % din surditatile congenitale erau diagnosticate ca fiind de provenienta
congenitala.
Scaderea capacitatii aparatului auditiv de a percepe sunete si de a diferentia excitantii
sonori asemanatori intre ei constituie surditatea. Orice slabire a capacitatii de analiza acustica a
organului auditiv se incadreaza in surditate. Procesul de analiza a excitatiei sonore determina
acuitatea simtului auzului. Cu cat este mai profund si mai minutios acest proces cu atat auzul se
prezinta intr-un grad mai fin de acuitate. Din surditate fac parte hipoacuziile de toate gradele,
pierderile totale sau aproape totale ale auzului. Din categoria persoanelor cu pierderi totale ale
auzului fac parte, dupa cum am aratat, marii surzi. Aceasta categorie are o intindere mai mica
decat cea care cuprinde surditatile moderate. Surditatile usoare sunt neglijate. Bolnavii, atata
vreme cat aud vocea si conversatia, nu se simt stanjeniti de deficienta lor usoara de auz. Dupa
unele statistici, unul din 10 oameni sufera de o scadere a auzului, intr-un grad mai mic sau mai
mare.
Surditatea poate afecta una sau ambele urechi, in acelasi grad sau diferit (surditatea
unilaterala sau bilaterala).
Copilul care pierde auzul la ambele urechi inaintea varstei de 21/2-3 ani se incadreaza in
categoria surdo-mutilor. De la aceasta varsta poate incepe demetizarea in familie sau chiar in
clase de invatamant organizat. O ureche cu auz normal poate suplini surditatea celeilalte.
Surditatea este suportata de copii sau adulti in mod diferit. Depinde de etapa cand s-a pierdut
auzul, de profesia bolnavului etc. Copiii care isi pierd auzul la cativa ani dupa ce au invatat
vorbirea si au gustat muzicalitatea vocii, muzica propriu-zisa – se impaca greu cu aceasta
deficienta. La copiii mari, la care integrarea functiei centrale a auzului s-a produs, se observa un
efort suplimentar de atentie, care ii ajuta sa compenseze lipsa de intensitate a sunetului perceput.

Efectele surditatii asupra limbajului

Surditatea afecteaza limbajul verbal, insusirea si utilizarea lui in relatiile de comunicare.
Copiii cu surditate accentuata prezinta tulburari in vorbire sau sunt pusi in imposibilitatea
de a o invata. Gradul surditatii variaza dupa gravitatea si sediul leziunii organului auditiv.

Clasificarea surditatilor
Clinic si didactic surditatea se imparte in:
- surditate de transmisie, cu sediul lezional in urechea externa si urechea mijlocie;
- surditate de perceptie, datorita modificarilor produse in continutul urechii interne (labirintul
cohlear);
- surditate mixta, rezultata din combinatia celor doua forme de surditate amintite.

Surditatea de transmisie si surditatea de perceptie

Surditatea mixta are sediul in urechea mijlocie si in cea interna si este cel mai frecvent
intalnita. Surditatea centrala, clasificata tot ca surditate de perceptie, se datoreste leziunilor
nervoase centrale (inclusiv corticale).

Surditatea de transmisie este de fapt consecutiva dopurilor de cerumen, corpi straini

introdusi in conductul auditiv extern, otitelor externe difuze, otitelor medii nesupurate si
supurate, proceselor inflamatorii sau supuratiilor urechii mijlocii. Acestea apar ca urmare a
infectiilor si obstructiei nazofaringelui. Infectiile pornesc din nas si trec in urechea mijlocie prin
trompa lui Eustache. In acest caz aerisirea cutiei timpanice nu se mai realizeaza, formand
instalarea de tesut fibros care blocheaza articulatia stapedovestibulara si producerea de anchiloze
cu aparatul osiculotimpanal. Mai trebuie subliniata tendinta de formare a unor inflamatii cu
aspect banal, procese de scleroza, cicatricele multiple care se intalnesc la gutosi, urenici,
reumatici si altii.
 Acest tip de surditate netratata se transforma in surditate mixta si poate evolua pana la
cofoza (surditate totala sau aproape totala).

Surditate de perceptie
Este provocata de leziunile labirintului cohlear din urechea interna, ale nervului auditiv si
centrilor nervosi superiori (inclusiv zonele auditive din creier).
Cauzele pot avea diferite origini: infectioasa, toxica, vasculara, congenitala, tumorala,
profesionala (trauma sonora). Scaderea auzului poate evolua pana la surditate totala. Surditatea
de perceptie se poate imparti, in raport cu mediul anatomic al leziunii, astfel:
- surditate cohleara (cauzata de infectii, intoxicatii, tulburari vasculare, traumatisme);
- surditate retrocohleara (care se datoreste unor leziuni ale nervului sau centrilor auditivi).
Leziunea nervului cohlear poate fi provocata de infectii, substante toxice, tumori sau
procese degenerative.

Surditatea de tip mixt

Isi are prototipul in otospongioza cu evolutie progresiva, bilaterala la inceput de
transmisie, iar pe parcurs se de perceptie (mixta). Surditatea cohleara prezinta forma pura de
surditate de perceptie.

Surditatea psihica (sau de tip psihiatric)

Apare intr-un organism nevropat, in conditii de emotivitate exagerata. Izbucnirea unui
incendiu, un acident mortal neobisnuit etc., pot provoca spaima, socuri nervoase puternice, care
se soldeaza uneori cu surditate denumita psihica, intrucat aparatul acustic nu a suferit alterari si
functioneaza in conditii perfecte. In surditatea psihica, reprezentarea corticala a sunetului nu se
mai produce defectuos. Aceasta surditate incepe brusc, este de obicei unilaterala si insotita de
alte manifestari isterice. Se trateaza prin psihoterapie.
Etiologic, bolile urechii care produc surditatea au origini inflamatorii, toxice, tumorale,
traumatice.
Cauzele inflamatorii de natura microbiana sau virotica se manifesta in cursul
meningitelor, pojarului, parotidei (oreionul), sifilisului, si lezeaza indeosebi aparatul cohlear. O
serie de substante dintre care unele medicamente (salicilatul de sodiu, chinina, dar mai ales
streptomicina, neomicina, Kanamicina), prin influenta lor toxica, electiva asupra nervului
acustic, induc formarea labirintitei toxice, cu intregul cortegiu de neajunsuri functionale. Dintre
substantele intrebuintate in industrie citam: plumbul, arsenicul, fosforul care provoaca surditatea
profesionala.
 Tumorile, ca neurinomul acustic cu punct de plecare conductul auditiv intern sau unghiul
pontocerebelos, afectand functia auditiva, determina surditatea de perceptie. Traumatismele
craniene si o serie de afectiuni ale sistemului nervos, ca de exemplu scleroza in placi, provoaca
surditatea asa zisa centrala, care poate progresa pana la surditatea totala.
Amintim si de senecenta auditiva (prezbiacuzia), care poate instala la varstele relativ
tinere: 30-40 ani. Ca substrat anatomopatologic se admit o serie de factori: ingrosarea
timpanului, anchiloze ale articulatiilor oriculare, scleroza labirintului, modificari in dinamica
lichidelor, atrofia degenerativa a celulelor senzoriale, a cailor de conducere si a centrilor
corticali. Evolutia este lenta, dar progresiva si duce la surditate totala. Tratamentul este general:
tonice, evitarea suprasolicitarilor fizice si intelectuale.

Dopul de ceara, format prin secretia exagerata a glandelor ceruminoase din pielea
conductului auditiv extern, devine un obstacol in calea undelor sonore spre urechea medie. Se
recomanda sa nu fie scos cu corpuri tari, pentru a nu se provoca un accident de perforare a
timpanului. Scoaterea cerumenului din ureche constituie o problema careia trebuie sa-i acordam
atentie, apeland la medic.
Corpii straini inerti (boabe de fasole, porumb, varfuri de creioane etc.) pot fi introdusi in
conductul auditiv extern, voit de catre copii, in joaca sau accidental. Accidental mai pot intra
graunte de nisip etc.
Corpii straini vii (musculite, fluturasi, purici etc.) intra in conductul auditiv extern,
accidental sau in timpul somnului. Atat unii cat si altii trebuie scosi din ureche de catre un
specialist.
 CAPITOLUL 3
Aparatul acustico-vestibular

3.1 Fiziologia

Cele doua portiuni ale aparatului auditiv – una periferica si alta centrala -, formand
impreuna analizatorul stetacustic, indeplinesc functiile de auz si de echilibru.
Simtul auzului se realizeaza prin participarea urechii externe, urechii medii, labirintului
cohlear si centrului cortical. Simtul echilibrului si simtul miscarilor sunt realizate cu participarea
aparatului vestibular, cerebelului si centrilor corticali. Urechea externa si cea medie alcatuiesc
aparatul de transmisie al excitantului sonor, cohleea, pe cel de receptie, iar centrul cortical pe cel
al perceptiei si integrarii senzatiei auditive.
Auzul se realizeaza astfel: pavilionul auricular si conductul auditiv extern capteaza,
concentreaza si conduc undele sonore spre membrana timpanica, imprimandu-i o vibrare
aperiodica. Timpanul transmite vibratiile oscioarelor, iar acestea, la randul lor, le transmit mai
departe urechii interne, adica in cohlee, prin intermediul ferestrei ovale. Undele sonore din
urechea medie, prin fereastra ovala, se transmit sub forma de oscilatii in lichidele labirintului,
prin holicotrema la fereastra rotunda, provocand miscarea membranei bazilare a organului lui
Corti, impresionand numeroasele celule auditive, insiruite in jurul acestei membrane.
La acest nivel se produce transformarea vibratiilor sonore – a energiei mecanice – in
excitatii nervoase ce se transmit pe caile auditive in zonele de integrare centrala, situate in lobii
temporali, unde are loc fenomenul de percepere a sunetului.
Scoarta cerebrala are rolul important de a face analiza sunetelor, de a aprecia intensitatea,
inaltimea si calitatea lor. Putem recunoaste vocea unui cunoscut, putem deosebi sunetele intre
ele, ce instrument le produce etc., cu ajutorul analizatorului auditiv, fenomen care se produce la
nivelul creierului. Dupa cum am aratat, zonele nervoase din creier primesc impulsuri nervoase
auditive de la ambele urechi, direct si incrucisat. Daca o ureche este bolnava, cea sanatoasa
transmite sunete la toti centrii nervosi din creier.
In afara de aceasta, precizam ca proiectiile corticale ale auzului din scoarta cerebrala nu
sunt izolate; ele au legaturi cu zonele corticale ale celorlalte simturi cu centrul vorbirii. Prin
aceste raporturi se asigura o prelucrare complexa a datelor furnizate de realitatea inconjuratoare
sau din interiorul organismului nostru.
 Activitatea complexa a creierului ofera omului posibilitatea sa gandeasca, sa vorbeasca,
sa-si formeze anumite conceptii, sa ia atitudini, sa schimbe si sa perfectioneze mediul, sa se
autoperfectioneze etc.

3.2 Fiziologia aparatului fonorespirator

Singurul fel de respiratie fiziologica este cea nazala, ea fiind prezenta permanent la majoritatea
covarsitoare a oamenilor sanatosi.
Nou nascutul respira exclusiv si in mod obligatoriu prin nas. Respiratia nazala prezinta la
om (in tot cursul vietii) avantaje incontestabile (fata de respiratiile prin alte cai, cum ar fi cea pe
gura sau prin stoma traheala). Oamenii sanatosi respira in general permanent si in tot cursul vietii
lor, cu predominanta prin nas, doar cu unele exceptii temporare, de scurta durata (de exemplu, in
timpul scaldatului, inotului si a eforturilor fizice deosebite).
Fosele nazale si sinusurile paranazale, impreuna cu portiunea superioara (nazala) a
faringelui, formeaza inceputul cailor respiratorii si indeplinesc din punct de vedere fiziologic o
serie de functii importante, atat din punct de vedere al bunei functionari a cailor respiratorii, cat
si a intregului organism.
Nasul reprezinta un organ central care intervine intr-o serie de procese biologice
importante, ca respiratia, olfactia, auditia, gustatia etc., jucand un rol important (nu odata
decisiv) si in etiopatogeneza majoritatii proceselor inflamatorii de la nivelul urechii, ale
sinusurilor paranazale, ale faringelui si ale cailor respiratorii inferioare, in etiopatogenia
majoritatii afectiunilor alergice si vasomotorii ale cailor respiratorii ca si intr-o serie de boli cu
caracter general, de natura infectioasa, cu poarta de intrare prin caile respiratorii superioare.
Obisnuinta de a respira prin gura duce frecvent le disfagii.
Functia respiratorie se realizeaza prin trecerea aerului prin fosele nazale. Presiunea
negativa intratoracica, realizata prin dilatarea toracelui, in urma contractiei muschilor
intercostali, a diafragmului etc., impune patrunderea aerului atmosferic prin orificiul care-i sta la
dispozitie. Este interesant faptul ca felul respiratiei (nazal sau bucal) nu este decis in ultima
instanta de inchiderea sau deschiderea gurii (precum mai cred unii), ci pozitia valului palatin.
Valul palatin, organ important si foarte activ, pe langa numeroasele sale functii, mai decide in
cursul respiratiei si calea aerului prin miscarile, respectiv pozitia sa. Daca se verticalizeaza,
ocolindu-se baza limbii, inchide calea bucala (istmul bucofaringian), deschizand calea
transnazala (prin permeabilizarea trecerii dintre epi – si mezofaringe). Daca se orizontalizeaza,
vine in contact cu peretele posterior faringian, inchizand trecerea dintre epi- si mezofaringe,
deschizand calea bucala care mai este conditionata si de pozitia limbii si a buzelor care pot
inchide permeabilitatea acestei cai.
 Gura inchisa poate inchide calea aerului spre mezofaringe. Gura deschisa nu poate
asigura singura respiratia prin gura (verticalizarea valului palatin poate sa impiedice patrunderea
aerului in mezofaringe). In consecinta oricine este capabil sa respire prin nas, si cu gura larg
deschisa.
Structura si forma anatomica a foselor nazale (cavitati inguste, compartimentate prin
cornetele nazale, calibrate permanent conform necesitatilor momentane, prin schimbarile de
umplere ale corpului cavernos erectil, inchis in pituitara), mucoasa bogat vascularizata, cu
suprafata permanent umezita, asigura incalzirea, umezirea si curatirea aerului respirat. Acestea se
realizeaza: prin transmiterea caldurii corporale, prin evaporarea unei cantitati insemnate de
lichide si prin retinerea de catre pituitara umeda a impuritatilor care adera pe suprafata ei si sunt
dizolvate, diluate, neutralizate si transportate prin activitatea ciliara spre faringe sau sunt
eliminate spre exterior, prin stranut sau suflatul nasului.
Mucoasa nazala, prin vascularizatia sa bogata si calibrarea, mereu corespunzatoare a
lumenului, prin tesutul cavernos erectil pe care-l contine, mentine temperatura aerului inspirat
intre 32 0 si 34 0C. Aceasta temperatura standard se schimba numai exceptional, doar daca
temperatura aerului inspirat este mult prea scazuta sau neobisnuit de ridicata.
Mucoasa nazala secreta lichide, in cantitati mai mari decat are nevoie pentru a-si mentine
umeda suprafata sa si anume: cu atat mai mult cu cat aerul inspirat este mai uscat. De exemplu,
la o temperatura de 25 0C, umiditatea relativa a aerului creste in cursul trecerii prin fosele nazale
de la 25 % la 79 % (iar prin pasajul laringelui si al traheei de la 95 – 98 %). De obicei pituitara
furnizeaza jumatatea lichidelor necesare umezirii (pana la saturare) a aerului inspirat, cealalta
jumatate fiind secretata de mucoasa cailor respiratorii inferioare.
In cazul respiratiei prin gura nu este posibila umezirea corespunzatoare a aerului. Pe de o
parte secretia nu este distribuita uniform pe toata suprafata mucoasei bucale (calitatile aerului
neconstituind un excitant al secretiei salivare, care chiar daca ar fi in acest caz secretata mai
abundent, nu se asterne uniform pe toata suprafata mucoasei bucale). Acest lucru se realizeaza
prin miscarile limbii, cand gura este inchisa, de exemplu in timpul masticatiei. Astfel, dupa o
perioada scurta, aerul inspirat prin gura nu se mai umezeste in masura suficienta si regiunile
mucoasei bucale si faringiene mai expuse curentului de aer inspirat devin uscate.
Pituitara produce mai sustinut secretii si pe toata suprafata ei, ba chiar mai abundent
acolo unde coloana de aer inspirat se loveste mai intens de ea.
Pituitara secreta zilnic aproximativ un litru de apa, din care 700 ml sunt destinate
umezirii aerului.
 In cazul respiratiei bucale, aceasta cantitate de secretii nu se evapora in urma lipsei
curentului de aer transnazal, se acumuleaza si stagneaza in nas, oferind mediu de cultura prielnic
microbilor.
Secretia nazala contine in conditii normale:
- 95 – 97 % apa;
- 1-2 % clorura de sodiu;
- aproximativ 2 % glicoproteine;
- 6160 VL lizonine cu caracter bacteriostatic si bactericid;
- 0,0052 % rodanat de potasiu;
- 0,005 – 1 mg / ml histamina.
In mod fiziologic, secretiile acopera pituitara in doua straturi suprapuse: un strat profund
de consistenta mai fluida, in care cilii vibratili se misca usor, si un strat superficial de secretii
mai vascoase, dispuse deasupra terminatiilor ciliare. Secretiile au reactie chimica neutra, variind
intre usor alcalina si usor acida. Secretiile nazale contribuie la curatirea cailor respiratorii prin
urmatoarele mecanisme:
- retin pe suprafata umezita a pituitarei, marea majoritate a firicelelor de praf si a microbilor
suspendati in aerul inspirat;
- dizolva, dilueaza si neutralizeaza substantele solubile, patrunse in nas;
- inlesnesc vehicularea spre faringe (prin activitatea ciliara) a substantelor captate;
- inlesnesc fagocitoza microbilor si a impuritatilor acumulate;
- prin insusirea lor bacteriana si bacteriostatica distrug microbii, respectiv paralizeaza inmultirea
lor;
- unele substante solubile, solutii sau gaze (si cele toxice) pot fi resorbite prin pituitara.
Secretiile din sinusurile paranazale se elimina prin orificiile lor naturale spre fosele
nazale.
Secretiile din fosele nazale sunt vehiculate prin activitatea ciliara (2-12 batai pe secunda)
prin deschizaturile coanale, spre faringe, mai cu seama de-a lungul meaturilor inferioare si medii
si mai putin (secretiile provenite din celulele etmoidale posterioare si sinusul sfenoidal) de-a
lungul meatului nazal superior si suprafetele septale vecine. Secretiile din vacum se scurg spre
hipofaringe, mai mult de-a lungul peretilor laterali faringelui.
Semiologia oto-rino-laringologica este bogata. Am observat fose nazale inguste, deviatie
de sept, rinite cronice, respiratie nazala ingreunata si respiratie orala, tulburari auriculare (otite,
hipoacuzii), tulburari de olfactie si gust, timbru vocal nazonat, sinusuri mici, uneori cu peretii
ingrosati, punand probleme in cursul perioadei de investigatie si tratament (operatii, punctii si
cateterisme), soldate nu odata cu complicatii, aerisirea si drenajul redus care duc la sinuzite
repetate, boala palatina ogivala, somn nelinistit, sforait, faringolaringite cronice, traheobronsite
repetate etc.
Sunt prezentate, de obicei, si numeroase semne stomatodentare, in primul rand
malformatii.
Bolnavii, de obicei femei, cu sinusurile absente sau hipopneumatizate sufera frecvent de
cefalee, fara alte cauze rino-neuro-oftalmologice evidentiabile. Sinusul frontal, ca structura noua
din punct de vedere filogenetic, se lezeaza relativ usor si deseori ireversibil.
In legatura cu hiperpneumatizarile este de remarcat ca sinusurile fetei se pneumatizeaza
in primul rand sub influenta unor factori congenitali fiziologici „de baza” ca activitatea
mucoperiostului, factori ereditari, hormonali si dentitia. In cursul vietii un alt sir de factori
fiziologici amplifica actiunea de pneumatizare a factorilor congenitali, cum sunt: respiratia prin
nas, masticatia, titrul hormonal optim (somatotrop, tiroidian si sexual) si inaintarea in varsta.
Exista apoi factori patologici, ca obstructia in forma de ventil a orificiului sinuzal, in
unele cazuri de pneumosinus dilatant, hormon somatotrop in surplus, care pot duce la
pneumatizari excesive, patologice. In aceasta privinta un rol decisiv il au diferentele de presiune
intrasinuzale legate de respiratia prin nas. Cu cat aceste diferente de presiune aeriana
intrasinuzala alterneaza intre valori mai mari, cu atat pneumatizarea atinge dimensiuni mai
remarcabile. La unii, curentii aerieni izolati, generati de configuratia individuala a foselor nazale
si a orificiului sinuzal, pot actiona asupra unor regiuni sinuzale circumscrise, ducand la
pneumatizari excesive, localizate la recesuri sau prelungiri sinuzale.
Cefaleea acompaniaza intr-un procentaj ridicat si sinusurile hiperpneumatizate. Sinusurile
ating dimensiunile maxime in cazul pneumosinusului dilatant, cunoscut mai mult in legatura cu
sinusurile frontale si mai putin in legatura cu cel sfenoidal.
Primul caz de pneumosinus dilatant a fost descris de Bendescu si Varga, in 1932. Intre
sinusurile normale si aceste sinusuri cu marime excesiva exista o gama larga de stari
hiperpneumatice care pot genera modificari si simptome clinice patologice. Cefaleea este un
simptom de frunte al sindromului de hiperpneumatizare a carei gravitate depinde de gradul si
localizarea hiperpneumatizarii.
In urma pozitiei superficiale a sinusului frontal, semnele caracteristice ale
pneumosinusului dilatant frontal sunt usor acesibile clinic; astfel, sunt cunoscute modificari de
relief, bombarea regiunii frontale sau a celei temporale, deformarea orbitei, dislocarea globului
ocular, cefaleea, semne radiologice etc. Cu toate ca duce similar muco-si piocelului la o
simptomatologie clinica zgomotoasa, recunoasterea pneumosinusului dilatant sfenoidal este mai
dificila, datorita pozitiei profunde a sinusului. Dintre semnele caracteristice rinologice,
oftalmologice, faciale, nervoase si radiologice, amintim aici doar sindromul varfului orbitei, cu
evolutie amanroza, asimetrie faciala, dislocarea bulbului ocular si cefaleea.
Cefaleea care acompaniaza hiperpneumatizarile poate fi cauzata de presiunea crescuta
intrasinuzala, de exemplu in cazul obstructiilor in sistem de ventil si de presiunea exercitata de
peretii sinusali dislocati, asupra tesuturilor si organelor vecine. Pe langa diferentele de presiune,
mucoperiostul sinuzal reactioneaza prin durere si fata de temperatura, la cele care difera de
temperatura corporala.
Singura respiratie fiziologica este cea nazala. Nou nascutul respira exclusiv si in mod obligatoriu
prin nas. Daca unui nou nascut sau sugar mai tanar i se infunda nasul, nu este capabil dintr-o data
si brusc la o respiratie orala.
Dupa cateva incercari de respiratie prin nas, incepe sa planga, obosindu-se insa, isi
inchide gura si se poate asfixia.
Luand in consideratie cele de mai sus, se pun in mod firesc intrebarile: cum? si pentru ce?
renunta totusi la un moment dat sugarilorul sau copilul la respiratie fiziologica nazala si trece la
respiratia prin gura?
Cautand un raspuns la aceasta intrebare, trebuie de fapt sa formulam doua raspunsuri si
anume:
a) care sunt cauzele trecerii de la respiratia nazala la cea bucala;
b) care sunt cauzele care sustin, respectiv permanentizeaza respiratia orala.
Un lucru cert, si anume ca in pofida obligativitatii respiratiei nazale in prima perioada de
dupa nastere, intalnim cateodata sugari si copii mici care respira cu predominanta prin gura. Este
de asemenea cert si in acelasi timp surprinzator ca, sindromul de respiratie orala este prezent intr-
un procentaj remarcabil la copii, procentaj care in unele regiuni sau colectivitati poate atinge
cifra de 40 % sau chiar peste.

3.3 RINOFUG

Compozitie:
100 ml contine:
- α – Naphtyl – methyl – dihydroimidazol – hydrochloricum 0,1 g
- Natrium chloratum 0,9 g
- Methylium – p – hydroxybenzoicum 0,05 g
- Alcoholum 0,25 g
 - Excipiens q.s. ad. 100 ml

Forma terapeutica:
Solutie pentru uz extern

Prezentare:
Flacoane de 10 ml

Sinonime: Naphazolin, (D.C.I.), Privin, Imidin, Rhinozim, Myrolon.

Actiune farmacodinamica:
Produsul Rinofug, datorita derivatului imidazolic pe care il contine, manifesta o puternica
actiune vasoconstrictiva locala, producand o descongestionare rapida a mucoasei rinofaringiene.
Inflamatia mucoasei rinofaringiene se atenueaza, iar respiratia prin fosele nazale, impiedicata din
cauza guturaiului, devine posibila.
Actiunea Rinofugului este comparabila cu aceea a adrenalinei, cu deosebirea ca nu se
produce vasodilatatie secundara.

Fenomene secundare:
Desi Rinofug nu are actiune vasodilatatorie secundara ca adrenalina, totusi este capabil sa
provoace o congestie ulterioara a mucoaselor. Acest tip de reactie vasomotorie poate fi mai
pronuntata dupa utilizarea prelungita a produsului. Intreruperea tratamentului amelioreaza insa
congestia.
Se recomanda sa nu se utilizeze la bolnav intr-un tratament prelungit (peste 5-7 zile).
Cantitatile absorbite dupa aplicarea locala pot produce in unele cazuri somnolenta,
hipotermie, diminuarea frecventei respiratorii, vomismente, hipertensiune.

Indicatii:
Rinite acute si cronice, rinite alergice, criza vasomotorie, epistaxis, pentru
decongestionarea mucoasei nazale in scop diagnostic, congestia cailor respiratorii superioare
datorita infectiilor generale.
Se poate utiliza si in stomatologie, local, pentru vasoconstrictia mucoaselor.

Contraindicatii:
 Hipertensiune arteriala, arteroscleroza.

Mod de administrare:
Adulti: 3-4 picaturi in fiecare nara, de 2-3 ori pe zi.
Tratamentul se aplica 3-4 zile, putandu-se prelungi eventual pana la maximum 7-8 zile.
Pentru descongestionarea mucoasei nazale in scop diagnostic, se introduc in fiecare nara
tampoane de vata imbibate cu Rinofug, care se mentin 1-2 minute.
Copii: se va dilua solutia 1:1 (adica la 1 ml Rinofug se va adauga 1 ml apa distilata)
pentru copii peste 3 ani, la copii intre 1-3 ani se va practica a dilutie de 1:2 (adica la 1 ml
Rinofug se va adauga 2 ml apa distilata).

Conservare:
Produsul se va pastra in locuri uscate, la temperatura obisnuita, ferit de lumina.

3.4 Vibrocil
Ce este Vibrocil?
Vibrocil conţine, ca substanţe active, un decongestionant nazal (fenilefrină) şi un antihistaminic
(maleat de dimentinden). Vibrocil este utilizat pentru ameliorarea congestiei şi diminuarea
secreţiei nazale.
100 ml picături nazale, soluţie sau spray nazal, soluţie conţin, ca substanţe active, 0,250 g
fenilefrină şi 0,025 g maleat de dimentinden. De asemenea conţin acid citric monohidrat, fosfat
disodic anhidru, sorbitol, clorură de benzalconiu, esenţă de lavandă deterpenată, apă purificată.

100 g gel nazal conţin, ca substanţe active, 0,250 g fenilefrină şi 0,025 g maleat de dimentinden.
De asemenea conţin acid citric monohidrat, fosfat disodic anhidru, sorbitol, clorură de
benzalconiu, esenţă de lavandă deterpenată, hipromeloză, apă purificată.

Cum este ambalat Vibrocil?

Vibrocil picături nazale este ambalat într-o cutie cu un flacon din sticlă brună închis cu capac din
PP ce conţine 15 ml picături nazale, soluţie şi o pipetă din PP cu partea superioară din elastomer
clorobutilic.

Vibrocil spray nazal este ambalat într-o cutie cu un flacon pulverizator din PEJD prevăzut cu
aplicator nazal şi închis cu capac din PE ce conţine 10 ml spray nazal, soluţie.

Vibrocil gel nazaleste ambalat într-o cutie cu tub din Al prevăzut cu canulănazalădin PE şi închis
cu capac din PE, ce conţine 12 g gel nazal.

Pentru ce este utilizat Vibrocil?

Vibrocil conţine un decongestionant nazal şi un antihistaminic. El determină ameliorarea rapidă
şi durabilă a congestiei şi diminuarea secreţiei nazale prezente într-un număr mare de infecţii sau
afecţiuni alergice ale căilor respiratorii superioare. Vibrocil nu interferă cu activitatea cililor
nazali.
Vibrocil este utilizat pentru ameliorarea congestiei nazale din răceală, rinită acută sau cronică,
febra fânului sau alte rinite alergice (alergii la praful de casă, blana animalelor etc.), rinită
vasomotorie şi sinuzită. Vibrocil poate fi utilizat, de asemenea, ca tratament adjuvant în caz de
otită.
Medicul dumneavoastră vă poate recomanda să utilizaţi Vibrocil înainte sau după efectuarea unei
intervenţii chirurgicale nazale.

Ce trebuie să ştiţi înainte de a utiliza Vibrocil?

Nu luaţi Vibrocil:
dacă sunteţi alergic la oricare dintre componenţii săi,
dacă suferiţi de rinită atrofică (boală a mucoasei nazale manifestată prin inflamaţia cronică a
acesteia şi formarea de cruste).
dacă utilizaţi sau aţi utilizat în ultimele 2 săptămâni medicamente ce conţin inhibitori ai
monoaminooxidazei (IMAO, medicamente utilizate pentru tratamentul depresiei sau altor
afecţiuni psihice). Dacă nu sunteţi sigur dacă medicamentul pe care-l utilizaţi conţine IMAO,
întrebaţi medicul dumneavoastră sau farmacistul înainte de a utiliza Vibrocil.

Ce precauţii trebuie să luaţi înainte de a utiliza Vibrocil?

Toate cele 3 forme farmaceutice Vibrocil conţin clorură de benzalconiu, un excipient care poate
determina apariţia unor reacţii alergice cutanate. De asemenea ele conţin şi sorbitol, care
reprezintă o sursă de fructoză, de aceea, dacă medicul dumneavoastră v-a spus că aveţi
intoleranţă la unele zaharuri, adresaţi-vă acestuia înainte de a utiliza acest medicament.
Dacă sunteţi gravidă sau alăptaţi:
Nu este recomandată utilizarea Vibrocil în perioada de sarcină şi alăptare.
Alte probleme medicale:
Spuneţi medicului dumneavoastră dacă aveţi o boală de inimă, tensiune arterială crescută, o
boală a glandei tiroide sau glaucom.
Spuneţi medicului dumneavoastră dacă utilizaţi medicamente antidepresiv sau medicamente
pentru tratamentul tensiunii arteriale crescute (precum beta-blocantele).

Mod de administrare:

Vibrocil picături nazale

Copii cu vârstă între 1-6 ani:doza recomandatăeste de 1-2 picături Vibrocil administrate în
fiecare narăde 3-4 ori pe zi.
Copii cu vârstă peste 6 ani şi adulţi:doza recomandatăeste de 3-4 picături Vibrocil administrate în
fiecare narăde 3-4 ori pe zi.
Vibrocil spray nazal
Copii cu vârstă peste 6 ani şi adulţi: doza recomandată este de 1-2 pufuri Vibrocil administrate în
fiecare nară de 3-4 ori pe zi.
Vibrocil gel nazal
Copii cu vârstă peste 6 ani şi adulţi: doza recomandată este de o aplicare a gelului Vibrocil în
fiecare nară de 3-4 ori pe zi; se recomandă efectuarea ultimei aplicări seara înainte de culcare.
Instrucţiuni pentru administrare

Vibrocil picături nazale

Suflaţi-vă nasul. Dacă staţi în şezut sau în picioare aplecaţi capul pe spate, iar dacă staţi întins pe
pat, aplecaţi capul pe spate la marginea patului. Administraţi picăturile în fiecare nară şi după
aceasta ţineţi capul în aceeaşi poziţie puţin timp pentru a permite dispersarea medicamentului. În
cazul în care alăptaţi copilul după vârsta de 1 an, administrarea picăturilor trebuie făcută înainte
de alăptare, pentru facilitarea acesteia.

Vibrocil spray nazal

Pentru a produce o pulverizare fină, flaconul pulverizator trebuie ţinut în poziţie verticală cu
aplicatorul nazal în sus. Suflaţi-vă nasul. Ţineţi capul în poziţie normală şi introduceţi în nară
aplicatorul nazal şi apoi strângeţi o dată, scurt, flaconul pulverizator, după care scoateţi-l din nară
înainte de a elibera presiunea. În timpul pulverizării, trebuie să inspiraţi pentru a asigura o
distribuţie optimă a medicamentului.

Vibrocil gel nazal

Suflaţi-vă nasul. Aplicaţi o cantitate mică de gel în fiecare nară, cât mai adânc posibil; se
recomandă ca ultima aplicare să fie făcută cu puţin timp înainte de culcare.

Reacţii adverse:

Pe lângă efectele lor terapeutice, medicamentele pot cauza unele reacţii adverse. Vibrocil este, de
obicei, bine tolerat. Totuşi pot să apară manifestări rare şi trecătoare de senzaţie de arsură locală
uşoară sau uscăciune a nasului.
Spuneţi medicului dumneavoastră sau farmacistului dacă observaţi apariţia oricărei reacţii
adverse, chiar dacă nu a fost menţionat în acest prospect, despre care credeţi că a putut apare
datorită utilizării Vibrocil.
 BIBLIOGRAFIE

1. PROF. DR. SAMUEL IZSAK: Farmacia de-a lungul secolelor, Ed. Stiintifica si
enciclopedica – Bucuresti 1979

2. AL. DUMINICA MOISESCU, E. TOMA: Farmacologia clinica, Ed. Medicala

3. DR. AVACUM TATIANA, FARM. DR. AVRAM LIVIU, DR. BALAN

STEFAN, FARM. DR. BOJOR OVIDIU, DR. BULANDRA RADU, DR.
CARUNTU VERONICA: Produse Farmaceutice Romanesti, Ed. Medicala –
Bucuresti 1970

4. PROF. DR. DUMITRU DOBRESCU, PROF. DR. EMANOIL MANOLESCU,

FARM. PRIMAR VICTORIA SUBTIRICA: Memomed 2000, Ed. Minesan –
Bucuresti

5. V. STANESCU, E. SAVAPOL: Incompatibilitati medicamentoase, Ed. Medicala

6. PROF. UNIV. DR. DAN GEORGESCU: Produse farmaceutice, Ed. Nationala –

1999