UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE LITERE

Master Identitate, interculturalitate și multiculturalism în literatura română și

europeană

Anul I , semestrul II

Tema

Moartea care vine, pleacă și iar vine

Virgil Tănase

Masterand: Fleșter Maria Profesor: Conf. dr. Iulia Barna

 Moartea care vine, pleacă și iar vine

Virgil Tănase

„Moartea care vine, pleacă și iar vine” este un roman jandarm, apărut în limba română
la 33 de ani după ediția în limba franceză de la Hachette. Este subintitulat „roman jandarm”,
tocmai pentru că se dorește o îndepărtare de la genul clasic al romanului de aventuri ori de
spionaj unde convenţiile le mimează în măsura în care le şi discreditează. Cartea este
structurată în cinsprezece caiete. Acestea stârnesc cititorul să citească romanul și să
descopere cum se îmbină planul ficțional cu cel real. Romanul prezintă situații care trimit la o
realitate ce dorește a transmite mai mult de atât și invită cititorul la lectură încă de la începutul
cărții: „Cartea mea e pentru cei care văd în literatură un îndemn să se joace de-a hoţii şi
vardiştii nu cu făpturile de piatră ale lumii, ci cu înjghebările mult mai sprinţare ale
literaturii.”1
Permanent prezentă în romanul lui Virgil Tănase este șarja, iar principala ţintă este
literatura realistă, prejudecata că realitatea este searbădă, alcătuită din ceea ce cade sub
simţuri. Autorul se răzvrăteşte ludic contra acestui automatism de lectură, urzind situaţii de
necrezut „acte ininteligibile din punctul de vedere al literaturii realiste”, cum spune el.
Autorul, Virgil Tănase, care este un fin moralist, livrează narațiuni incitante și
idei/interogații memorabile despre individ, societate sau Univers, ca în exemplul următor: „De
ce, când miliarde de miliarde de stele stau de când lumea imobile ca nişte statui dintr-o
materie mai tare decât bronzul («aere perennius…»), una dintre ele explodează pe
neaşteptate, umplând cerul cu o infinitate de fulguraţii care străbat cosmosul rănind sorii,
planetele şi sateliţii întâlniţi în drum? Ca şi a oamenilor, viaţa astrelor e fără îndoială mai
haotică, mai zbuciumată şi mai surprinzătoare decât ne putem imagina. Armonia cerească, de
care ni se tot vorbește, nu măsoară decât îngustimea privirii noastre, incapabilă, din lipsă de
timp şi spaţiu, să perceapă aceste mutaţii vaste, de dimensiuni de-o asemenea amploare, încât
celulele ochiului nostru şi ale creierului se dovedesc incompetente să le simtă, aşa cum retina
anumitor animale este lipsită de ţesuturile necesare ca să distingă culorile. Ceea ce înseamnă
că dacă vreodată cineva ne surprinde cu gesturi de neconceput, monstruoase, aberante, nu e
decât vina noastră, vina instrumentelor noastre de analiză prea grosolane, a gnoseologiei

1
http://convorbiri-literare.ro/?p=9550
noastre de doi bani, fără comparaţie cu exigenţele a ceea ce am putea numi astronomia
comportamentelor umane. Cine dintre noi, decât doar dacă vrea să treacă drept nebun, poate
pretinde că distinge relaţia totuşi intimă şi reală dintre drama iminentă şi o sumedenie de alte
elemente disparate, printre care, primul dintr-o serie infinită, gestul nefericit”.
Volumul a avut cronici favorabile în Franța, Edgar Reichmann vorbind în Le
Monde despre „o anxietate existențială pe care umorul debordant al autorului o face
suportabilă”, iar Michèle Gazier – zeul de la Télérama – găsind cu cale să scrie entuziasmat
despre această „carte zemoasă, jubilatorie, o carte de benzi desenate halucinogene”, în care
autorul „malaxează, frământă și realul devine cu totul altceva decât am crezut că este”.
De la primele pagini ale cărții însă devine evident că poetica este una anti-realistă, că
nu verosimilitatea ternă, placidă reprezintă ţinta autorului: un tânăr care duce în braţe un copil
îşi aşteaptă, în gara din Veneţia, soţia, care este o „interimară”, deci o angajată a unui serviciu
de spionaj al cărei singur rost este să-l pregătească pe adevăratul agent secret, iar moartea sa
să devină semnalul activării acestuia așa cum explică însuși autorul: „Fireşte, nu ştii ce e aia
Veneţia şi cu atât mai puţin ce este o interimară, aşa încât mă văd silit să-ţi explic lucrurile de-
a fir a păr şi cum mă pricep mai bine. (...) Căci rolul unei interimare este de a recruta un agent
secret a cărui identitate numai ea o cunoaşte şi pe care-l instruieşte. Când acesta a dobândit
cunoştinţele tehnice şi politice necesare muncii lui, interimara dispare definitiv, astfel încât
nimeni pe lume nu mai ştie cine a fost ucenicul ei, imposibil de identificat şi deci de anihilat,
o armă redutabilă de care ţara are nevoie în războiul de apărare pe care-l duce cu inamicii ei.”2
Un controlor de tren pare a ucide interimara, apoi îi cară cadavrul acesteia, pe care l-a
împăturit frumos ca o operă de artă, prin oraşul decăzut. Acesta intră într-un cinematograf şi
vede un film. Intriga acestui film se suprapune peste cea reală. Astfel, ficţiunea devine
realitate şi realitatea se topeşte în ficţiune, mai ales că în final trenul din film „trece peste
capetele spectatorilor care iubesc verosimilul şi nu apreciază o artă care nu respectă legea
gravitaţiei universale”.
Intriga devine treptat mai stufoasă şi mai labirintică. Protagonistul este trimis în
Africa, unde se pune în slujba unei şefe de stat care este răsturnată de la putere, dar care îi
impune misiunea de a ucide un personaj misterios în gară la Paris, primind în schimb 100 de
milioane de dolari în contul din Elveţia, unde îi trăia fiul făcut cu „interimara”.

2
Virgil Tănase, Moartea care vine,pleacă şi iar vine, (format electronic)
 Virgil Tănase amestecă în cartea sa amestecă fugi exotice prin râuri care sunt
străbătute de crocodili cu evadări din închisoare, gesturi ostentativ şocante, atentate cu bombe
în plin Paris, crime săvârşite cu sânge rece, confuzii, răzbunări din gelozie, negrii care se
dovedesc a fi albi, morţi care se dovedesc a fi vii, spioni care trebuie să îşi însceneze propria
moarte şi să-şi schimbe identitatea pentru a supravieţui, poveşti care se întretaie şi se suprapun
într-un ritm care nu mai are nici o legătură cu naraţiunea bazată pe cauzalitate a romanului
picaresc, de spionaj sau poliţist.
„Virgil Tănase ştie să creeze o densitate epică aparte, din elemente care par nepotrivite
între ele şi mai ales să adune în jurul unor situaţii improbabile cantităţi consistente de detalii
verosimile. El este un maestru al „efectului de real”, romanul este cât se poate de dramatic şi
de plin de situaţii tensionate care converg către un climax. Provocarea romanului lui Virgil
Tănase este una stilistică şi compoziţională: el reuşeşte să păstreze convenţiile unei literaturi
agreabile, accesibile, dar mai ales să le deturneze într-un experiment livresc. Fraza este una
arborescentă, amplă, voit confuză, cu totul nepotrivită pentru un roman de aventuri sau unul
poliţist, registrul e cel mai adesea ludic, ironic, intrând în contrast cu gravitatea evenimentelor
care se derulează. Miza romanului este de a muta în fundal intriga şi de a aduce în prim-
plan scriitura muzicală. Moartea care vine, pleacă şi iar vine este, ca şi altele ale autorului,
un roman oniric, o „rupere din ordinea utilului”, cum spune scriitorul. Alături de Evenţia
Mihăescu..., de Au înflorit iar vişinii şi merii, de Viaţa misterioasă şi terifiantă a unui
ucigaş anonim, alături de altele care vor fi desigur restituite în acest proiect editorial foarte
important, el marchează întoarcerea acasă a unui foarte bun prozator, a cărui operă umple un
gol din literatura ultimelor decenii.”3

3
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/moartea-care-vine-pleaca-si-iar-vine--180512.html
 Bibliografie

Tănase Virgil, Moartea care vine, pleacă și iar vine - format electronic
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/moartea-care-vine-pleaca-si-iar-vine--180512.html
http://convorbiri-literare.ro/?p=9550