Eseu: Politica și arta- influența politică și ideologică asupra actului artistic

De Maria Sturzu

De ce avem nevoie să înțelegem cât de mult influențează viața politică arta, în zilele
noastre?

Se poate observa foarte ușor în psihologia publicului consumator o preferință pentru mesajele
gata “digerate”, o tendință de a-și însuși “concluzii”, sărind pași importanți în procesul formării
propriei opinii. Actul artistic nu face decât să reflecte o realitate vazută prin ochii
creatorului/celui ce comandă arta; arată propria lui concepție despre lume, nu neapărat un
adevăr general-valabil.

Prin intermediul artei, aparent ușor de înțeles chiar și de către omul de rând, conducătorii
politici din toate timpurile au găsit un mijloc de propagandă care poate ajunge în subconștientul
populației. Însă puțini sunt oamenii care reușesc să înțeleagă arta într-un mod comprehensiv.

Tocmai de aceea, pentru început, vom încerca să privim retrospectiv rolul actului artistic de-a
lungul istoriei, prin prisma mai multor perioade semnificative.

ANTICHITATEA

Luând prezentarea într-o ordine cronologică, voi începe cu Egiptul, care a avut una dintre cele
mai originale și strălucite civilizații din preistorie. Izolarea geografică, ritmul lent de dezvoltare
economică, precum și păstrarea unor puternice tradiții locale fac ca civilizația și arta egipteană
să reziste în timp, nealterate. Civilizația Egiptului antic este profund atașată puterii faraonului,
religiei și cultului morților.

Arta egipteană se învârte în jurul preamăririi puterii faraonului, conducătorul suprem. Acest
lucru se observă în dimensiunile uriașe ale construcțiilor ridicate, dar și a statuilor și picturilor
supra-dimensionate ce îi înfățișau.

Ca și în Evul Mediu, deși programul artistic era unul foarte bogat, nu putem vorbi despre o
libertate de creație a artistului. Canoanele date de conducătorul politic au fost respectate cu
strictețe de-a lungul secolelor.

GRECIA ANTICĂ

Spre deosebire de Egiptul antic, arta Greciei antice nu este o artă de curte, ea nu preamărește
puterea unui conducător, ci este legată de existența cetății. Fără să fie un stat unitar, organizarea
de bază a Greciei antice este cea a orașelor- state, ce s-au întrecut între ele pentru realizarea
celor mai frumoase sculpturi sau clădiri.
Când vorbim despre artistul grec, vorbim despre acel “artist-cetățean” în slujba lui. Arta greacă
devine expresia democrației, ea trebuie să exprime idealurile și valorile cetății.

Pentru prima dată în Antichitate, grecii au făcut un salt în gândire prin încercările lor de a defini
noțiuni abstracte, precum relația dintre artă și frumos, simetrie, euritmie, etc. În toate aceste
încercări ei au căutat să gasească cum să exprime prin opera de artă frumosul și perfecțiunea.

ROMA ANTICĂ

Tot în Antichitate vom vedea cum arta Greciei a inspirat Imperiul Roman, care a ales să
folosească actul de creație ca produs al societății romane, o expresie a puterii statului, având ca
scop principal propaganda în favoarea politicii oficiale.

Arta Romei Antice a fost o artă unitară, bazată pe talentul organizatoric, având ca punct de
pornire spiritul utilitar și simțul practic al romanilor.

Gradul înalt al dezvoltării culturii și civilizației materiale și spirituale romane, împreună cu

interferența și asimilarea de către societatea romană a culturilor și civilizațiilor popoarelor
cucerite au influențat gândirea și mai cu seamă politica romană.

Cum bine știm, romanii au avut o preocupare foarte mare pentru amenajarea spațiilor publice.
Urbanismul a determinat în Imperiul Roman emiterea de legi imperiale, având ca subiect
așezarea caselor particulare, a edificiilor publice, legi pentru evitarea incendiilor sau pentru
păstrarea curațeniei.

În orașele romane, se asigurau o serie de servicii aduse cetățenilor, cum ar fi aprovizionarea cu

apă cu ajutorul apeductelor, asigurarea liberei circulații prin străzi și trotuare, dotarea cu edificii
politico-administrative, juridice, religioase, culturale, etc.

Există numeroase dificultăți în definirea artei romane, de înțelegere a particularităților sale și

chiar de datare sau situare în timp. Din aceste motive, se vorbește adeseori de eclectismul ei, de
lipsa de originalitate a artei romane, văzută doar ca o copie a celei etrusce sau grecești. Dar
operele de artă romana, monumentele, sculpturile, mozaicurile, monedele, demonstrează
existența unei arte cu trasături originale, specifice.

EVUL MEDIU

O perioadă la fel de semnificativă în istoria artei, care trebuie privită astăzi ca o etapă
importantă în evoluția civilizațiilor europene, ca o perioadă de cuceriri cultural-artistice este
Evul Mediu.

La baza formării civilizației medievale stau elementul greco-latin (tradiția gândirii grecești, a
celei politice și juridice latine), aportul popoarelor germanice, bizantin și arab, precum și
creștinismul.
Imediat după prăbușirea Imperiului Roman de Apus (476), viața culturală și artistică este în
declin, fără să se producă o dispariție totală a tradițiilor și activității culturale.

Se formează două zone culturale.

În cea dintâi supraviețuiește civilizația romană, iar regii ostrogoți, vizigoți, vandali sau
burgunzi, trecând la creștinism, vor încerca să refacă sau să păstreze vechiul cadru de viață
roman.

Cea de-a doua zonă este cea a Imperiului Bizantin, care va renunța treptat civilizația romană,
punând bazele unei civilizații noi. În această perioadă de început, un rol esențial l-a avut
Biserica, care devine o instituție din ce în ce mai puternică.

În Occident, pe fondul unui analfabetism accentuat și a lipsei de interes pentru dezvoltarea

culturii și artei, un rol special l-a avut “Renașterea carolingiană și ottoniană”, din secolele VIII-
IX. Carol cel Mare devine cea mai importantă personalitate a Europei, prin dorința lui de a
reface Imperiul Roman. El a încercat să revitalizeze și să promoveze o viață culturală și artistică
înfloritoare pentru a rivaliza cu împărații bizantini. Înființează cea mai mare bibliotecă din
vremea respectivă, se preocupă de instruirea clerului, nobililor și maselor întemeind școli pe
lângă marile mănăstiri, adună la curte sa învățați și cărturari din întreaga Europă. În timpul său
se construiesc biserici care prin noutatea soluțiilor constructive vor influența stilurile artistice
ulterioare.

ARTA BIZANTINĂ

Începând cu anul 476 s-a dezvoltat și arta bizantină.

Perioada timpurie

Două evenimente majore au marcat această perioadă: Edictul de la Milano, promulgat de

Constantin cel Mare și Licinius în 313 care a permis creștinismului să devină o religie publică și
implicit artei creștine să evolueze și Inaugurarea Constantinopolului (330), care avea să devină
nu numai capitala, ci și centrul artistic al Imperiului Roman de Răsărit.

Constantin cel Mare inițiază un program complex privind dezvoltarea capitalei ce-i poartă
numele. Apar noi spații publice cu grupuri statuare, se construiește forumul lui Constantin. Apar
biserici, se construiește catedrala Hagia Sophia și se începe construirea Bisericii Sfinților
Apostoli.

Epoca lui Iustinian

în perioada următoare, a lui Iustinian (527 - 565), arta bizantină cunoaște apogeul. Are loc
recucerirea (temporară) a Italiei și implicit amestecul dintre tradițiile romane, orientale și
creștine. În Constantinopol și în Ravenna se ridică adevărate monumente arhitecturale decorate
cu mozaic, fildeș, aur. Iustinian nu numai că a pus bazele unui imperiu absolut, codificând legile
și impunând supușilor religia creștină, dar a inițiat și un vast program de construcții.

Iconoclasmul

Între secolele VIII-IX a apărut o revoltă împotriva icoanelor și a sfintelor moaște. Sunt distruse
un număr impresionant de opere de pictură (mai ales icoane), fresce, mozaicuri. Multe mănăstiri
sunt închise, iar călugării iau calea exilului spre Italia, Rusia, Bulgaria, Serbia și Țările Române,
unde vor răspândi tradiția artei bizantine. În Italia (dar și în celelalte țări), acești călugări
construiesc numeroase biserici și mănăstiri decorate cu mozaicuri și fresce. Aceste lăcașe de
cult devin nuclee de cultură bizantină și vor exercita o deosebită influență asupra picturii
italiene de mai târziu.

Renașterea

În această scurtă prezentare nu putem să excludem epoca Renașterii, care a fost o perioadă de
apogeu a libertății artei și a artistului.

Renașterea aduce o viziune nouă asupra omului și a lumii. Umaniștii Renașterii, convinși de
puterea omului de a cunoaște și a schimba lumea, îl plasează în centrul atenției lor. Literatura
italiană, prin scrierile lui Dante, Petrarca sau Boccaccio, precede artele plastice, stabilind noile
caracteristici fizice și morale ale omului din Renaștere, ca ființă spirituală și liberă.

Artistul devine, dintr-un simplu meseriaș supus dorințelor nobilului sau comunității, o
personalitate, liber să îșî exprime propria viziune, să aspire la glorie, să influențeze o epocă.

Individualismul în Renaștere se referă atât la artiști, cât și la mecenați, care sunt dornici să își
sporească faima, cumpărând opere de artă și ajutându-i pe artiști.

Unii dintre cei mai renumiți mecenați ai Renașterii sunt membrii familiei Medici din Florența.
Prin sprijinirea și încurajarea artei împreună cu alte familii de oameni de afaceri din nordul
Italiei, orașele Florența, Veneția, Milano, Genova și Roma ajung să cunoască o dezvoltare
culturală și economică puternică.

SECOLUL AL XIX-LEA

De la Renaștere voi sări câteva secole, pentru a ajunge direct la secolul al XIX-lea, care
cunoaște cea mai profundă schimbare artistică de după Renaștere. Acest secol poate fi
caracterizat prin diversitate și complexitate. Este un secol al revoluției permanente: politice,
artistice, industriale. Cea din urmă va avea consecințe profunde, mai ales asupra urbanisticii și
arhitecturii. Construcții precum Crystal Palace sau Turnul Eiffel își vor revendica apartenența la
“epoca de fier”. Se produce un fenomen de democratizare fără precedent care va marca și artele
plastice- nu numai la Paris, care este capitala artelor, dar și în alte metropole europene se
deschid anual Saloane Oficiale. Presa, care se folosește de noile tehnici de reproducere a
operelor de artă contribuie la răspândirea creației artistice și la dezvoltarea criticii de artă.
Artiștii apreciați astăzi sunt “refuzații” saloanelor secolului al XIX-lea, cei de care critica
oficială și publicul își băteau joc. În 1876, când impresioniștii deschid a doua expoziție
colectivă, cronicarul de la Le Figaro comenta evenimentul în acești termeni: “ Strada le Peletier
are un mare necaz. După incendiul de la Operă, iată un nou dezastru care se abate asupra acestui
cartier. S-a deschis la Durand-Ruel o expoziție care se pretinde a fi de pictură. Trecătorul
inofensiv [...] intră și ochilor săi înspăimântați li se oferă un spectacol crud: cinci sau șase
zănatici , printre care o femeie și-au dat întâlnire acolo pentru a-și expune operele...”

Dar tocmai acești artiști încearcă să își exprime propria personalitate, oferindu-ne o viziune
coerentă asupra lumii. Artistul devine un individualist pentru care descoperirea unor noi moduri
de expresie apare mai importantă decât subiectul însuși, căruia nu-i mai acordă aceeași
încredere ca în secolele anterioare.

SECOLUL XX. COMUNISMUL

Însă odată cu venirea regimurilor politice din secolul XX, arta ajunge să fie cenzurată și nu mai
are o libertate. Artistul este în slujba partidului.

În România anilor 1940, în contextul celor două Războaie Mondiale ce au tulburat țara, în primă
etapă oamenii politici au avut ca deziderat ademenirea ideologică a unei populații tulburate,
sărăcite și plină de resentimente în urma războiului. Arta patronată oficial era expresia acestei
poziționări politice, delimita două universuri ideologice antagonice.

Pe teritoriul artelor, instaurarea ambianței opresive a debutat prin intermediul legislației

introduse chiar din 1944, care-și propunea purificarea administrației de colaboratorii regimului
antonescian. În consecință, în urma Legilor nr. 486 și 594 din 1944 și a Legii nr. 217 din 1945,
au avut loc o serie de destituiri în cadrul Sindicatului Artelor Frumoase și al Ministerului
Artelor.

Înființarea din noiembrie 1944 a „comisiilor de epurație” a avut ca efect excluderea din
organizațiile de breaslă a artiștilor dovediți sau bănuiți de colaborarea cu regimul antonescian.
Treptat, unii dintre aceștia au fost reabilitați, din cauza nevoii stringente de cadre competente.

Din 1948 până în 1956 s-a instaurat oficial regimul comunist și teroarea reeducării. În acești ani,
două direcții generale au fost definitorii:

1. Reformarea profundă a societății;

2. Anihilarea și discreditarea trecutului și a valorilor sale.
Acesta a fost momentul de climax al realismului social românesc. Numeroase evenimente
expoziționale au fost organizate în mai toate orașele țării. Figurile sacre ale noului cult erau
prezente în școli și până la cea mai modestă băcănie.

Ultima etapă analizată, 1957-1965, este marcată de începutul destalinizării. Acest peisaj
politic dinamic a determinat o “remodelare continuă a conținutului ideologic, a tematicii și
mai ales a repertoriului stilistic abordat de artiștii români.”. La nivel declarativ, singura artă
acceptată era cea a realismului socialist, însă termenul va ajunge din ce în ce mai încăpător și
formal.

Semnele unei permisivități apar abia prin anii 1950. Ca semn al opoziționării lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej față de Moscova, acesta a permis compozițiile inspirate din istoria veche a
României, dar într-o interpretare marxist-leninistă.

Această perioadă este pe deplin surprinsă de afirmația atribuită poetului revoluției, lui
Vladimir Maiakovski: “ Arta nu este o oglindă care să reflecte lumea, ci un ciocan cu care să
i se dea formă.”

PERSPECTIVE ASUPRA ROLULUI ARTISTULUI SI A ACTULUI DE CREAȚIE

În loc de concluzie, doresc să împărtășesc cu voi o afirmație de-a artistului secolului XX,
Pablo Picasso:

“Ce credeți că este un artist? Un inept care are doar ochi, dacă e pictor, doar urechi, dacă e
muzician, sau câte o liră în fiecare cămară a inimii sale dacă e poet? Sau dacă e boxer, are
doar mușchi? Ba dimpotrivă, el este în același timp o ființă politică, permanent animat în
fața evenimentelor copleșitoare, ardente sau fericite ale lumii, la care reacționează în orice
fel. Cum e posibil să fii dezinteresat de ceilalți oameni și, în temeiul retragerii în turnul de
fildeș, să te detașezi de viața pe care ei ți-o oferă din plin? Nu, picture nu este făcută pentru a
decora apartamente. Pictura este un instrument de război, de ofensivă și atac asupra
inamicului”.