Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Rezumat Cultură Și Comunicare Subliniat PDF
Rezumat Cultură Și Comunicare Subliniat PDF
Cultura şi comunicarea reprezintă două feţe ale limbajului simbolic. Raportul dintre comparat
cu imaginea celor două componente elicoidale şi complementare ale codului genetic.
Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate într-un mod inconştient pentru
utilizatori, ambele au o funcţie majoră de integrare socială şi de transmitere a experienţei
cognitive şi practice. Ele nu sunt identintice, dar nici separate.
Universul culturii este un univers al semnelor prin care omul traduce non-textul naturii în
limbaje umane. Această natură secundă, umanizată, este creată prin intermediul funcţiei
simbolice (folosirea unui obiect fizic pentru a ne referi la un alt obiect situat într-un alt plan al
realităţii) şi ne mijloceşte raporturile cu realitatea.
În constelaţia de discipline care studiază universul specific al existenţei umane, filosofia culturii
are unstatut metateoretic, de disciplină integratoare în raport cu abordările specializate, ce
vizează domenii particulare ale valorilor şi creaţiei umane.
Filosofia culturii interferează substanţial cu antropologia culturală, cele două discipline diferind
prin perspectiva de cercetare şi de interpretare. În vreme ce filosofia culturii pune accentul
pe dimensiunea axiologică a culturii, pe corelaţia dintre creaţie, valoare şi stil cultural, pe
raportul dintre principalele forme culturale, antropologia culturală pune accentul pe cercetarea
pozitivă a relaţiilor în care s-au întruchipat aceste valori.
Obiectul central al filosofiei culturii este acela de a determina sensurile ataşate ideii de cultură,
de a analiza structura morfologică a culturii şi a raporturilor dintre formele de creaţie culturală.
– raportul cultură-civilizaţie
– raportul unitate-diversitate dintre diverse tipuri de indentităţi (etnice, naţionale, sociale etc.)
şi formele de universalizare istorică
Concepte majore care s-au impus în studiul culturii sunt: creaţie, valoare, simbol, stil, limbaje,
comunicare, model cultural, pattern cultural, personalitate umană etc.Valoarea este
semnificaţia pe care o are o creaţie umană într-un context dat, iar stilul este un ansamblu unitar
de forme de gândire şi de expresie.
– Evoluţionistă;
– Neo-evoluţionistă;
– Funcţionalistă;
– Relativistă
– Structuralistă
– Semiotică
– Comunicaţională.
Evoluţionismul – cadrul teoretic dominant în sec 19, cel în care a apărut şi studiul filosofic al
culturii. Evoluţionismul a impus un model standard de interpretare a istoriei culturale a
umanităţii, ce poate fi rezumat în două teze fundamentale:
Morgan (Ancient society), unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai curentului. El distinge
societăţile în funcţie nde sistemul de înrudire. Societăţle evluează monolinear, parcurgînd tre
trepte: sălbăticie, barbarie şi civilizaţie.
Frazer (Creanga de aur), porneşte de la ideea că forma de bază a religiei este totemismul.
Totemul, animal sau entitate naturală, pus în legătură cu originea clanului, tabu alimentar şi
comportamental, trei stadii ale omenirii: magie, religie, ştiinţă.
În a doua jumătate a secolului al 1lea a existat o puternică reacţie împotriva „canonului”
pozitivist, reacţie ce a dus la cristalizarea unei viziuni anti-pozitivise şi anti-evoluţioniste în
disciplinele sociale şi istorice. Noua direcţie se bazează pe ideea că există o deosebire
fundamentală între ştiinţele naturii şi „ştiinţele spiritului” (poziţia cercetătorului).
Cultura este un echipament simbolic permanent al omului, culturile se diferenţiază după modul
de viaţă al popoarelor, cultura are autonomie ca sferă simbolică, dar şi un caracter organic, fiind
intim legată de sufletul colectiv pe care-l exprimă.
Această abordae subliniază importanţa studierii fiecării culturi ca entitate integrată, cu date
specifice, întrucît semnificaţia ninstituţiilor sociale varază de la o cultură la alta. El a subliniat
importanţa limbii şi a culturii pentru diferenşierea popoarelor; teza că limba reprezintă o
paradigmă pentru cercetarea celorlalte sisteme simbolice ale unei culturi. Edward Sapir: ela
elaborat teoria că experienţa cognitivă şi practică este organizată în funcţie de categorile
lingvistice ale diferitelor popoare (ipoteza Sapir – Whorf).
Abordările structuraliste. Reprezentant de bază – Claude levi Strauss. Culturile sunt întreguri,
structuri organizate pe anumite principii de ordine şi pe o reţea de implicaţii. Toate conţin un
strat fundamentale de elemente şi relaţii, ce reprezintă structuri universale, rezistente la
schimbare.
Abordarea semiotică – reprezentanţi: Umberto Eco şi Iuri Lotman. Cultura este un ansamblu de
coduri şi limbaje, reprezintă suma informaţiilor ne-ereditare, dobîndite, fixate şi transmise
istoric prin sisteme de semne.
Termenul de cultură a fost preluat din limba latină de mai toate limbile moderne, printr-o
analogie cu agricultura, analogie ce are la bază ideea de modificare a naturii. Astfel, cultura,
care avea ca înţeles primar cultivarea pământului, este extins încât să definească activitatea de
cultivare a spiritului.
Etimologic, termenul de civilizaţie vine de la cuvintele latine civis, civitas, civilis, civilitas, având
ca sensuri cetăţeanul care trăieşte într-o cetate/stat, care dispune de anumite calităţi prin care
se conformează regulilor de conduită în relaţiile sociale şi publice. Astfel, ”civilizarea” implică
educarea cetăţeanului pentru comportarea lui adecvată la spaţiul civic. Pe lângă sensul
antropologic, de stăpânire a naturii prin invenţii tehnice şi cunoaştere, civilizaţia a presupus din
înţelesul său primar organizarea relaţiilor sociale prin norme şi instituţii.
Primele definiţii sintetice, de tip dicţionar ale culturii sunt rezultatul cercetărilor antropologice
şi etnologice din secolul XIX. Pornind de la studiul culturilor primitive, Tylor generalizează
conceptul de cultură la toate manifestările de viaţă ale unui popor.
Definiţiile s-au multiplicat la începutul sec XX, când diverse discipline sociale au început să
cerceteze mai aplicat fenomenul cultural, dar nu au depăşit cadrul unor polarităţi consacrate
precum om-natură, spirit-materie, obiectiv-subiectiv, valori-fapte, particular-universal etc.
Încă din sec XVIII, termenii de cultură şi de civilizaţe au fost utilizaţi cu sensuri diferite în spaţiul
german şi în cel francez. În Franţa, civilizaţia reprezintă o sferă mai amplă a existenţei umane,
care înglobează cultura, în vreme ce în Germania raportul dintre cele două este perceput invers.
În SUA, unde tradiţia gândirii antropologice este puternică, cultura şi civilizaţia au fost multă
vreme termeni interşanjabili, desemnând în mod global ”modul de viaţă” al unui popor. Acest
fapt se datorează faptului că antropologia s-a ocupat de studierea societăţilor primitive,
caracterizate de sicretismul valorilor, unde e greu să disociezi între aspectele culturale şi cele
civilizaţionale.
“Unitatea inteligibilă a studiului istoric nu este nici statul naţional, nici omenirea ca un tot, ci
este o anumită alcătuire a umanităţii, alcătuire pe care am numit-o societate. Am descoperit
cinci societăţi în zilele noastre, împreună cu anumite rămăşiţe fosilizate ale unor societăţi ale
unor societăţi moarte sau dispărute.
Civilizaţia reprezintă ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viaţa colectivă a unui grup
sau a unei epoci.
Atât termenul de cultură cât şi termenul de civilizaţie trebuie considerate atât la singular (sens
antropologic) cât şi la plural (sens istoric)
Samuel P. Huntington: în lumea contemporană “cultura contează” tot mai mult, că factorii de
natură culturală modelează atât tendinţele de integrare, cât şi pe cele de dezintegrare. Însă,
pentru el,elementele culturale reprezintă nucleul identitar al unor entităţi istorice vaste,
civilizaţiile, care astăzi au ajuns adesea în poziţii de adversitate şi conflict.
Autorul îşi ilustrează teza arătând cum islamul, sub forma sa integristă, atacă frontal civilizaţia
occidentală. Dar autorul nu coboară cu analiza în stratul de adâncime al acestor tensiuni dintre
tipurile de civilizaţie, mulţumindu-se să afirme că religia, sistemele de reprezentări şi de valori,
mentalităţile, instituţiile şi practicile de ordin simbolic le-ar aduce în stare de conflict. societăţile
întârziate, zguduite de un frison identitar, aflate permanent în situaţii critice şi confruntate cu
un viitor incert datorat proceselor de modernizare globale, sunt înclinate mai degrabă să-şi
reproblematizeze originile şi istoria decât să se angajeze prospectiv în acţiuni de modernizare
socială. tocmai globalizarea a modernizat şi a consolidat civilizaţiile nonoccidentale, care astăzi
se află în curs de “indigenizare” şi dispun de forţa necesară pentru a înfrunta dominaţia de
secole a civilizaţiei occidentale.
“Defectul axiomatic” al teoriei lui Huntington, spune Maliţa, constă în “confuzia dintre cultură şi
civilizaţie”, de unde decurg alte concluzii eronate: teza privind pluralismul civilizaţiilor
(Huntington consideră că epoca actuală este una “multicivilizaţională”), conflictul civilizaţiilor
(în locul conflictelor cultural-identitare) şi neglijarea proceselor de integrare regionale.
civilizaţia este pentru Mehedinţi “suma tuturor descoperirilor tehnice care au înlesnit omului
adaptarea sa la mediul fizic”, iar cultura “suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice şi
estetice) care înlesnesc adaptarea individului la mediu social”
Cultura se măsoara pe coordonata creaţiilor psihice, prin nr, calitatea şi originalitea creaţiilor
sufleteşti.
Elementul comun al celor două dimensiuni îngemănate ale realităţii umane este “adaptarea”, în
sens ecologic şi larg antropologic. De la adaptare se ajunge la creaţie, adică la descoperiri care
depăşesc sensul de răspunsuri strict adaptative.
Civilizaţia şi cultura pot avea evoluţii relativ independente, a.î. o stare de civilizaţie modestă se
poate asocia cu o foarte bogată cultură.
potrivit lui Blaga, existenţa umană se desfăşoară concomitent în două orizonturi şi în două
moduri fundamentale:
Cultura reprezintă modul specific de existenţă umană, un univers creat de el însuşi prin care
tălmăceşte simbolic lumea. Cultura e mecanismul creator care l-a umanizat şi l-a condus pe om
la actuala dezvoltare.
Cultura are concomitent aspect revelatoriu (metaforic) şi stilistic, pe când civilizaţia nu are
caracter revelatoriu, dar poate avea caracter stilistic, unul derivat, ca reflex al culturii în planul
înfăpuirilor practice, cu rost instrumental.
Arta poate fi considerată un model al culturii, iar tehnica un factor central al civilizaţiei.
Cei doi poli ai umanităţii – producţia şi creaţia, civilizaţia şi cultura – exprimă cele două tendinţe
structurale ale istoriei umane, unitatea şi diversitatea. Culturile sunt nucleul identităţilor,
civilizaţia este terenul convergenţelor.
Între cultură şi civilizaţie ar exista doar o distincţie funcţională, nu de natură: “civilizaţia nu este,
de fapt, decât o cultură definită prin sfera ei, o cultură socială parţială, din punctul de vedere al
unei singure valori, şi anume din punctul de vedere al valorii tehnicoeconomice… Civilizaţia ar fi
deci o cultură afectată exclusiv ţintelor tehnico-economice…”
Distincţia cultură individuală-cultură socială, cultură parţială-cultură totală: Vianu distinge între
cultura individuală şi cultura sociale, care pot fi parţiale sau totale. Prin cultură parţială, Vianu
înţelege concentrarea unei societăţi sau individ pe un singur tip de valori, care privilegiază o
culutră profesională. Prin cultură totală, Vianu înţelege cultivarea şi trăirea în plan afectiv a
tuturor valorilor umane, în diversitatea lor contrastantă. (Cultura totală nu trebuie confundată
cu aceea generală. Cultura generală reprezintă un ansamblu de cunoştinţe din diverse domenii
care nu sunt în chip necesar trăite afectiv.)
Civilizaţia este realizarea valorilor culturale în bunuri materiale, menite să amelioreze condiţia
umană. El critică viziunile care condamnă civilizaţia şi o opun culturii. În acelaşi timp, el ne invită
să nu exagerăm valorile tehnico-materiale, care trebuie gândite în acord cu celelalte valori şi
scopuri umane.
3. Cultură şi valoare. Definirea şi clasificarea valorilor. Cultura ca sistem de valori. Tipuri de
societăţi şi raporturile dintre valori.
Context: Conceptul de valoare a polarizat atenţia gânditorilor din sec XIX, odată cu trecerea de
la viziunile luministe şi raţionaliste la o gândire istorică asupra culturii, sub auspiciile
romantismului şi apoi a teoriei evoluţionismului.
Cercetările istorice au impus în spiritul epocii ideea că diferenţele dintre culturi sunt date de
orientările lor axiologice, de faptul că ele răspund unor nevoi determinate şi au idealui diferite,
că fiecare mare cultură sau fiecare mare epocă sunt caracterizate şi orientate de anumite valori
specifice, dominante.
Astfel, conceptul de valoare devine unul fundamental pentru filosofia modernă, îndeplinind cel
puţin două funcţii teoretice, una critică (pt a stabili în interiorul unei culuri criterii de
perfomanţă, delimitând valorile de nonvalori) şi una de indicator al identităţii globale(pt a arăta
care sunt idealurile şi criteriile specifice ce operează în spaţiul diverselor epoci şi culturi ale
umanităţii).
Judecăţile de fapt sunt judecăţi de constatare, prin care descriem/explicăm o stare de fapt,
punând pe cât posibil propria subiectivitate în paranteză. Judecăţile de valoare sunt aprecieri
ale unor fapte din perspectiva unor categorii fundamentale ale existenţei umane, raportări ale
realului la ideal. Reperele în funcţie de care sunt judecate stările de fapt sunt individuale, de
grup sau de societate.
Problema fundamentală a oricărei axiologii sau teorii a culturii priveşte relaţia dintre cele două
aspecte ale valorii, obiectul şi subiectul valorizării, şi se cristalizează în următoarele întrebări:
Sunt obiectele valori pentru că subiectul le valorizează sau subiectul le valorizează pentru că ele
sunt valori?
-realismul naiv
-concepţia psihanalitică
-concepţii relaţionale
Clasificarea valorilor
Pentru fiecare domeniu al culturii, există o valoare dominantă: adevărul, frumosul, binele,
sacrul, sănătatea, utilul, dreptatea, puterea
Între aceste valori există raporturi de coordonare şi influenţare reciprocă, dar ele sun
ireductibile unele la altele.
Chiar dacă genetic au fost conexate, valorile au dobândit treptat, în cursul istoriei, autonomie.
Valorile sunt iraţionale în fondul lor (Vianu) şi felul în care se structurează într-o ierarhie diferă
de la o epocă la alta.
Conform lui Kant, există 3 mari clase de valori indepdendente: teoretică, morale şi estetice
(adevăr, bine, frumos)
Secolul XX este considerat un secol al rupturilor. Prima ruptură a avut loc la începutul
secolului, odată cu noile teorii ştiinţifice şi cu afirmarea avangardei artistice.
A doua ruptură a avut loc în a doua jumătate a secolului, când au apărut noi structuri culturale,
noi configuraţii simbolice, noi atitudini faţă de universul natural, social şi cultural, ca reacţie faţă
de modernism.
În prima parte a secolului, viziunile critice şi apocaliptice abundă în filosofie, denunţând lipsa de
sens a vieţii şi absurdul existenţei. Teoreticienii condamnă direcţia aleasă de umanitate, aceea
araţionalismului instrumental şi al maximizării profitulu, deoarece ele ar fi produs nişte maladii
iremediabile:
– subordonarea valorilor spirituale celor materiale, inversând raportul firesc dintre mijloc şi
scop
Anularea funcţiei critice a intelectualilor: sec. XX reprezintă cadrul istoric în care rolul tradiţional
al intelectualilor, acela de a fixa o tabelă ideală de valori şi de a menţine tensiunea către un
ideal moral, de a ţine în frâu ”realismul” maselor, se schimbă radical. Din călăuze spirituale, ei
devin ”slujitori” ai unor interese, stimulând realismul şi organizând ura şi conflictele seculare,
furnizând filosofii şi teorii care să justifice acte condamnabile ale grupurilor sociale şi laice. –
Julien Benda, ’27, La trahison des clercs
Criza valorilor îşi are sursa în tendinţa de autonomizare a valorilor, cu excesele ei inerente
(supremaţia valorilor materiale).
Vianu consideră că omenirea a parcurs în evoluţia ei istorică trei stadii în raport cu valorile:
sincretismul valorilor în perioada premodernă, autonomizarea valorilor în epoca modernă şi
resolidizarea valorilor în postmodernitate. Misiunea actualităţii, conform lui Vianu, este aceea
de a reface unitatea culturii prinatenuarea specializării.
Distincţia cultură individuală-cultură socială, cultură parţială-cultură totală: Vianu distinge între
cultura individuală şi cultura sociale, care pot fi parţiale sau totale. Prin cultură parţială, Vianu
înţelege concentrarea unei societăţi sau individ pe un singur tip de valori, care privilegiază o
culutră profesională. Prin cultură totală, Vianu înţelege cultivarea şi trăirea în plan afectiv a
tuturor valorilor umane, în diversitatea lor contrastantă. (Cultura totală nu trebuie confundată
cu aceea generală. Cultura generală reprezintă un ansamblu de cunoştinţe din diverse domenii
care nu sunt în chip necesar trăite afectiv.)
Vianu este optimist cu privile la capacitatea omului de a-şi reechilibra tabloul cultural.
Lumea modernă este produsul ştiinţei moderne, care la rândul ei este produsul unei revoluţii
mentale de o mare profunzime, ce a modificat cadrele şi fundamentele gândirii noastre.
Această revoluţie mentală a fost favorizată de noile descoperiri geografice, de şocul pe care l-a
produs întâlnirea Occidentului cu alte lumi culturale. Ea a reprezentat o experienţă fondatoare,
generând un nou model de raportare a omului la univers.
Natura devine un uriaş mecanism care funcţionează pe baza unor legi obiective. Aceste legi pot
fi cunoscute prin raţiune pură, raţiune decontextualizată, dezistoricizată, raţiunea unui subiect
neangajat valoric.
Vechea alianţă animistă dintre om şi natură este ruptă definitiv, radicalizând sentimentul
înstrăinării omului faţă de natură. Inspirate de noile realităţi sociale, de o societate care
începuse să trăiască într-o lume produsă de ştiinţă şi tehnică, multe viziuni au privit şi cultura ca
având o obiectivitate autonomă, separată de om, ceea ce a produs o nouă ruptură, de această
dată între om şi cultură. Omul epocii moderne este un alienat, o victimă a paradoxurilor
psihologiei abisale, care nu se mai recunoaşte în propriile structuri sociale şi produse culturale.
De la Renaştere până în sec. XX, modelul de înţelegere al universului şi al societăţii a fost acela
al fizicii. Pentru că acest model nu a putut explica firesc apariţia vieţii, metafora explicativă a
ştiinţei de azi este dată de biologie şi de ştiinţele informaţiei.
Spre deosebire de paradigma raţionalismului clasic a epocii moderne, paradigma postmodernă
atribuie omului concomitent rolul de observator al naturii şi de agent integrat în natură.
Observatorul conştient şi realitatea exterioară fac parte acum în mod simultan dintr-un ”flux
nefragmentat”. Lumea este nonseparabilă, continuă, inspirată din fizica cuantică.
Două principii care au revoluţionat concepţia asupra relaţiei dintre om şi natură în ultimele
decenii suntprincipiul antropic şi principiul holografic. Conform principiului antropic, viaţa e la
fel de naturală şi de previzibilă în natură ca şi căderea corpurilor. Universul nostru a evoluat în
aşa fel încât să permită apariţia vieţii şi a omului în interiorul ei. Între om şi natură există un
acord profund, de ordin ontologic.
Principiul holografic spune că orice fragment poate reconstitui întregul, că orice detaliu poartă
informaţia întregului. Astfel se iveşte o nouă interpretare a raporturilor dintre unitate şi
diversitate, dintre specific şi universal, dintre parte şi întreg.
Cele două principii conciliază vechea perspectivă animistă cu noile rezultate ale ştiinţei, care în
urmă cu câteva decenii destrămase vraja legăturilor omului cu natura.
Cunoaşterea reprezintă acum cea mai importantă resursă strategică a “bogăţiei” şi a dezvoltării
sociale, iar computerul este instrumentul tehnic şi simbolic al acestei schimbări.
Toffler constată că natura puterii a fost dintotdeauna o combinaţie între forţă, avere
şi cunoaştere.Fenomenul inedit rezidă în faptul că astăzi se schimbă ponderea acestor
componente în configuraţia puterii, însemnătatea lor fiind acum exact inversă faţă de ordinea
lor cronologică de apariţie şi de afirmare.
Computerul este unealta ce a revoluţionat întreaga viaţă umană, realizând saltul spre un nou
sistem revoluţionar de producţie, spre “economia supra-simbolică”, bazată pe cunoaştere şi
dependentă de procesarea informaţiilor şi comunicaţii. În acest nou sistem de producţie, rolul
proletariatului scade drastic. Asistăm la intrarea în scenă a unei noi catogori profesionale şi
sociale, pe care Toffler o numeşte “cognitariat”, elita ce procesează informaţiile, desfăşoară
activităţi de cunoştere şi manageriale, produce expertiza ştiinţifică şi asigură funcţionarea
imensului aparat mediatic.
Tranzienţa este un termen introdus de Toffler pentru a sublinia rapiditatea cu care se petrec
schimbările din viaţa omului în raport cu mediul înconjurător (lucruri, locuri, organizaţii, idei)
Toffler consideră că percepţia timpului şi atitudinile omului faţă de timp “sunt condiţionate de
cultură”.
Conflictul economic dominant al timpurilor noastre e reprezentat de coliziune dintre forţele
care favorizează noul sistem de creare a bogăţiei şi apărătorii vechiului sistem al coşului-de-
fum (depăşind ca importanţă istorică vechiul conflict dintre capitalism şi comunism sau dintre
Statele Unite, Europa şi Japonia).
Felul în care culturile naţionale vor fi afectate de acest proces de unificare depinde de modelul
de integrare avut în vedere, cel federalist sau cel naţionalist (al cooperării).
Unul dintre paradoxurile modernităţii constă în faptul că globalizând lumea, sub semnul
civilizaţiei occidentale, s-au dezlănţuit cele mai puternice forţe identitare din spaţiile non-
occidentale.
Cultura şi comunicarea reprezintă două feţe ale limbajului simbolic. Raportul dintre ele poate fi
comparat cu imaginea celor două componente elicoidale şi complementare ale codului genetic.
Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate într-un mod inconştient pentru
utilizatori, ambele au o funcţie majoră de integrare socială şi de transmitere a experienţei
cognitive şi practice. Ele nu sunt identintice, dar nici separate.
Universul culturii este un univers al semnelor prin care omul traduce non-textul naturii în
limbaje umane. Această natură secundă, umanizată, este creată prin intermediul funcţiei
simbolice (folosirea unui obiect fizic pentru a ne referi la un alt obiect situat într-un alt plan al
realităţii) şi ne mijloceşte raporturile cu realitatea.
Comunicarea nu trebuie redusă la formele ei lingvistice, precum nu trebuie nici privită ca o
formă prin care un ”conţinut” cultural preexistent este vehiculat. Conţinuturile comunicării
lingvistice nu preexistă într-o altă formă (nonlingvistiă), ele se codifică în limbă, care face corp
comun cu gândirea, şi se actualizează în actul de comunicare.
Din perspectivă semiotică, cultura este un sistem de semne, de practici semnificante, prin care
omul își codifică experiența și o comunică (sincronic și diacro nic). Cultura ne apare astfel ca un
ansamblu de limbaje, simboluri și semnificații care sunt integrate într-un proces de comunicare.
Lotman: Cultura este organismul de organizare și de codificare a informației, făcând posibilă
traducerea informației dintr -un cod în altul; e un ansamblu de sisteme semiotice prin care are
loc traducerea nonsensului în sens şi includerea informaţiei într-un sistem.
Saussure: limba e o paradigmă a oricărui sistem de semne (limbaj), iar lingvistica este o
paradigmă pentru orice abordare semiotică. Viața culturașă a oamenilor constă în mare măsură
în învățarea, utilizarea și interpretarea semnelor.
Levi Strauss: sub raport antropologic, defineşte cultura ca o sumă de reguli şi norme, deci de
coduri şi restricţii aplicate vieţii umane. General umanul aparţine naurii şi se caracterizează
printr-un automatism spontan, relativul şi particularul este dat de cultură.
Eco: cel mai sistematic semiotician, vede cultura ca fiind simultan proces de semnificare şi unul
de comunicare. Preexistenţa codului comun (sistemul de semnificare) este o condiţie pentru
transmiterea şi interpretarea mesajului de către destinatar (proces de comunicare). Abia când
are loc interprtarea de către destinatar avem de-a face cu un autentic proces de comunicare.
Concluzie: cultura este un ansamblu de coduri ce pun în relaţii variate semne sensibilie şi
perceptibile cu un evantai de semnificaţi abstracte şi ideale.
Teoria lui Marshall McLuhan privind tipurile istorice de culturi din perpectiva mijloacelor de
comuncare.
Marshall McLuhan consideră că perioadele istoriei umane trebuie delimitate în funcţie de
mijlocul de comunicare predominant, deoarece acestea determină moduri specifice de gândire
şi structurare a cunoaşterii şi societăţilor umane. Astfel, el identifică trei ERE CULTURALE:
1. era culturii orale, a ”spaţiului acustic”, specifică societăţile tradiţonale nealfabetizate. Ea este
caracterizată de o comunicare predominant orală, cu o cultură sincretică.
2. era culturii scrisului, specifică societăţilor industrializate, marcate de apariţa tiparului.
Specific acestei culturi este autonomizarea valorilor, gândirea discursivă şi afirmarea
individualismului în plan social. Tehnologia mecanică aduce cu sine fragmentarea şi
centralizarea.
Fiecărei epoci îi este caracteristc un mijloc de comunicare specific (oral, scris, audiovizual),
asociat cu o tehnologie, care produce anumite efecte în cadrul organizării sociale.
Pentru a investiga noua realitate culturală produsă de mijloacele culturale în masă, teoreticienii
au codificat-o prin diverse concepte: cultură de masă, industrii culturale, cultură de consum,
cultură mozaicată şi cultură media.
Cultura de masă
Definiţie este cultura societăţilor de masă, industrializate şi urbanizate, din epoca modernă.
Spre deosebire de societatea tradiţională, modul de viaţă al acestor societăţi este caraterizat de
o segmentare riguroasă între timpul liber şi timpul de lucru, astfel încât apare o nouă nevoie
socială de produse, servicii şi activităţi culturale cu care să se umple acest timp liber. Culutra de
masă a apărut pentru a răspunde acestor nevoi.
Cultura de masă este diferită de cultura populară tradiţională şi de cultura modernă
specializată.
Carateristici:
Caracteristici:
6. vandabilă
Industriile culturale
Teoria critică a școlii de la Frankfurt
Şcoala de la Frankufrt a definit cultura de masă dintr-o perspectivă elitistă, opunând-o culturii
specilizate şi evaluând-o negativ dpdv axiologic.
Teoriile mai recente privind impactul sistemului mediatic asupra culturii sunt mai puţin critice şi
mai comprehensive faţă de lumea şi cultura media.
Noile sisteme mass-media, în care internetul joacă un rol fundamental, sunt asociate cu
diversitatea, specificitatea, renaştere identităţilor etnice şi naţionale, cu pieţe eterogene.
Deşi mass-media au globalizat lumea, ele nu au putut extinde aceleaşi produse la scara întregii
lumi din cauza diferenţelor dintre pieţele naţionale şi caracteristicilor distincte ale regiunilor,
aflate în stadii distincte de dezvoltare.
Spre deosebire de McLuhan, care vedea lumea comunicării generalizate ca un singur sat global,
Toffler consideră efectul globalizării ar mai degrabă acela de a forma ”o multitudine de sate
globale, absolut diferite, toate cablate la acelaşi sistem de informare, dar toate străduindu-se
să-şi menţină sau să-şi accentueze individalitatea etnică, naţională, sau politică”.
Se caracterizată prin:
– funcţie compensatorie – izolează individul într-un spaţiu imaginar terapeutic, care în conferă
sentimentul siguranţei şi-l protejează de complexitatea realului.
Produsele kitsch s-au răspândit cu o mare virulenţă în ultima sută de ani, favorizate fiind de
anumite condiţii sociale şi culturale precum ascensiunea clasei de mijloc, subordonarea creaţiei
faţă de consum în economia de piaţă, comercializarea artei, mediul filistin, ideea de carierism
social, marile ambiţii culturale dictate de snobism).
Astăzi, kitsch-ul atinge o mare suprafaţă a culturii şi a existenţei cotidiene. Expansiunea acestui
univers cultural a fost asigurat de mijloacele de comunicare în masă şi de finalitatea ideologică
a societăţii de consum.
Kitsch-ul este semnul sigur al unei subiectivităţi inautentice, care se raportează fals la sine şi la
lume.
9. Arta ca formă de comunicare. Imagine şi comunicare artistică. Particularităţi ale limbajului
artistic. Procesul de receptare artistică. Raportul dintre valoare şi accesibilitate, dintre artă şi
public. Conceptul de operă deschisă şi orizont de aşteptare.
Arta este nucleul culturii, cea mai înaltă formă de creaţie umană, plăsmuitoare de sensuri şi de
lumi. E activitatea umană cea mai îndepărtată de scopuri practice.
Nu poate fi definită logic şi normativ deoarece este o activitatea creatoare care depăşeşte
mereu orice definiţie închisă.
Rostul ei este de a codifica sensul lumii în limbaje simbolice pentru a-l comunica.
Astăzi, arta este abordată ca o formă de comunicare, ca un sistem de semne, un limbaj care
codifică un conţinut infomaţional specific, un fascicul de semnificaţii, pe care le comunică.
Analiza semiotică a operelor de artă ne poate dezvălui cum se schimbă raportul dintre operă şi
receptor, pentru a analiza problema accesibiltităţii şi a interpretării artei.
Imaginea artistică este ”concretul semnificativ”. Condiţia dintotdeauna a artei este de a contopi
maximala semnificaţie cu maximala concreteţe.
6. ambiguu, polisemantic
9. conferă un caracter deschis operelor, ele suportă multiple lecturi, în funcţie de orizontul de
aşteptare şi patrimoniul cultural al receptorului
– receptorul are statut privilegiat, care reproduce, în sens invers, structura activităţii creatoare
Nicio judecată de valoare asupra unei opere nu e definitivă, ea depinde de contextul cultural şi
istoric în care se produce aprecierea.
Libertatea de interpretare a operei este limitată, totuşi. Operele au nuclee teematice, care
organizează semnificaţiile în jurul lor.
Capacitatea unei opere de a provoca trăiri estetice şi peste veacuri, comunicând ceva esenţial
despre condiţia umană, ridică creaţiile artistice la rang de capodoperă.
3. intertextualitatea şi autoreflexivitatea
4. indeterminarea
10. decanonizarea
Odată ce se paradigma raţionalismului clasic îşi pierde actualitatea, ideea de modernizare însăşi
capătă noi valenţe.
Aceste mari basme ideologice au postulat o viziune finalistă asupra istoriei universale şi au
văzut în raţionalitate un instrument al armonizării sociale.
Deoarece îi lipseau valenţele necesare reglementării jocului practic, discursul ştiinţific ajunge, în
cele din urmă, să se delegitimeze pe sine, punându-se pe picior de egalitate cu celelalte ”jocuri
de limbaj”.
Există o macroistorie
a umanităţii în măsura în care există o istorie “locală” şi specifică a comunităţilor
umane determinate; există cultura ca semn al umanului în măsura în care există culturi
specifice prin care se realizează efectiv această dimensiune universală a omului.
dacă o cultură ne pare lipsită de istorie, ”stagnantă”, este pentru că ne raportăm la ea dintr-o
perspectivă etnocentristă.
diminuarea ponderii globale pe care a avut-o până acum civilizaţia occidentală şi afirmarea
ofensivă a civilizaţiilor nonoccidentale
“Defectul axiomatic” al teoriei lui Huntington, spune Maliţa, constă în “confuzia dintre cultură
şi civilizaţie”, de unde decurg alte concluzii eronate: teza privind pluralismul civilizaţiilor
(Huntington consideră că epoca actuală este una “multicivilizaţională”), conflictul civilizaţiilor
(în locul conflictelor cultural-identitare) şi neglijarea proceselor de integrare regionale.
Diversitatea culturilor şi dialogul intercultural ca probleme ale actualităţii.