Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

Analiza teoretică a Hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului


pronunţate în cauzele Pretty c. Regatul Unit ( 29 aprilie 2002), Vo c. Franţa
( 8 iulie 2004) şi Evans c. Regatul Unit ( 7 martie 2006 şi 10 aprilie 2007)

Lucrare realizată de Ioana Naroşi


anul IV, grupa 412
PLANUL LUCRĂRII:

1. Introducere

2. Conceptul de „viaţă”

3. Conţinutul juridic al articolului 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor


Omului

4. Obligaţiile pozitive impuse statelor pe tărâmul articolului 8 al Convenţiei


Europene a Drepturilor Omului

5. Dreptul la autodeterminare. Limite.

6. Incidenţa articolului 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în


cauza Pretty c. Regatul Unit

7. Concluzii

8. Bibliografie

2
INTRODUCERE

Situaţiile recente cu care a fost confruntată Curtea Europeană a Drepturilor


Omului au demonstrat, încă o dată, necesitatea existenţei unei interpretări evolutive a
dispoziţiilor Convenţiei, în lumina condiţiilor actuale de viaţă.
Împrejurări de neconceput pentru redactorii Convenţiei au condus la expunerea
judecătorilor europeni unor împrejurări de fapt pe de o parte sensibile iar, pe de altă parte,
susceptibile a genera consecinţe grave în planul reglementărilor la nivel naţional.
Soluţiile oferite până în prezent denotă o atitudine precaută, aproape inexistentă în
unele cazuri. Judecătorii Curţii de la Strasbourg au recunoscut că nu sunt pregătiţi şi,
totodată, au afirmat că nu se află în atribuţiile lor misiunea de a se substitui viziunilor
naţionale în materii complexe cum sunt cele relative la definirea noţiunii de „viaţă” şi a
conceptului de „persoană”, la conferirea unui statut juridic universal embrionului uman.

1. Conceptul de „viaţă”

Considerat una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice, dreptul


la viaţă, în ciuda acestei valorizări incontestabile, rămâne incert căci, deşi textele
internaţionale îl enunţă, ele nu definesc noţiunea de „viaţă”. Cu excepţia Convenţiei
Americane a Drepturilor Omului care stipulează că dreptul la viaţă trebuie protejat „în
general din momentul concepţiei”, textele internaţionale vorbesc despre un drept care
protejează fiinţa vie, şi nu fiinţa care urmează să se nască. Declaraţia Universală face să
prevaleze criteriul vieţii spirituale asupra celui al vieţii biologice pentru a defini fiinţa
umană1.
În această materie, supusă unor evoluţii imprevizibile, jurisprudenţa europeană
este extrem de prudentă, întemeindu-şi poziţia pe lipsa unui consens la nivel european,
aspect reflectat şi de dispoziţiile Convenţiei de la Oviedo privind drepturile omului şi
biomedicina, care evită să tranşeze problema definirii noţiunii de „persoană”, în sensul
stabilirii unui moment concret care ar putea să marcheze începutul vieţii.
După cum am amintit anterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului îşi
justifică lipsa de intervenţie prin aplicarea unei consecinţe a principiului subsidiarităţii,
sintetizată prin noţiunea de „marjă de apreciere” care conferă statelor o putere
discreţionară în acest domeniu, incontestabil sensibil şi deosebit de complex. Atitudinea
reţinută a Curţii este firească însă, în acelaşi timp, nu poate fi admisă o motivare atât de
formală potrivit căreia „nu există un consens la nivel european în privinţa definirii
ştiinţifice şi juridice a începutului de viaţă”2, luând în considerare în primul rând
caracterul efectiv al drepturilor protejate prin dispoziţiile Convenţiei.

1
Articolul 1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului prevede că „ Toate fiinţele umane....sunt
înzestrate cu raţiune şi conştiiţă”.
2
Vo c. Franţai, hotărâre pronunţată în data de 8 iulie 2004.

3
Cu privire la dreptul european, Curtea a evidenţiat în jurisprudenţa sa existenţa
unor instrumente convenţionale internaţionale de natură să contribuie la stabilirea unei
convergenţe minimale a sistemelor de drept naţionale în materia protecţiei embrionului
uman. Sintetizarea dispoziţiilor pe care le conţin relevă disputele existente la nivelul
legislaţiei statelor membre ale Consiliului Europei pe tărâmul definirii „începutului
vieţii” însă acest lucru nu a împiedicat edictarea unor garanţii minime, fundamentale cu
privire la embrioni, cărora le-a fost recunoscută, la nivel principial, cel puţin apartenenţa
la specia umană, precum şi potenţialitatea şi capacitatea de a deveni o persoană. Astfel:

• Convenţia de la Oviedo privind drepturile omului şi biomedicina3

Statuând importanţa acordată de statele membre ale Consiliului Europei protecţiei


demnităţii şi identităţii ataşate fiecărei fiinţe umane, dispoziţiile articolului 1 al acestui
text internaţional proclamă preeminenţa intereselor personale şi a bunăstării oricărei
persoane în raport cu interesul general al societăţii şi progresul ştiinţific. În esenţă, în
ceea ce priveşte materia specifică vizând protecţia embrionului, Convenţia se limitează la
instituirea interdicţiei creării embrionilor umani în scopuri ştiinţifice.
Totuşi, articolul 29, intitulat „Interpretarea Convenţiei”, abilitează Curtea
Europeană a Drepturilor Omului să formuleze avize consultative cu privire la
interpretarea prevederilor legale conţinute de aceasta, la solicitarea Guvernului unui stat
parte la Convenţie sau a unui comitet constituit din reprezentanţi ai statelor părţi la
Convenţie, prin adoptarea unei decizii în acest sens de către două treimi din membrii
acestuia. Totodată, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina este însoţită de un
raport explicativ care are menirea de a dezvolta sensul noţiunilor utilizate de prevederile
textului convenţional. Nici de această dată noţiunea de „persoană”4 nu este însoţită de
identificarea conţinutului şi limitelor temporale, în raport cu momentul începerii vieţii,
fiind incidente, pentru fiecare caz în parte, soluţiile oferite de legislaţia naţională, în
temeiul marjei de apreciere de care dispun statele.
O altă încercare de clarificare vizează noţiunea de „fiinţă umană”, în contextul
necesităţii respectării şi protejării demnităţii şi identităţii fiinţelor umane. De această dată,
raportul explicativ menţionează existenţa unei unităţi de opinie în această privinţă astfel
încât a fost recunoscut, cu valoare de principiu, faptul că demnitatea şi identitatea
fiinţelor umane trebuie să beneficieze de protecţie corespunzătoare din momentul
începutului vieţii, adică de la naştere.

• Protocolul adiţional privind interzicerea clonării fiinţelor umane

Articolul 1 interzice cu desăvârşire orice intervenţie de natură a crea o fiinţă


umană identică din punct de vedere genetic cu o alta, indiferent de împrejurarea că
aceasta din urmă mai este sau nu în viaţă. Prin „fiinţă umană identică cu o altă persoană”
se înţelege existenţa unei identităţi între cele două persoane în ceea ce priveşte
configuraţia genelor.

3
Deschisă spre semnare la data de 4 aprilie 1997; a intrat în vigoare la 1 decembrie 1999.
4
Termenul echivalent utilizat de Convenţie este, în engleză, „everyone” iar în franceză „ toute personne”,
în mod identic formulării întrebuinţate în cadrul dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

4
• Protocolul adiţional privind cercetarea biomedicală

Acest document internaţional reiterează principiile statuate în articolul 1 al


Convenţiei privind drepturile omului şi biomedicina, subliniind caracterul fundamental al
preeminenţei interesului personal şi a bunăstării fiinţelor umane în raport cu interesul
general al societăţii. De asemenea, sunt stabilite garanţii specifice ce este necesar a fi
respectate cu privire la cercetarea efectuată asupra femeilor însărcinate, cu scopul de a se
evita utilizarea abuzivă şi arbitrară a acestor practici.

Luând în considerare lipsa unei posibilităţi efective de a impune o interpretare


unitară a conceptului de „persoană” la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei,
Curtea renunţă să stabilească dacă articolul 2 protejează dreptul la viaţă al copilului care
urmează să se nască şi trimite problema „punctului de pornire al dreptului la viaţă” la
marja de apreciere semnificativă de care dispun statele. Însă, Curtea are misiunea de a
aplica şi interpreta Convenţia astfel încât ar fi putut să se pronunţe cu privire la
chestiunea strict juridică a aplicabilităţii articolului 2.
În fapt, cauza Vo c. Franţei a oferit Curţii ocazia să reglementeze, mai suplu sau
mai ferm, cum ar fi considerat de cuviinţă, statutul şi protecţia juridică a embrionului
uman, însă aceasta a refuzat să se pronunţe în acest sens, plasând discuţia pe terenul
problemei de a se şti dacă protecţia juridică asigurată de statul francez reclamantei, prin
raportare la împrejurarea pierderii copilului ei care urma să se nască, satisface exigenţele
procedurale impuse de dispoziţiile articolului 2 din Convenţie.
Din această perspectivă, Curtea a considerat că, independent de absenţa unui
statut juridic al copilului ce urma să se nască, dreptul francez permite introducerea unei
acţiuni în răspundere civilă delictuală prin care se poate pretinde repararea prejudiciului
produs ca urmare a faptei culpabile săvârşite de către medic. Iar o astfel de reparaţie a
prejudiciului suferit a fost considerată suficientă pentru a se constata inexistenţa unei
încălcări a articolului 2 din Convenţie.
Mai mult decât atât, atitudinea Curţii a fost consecvent aplicată ulterior în cauza
Evans c. Regatului Unit, însă de data aceasta circumstanţele speţei erau de aşa natură
încât soluţia oferită a fost în sensul în care s-a afirmat că embrionii „creaţi” de reclamantă
şi partenerul ei nu beneficiază de protecţia conferită de dispoziţiile articolului 2, discuţia
fiind de data aceasta analizată prin raportare la incidenţa dispoziţiilor articolului 8 care
consacră dreptul la viaţă privată şi de familie.
Astfel, speţa a avut drept punct de referinţă existenţa unui conflict între drepturile
conferite atât reclamantei, cât şi partenerului său, pe tărâmul dispoziţiilor articolului 8. Şi
în acest caz, judecătorii europeni au exclus, într-un mod indirect şi de această dată,
existenţa unei protecţii conferite embrionului uman de către dispoziţiile Convenţei,
statuând în sensul în care natura absolută a legislaţiei engleze, care impunea existenţa
unui consimţământ neechivoc şi continuu al celor doi parteneri pe toată durata cuprinsă
între momentul creării embrionului şi cel al implantării acestuia în uterul mamei, nu este
de natură a atrage o violare a dispoziţiilor articolului 8 din Convenţie.
Din punctul meu de vedere, o soluţie mai echilibrată şi care denotă o aplicare
circumstanţiată a dispoziţiilor Convenţiei, cu luarea în considerare a specificităţii fiecărei

5
situaţii, este conţinută în opinia separată anexată hotărârii, ce aparţine judecătorilor Traja
şi Mijović5. Rezolvarea propusă de aceştia este de natură să scoată în evidenţă existenţa
unei preocupări în această materie, chiar şi în lipsa unei unităţi de opinie la nivel
european. Stabilirea statutul juridic al embrionului constituie o provocare însă acest lucru
nu justifică ignorarea unei realităţi care, în anumite contexte, poate provoca daune
incomensurabile.

2. Conţinutul juridic al articolului 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor


Omului

Punctul de plecare este reprezentat de limbajul utilizat de către redactorii Convenţiei.


Astfel, luând în considerare dorinţa acestora de a reflecta prin dispoziţiile articolului 2
sanctitatea ataşată vieţii, interpretarea literară a textului corespunde afirmării faptului că,
pe de o parte, articolul 2 protejează dreptul la viaţă iar, pe de altă parte, acest text
statuează interdicţia cauzării morţii cu excepţia unor situaţii strict determinate, atunci
când recurgerea la forţă din partea agenţilor statului este „absolut necesară”, în condiţiile
reglementate de paragraful al doilea al aceluiaşi text.
Jurisprudenţa Curţii reflectă concepţia amintită anterior asupra semnificaţiei
„dreptului la viaţă”, plasând articolul 2 printre textele primordiale ale Conveţiei ce
consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice din statele membre
ale Consiliului Europei.
Din punct de vedere al conţinutului său, articolul 2 impune statelor două categorii
de îndatoriri:

• obligaţia negativă de a nu provoca moartea unei persoane prin acţiunea agenţilor


statului, fie voluntar, fie din neglijenţă sau imprudenţă;
• obligaţia pozitivă de a luat toate măsurile necesare protejării vieţii persoanelor ce
ţin de jurisdicţia lor. Acest lucru implică datoria lor primordială de a asigura
dreptul la viaţă prin adoptarea unei legislaţii penale care să prevină săvârşirea de
fapte reprezentând atingeri aduse persoanelor şi, totodată, reglementarea unui
mecanism procedural de aplicare a acestei legislaţii concepute în aşa fel încât să
conducă la reprimarea şi pedepsirea celor vinovaţi de săvârşirea unor asemenea
fapte.

Cu privire la obligaţiile pozitive ce incumbă statelor în temeiul dispoziţiilor


Convenţiei, doctrina le-a calificat drept consacrând un efect „orizontal” al Convenţiei ce
determină aplicarea dispoziţiilor acesteia în relaţiile private, extinzând opozabilitatea
drepturilor omului la raporturile dintre indivizi. Fundamentarea acestei interpretări a
competenţei rationae personae a Curţii este conţinută în textul articolului 1 al Convenţiei
intitulat „Obligaţia de a respecta drepturile omului” care prevede: „Înaltele părţi
5
Aceştia susţin că o abordare corectă ar presupune existenţa unei dispoziţii în legile naţionale în formularea
următoare: „Interesul părţii care îşi retrage consimţământul şi care doreşte distrugerea embrionilor creaţi ar
trebui să prevaleze, cu excepţia situaţiei în care cealaltă parte implicată în procesul creării embrionilor:
a.) nu are niciun alt mijloc de a avea un copil cu care să împartă o legătură genetică, b.) nu are niciun alt
copil şi c.) nu intenţionează să apeleze la o mamă-surogat în procesul implantării embrionului.”

6
contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi obligaţiile
definite de Titlul I al prezentei convenţii”.
În temeiul efectului orizontal al Convenţiei, răspunderea statului este angajată nu
cu privire la acţiunea în sine a particularilor ci ca urmare a unor lacune din dreptul intern
– efectul orizontal poate fi denumit, în acest caz, „indirect”6.
Efectul orizontal indirect, a cărui aplicabilitate a fost dezvoltată jurisprudenţial,
este subsumat următoarelor ipoteze:
a. încălcările din partea persoanelor sunt imputabile statului în temeiul inacţiunii
sale. Pe tărâmul obligaţiilor pozitive, organele de stat au dovedit lipsă de diligenţă
şi nu au adoptat măsuri adecvate pentru a preveni sau pentru a limita atingerile
individuale aduse dreptului garantat;
b. încălcările din partea persoanelor private sunt imputabile statului care i-a oferit
particularului mijloacele de a aduce atingere dreptului garantat al altor persoane.
În această situaţie, dreptul intern a legitimat sau a favorizat o încălcare a
dreptului garantat de Convenţie.

Situaţiile ce reclamă acţiuni determinate din partea statului pentru a asigura


protecţia reală şi efectivă a dreptului la viaţă conferit de Convenţie sunt deosebit de
variate. Imprevizibilitatea comportamentului uman precum şi prioritizarea ce este necesar
a fi realizată de către autorităţile statului în ceea ce priveşte utilizarea resurselor de care
dispun reclamă o interpretare strictă şi raţională a obligaţiilor pozitive impuse statelor
astfel încât acestea să nu fie de natură a presupune sarcini exorbitante, imposibile sau
disproporţionate în raport cu capacitatea efectivă a statului de a reacţiona într-o situaţie
concretă7. De asemenea, hrănirea forţată a unui deţinut de către autorităţile ce îl aveau în
custodie a fost considerată în interesul deţinutului reclamant, luându-se în considerare
obligaţia impusă statelor de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor dreptul
la viaţă8.
Într-un alt context, în concepţia Curţii articolul 2 nu poate fi interpretat în sensul
în care ar reglementa şi dreptul diametral opus, anume dreptul de a muri9. Nu s-ar putea
crea un drept la autodeterminare în sensul în care s-ar recunoaşte oricărui individ
facultatea de a alege mai degrabă moartea decât viaţa. De aceea, Curtea a ajuns la
concluzia că nu este posibil să se deducă din articolul 2 al Convenţiei existenţa unui drept
de a muri, cu asistenţa unui terţ sau a unei autorităţi publice, astfel cum reiese şi din
Recomandarea nr. 1418 (1991) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
De altfel, în aceeaşi hotărâre evocată anterior, Curtea a confirmat raţionamentul
supremei instanţe britanice care a admis că există anumite drepturi prevăzute de
Convenţie care pot fi interpretate în sensul în care conferă şi dreptul de a nu face ca
antiteză a dreptului de a face ceva. Astfel, în jurisprudenţa Curţii s-a considerat că
articolul 11 care protejează dreptul la asociere, include şi dreptul a nu adera la o asemena
asociaţie. Însă, oricare ar fi avantajele proclamate de numeroase persoane, eutanasia
voluntară, asistată medical sau asistată fără intervenţie medicală, nu rezultă că ar putea fi
6
Denumirea este raportată la noţiunea de efect orizontal direct ce decurge din aplicabilitatea directă a
Convenţiei în dreptul intern. Astfel, efectul orizontal direct desemnează posibilitatea particularilor de a
invoca în faţa tribunalelor naţionale dispoziţiile Convenţiei.
7
Osman c.. Regatul Unit, ECHR nr. 23452/94, hotărâre pronunţată în data de 28 octombrie 1998.
8
X. c.. Germania, 1984.
9
Pretty c. Regatul Unit, hotărârea din 29 aprilie 2002.

7
practicată prin interpretarea unei dispoziţii din Convenţie care a fost concepută pentru a
proteja caracterul sacru al vieţii.

3. Obligaţiile pozitive impuse statelor pe tărâmul articolului 8 al Convenţiei


Europene a Drepturilor Omului.

Articolul 8 impune, în primul rând, obligaţii negative din partea autorităţilor


statale, anume de a nu face ceva de natură a stânjeni exerciţiului drepturilor conferite
titularilor cărora le sunt recunoscute – persoane fizice sau alte entităţi sociale care le pot
invoca. Însă, o asemenea protecţie nu a fost considerată suficientă pentru garantarea
efectivă a tuturor componentelor pe care le înglobează dispoziţiile acestui text al
Convenţiei. În acest sens, instanţa de contencios european a subliniat, în repetate rânduri,
necesitatea îndeplinirii unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al
vieţii private şi de familie, care pot implica inclusiv măsuri de natură a reglementa
relaţiile dintre indivizi.
În ceea ce priveşte cauzele supuse analizei, Evans contra Regatului Unit şi Pretty
contra Regatului Unit cuprind referiri consistente pe tărâmul articolului 8 însă în timp ce
în Evans discuţia Curţii are la bază afirmarea incidenţei obligaţiilor pozitive ce incumbă
statelor, Pretty expune perspectiva judecătorilor europeni cu privire la legitimitatea
ingerinţei imputabile autorităţilor statale, plasând astfel discutţia pe tărâmul obligaţiei
negative a statelor de a nu interveni arbitrar în viaţa privată a persoanelor aflate sub
jurisdicţia lor. Această din urmă abordare urmează a fi tratată distinct, la punctul următor
al lucrării.
Astfel, Evans contra Regatului Unit a provocat jurisdicţia europeană la
identificarea unor criterii apte să realizeze unui just echilibru între interesele particulare a
două persoane ce reclamau protecţie în baza articolului 8 al Convenţiei. Misiunea Curţii a
fost aceea de a stabili dacă legislaţia britanică în materia tratamentelor de fertilizare in
vitro, ce prevedea necesitatea existenţei unui consimţământ continuu şi neechivoc al
ambelor persoane implicate în procesul creării embrionilor până în momentul implantării
acestuia în uterul mamei, este de natură să asigure un just echilibru între interesele
divergente ale persoanelor implicate în acest proces, în situaţia în care unul dintre
parteneri îşi retrage consimţământul în perioada legală în care îi este recunoscut acest
drept.
Situaţia analizată nu poate fi catalogată drept singulară, împrejurări similare fiind
uşor de imaginat, date fiind instabilitatea şi imprevizibilitatea ce guvernează actualmente
relaţiile interumane. Regula impusă de prevederile britanice în materie consacră, în
esenţă, un drept de veto absolut al celor doi parteneri, în egală măsură, fără posibilitatea
de a obţine derogări în cazul existenţei unor circumstanţe excepţionale, cum sunt cele ale
speţei în cauză. Totuşi, susţine Curtea, natura absolută a reglementării corespunde
principiilor care au stat la baza edictării legislaţiei criticate, contribuind la evitarea
arbitrariului şi a inconsecvenţelor pe care le-ar putea genera existenţa unor eventuale
excepţii de la regula enunţată.
Raţionamentul utilizat de judecătorii a fost din nou unul precaut, având la bază în
special argumente obiective, uşor de justificat din punct de vedere al oportunităţii
invocării lor. Caracterul absolut al reglementării existente în dreptul britanic este

8
justificată şi în contextul inexistenţei unui consens la nivel european în domeniul
tratamentelor fertilizării in vitro, marja de apreciere a statelor fiind una suficient de largă
încât să fie admise prevederi cum sunt cele din legislaţia britanică.

4. Dreptul la autodeterminare. Ingerinţe justificate.

Într-o altă cauză, Pretty contra Regatului Unit, reclamanta a evocat în susţinerea
pretenţiilor sale dispoziţiile articolului 8 care consacră dreptul la viaţă privată. În
jurisprudenţa sa, Curtea a susţinut în sensul că noţiunea de „viaţă privată” este un concept
larg, nesusceptibil de o definiţie exhaustivă. Printre altele, articolul 8 protejează şi dreptul
la dezvoltare personală, dreptul de a stabili şi de a întreţine raporturi cu alte persoane şi
cu lumea exterioară. În cauza prezentă, Curtea a considerat că noţiunea de autonomie
personală reflectă un principiu important, strâns legat de dreptul la dezvoltare personală,
subsumat garanţiilor prevăzute de acest text. Reclamanta este împiedicată de legea
naţională să aleagă evitarea a ceea ce, în ochii ei, ar constitui un sfârşit nedemn şi penibil.
De aceea, Curtea a admis că această interdicţie poate fi concepută ca reprezentând o
atingere a dreptului ei la viaţă privată, în sensul articolului 8, paragraful 1 din Convenţie,
care devine aplicabil.
Însă, ingerinţa statului era prevăzută de legea britanică, urmărea un scop legitim,
prezervarea vieţii reclamantei, şi a fost considerată ca fiind necesată într-o societate
democratică. Cu privire la acest ultim aspect, ingerinţa corespundea unei nevoi sociale
imperioase şi era totodată proporţională cu scopul urmărit. Astfel, cu cât este mai mare
prejudiciul ce se poate produce, cu atât este mai mare ponderea intereselor ce ţin de
sănătatea şi siguranţa publică, raportată la principiul autonomiei personale. Marja de
apreciere a statului este variabilă şi trebuie să se plieze circumstanţelor cauzei şi, totodată,
importanţei intereselor în cauză.
În consecinţă, nu se poate susţine că protecţia conferită de legea engleză dreptului
la viaţă este una arbitrară, prin interzicerea sinuciderii asistate, deoarece imunitatea
solicitată are în vedere săvârşirea unui act grav, cu consecinţe deosebite nu numai pe plan
personal, dar şi social. Normele juridice sunt caracterizate prin generalitate iar scopul lor
este acela de a realiza un echilibru între cerinţele reclamate de interesul si siguranţa
publică, pe de o parte, şi interesele particulare ale indivizilor care intră sub incidenţa
prevederilor lor, pe de altă parte. Totuşi, pentru acele situaţii în care aplicarea unei
reglementări într-un anumit sens este susceptibilă de abuzuri şi de o interpretare
discreţionară, este datoria statului să aibă o poziţie fermă care să fie de natură a înlătura
astfel de consecinţe, de neconceput într-un stat de drept.

5. Incidenţa articolului 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în


cauza Pretty c. Regatul Unit

9
Pe terenul articolului 14, reclamanta a susţinut că legea engleză care interzice
sinuciderea asistată este discriminatorie deoarece nu permite unor persoane incapabile să
se sinucidă singure să fie ajutate de altcineva să o facă. Însă, judecătorul englez
subliniază faptul că legea nu conferă un drept la sinucidere.
Sinuciderea a avut întotdeauna un caracter anormal fiind singura infracţiune al
cărei autor nu era niciodată deferit justiţiei. Dezincrimarea acestei fapte a fost motivată de
lipsa caracterul disuasiv al reglementării şi, totodată, au fost luate în considerare
consecinţele pe care o astfel de incriminare le producea în rândul familiei sinucigaşului.
Mai mult, în caz de nereuşită se ajungea la consecinţa stranie de a-l sancţiona pentru eşec
pe cel care de abia s-a refăcut. Cu toate acestea, filozofia legii rămâne ferm opusă
sinuciderii, aspect reflectat şi de pedepsele grele la care sunt pasibili a fi condamnaţi cei
care determină sinuciderea unei persoane sau sunt complici la un asemenea act.
De asemenea, Curtea a identificat o justificare obiectivă şi rezonabilă a
inexistenţei unei distincţii de efecte juridice între persoanele capabile să se sinucidă şi
cele care nu o pot face. Aceasta constă în împrejurarea că frontiera dintre cele două
categorii este adesea extrem de îngustă, astfel că înscrierea unei dispoziţii speciale în
favoarea persoanelor care nu se pot sinucide fără asistenţă ar fi de natură să distrugă
însăşi protecţia dreptului la viaţă şi ar putea da naştere la abuzuri necontrolabile.

CONCLUZII

Cauzele Vo c. Franţei şi Evans c. Regatului Unit au oferit judecătorilor europeni


posibilitatea de a se pronunţa cu privire la semnificaţia noţiunii de „persoană” care
beneficiază de protecţie pe tărâmul dispoziţii articolului 2 din Convenţie. În ambele
cazuri, abordarea a fost de natură să denote dorinţa acestora de a nu se implica într-un
domeniu atât de sensibil şi controversat, astfel încât singura posibilitate ceare le-a rămas a
fost aceea de a recurge la o plasare a discuţiei pe tărâmul altor dispoziţii ale Convenţiei,
articolul 8 în Evans, respectiv a altor obligaţii existente în sarcina statelor pe tărâmul
articolului 2 – exigenţele procedurale impuse de dispoziţiile acestui text, în cauza Vo.
Totuşi, divergenţa soluţiilor conţinute de legislaţiile naţionale în ceea ce priveşte
semnificaţia juridică a noţiunii de „persoană” nu împiedică conferirea unui statut juridic
distinct embrionului uman. În mod cert, acestuia nu îi pot fi recunoscut drepturi absolute
întrucât existenţa sa nu poate de conceput decât în strânsă legătură cu cea a mamei. Însă,
cel puţin în acele situaţii în care interesele fătului sunt convergente cu cele ale mamei,
cum s-a întâmplat în cauza Vo contra Franţei, astfel încât protecţia dreptului la viaţă al
acestuia nu intră în conflict cu dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică al mamei,
existenţa sa, deşi într-un oarecare grad incertă sau potenţială, nu poate fi ignorată în
totalitate. O soluţie distinctă urmează a fi oferită ipotezelor diametral opuse celei expuse
anterior, respectiv situaţiilor în care se poate vorbi despre un conflict între interesele celor
două entităţi, inseparabile până la un anumit punct, împrejurare în care ar putea fi

10
concepute criterii obiective care să încline în favoarea preeminenţei unuia sau altuia
dintre cele două interese private – într-un mod similar celor utilizate pentru a stabili „răul
cel mai mic” ce se poate produce atunci când se află în conflict interesele private a două
„persoane”, în sensul tradiţional al termenului10 .
În schimb, judecătorul european s-a pronunţat în mod tranşant în problema
„sinuciderii asistate”, considerând că este imposibil ca articolul 2, care garantează dreptul
la viaţă, să fie interpretat în sensul în care ar conferi un drept diametral opus, şi anume un
drept la moarte, indiferent dacă aceasta ar surveni printr-un terţ sau cu asistenţa unei
autorităţi publice.

BIBLIOGRAFIE

10
Evans contra Regatul Unit, hotărâre pronunţată la data de 7 martie 2006, respectiv 10 aprilie 2007

11
1. Corneliu Bîrsan – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, comentariu pe
articole, vol. I. Drepturi şi libertăţi, editura ALL BECK, 2005;
2. Frédéric Sudre – Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Polirom,
2006;
3. G. Scripcaru, A. Ciucă, V. Astărăstoae, C. Scripcaru – Bioetica, ştiinţele vieţii şi
drepturile omului, Polirom, 1998;
4. Corneliu-Liviu Popescu – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului:
2004, editura C.H. Beck, 2006
5. Pandectele Române nr. 4/2002, Problema euthanasiei pe rolul Curţii de la
Strasbourg: recunoaşte Convenţia existenţa unui „drept de a muri”?, prof. univ.
dr. Corneliu Bîrsan

12