AGREMENTUL ŞI ANIMAŢIA ÎN INDUSTRIA TURISMULUI ŞI A

OSPITALITĂŢII

Agrementul – abordare conceptuală

Agrementul reprezintă un element esenţial în satisfacerea nevoilor turiştilor.
Activităţile de agrement nu ţin cont de vârsta sau de profilul demografic şi social al turiştilor,
cererea fiind atât de mare încât a căpătat statut de motivaţie turistică propriu-zisă.
1. Motivaţiile de călătorie şi agrementul
- Înţelegerea consumatorului (în acest caz a turistului), şi a comportamentului său
reprezintă o condiţie esenţială pentru succesul unei afaceri în industria turismului.
- Dacă operatorii din turism îndeplinesc sau chiar depăşesc aşteptările consumatorilor,
atunci aceştia din urmă vor promova atracţiile în cauză potenţialilor turişti sau chiar
vor reveni pentru o nouă experienţă.
- operatori trebuie să menţină sau să îmbunătăţească condiţiile şi servicile deja existente.
1.1.Scurt istoric asupra motivaţiilor de călătorie
- membrii înstăriţi ai societăţii romane şi ateniene care deţineau staţiuni de vară
obişnuiau să-şi petreacă vacanţele acolo pentru a evita căldura de la oraş, dar şi pentru
a se lăsa pradă unei vieţi sociale caracterizată prin desfăţuri culinare şi bahice;
- Stabilitatea care caracteriza lumea romană a favorizat interesul cetăţenilor pentru
călătoriile pe distanţe lungi, astfel că vizitarea monumentelor egiptene şi colecţionarea
de suveniruri din aceste locuri reprezenta o practică menită să contribuie la
confirmarea statutului social
- Evul Mediu a fost o etapă în care religia a avut un rol important în ceea ce priveşte
motivaţia de călătorie, aceasta manifestându-se sub forma pelerinajelor.
- Ulterior, apariţia şi dezvoltarea Marelui Tur (Grand Tour) a dat o nouă dimensiune
motivaţiilor de călătorie. Acest tur, destinat tinerilor englezi din pătura socială
superioară, avea drept scop educarea şi iniţierea acestora în tainele artelor, limbilor
străine, culturii şi istoriei principalelor ţări vestice (Franţa, Italia, Spania etc.).
Efectele industrializării, urbanizarea şi dezvoltarea transporturilor de la mijlocul secolului al
XIX-lea, a permis atât persoanelor din clasa mijlocie accesul la călătorii, cât şi dezvoltarea
unui număr impresionant de staţiuni turistice.
În prezent, turismul este un fenomen global şi deşi vechile motivaţii de călătorie sunt încă
prezente acestora li s-a adăugat o listă suficient de lungă. Unii specialişti afirmă chiar faptul
că astăzi turismul reprezintă un „microb” („microbul călătoriei”), sau un „virus” care îl
determină pe turist să caute şi să viziteze alte locuri.
1.2. Tipologia motivaţiilor
- Exista teorii de psihologie motivaţională care pot fi utilizate si in turism;
- cercetătorii din domeniul psihologiei nu fac referiri directe la motivaţia de călătorie,
însă lista nevoilor şi a motivaţilor poate să lămurească motivele pentru care turiştii sau
grupurile de turişti caută un anumit tip de experienţă turistică.
Mai pot fi astfel adăugate motivaţii legate de: control, dragoste, sex, reducerea stresului,
acceptare, autoeducare, câştigarea respectului, curiozitate, securitate etc.
Motivaţiile de călătorie pot fi abordate şi din perspectiva examinării formularelor sau
chestionarelor completate de turişti la sfârşitul experienţei turistice.
Au fost identificate şase grupuri de turişti în funcţie de motivaţile turistice: cei care caută
evadare din cotidian, căutătorii de senzaţii tari şi adrenalină, motivaţii familiale şi de grup, cei
cărora le place natura, curioşii şi cei care călătoresc având motivaţii complexe.
Alţi autori susţin că se poate observa un anumit ciclu în comportamentul de călătorie al
turiştilor, şi în acest fel chiar o ierarhizare a motivaţiilor de călătorie a acestora. Oamenii pot
intra în acest ciclu de la un anumit nivel, pot trece de la un nivel la altul sau pot fi inhibaţi de
elemente precum banii sau sănătatea.

2. Conceptul şi definiţia agrementului

Agrementul reprezinta orice activitate sau preocupare care are rolul de a deconecta şi a
relaxa turistul.
- rolul agrementului este unul destul de important, din moment ce, în ultimul timp,
odihna pasivă nu mai asigură individului recuperarea necesară după efortul şi
oboseala muncii depuse.
-În schimb, formele de odihnă activă sunt din ce în ce mai diverse, ele fiind de fapt
rezultatul mutaţiilor intervenite în structura profesiilor şi a locurilor de muncă,
diminuării eforturilor fizice şi a creşterii stresului.
Toate acestea conduc la o mărire a ponderii activităţilor de agrement în totalul preocupărilor
din timpul liber şi determină o corelare a activităţilor de agrement practicate de un individ şi
categoria sa socio-profesională, vârsta, nivelul de educaţiei etc.
- legătura dintre industria turismului şi agrement este foarte puternică, mai ales în
condiţiile în care agrementul poate fi soluţia uneia dintre cele mai importante
probleme cu care se confruntă turismul, şi anume sezonalitatea.
 - pentru recreeare şi relaxare nu exisă sezon sau extrasezon, fiind cunoscute la nivel
internaţional o serie de destinaţii turistice care au un caracter permanent datorită
activitătilor de agrement.
3. Forme de agrement
Formele de agrement pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, fiecare dintre acestea
contribuind la punerea în evidenţă a unor trăsături specifice sau aspecte ale activităţilor
recreative din timpul liber.
A. Activităţile de recreere
Sporturile – sunt parte integrantă a activităţilor turistice
-> pachete de vacanţă oferite pentru practicarea schiului sau sub forma vacanţelor de
aventură
Categorii de sporturi: jogging (alergare), sporturile de iarnă (schi, patinaj, săniuş, plimbări cu
sania etc.), sporturile nautice (nataţie, schi nautic, iahting, windsurfing, croaziere, pescuit
etc.), jocuri cu mingea (fotbal, volei, tenis etc.)
- Jocuri diverse
Sporturi extreme
Artele – contribuie la recreerea turiştilor
- presupune vizitarea unor galerii de artă, muzee, centre culturale, vizionarea unor spectacol
etc.
Recreerea în zonele rurale – include:
- activităţi recreative pasive – plimbările cu maşina, organizarea unui picnic, plaja etc.
Termenul pasiv este folosit pentru a indica faptul că participanţii sunt implicaţi mai mult în
“consumul” experienţelor pe care le trăisc decât în “producerea” lor.
- Activităţi recreative active – plimbarea cu bicicleta, drumeţiile, golf etc.
B. Ocupaţii din timpul liber
- unele activităţi din timpul liber sunt în mod convenţional numite “meşteşuguri”, “hobby-
uri”, altele sunt promovate prin intermediul unor cursuri complementare, iar altele reprezintă
doar meserii sau meşteşuguri casnice
Hobby-urile – reprezintă activităţi desfăşurate acasă sau în aer liber.
- pot fi grupate fie în categoria “căutarea şi colecţionarea de produse şi obiecte”, fie în
categoria “creşterea unor plante şi animale”, sau “practicarea unor activităţi de relaxare”.
Meşteşugurile – sunt activităţi recreative care presupun “fabricarea” sau confecţionarea de
obiecte, din lemn, piatră, lut, lână, cânepă etc.
- ele implică activităţi de modelare (lucru manual), cum ar fi: cusături, ţesături, tricotat,
croitorie, gastonomie, aranjamente florale etc.
- spre deosebire de hobby-uri, acestea necesită cunoştinţe şi o pricepere deosebită, adesea
fiind necesarea consilierea din partea unui expert
C. Activităţi cu caracter de divertisment
- Se referă la un gen de activităţi care au cunoscut o dezvoltare explozivă începând cu
sfârşitul secolului 19.
- în sec.19, formele tradiţionale de divertisment, precum târgurile, cursele de cai,
meciurile de box etc., s-au menţinut în preferinţele oamenilor, în ciuda faptului că au
apărut noi forme de divertisment ca urmare a progreselor tehnologice (teatru de
varietăţi, radioul, cinematograful sau televiziunea).
- Activităţile de divertisment pot fi înţelese ca fiind consumul de activităţi produse de
către sectorul comercial şi sunt strâns legate de fenomenul audienţei în masă.
- de altfel audienţa în masă reprezenta un aspect important, în măsura în care un
număr ridicat de persoane călătoreau pentru a urmări întreceri sportive, spectacole de
varietăţi sau pentru a vedea filme
- În staţiunile de litoral şi cele montane se organizau spctacole de circ, varietee, concerte de
muzică sau demonstraţii din diverse sporturi.
- în prezent mai putem include aici şi cluburile şi discotecile, piscinele publice, stand-up
comedy, spectacole de pantomimă, spectacole de revistă etc.
- în ultima vreme este promovat un nou tip de spectacol, “teatrul activ”, la care se cere
participare publicului, acesta devenind parte integrantă a spectacolului.
D. Cumpărăturile
- Construirea unor spaţii comerciale în afara oraşelor reprezintă o recunoaştere a faptului că
populaţia doreşte ca şi cumpărăturile pe care le face să reprezinte o activitate socială cât mai
plăcută.
Motivaţii pentru turismul de shopping
- Mall-urile sunt proiectate să cuprindă spaţii generoase cu plante decorative, fântâni
arteziene, cafenele, baruri, restaurante, săli de cinema etc.
- de exemplu, cea mai mare atracţie turistică în Minnesota (SUA) o reprezintă The
Mall of the Americas in Bloomington, care atrage anual peste 45 de milioane de
persoane
Ski Dubai situat în Dubai Emirates Mall (2005), reprezintă prima staţiune de schi „indoor”
situată în Orientul Mijlociu, oferind multiple posibilităţi de practicare a schiului,
snowboarding-ului, tobogan pe gheaţă etc. Construcţia ocupă o suprafaţă de 22 500 m2,
acoperită cu 6 000 tone de zăpadă pe tot parcursul anului, deţinând a treia pârtie ca lungime
din lume (400 m).
Turiştii pot alege să schieze în Ski Dubai pe una din cele 5 pârtii de schi cu grade de
dificultate diferite, lăţimi de 80 m şi o diferenţă de nivel de 85 m. Capacitatea totală a
snowdome-ului este 1 500 de schiori. Facilităţi pentru turişti:
- închirierea de echipamnet sportiv inclusă în taxa de acces;
- instructori de schi profesionişti;
- activităţi pentru copii;
- centre comerciale;
- restaurante;
- cafenele cu vedere spre pârtie: St. Moritz, Avalanche;

E. Jocurile
Jocurile de noroc
– se desfăşoară în cazinouri şi cuprind toată oferta lansată acolo: jocuri mecanice, ruletă,
partide de cărţi, bingo etc.
- Oferă posibilitatea de a socializa;
- Se desfăşoară în mod “pasiv”.
Pariatul – implică raţionament şi întâmplare
- se practică în agenţiile de pariat pentru cursele de cai, meciuri de fox, partide de fotbal etc.
- jucătorii au posibilitatea de a face unele raţionamente, pe baza cunoştinţelor şi experienţelor
anterioare, înainte de a paria – faza activă;
- odată ce pariul a fost făcut, participanţii devin “pasivi” şi aşteaptă rezultatele acţiunilor
altora;
- crează oportunităţi de socializare.
Jocuri de societate – se bazează pe îndemânare şi şansă
- Fac parte jocurile de cărţi de tip: whist, bridge; Monopoly, Domino etc.
- Jucătorii sunt “pasivi” în prima fază a jocului şi se bazează pe şansă atunci când se
împart cărţile, dar devin implicaţi “activ” după aceea determinând rezultatul jocului
prin acţiunile lor;
- Multe sunt jucate fără a avea o miză şi se desfăşoară între prieteni, acasă sau în locuri
publice;
RECREERE ŞI ENTERTAINMENT
Recreerea reprezintă o industrie care implică cheltuieli de peste 400 mld dolari în fiecare
an, dar care genereză milioane de locuri de muncă în domenii variate, de la manufactură
la vânzări şi servicii.
La baza acestei industrii stau atracţiile turistice, extrem de variate şi de diversificate, care au
evoluat de la cele primare simple până la cele moderne şi sofisticate, axate în special pe
tehnologie, din prezent.
Atracţiile turistice – suport al activităţilor de recreere şi agrement
- Tipurile de activităţi pe care turiştii doresc să le practice sunt la fel de variate precum sunt şi
locurile pe care le aleg.
- Atracţiile naturale precum vulcanii, munţii, peşterile, plajele sau cascadele precum şi
manifestările culturale specifice au prezentat un interes deosebit şi continuă să stârnească
interes în rândul turiştilor.
- Au apărut însă şi alternative pentru turismul de agrement cu caracter din ce în ce mai
complex şi atracţie tot mai mare.
Conceptul şi tipologia atracţiilor turistice
“atracţiile sunt reprezentate atât de resursele naturale, cât şi de evenimente sau facilităţi
construite care se adresează atât turiştilor cât şi localnicilor”
• este important să nu confundăm atracţiile turistice cu destinaţiile turistice, deoarece
primele reprezintă unităţi individuale, în timp ce destinaţiile pot avea la bază multiple
atracţii turistice. (exp. Valea Loirei – castelele).
Kotler vede atracţiile turistice ca şi produse, dimensionate pe trei nivele:
- produsul de bază (componenta principală care atrage turiştii),
- produsele tangibile (achiziţiile pe care le pot face turiştii ca urmare a vizitării atracţiei
turistice),
- produsele şi serviciile adiţionale de care beneficiază turistul.
Clasificarea acestora este extrem de variată şi poate să facă referire la clasele majore de
atracţii sau la atracţiile individuale.
Cele mai multe dintre aceste clasificări pornesc de la încadrarea atracţiilor în câteva clase
majore.
Conform Consiliului de Turism Englez, atracţiile turistice pot fi clasificate în următoarele
categorii:
- catedrale şi biserici;
- parcuri naturale;
- ferme;
- grădini;
- case istorice şi castele;
- proprietăţi istorice;
- parcuri tematice şi de distracţie;
- muzee şi galerii de artă;
- grădini zoologice;

Francezii clasifică atracţiile turistice în Ghidul Naţional al Agenţiilor Turistice în:

- peşteri şi caverne;
- sate turistice;
- gradini zoo şi botanice;
- muzee în mediul rural;
- atracţii cu caracter hidrografic;
- atracţii ale turismului feroviar;
Unele dintre aceste atracţii sunt supuse sezonalităţii, iar altele au caracter permanent.
Această sezonalitate a cererii ridică anumite probleme atracţiilor turistice. Mai întâi, în ceea
ce priveşte aspectele de marketing apare următoarea întrebare: cum pot fi atraşi mai mulţi
turişti în extrasezon? şi cum pot fi determinaţi turiştii să petrecă mai mult timp şi să
cheltuiască mai mulţi bani pe parcursul sejurului?
În al doilea rând, sub aspectul managementului, întrebarea este: cum şi în ce fel ar trebui
recrutaţi şi pregătiţi angajaţii astfel încât aceştia să asigure servicii de calitate?
Ciclul de viaţă al atracţiilor turistice
- Privită ca un produs, orice atracţie turistică are un ciclu de viaţă care cuprinde, după cum
afirma Richard Butler (1988), şapte etape: explorarea, implicarea, dezvoltarea, consolidarea,
stagnarea, declinul şi refacerea.
- Chiar dacă cei mai mulţi operatori de atracţii turistice încearcă să amâne momentul de
declin, în contextul supraîncărcării pieţei cu atracţii asemănătoare sau al scăderii interesului
turiştilor (din diverse motive), acest lucru este inevitabil.
Ciclul de viaţă al atracţiilor turistice (adaptare după Butler, 1988)
• Faza de explorare – presupune un număr redus de turişti, în general din categoria celor
individuali. Aceştia folosesc infrastructura locală, iar contactul cu populaţia locală este unul
foarte ridicat.
• Faza de implicare – se constată că pe măsură ce interesul turiştilor pentru atracţia turistică
creşte, sporeşte şi interesul localnicilor cu privire la dezvoltarea activităţilor turistice. Încep să
se realizeze diverse facilităţi destinate turiştilor şi se demarează acţiuni de promovare a
atracţiei turistice.
• Faza de dezvoltare – se manifestă printr-o piaţă turistică bine definită. Continuă acţiunile de
promovare şi apar investiţiile din exterior, care le înlocuiesc pe cele locale (în special în
sectorul de cazare). Atracţiile naturale şi cele culturale sunt completate de cele antropice, din
ce în ce mai diversificate. Numărul turiştilor din sezon este mai mare sau cel puţin egal cu cel
al localnicilor.
• Faza de consolidare – numărul turiştilor continuă să crească, iar economia locală se bazează
în totalitate pe activităţile turistice. Pot însă, să apară conflicte între turişti şi partea de
populaţie locală care nu este implicată în turism. Se încearcă extinderea sezonului.
• Faza de stagnare – numărul turiştilor atinge valorile maxime. Atracţia are deja formată
imaginea pe piaţă, dar treptat iese din modă. Predomină turismul de masă, iar în unele cazuri
se constată un surplus de cazare în destinaţia care deţine atracţia.
• Faza de declin – atracţia turistică nu mai poate concura cu noile atracţii apărute de pe piaţa
turistică. Se observă un declin în numărul turiştilor şi dispar o parte din facilităţile adresate
turiştilor.
• Faza de refacere – presupune introducerea de noi atracţii complementare, precum şi
diversificarea activităţilor turistice. Apar astfel, noi forme de recreere adresate turiştilor.
Studiul de fezabilitate al atracţiilor turistice
Caracteristicile studiilor de fezabilitate
Expresia „studiu de fezabilitate” cuprinde o paletă largă de studii diferite în funcţie de scopul
sau conţinutul lor. Obiectivul principal al acestor studii este acela de a testa viabilitatea
proiectului propus înainte de luarea deciziei de a declanşa sau continua lucrările la proiectul
respectiv.
Nu în ultimul rând, studiile de fezabilitate îşi propun de obicei mai multe obiective specifice
care să reflecte scopul principal al acestuia.
Aceste obiective pot face referiri la oricare dintre elementele de mai jos:
- testarea cu o mare acurateţe a viabilităţii financiare a atracţiei propuse, ceea ce înseamnă
calcularea capitalului, a costurilor, previziuni asupra numărului de turişti şi a veniturilor;
- îmbunătăţirea conceptului original pentru a corespunde cu caracteristicile pieţei, a
viabilităţii financiare şi a accesibilităţii;
- previzionarea tipului şi a dimensiunii pieţei sau pieţelor ţintă ale atracţiei;
- furnizarea suportului pentru obţinerea unor alocaţii sau împrumuturi financiare necesare
pentru construirea atracţiei;
- alegerea locului optim de amplasare a atracţiei (dimensiune, amplasare, teren, accesibilitate
etc.);
- atragerea potenţialilor sponsori, francizorilor sau concesionarilor;
- analizarea unor aspecte operaţionale, cum ar fi disponibilitatea forţei de muncă;
- funizarea unor informaţii utile de marketing etc.
În ceea ce priveşte realizarea acestor studii, există două posibilităţi de întocmire a acestora:
din interior (angajaţii organizaţiei) sau din exterior (apelarea la firme de consultanţă). În
ambele situaţii există o serie de avantaje şi dezavantaje, care pot influenţa luarea unei decizii
finale.

Avantajele şi dezavantajele încomirii studiilor de fezabilitate din interior şi din exterior

Avantaje Dezavantaje

Angajaţii - o înţelegere mai bună a - lipsa obiectivităţii

organizaţiei scopului şi obiectivelor
proiectului
- costuri mai reduse
Firmele de - expertize ale unor specialişti
consultanţă - posibilitatea utilizării
experienţei câştigate din
alte proiecte
- timp de realizare mai redus
- timp de realizare mai mare
- prejudecăţi
- lipsa înţelegerii scopului şi obiectivelor
proiectului
- costuri de realizare ridicate
- utilizarea greşită a experienţei anterioare

Conţinutul unui studiu de fezabilitate

A. Studiul de piaţă
Atunci când există ideea unui produs (atracţie) şi urmează punerea acesteia în aplicare, mai
întâi trebuie stabilit dacă există sau nu o piaţă pentru acest produs, iar dacă există, atunci
trebuie examinată dimensiunea şi natura ei. Acest lucru este posibil prin întocmirea unui
studiu de fezabilitate al pieţei.
În cazul operatorilor de atracţii turistice, acest studiu de piaţă face referire la patru
caracteristici pricipale ale potenţialei pieţe:
- Cine anume va vizita atracţia?
- Câţi oameni vor vizita atracţia?
- De unde provin cei care vor vizita atracţia?
- Când (în ce perioadă) vor veni vizitatorii?
La întrebarea „Cine anume va vizita atracţia?” putem diferenţia cinci tipuri principale de
vizitatori:
- vizitatori naţionali;
- vizitatori internaţionali;
- vizitatorii de o zi;
- grupurile de elevi şi studenţi;
- rezidenţii locali.
Pe lângă aceştia, unele atracţii pot atrage interesul clienţilor corporativi pentru organizarea de
conferinţe, expoziţii, lansare de produse etc.
De asemenea, răspunsurile la această întrebare pot fi grupate şi în alte forme:
- după vârsta vizitatorilor: atracţia este destinată vizitatorilor tineri sau celor adulţi?
- după sex: atracţia se adresează mai mult femeilor sau bărbaţilor?
- după clasa socială: atracţia se adresează vizitatorilor din clasa A, B, C sau D?
- după organizare: atracţia se adresează famiilor sau vizitatorilor individuali?
Răspunzând la aceste întrebări, specialiştii vor trata atracţia cu mai multă obiectivitate,
căutând cea mai bună piaţă-ţintă (ştiind că rareori o atracţie se adresează întregii pieţe). O
abordare potrivită poate fi cea de analizare a profilului vizitatorilor dintr-o atracţie
asemănătoare, însă în cazul atracţiilor bazate pe concepte noi acest lucru nu este posibil.
Una dintre cele mai dificile întrebări în cazul unui studiu de piaţă este: „Câţi oameni vor
vizita atracţia?” , deoarece răspunsul poate fi influenţat de o serie de factori, precum:
- distanţa dintre cea mai apropiată comunitate şi atracţie;
- numărul de turişti care vizitează în mod curent regiunea în care se află atracţia;
- competitorii din regiune care se pot adresa aceleaşi pieţe;
- natura şi dimensiunea atracţiei.
Întrebarea „De unde provin cei care vor vizita atracţia?”, este şi ea importantă deorece poate
influenţa numărul vizitatorilor. Putem distinge astfel, atracţii de interes local şi atracţii de
interes internaţional (Disneyland Paris sau Legoland).
„Când (în ce perioadă) vor veni vizitatorii?” este ultima din acest şir de întrebări, importantă
la rândul ei prin faptul că, gradul de sezonalitate poate avea repecursiuni asupra succesului
atracţiei.
B. Criterile de selecţie a amplasamentului atracţiei
Alegerea celei mai bune locaţii pentru atracţia turistică este crucială pentru asigurarea
succesului acesteia. Unii specialişti consideră această alegere mai degrabă o artă decât o
ştiinţă, iar factorii care vor fi luaţi în considerare şi importanţa acordată fiecăruia dintre
aceştia poate varia de la o atracţie la alta.
Printre aceşti factori putem include:
- proximitatea de marile aglomerări urbane;
- existenţa reţelei de transport;
- existenţa altor atracţii în regiune;
- profilul socio-economic al populaţiei din regiune;
- climatul;
- disponibilitatea infrastructurii şi utilităţilor, cum ar fi: electricitate, apă, canalizare etc.;
- tipul şi calitatea solului pe care urmează să fie amplasată atracţia;
- costul terenului;
- existenţa politicilor de planificare şi control;
- existenţa resurselor umane disponibile pentru a fi angajate în cadrul atracţiei;
- asistenţă financiară publică;
- atitudinea comunităţii locale faţă de atracţia propusă;
- costurile de construcţie;
C. Viabilitate financiară
Viabilitatea financiară este dată de două elemente majore: capitalul investit şi profitul. În
acest context, atracţiile turistice trebuie să îşi acopere în timp cheltuielile şi să genereze
profit.
În cadrul studiilor de fezabilitate mai întâi se realizează o estimare a veniturilor anuale ale
atracţiei, pe o perioadă de aproximativ cinci ani.
Aceste venituri pot proveni dintr-o mulţime de surse:
- taxele de intrare;
- activităţile comerciale şi de catering;
- activităţile de franciză, concesiune, tururi cu ghid, cazare;
- surse externe de finanţare, cum ar fi granturile sau sponsorizările.
De cealaltă parte, în cateoria cheltuielilor pot fi incluse:
- costurile cu forţa de muncă (salariile, asigurările, cursuri de specializare etc.);
- energia electrică, căldura, apa curentă;
- administrare şi întreţinere;
- taxele către stat;
- marketing (promovare, publicitate etc.);
deprecierea monedei etc.
Deoarece pentru ca o atracţie să atingă maximul de succes este nevoie de câţiva ani, trebuie
avute în vedere pierderile pe care le va suferi în primii ani de exploatare.
C. Viabilitate financiară
Viabilitatea financiară este dată de două elemente majore: capitalul investit şi profitul. În
acest context, atracţiile turistice trebuie să îşi acopere în timp cheltuielile şi să genereze
profit.
În cadrul studiilor de fezabilitate mai întâi se realizează o estimare a veniturilor anuale ale
atracţiei, pe o perioadă de aproximativ cinci ani.
Aceste venituri pot proveni dintr-o mulţime de surse:
- taxele de intrare;
- activităţile comerciale şi de catering;
- activităţile de franciză, concesiune, tururi cu ghid, cazare;
- surse externe de finanţare, cum ar fi granturile sau sponsorizările.
De cealaltă parte, în cateoria cheltuielilor pot fi incluse:
- costurile cu forţa de muncă (salariile, asigurările, cursuri de specializare etc.);
- energia electrică, căldura, apa curentă;
- administrare şi întreţinere;
- taxele către stat;
- marketing (promovare, publicitate etc.);
deprecierea monedei etc.
Deoarece pentru ca o atracţie să atingă maximul de succes este nevoie de câţiva ani, trebuie
avute în vedere pierderile pe care le va suferi în primii ani de exploatare.
Managementul atracţiilor turistice

Practica a demonstrat că atracţiile de succes sunt cele care au un management adecvat, fiind
necesară prezenţa unor manageri cu experienţă la toate nivelele de operare.
Atracţiile care nu au un astfel de management prezintă slăbiciuni în anumite componente,
precum: marketingul, aspectele financiare, managementul resurselor umane sau în
planificarea strategică.
Una dintre cele mai importante componente ale managementului atracţiilor turistice o
reprezintă marketingul. Atracţiile de succes sunt cele care au o abordare sistematică şi
planificată a aspectelor de marketing, cum sunt:
-acordarea unei atenţii deosebite cercetărilor de piaţă, astfel încât operatorii atracţiilor să
cunoască piaţa, gusturile şi preferinţele acesteia;
-adoptarea unei strategii de marketing pe termen lung;
-conştientizarea faptului că nu există un singur public ţintă, ci există mai multe segmente de
piaţă cu preferinţe şi gusturi diferite;
-alocarea unei sume anuale acţiunilor de promovare;
-angajarea unor specialişti în vânzări şi marketing.
În crearea şi menţinerea unei atracţii de succes un rol important îl are şi abilitatea
managerilor de a răspunde mai rapid decât competitorii săi la schimbările care apar pe
piaţă. Indiferent de tipul schimbărilor (dezvoltarea tehnologiei, modificări ale legislaţiei,
modificări ale preferinţelor turiştilor) acestea au în comun faptul că pot oricând reprezenta o
ameninţare sau o oportunitate pentru atracţia respectivă, şi doar răspunsul managerilor poate
în final înclina balanţa într-un sens sau altul.
Un alt element care poate influenţa succesul unei atracţii îl reprezintă competitorii, faţă de
care o atracţie se poate instala în poziţia de lider sau în poziţii inferioare. Managerii unor
atracţii turistice trebuie să cunoască foarte bine care sunt principalii competitori pe piaţă,
chiar dacă există situaţii când aceştia sunt dificil de identificat.
O atenţie deosebită trebuie alocată şi monitorizării continue a poziţiei pe piaţă, precum şi
planificării activităţilor pe termen lung (5 – 10 ani).
Recreerea şi formele sale
„recreerea reprezintă un mod activ sau pasiv de petrecere a timpului liber, având uneori
scopuri terapeutice”. Aceasta se desfăşoară după prestarea activităţilor principale, precum:
mâncatul, dormitul, mersul la servici sau la şcoală etc. Deasemenea, trebuie să aibă puternice
motivaţii intrinseci şi caracter voluntar.

Într-un studiu al Organizaţiei Mondiale a Turismului recreerea este definită ca acea parte a
timpului liber din cadrul unei vacanţe, destinate să îl distreze pe turist.

Parcurile tematice şi de distracţie

Conceptele de parc de distracţie şi parc tematic

Conceptele de parc de distracţie şi parc tematic nu sunt foarte uşor de definit. În general,
parcurile tematice şi de distracţie sunt asociate cu experienţe fizice şi de divertisment,
furnizate de o serie de atracţii (McEniff, 1993).
Grupul Tussauds, liderul britanic al operatorilor de parcuri tematice, defineşte termenul de
„parc de distracţie” ca: „atracţii pentru vizitatori care oferă posibilităţi de distracţie şi
agrement în mod permanent”. Parcul tematic oferă aceleaşi posibilităţi de distracţie şi
agrement, construite însă în jurul unei anumite teme.
Parcurile tematice şi de distracţie pot fi considerate în prezent, o adevărată industrie, în sensul
că ele ţin de un demers industrial chiar dacă înainte de toate sunt în sine un serviciu.
De-a lungul timpului, s-au concretizat 3 faze în evoluţia parcurilor de distracţii, urmând
aceleaşi etape şi caracteristici ca cele parcurse de orice bun economic:
- lansare ~ perioada de emergenţă înregistrată în Europa şi SUA;
- creştere ~ dezvoltare şi extindere în Europa, Asia şi SUA începând cu mijlocul anilor `60
până la începutul anilor `90. Se caracterizează prin oferirea unor produse care se bazează pe
stimularea emoţiilor şi au, în general, ca temă desene animate, ştiinţe şi istorie, amuzamente
acvatice, filme populare etc.;
- maturitate ~ cunoscută astăzi doar de America de Nord; nu corespunde unor pieţe de
reînnoire ci unei reale maturităţi a pieţei, care reinventează produsul – apărut la începutul
anilor `90. Se caracterizează prin agrement; se integrează cu alte ramuri sau sectoare de loisir
(TV, cinematograf, jocuri electronice); aceste progrese au condus la noi regrupări şi strategii
care au determinat o creştere anuală a volumului încasărilor cu o rată de 30% în ultimii 10
ani. Se consideră că maturitatea a apărut şi în Europa începând cu `05;
Perioada maximă de funcţionare: începutul lunii aprilie – sfârşitul lunii octombrie. Ele sunt
înconjurate de o zonă tampon pentru protejare acustică. Durata minimă de vizitare este de 6-7
ore/zi.
Istoricul apariţiei şi dezvoltării parcurilor tematice şi de distracţie
Rădăcinile parcurilor tematice datează din Europa medievală (Anglia şi Franţa), când au fost
create grădinile publice, acestea devenind în scurt timp locurile preferate pentru plimbări,
spectacole sau jocuri. Grădinile publice au fost extrem de populare până în perioada anilor
1700, când din cauze politice marea majoritate a acestora au fost închise.
Totuşi, una dintre acestea a mai rămas deschisă, şi se află şi astăzi în funcţiune, şi aici este
vorba de parcul Bakken, situat în nordul oraşului Copenhaga, deschis în anul 1583, şi
considerat de unii ca fiind cel mai vechi parc de distracţie din lume, care operează şi în
prezent.
Unii autori merg chiar mai departe şi consideră că primul parc tematic a fost construit la
sfârşitul anilor 1200 de către Robert II of Artoisla Vieil Hesdin, în partea de nord a Franţei.
Parcul, destul de modern ca design pentru vremurile acelea, includea „un castel, o grotă,
marionete şi păpuşi animate, poduri şi plante şi animale exotice, simbolizând paradisul”.
Parcul nu a avut însă o viaţă foarte îndelungată, fiind distrus 300 de ani mai târziu de către
Carol al V lea.
Ulterior, la sfârşitul secolului 19 „parcurile de distracţie” puteau fi întâlnite în multe dintre
oraşele şi capitalele europene. S-au dezvoltat astfel, şi au devenit cunoscute până în prezent
parcurile: Prater, Viena – Austria (1766), Blackgang Chine Top Theme Park, Ventor – Marea
Britanie (1842), Tivoli, Copenhaga – Danemarca (1843).
La sfârşitul anilor 1800, sfârşitul Războiului Civil, a atras după sine o urbanizare puternică şi
o dezvoltare a companiilor de electricitate şi a mijloacelor de transport care utilizau curent
electric (tramvaie).
Companiile care furnizau curentul electric au început să perceapă o taxă pentru consumul
electric companiilor care deţineau tramvaiele.
În aceste condiţii, companiile de tramvaie au căutat o modalitate de a stimula călătoriile de la
sfârşitul săptămânii, rezultatul fiind apariţia parcurilor de distracţie.
Construite la capătul liniilor de tramvai, aceste parcuri de atracţie erau de fapt locuri destinate
organizării de picnicuri, săli de dans, restaurante, jocuri diverse, precum şi câteva utilaje
speciale pentru amuzament. Acest tip de parcuri au cunoscut un succes imediat şi s-au
răspândit pe tot teritoriul SUA (IAPPA, 2006).
Dezvoltarea parcurilor de distracţie intră într-o nouă etapă odată cu organizarea în anul 1893
a World's Columbian Exposition în Chicago, când a fost prezentată „roata Ferris”, precum şi
alte mijloace de distracţie, acestea prezentând un imens succes pentru cei preocupaţi de
îmbunătăţirea şi extinderea parcurilor de distracţie.
În 1894, căpitanul Paul Boyton pune în aplicare ideile prezentate la expoziţia de la Chicago şi
deschide în partea de sud a aceluiaşi oraş parcul Paul Boyton`s Water Chutes, fiind primul
parc în care se percepea taxă de acces.
În anul 1897, a fost inaugurat Steeplechase Park, primul dintre cele trei parcuri de distracţie
importante deschise în Coney Island, Brooklyn (New York). Acesta a fost un mare succes, iar
odată cu introducerea faimosului roller coaster Cyclone, a devenit una dintre cele mai
importante atracţii pentru turismul de agrement din lume.
Intrarea in parc
Până în anul 1919 funcţionau în SUA aproximativ 1 500 de parcuri de distracţie, însă
succesul acestora nu a fost de lungă durată. În anul 1929, SUA intră în perioada de recesiune,
acest fapt influenţând şi dezvoltarea parcurilor tematice, astfel încât în anul 1935 doar 400 de
parcuri mai funcţionau, unele dintre acestea fiind foarte aproape de faliment.
Abia după cel de al Doilea Război Mondial industria parcurilor de distracţie din SUA intră
într-o nouă etapă de dezvoltare, cu recorduri în ceea ce priveşte încasările, pe măsură ce încep
să se deschidă tot mai multe parcuri.
Cu toate acestea, Europa reprezintă locul de naştere al parcurilor tematice moderne, cu 3 de
ani mai devreme decât apariţia primului parc Disney în SUA. Chiar dacă mulţi îl consideră pe
Walt Disney ca parintele parcurilor tematice moderne, adevărul este acela că De Efteling, un
olandez, este creatorul primului parc tematic modern, deschis în 1952, în sud-vestul Olandei,
şi având ca temă principală poveşti europene celebre.
Începând cu anii 1960 şi 1970, încep să apară tot mai multe parcuri tematice moderne în
Europa, dezvoltarea lor fiind susţinută de creşterea timpului liber, a veniturilor populaţiei şi a
posibilităţilor de deplasare în spaţiu (creşterea numărului de autoturisme personale).
Începând cu prima parte a secolului 20 americanii devin lideri în acest domeniu. În anul
1955, Walt Disney pune bazele primului parc Disneyland în Anaheim (California), inspirat
după Parcul Tivoli (Castelul Frumoasei din pădurea adormită este o replică a unui castel din
Bavaria), dar cu o schimbare structurală profundă, un concept inovant, în care totul, începând
de la design, organizare până la conducere era realizat de un singur om, fondatorul său.
Ideea lui Walt Disney a fost preluată şi de alţii, cum ar fi The Marriott Corporation, care a
înfiinţat parcul tematic The Great America în Santa Clara (California), sau parcurile de tip
Six Flags, apărute începând cu 1961.
În perioada anilor 1960 – 1970 astfel de parcuri tematice şi de distracţie au fost construite pe
tot teritoriul Statelor Unite ale Americii, din păcate, consideră unii (Futrell, 1998), în
detrimentul vechilor parcuri tradiţionale care nu au mai putut face faţă competiţiei. Unele
dintre acestea s-au adaptat şi au împrumutat conceptul de parc tematic reuşind astfel să se
menţină chiar până în prezent.
Astăzi, parcurile tematice reprezintă atracţii turistice importante, aparţinând unor mari
corporaţii (cum sunt parcurile Disney sau Universal Studios) cu investiţii de milioane de
dolari.
Răspândirea geografică a parcurilor de distracţie
Dacă partea de sud a Europei este dominată de monumente şi construcţii cultural istorice,
partea de nord este cea în care noile parcuri de distracţie au început să se dezvolte.
- Unul dintre motivele principale ale apariţiei parcurilor în acestă parte îl reprezintă faptul că
ele au un caracter semi-permanent şi se adresează rezidenţilor care ar putea efectua mai multe
vizite de o zi.
- Marea majoritate a parcurilor tematice din Europa au fost construite în vecinătatea oraşelor
puternic industrializate şi cu o populaţie ridicată.
Prin situarea lor în apropierea marilor aglomeraţii urbane, parcurile tematice şi de distracţie
au ca potenţială piaţă ţintă acei locuitori care dispun de suficient timp liber alocat
divertismentului precum şi de venituri mai ridicate care să le asigure accesul spre acest tip de
atracţii turistice.
Se constată, că în Europa s-a format o triplă axă de răspândire a parcurilor tematice şi de
distracţie, având la bază oraşul Paris, partea de nord a Rinului şi Marea Nordului şi incluzând
părţi ale Franţei, Germaniei, Belgia, Olanda, Luxemburg.
Distribuţia geografică a parcurilor în Europa este legată şi de dimensiunea acestora. Astfel,
parcurile mari sunt situate la scurtă distanţă faţă de concentraţiile urbane majore, în timp ce
parcurile mai mici se întâlnesc în interiorul oraşelor şi al staţiunilor turistice.
Sezonalitatea joacă, de asemenea un rol esenţial în amplasarea parcurilor, constatându-se că
aceasta influenţează mai mult dezvoltarea parcurilor din Europa decât în celelalte regiuni ale
lumii. Acest lucru se reflectă şi în sezonalitatea forţei de muncă implicată în această industrie
Pe continentul american, cele mai multe parcuri se află în SUA, urmată de Canada, Mexic şi
ţările din America Latină.
În SUA, cele mai multe parcuri de distracţie se întâlnesc în jumătatea de est a ţării şi pe
coasta de vest. Cele mai importante parcuri de distracţie sunt concentrate în California şi
Florida, deoarece poziţia geografică favorizează funcţionarea acestora pe tot parcursul anului.
Repartiţia geografică a parcurilor tematice şi de distracţie în SUA
Regiunile care mai deţin un număr record de parcuri sunt: Texas, New Jersey şi
Pennsylvania.
În SUA s-a constat în ultimul timp o tendinţă exterm de interesantă în ceea ce priveşte
amplasarea parcurilor tematic şi de distracţie. Prin urmare, s-a constatat că dezoltarea
centrelor comerciale de mari dimensiuni a atras după sine apariţia şi dezvoltarea unor astfel
de parcuri.
În acest fel, turiştii beneficiază de un spaţiu extrem de vast destinat recreerii şi agremntului.
Până în acest moment moment SUA reprezintă singura destinaţie unde se poate observa
această tendinţă.
Numărul vizitatorilor şi veniturile obţinute în parcurile tematice din SUA
În ceea ce priveşte continentul asiatic, din punct de vedere geografic parcurile tematice şi de
distracţie sunt amplasate mai ales în partea de est şi nord-est, respectiv China, Japonia, Korea
de Sud etc. Aici dezvoltarea parcurilor a fost condiţionată de dezvoltarea economică a ţării
respectivă, precum şi de cererea turistică pntru un astfel de produs.
Cele mai multe parcuri sunt situate în apropierea marilor aglomeraţii urbane, asigurându-se în
acest fel un număr relativ constat al cererii.
În prezent, regiunea Asia-Pacific este considerată ca fiind cea de a doua regiune ca dezvoltare
a industriei parcurilor de distracţie. În China, Korea de Sud, Singapore, Vietnam şi India se
vor deschide în perioada care urmează o serie de parcuri, în timp ce Australia, Hong Kong şi
Japonia se vor axa pe extinderea celor deja existente.
Principalele lanţuri de parcuri tematice şi de distracţie
De-a lungul timpului au existat unele corporaţii sau companii care au văzut în parcurile
tematice şi de distracţie o importantă sursă de venituri, motiv pentru care au decis să se
extindă, uneori în cadrul aceleaşi ţări, alteori la nivel de continent sau chiar depăşind graniţele
acestuia.
Conceptele de bază ale parcurilor au fost fie îmbunătăţite, fie adaptate astfel încât să
corespundă cerinţelor turiştilor din diverse colţuri ale lumii. Succesul unora dintre aceste
lanţuri demonstrează interesul crescut al turiştilor pentru această modalitate de recreere şi mai
ales pentru un anumit concept.
Grupul corporativ Walt Disney Parks and Resorts
Walt Disney a fost creditat de foarte multe ori ca fiind fondatorul conceptului de parc tematic,
deşi se observă în mod clar faptul că a fost influenţat de Knotts Berry Farm deţinut de Walter
Knott (la momentul respectiv proprietar al “oraşului” Calico Ghost). Influenţe au fost şi din
Tivoli Gardens din Copenhaga şi De Efteling, Olanda, al căror vizitator era în mod regulat
Walt Disney.
Disney a preluat aceste influenţe şi le-a combinat cu celebrele personaje animate într-o
viziune unică, în felul acesta fiind creat conceptul parcului “Disneyland”.
Disneyland a fost deschis în mod oficial la Anaheim, California pe 18 iulie 1955, schimbând
industria turismului de agrement pentru totdeauna. Cheia succesului parcurilor Disney o
reprezintă înlocuirea arhitecţilor cu directori de creaţie din industria filmului.
Anii care au urmat inaugurării parcului Disneyland au reprezentat o perioadă importantă în
dezvoltarea industriei turismului de agrement, din moment ce o mare parte din vechile parcuri
tradiţionale au fost închise, iar altele erau foarte aproape de acest moment.
La deschidere parcul era alcătuit din cinci arii tematice:
- Main Street USA – un oraş de la începutul secolului XX;
- Adventurelnd – cu atracţii pe tema junglei sălbatice;
- Frontierland – ilustrând zona vestului sălbatic;
- Fantasyland – o zonă care transpune fantezia în realitate;
- Tomorrowland – o privire spre viitor.
Ulterior au mai fost adăugate şi alte arii adiţionale:
- în 1957, Holidayland – o zonă de recreere incluzând un circ şi un teren de baseball (închis
însă în anul 1961);
- în 1966, New Orleans Square, având la bază New Orleans-ul secolului XIX;
- în 1972, “Bear Country”, a cărui nume a fost schimbat mai târziu în Critter Country;
- în 1993, Mickey’s Toontown.
În anul 1971 a fost deschis Walt Disney World Resort în Florida, care rămâne unul dintre
cele mai mari parcuri tematice din lume. Acest complex este format din:
- Magic Kingdom – Cinderella Castle;
- Epcot – Spaceship Earth (1982);
- Disney’s Hollywood Studios – The Sorcerer’s Hat (1989);
- Disney’s Animal Kingdom – The Tree of Life (1998).
Pe proprietatea Walt Disney World se găsesc 32 de resort-uri şi hoteluri, din care 22 sunt
operate de către Compania Walt Disney. Resort-urile Disney sunt clasificate în cinci
categorii: Deluxe, Delux Villa, Moderate, Value şi Campground. Celelalte resort-uri sunt
proprietate privată: Starwood, Holiday Inn, Best Western şi Hilton.
Tokyo Disney Resort a fost deschis la 15 aprilie 1983, operat fiind de către Oriental Land
Company sub licenţa Walt Disney Company. Deschis ca un singur parc (Tokyo Disneyland),
s-a dezvoltat ulterior ca un resort cu două parcuri tematice, două hoteluri şi un complex
comercial. Tokyo Disney Resort are trei secţiuni principale destinate agrementului: Tokyo
Disneyland, Tokyo DisneySea şi Ikspiari, acesta din urmă fiind o variaţie a Downtown
Disney (zonă de shopping, luat masa şi recreere din parcurile Disney din SUA).
Ca şi celelalte resort-uri de tip Disney, Tokyo Disney are numroase hoteluri. Cele oficiale,
Tokyo DisneySea Hotel MiraCosta şi Disney Ambasador Hotel sunt şi cele mai scumpe,
oferind vedere spre parcuri. În 2008 a fost deschis cel de-al treilea hotel Tokyo Disneyland
Hotel.
Pe proprietatea Tokyo Disney Resort mai funcţionează alt şase hoteluri, nefiind însă branduri
Disney.
Disneyland Resort Paris situat în Marne-la-Vallee a fost deschis la 12 aprilie 1992.
Disneyland Resort Paris este deţinut de compania franceză Euro Disney S.C.A., o companie
publică ale cărei acţiuni sunt deţinute de compania Walt Disney (39,78%), prinţul saudit
Alwaleed (10%) şi alţi coacţionari (50,22%).
In anul 2002 a fost deschis Walt Disney Studios Park.
În cadrul complexului Disneyland Resort Paris funcţionează şapte hoteluri. Cele mai
importante sunt: Disneyland Hotel, Disney’s Hotel New York, Disney’s Newport Bay Club,
Disney’s Sequoia Lodge.
Disneyland Paris a fost poate primul parc din acest lanţ care a atras după sine o serie de
controverse. Decizia de a construi singurul parc european de tip Disney în Franţa a fost un
subiect de intense dezbateri, mai ales în rândul intelectualilor. Unii dintre cei mai vehemenţi
oponenţi afirmau despre Disney că reprezintă un “Cernobâl cultural” sau, că este simbolul
Americii în Franţa. Datorită managementului parcul a reuşit să treacă peste toate acestea şi să
se transforme trepatat într-un success.
Hong Kong Disneyland Resort a fost deschis oficial în 12 septembrie 2005 şi este format din:
parcul tematic Hong Kong Disneyland, 2 hoteluri (Disneyland Hotel şi Disney’s Hollywood
Hotel), precum şi o serie de facilităţi de recreere, alimentaţie şi retailing (cumpărături).
Hong Kong
Nici acest parc nu a fot lipsit de controverse. Disney plănuia să servească în meniu supă de
rechin, o delicatescă tradiţională chinezească, însă o serie de grupări pentru drepturile
animalelor au protestat în iunie 2005, militând faţă de numărul din ce în ce mai scăzut de
rechin care populează apele oceanelor şi pe metodele brutale de prindere şi de masacrare a
acestora. Ca urmare, Disney a retras supa de rechin din meniu, temându-se ca acest lucru să
nu îi afecteze imaginea.
Merlin Entertainments Group Ltd reprezintă cel mai mare operator de parcuri de distracţie
şi alte atracţii de agrement din Europa şi al doilea din lume. Acesta operează peste 50 de
atracţii în 10 ţări europene, în USA, China şi Hong Kong. Succesul lui a fost garantat de
parteneriatul puternic stabilit între sectoarele public şi privat, şi organizaţii precum Disney
sau Worldwide Fund for Nature.
În decembrie 1998 au fost puse bazele Merlin Entertainments Group Ltd, iar ulterior în 2004
au preluat şi Blackstone Group. Din martie 2007, MEG preia şi Grupul Tussauds, având
astfel mai mul de 13.000 de angajaţi şi peste 30 milioane de vizitatori în fiecare an.
Branduri ale MEG sunt:
Resort Theme Parks:
Gardaland – cel mai mare parc tematic din Italia cu peste 40 de atracţii, 10 show-uri, un hotel
cu 247 camere;
Gardaland Water Park – parc acvatic situat în apropiere de Milano;
Alton Towers – cel mai popular parc tematic din Marea Britanie, cu peste 40 de atracţii, 2
hoteluri, un parc acvatic, un centru de conferinţe şi spa;
Chessington World of Adventures – parc thematic situat în apropierea Londrei, 20 de atracţii,
6 show-uri, un parc zoo, Holiday Inn Safari Lodge Hotel;
Thorpe Park – al doilea parc ca popularitate din Marea Britanie cu peste 20 de atracţii;
Heide Park – al patrulea parc ca mărime din Germania;
Legoland Parks – Danemarca, Anglia, SUA, Germania.
Atracţii individuale:
Madame Tussauds - muzee cu figuri din ceară - Londra, New York, Las Vegas, Amsterdam,
Hong Kong, Shanghai, Washington şi din 2008 în Berlin şi Hollywood;
Sea Life Centres – în Marea Britanie, Germania, Spania, Belgia, Olanda, Finlanda şi Franţa.
Seal Sanctuaries – operează în trei centre: National Seal Sanctuary, Cornwall;
Hunstanton Sea Life Sanctuary; Scottish Seal Sanctuary;
London Aquarium;
The Dungeons – la Londra, Edinburgh, Hamburg şi Amsterdam;
Earth Explorer – în Ostend, Belgia;
Warwick Castle – cel mai popular castel din Marea Britanie;
London Eye – roata “mileniumului”;
Pepsi Globe – prima roată de observare din SUA.
Universal Studios Recreation Group
Universal Studios Hollywood ilustrează cel mai bine trecerea de la o simplă atracţie turistică
(un tur cu trenuleţul prin studiourile de la Hollywood), la un parc tematic în adevăratul sens
al cuvântului.
În anul 1990 a fost deschis primul parc în Orlando, Florida. Universal Studios Florida este
format din şapte arii tematice: Production Central, Hollywood, New York, San
Francisco/Amity, World Expo, Woody Woodpecker's Kidzone and The Lagoon.
În 1999 a fost deschis Universal's Islands of Adventure, care împreună cu Universal Studios
Florida au format Universal Orlando Resort.
În anul 2001 a fost dschis cel de-al treilea parc din lanţ, Universal Studios Japan, având în
cea mai mare parte vizitatori japonezi, chinezi şi sud-koreeni.
Pentru perioada care urmează există două proiecte în derulare: Universal Studios Singapore
(2010), Universal Studios Dubai (2012) şi Universal Studios South Korea (2012).
Parcurile din grupul Universal Studios Recreation Group rprezintă cel de-al treilea lanţ de
parcuri, după numărul annual de vizitatori.
Six Flags reprezintă unul dintre cele mai importante lanţuri de parcuri tematice din lume,
ţinând cont de numărul locaţiilor. Compania deţine 21 de proprietăţii pe continentul nord-
american, incluzând parcuri tematice, parcuri acvatice şi centre de entertainment pentru
familie. În 2008 au fost peste 25 milioane persoane care au vizitat parcurile Six Flags, fiind
cel de-al patrulea lanţ de parcuri din lume, ca număr de vizitatori.
Lanţul Six Flags a început să se dezvolte în anul 1961, când a fost deschis Six Flags Over
Texas (Arlington, Texan), fiind viziunea lui Angus Wynne Jr.
Printre atracţii se aflau: un sat al nativilor americani, o gondolă, o cale ferată şi câteva
spectacole cu tema vestului sălbatic. În timp toate aceste atracţii (cu excepţia căii ferate) au
fost înlocuite cu altele de tip roller-coaster, un turn de observare etc.
În 1968 a fost deschis cel de-al doilea parc, Six Flags Over Georgia, iar în anul 1971 s-a
deschis Six Flags Over Mid-America (în prezent Six Flags St. Louis), deschis lângă St. Louis,
Missouri.
Busch Entertainment Corporation
Busch Entertainment este responsabil cu operarea şi întreţinerea a 10 parcuri de distracţie şi
acvatice situate pe teritoriul SUA. Din acest lanţ fac parte parcurile de distracţie:
-Busch Gardens Tampa (Tampa, Florida)
-Busch Gardens Williamsburg (Williamsburg, Virginia);
acvariile şi parcurile acvatice:
-SeaWorld Orlando (Orlando, Florida)
-SeaWorld San Antonio (San Antonio, Texas)
-SeaWorld San Diego (San Diego, California)
-Adventure Island (Tampa, Florida)
-Aquatica (Orlando, Florida)
-Water Country, USA (Williamsburg, Virginia).
Atracţii turistice în parcurile tematice şi de distracţie
Cele mai multe clasificări ale atracţiilor din parcurile tematice şi de distracţie le împarte în
trei clase majore:
- thrills – atracţii palpitante, prezintă restricţii legate de vârstă şi înălţime;
- atracţii destinate familiei nu prezintă restricţii semnificative;
- atracţii pentru copii – anumite restricţii de vârstă.
Roller-coaster-ele reprezintă o atracţie populară pentru parcurile tematice şi de distracţie,
putând fi construite fie din lemn (primele variante), fie din oţel.
Cele mai vechi roller-coastere descind din aşa-numitul „munte rusesc” (de alfel denumirea
franceză este de „montagne russe”), fiind vorba de fapt, de tobogane construite pe dealuri
sculptate în gheaţă, în jurul Sankt Petersburg-ului.
Montagne Russe
Construite în jurul secolului al XVII-lea, aceste tobogane aveau o înălţime între 21 şi 24 m şi
un grad de înclinare a pantei de 50 şi erau strict apanajul clasei superioare. Se spune că,
regina Caterina II a Rusiei era atât de pasionată de aceste tobogane, încât îşi construise mai
multe pe domeniile ei.
În ceea ce priveşte mutarea „pe roţi” a acestei atracţii, informaţiile sunt încă incerte. Unii
istorici afirmă faptul că primul roller-coaster a fost construit la ordinul Caterinei II în
grădinile Oreinbau din Sankt Petersburg, cândva în jurul anului 1784. Alţi istorici susţin că
francezii au fost cei care au construit primul roller-coaster în Paris, 1812, Les Montagnes
Russes à Belleville, precum şi Promenades Aeriennes, ambele constând în maşinuţe ale căror
roţi erau legate de şine.
Un rol important în dezvoltarea acestor atracţii l-a avut şi românul Aurel Vaszin, care a
înfinţat în SUA - National Amusement Device Company, devenită ulterior International
Amusement Device. Acesta se ocupa de proiectarea şi construcţia de roller-coastere într-una
din cele mai grele perioade, recesiunea.
În anul 1964 a construit cel mai mare roller-coaster al momentului cunoscut sub numele
Russian Mountain din Chapultepec Park în Mexico City, Mexic (34 m înălţime şi 1200 m
lungime). În anul 1968 compania NAD a manufacturat primul roller-coaster la care s-a folosit
oţelul, revoluţionând acest concept.
In funcţie de înălţimea lor acestea au fost grupate în:
- junior roller-coaster – destinat familiilor şi copiilor de vârste mai mici;
- megacoaster – un roller-coaster cu un circuit complet şi o cădere între 61 şi 91 m (prima
structură de acest tip a fost construită în Cedar Point (Ohio, SUA) – Magnum XL-200);
- hypercoaster - se foloseşte mai ales pentru roller-coster-ele de tip „înainte-înapoi” (engl.
„out and back”), şi pot să aibă căderi asemănătoare cu megacoaster-ele;
- gigacoaster - un roller-coaster cu un circuit complet şi o cădere între 91 - 122 m;
- stratacoaster - un roller-coaster cu un circuit complet şi o cădere între 120 - 152 m; doar
două astfel de coastere există în lume: Top Thrill Dragster din Cedar Point (Ohio, SUA) –
2003 şi Kingda Ka din parcul Six Flags Great Adventure, în Jackson, New Jersey SUA.
Acesta are o înălţime maximă de 139 m, cu o cădere de 127 m. Pe parcursul celor 950 m
lungime, vagonul poate să atingă o viteză maximă de 206 km/h.
Caruselul este format dintr-o platformă rotativă pe care sunt amplasate scuane pentru
pasageri. În mod tradiţional aceste scaune sunt reprezentări ale unor animale (cai) realizate
din lemn, care se deplasează în sus şi în jos, simulând galopul. Acestea sunt preferatele
copiilor cu vârsta de până la aproximativ 5-6 ani.
Tot pe o platformă rotativă se află şi „Ceşcuţele”, grupte câte patru, care în plus se rotesc
independent de rotaţia platformei. De obicei, numărul ceşcuţelor pe o platomă este de 12 sau,
mai rar, 24.
Roata Ferris („Marea roată” sau „Roata Observator”), constă într-o roată verticală de care
sunt ataşate gondole pentru pasageri. Roata originală a fost proiectată de George Washington
Gale Ferris, ca simbol al World’s Columbian Exposition din Chicago.
De-a lungul timpului au fot create roţi cu 2 sau chiar 3 rânduri de gondole pentru pasageri.
Cea mai veche roată Ferris aflată în operare este Reisenrad, din parcul Prater, Viena –
construită în anul 1897.
Cea mai înaltă roată Ferris este Singapore Flyer (Singapore), având 165 m. Aceasta a fost
pusă în mişcare la 11 februarie 2008 şi deschisă oficial pentru public pe 1 martie 2008.
Frisbee este un pendul în mişcare la baza căruia se află o gondolă circulară cu un diametru de
aproximativ 8 m. În gondolă pot să încapă între 36 şi 40 de persoane, fie cu faţa spre interior,
fie spre exterior.
Tarifele şi politica tarifară practicată de parcurile tematice şi de distracţie

Parcurile tematice şi de distracţie îşi obţin cea mai mare parte a veniturilor din taxele de acces
plătite de turişti la intrarea în parc. Alte surse de venit includ: taxele de parcare, vânzarea de
produse alimentare şi a băuturilor şi comercializarea de souveniruri. În mod curent, parcurile
tematice şi de distracţie operează folosind una din următoarele politici tarifare:
Politica tarifară individuală (engl. Pay-as-you-go)
În acest caz, vizitatorul intră în parc în schimbul unei taxe nesemnificative sau, de cele mai
multe ori, fără a plăti nici o taxă de acces. Odată intrat în parc acesta trebuie să îşi
achiziţioneze bilete de acces pentru fiecare dintre atracţiile din parc, ori de câte ori doreşte să
beneficieze de atracţia în cauză. Preţul atracţiilor variază, fiind stabilit în funcţie de
complexitatea sau de popularitatea acestora.
Avantajele politicii tarifare individuale sunt:
- vizitatorii plătesc doar atracţile care îi intresează;
- preţurile biletelor la diferitele atracţii pot fi uşor modificate pentru a creşte popularitatea şi a
încuraja vizitatorii să cumpere de mai multe ori aceaşi atracţie;
Printre dezavantaje se ală:
-vizitatorii se pot sătura să cheltuie bani încontinuu;
- achiziţionarea de produse de alimentaţie sau a suvenirurilor s-ar putea să nu mai intereseze
atât de mult vizitatorii.
Politica tarifului unic (engl. pay-one-price)
Un parc tematic sau un parc de distracţie care foloseşte această politică va percepe o taxă
unică de acces la intrarea în parc. Plătind această taxă, vizitatorul este îndreptăţit să
folosească aproape orice atracţie din parc de câte ori doreşte. Totuşi, pot exista atracţii în parc
care nu sunt incluse în această taxă de acces; acestea sunt numite atracţii “suprataxă” şi pot
include bungge jumping, pistele de cart etc.
Avantajele politicii tarifului unic sunt:
- stabilirea exactă a bugetului înainte de vizita propriu-zisă în parc şi respectarea acestuia;
- vizitatorii sunt mult mai tentanţi de exprimentarea unor atracţii atunci când au plătit deja
pentru acest lucru.
Ca dezavantaje putem menţiona faptul că vizitatorii însoţitori (unii membrii ai familiei)
trebuie să plăteacă aceeaşi taxă de acces chiar dacă nu folosesc atracţiile turistice.
Parcurile acvatice
Parcurile acvatice reprezintă arii destinate recreerii în care apa este elementul de bază al
atracţiilor. Include: piscine de dimensiuni şi adâncimi diferite, tobogane, zone de plajă etc.
Unii specialişti susţin faptul că la originea parcurilor acvatice stau spa-urile cu pe termale din
Ungaria.
De altfel, unele dintre parcurile acvatice sunt mai mult orientate spre acest concept de spa: de
exemplu, Schwaben Quellen (Germania) nu deţine tobogane, în schimb are foarte multe
saune, camere cu aburi, duşuri şi zone acvatice de relaxare.
Popularitatea parcurilor acvatice a crescut de la apariţia în 1940 a primului parc modern de
acest fel.
În funcţie de locul în care sunt amplasate, parcurile acvatice funcţionează cu caracter
permanent sau sezonier. Acolo unde condiţiile climatice nu permit funcţionarea acestui tip de
parcuri decât o perioadă foarte scurtă din an, au fost construite parcuri acvatice de tip indoor.
De exemplu, cu cinci parcuri acvatice de tip indoor, Wisconsin Dells (Wisconsin, SUA) este
numit “capitala mondială a parcurilor acvatice”.
Jocurile de noroc (gaming, gambling)

Jocurile de noroc reprezintă unul dintre cele mai vechi obiceiuri din istoria omenirii. Se spune
că Zeus, Hades şi Poseidon şi-au împărţit universul, respectiv pământul (raiul), infernul şi
mările aruncând zarul.
Descoperirile arheologice sugerează că inclusiv omul primitiv era un pasionat al jocurilor de
noroc. Au fost descoperite obiecte reprezentând zaruri, realizate din oase de câine sau de
oaie, datând de acum 40 000 de ani, precum şi unele desene pe pereţii peşterilor care înfăţişau
jucători. Deasemenea, printre ruinele de la Pompei a fost descoperită şi o pereche de zaruri.
Artefacte asemănătoare au fost descoperite şi în China, Japonia, India şi Roma.
În jurul anului 2300 î.C., chinezii jucau un joc al sorţii iar 1100 de ani mai târziu soldaţii
greci se amuzau aruncând zarurile, deşi la vremea aceea jocurile de noroc erau interzise în
Grecia. În Egipt, a fost decoperită o pereche de zaruri din fildeş datând din anul 1500 î.C., iar
scrieri referitoare la jocuri au găsite pe o tăblie într-una din piraidele de la Giza.
În vechea Romă, Claudius şi-a reproiectat trasura astfel încât să poată arunca zarurile,
Caligula a confiscat proprietăţile cavalerilor pentru a-ţi putea acoperi datoriile rezulate din
jocurile de noroc, iar soldaţii romani au pus în joc roba lui Isus după crucificarea Lui. În
perioada de vârf a Imperiului Roman exista chiar o lege prin care copiii trebuiau să înveţe să
arunce zarurile şi să joace anumite jocuri de noroc.
În secolul al XIV-lea, în ciuda faptului că el însuşi era un jucător pasionat, regale Henric al
VIII-lea a interzis jocurile de noroc atunci când a descoperit că soldaţii săi petreceau mai
mult timp cu această îndeletnicire decât la antrenamentele şi pregătirea pentru luptă. Atunci
când soţia lui Henric, Anne Boleyn, şi fratele acesteia au fost acuzaţi de trădare şi de incest,
pariurile erau de 10-1 în favoarea achitării.
De cealaltă parte, în Lumea Nouă, nativii americani, crezând că însăşi zeii au creat jocurile de
noroc, jucau zaruri cu sâmburi de prună vopsiţi în alb şi negru. Pe lângă pariurile făcute pe
propriile averi, aceştia jucau pentru a prezice recoltele viitoare şi în speranţa vindecării unor
membrii ai triburilor.
În timpul războiului, armata continentală a fost pasionată de jocul loteriei. Washington a fost
cel care a cumpărat primul bilet în 1793 la loteria federală realizată cu scopul de a strânge
fonduri pentru dezvoltarea Districtului Columbia. Până în 1830 funcţionau mai mult de 420
de loterii, aceasta rămânând principala modalitate de a strânge fonduri în secolele XVIII şi
XIX.
Scurt istoric al principalelor activităţi de gambling
Jocul cu cărţi. Deoarece chinezii au fost cei care au realizat hârtia şi banii din hârtie, se crede
că jocul cu cărţi a apărut în China, De fapt, se pare că tot chinzii au fost cei care au pus în
practică amestecul banilor din hârtie în jurul anului 900 d.C., de aici provenind de fapt
tehnica de amestec a cărţilor de joc. Jocul cu cărţi s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, iar
cărţile au început să fie decorate cu desinguri din ce în ce mai sofisticate.
Atunci când cărţile de joc au ajuns în zona mediteraneană producătorii acestora au încercat să
le diferenţieze prin marcarea acestora cu ranguri ale nobililor de la curtea regală.
Ulterior, în jurul anului 1500, francezii au retras una dintre cărţile care înfăţişau bărbaţi şi au
adăugat „regina”. „Pachetul francez” de cărţi a devenit în timp prototipul pachetul de 52 de
cărţi care se foloseşte în prezent.
Jocul la ruletă. Jocul la ruletă are şi el o poveste interesantă. Termenul de ruletă provine de la
cuvântul francez “roulette” (tradus prin roată mică), şi a început să fie folosit pentru jocul pe
care îl cunoaştem de către Francois şi Louis Blanc.
Aceştia au inventat jocul “Un singur 0” în anul 1842, joc care a fost dus şi în America
aproximativ în aceaşi perioadă.
De altfel, americanii au fost cei care au adăugat “dublu 0” roţii, creând astfel o variantă
diferită a jocului la ruletă (American Roulette), practicată până atunci.
Originile ruletei, ca şi obiect, sunt încă ambigue. Unele surse susţin faptul că roata a fost
creată în secolul XVII de către celebrul matematician Blais Pascal. Există deasemenea,
informaţii care atestă faptul că ruleta a fost inventată de către chinezi, iar ulterior dusă în
Europa de către călugării dominicani.
Slot-machine, cunoscute şi sub numele de “fruit machine” (Marea Britanie) sau “poker
machine” (Australia) reprezintă un aparat de joc cu trei sau mai multe bobine (rotiţe), care se
învârt atunci când este apăsat un buton.
Mai sunt cunoscute şi sub numele de “one-armed bandits” – bandiţi cu brat inarmat, deoarece
la început acestea erau puse în funcţiune printr-un mâner lateral (1887), şi pentru că aveau
scopul de a lăsa jucâtorul fără bani. Multe din aparatele moderne sunt puse în funcţiune prin
acest mâner, nu prin buton.
Acestea includ un detector de monede care le validează atunci când sunt introduse în fanta
specializată de către jucător. Acesta câştigă atunci când în zona centrală a ecranului este
prezent acelaşi simbol pe toate bobinele.
În prezent, datorită tehnologiei computerizate au apărut mai multe variaţii ale conceptului
original de slot-machine.
Segmenetele clientelei jocurilor de noroc

Dezvoltarea şi diversificarea jocurilor de noroc de-a lungul timpului a determinat crearea

unor segmente diferite de jucători-turişti, fiecare dintre aceste profiluri având caracteristici
proprii. Specialiştii au delimitat patru segmente de clientelă a jocurilor de noroc, după cum
urmează:
a. Jucătorii pasionaţi. Acest segment este format din jucători sofisticaţi (locali şi străini),
pentru care jocurile de noroc tradiţionale reprezintă principala ţintă. Aceştia sunt în general
persoane în vârstă, cu stare de sănătate bună, de sex masculin. S-a constat că aceştia sunt
interesaţi mai ales de jocurile care pun accent pe perspicacitate, aptitudini şi mai puţin pe
noroc.
b. Jucătorii-vizitatori de o zi, reprezintă un segment format mai ales din pensionari. Profilul
acestui segment ne arată că aceste persoane preferă călătoriile pe distanţe scurte, cu
autoturismul, fiind dispuşi să cheltuiască sume considerabile, jucând mai ales la aparatele cu
fise.
c. Nou-veniţii (jucătorii noi). Aceştia sunt cei care şi-au descoperit pasiunea pentru jocurile de
noroc de curând, practicând această activitate pentru recreere (în timpul zilei sau seara) atunci
când călătoresc. Din această categorie fac parte familiştii (adulţi şi membrii de vârsta a treia),
care dispun de timp liber şi de resurse financiare în acest scop.
d. Vacanţierii familişti. Reprezintă un segment mai aparte, format din persoanele care în
călătoriile lor alături de familie găsesc câteva ore pentru a desfăşura o astfel de activitate.
Parcurile zoo şi acvariile
Marile colecţii de animale, cunoscute sub numele de menajerii, au reprezentat un magnet
pentru turişti încă din timpul vechilor civilizaţii – chineze, egiptene, babiloniene sau aztece.
În Europa medievală unele monarhii, mănăstiri sau municipalităţi au deţinut colecţii
importante de animale sălbatice.
Evoluţia conceptului de zoo
Tranziţia de la menajerie (de obicei colecţie privată), la instituţiile publice a marcat
începuturile conceptului modern de zoo, iar colecţiile din secolul al XIX-lea au apărut
adeseori sub numele de grădini zoologice. Prima grădină zoo modernă, deschisă în scop
educativ şi ştiinţific a fost Ménagerie du Jardin des Plantes, ca parte a Muzeului Naţional de
Istorie Naturală din Paris (1793).
În timpul secolelor XIX şi XX multe dintre noile grădini zoologice şi facilităţile
corespunzătoare au fost înfiinţate din diferite motive. Printre acestea se află: educarea
publicului, conservarea biodiversităţii, cercetarea sau recreerea.
Tipologia grădinilor sau parcurilor zoo este variată şi le include pe cele urbane, de tip safari,
tematice, de salvare şi adăpost a animalelor, sanctuare etc.
Parcurile zoo moderne au dimensiuni variate şi pot fi găsite peste tot în lume. Philadelphia
Zoo a fost prima locaţie (1859) din SUA dedicată unei colecţii impresionante şi expunerii de
animale. Chiar dacă rămâne importantă, această locaţie a fost întrecută de altele mai
spectaculoasecum ar fi Bronx Zoo şi San Diego Zoo.
Pe plan mondial mai pot fi menţionate grădinile şi parcurile zoo din: Montreal, Vancouver,
Frankurt, Londra, Paris, Moscova, Tokyo, New Delhi sau Sydney. Cele mai multe dintre
acestea au fost susţinute de organizaţii non-profit şi funcţionează cu ajutorul programelor de
voluntariat.
Chiar dacă nu sunt la fel de populare ca şi grădinile zoo, acvariile sunt într-o continuă
dezvoltare, atât în ceea ce priveşte numărul şi dimensiunea acestora, cât şi din punct de
vedere al cererii turistice.
Primul acvariu public a fost deschis în London Zoo, în mai 1853, pe principiul unei sere,
fiind cunoscut sub numele de „Casa peştilor”. În anul 1856 a fost deschis şi în SUA un astfel
de acvariu, la New York în cadrul Barnum’s America Museum.
Ulterior, un număr însemnat de acvarii au fost deschise în Europa, cum ar fi: Jardin
d'Acclimatation în Paris, Viennese Aquarium Salon (ambele deschise în 1860), Marine
Aquarium Temple – ca diviziune a Grădinii Zoologice din Hamburg (1864), precum şi la
Berlin (1869) sau Brighton (1872).
În SUA au fost deschise în ordine cronologică:
National Aquarium în Washington, D.C. (1873), San Francisco (Woodward's Garden, 1873-
1890), Wood Hole (Science Aquarium, 1885), New York (Battery Park, 1896-1941), La Jolla
(Scripps, 1903), Detroit (Belle Isle, 1904-2005), Philadelphia (Fairmount Water Works,
1911-1962), San Francisco (Steinhart Aquarium, 1923), Chicago (Shedd Aquarium, 1929).
Pentru mulţi ani la rând Shedd Aquarium din Chicago a fost cel mai mare din lume, asta până
în anul 2005 când a fost deschis publicului Georgia Aquarium din Atlanta (31,000 m³ de apă,
120 000 animale şi 500 de specii).
Parcurile şi rezervaţiile naturale
Parcurile şi rezervaţiile naturale prezintă caracteristici diferite în funcţie de anumite aspecte
ale mediului natural în care se află. Ele pot varia de la faimoasele parcuri publice urbane,
precum Central Park (New York) sau Hyde Park (Londra), până la păduri şi rezervaţii cum ar
fi: Prince Albert National Park (Canada) sau Nairobi National Park (Kenya).
În aceeaşi categorie se înscriu şi grădinile botanice. Primele au apărut în Italia - Pisa (1544)
by Luca Ghini (1490-1556), Padova (1545), Florenţa (1545), Bologna (1567); urmate de
Valencia-Spania (1567), Leiden-Olanda (1590), Montpellier-Franţa (1593), Heidelberg-
Germania (1597), Copenhaga-Danemarca (1600), Oxford-Anglia (1621), Uppsala-
Suedia (1655), Hanovra-Germania (1666).
Printre cele mai frecventate în prezent sunt: Royal Botanical Garden în Edinburgh, Munich
Botanical Garden, Montreal Botanical Garden, sau Missouri Botanical Garden în St.Louis
(SUA).
Conceptul de entertainment
Prin entertainment se înţelege orice activitate destinată relaxării şi recreerii oamenilor.
Aceştia pot participa în mod pasiv, ca spectatori în cazul spectacolelor, la cinema etc., sau pot
participa activ cum este cazul jocurilor (oricare ar fi acelea).
Spectacolele live pot fi deseori principala atracţie a unei destinaţii turistice, dintr-un hotel,
staţiune sau croazieră, putând chiar inflenţa decizia de călătorie. În prezent, publicul călător
doreşte să se distreze, să fie „întreţinut”, să-şi trăiască fanteziile sau să scape din realitatea
vieţii de zi cu zi.
Entertainmentul s-a dezvoltat atât de mult încât două din destinaţiile turistice majore ale SUA
(Disney World şi Las Vegas) au apărut şi s-au dezvoltat datorită acestei activităţi.
Dezvoltarea unor centre pentru entertainment reprezintă un trend în industria turismului.
Acest lucru se întâmplă nu numai în cazul unor destinaţii celebre precum Las Vegas sau
Atlantic City, ci şi pe alte pieţe. Să ne gândim doar la Dubai sau la Macao ca cele mai noi
destinaţii de entertainment din prezent. Acestea au fost concepute astfel încât să atragă atât
jucătorii cât şi familiile acestora.
„Hotel entertainment-ul” cum îl numesc americanii, include:
1. Atmosferă: crearea unui fundal sonor, prin folosirea muzicienilor (mai ales a trio-urilor), în
restaurante, holuri, zona de lounge etc.
2. Lounge groups: constă într-un grup de instrumentişti însoţiţi de câteva voci, şi care pot
furniza la un moment dat muzica pentru spectacolele de dans.
3. Evenimente speciale: sunt organizate pe o anumită temă, cu scopul de a creşte gradul de
ocupare în extrasezon.
4. Entertainment-ul privat: este asigurat de către firme specializate, fiind specific organizării
unor convenţii, grupurilor incentive, sau chiar nunţilor şi a recepţiilor de tip cocktail.
5. Entertainment-ul public: este organizat pentru toţii turiştii cazaţi în hotel.
Animaţia în industria turismului

Animaţia în turism poate fi definită

- ca o tehnică de organizare a divertismentului în centrele de vacanţă;
- ca orice acţiune într-un grup sau asupra unui grup, a unei colectivităţi sau a unui mediu
social ce are ca scop dezvoltarea comunicării şi asigurarea vieţii sociale, recurgând
la metode semidirecte.
Rolul animaţiei în turism este de a da viaţă activităţilor de agrement, a antrena mai mult sau
mai puţin activ participanţii la acţiunile programului turistic.
Conceptul de animaţie poate fi tratat sub două aspecte:
- animaţia naturală, spontană, numită uneori „de ambianţă”, care depinde fundamental de
arhitectura locală, gradul de urbanism şi de modul de viaţă al populaţiei din centrele urbane.
- animaţia creată, poate fi: animaţie non-comercială regăsită în activităţile unor asociaţii sau
organizaţii; animaţia comercială, din cadrul cazinourilor, cinematografelor, restaurantelor,
cafenelelor etc.; animaţia de eveniment, considerată ca fiind sofisticată şi de lux.
După natura activităţilor desfăşurate, care sunt identificate de unii autori şi cu tehnicile de
animaţie, întâlnim: animaţie sportivă: lecţii, cursuri de gimnastică aerobică, sporturi de iarnă,
sporturi nautice, ski, echitaţie, golf, înot, plonjări subacvatice, yoga concursuri sportive între
turişti;
- animaţie de divertisment: organizarea de seri distractive, concursuri distractive între turişti
(karaoke), organizarea de baluri mascate, seri de discotecă şi concursuri: Miss Hotel,
aniversarea zilelor de naştere, cei mai buni dansatori, parada modei organizată de turişti etc.;
- animaţie socio-culturalã: organizare unor spectacole realizate cu participarea turiştilor,
teatru, seri muzicale, programe cu tematică variată, realizarea de filme de către turişti şi
prezentarea lor, ateliere de creaţie (pictură, ceramică, meşteşuguri), organizarea unor
demonstraţii pe teme gastronomice, conversaţii dirijate cu animatori calificaţi pe diferite teme
ştiintifice, literare, concursuri pe diferite teme cu participare turiştilor (muzică, literatură,
poezie, dans, etc.) cu acordare de premii câştigătorilor.
După vârsta participanţilor distingem:
- animaţie pentru copii;
- animaţie pentru adulţi;
- animaţie pentru vârsta a treia.

După momentul realizării:

- animaţie de întâmpinare;
- animaţie pe parcursul sejurului;
- animaţie specifică momentului plecării clienţilor;
În funcţie de nivelul de antrenare al participanţilor:
- animaţie activă;
- animaţie pasivă;
În funcţie de locul în care se desfăşoară:
- animaţie în locuri publice: pieţe, plaje, grădini, locuri istorice etc.;
- animaţie în locuri private: restaurante, baruri, cazinouri etc.;
Deasemenea, mai putem distinge: animaţia de sezon şi animaţia permanentă.
Unii autori mai fac referire la animaţia nocturnă, înţelegând prin aceasta tot ce ţine de
iluminarea clădirilor, a vitrinelor, semnalele luminoase etc., elemente care contribuie la
crearea unei atmosfere dinamice.
Obiectivele şi funcţiile animaţiei

Principalele obiective ale animaţiei sunt:

- de a defini un mod de organizare între diferiţii participanţi;
- de a acţiona ca animator pentru a insufla dinamism organizaţiei respective;
- de a crea o stare de spirit, un climat pozitiv în cadrul unei organizaţii;
- de a se focusa pe nevoile, cerinţele şi probemele trăite de fiecare membru al grupului;
- de a favoriza adeziunea tuturor membrilor grupului la obiectivele animaţiei;
- de a stârni interesul pentru alte persoane în scopul de a trăi în armonie;
- de a favoriza relaţiile între persoanele din grup;
- de a descoperi lucruri interesante.
Funcţiile acesteia sunt:
Funcţia de adaptare şi integrare prin care animaţia contribuie la socializarea indivizilor,
pregătindu-i pentru posibilele schimbări ale societăţii, sub aspect cultural şi socio-economic ;
Funcţia de recreere, percepută din perspectiva petrecerii şi organizării timpului liber,
societatea având tendinţa de a organiza divertismentul şi activitatea de zi cu zi a oamenilor,
folosind echipamente sociale şi culturale specifice şi personal specializat ;
Funcţia educativă, plecând de la premisa că animaţia poate completa activităţile şcolare şi
poate contribui la aprofundarea unor aspecte culturale ;
Funcţia de corijare, în măsura în care animaţia permite acoperirea unor carenţe educative sau
culturale, mascarea unor dezechilibre sau prevenirea unor conflicte ;
Funcţia critică, deoarece animaţia poate permite exerciţiul unui spirit critic putând fi locul
creării de noi raporturi între indivizi şi grupuri, căutării unui nou mod de viaţă superior.
Funcţia de marketing promovând, stimulând vânzarea serviciilor cu şi fără plată;
Funcţia economicã având ca scop stimularea şi creşterea vânzărilor.
Tipuri de animaţie turistică

Orice operator din turism are ca scop atragerea unei clientele noi şi menţinerea celei deja
existente. Pentru aceasta este nevoie de introducerea unor servicii şi activităţi diferite de ale
competitorilor, cum ar fi:
- servicii legate de primirea turiştilor (calitatea primirii, ospitalitatea);
- ambianţa, mai exact ansamblul senzaţiilor intangibile, dar reale, pe care le provoacă modul
în care se prezintă o unitate;
- animaţia, adică ansamblul acţiunilor care urmăresc întreţinerea şi distracţia grupurilor de
turişti.
Politica de animaţie nu trebuie să fie una strictă, ci trebuie să fie adaptată clientelei turistice,
fiind diferită pentru cei tineri, faţă de cei mai în vârstă, depinzând şi de stuctura
socioprofesională a turiştilor.
Putem distinge mai multe tipuri de animaţie, printre care:
- animaţia de tip socializare, având ca scop facilitarea comunicării între turişti, prin
organizarea unor activităţi precum: serate dansante sau jocuri de societate;
- animaţia de tip mişcare, care contribuie la dezvoltarea activităţilor sportive;
- animaţia de tip creativitate, oferă posibilitatea turiştilor de a paricipa la diferite activităţi de
creativitate şi îndemânare (desen, ceramică, împletituri etc.);
- animaţia culturală oferă turiştilor posibilitatea de a-şi satisface nevoia de informare,
curiozitate, informare, prin participarea la activităţi de tipul: cursuri de limbi străine, cursuri
de gastronomie, de iniţiere în tehnici noi, excursii, concursuri de orientare geografică etc.;
- animaţia de tip aventură se adresează turiştilor aflaţi în căutarea de necunoscut şi se
manifestă prin activităţi de tipul sporturilor extreme, expediţii, speologie etc.;
- animaţia de tip relaxare-odihnă care are rolul de a compensa stresul vieţii cotidiene prin
activităţi de tip yoga, meditaţii în grup, plimbare etc.
Orice destinaţie turistică sau operator turistic trebuie să aibă în vedere un program de
activităţi cât mai variat, care să răspundă tuturor cerinţelor turiştilor, calitatea animaţiei
putând fi cea care face diferenţa şi explică atracţia suplimentară a unei destinaţii turistice.
Activităţile specifice animaţiei în destinaţiile turistice

Circuite de descoperire
Sunt create cu scopul de a prezenta turiştilor aspecte socio-culturale, activităţi, tradiţii sau
meşteşuguri specifice anumitor regiuni sau cu caracter unic. Putem menţiona aici: circuitele
gastronomice, plimbările în munţi având scop descoperirea mediului, a faunei, florei,
geologiei regiunii etc.
Animaţia din stradă, prezentă sub forma defilărilor (ocazii festive, zilele naţionale etc.), a
paradelor (cum sunt cele organizate în parcurile Disney), a concursurilor, spectacolele
mimilor, chiar a comerţului cu suveniruri, antichităţi etc.
Animaţia culturală este una dintre cele mai complexe forme ale animaţiei şi include:
- festivalurile de muzică, dans, operă, teatru, balet, cinematografie etc.;
- concertele şi alte întâlniri de muzică clasică, jazz, modernă;
- vizitarea castelelor şi a vechilor palate;
- sărbătorile şi serbările populare;
- vizitarea ecomuzeelor etc.
- vizitarea cramelor, a pivniţelor de vinuri şi degustarea vinurilor (participarea la seminarii
privind prepararea vinului, recunoaşterea vinurilor, cunoaşterea soiurior de struguri,
participarea la culesul viei, storsul strugurilor etc.);
- gastronomia (cunoaşterea artei culinare dintr-o ţară, contribuirea la realizarea unor preparate
culinare specifice unor regiuni etc.);
- organizarea unor şcoli de vară pentru a deprinde unele activităţi (desen, gravură, comedie,
instrumente muzicale, dans, croitorie, ceramică etc.);
Animaţia sportivă include o serie de activităţi, cum ar fi:
- competiţiile de schi, patinaj, golf, tenis;
- cursele de maşini, ciclismul, hipismul;
- concursuri de pescuit;
- practicarea alpinismului indoor sau în aer liber;
- plimbările şi drumeţiile montane;
- deltaplanorism etc.
Animaţia locală, tradiţională cuprinde activităţi şi manifestări etnofolclorice, etnografice,
organizarea unor manifestări tradiţionale (expl. Târgul de fete de pe Muntele Găina).
Animaţia pentru copii – presupune organizarea unor spectacole pentru copii, spectacole de
circ, de teatru, vizionarea unor filme de desene animate, picturi pe corp etc. Acest tip de
animaţie este frecvent întâlnit în taberele şcolare şi este destul de dificil de realizat având în
vedere că se adresează unor turişti cu vârste cuprinse între 6 şi 15 ani.
De obicei animaţia oferită este structurată pe grupe de vârstă, astfel încât să fie accesibilă şi
conformă cu cerinţele fiecărei categorii în parte. În cazul acestui gen de animaţie se pune
accentul pe:
- crearea şi dezvoltarea spiritului de echipă;
-realizarea unei atmosfere de sărbătoare, festivă;
- dezvoltarea emoţională;
- formarea şi cultivarea respectului de sine, a respectului faţă de public;
- dezvoltarea sub aspect educativ
În cazul animaţiei în taberele şcolare principalele tipuri de activităţi sunt:
- Focurile de tabără;
- Atelierele de machiaj;
- Mini-disco;
- Spectacole de teatru de păpuşi;
- Concursurile pe diverse teme care pot fi organizate în aer liber sau în interior;
- Activităţi manuale indicate mai ales pentru petrecerea timpului liber în interior;
- Discuţii pe o temă dată .
Animaţia destinată familiilor se referă la organizarea unor jocuri şi activităţi pentru copii şi
părinţi. Acest tip de animaţie este frecvent întâlnit în staţiunile turistice şi în hotelurile de tip
all-inclusive.
Animaţia în parcurile de distracţie cuprinde o serie de activităţi diverse, sub forma unor
concursuri, jocuri, parade, defilări etc. În parcurile de distracţie şi cele tematice întâlnim o
concentrare de echipamente de animaţie caracterizate printr-o mare diversitate, având rolul de
a spori atractivitatea parcului. Este important de reţinut faptul că aceste echipamente
funcţionează ca un tot unitar, iar dacă sunt luate individual nu mai prezintă tot atât interes.
Festivalurile şi carnavalurile – reprezentate de o serie de manifestări cu caracter muzical sau
teatral, pe o anumită temă, desfăşurate în destinaţiile turistice. Sunt festivaluri care se
desfăşoară cu repetitivitate, de obicei anual.
Animaţia în autocar are un caracter deosebit de restrictiv datorită faptului că turiştii nu au la
dispoziţiei spaţiul necesar pentru mişcare. În acest caz, animaţia se manifestă printr-o
antrenare a turiştilor în diverse jocuri, concursuri, karaoke, vizionarea unor filme etc.
Deoarece nu există un animator, ghidul este cel care dirijează desfăşurarea acestor activităţi
în bune condiţii.
Animaţia în tren este specifică călătoriilor cu trenurile specializate pe curse turistice – expl.
Orient Expres-ul. O astfel de călătorie reprezintă de fapt un produs turistic complex, care
include pe lângă transport sau cazare şi animaţia la bord. Aceasta se bazează pe serate
organizate, uneori cu tematică inspirată din unele romane (cum ar fi cele ale Aghatei
Christie).
Animaţia în croaziere este cea mai complexă dintre formele animaţiei în mijloacele de
transport şi poate fi abordată sub două aspecte:
- activităţi organizate la bordul navei, în timpul deplasării acesteia;
- animaţia organizată la ţărm, în porturi, în staţiunile turistice şi localităţile vizitate.
La bordul vasului de croazieră turiştii au la dispoziţie atât serviciile clasice (restaurante,
baruri, proiecţii de filme, spectacole de teatru, cabaret, muzică sau dans, activităţi sportive),
cât şi activităţi alternative care pot fi făcute în funcţie de locul în care se navighează (sporturi
nautice, scufundări, pescuit etc.).
Ghidul animator şi rolul său în organizarea activităţilor de animaţie

Conform CNFPA, ghidul de animaţie este o persoană calificată, având competenţe pentru
crearea, organizarea şi coordonarea programelor şi activităţilor de divertisment pentru
turişti, în timpul sejurului sau pe parcursul călătoriei.
O definiţie mai simplă este aceea că: „animatorul reprezintă un tehnician care se ocupă cu
gestionarea diferitelor activităţi de animaţie dintr-o staţiune turistică”
Pe scurt, misiunea de ghid animator este simplă:
- satisfacerea nevoilor de recreere a turiştilor;
- asigurarea deplasării grupurilor de turişti în condiţiile cele mai bune de securitate şi
oferindu-le un climat de încredere;
- asigurarea unităţii în grup.
Ghidul de animaţie creează programe şi activităţi de relaxare în funcţie de nevoile şi
preferinţele turiştilor, de cadrul de desfăşurare a programului. Acesta se ocupă de promovarea
eficientă a activităţilor de divertisment dintr-o destinaţie turistică, în scopul atragerii
turiştilor, oferindu-le materiale informative si furnizându-le informaţii turistice.
Lista funcţiilor majore pe care trebuie să le îndeplinească un ghid animator:
- elaborarea proiectelor pentru activităţile de animaţie;
- promovarea ofertei de animaţie;
- organizarea acivităţilor de animaţie;
- derularea activităţilor de animaţie;
- gestionarea fondurilor alocate;
- evaluare programului de animaţie.
Ghidul de animaţie trebuie să aibă o stare excelentă de sănătate, condiţie fizică, rezistenţă la
stres şi la efort susţinut. Nu sunt necesare cerinţe minime pentru obţinerea calificării.
Ghidul de animaţie trebuie să aibe cunoştiinţe solide de comunicare în limba maternă şi în cel
puţin o limbă modernă de circulaţie internaţională, de istorie, geografie, literatură, etnografie,
informatică, legislaţie specifică.
Domeniile de animatie:
- mişcare (fiind inclusă aici toată gama de sporturi în aer liber sau în interior, organizate
individual sau pe echipe, sporturi nautice, sporturi de iarnă etc.);
- viaţă socială (picnicuri, grătare în aer liber, petreceri sau aniversări pentru copii şi adulţi
etc.);
- activităţi creative (desen, pictură, sculptură, fotografie etc.);
- experienţe şi descoperiri (cursuri de orientare, de bucătărie, discuţii pe anumite teme etc.);
- aventură (rafting, scufundări, sporturi extreme, focuri de tabără etc.);
- activităţi de relaxare (participarea la spectacole de muzică, teatru, recitare de poezie etc.).
Animaţia în industria ospitalităţii

Pentru industria ospitalităţii animaţia reprezintă o activitate organizată şi adaptată care are
drept scop:
- crearea tuturor condiţiilor pentru petrecerea într-un mod cât mai plăcut şi util a sejurului;
- informarea clienţilor şi stimularea consumului serviciilor hoteliere cu plată şi fără plată;
- antrenarea clienţilor în diferite activităţi recreative, cultural – sportive ca participanţi activi
sau pasivi;
- antrenarea clienţilor în activităţi inedite, altele decât cele pe care le desfăşoară în mod
obişnuit în timpul anului, reîntorcerea la copilărie şi la esenţa lucrurilor;
- crearea unei atmosfere plăcute pe tot parcursul sejurului.
Clasificarea activităţilor de animaţie dintr-un hotel poate fi realizată luând în considerare mai
multe criterii, precum:
În funcţie de natura clienţilor şi destinaţia hotelului:
→ animaţie pentru oameni de afaceri şi evenimente;
→ animaţie pentru clienţii sosiţi în vacanţă;
→ animaţie pentru turiştii sosiţi la tratament.
În funcţie de natura activităţilor realizate:
→ animaţie de vânzare;
→ animaţie recreativă;
→ animaţie culturală;
→ animaţie sportivă;
→ animaţie pentru copii;
→ animaţie de cazinou;
→ animaţie ocazională, de eveniment;
→ animaţie gastronomică.
Animatie gastronomica
În funcţie de nivelul de antrenare a participanţilor:
→ animaţie pasivă;
→ animaţie activă.
În funcţie de statutul animatorilor:
→ animaţie realizată de animatori angajaţi de hotel;
→ animaţie realizată de animatori angajaţi de touroperatori.
În funcţie de momentul realizării:
→ animaţie de întâmpinare;
→ animaţie pe parcursul sejurului;
→ animaţie specifică plecării clienţilor.
În funcţie de locul de desfăşurare:
→ animaţie realizată în spaţiile exterioare (plajă, piscină, amfiteatru, teren de sport, terasă
etc.)
→ animaţie realizată în interior (sala de spectacole, restaurant, casino, club etc.)
În funcţie de momentul zilei:
→ animaţie de dimineaţă;
→ animaţie de după amiază;
→ animaţie de seară;
→ animaţie de noapte.
În funcţie de specificul spaţiilor de desfăşurare a activităţilor:
→ animaţie realizată la locul vânzării (recepţie, restaurant, bar etc.);
→ animaţie realizată în spaţii special amenajate desfăşurării activităţii de agrement şi
animaţie (amifiteatru, sală de spectacole, piscină, teren de sport etc.).
În ceea ce priveşte planificarea activităţilor de animaţie, managerul stabileşte programul de
animaţie pentru tot sezonul, urmărind mai ales:
- stabilirea tipurilor de animaţie: culturală, sportivă, pentru copii;
- stabilirea numărului de spectacole care vor fi puse în scenă;
- stabilirea programului săptămânal şi afişarea lui pe zile;
- stabilirea frecvenţei de repetare a programelor (se repetă la 7-10 zile);
- stabilirea listei de materiale necesare pentru realizarea activităţilor de animaţie.
Model de plan săptămânal al activităţilor de animaţie într-un hotel
S-a constat că programele de animaţie de dimineaţă şi cele de după-amiază sunt relativ
constante pe întreg sejurul, constând în activităţi sportive, jocuri şi concursuri diverse, în timp
ce programul de seară este diferit în fiecare zi a săptămânii.
Printre criteriile care stau la baza alegerii tipurilor de animaţie putem menţiona:
- perioada anului – influenţând desfăşurarea activităţilor de animaţie în interior sau exterior;
- infrastructura şi instalaţiile hotelului, dotările cu materiale specifice;
- bugetul prevăzut pentru organizarea activităţilor de animaţie;
- percepţia managementului hotelului cu privire la rolul animaţiei;
- tipologia turiştilor – naţionalitate, vârstă, pregătire etc.

Animaţia recreeativă, având ca scop destinderea turiştilor şi petrecerea unui sejur plăcut. Pot
fi desfăşurate activităţi precum: spectacole (concerte, piese de teatru, seri de dans, iluzionism,
artificii etc.), concursuri (de dans, de interpretare, costume, bucătărie etc.), jocuri de salon
(biliard, de cărţi), proiecţii de film etc.
Animaţia pentru copii joacă un rol important pentru familiile care călătoresc alături de copiii
lor, părinţii căutând acele hoteluri de vacanţă în cadrul cărora copiii lor să aibă un loc de
joacă sau să poată participa la activităţi specifice vârstei lor.
Animaţia sportivă deţine un rol extrem de important în ultima perioadă, hotelurile adaptându-
se cererii pentru astfel de servicii.
Formele animaţiei sportive sunt variate, de la gimnastică la prestarea unor sporturi
individuale sau de echipă. Mai pot fi amenajate săli de gimnastică aerobică, fitness, body-
building etc.
Activităţi de animaţie

Indiferent de vârsta turiştilor activităţile de animaţie trebuie realizate în mod profesionist, iar
animatorii trebuie să fie pregătiţi corespunzător fiecărei grupe de vârstă.
1.Clasificarea activităţilor de animaţie în funcţie de vârsta turiştilor

a. Animaţia pentru copii

b. Animaţia pentru adolescenţi

Programul specific adolescenţilor are două obiective importante: ca tinerii să se distreze la fel
de bine ca şi celelalte segmente de turişti şi să se simtă integraţi în structura umană a
centrului de vacanţă.
c. Animaţia pentru adulţi
Animaţia diurnă include trei tipuri de programe principale: gimnastică şi sport, jocuri de
abilitate, activităţi culturale. În general, zonele preferate pentru animaţia diurnă sunt cele din
apropierea piscinelor sau plaja. Pentru cluburile situate în zonele litorale, o mare parte din
activităţile de animaţie diurnă au la bază sporturile în apă.
Animaţia nocturnă este mai complexă şi include printre altele şi desfăşurarea unor spectacole
profesioniste (artişti profesionişti). În mod obişnuit există un anumit ciclu de desfăşurare a
acestor spectacole, ele repetându-se la un anumit număr de zile, fără însă ca un turist să
participe la acelaşi spectacol de două ori pe parcursul sejurului.
d. Animaţia pentru persoanele în vârstă

Gama de activităţi de animaţie specifică pentru această categorie de vârstă include: activităţi
culturale, cursuri de lucru manual, gimnastică de relaxare etc.
2. Clasificarea activităţilor de animaţie în funcţie de conţinut

În funcţie de conţinut activităţile de animaţie pot fi grupate în următoarele categorii:

- activităţi de socializare;
- activităţi cu caracter sportiv;
- spectacole şi petreceri;
- activităţi pentru copii.
3. Activităţile de socializare
Pot fi grupate în mai multe clase majore:
- culturale – tematică diferită: istorie locală, limbă locală, floră şi faună, plante medicinale;
- gastronomice –pot fi incluse demonstraţii de reţete culinare, degustare de băuturi, explicarea
unor tehnici culinare tradiţionale etc.
- activităţi manuale – pictură, desen, ceramică, împletituri etc. Activităţile pot fi de tipul:
demonstraţii sau expoziţii.
- jocuri de societate – cărţi, biliard, domino, bingo etc.
4. Activităţile cu caracter sportiv
Pot fi grupate în trei categorii, în funcţie de gradul de dificultate, de exigenţele fizice şi de
complexitate:
Efort scăzut – golf, taichi (mişcări de gimnastică desfăşurate în aer liber), pilates,shuffleboard
etc.
Efort mediu – gimnastică, ping-pong, baminton etc.
Efort sporit – tenis, volei, baschet, jogging, polo în apă, fotbal pe plajă, fotbal în sală etc.
5. Spectacole şi petreceri
Sunt activităţi specifice pentru cea de-a doua jumătate a zilei, când clienţii se destind. Putem
include aici: organizarea unor concursuri (alegere Miss, alegere Mister, recunoaşte perechea,
perechea ideală etc.), spectacole muzicale (carnaval, cabaret, karaoke), costumări (pe teme
diferite – poveşti, desene animate, costume tradiţionale etc.).
6. Activităţi pentru copii
Sunt adaptate vârstei acestora. Pentru cei mai mulţi dintre ei se organizează în fiecare seară a
sejurului Minidisco, fiind alese melodii corespunzătoare, iar animatorii sunt cei care dau
tonul mişcărilor de dans. Deasemenea, mai pot fi organizate concursuri de imitaţie, muzică,
frumuseţe, spontaneitate etc.
Atribuţiile şi competenţele animatorului

Există o multitudine de definiţii ale conceptului de animator turistic. Astfel:

* Animatorul turistic este acea persoană care se ocupă cu gestionarea timpului liber şi cu
activităţile recreative dintr-un hotel sau centru de vacanţă.
* Animatorul este persoana care conduce, stimulează o reuniune, un spectacol, un club
sportiv; persoana a cărei activitate este de a stimula comunicarea şi exprimarea individuală
sau colectivă în interiorul unui grup.
* Animatorul este persoana care animă un spectacol.
* Animatorul este persoana a cărei datorie este de a întreţine buna dispoziţie a celorlalţi.
Animatorul are o pregătire polivalentă, care presupune cunoştinţe, deprinderi practice,
atitudini, aptitudini diverse, precum şi calităţi umane deosebite (har, carismă, disponibilitate
sufletească, entuziasm, conştiinţă profesională şi un înalt grad de moralitate ). Pe lângă
cunoştinţe şi aptitudini, animatorul trebuie să se adapteze specificului fiecărei situaţii sau
categorie de turişti.
Cunoştinţele unui animator se obţin prin formarea de bază (animator turistic) sau cea
specifică (de exp. animator pe un anumit tip de sport). Aptitudinile sunt cele care permit
exercitarea abilităţilor necesare unui program de animaţie.
Animatorul este un specialist care dovedeşte cunoştinţele şi deprinderile practice necesare
pentru elaborarea proiectelor de sejur, organizarea sejururilor în hoteluri şi centre de vacanţă,
pregătirea şi desfăşurarea unor activităţi variate şi complexe cu diferite categorii de
participanţi, promovarea activităţilor şi a proiectelor de sejur în diferite medii ţintă pentru
atragerea de noi participanţi la acţiuni şi noi parteneri de lucru.
El dovedeşte capacităţi deosebite de comunicare interactivă, flexibilitate şi adaptabilitate în
contexte diverse, creativitate şi entuziasm, dar şi rigurozitate în planificarea şi urmărirea
realizării tuturor activităţilor propuse.
Funcţiile unui animator

Pe lângă participarea la activităţile punctuale de animaţie, munca animatorului presupune mai

multe faţete, determinându-l pe acesta să exercite şi funcţiile de organizator, coordonator,
ghid şi consilier.
Funcţia de organizator presupune:
- elaborarea programului global de animaţie al structurii în care îşi desfăşoară activitatea.
- punerea în aplicare a proiectului de animaţie, urmărirea şi adaptarea acestuia;
- organizarea diverselor activităţi punctuale;
Funcţia de coordonator pune animatorul în centrul relaţiilor existente între toţi cei implicaţi
în programul de animaţie. Animatorul are următoarele responsabilităţi:
- organizarea „parteneriatului”;
- stabilirea principalelor coordonate ale acţiunilor într-o manieră complementară şi
armoniosă;
- responsabilizarea persoanelor;
Funcţia de ghid-consilier este la fel de importantă ca şi primele două şi presupune faptul că
animatorul deţine în acelaşi timp:
- Rolul de ghid
- Rolul de consilier-tehnician
- Rolul de mediator
Reguli de comportament pentru animatori
Fiind în permanenţă în mijlocul turiştilor animatorul trebuie să dea dovadă de un
comportament civilizat, astfel încât să nu deranjeze prin prezenţa şi atitudinea sa turiştii.
Fiecare animator trebuie să cunoască şi să respecte reguli de comportament, cum ar fi:
- să poarte un echipament adecvat fiecărui tip de activitate şi un ecuson de identificare;
- să informze turiştii asupra activităţilor din ziua respectivă şi invitarea acestora să participe la
acestea;
- să fie punctual la toate activităţile de animaţie;
- să intre în contact cu toţi turiştii fără a neglija pe cineva;
- să folosească un limbaj adecvat;
- să menţină o distanţă corespunzătoare faţă de turişti (nu va stabili relaţii interpersonale cu
turiştii);
- să nu fumeze în prezenţa turiştilor şi să nu consume băuturi alcoolice;
- să nu părăsească hotelul decât cu aprobarea managerului şi cu informarea conducerii;
- să nu se lanseze în discuţii contradictorii cu turiştii;
- să nu lase copiii nesupravegheaţi în timpul derulării programelor de animaţie;
- să nu pună în pericol sănătatea turiştilor şi să adapteze intensitatea programelor la
caracteristicile participanţilor;
- să se informeze permanent cu privire la activităţile şi serviciile puse la dispoziţie de hotel;
- să nu intre în contact cu lucrurile personale ale turiştilor;
- să nu facă comentarii cu privire la serviciile hoteliere prestate în hotel sau în alte hoteluri;
Respectând aceste reguli de comportament, animatorii pot fi avea succesul aşteptat şi pot
chiar contribui la fidelizarea clientelei în hotel.
Un animator competent, capabil să asculte şi cu disponibilitatea de a soluţiona problemele
care apar, poate influenţa pozitiv turistul şi îl poate determina să participe la toate activităţile,
să aibă o atitudine pozitivă şi faţă de celelalte departamente ale centrului de vacanţă.

NOTA: ACESTA ESTE UN MATERIAL SELECTIV. PENTRU COMPLETAREA

ACESTUIA FOLOSITI CA BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE MANUALUL
“AGREMENTUL SI ANIMATIA IN INDUSTRIA TURISMULUI”, PATRICHI
IOANA, EDIT. PROUNIVERSITARIA, 2009