COMUNICAREA ÎN MEDIUL MILITAR

ILIE Ruxandra Nicoleta

Studentă anul III, IF, Facultatea de Psihologie,
Universitatea Ecologică București

A conduce oamenii înseamnă a şti să comunici cu ei.

Rezumat: Studiul comunicării în cadrul organizaţiilor a apărut din necesitatea normală
de a obţine performanţă. A comunica poate însemna a informa, a explica, a împărtăşi, a
deroga un ordin, a influenţa, a convinge, a manipula, a asculta, a uni şi motiva pentru a
acţiona. Toate acestea pot avea influenţe asupra fiinţării organizaţiilor. Scopul general al
comunicării este schimbarea, iar prin cuvânt, omul are la îndemână cel mai puternic şi mai
comod mijloc de influenţare a semenilor.
Realizarea performanţei comunicative este condiţia de care are nevoie organizaţia
militară pentru îndeplinirea obiectivelor organizaţiei la cele mai înalte standarde de
performanţă.
Cuvinte Cheie: comunicare, militar, lider, organizație militară

1.Particularităţile comunicării în organizaţia militară

Etimologic, cuvântul „comunicare" provine din latinescul „comunis", care înseamnă „a fi

în legătură cu" acest fapt evidenţiind un dublu sens al conţinutului acestuia: cel de relaţie între
oameni respectiv cel de transfer a „ceva" între aceştia.
Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări pentru comunicare le-au avut
grecii. Pentru aceştia, arta cuvântului, măiestria de a-ţi construi discursul şi de a-1 expune în
agoră1 era o condiţie indispensabilă a statutului de cetăţean. Elemente concrete de teorie a
comunicării apar însă prima dată în lucrarea lui Corax din Siracuza, „Arta retoricii", în secolul
V î. Hr. Platon şi Aristotel vor continua aceste preocupări, instituţionalizând comunicarea ca
disciplină de studiu, alături de filozofie sau matematică în Lyceeum sau în Academia Greaca.
Romanii vor prelua de la greci aceste preocupări, dezvoltându-le şi elaborând în jurul anului
100 î. Hr. primul model al sistemului de comunicare .
Pentru relaţiile sociale, juridice, economice, publice, sau în domeniul militar, pentru orice
activitate, indiferent care ar fi aceasta, comunicarea reprezintă o componentă esenţială, o stare
de spirit şi un instrument. Ea este calea spre înţelegere, armonie şi dreptate, dar şi o sursă a
conflictelor, a urii şi a răului din lume.
Comunicarea este un proces a cărui esenţă o reprezintă deplasarea, transferul sau
transmiterea informaţiei de la un participant la altul în cadrul unui proces de comunicare. Cu
alte cuvinte, un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal de
comunicare cu scopul de a produce receptorului anumite efecte. În acest sens, comunicarea
reprezintă un proces complex de utilizare de către doi sau mai mulţi interlocutori a unui sistem
comun de simboluri, semne şi comportamente pentru realizarea schimbului de informaţii, idei
şi emoţii, în scopul influenţării lor reciproce, a cunoaşterii, a interrelaţionării lor grupale sau
microgrupale, ori în vederea îndeplinirii unui obiectiv comun.
Dar comunicarea nu trebuie vazută doar ca proces de transmitere a unor cunoştinte (ordine,
informaţii, dispoziţii, rezoluţii, recomandări, decizii, ordonanţe, prevederi etc.), ci, neapărat, ca

1
AGORÁ s. f. piaţă publică a oraşelor greceşti antice în care se concentrau viaţa civică şi negoţul.
http://dexonline.ro/search.php?cuv=agora

1
un sistem reactiv, dialogal, cu feed-back. Comunică nu acel comandant care vorbeşte, citeşte
(citează!), ordonă, comandă, strigă, cere, pretinde, transmite. Nu, comunică doar cel ce se face
auzit, ascultat, înţeles, convins, influenţat şi reacţionează cum doreşte comunicatorul.
Comunicarea eficientă nu are loc decât între oameni care se acceptă. Sinceritatea este una din
dublurile de chei cu care se poate descuia sufletul omului, dar cheia principală o reprezintă
competenţa, profesionalismul, performanţa liderului
Interesantă din acest punct de vedere ni se pare şi definiţia comunicării oferită de Roberts
şi Hunt, care precizează că aceasta este „dobândirea, transmiterea şi ataşarea unui înţeles
informaţiei”2.
În cartea Speech communication , Ross, atunci când încearcă să ofere o definiţie proprie a
comunicării, remarcă un fapt pe care îl considerăm deosebit de important: nu doar că actul de
comunicare reprezintă un proces, dar este unul mutual, mai precis, fiecare parte o influenţează
pe cealaltă în fiecare clipă. Autorul spune că procesul comunicării este „întotdeauna
schimbător, dinamic şi reciproc" 3. De aceeaşi parte se situează şi T.K. şi M. Gamble, care
definesc comunicarea ca fiind „un transfer deliberat sau accidental al înţelesului"4.
„Simplificarea – spunea Kapferer – este regula de aur a oricărui tip de comunicare"5.
Această obligaţie procustiană a dus la ceea ce americanii zic USP (Unique Selling Proposition)
adică „O singură idee puternică“.
Diversificarea permanentă a surselor de concepere şi difuzare de mesaje, a condus la o
practică manipulativă care are la bază coduri precise, dar identificabile numai de profesionişti
şi total inaccesibile celor neiniţiaţi în acest domeniu. Unul din scopurile fundamentale ale
comunicării este de a convinge receptorul (receptorii) mesajului de o anumită opinie şi de a-i
întări sau de a-i modifica în acest fel atitudinile.
Dacă un emiţător doreşte să schimbe o atitudine altei persoane, el va trebui să identifice
factorii procesului de comunicare care pot produce această schimbare. Mesajul care îşi
propune să provoace o schimbare de atitudine la receptor, se numeşte mesaj persuasiv.
Există tipuri de comunicare cu caracter exclusiv patologic (manipulări): propaganda,
dezinformarea, intoxicarea, după cum există şi tipuri de comunicare ce pot fi privite ca având
sau care pot căpăta un caracter patologic: minciuna, persuasiunea, zvonul, care vor fi abordate
detaliat în cel de-al doilea subcapitol al acestui capitol.

1.1. Rolul şi importanţa comunicării în organizaţia militară

Importanţa comunicării şi consecinţele directe asupra performanţei organizaţiilor a
determinat o serie întreagă de studii şi cercetări pe această temă. Deşi conceptul a fost riguros
tratat în lucrări de psihologie socială, specialiştii în psihologia organizaţiilor aduc în atenţie un
punct de vedere uşor nuanţat luând în considerare în principal specificităţile comunicării în
cadrul organizaţiilor.
Orice organizaţie poate fi privită ca un ansamblu de roluri şi statusuri. Pe baza acestora
sunt definite raporturile interindividuale, normele ce reglementează relaţiile dintre membri şi
nu în ultimul rând expectanţele individului de la ceilalţi membrii sub unghi comportamental.
„Fiecare individ deţine un statut şi un rol care cu cât mai clar şi precis sunt definite, cu atât
nivelul de performanţă al organizaţiei va fi mai ridicat. Interacţiunea membrilor organizaţiei
are la baza comunicarea, fie că aceasta este formală sau informală, verbală sau nonverbală, pe

2
Roberts, K.; Hunt, D. (1991), Organizational Behavior, PWS-Kent Publishing Company, New York , p.225
3
Ross, R. - Speech communication, Prentice-Hall, New Jersey, 1986, p.9
4
Gamble, T.K. ;Gamble , M. - Communication Works, McGraw-Hill, New York, 1993, p.6
5
Jean Noel Kapferer - Căile persuasiunii, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p.156.

2
orizontală sau verticală. Funcţionarea organizaţiei depinde de modul în care membrii acesteia
pot comunica eficient”6.
Potrivit teoriei funcţionaliste, comentată de Norman Goodman în Introducere în
sociologie7, majoritatea societăţilor au cinci instituţii importante: economia, educaţia, familia,
politica şi religia.
Organizaţia militară este una din organizaţiile mari ale unei societăţi, cu un caracter profund
formal. Ea se supune deopotrivă mai multor instituţii sociale, caracterul său îmbinând câte ceva
din economie, educaţie, politică, religie şi uneori chiar familie. Complexitatea acestei
organizaţii este cu atât mai greu de descoperit cu cât ea se află, la nivel mondial, într-un
profund proces de restructurare conceptuală.
Procesul de comunicare reprezintă instrumentul principal pentru organizarea, coordonarea
şi conducerea acţiunilor militare. De asemenea, el este indispensabil pentru influenţarea
educativă a militarilor, pentru realizarea coeziunii subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi,
precum şi cooperării dintre acestea. Toate aceste argumente demonstrează că liderul militar
trebuie să stăpânească informaţia la nivel adecvat şi să o folosescă ca orice altă resursă pe care
o are la dispoziţie. Spus într-o formulare modernă, el trebuie să fie un manager eficient al
informaţiei, pentru a putea optimiza procesul comunicării în organizaţia pe care o comandă.
Ca parte a organismului social, armata este un sistem destinat să acţioneze în situaţii deosebite.
Liderul militar trebuie să prezinte o îmbinare armonioasă a unor calităţi înnăscute, cu altele
dobândite prin instruire profesională şi experienţă. Pentru orice cadru militar, dar mai ales
pentru ofiţerii cu funcţii de conducere, competenţa comunicaţională constituie una din
trăsăturile de bază ale profilului lor psihoprofesional.
„Aptitudinea de comandă presupune o deosebită claritate în gândire şi exprimare,
adaptarea limbajului la nivelul cerinţelor auditoriului. Se cere de asemenea, ca această funcţie
să acţioneze atât asupra componenţei raţionale, cât şi asupra celei afectiv motivaţionale a
colectivităţii şi, în acelaşi timp, flexibilitatea şi supleţea de a accepta opinii şi chiar corective din
partea grupului. Liderul militar trebuie să fie un fin şi subtil observator al reacţiei colectivităţii
faţă de decizie. "8
Pentru a înţelege modul în care comunicarea participă la eficentizarea procesului
managerial specific organizaţiei militare, este nevoie de o analiză diferenţiată a acestui
concept în funcţie de implicaţiile sale în evaluarea organismului militar ca sistem cibernetic
(comunicarea organizaţională), şi în coordonarea efortului personalului pentru îndeplinirea
obiectivelor previzionate (comunicarea intrapersonală şi interpersonală).
În prima ipostază, importanţa comunicării organizaţionale derivă din faptul că organizaţia
militară, ca sistem cibernetic, trebuie să aibă capacitatea de autoreglare. Instituţia armatei nu
există într-un habitat artificial şi izolat, ci este parte integrată a societăţii care a creat-o şi pe
care o serveşte. În acest context se impun precizate două aspecte, deosebit de importante.
În primul rând, teoria şi practica managerială evidenţiază două tipuri ideale de structuri
organizaţionale, care constituie extremele unei axe, de-a lungul căreia pot fi plasate
majoritatea organizaţiilor: tipul mecanicist, adaptat la condiţiile relativ stabile, şi tipul organic
şi organicist, adaptat la condiţiile relativ instabile, atunci când apar continuu probleme noi şi
nefamiliare. Ca organizaţie mecanicistă, organizaţia militară se confruntă în prezent cu un
mediu extrem de dinamic întrucât societatea civilă cunoaşte o perpetuă schimbare.
În al doilea rând, trebuie evidenţiate modalităţile prin care organizaţia militară, ca
organizaţie mecanicistă, va reuşi să facă faţă noilor probleme schimbării, inovaţiei şi
incertitudinii, în condiţiile sprijinirii în continuare pe o structură birocratică formală.

6
Blanca Grama Bârsan - Metode si tehnici de comunicare, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002, p.89
7
Goodman, Norman. - Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti , 1998;
8
Morara, Ion - Introducere in psihologia managerială, E.D.P., Bucureşti, 1995.

3
 Cele prezentate evidenţiază că, în actuala etapă, comunicarea este un proces deosebit de
complex, care antrenează o multitudine de aspecte ale existenţei organizaţiei militare (de ordin
tehnic, organizaţional, psihologic, economic, ecologic), cu implicaţii directe asupra nivelului
îndeplinirii obiectivelor individuale şi organizaţionale, asupra climatului de muncă şi a
modului de integrare în muncă, asupra nivelului de motivare şi obţinerea satisfacţiilor.
Comunicarea are rolul de a influenţa şi transforma percepţiile, atitudinile, sentimentele,
stările de spirit şi opiniile oamenilor şi grupurilor, să determine unitate de vedere şi o acţiune
coerentă, se formează convingeri noi, se consolidează cele anterioare, se înlătură mentalităţile
şi practicile perimate, care sunt în discordanţă cu exigenţele organizaţiei militare. Modul în
care se desfăşoară procesul educativ este şi el important, de aceasta depinzând transformarea
corectă a unui tanâr într-un viitor lider militar, real şi eficient. Pentru că procesul de formare se
desfăşoară în instituţiile militare de învăţământ, sub atenta îndrumare şi observare a unor
profesori şi specialişti, un rol deosebit în derularea şi calitatea acestuia, îl joacă metodologia şi
tehnologia folosite.
„Caracterul formativ identificat într-o largă accepţiune cu educaţia pe care tânărul o
primeşte în sistemul militar, are ca obiectiv fundamental conectarea acestuia la sistemul de
valori militare. În acest context prin intermediul comunicării se urmăreşte şi se realizează
perpetuarea unui sistem de valori specifice armatei cum sunt: patriotismul, onoarea militară,
demnitatea, loialitatea, curajul, spiritul de sacrificiu, camaraderia, ş.a”.9
Pe parcursul activităţii de instruire este nevoie de o comunicare cu intensitate deosebită
între comandanţi şi executanţi. De pildă, comandantul de pluton, cadrele didactice din
instituţiile militare de învăţământ consumă cea mai mare parte a timpului lor de muncă
schimbând mesaje, comunicând cu cei pe care îi instruiesc şi îi educă. Aceştia se angajează în
cadrul organizaţiilor, într-o mare varietate de activităţi de comunicare prin vehicularea
informaţiei atât pe orizontală cât şi pe verticală. În acest fel, informaţia devine un liant între
conducere şi scopul acţiunii, fie acesta o misiune de luptă sau transmiterea unui obiectiv
educaţional. Numai un lider bine informat poate evalua realist evoluţia subunităţii sau unităţii
pe care o comandă, în efortul ei de a îndeplini misiunea primită.
Calitatea comunicării la nivelul organizaţiei militare îi permite conducătorului acestuia să
reducă incertitudinea ce planează asupra deciziilor sale, să ia hotărâri adecvate situaţiei
concrete şi să optimizeze cooperarea interumană şi organizaţională. De asemenea, el trebuie să
ştie cum să utilizeze comunicarea pentru a deveni un puternic factor motivaţional pentru toţi
membrii organizaţiei militare.
Nu în ultimul rând, comunicarea îi permite liderului militar realizarea oportună a feed-
back-ului, prin care el evaluează modul în care au fost înţelese mesajele transmise sub formă
de ordine, dispoziţii, sau hotărâri. Acest lucru va face ca actul comunicării să fie privit ca o
componentă majoră în procesul conducerii, performanţa în toate domeniile vieţii militare
depinzând în bună măsură de calitatea acesteia.
În mod concret, organizaţia militară poate opta pentru una din următoarele reacţii, care să-i
permită eficientizarea demersului comunicaţional cu societatea:
- să dezvolte sistemul figurii ambigue al unei ierarhii oficiale şi un sistem necunoscut
formal, de relaţii pereche între comandantul organizaţiei militare şi alte câteva persoane aflate
în diferite poziţii ale structurii manageriale;
- să facă faţă problemelor de comunicare prin diversificarea structurii ierarhice birocratice,
creând o nouă funcţie sau un nou compartiment;
- să folosească sistemul superpersonal sau de comitet (comitetul este metoda tradiţională
de anihilare a problemelor temporale, care pot fi rezolvate individual fără a afecta echilibrul
puterii).
9
Vasile Marin - Comunicarea în conducerea militară, Editura Academiei Forţelor Aeriene “Henri Coandă”
Braşov, p.340

4
 Abordând problematica formării liderului militar, trebuie subliniate o serie de cerinţe ale
acestui proces cum sunt complexitatea, diversitatea, unitatea conceptual, caracterul profund
ştiiţific, utilitatea, finalitatea ş.a. În acelaşi timp nu trebuie scăpată din vedere dubla accepţiune
a acestuia, caracterul formativ şi cel informativ, cele două aspecte constituind laturi
inseparabile ale procesului, dar şi determinări de finalitate.

1.2. Aspecte şi particularităţi ale comunicării în mediul militar

Liderul militar resimte acut trebuinţa de a înţelege corelaţia dintre mesajele adresate
subordonaţilor şi reacţiile acestora, de a stabili conţinutul şi forma acestor mesaje pentru ca ele
să-şi atingă scopul. De asemenea, îi este util să înţeleagă cum este mai bine să se pregătească şi să
conducă secvenţele de comunicare cu oamenii lui, în diferite împrejurări.
Între conducători şi conduşi există un intens proces de comunicare în ambele sensuri. În
general, conducătorii transmit mesaje mai numeroase şi mai lungi, întrunesc această
caracteristică îndeosebi mesajele de informare (lecţiile, conferinţele) şi de motivare
(explicaţiile, argumentele, analizele menite să convingă). Rapoartele de stare şi cele de execuţie
trimise în sens ascendent, de către subordonaţi, sunt mult mai scurte.
Problema schimbării poziţiei între conducător şi condus nu ar necesita o discuţie aparte
dacă trecerea de la o ipostază la alta a unei persoane nu ar antrena cu sine o seamă de
comportamente specifice. Privit de la distanţă, şeful nu este niciodată confundat cu
subordonatul. Acesta din urmă salută primul, stă mai tot timpul în poziţia „Drepţi" vorbeşte
numai dacă îi este permis sau dacă este întrebat, pleacă într-un fel anume din faţa
interlocutorului mai mare în grad sau în funcţie şi, aspect esenţial, el este cel care execută
ordinul, el raportează despre aceasta în locul şi în momentul stabilit, el răspunde disciplinar şi
penal dacă nu şi-a îndeplinit misiunea.
Prin comunicare, actul de comandă se exercită cu toate componentele sale: cunoaşterea
realităţii şi pe această bază, prognozarea evoluţiei ei, organizarea şi planificarea activităţii
pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, luarea deciziilor, darea ordinelor, motivarea
executanţilor, asigurarea unui climat optim de muncă, organizarea cooperării între participanţi,
coordonarea activităţilor după declanşarea acţiunilor, controlul şi corectarea abaterilor de la
direcţia hotărâtă, aprecierea muncii subordonaţilor.
Prin comunicare se realizează legăturile cu eşaloanele superioare, cu cele inferioare, cu
cele situate la acelaşi nivel ierarhic, cu instituţiile civile, cu mass-media. Comunicarea este
totodată mijlocul principal prin care se realizează raporturile interpersonale, se creează şi se
întreţine atmosfera prielnică lucrului eficient, iar când este cazul previne sau detensionează
stările conflictuale.
Calitatea comunicării la nivelul organizaţiei militare, îi permite conducătorului acesteia să
reducă incertitudinea ce planează asupra deciziilor sale, să ia hotărâri adecvate situaţiei
concrete şi să optimizeze cooperarea interumană şi interorganizaţională.
De asemenea, liderul militar trebuie să ştie să folosească comunicarea ca pe un puternic
factor motivaţional, pentru că un om bine informat devine extrem de motivat şi eficient în
îndeplinirea misiunilor încredinţate.
Din această cauză, pentru orice comandant, comunicarea reprezintă elementul viu, dinamic,
prin care se realizează cunoaşterea stării de spirit a eşalonului condus şi influenţarea acestuia
în sensul dorit. Fără comunicare este de neconceput funcţionarea corectă a oricărui sistem
social, performanţa conducerii depinzând de conţinutul, de forma, de oportunitatea şi de
fluenţa acestui proces, într-un cuvânt, de eficienţa ei.
Schimbul sistematic de informaţii, care de fapt este esenţa comunicării, oferă
subordonaţilor posibilitatea de a cunoaşte intenţiile comandantului, modalităţile de acţiune,

5
mijloacele afectate, restricţiile care se impun, criteriile de apreciere a modului în care sarcina a
fost îndeplinită, importanţa lucrării sau modalitatea acordării recompenselor.
Comandantul (managerul militar) este figura centrală în circulaţia informaţiilor în cadrul
organizaţiei militare. De aceea, competenţa comunicaţională trebuie să fie una din
competenţele de bază ale profilului său profesional. El trebuie să înţeleagă şi să folosească
bine limbajul, atât cel verbal cât şi cel nonverbal, pentru conducerea eficientă a organizaţiei
sale. Fără a înţelege puterea şi efectele limbajului, el nu poate opera în mod optim pentru a
regla şi sincroniza eforturile individuale ale militarilor. De asemenea, liderul militar trebuie să
ştie să folosească comunicarea ca pe un puternic factor motivaţional, pentru că un om bine
informat devine extrem de motivat şi eficient în îndeplinirea misiunilor încredinţate.

BIBLIOGRAFIE

 http://dexonline.ro/search.php?cuv=agora
 Blanca Grama Bârsan - Metode si tehnici de comunicare, Editura Alma Mater, Sibiu,
2002;
 Gamble, T.K. ;Gamble , M. - Communication Works, McGraw-Hill, New York, 1993;
 Goodman, Norman. - Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti , 1998;
 Jean Noel Kapferer - Căile persuasiunii, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002;
 Morara, Ion - Introducere in psihologia managerială, E.D.P., Bucureşti, 1995;
 Roberts, K.; Hunt, D. - Organizational Behavior, PWS-Kent Publishing Company,
New York, 1991;
 Ross, R. - Speech communication, Prentice-Hall, New Jersey, 1986;
 Vasile Marin - Comunicarea în conducerea militară, Editura Academiei Forţelor
Aeriene “Henri Coandă” Braşov;