Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Maria Anca Logopedie PDF
Maria Anca Logopedie PDF
iii
MARI A ANCA
LOGOPEDI
E
Editat cu sprijinul
Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Vasile Chiş Prof. univ. dr. Vasile Preda
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a ţtomâniei ANCA, MARI A
Logopedie / Mana Anca. - Ed. a 2-a, rev. - Cluj-Napoca : Presa Universitară
Clujeană, 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-610-624-8 376.36(075.8)
© 2007 Autoarea volumului. Toate drepturile rezervate. Reproducerea
integrală sau parţială a textului, prin orice mijloace, fără acordul autoarei,
este interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Universitatea “Babeş-Bolyai” Presa Universitară Clujeană Director: Codruta
Săcelean Str. Hasdeu nr. 45-51 400371 Cluj-Napoca, ROMÂNIA Tel./fax:
(+40)-264-597.401 E-mail: presa_universitara@easynet.ro http://
www.editura.ubbcluj.ro
/
MARIA ANCA
LOGOPEDIE
EDIŢIA A 2-A
PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ 200
7
CUPRINS
1. FONO ARTICULAŢI A.........................................7
/
2. REEDUCAREA PREACHIZIŢIILOR
LA COPIII CU TULBURĂRI DE LIMBAJ....................21
3. EXERCIŢII PREGĂTITOARE
/
PENTRU ÎNSUŞIREA LATURII FONETICE A LIMBII. .43
4. TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE ŞI TERAPIA LOR 57
5. METODICA FORMĂRII DEPRINDERILOR
DE PRONUNŢIE A VOCALELOR.............................89
6. METODICA FORMĂRII DEPRINDERILOR
DE PRONUNŢIE A CONSOANELOR..................... 125
/
7. TEHNICILE DE REEDUCARE
APLICATE ÎN TULBURĂRILE DE VORBIRE............175
8. TULBURĂRILE DE RITM
ŞI FLUENŢĂ ALE VORBIRII..................................187
9. TULBURĂRILE DE VOCE
21
7
6
Logopedie
10. RETARDUL ÎN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI
ŞI DISFAZIILE....................................................245
11. AFAZIA LA COPIL.........................................277
I. AFAZIA CONGENITALĂ..............................277
II. AFAZIA DOBÂNDITĂ................................290
12. AFAZIA........................................................301
I. DEFINIŢII, CLASIFICARE, SEMIOLOGIE......301
II. ABORDĂRI MODERNE
ÎN REEDUCAREA AFAZIILOR..............................320
BIBLIOGRAFIE
33
5
Capitolul 1
FONOARTICULAŢIA
1. Aparatul vorbirii
între marile minuni ale acestei lumi trebuie socotit graiul omenesc. Fără el
toate gândurile pe care le născoceşte mintea şi toate simţurile pe care le
cuprinde sufletul nostru, ar rămâne îngropate în raclă plumbuită. Raţiunea
omenească ar fi stearpă dacă n-ar fi nutrită şi incitată necontenit printr-un
schimb de vederi, dacă omul n-ar cunoaşte decât gestul primitiv al câinelui
care dă din coadă de bucurie sau modulaţia vocii prin care pasărea îşi cântă
iubirea, numai facultatea de a-şi exterioriza gândurile şi preocupările prin
sunete perceptibile - înţelese şi uşor de reprodus de toţi membrii aceleiaşi
comunităţi sociale - şi de a face să răsune în sufletele altora coarde care au
vibrat în inimile noastre, contribuind la înmulţirea cunoştinţelor şi Ia
înnobilarea sufletelor, stârnind idei şi porniri noi şi deschizând omului calea
fericirii pe acest pământ. Scânteia se naşte prin lovirea amnarului de
cremene, graiul omenesc este întocmit pentru dialog. Comunicând prin grai
viu cu semenii noştri punem în acţiune un aparat complicat în care intră ca
părţi componente, deopotrivă, creierul, urechea, gura (Puşcariu, 1940, citat
de Stan, 1990).
Aparatul vorbirii compus din: buze, dinţi, limbă, palat, epiglotă, cavitate
nazală, laringe, trahee, bronhii, plămâni, uvulă, diafragmă trebuie înţeles
într-un mod aparte. întrucât limba este un fenomen social şi nu biologic,
natura nu i-a dăruit omului nici un fel de organe ale vorbirii. Toate organele
enumerate au c
a
8
Logopedie
primă însuşire asigurarea existenţei omului. Utilizarea acestora şi la
producerea sunetelor vorbirii s-a produs din necesitatea ca oamenii să
comunice între ei. Pentru producerea sunetelor vorbirii sunt necesare
aceleaşi condiţii ca şi pentru producerea sunetelor în general: un impuls; un
corp; oscilaţii care vor produce tonuri şi zgomote; un rezonator pentru
formarea timbrului sunetului.
Impulsul necesar pentru formarea sunetelor vorbirii este curentul de aer
care, venind din plămâni prin bronhii şi trahee, trecând prin laringe (prin
glotă), prin cavitatea faringală, bucală şi nazală este expulzat în exterior.
Astfel, aparatul vorbirii omului se aseamănă cu un instrument de suflat dar
mult mai complex decât orice instrument.
Aparatul vorbirii poate fi împărţit în trei părţi: cavităţile sublaringale;
laringele; cavităţile supralaringale.
1. Cavităţile sublaringale se constituie din: plămâni; bronhii; trahee;
diafragmă.
în aceste cavităţi nu se pot produce sunete. Muşchii diafragmei dau
impulsul apăsând pe partea inferioară a plămânilor de unde este expulzat
aerul prin trahee, până în laringe.
2. Laringele este compus din trei cartilaje:
> Cartilajul cricoid este situat la baza laringelui fiind legat de trahee.
> Cartilajul tiroid formează o protuberanţă numită "mărul lui Adam".
> Cartilajul aritenoid care are formă triunghiulară.
Aceste cartilaje legate prin muşchi formează un tub deschis
în partea superioară, care constituie intrarea în laringe. Această intrare este
acoperită de epiglotă -un cartilaj în formă de pară.
în laringe, dispuse transversal, se află două mănunchiuri de muşchi mobili
numite coarde vocale. Acestea se află între cartilajul tiroid şi cel aritenoid.
între coardele vocale se află o deschizătură numită glotă. Când glota este
deschisă, aerul poate circula din
Fono articulaţia
9
plămâni înspre cavităţile bucală şi nazală sau în sens invers spre plămâni.
Când glota este închisă nu mai este posibilă nici respiraţia, nici vorbirea.
Omul posedă patru coarde vocale: două coarde vocale propriu-zise şi
două coarde vocale false, acestea împreună cu epiglota împiedică intrarea
alimentelor în laringe. Coardele vocale prin muşchii lor, au rol hotărâtor
pentru caracterul sunetului produs, putând da coloanei de aer ce se scurge
prin tubul fonator diferite forme, chiar în momentul când acesta traversează
laringele. Coardele vocale simt învelite într-o membrană mucoasă, cu
proprietatea de a se micşora sau de a se mări, de a se întinde sau scurta,
făcând ca tonul produs de vibraţiile lor să fie înalt sau profund iar sunetele să
fie acute sau grave.
Când coardele vocale sunt sub tensiune, ele sunt aproape lipite, glota
este închisă sau aproape închisă şi nu permite trecerea curentului de aer,
astfel că aerul exercită o presiune mare asupra coardelor vocale. Sub
această presiune coardele se deschid brusc, începând să vibreze, aerul iese
din glotă în perioade, astfel luând naştere vocea.
Vocea participă la formarea vocalelor, a sonantelor şi a consoanelor
sonore. Vibrarea coardelor vocale se transmite şi cartilajului tiroid fapt care
se poate constata prin palpare. La pronunţia consoanelor surde nu se simte
nici un fel de vibraţie prin explorare tactil-kinestezică.
Depărtarea coardelor vocale şi implicit amplitudinea oscilaţiilor acestora
depind de tăria (forţa) curentului de aer ce iese din plămâni. Cu cât curentul
de aer este mai puternic cu atât este mai mare amplitudinea oscilaţiilor
coardelor vocale, iar vocea este mai puternică.
Frecvenţa oscilaţiilor coardelor vocale depinde de lungimea lor: cu cât
coardele vocale sunt mai lungi, cu atât sunt mai puţin întinse şi cu atât
oscilaţiile sunt mai lente. Ca urmare vocea va fi mai joasă, profundă, gravă.
La femei coardele vocale sunt ma
i
10
Logopedie
scurte iar vocea mai acută, înaltă. Când glota este deschisă curentul de aer
trece liber prin laringe şi ca urmare nu se formează vocea. Coardele vocale
sunt depărtate în timpul inspiraţiei.
3. Cavităţile supralaringale sunt: cavitatea faringală; cavitatea bucală;
cavitatea nazală.
Cavitatea faringală are rol de rezonator (amplifică sunetul). în cavitatea
bucală se conturează în mod hotărâtor sunetele limbii. Cavitatea bucală se
compune din organe active şi organe pasive.
a. Organele pasive: sunt dinţii (inferiori, superiori), palatul dur (partea
anterioară a palatului), alveolele, palatul mediu (partea mediană a
palatului).
b. Organele active: maxilarul inferior, palatul posterior sau vălul palatin
(palatul moale), uvulă (omuşor, luetă), limba, buzele (inferioare,
superioare).
Limba are cinci părţi: apex (vârful limbii), partea anterioară, partea
posterioară, partea mediană, radix. Poziţia limbii în cavitatea bucală este
determinantă pentru caracterul sunetului produs.
Cavitatea nazală - are rol în producerea unor sunetelor nazale:
"m" şi "n". Curentul de aer intră în cavitatea nazală, când vălul
palatin este în poziţie coborâtă. Dacă vălul palatin este ridicat,
întreg curentul de aer intră în cavitatea bucală şi prin rostire se
obţin sunete orale.
/
în funcţie de denumirile anatomice ale cavităţilor s-a stabilit denumirea
sunetelor produse în zonele respective: în laringe - sunet laringal, în faringe -
sunet faringal, văl palatin-velar, palat mijlociu - sunet mediopalatal, palat
dur-sunet anteropalatal, alveolele - sunete alveolare, dinţii-sunete dentale,
buze - sunete labiale, apex - sunet apical, buza de jos şi dinţii de sus - sunet
labiodental, partea posterioară a limbii-posterolinguale, partea dorsală -
sunete dorsale
.
Fonoarticulaţia
11
2. Teorii despre fonaţie
Problema fundamentală din fiziologia fonaţiei rămâne comportarea
coardelor vocale în actul vocal sau aşa-zisa vibraţie a coardelor vocale. Cele
mai importante teorii sunt: teoria mecanică a fonaţiei; teoria mioelastică;
teoria aerodinamică; teoria neurocronaxică; teoria muco-ondulatorie.
2.2. Teoria mecanică
S-a dovedit experimental că laringele este organul fonaţiei. S-a dat
denumirea de "cordes vocales" acelor formaţiuni anatomice care se mişcă şi
produc sunetele. Ulterior s-au obţinut sunete pe un laringe artificial. Teoria
mecanică a fost admisă până la sfârşitul secolului al XlX-lea.
2.2. Teoria mioelastică
Teoria mioelastică explică mecanismul de vibraţie al coardelor vocale
printr-o ruptură a echilibrului stabilit între tensiunea coardelor vocale şi
presiunea subglotică. Mişcarea coardei vocale în afară este determinată de
presiunea exercitată de coloana de aer, iar revenirea este realizată datorită
forţelor mioelastice.
2.3. Teoria aerodinamică
Revenirea coardelor vocale în poziţia de echilibru nu este realizată de
forţele mioelastice, ci de un act de aspiraţie consecutiv scăderii presiunii
subglotice după fiecare deschidere explozivă a glotei.
2.4. Teoria neurocronaxică
Nervul recurent conduce influxuri motorii sincronizate pe
frecvente ridicate. Vibraţia coardelor vocale este coordonată de / /
mecanisme nervoase de origine encefalică. Influenţează şi factorii endocrini.
Teoria neurocronaxică nu poate explica toate posibilităţile actului fonator,
mai ales în ceea ce priveşte vocea cântată
.
12
Logopedic
2.5. Teoria muco-ondulatorie
Vibraţia coardei vocale nu este decât o ondulaţie a mucoasei ce alunecă
pe submucoasa sa foarte laxă. Se susţine că modulaţia mucoasei este
determinată de curentul de aer inspirat sau expirat.
3. Elemente de fonetică acustică
Acustica studiază sunetele sub aspectul fizic al oscilaţiei cât şi sub
aspectul fiziologic al senzaţiei auditive care apare ca efect al acestei oscilaţii.
Organul auditiv al omului -urechea-percepe sunetele cu frecvenţe cuprinse
între 16-20000Hz. Infrasunetele au frecvenţe sub 16 Hz, iar peste 20000 Hz
ultrasunete. Sunetul este rezultatul vibraţiei unui corp elastic care
declanşează în masa de aer mişcări oscilatorii şi ondulatorii.
Tonurile sunt produse de oscilaţii ritmice. Zgomotele sunt produse de
oscilaţii haotice.
înălţimea sunetelor depinde de frecvenţa oscilaţiilor. Cu cât frecvenţa este
mai mare, sunetul este mai înalt sau acut. Coarda vibrează, se îndepărtează
şi apoi revine în poziţia de echilibru după un anumit interval de timp, astfel
se formează perioada. O oscilaţie completă este o perioadă.
Fono articulaţia
13
Frecvenţa se exprimă în T/ sec; 1 Hz = 1T/ ÎS. De exemplu, un sunet de 10
Hz=10T/ls. în muzică fiecărei note muzicale îi corespunde o frecvenţă bine
determinată. Vocalele se produc între următoarele frecvenţe: "u" între 20Q-
400Hz; între 1600- 3200Hz; "o" între 400-800Hz; "a" între 800-1600Hz; "e"
între 1600-3200Hz; "i" între 3200-6400 Hz.
Intensitatea (tăria) sunetelor depinde de amplitudinea oscilaţiilor,
respectiv de distanţa maximă în care ajunge coarda, faţă de poziţia de
echilibru. Se măsoară în decibeli (dB). Exemple: foşnetul frunzelor - lOdB; un
oftat - 30dB; zgomotul automobilului în viteză -110 dB; ciocanul pneumatic -
150dB; zgomotul avionului cu reacţie - 160dB.
r
4. Elemente de fonetică articulatorie
Din punct de vedere acustic şi fiziologic, sunetele limbii umane se împart
în două categorii, în vocale şi consoane. Vocalele sunt tonuri, sunete
muzicale cu oscilaţii periodice şi cvasiperiodice. Consoanele sunt zgomote
sau combinaţie între zgomote şi tonuri. Există şi o categorie intermediară:
sonante - "1", "m", "n", "r" care conţin atât zgomote cât şi tonuri,
predominând acestea din urmă. Consoanele surde sunt zgomote. Consoanele
sonore sunt zgomote şi tonuri, predominând zgomotele.
a. Din punct de vedere fiziologic, vocalele au câteva trăsături proprii
comparativ cu consoanele:
b. La articularea vocalelor aerul provenit din plămâni trece liber prin
cavitatea bucală sau nazală, fără a întâlni nici un obstacol. La articularea
consoanelor curentul de aer întâlneşte anumite obstacole pe care trebuie să
le depăşească. Obstacolele sunt rezultatul închiderii complete a unor organe
articulatorii sau doar a apropierii acestora. Exemplu: la "p", "b", "m" -
închiderea este completă, formează o ocluzie urmată de deschidere cu
eliminare
a
14
Logopedie
aerului prin explozie; la "ş", "z", "s" - organele articulatorii se apropie,
formând o constricţie; la trecerea aerului se obţine o fricţiune.
r
c. La vocale efortul expirator este mai puţin puternic decât la consoane.
Dintre consoane efortul respirator cel mai puternic se observă la consoanele
explozive surde: "p", "t", "k".
d. La pronunţia vocalelor, organele articulatorii sunt tensionate
(încordate) în mod simultan şi egal. La pronunţarea consoanelor, tensionarea
se produce într-un singur punct şi anume în regiunea locului de articulare.
e. Pentru pronunţia vocalelor este necesară prezenţa vocii produsă de
vibraţia coardelor vocale. Pentru pronunţia consoanelor situaţiile sunt
diferite. Sonantele şi consoanele sonore se pronunţă cu voce, iar consoanele
surde, fără voce. Uneori vocea este înlocuită printr-un zgomot specific,
produs de frecarea curentului de aer respirator, de pereţii unei deschizături
formate de coardele vocale (glota). Aceasta se întâmplă la vorbirea în
şoaptă.
4.1. Vocalele limbii române
Volumul şi forma cavităţii bucale în momentul articulării determină
deosebirea de timbru dintre diferitele vocale. Determinantă pentru această
formă şi volum este poziţia limbii în cavitatea bucală, direcţia deplasării
limbii şi distanţa dintre limbă şi palat.
/
Fono articulaţia
15
Hotărâtoare nu este deci deschiderea gurii, ci distanţa dintre limbă şi
palat.
a. După distanţa dintre limbă şi palat vor fi vocale deschise (dacă
distanţa este mare); vocale serni-închise (semi-deschise); vocale închise.
Când limba se ridică spre partea centrală a palatului (mediană) sunt sunete
centrale: "a", "ă", "î".
b. După direcţia de deplasare a limbii înspre partea anterioară, mediană,
posterioară, vom avea sunete: anterioare, centrale, posterioare.
16
Logopedic
4.2. Consonantismul
Spre deosebire de vocale care sunt doar tonuri, consoanele se împart în
trei mari categorii:
a. Consoane surde (fără voce) - la rostirea acestor consoane nu participă
vocea, conţin numai zgomote, iar tensiunea organelor articulatorii este mai
mare decât la rostirea altor consoane. Exemplu: “p", "t", "k", "s", "ş".
b. Consoane sonore - alcătuite din tonuri şi zgomote, predominând însă
zgomotele. Exemplu: "b", "d", "z", "g", "j". La rostire participă şi coardele
vocale. Această participare a coardelor vocale în momentul rostirii se poate
constata fie prin înregistrări, fie punând mâna pe epiglotă sau pe creştetul
capului, unde se pot simţi vibraţii. Vibrarea coardelor vocale se poate
constata cu aparatura: kinetograf, oscilograf, sonograf tip spectograf.
c. Sonante: "1", "m", "n", "r". Sunt alcătuite din tonuri şi zgomote, dar
predomină tonurile
în limba română există fenomenul de coarticulare sau coarticulaţie.
înainte de desăvârşirea rostirii unui sunet, organele articulatorii sunt
pregătite pentru pronunţarea sunetului ce urmează a fi rostit. Primul sunet
influenţează pe următorul, mai ales în cazul diftongilor sau triftongilor.
Exemplu: "bară" - "b" se pronunţă cu explozie şi , "rabdă" - explozia lui "b"
este trecută pe sunetul următor, "d".
Criterii de clasificare a consoanelor limbii române:
1. După locul de articulare sunt consoane: bilabiale,
labiodentale, dentale, alveolare, palatale, velare, laringale. Sunetele
bilabiale: "p", "b", "m" se articulează prin alipirea completă a celor două buze
urmată de îndepărtarea lor bruscă cu eliminarea prin explozie a aerului.
Sunetele labiodentale: "f", "v" se rostesc prin contactul dintre dinţii superiori
şi buza inferioară. Sunetele dentale se rostesc prin contactul dintre apex şi
dinţii superiori: "t", "d", "n" sau prin apropierea de aceştia "s", "z"
,
Fono articulaţia
17
"ţ". Sunetele alveolopalatale sau prepalatale: "ş", "j" se rostesc prin
apropierea limbii de alveolele incisivilor superiori sau în partea anterioară a
palatului. Sunetele palatale "c", "g" şi variantele acestora se rostesc în zona
mediopalatală. Sunetele velare se rostesc în zona vălului palatin (între uvulă
şi palatul dur): "c", "g". Sunetele laringale: "h".
co tO
ÎS
Logopedic
> Consoane orale - aerul iese prin cavitatea bucală, uvula închide
canalul spre cavitatea nazală.
r- Consoane nazale - o parte din curentul de aer iese prin cavitatea nazală
şi o parte prin cea bucală.
3. în funcţie de fenomenul de coarticulare consoanele pot fi:
> Palatalizate: acestea de regulă, aflându-se înaintea unor vocale
anterioare ("e", "i"), se palatalizează prin coarticulare. în partea finală a
rostirii, organele ajung în poziţia lui "e" şi "i". Exemplu: pier - p'ier, meargă -
m'eargă.
> Labializate şi nelabializate - se întâlnesc înainte de vocalele labializate:
("o", "u"): p°oate, t°oate. Nelabializate sunt consoanele aflate în faţa unor
vocale nelabializate; exemplu "pară".
4.3. Fonoarticulaţia
Fonoarticulaţia este actul prin care omul execută la comanda sistemului
nervos central mişcările necesare, simultane, de emitere a vocii şi de
atingere sau apropiere a unor suprafeţe ale organelor de vorbire.
Fonoarticulaţia este sinonimă cu pronunţarea, rostirea - termeni foarte des
utilizaţi în lucrările româneşti de fonetică.
Fonaţia se referă la activitatea corzilor vocale. La fonemele sonore,
vibraţiile laringiene încep odată cu tensiunea (numită şi implozie). La cele
semisonore, vibraţiile corzilor încep odată cu ţinuta sau în cursul detentei
(destinderii), în funcţie de contextul sonor în care se află. La sonorele
asurzite (urmate de surde în poziţie finală), vibraţiile corzilor încep odată cu
tensiunea, dar se opresc în timpul ţinutei, înainte de destindere; la surde,
vibraţiile laringiene încep în momentul destinderii.
Articulaţia se referă la activitatea limbii, vălului palatin, uvulei, buzelor.
Pronunţarea unui fonem se realizează în trei momente principale, numite
acte articulatorii. Primul moment, numit tensiune, s
e
Fonoarticulaţia
19
caracterizează prin pregătirea organelor fonoarticulatoare de a ieşi din
repaus şi de a se pregăti pentru emisie. Al doilea moment, ţinuta, se
caracterizează prin menţinerea organelor sub tensiune (potenţial de
acţiune), moment în care se şi produce emisia - rostirea (pronunţarea
sunetului). în cadrul celui de-al treilea moment, detenta, organele intră din
nou în poziţia de repaus (fig. 4).
ţinuta
repaus
20
Logopedic
1 este consoană sonantă, dentală, laterală, mală, sonoră, constrictivă;
m este consoană oclusivă, sonantă, bilabială, nazală, sonoră; n este
consoană oclusivă, sonantă, dentală, nazală, sonoră; o este vocală medie,
labializată posterioară; p este consoană oclusivă, bilabială, orală, surdă; r
este consoană vibrantă, anterolinguală, sonantă, orală, sonoră; s este
consoană fricativă, dentală, orală, surdă; ş este consoană fricativă,
anteropalatală, orală, surdă; t este consoană oclusivă, dentală, orală, surdă; ţ
este consoană africată, semioclusivă, dentală, orală, surdă; u este vocală
închisă, labializată, posterioară; v este consoană fricativă, labio-dentală,
orală, sonoră; z este consoană fricativă, dentală, orală, sonoră; î este vocală
închisă, nelabializată, centrală, c este consoană africată, semioclusivă,
anteropalatală, orală, surdă;
g este consoană africată, semioclusivă, anteropalatală, orală, sonoră.
Teme:
1. Care este mecanismul de producere a vocii ?
2. Descrieţi rolul cavităţilor supralaringale în vorbire.
3. Precizaţi rolul vălului palatin în articulaţia fonemelor limbii române.
4. Descrieţi mecanismul de producere al consoanelor oclusive şi fricative.
5. Arătaţi diferenţele articulatorii dintre: p, b şi m; o şi i
.
Capitolul 2
REEDUCAREA PREACHIZIŢIILOR LA COPIII CU TULBURĂRI DE LIMBAJ
La copiii cu tulburări de limbaj sau cu întârzieri în dezvoltarea limbajului
se constată o perturbare a dezvoltării diferitelor aspecte psihomotorii.
Adesea aceste tulburări sunt însoţite de tulburări ale motricităţii generale,
tulburări sau devianţe comportamentale sau alte tulburări la nivelul
limbajului (de articulaţie, de vorbire, de ritm şi fluenţă etc.). Din acest motiv
se recomandă ca procesul de terapie a limbajului să includă şi următoarele
domenii de intervenţie: schema corporală; relaxarea şi respiraţia;
motricitatea; percepţia vizuală; percepţiile auditive şi doar ulterior să fie
abordate multiplele aspecte ale limbajul oral.
1. Schema corporală
1.1. Nivelul trăirii
> Reproducerea atitudinilor corporale pe baza percepţiilor chinestezice. Cu
ochii închişi se ia o anumită atitudine, urmează relaxarea, după care se
reia aceeaşi atitudine.
> Reproducerea atitudinilor după modelul prezentat de logoped. Se verifică
imobilitatea corpului şi starea de
decontractie musculară.
/
a. Logopedul şi copilul stau faţă în faţă iar apoi în oglindă şi execută
următoarele mişcări:
- mişcarea unui braţ
;
22
Logopedic
- mişcarea succesivă a celor două braţe;
- mişcarea simultană a celor două braţe;
- terapeutul îşi conservă atitudinea în timpul reproducerii acesteia de către
copil;
- terapeutul nu face decât să prezinte atitudinea (se solicită memorarea);
- copilul închide ochii - îşi reaminteşte atitudinea corporală a terapeutului,
apoi deschide ochii şi reproduce (memorie şi chinestezie).
b. Logopedul şi copilul (începând de la vârsta de 8 ani) stau unul lângă altul.
Copilul îşi menţine atitudinea odată luată şi se aşează faţă în faţă cu
terapeutul pentru a constata reversibilitatea.
c. Se copiază atitudinea din poziţia faţă în faţă.
> Copierea atitudinii după un desen
Foaia de hârtie trebuie să fie transparentă. La început se ţine în poziţie
verticală, ulterior se dispune orizontal (pe o suprafaţă plană). Copilul
explorează desenul. După ce a reprodus atitudinea respectivă, se întoarce
desenul. Dacă execuţia a fost corectă, desenul trebuie să corespundă
atitudinii copilului.
> Copiera atitudinii folosind un omuleţ cu membre articulate (păpuşă).
1.2. Nivelul reprezentării
> Reconstituirea unui omuleţ din bucăţile care au fost
//
detaşate din păpuşi sau imagini decupate care reprezintă un personaj.
Copiilor li se cere să reconstituie şi să lipească pe o foaie de hârtie.
> Copierea desenelor reprezentând omuleţi; animale
.
24
I i > f.Mj |)(rcii e
Se pot realiza suite de exerciţii.
> Relaxarea în poziţia culcat
- Strânge pumnul drept
- Relaxează-te, odihneşte-le
- Control (flexiunea pumnului, molii lune.i palmei şi a degetelor)
- Braţul drept întins, pumn strâns
- Relaxează-te, odihneşte-te
- Control
- Ridică-ţi capul (copilul îşi priveşte picioarele)
- Relaxează-te, odihneşte-te
- Aceleaşi exerciţii urmează să se aplice mâinii, braţului şi umărului stâng
- Contractă-ţi maxilarul inferior
- Detenta
> Respiraţia
Se construieşte o bărcuţă de hârtie care se aşează pe abdomenul copilului
(care este tot în poziţie culcat) şi i se explică: "Abdomenul tău este la mare şi
respirând provoci valuri care fac să urce şi să coboare barca". Se urmăreşte
imobilitatea toracelui şi ca abdomenul să se umfle în timpul inspiraţiei şi să
se micşoreze în timpul expiraţiei. Se antrenează respiraţia abdominală în
poziţia culcat, iar apoi în picioare. în stare de imobilitate, de repaus sau de
detentă respiraţia este exclusiv abdominală, în timpul mişcării sau vorbirii,
respiraţia este uneori abdominală şi toracică, participarea toracică se
amplifică în timpul acţiunii datorită efortului care intervine.
Se poate continua cu exerciţii de suflare a bărcuţei aşezate într-un vas cu
apă
.
I iign|ir(Hc
6
4.1. Gnoziile vizuale
Se pot antrena prin realizarea unoi exen i|li t .1
- Repi'oducerea unui aliniament de icluiuic de culori diferite;
- Reproducerea unui aliniament de pi<".e uv.md forme diferite (blocuri
logice);
- Reproducerea unui aliniament de curbe şi drepte orientate diferit
(materialul testului).
Se reiau aceste trei exerciţii pregătind câte un aliniament în spatele unui
ecran după care se ridică ecranul şi copilul este lăsat să examineze vizual. Se
ascunde apoi construcţia, copilul trebuind să reproducă pe baza percepţiilor
şi memoriei vizuale.
> Asamblarea:
- ouăle decupate
- păpuşa rusească
- cuburile
> Reconstituirea: imagini decupate care reprezintă diferite personaje sau
animale.
> Mozaicurile
> Figurile geometrice:
- completări
- reproduceri
> Se caută lacunele dintr-o imagine
> Recunoaşterea unei figuri într-un ansamblu de linii care se încrucişează.
> Puzzel l-uri
> Jocul lui Kim: mai multe obiecte (cheie, stilou, jeton etc.) sunt prezentate
copilului. După ce simt ascunse, se cere copilului să enumere obiectele
văzute cu câteva clipe înainte.
> Imagini care reprezintă diferite obiecte sunt aşezate în faţa copilului.
După un exerciţiu de denumire a imaginilor i se cere copilului să închidă
ochii. Se ascunde o carte iar apo
i
Reeducarea preachiziţiilor la copiii cu tulburări de limbaj 27
i se cere să recunoască ce lipseşte. Se ascund toate cartonaşele dintr-un set,
se amestecă, iar apoi i se cere copilului să le aranjeze corect.
4.2. Praxia oculară şi sensurile mişcării mâinii
în direcţia de la stânga spre dreapta:
- aliniament de cuburi
- înşirarea mărgelelor de culori, forme, dimensiuni diferite.
- succesiunea formelor geometrice (curbe şi drepte).
- reproducerea unui aliniament de jetoane sau piese (de culori, forme,
dimensiuni diferite) aşezate în spatele unui ecran.
Terapeutului este aşezat faţă în faţă cu copilul, mişcă ecranul de la
dreapta la stânga în aşa fel încât să se poată descoperi succesiv toate
piesele din aliniament. Se reaşează ecranul. Se cere copilului să reproducă.
> Acelaşi procedeu doar că se folosesc planşe care conţin: figuri
geometrice, curbe şi drepte de diverse culori care sunt plasate şi orientate
diferit una faţă de cealaltă astfel încât copilul să le poată reproduce.
> Scândurică (sau suport de plastic) cu pioneze sau cuie de diferite culori
pentru antrenarea parcurgerii de la stânga spre dreapta; pentru
dexteritate şi viteză. Se stabileşte un cod, de exemplu, la o lovitură copilul
bate un cui albastru; la două lovituri, copilul bate un cui roşu.
> Punctare cu creionul sau cu acul. Exerciţiul este destinat dezvoltării mai
multor parametri:
- parcurgerea sensurilor de la stânga spre dreapta şi de jos în sus;
- dexteritatea manuală;
- viteza
.
28
Ii
Exemplu de exerciţiu: "Trasaţi cu vârful uimi ,i< > nnluml unei figuri
geometrice, a unui desen, îiraşa fel nu .îl .1 e de-,prindă de foaie.
30
I cif’iipedie
> Mişcarea: cuvinte care se referit la
- corp (subiectul gramatical al pi opoziţiei)
- deplasare, acţiune (predicatul gramali( al)
- spaţiul mişcării (complementul)
6.2. Vocabularul
Se asigură întotdeauna comprehensiunea, înainte de prezentarea
expresiei. "Arată-mi" este precedat întotdeauna de "Ce este...".
6.2.1. Comprehensiunea:
Se trece la recunoaşterea denumirilor pe următoarele domenii:
> Părţile corpului,
> îmbrăcămintea;
> Obiecte familiare - din clasă; - de acasă;
> Denumiri colective : îmbrăcăminte, jocuri, fructe etc.
> Adjective, ex: "Ceea ce este mare, verde, subţire, rapid etc".
> Substanţa, ex.: "Arată-mi ce este din fier, lemn, mătase, etc".
> Similitudine: "Arată-mi ce seamănă cu...".
> Diferenţa: "Arată-mi ceea ce seamănă iar apoi ce nu seamănă cu...".
Pentru înţelegerea verbelor se poate porni de la imagini care
reprezintă diferite scene sau activităţi. Ex: "arată-mi pe cel care
aleargă, se caţără, mănâncă, plonjează, etc.". Se utilizează imagini
cu scene din viata de zi cu zi.
/
6.2.2. Exprimarea:
Se reiau categoriile antrenate anterior la nivelul comprehensiunii. La început
se evocă unele cuvintele izolate iar apoi în interiorul unui ansamblu de
cuvinte
.
32
Logopedie
6.4. Nivelul frazelor
> Complementul indirect cine?; -despre cine?;-despre ce?
> Noţiunea de calitate (adjectiv, adverb)
Cine ce fel de?
Ce face cum?
> Pronume personale
Exerciţii:
/
El ea ei
viitor
X când te-ai născut
anul viitor
când vei fi adult
Figura 4. Utilizarea timpurilor verbale
> Denumirea imaginilor. Se lucrează asupra vocabularului care corespunde
imaginilor; se reasamblează imaginile. Imaginile se prezintă copilului într-
un anumit ritm (lent la început, iar apoi din ce în ce mai repede). Copilul
trebuie să spună denumirea fără articol (substantivul nearticulat). în cazul
în care copilul se blochează sau ezită, nu se aşteaptă ci se continuă cu
aceeaşi regularitate.
> Evocarea cuvintelor, cu ochii închişi
.
34
I, <>g opcdie
Se declanşează metronomul întl un rilin lent (sau se bate în masă cu
creionul). Ea fiecare bătaie copilul trebuie să pronunţe un cuvânt.
> Evocarea cuvintelor cu temă: acelaşi procedeu doar că se precizează
tema, de exemplu: ferma, fructele, casa etc. Nu trebuie depăşită o durată
de 2 sau 4 minute.
> Evocarea verbelor, adjectivelor.
> Ghicitori şi şarade.
7. Repartizarea vocabularului de bază pe intervale de vârstă
I. Schema corporală
5 la 6 6 la 7 9 Ia 11
3 la 5 ani ani | ani | 7 la 9 ani etc. 1
Membre
Cap, braţe Talie Faţă Trunchi superioar
e
Abdomen, Membre
Şold Pleoape Membre
dos inferioare
Picioare,
gambă Gene Torace Bust
Sprânce
Gură, nas ne Abdomen Omoplat
Coloana
Urechi, ochi Ceafă Bust
vertebrală
Mâini, păr Ten Craniu
Articulaţ
ia
Detalii Articulaţie
degetel
or
Detalii:
Denumi
rea
degetel
Degete or
Degetel
Umăr, gât Faţă e de la Palmă
picior
Talpa
Cot Nară
piciorului
încheietura Gleznă
mâinii
Coapsă Falangă
Genunchi
Pulpă
Gleznă
Călcâi -
36
Logopedie
6 la 7 7 la 9 9 la 11
3 la 5 ani 5 la 6 ani ani ani etc.
Aproape
înăuntru Dedesubt de
Departe în
jos Deasupra In jur
Aici
Afară #
înăuntru
Pe jos
III. întrebarea "Câte?" (limbaj de calcul)
7 la 9 9 la 11
3 ani 5 la 6 ani 6 la 7 ani ani etc. 1
Suficie Un
Mult Tot atât Mult nt fragment
(exerciţii
pentru
conserv
area Insufi O
Un pic Puţin
numărul cient fracţiune
ui)-
verbaliz
are
Orice
Nimic
Egal (se
adaugă la Nu-i
"tot atât") destul
Se adaugă:
Se
lucrează
cu
reversibili
tatea
Câţiva Cel puţin
(unul,
Câteva două)
Destul Perechi
Puţin (se
lucrează cu
O parte
ideea de
rest)
Nu-i destul
(se lucrează
O bucată
cu ideea de
lipsă)
Nici un
Nici o
Just
Mai mult
Mai puţin
încă
(măsură)
înălţimii)
Profund
(sensul
Scund
Talie
3 ani
Noţiunea Dimineaţa Zilele Trimestrul;
temporală ; săptămânii; Revărsatul
Subţire
de După- Ajun; zorilor;
îngust
Scurt
Q. (î n -C/J* cn O
Gros
Talie
Pitic
"după"; masă; înainte de Auroră;
C </) B) CT ^
Azi; ajun; Ziua Amurg;
1 3-5 ani
CL 2 ÎB B)c
Decupaj Dinainte Lunile anului; Semestru;
mărime?
Mijlociu
Q) (H O
pe In (numărul Data
o. ^ ™
- <j ro
1»3
Mare
c »-*
parcursul întârziere zilelor din sărbătorilor
s *»
3' 3
Mic
CD
<“
Ce
O)
zilei şi săptămână) - principale;
BJ
Uriaş Imens
Ce mod? Manieră?
-J < CD ^ (D d *73 >-f *-t 0) CT ^
Legat de acţiune
>
&
C
d
u
o
L
"
r
r
împreună încet Repede
3 0) C a> _, < — o
Pe poziţie Unul după Enorm
►_•> cu 3 *-t
altul
Asemănător Puţin câte Zăpăcit
puţin
—
Un pic Curajos
3'
<
<
►
N
U
C
3
u
fi
o
s
_
1 înainte Imediat
sr fl> O
§ |[ S"
£&•%
Brusc
n
a
c
c
ţr- fD
r
^ÎT3
BL c
Gentil Pe
r- 3
e-
i3
înţelept
0)
R.
m
o.
îndoială
Fără
sau târziu
Devreme
Cu
t
îndelunga
Timp
mai
conţinut
Noţiuni cu
» 13
H
3- C
O
< 3.
Si ra
h> ,,
cr o.
2-
»»i
u>
oo
5
■5
o.
3
8. TULBURĂRILE DE LIMBAJ
*
Tabel recapitulativ
Tulburare Nivelul în ce constă Simptomul Cauzele
deficienţei deficienţa
Incapacitatea: a) Principală:
permanentă; imaturitatea
Tulburare de Poartă de La nivelul sistematică, motorie la nivelul
articulaţie "ieşire" fonemelor pentru a produce regiunii buco-
unul sau mai faciale.
multe foneme b) Secundară:
Malformaţii la
Zgomotele nivelul
Motricitatea
izolate ale Erori în mişcarea maxilarului
organelor de
vorbirii: vocale făcută pentru a danturii, limbii,
articulaţie:
(uneori), emite un anume vălului palatin;
limbă, buze,
consoane fonem. Surditate;
vălul palatin
(îndeosebi). Tulburări
afective; Paralizii;
Tulburări ale Calea Deformarea
Combinate: a) Principale:
vorbirii auditivă cuvintelor:
Cale de Silabe; Suprimare; Analiza auditiv-
receptare şi Cuvinte; Deplasare; verbală şi a
integrare Fraze; Substituire; memoriei
auditivă, Inversiunea auditive
regiunea insuficiente
temporală a fonemelor în
cortexului interiorul
cerebral cuvintelor
Carenţă la
Engramarea
întârzieri ale nivelul Incapacităţi: b) Secundare
cerebrală:
limbajului lingvistic
Reglarea
incorectă a
limbajului;
Tulburări
afective;
Incapacitatea
Encefalopatie;
în înţelegerii
Maladii
comprehensiu informaţiilor
Semnificaţii diverse;Nivel
ne; cuprinse într-o
Forme lingvistic al
în exprimare; frază.
verbale familiei
In Incapacitatea de a
Scheme defavorabil;
comprehensiu exprima ideile,
motorii Surditate;
ne şi sentimentele şi
instabilitate;
exprimare; trebuinţelor într-o
Atitudini
frază corectă
educative
eronate; Deficitul
la nivelul
structurilor
perceptiv-motrice
Deficienţe la
nivelul căilor
de asociaţie
44
Logopedie
La fel cum înainte de scrierea literelor se fac exerciţii pregătitoare de
trasare a unor elemente grafice respectiv unele componenete ale literelor,
tot aşa şi la însuşirea pronunţiei trebuie să se facă exerciţii pentru însuşirea
unor deprinderi fonoarticulatorii simple.
O schemă generală după care se realizează pregătirea pronunţiei este
următoarea: psihopedagogul prezintă modelul, care pentru subiect
reprezintă stimulul verbal. Pornind de la acest model i se cere subiectului să-l
reproducă (reacţia). Dacă reacţia nu este cea corectă, se reia procesul
prezentării modelului până când subiectul reproduce corect sau aproximativ
corect.
Datorită caracterului relativ mecanic, de tipul stimul-reacţie al procesului
de formare a deprinderilor de pronunţie, orice tulburare a acestor deprinderi
nu se poate corecta decât prin reluarea procesului. în aceste condiţii
problema autocontrolului pronunţiei şi corectarea flexibilă a pronunţiei
defectuoase este dificil de realizat.
Există şi o altă cale de formare a deprinderilor de pronunţie. Ele pot fi
concepute ca elemente automatizate ale unei activităţi conştiente. în
perceperea iniţială, mişcările care compun deprinderile sunt mişcări
conştiente, efectuate voluntar. Prin exerciţii ele se automatizează. Caracterul
lor conştient se evidenţiază ori de câte ori intervine un anumit defect,
situaţie în care defectul se poate corecta deoarece subiectul şi-a însuşit
modelul în mod conştient.
Conştientizarea mişcărilor care compun deprinderile de pronunţie este
posibilă şi prin utilizarea gesturilor de sprijin, a semnelor evocatoare şi chiar
a formei dactile a limbajului. în literatura de specialitate exerciţiile
pregătitoare se clasifică în două grupe mari:
Exerciţii pentru pregătirea directă care se referă la latura fonetică a
elaborării pronunţiei.
Exerciţii pentru pregătirea indirectă care se referă la pregătirea
funcţională a analizatorilor.
46
Logopedie
> Mişcări de întindere a buzelor prin retragerea comisurilor şi apăsarea pe
dinţi. Acestea sunt mişcările caracteristice pentru pronunţia lui „e", „i"■
> Mişcări de apăsare a buzei superioare asupra celei inferioare, în vederea
realizării unei ocluzii în faţa aerului. Aceste mişcări sunt caracteristice
pentru „p", „b", „m".
> Mişcări combinate în care cele două buze nu mai efectuează aceleaşi
mişcări. Exemplu: în pronunţia lui „f", buza inferioară este apăsată de
marginile incisivilor superiori, la mijloc rămânând o constricţie. Buza
superioară este uneori ridicată.
La unii subiecţi cu deficienţe de limbaj buzele sunt total sau parţial lipsite
de tonusul corespunzător pentru a executa diferite mişcări. De exemplu,
parezele faciale influenţează negativ mişcările buzelor. în toate aceste cazuri
este nevoie de un antrenament special pentru pregătirea muşchilor labiali în
vederea pronunţiei.
Sistemul de exerciţii pentru pregătirea buzelor cuprinde următoarele
grupe:
> exerciţii pentru întărirea muşchilor orbiculari;
> exerciţii de rotunjire a buzelor;
> exerciţii de întindere a buzelor prin retragerea comisurilor bucale;
> exerciţii de apăsare a buzelor şi de dezlipire prin explozie;
> exerciţii combinate.
/
Tipuri de exerciţii
2.1.1. Ridicarea unui creion cu buzele. Psihopedagogul pune pe masă un
creion (sau o baghetă) pe care elevul trebuie să-l ridice. De baghetă se
atârnă verigi metalice cu greutate diferită. Elevii trebuie să menţină bagheta
în poziţie orizontală. Exerciţiul se repetă până când elevul reuşeşte să
realizeze sarcina
.
48
Logopedie
2.1.8. Exerciţii combinate. Mişcările buzei de jos nu mai corespund
mişcărilor buzei superioare. Buza superioară este întinsă şi uşor ridicată
lăsând să se vadă dinţii. Buza inferioară este şi ea puţin ridicată în sus
acoperind dinţii inferiori şi apăsând pe marginea incisivilor superiori. La
mijlocul buzei inferioare va rămâne o uşoară fantă pentru ieşirea aerului
expira tor.
2.2. Exerciţii pentru limbă
Mişcările limbii intervin, aproape în pronunţarea tuturor sunetelor, ea este
cea care determină direct raportul specific dintre forma şi mărimea
rezonatorului vocal în pronunţarea diferitelor sunete. De forma şi volumul
rezonatorului bucal depind în mare măsură calităţile sonore ale sunetului
emis.
Principalele tipuri de mişcări ale părţilor limbii sunt:
> Mişcări de boltire a limbii către palatul dur.
> Mişcări de împingere a limbii înainte şi înapoi.
> Mişcări de realizare a şanţului (jgheabului) pe partea dorsală a limbii.
Exerciţiul 1: Scoaterea şi retragerea limbii lăsată moale şi neascuţită
("limba lopată", după Guţu, 1974). Necesitatea acestui exerciţiu derivă din
faptul că foarte mulţi subiecţi cu deficieţe de limbaj pronunţă sunetele cu
limba încordată. Datorită încordării, limba tinde către o poziţie intermediară
iar sunetele pronunţate prezintă defecte. Exerciţiul de scoatere şi retragere a
limbii lăsată moale se dovedeşte a fi deosebit de eficient în prevenirea unor
defecte de pronunţie. Copiii scot limba ascuţind-o. Ascuţirea limbii este o
contractare a ei. Psihopedagogul trebuie să insiste până când subiectul
reuşeşte să ţină limba moale şi neascuţită.
Exerciţiul 2: Scoaterea limbii din gură în formă de lopată, în poziţie orizontală
printre dinţi
.
Etapa pregătitoare pentru însuşirea laturii fonetice...
49
Exerciţiul 3: Atingerea unei bucăţi de zahăr cu limba. Cu o
mână se tine o bucăţică de zahăr sau o bomboană la 2-3 cm / /
distanţă de gură, cu cealaltă mână se fixează capul copilului încât el să nu se
poată apropia de bucata de zahăr.
Exerciţiul 4: Scoaterea din gură a limbii cât mai mult şi retragerea ei în
gură cu vârful ridicat, altfel spus cu limba făcută ghem.
Exerciţiul 5: Cu limba scoasă şi gura puţin deschisă, copilul va duce limba
în sus spre nas, în jos spre bărbie, apoi va duce limba la dreapta, la stânga.
Este foarte important să se insiste asupra imprimării unui anumit ritm.
Exerciţiul 6: Lipirea limbii de cerul gurii şi desprinderea ei cu zgomot.
Exerciţiul 7: Acoperirea buzei superioare cu limba neascuţită. De obicei
elevii execută cu limba ascuţită, vârful limbii depăşind buzele. Trebuie să se
insiste asupra formei rotunjite a limbii.
Exerciţiul 8: Aceeaşi poziţie ca mai sus, limba acoperind dinţii, se poate
palpa rotunjirea.
Exerciţiul 9: Limba în aceeaşi poziţie, în spatele incisivilor superiori.
Marginile limbii sunt lipite de alveolele dentale.
Exerciţiul 10: Acoperirea buzei inferioare cu limba rotunjită.
Exerciţiul 11: Limba între buza inferioară şi incisivii inferiori.
Exerciţiul 12: Ridicarea limbii în spatele incisivilor superiori ca pentru „1".
Exerciţiul 13: Comisurile retrase, vârful limbii sprijinit pe incisivii inferiori.
Partea dorsală a limbii este ridicată şi uşor încordată. Marginile limbii ating
molarii superiori. Exerciţiul este important pentru emiterea vocalei „e".
Exerciţiul 14: Limba în formă de jgheab proiectată în afară. Jgheabul poate fi
mai îngust sau mai larg. După ce elevul a reuşit să realizeze jgheabul i se
cere să sufle într-o sticluţă. Rezultatul dirijării aerului pe jgheabul limbii -
către gura sticluţei va fi un şuierat
.
50
Logopedie
2.3. Exerciţii pentru palatul moale
Ca organ activ al articulării, palatul moale joacă un rol important în
emiterea sunetelor contribuind direct la dirijarea aerului în timpul pronunţiei.
Dacă palatul moale este ridicat şi astupă calea spre cavitatea nazală, jetul de
aer se scurge prin cavitatea bucală.
Dacă vălul palatin este coborât, atunci o parte din aerul expirat trece prin
calea nazală. Sunetele în acest caz capătă o rezonanţă nazală.
Defectele motrice ale vălului palatin, care fac imposibilă ridicarea vălului
palatin, se reflectă direct asupra inteligibilităţii vorbirii. Vorbirea puternic
nazalizată se datorează tocmai faptului că vălul palatin nu se ridică suficient
pentru a închide căile nazale.
în practică, aceste deficienţe ale palatului moale se semnalizează mai rar
şi se datorează, de regulă, unor cauze organice, de exemplu: palat moale
prea scurt; palat moale despicat; prezenţa unor pareze. Când nazalizarea
excesivă sau insuficientă se manifestă fără asocierea cu alte simptome,
tulburarea este încadrată în grupa tulburărilor dislalice numite rinolalii.
Aceleaşi manifestări pot să apară ca simptome în cadrul unor tablouri ale
tulburărilor de limbaj mult mai complexe (ex: tulburări de limbaj cu substrat
neurologic).
în aceste cazuri speciale antrenarea palatului moale este dificilă.
Exerciţiile care se fac au scopul ca subiecţii să înveţe să-şi dirijeze conştient
aerul, când prin cavitatea nazală, când prin cea bucală.
Exerciţiul 1: Exerciţii de "bolborosire". Se ia un vas cu apă şi un tub de
cauciuc. Copilul trebuie să sufle aerul prin tub în aşa fel ca apa să
bolborosească, când se termină jetul de aer, se cere elevului să ţină tubul în
gură şi să inspire aer pe nas, aerul inspirat se dirijează ca aer expirator prin
gură. Bolborosirea se reia. Important este faptul ca elevul să nu dea drumul
tubului din gură, în acest fel nu va putea inspira pe gură
.
52
Logopedie
> în pronunţia diferitelor sunete, unii elevi deschid gura mai mult decât este
nevoie. Această greşeală se datorează în bună parte psihopedagogului,
care în predarea diferitelor sunete exagerează deschiderea gurii în aşa fel
ca elevii să poată vedea cât mai bine care este poziţia limbii. Ei vor intui
astfel şi deschiderea exagerată a gurii.
> Mai frecventă, mai ales la elevii din clasele mai mari este "vorbirea cu
gura închisă". în acest caz unii subiecţi vorbesc păstrând aproximativ
aceeaşi deschidere a gurii. Aceste greşeli influenţează negativ
inteligibilitatea pronunţiei.
în literatura de specialitate se indică cu precizie distanţele
corecte existente între dinţi în pronunţarea diferitelor sunete
(Rusceac, Popovici, Stan, Păunescu, Guţu). Pentru pronunţia
vocalelor sunt indicate distantele:
/
„a" = 12-15 mm; „o" = 8 mm; „u" = 6 mm; „e" = 8 mm; „i" = 2 mm; „ă"
= 8 mm; „î" = 4 mm.
Deşi aceste distanţe sunt aproximative, totuşi ele exprimă o relaţie de
care trebuie să se ţină seama în modelarea pronunţiei.
Exerciţiul 1: în faţa oglinzii, după modelul psihopedagogului, copilul va
închide şi deschide gura. Pentru realizarea diferitelor grade de deschidere,
profesorul va arăta în jos şi va deplasa, de la caz la caz, bărbia elevului.
Exerciţiul 2: Se mişcă maxilarul inferior spre stânga şi spre dreapta cu o
viteză crescândă.
Exerciţiul 3: Diferenţierea diferitelor grade de deschidere folosindu-se
sondele logopedice. Fiecare sondă este prevăzută cu un cap de cauciuc,
plută sau material plastic. Toate capetele au o lungime egală, de 25 mm,
grosimea lor fiind diferită: 12, 8, 6, 4, 2 mm. Aceste capete sunt fixate pe o
tijă de lemn sau metal. La început elevul realizează deschiderea gurii prin
introducerea sondei printre dinţi. După un număr de repetiţii se indic
ă
54
Logopedie
4. Pregătirea indirectă
4.1. Educarea atenţiei
însuşirea vorbirii de către copii cu deficienţe de limbaj comportă sesizarea
unei serii de mişcări coordonate şi rapide, care nu pot fi percepute în
întregime, pe de altă parte efectele tactil-vibratorii ale vorbirii sunt confuze.
Pentru procesul dezvoltării limbajului verbal este necesar să fie educată în
mod deosebit atenţia precum şi analizatorii, mai ales sub raportul
ridicării valorii lor funcţionale.
/
Numeroşi copii, de exemplu cei cu sindrom de nedezvoltarea limbajului,
sunt foarte instabili din punct de vedere atenţionai şi datorită acestui aspect
sunt perturbate demersurile pregătitoare pentru însuşirea pronunţiei. Pentru
educarea atenţiei se foloseşte, în mod deosebit, jocul întrucât, astfel, copilul
se antrenează mai uşor în activitate şi se poate realiza dezvoltarea atenţiei.
Jocurile utile pentru dezvoltarea atenţiei şi funcţionalităţii analizatorilor sunt
foarte numeroase şi de regulă se găsesc descrise în literatura de specialitate.
4.2. Tipuri de exerciţii
4.2.1. Exerciţii destinate educării atenţiei şi funcţionalităţii analizatorilor
a) Imitarea diverselor mişcări ale corpului: se începe cu mişcarea
braţelor, picioarelor, trunchiului coroborându-se între ele. Tot pe baza
imitaţiei se introduc elemente de gimnastică ritmică.
b) Pentru educarea atenţiei se folosesc şi jocuri de identificare în care
psihopedagogul arată un obiect şi copilul trebuie să aleagă dintr-un număr
de imagini, imaginea corespunzătoare precum şi situaţia în care se indică
imaginea şi subiectul trebuie să arate obiectul corespunzător
.
56
Logopedie
4.2.3. Exerciţii pentru educarea analizatorului vizual
Exerciţii şi jocuri pentru diferenţierea culorilor, mărimilor şi a formelor. Se
folosesc şi exerciţii combinate în care copilul trebuie să ţină seama atât de
criteriul culorii cât şi de mărime şi formă.
4.2.4. Exerciţii care urmăresc educarea analizatorului tactil-vibratil
Sunt incluse jocuri pentru recunoaşterea obiectelor pe baza
simţului tactil. Se prezintă elevului 4-5 obiecte cunoscute apoi acestea se
introduc într-un săculeţ. Pe baza pipăitului copilul trebuie să scoată din
săculeţ obiectul solicitat. Exerciţii şi jocuri pentru scoaterea greutăţilor pe
baza simţului tactil-kinestezic, excluzând vederea. Pentru perceperea
vibraţiilor se folosesc instrumente cu coarde, organizându-se diferite jocuri.
La început se asociază vizual-tactil-vibratil numai anumite instrumente, apoi
numai anumite coarde, elevul trebuie să recunoască vibraţiile numai pe baza
simţului vibratil.
4.3. Organizarea activităţilor psihopedagogice în perioada pregătitoare
pentru însuşirea limbajului verbal
Este important ca activităţile desfăşurate în această perioadă să nu aibă
structura lecţiilor clasice. Acest lucru se explică prin specificul şi
particularităţile psihice ale copiilor cu care se lucrează. Nu se pot concentra
asupra unui obiectiv didactic mult timp. Lecţiile în această perioadă au
aspect de mozaic, în sensul că într-o lecţie de 40 - 50 de minute se realizează
în esenţă un număr de 5 - 6 activităţi, tocmai pentru a menţine şi relansa
atenţia copiilor.
Structura unei activităţi este, în linii mari, următoarea:
> Moment organizatoric (5 minute).
> Exerciţii de gimnastică mimică (5 minute).
> Exerciţii de educaţie vizuală (5-10 minute).
> Exerciţii pentru dezvoltarea deprinderilor manuale (10 minute) .
> Exerciţii de educaţie auditivă (5-10 minute).
> Exerciţii de gimnastică bucală (5 iîvinute)
.
Capitolul 4
TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE
/
ŞI TERAPIA LOR
1. Delimitări conceptuale
în cele ce urmează vom folosi denumirea de tulburări de pronunţie pentru
acea categorie de tulburări care în literatura francofonă se regăseşte sub
denumirea de tulburări de articulaţie (trouble de articulation) din
considerentul că în pronunţie regăsim atât fonaţia, cât şi articulaţia propriu-
zisă (înţelegând prin aceasta diferitele poziţionări ale organelor articulatorii).
Stampe (1979, citat de Van Borsel, 1999) a definit procesul fonologie ca
fiind "o operaţie mintală care se aplică în limbaj pentru a substitui o clasă de
foneme sau o secvenţă de foneme, prezentând o dificultate specifică
comună, cu o clasă alternativă identică dar lipsită de dificultatea specifică
care a cauzat problema".
în alţi termeni, Stampe interpretează procesele fonologice ca şi cum ar fi
strategii utilizate de copii pentru a simplifica cuvintele adulte, care pentru ei
rămân dificil de pronunţat (de exemplu înlocuirea lui "r" cu într-o anumită
perioadă a ontogenezei. El admite faptul că aceste procese fonologice sunt
înnăscute şi universale.
La începutul dezvoltării fonologice, toate procesele înnăscute operează
simultan. De-a lungul achiziţiei fonologice, copilul depăşeşte progresiv
aplicarea nediferenţiată a întregi
i
58
Logopedie
game de procese suprimându-le, limitând aplicarea lor la anumite segmente
sau în anumite contexte, sau mai mult adaptând aplicarea lor la sistemul
fonologie al limbii materne.
Ingram (citat de Hebert, 1990) a distins următoarele subtipuri ale
procesului fonologie: procesul structurării silabice, procesele de substituire şi
de asimilare. Primul tip reduce cuvintele adulte în configurări silabice mai
temeinice cum ar fi: C-V; C-V-C sau C-V-C-V.
Procesele de substituire sunt cele prin care o întreagă clasă de foneme
este înlocuită cu o altă clasă de foneme. Procesele de asimilare se referă la
schimbările prin care sunetele devin asemănătoare sunetelor învecinate.
La vârsta de 4 ani, copiii sunt capabili să producă corect o
mare parte a sunetelor limbii materne. Anumite sunete pot să
constituie în continuare o problemă. Sunetele cum ar fi: f, v, s şi z, >•
care sunt mai dificil de pronunţat, nu sunt stăpânite pe deplin, de unii copii,
până la vârsta de 6-7 ani. De asemenea, cuvintele lungi, rămân dificil de
pronunţat pentru o perioadă mai lungă de timp, la fel şi regulile morfo-
fonologice (este vorba de regulile care indică schimbările fonemelor care
rezultă din îmbinarea unui morfem cu altul.
2. Tipuri şi cauze ale tulburărilor de pronunţie
2.1. Clasic şi modem în abordarea tulburărilor de pronunţie
Se disting mai multe tipuri de tulburări de pronunţie. O distincţie clasică la
care au aderat clinicienii mult timp şi care se bazează pe etiologie este cea
dintre o tulburare organică şi una funcţională. în tulburarea organică de
pronunţie, se distinge o cauză fizică, care permite identificarea problemei.
Dacă această cauză este la nivelul organelor periferice ale vorbirii, problema
se numeşte disglosie (după Van Borsel, 1999). Dacă tulburarea apar
e
60
Logopedie
2.2. Clasificarea logopedică a tulburărilor de limbaj
Numărul şi diversitatea tulburărilor de limbaj a făcut dificilă clasificarea
acestora. în general sunt utilizate diferite criterii: criteriul lingvistic, criteriul
etiologic, morfologic şi simptomatologie.
Clasificarea logopedică combină patru criterii fiind considerată una dintre
cele mai complexe şi complete:
1. Criteriul anatomo-fiziologic:
> Tulburări ale analizatorului verbomotor sau verboauditiv
> Tulburări centrale şi periferice
> Tulburări organice şi funcţionale.
2. Criteriul structurii lingvistice afectate:
> Tulburări de voce
> Tulburări de ritm şi fluenţă
> Tulburări ale structurii fonetico-fonematice
> Tulburări polimorfe de limbaj (lexico-gramatical)
> Tulburări ale limbajului scris.
3. Criteriul periodizării:
> Perioada preverbală care durează până la 2 ani
> Perioada de dezvoltare a vorbirii între 2 şi 6 ani
> Perioada verbală peste 6 ani.
4. Criteriul psihologic:
> Gradul de afectare a funcţiei comunicative a limbajului
> Devieri de conduită şi tulburări de personalitate
> Prognosticul tulburărilor de limbaj.
în urma aplicării criteriilor de mai sus au fost stabilite următoarele
categorii de tulburări ale limbajului:
1. Tulburări de pronunţie. Dintre acestea amintim dislalia, rinolalia, dizartria.
2. Tulburări de ritm şi fluenţă a vorbiri
i
62
Logopedie
auditiv când sunt afectate mai ales opoziţiile fonematice, prin urmare se
poate manifesta şi în scris. Complicaţiile determinate de dislalie se manifestă
prin marcarea negativă a dezvoltării limbajului în ansamblu şi prin generarea
unor complicaţii psihice afectiv-volitive. Prognosticul este pozitiv.
2.3. Tulburările fonetice
în funcţie de numărul fonemelor care sunt afectate, se poate distinge o
tulburare simplă de o tulburare multiplă. într-o tulburare fonetică simplă,
problema este limitată la un singur fonem (exemplu "r"), sau la două foneme
homorganice ("s" şi "z"). într-o tulburare multiplă sunt afectate mai multe
foneme (siflante, şuierătoare, africate, ca în anumite forme de complexe de
sigmatism).
O tulburare fonetică poate fi identificată în funcţie de fonemele afectate.
Terminologia utilizată este constituită de cuvinte compuse, formate din
denumirea grecească a fonemului urmată de sufixul "-ism". Astfel, când este
afectată pronunţia lui "s" vorbim de sigmatism, de rotacism pentru a
semnala problemele legate de pronunţia lui "r", de lambdacism pentru a
indica pronunţia incorectă a lui "1", de kapacism când este afectată
pronunţia lui "k"; de tetacism când este afectă pronunţia lui "t".
Se pot da indicaţii suplimentare privind natura pronunţiei incorecte prin
utilizarea şi a altor elemente descriptive. Când, în producerea lui "s" apexul
este plasat vizibil între incisivi, vorbim de sigmatism interdental. Când apexul
este plasat în spatele incisivilor şi este sprijinit de aceştia, sigmatismul este
numit addental, când aerul se scurge lateral în timpul pronunţiei lui "s",
provocând emisia unui sunet asemănător fonemului "1", vorbim de
sigmatism lateral etc
.
64
Logopedie
Limba poate să prezinte o serie de malformaţii: (disglosie, aglosie,
ankyloglosie, hipoglosie, macroglosie, microglosie Nu orice tip de
malformaţie linguală stă la baza unor tulburări de pronunţie. Diferă impactul
acestora în funcţie de gravitatea atingerii dar şi de posibilităţile de
compensare puse în lucru de fiecare subiect.
Anomaliile buzelor şi palatului conduc inevitabil la o alterare a articulaţiei.
Şi în acest caz natura şi gravitatea tulburărilor de pronunţie depind de
localizarea scizurii (buze, palat dur, palat moale, rebord alveolar etc), de
ţesuturile interesate (cutanat, muscular, osos), de întinderea scizurii
(parţială, totală), de localizarea sa unilaterală sau bilaterală.
Problemele cele mai curente sunt cele de rinofonie, hiperrinolalie, (o
rezonanţă nazală exagerată), zgomot nazal (prezenţa unui zgomot de-a
lungul nasului în timpul pronunţiei oclusivelor şi fricativelor surde), o
articulare slabă a fricativelor şi oclusivelor, substituirea oclusivelor prin
poticneli şi tendinţa de-a articula plasând limba în poziţie posterioară.
Această ultimă tendinţă conduce la o calitate a vorbirii cunoscută sub
denumirea de "vorbire din sac". Toţi subiecţii care prezintă o fisură a palatului
în zona posterioară sunt expuşi la tulburări de auz. La aceşti pacienţi, Trompa
lui Eustachio, care ventilează urechea medie, nu funcţionează corect. Este
cazul în care din cauza fisurii, muşchiul palatului moale, care în mod normal
dilată trompa lui Eustache, nu funcţionează într-un mod eficace.
Problemele fonetice de pronunţie pot rezulta şi în urma unor leziuni cerebrale
pre-, peri-, postnatale. în urma atingerilor cerebrale la nivelul zonelor
implicate în coordonarea motorie , datorate unor traumatisme, infecţii,
intoxicaţii rezultă disfunctii în coordonarea muşchilor fonatori. Paralizia
parţială sau totală, a muşchilor fonatori (sau a unora dintre ei), conduce la o
tulburare de articulaţie numită dizartrie. Tipul de dizartrie, depinde de
localizarea leziunii cerebrale
*
66
Logopedie
în cazul unei tulburări fonologice, fără alte tulburări manifeste, este uşor
de observat dacă un copil întâmpină probleme în achiziţia fonemelor.
Aceasta se poate observa când organele fonatorii sunt intacte din punct de
vedere anatomic şi neurofiziologic, când nu se poate evidenţia nici un
simptom neurologic, nici o tulburare de auz. Aceşti copii deşi sunt stimulaţi
nu reuşesc să atingă diferitele etape de achiziţie ale fonemelor, la fel de uşor
ca şi alţi copii.
Grunwell (1985, citat de Hebert, 1990), a identificat mai multe tipuri de
tulburări fonologice.
2.4.1. La anumiţi copii, tulburarea constă în utilizarea prelungită a
proceselor de simplificare, procese a căror utilizare este normală la vârstele
mici. Este ca şi cum s-ar fi stabilizat primele pattern-uri de pronunţie şi
procesele fonologice continuă să decurgă în funcţie de acestea şi după
vârsta la care ne-am aştepta ca ele să fie înlocuite de alte pattern-uri. Se
spune despre vorbirea unui astfel de copil că prezintă procese normale
persistente.
2.4.2. La alţi copii se observă o coexistenţă, a anumitor procese de
simplificare precoce cu pattern-uri mult mai avansate, caracteristice etapelor
ulterioare ale dezvoltării fonologice. Această situaţie este cunoscută sub
numele de discordanţă cronologică.
2.4.3. Unii copii simplifică cuvintele într-o manieră neobişnuită. în loc să
utilizeze procesele fonologice normale, ei îşi dezvoltă anumite pattern-uri de
simplificare care sunt rar întâlnite în dezvoltarea normală a limbajului. Acest
caz poartă denumirea de procesul de idiosincrazie.
Un exemplu, dat de Herbert (1990) pentru a ilustra acest tip de tulburare
fonologică ar fi cazul unui copil cu trizomie care pronunţa un "r" bilabial în
locul unui "r" uvular (specific limbii franceze), de fiecare dată când fonemul
"r" era precedat de o oclusivă bilabială
.
68
Logopedie
în cazul tulburărilor de pronunţie se recomandă depistarea unei eventuale
pierderi de auz, fiind considerată ca un potenţial factor etiologic. Şi logopedul
ar trebui să se familiarizeze cu unele tehnici de audiologie educaţională
(audiometrie tonală, timpanometrie sau audiometrie vocală), pentru
depistarea cazurilor care prezintă tulburări de auz, precum şi cu
interpretarea rezultatelor obţinute în urma tehnicilor aplicate.
3.3. Evaluarea propriu-zisă a articulaţiei
Cu 20 de ani în urmă nu se făcea, în evaluarea tulburărilor de pronunţie,
distincţie între o problemă de origine fonetică şi o problemă de origine
fonologică (Van Borsel, 1999). începând cu anul 1970 s-a dezvoltat
"fonologia clinică", logopezii şi ortofoniştii începând să fie interesaţi de
dificultăţile legate de achiziţia fonologică şi astfel au fost descoperite noi
metode de analiză a atingerilor fonemice.
O aplicare a teoriilor fonologice în examinarea logopedică este
concretizată în metodele: analiza trăsăturilor distinctive, analiza vorbirii şi
fonologia generativă.
3.3.1. Examinarea tradiţională a pronunţiei
Se realizează printr-o sarcină de denumire a imaginilor grupate într-un
album logopedic (Guţu, 1974, Jurcău, 2000). Imaginile sunt astfel alese încât
denumirea lor să se poată realiza prin cuvinte care conţin fiecare fonem al
limbii române în poziţia iniţială, medie sau finală a cuvântului.
Erorile sunt grupate în una din următoarele categorii: omisiuni, substituiri
sau distorsiuni. Gradul de severitate al unei tulburări de articulaţie este
estimat în mod tradiţional în funcţie de numărul fonemelor pronunţate
eronat. Cu cât sunt mai multe erori care afectează fonemele, cu atât
tulburarea de articulaţie este mai severă. La ora actuală, mulţi ortofonişti şi
logopezi mai aderă încă la această metodă tradiţională.
Din punct de vedere lingvistic pot fi semnalate mai multe limite ale acestei
metode
.
70
Logopedie
al complexităţii sale precum şi în funcţie de momentul comunicativ.
Denumirea imaginilor este o sarcină care diferă din punct de vedere
metalingvistic de transmiterea informaţiilor din cadrul comunicării.
Examinarea tradiţională a pronunţiei este utilă pentru depistarea
tulburărilor de pronunţie, în cadrul demersului de screening iar rezultatele
acestei metode pot fi utilizate în analiza fonologică.
în cazul unei tulburări de pronunţie severe, metoda tradiţională de
examinare este insuficientă fiind nevoie de proceduri de analiză mult mai
detaliate.
3.3.2. Analiza trăsăturilor distinctive
într-o astfel de analiză fonemele sunt considerate ca un ansamblu de
trăsături distincte şi pronunţia copilului este comparată cu pronunţia
adulţilor, folosind ca termeni de comparaţie nu numai fonemele ci şi anumite
trăsături care disting fonemele între ele.
Printr-o astfel de analiză sunt identificate fonemele pronunţate eronat,
izolându-se acele trăsături care determină diferite probleme.
O înlocuire a lui d cu t în producerea cuvântului "dulap", înlocuit cu
"tulap", nu este considerată o substituţie a lui "d" cu "t", ci ca o eroare care
afectează trăsăturile distinctive ale fonemelor (utilizând sistemul trăsăturilor
distincte a lui Chomsky, 1996). într-o analiză aprofundată a trăsăturilor a
unui anume eşantion al limbajului oral, trăsăturile fiecărui fonem sunt
comparate cu trăsăturile fonemelor pronunţate şi se calculează pentru
fiecare fonem în parte de câte ori a fost realizat potrivit cu întreg eşantionul
(Testul fonetic descris de Lafon, 1985).
Analiza trăsăturilor distinctive posedă anumite avantaje faţă de analiza
tradiţională a erorilor articulaţiei. Acest tip de analiză poate să constituie o
mai bună metodă pentru a identifica şi descrie pattern-urile eronate din
limbajul unui subiect. De exemplu, se poate arăta că există o legătură între
erorile di
n
72
Logopedie
3.3.3. Analiza "loc-voce-mod"
O astfel de analiză este similară cu cea a trăsăturilor distinctive, cu
excepţia tipului de trăsături care este utilizat în analiză. în analiza "loc-voce-
mod", trăsăturile sunt cele utilizate în mod tradiţional în fonetică pentru a
descrie locul articulaţiei, caracteristicile vocii şi modul în care este articulat
fonemul. Acestea sunt numite uneori trăsături fonetice pentru a le diferenţia
de trăsăturile distinctive, numite trăsături fonologice. Procedura utilizată în
analiza "loc-voce-mod", seamănă cu analiza trăsăturilor distincte. Această
metodă nu este potrivită pentru a analiza distorsiunile şi omisiunile, dar se
poate dovedi extrem de utilă în analiza acustică a elementelor segmentale şi
suprasegmentale ale vorbirii (modalitate aprofundată de evaluare
complementară audiometriei vocale) în scopul creşterii nivelului de
inteligibilitate al vorbirii la persoanele cu deficienţă de auz (Anca, 2001).
3.3.4. Analiza generativă
în anii '60, 70 întreaga gândire lingvistică a fost profund influenţată de
teoria lui Chomsky despre limbaj, cunoscută sub numele de gramatică
generativă, transformaţională.
Regulile generative descriu relaţia care există între reprezentările
fonemice abstracte subiacente şi cuvintele şi reprezentările fonetice care
sunt mai superficiale. Aceste reguli preiau forma următoare: A—>B/X-Y. Astfel
regula prezentată mai sus poate fi citită astfel:
"A devine B când este precedat de X şi urmat de Y". Aceste reguli au fost
utilizate pentru a descrie diferenţele existente între pronunţia unui copil şi
pronunţia corectă a adulţilor. Când un copil omite sistematic consoana “r",
indiferent de contextul fonetic în care se află această consoana, aceasta
poate fi exprimată prin regula (r) —> 0.
Cadrul teoretic al fonologiei generative prezintă numeroase avantaje în
comparaţie cu analiza tradiţională şi analiza trăsăturilor distinctive în
demersul descrierii erorilor de pronunţie la copii. Din moment ce notarea
trăsăturilor est
e
74
Logopedie
Indiferent de procedura, în ansamblu, etapele necesare unei analize a
proceselor fonologice sunt în număr de patru şi vor fi descrise în continuare.
1. Prima etapă constă în stabilirea unui eşantion de limbaj. Se poate
înregistra un eşantion pe baza vorbirii spontane, pe baza procedurilor
imitative sau pe baza unor sarcini de denumire a imaginilor sau a obiectelor.
Pentru copiii care prezintă un limbaj neinteligibil, cea mai potrivită sarcină
este cea de denumire a imaginilor. Se consideră necesar un eşantion de 55-
100 cuvinte diferite care să permită surprinderea tuturor variabilelor de
utilizare a proceselor fonologice.
2. A doua etapă este transcrierea eşantionului înregistrat eventual prin
transcriere fonetică. Procedura a fost descrisă de Lafon (1985) în prezentarea
"Testului fonetic" şi de Anca (2000) în descrierea probelor de limbaj incluse
într-un program de depistare precoce a tulburărilor de auz şi limbaj.
3. A treia etapă este compararea sistematică a producţiilor verbale ale
unui copil cu producţii verbale ţintă pentru a se identifica fiecare eroare şi
de-a o plasa într-o categorie proprie proceselor fonologice. Intr-o formă cum
ar fi Ka pentru Klara, sunt identificate procesele: reducerea grupului
consonantic (K1 a fost înlocuit cu K) la fel şi suprimarea silabei finale ("r" a
fost omis dar şi vocala cu care era legat în silabă).
4. într-o ultimă etapă, putem calcula frecvenţa manifestării fiecărui
proces fonologie care a fost recunoscut.
De exemplu, procesul de reducţie a unui grup consonantic poate fi aplicat
fiecărui cuvânt ce conţine un grup consonantic, suprimarea silabei
pronunţată defectuos poate fi observată în fiecare cuvânt care conţine cel
puţin două silabe.
Totuşi în cazul copiilor cu tulburări severe de pronunţie această metodă
poate fi utilă pentru programarea unei intervenţii. S-au formulat opinii privind
utilitatea acestei metode şi pentru analiza tulburărilor de pronunţie ale
vocalelor
.
Etapa pregătitoare pentru însuşirea laturii fonetice...
75
Dezvoltări recente ale fonologiei conţin ideea centrală că unităţile
fonologice sunt organizate în mod ierarhic, o astfel de poziţie aparţine
fonologiei non-lineare. Această organizare are diferite niveluri. Unul dintre
aceste niveluri este cel al silabei.
Acestă unitate domină unităţile de nivel inferior care sunt
/
începutul (consoana iniţială silabei) şi finalul (restul silabei). Nivelul "început-
rimă" domină la rândul său, nivelul C-V pentru a se reuni cu reprezentarea
segmentală.
4. Corectarea tulburărilor de pronunţie
Van Riper (Rondai şi Seron, 1999) consideră terapia tulburărilorde
pronunţie ca fiind un proces ce implică uneori învăţare şi reînvăţare. Vechile
patternuri care au condus la producerea eronată a fonemelor trebuie să fie
eliminate şi noile patternuri de coordonare musculară, care produc noi
foneme, trebuie să fie bine stăpânite. Aceeaşi opinie este prezentată de Guţu
(1974) care arată care este rolul logopedului în corectarea tulburărilor de
pronunţie şi care sunt etapele întregului demers.
Stăpânirea unui nou fonem este făcută de-a lungul a patru niveluri
succesive, care sunt comparate cu o scară pe care subiectul cu tulburări
trebuie să o urce: nivelul sunetului izolat, nivelul silabei, nivelul cuvântului şi
cel al frazei. în mod general terapia debutează la nivelul sunetului, dar în
unele cazuri individuale, poate fi mult mai potrivit să se înceapă terapia la un
alt nivel.
Guţu (1974) stabileşte principalele etape ale corectării dislaliei
considerată o tulburare de pronunţie:
I. Elaborarea noului sunet;
II. Consolidarea şi diferenţierea sunetului;
III. Automatizarea sunetului în vorbire;
Terapia dislaliei propusă de logopedia românească (Guţu, 1974) va fi ilustrată
prin modelele de intervenţie logopedică specifice sigmatismului şi
rotacismului
.
76
Logopedie
4.1. Sigmatismul şi parasigmatismul
Noţiunea de sigmatism se referă la tulburările de pronunţie ale sunetelor:
"s", "z", "ţ", "ş", "j", "2", "g".
Noţiunea de parasigmatism se referă la înlocuirea sunetelor enumerate
mai sus cu alte sunete: pronunţă "Cluz" în loc de "Cluj", "ţerţel" în loc de
"cercel". Iniţial, sub denumirea de sigmatism erau cuprinse doar tulburările
de pronunţie ale sunetului "s", ulterior au fost introduse şi celelalte sunete
(şuierătoare, africate).
Formele sigmatismului
Se disting mai multe forme în funcţie de:
1. Poziţia defectuoasă a limbii - sigmatism oral. în această categorie sunt
incluse formele de mai jos:
> Sigmatismul interdental, numit şi pelticie, "s" este pronunţat cu limba
între dinţi. Foarte frecvent la copiii mici, scade după creşterea dinţilor. Alte
cauze sunt: vegetaţiile adenoide, obiceiul de a respira cu gura deschisă,
limba hipotonă. La copii cu malformaţii această formă este mai stabilă.
Adesea se datorează poziţiei greşite a limbii: slăbirea muşchilor retractori,
preponderenţa extensorilor, neputinţa de a se lăţi pentru
a realiza contactul cu molarii. Sunt necesare exerciţiile
/
de motricitate. Interdentalitatea scade de la 4 la 6 ani.
> Sigmatismul addental. Rezultă prin sprijinirea limbii de dinţi: nu se mai
formează canalul de scurgere a aerului şi acesta trece necondensat, sub
formă de evantai, peste partea anterioară a limbii. Prin urmare scade
sonoritatea siflantelor. Apare şi la subiecţii cu maxilare normale, dar mai
frecvent la cei cu prognatism, cu limba hipertonică şi la cei cu hipoacuzie.
> Sigmatismul lateral. Curentul de aer este deplasat de la linia mediană
înspre dreapta, sigmatismul lateral dexter, spre stânga: sinister, sau
bilateral. Unda de aer este deplasată spre canini sau premolari (mai rar spr
e
78
Logopedie
> Sigmatismul laringal, când se obţine un sunet gutural în
locul siflantelor. La cei cu despicături palatine
constricţia este localizată între coardele vocale.
/
Corectarea sigmatismului
a) Indicaţii generale:
1. Sunetul defectuos nu se corectează: se elaborează un sunet nou prin
exerciţii de fluierat, şuierat, onomatopee şi prin diferenţierea lor auditivă.
2. Exerciţiile pregătitoare pentru mişcările articulatorii se fac când
sunetul nu se poate obţine prin derivare; recurgerea la utilizarea mijloacelor
mecanice (sondă) se face numai în cazurile în care alte procedee nu dau
rezultate.
3. Exerciţii de consolidare şi automatizare. Foarte importante sunt
exerciţiile de diferenţiere a sunetului nou, corect articulat de celelalte sunete
din grupa africatelor şi siflantelor.
4. Unde este necesar (anomalii maxilo-faciale, vegetaţii adenoide) se
aplică tratament medical.
5. Vârsta cea mai indicată pentru începerea exerciţiilor este de 4-5 ani,
exerciţiile trebuie evitate în perioada schimbării dinţilor de lapte.
6. Trebuie redusă influenţa persoanelor cu pronunţie defectuoasă din
anturaj.
b) Exerciţii de emitere şi de pronunţie a noului sunet:
Metoda derivării din sunete apropiate ca structură
acustico-articulatorie:
> Metoda clasică - în care celelalte sunete siflante şi africate sunt derivate
din "s". Dă rezultate bune dar nu este o metodă naturală, "s" apare mai
târziu decât "ţ" pentru că necesită mecanisme articulatoriii mai fine. Trecerea
se face de la sunete explozive spre cele fricative cu intermediare care sunt
combinaţii între acestea ("t" în loc de "ţ" sau "ţ" în loc de "s"). Sunetele
explozive apar printre primele în ontogeneză. Ele sunt mai uşor de intuit, se
bazează pe senzaţii tactil-kinestezice dintre vârfu
l
80
Logopedie
"asta, este" şi se desprinde treptat, urmând rostirea lui "s" izolat. Apoi se
pronunţă "s-a", "s-e". Când "s" nu este emis corect, se introduce "h" atenuat
şi se pronunţă "sha", "she" în mod rapid. Urmează articularea lui "s" în
cuvinte. Metoda este aplicabilă în toate tipurile se sigmatism. La fel se obţine
"z" din "v".
Procedee de derivare a sunetelor din seria "ş".
T-Ş
Limba la un "t" apical, se află în poziţia apropiată de cea pentru "ş". Se
rosteşte un şir de (ttt), se rotunjesc buzele şi rezultă "c" ("tş"), prin prelungire
se separă elementul siflant de cel exploziv. Se poate pronunţa (pentru
rotunjire): "ut" - "uc" - "ucşş".
Ţ-C
Se pronunţă "ţ", se împinge vârful limbii înapoi şi în sus.
c) Emiterea sunetelor prin exerciţii ortofonice
Exerciţiile pregătitoare şi de articulaţie se utilizează dacă metoda derivării
nu dă rezultatele scontate.
Sigmatismul interdental: se pronunţă seria "s" cu dinţii strânşi, apoi se
consolidează sunetul. La început toate exerciţiile se fac cu gura închisă, apoi
în faţa oglinzii cu întredeschiderea uşoară a gurii.
Sigmatismul mecanic: mai întâi se face tratamentul
ortodontic. Se recomandă producerea sunetelor "s, z, ţ" cu vârful limbii
coborât la gingia inferioară.
Sigmatismul addental: se recomandă lăsarea bruscă a capului pe spate la
pronunţia prelungită a lui "s" şi exerciţii în faţa oglinzii. S-a dovedit utilă
recurgerea la desene schematice, mişcări sugestive cu mâna
.
82
Logopedie
I Analiza defectului de articulaţie permite aplicarea unor metode de
corectare corespunzătoare fiecărui tip de rotacism:
1. Rotacismul nazal - se fac exerciţii de ridicare a
/
vălului palatin;
2. Rotacismul velar, bilabial, lateral: - există vibraţia, dar greşit localizată, ea
trebuie deplasată spre vârful limbii;
3. Rotacismul apical monovibrant: - trebuie
dezvoltată motricitatea vârfului limbii;
4. Rotacismul uvular - se fac exerciţii de pronunţare sacadată, în şoaptă, la
incisivii superiori (vocea duce la recidivivă);
5. Pararotacism - "1" marginile laterale trebuie să blocheze scurgerea
aerului; se recomandă examinarea auzului fonematic şi antrenarea
acestuia.
II Exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic:
> Situaţia în care subiectul sesizează pronunţia greşită la alţii, nu la sine;
corectarea se face prin înregistrarea propriei vorbiri.
> Trebuie intuită pronunţia corectă prin evocări
onomatopeice: zgomotul avionului, motorului,
roata morii, soneria.
> Trebuie exersate paronimele: "car - rac"; "lac - rac"; "lamă - ramă"; "val -
var".
> Exerciţii de analiză şi sinteză sonoră cu ajutor imagistic: ce poziţie ocupă
"r" în silabe, cuvinte, propoziţii.
III Exerciţii de gimnastică articulatorie:
> Mişcările articulatorii ale lui "r" se exersează izolat, apoi se face sinteza
lor. Sunt de preferat exerciţii globale: vibraţia întregului corp s
e
84
Logopedie
Exerciţii:
1. în cuvinte silabice: "x" se combină cu gama vocalică.
a. Silabe directe cu ponunţia prelungită a lui "r": "rra", "rre", "rră", "rro",
"rru", "rri", "rrî";
b. silabe directe: "ra", "re", "rî", "ro", "ru", "ri", "rî";
c. silabe directe repetate: "rarara", "rerere";
d. silabe indirecte cu pronunţie prelungită: "arr", "err",
e. silabe indirecte: "ar", "er", "ăr";
f. silabe închise: "rar", rer", "răr";
g. silabe cu "r" în poziţie intervocalică: "ara", "ere", "ără";
h. sonanta "r" în grupări consonantice:
> grupări consonantice izolate: "pr", br", "dr", "hr".
> grupări consonantice în silabe: "pra", "pre", "pră"; "bra", "bre", "tra", "tre",
"dra", "dre" ...
Explozivele "b" şi "g" şi fricativa "h" pot să genereze dificultăţi de
pronunţie prin combinarea lor cu "r" şi să determine reapariţia sau apariţia
lui "r" velar sau uvular. Când se asociază cu "c" şi "b" se face o pauză: c - ra",
"g - ra". Pot apărea dificultăţi de pronunţie şi la combinarea cu "s" şi "z". Se
recomandă o pronunţie puternică pentru a rezolva hiatul care apare.
2. Exerciţii în cuvinte: monosilabicei "rac", "rog", "ros";
"car", "măr" "por"); bisilabice ("ramă", "rată", "rară"); plurisilabice-,
exerciţii de analiză fonetică, paronime, sortare de imagini a
cuvintelor care conţin "r".
/
3. Introducerea în propoziţii. Se fac exerciţii ritmate: "Ra, ra, ra, nu
fuma!", "R, r, r, nu pârî!". Trebuie evitată interpunerea de sunete parazite (i,
î) ca de exemplu "rioată", "pârâ"
.
86
Logopedie
această teorie a condus la metoda cunoscută sub numele de analiză a
proceselor fonologice. Obiectivul acestor proceduri nu este de a corecta
sunetele în mod izolat, unul câte unul, ca şi în cazul metodei tradiţionale, ci
de reducere a frecventei unor procese fonologice eronate cum este cazul
modelului de intervenţie care utilizează perechi minimale. O pereche
minimală este formată din două cuvinte care devin identice din punct de
vedere acustic dacă se aplică un proces fonologie particular. Pentru a se
elimina procesele de anteriorizare a pronunţiei, se pot utiliza perechi de
cuvinte cum ar fi tură/cură;. Pentru a elimina suprimarea consoanei finale
putem utiliza perechi minimale ca bea/beat. Procedeul se poate utiliza pentru
a suprima procesul de reducere a grupurilor consonantice. Strategia de bază
pentru tratament este de a confrunta copilul cu faptul că pronunţia celor doi
termeni din pereche este asemănătoare, şi să i se arate că pronunţia greşită
determină confuzii şi dificultăţi de comunicare. Copilul este angajat într-o
situaţie de joc în care el trebuie să ceară logopedului unul din cele două
cartonaşe care ilustrează o pereche de cuvinte. Logopedul reacţionează la
cererea copilului în funcţie de pronunţia sa indiferent de ceea ce copilul a
dorit într-adevăr să spună. în practica logopedică românească acest gen de
exerciţii fac parte din educarea auzului fonematic.
Gierut şi Williams (1989, citat de Van Borsel 1999) au lărgit utilizarea
perechilor minimale şi au recomandat utilizarea perechilor maximale în locul
celorlalte. în acestă metodă, în loc să se utilizeze perechi de cuvinte identice
cu excepţia unui fonem, diferenţiat printr-o singură trăsătură, perechile de
cuvinte sunt alese pe baza unor foneme care se disting.
Dacă în perechea minimală tură/ cură diferenţa consta doar în locul de
articulare a fonemelor în perechile cat/sat; coc/soc diferă locul şi modul de
articulare. Şi, atunci când printr-o metodă de perechi minimale învăţăm
copilul să pună în contrast eroarea sa cu sunetul ţintă, într-o metodă prin
opoziţie maximă învăţăm copilul să pună-n contrast fonemele ţintă care nu
sun
t
88
Logopedie
obiectivul este de-a ameliora conştiinţa copilului cu privire la categoriile de
foneme şi Ia contrastele dintre aceste categorii. Faza a doua se centrează pe
conştiinţa pe care copilul o are despre propria eficienţă comunicativă şi este
încurajat să utilizeze cunoştinţele nou achiziţionate despre sistemul de
foneme pentru a-şi corecta propriile producţii verbale.
Teoriile fonologice sunt cele mai recente teorii utilizate în examinarea şi
corectare tulburărilor de pronunţie.
Teme:
1. Studiaţi capitolele care tratează rinolalia şi dizartria (Guţu Matei, 1974,
Logopedie, U.B.B, Cluj Napoca).
2. Caracterizaţi alte tulburări de pronunţie din sfera dislaliei şi elaboraţi
proiecte de intervenţie logopedică specifice fiecărei tulburări
.
Capitolul 5
METODICA FORMĂRII DEPRINDERILOR DE PRONUNŢIE A VOCALELOR
A
1. Probleme generale
1.1. Pronunţia vocalelor şi inteligibilitatea vorbirii
Sistemul vocalic al limbii române este alcătuit dintr-un prim segment
vocalic simplu şi unul complex. Cel simplu cuprinde un număr de 7 vocale (a,
e, i ,o, u, ă, â). Segmentul vocalic complex cuprinde diftongi şi triftongi.
Cercetările de statistică lingvistică dovedesc că în limba română sistemul
vocalic, deşi mai puţin numeros decât cel consonantic, totuşi în ce priveşte
frecvenţa în vorbire, are o pondere mare, apropiindu-se de cea a sistemului
consonantic. Vocalele, în limba română modernă, au o frecvenţă de 45,16%
iar consoanele de 54,84%. Limba română se caracterizează printr-un
remarcabil echilibru între elementul vocalic şi cel consonantic.
Cercetările de fonologie arată că în structurarea laturii fonetice sistemul
vocalic capătă funcţii specifice care nu se întâlnesc la consoane. Astfel,
vocalele sunt purtătoarele accentului şi intonaţiei în limba română. Date
importante pentru această problemă aduc şi cercetările cu caracter
surdologic. Cercetările efectuate în legătură cu inteligibilitatea pronunţiei
elevilor surzi scot în evidenţă ponderea mare pe care o are sistemul vocalic
în determinarea acestei calităţi a vorbirii. Toate aceste date converg şi
subliniază rolul mare pe care îl au vocalele în sistemul fonetic al limbii
române
.
90
Logopedie
1.2. Tendinţele întâlnite în pronunţia vocalelor la copiii cu deficienţe de
limbaj (retard în dezvoltarea limbajului, afazie congenitală, deficienţe
neuromotorii - dizartrii, pe fondul pierderii totale sau parţiale a auzului).
Din cercetările făcute asupra pronunţiei se pot desprinde următoarele
tendinţe generale înregistrate în pronunţia vocalelor:
> Tendinţa de închidere. Aceasta este frecvent întâlnită şi se manifestă
prin articularea unei vocale cu maxilarul inferior foarte apropiat de cel
superior. în felul acesta vocala deschisă „a" se pronunţă ca o vocală medie,
de exemplu ca "ă" sau "o", iar vocala medie se pronunţă ca o vocală închisă.
> O a doua tendinţă este aceea de deschidere, întâlnită într-o
proporţie mai redusă, constă în pronunţarea cu maxilarul inferior mult lăsat
în jos. în felul acesta, vocalele închise sunt pronunţate foarte apropiat de
vocalele medii, vocalele medii, în special „ă" şi „e" se pronunţă şi se aud ca
un „a". "
> O a treia tendinţă este de neutralizare, foarte frecvent întâlnită în
pronunţia subiecţilor cu deficienţe auditive şi neuromotorii. Constă într-o
similitudine a procesului de articulaţie pentru diferite vocale, care are drept
rezultat retragerea limbii spre poziţia neutră, intermediară. în pronunţia
deficitară a unor subiecţi această tendinţă se manifestă prin înlocuirea
aproape a tuturor vocalelor cu vocala „ă".
> O a patra tendinţă este cea de diftong are, care apare mai frecvent în
legarea vocalelor în silabe şi cuvinte şi mai puţin în pronunţia izolată a
vocalelor. Cauza principală a acestei tendinţe trebuie căutată în lipsa de
coordonare între planul articulator şi cel fonator. în pronunţia vocalelor -
atacul vocalei - vibrarea corzilor, trebuie să înceapă numai în momentul în
care organele articulatorii au intrat în poziţia corespunzătoare sunetului
respectiv.
Dacă fonaţia începe înainte de ţinută apare un sunet parazitar difuz. Dacă
fonaţia se prelungeşte în faza de detentă apare atunci vocala parazită (oe).
Pronunţia corectă a unei vocale necesită o coordonare între planul fonator şi
cel articulator
.
92
Logopedie
semnalul pentru producerea fonaţiei. în acest fel se evită ca vocala să fie
precedată de un sunet parazit. Pentru a asigura o detentă corectă se cere
elevilor să înceteze fonaţia la un semnal, rămânând cu organele articulatorii
în poziţia respectivă. La un alt semnal elevul realizează destinderea
(detenta). în acest fel se evită apariţia unui sunet parazit după vocală.
d) Evitarea tendinţei de lungire a vocalei. Pentru aceasta se cere ca în
toate exerciţiile de fonetizare să se folosească pe o scară largă atât vocalele
scurte cât şi vocalele lungi, exemplu: paaa - pa -pa - pa.
1.4. Concluzii. Indicaţii generale
Modelul prezentat de terapeut nu trebuie să fie exagerat. De multe ori
copiii reţin şi fixează aceste exagerări care împiedică pronunţia corectă.
Vocala trebuie să fie corect articulată, cu o intensitate moderată şi fără o
exagerare a deschiderii gurii. Indicaţiile sunt:
> Mişcare clară a buzelor.
> Mişcare economică a maxilarelor.
> Mişcări precise ale limbii.
> Poziţia liniştită a laringelui în timpul pronunţiei.
Unii autori recomandă o intuire amănunţită şi izolată a
tuturor mişcărilor componente ale pronunţiei fiecărei vocale în parte. Numai
după o astfel de intuire se indică trecerea la reproducerea modelului. Alţi
autori pleacă de la o intuire vizuală, sumară a modelului şi numai dacă
reproducerea este greşită se indică folosirea succesivă a datelor furnizate şi
de alţi analizatori. Se susţine că nu trebuie să se impună un model fix,
deoarece în realitate acest model nu există. După o percepere sumară
trebuie să se treacă la reproducerea vocalei. Şi această reproducere trebuie
corectată până când sunetul devine inteligibil.
Informaţiile primite pe diferitele canale se vor suma şi vor contribui la
constituirea unui model senzorial complet. în aceste condiţii organizarea
neuropsihică a reproducerii modelului este mult uşurată
.
94
Logopedie
3. Limba, în pronunţarea izolată este relaxată şi aşezată pe planşeul
gurii, vârful se găseşte în spatele incisivilor inferiori, poziţia limbii nu este
rigidă.
4. Buzele nu au un rol activ, distanţa dintre buze este de 16 mm.
5. Maxilarul inferior este lăsat în jos, realizând o deschidere a gurii
considerabilă. Distanţa medie între dinţi este de 12, 15 mm. "A" este vocala
cea mai deschisă din sistemul vocalic al limbii române.
98
Logopedie
c) Pronunţarea accentuată şi neaccentuată a vocalei „a" de mai multe ori
într-o singură expiraţie.
d) Pronunţarea accentuată şi neaccentuată în diferite ritmuri, rar,
potrivit, repede.
e) Diferenţierea lui „a" de „u", prin realizarea unor comparaţii.
II. Exerciţii pentru formarea deprinderilor de coarticulare, legând vocala
„a" de toate consoanele, pe măsura emiterii lor de către copil. Se vor face
exerciţii cu toate cele trei tipuri de silabe: deschise, închise, cu vocala în
poziţie intermediară.
In ceea ce priveşte modalitatea de pronunţie a silabelor sunt mai multe
variante care se folosesc gradat şi sistematic în întreaga perioadă de
demutizare.
a. Se prelungeşte vocala „a" din silabă, cât mai mult, urmărindu-se astfel
formarea unei expiraţii cât mai lungi (paaaaa).
b. Pronunţarea repetată a silabei astfel încât copilul să poată cuprinde cât
mai multe silabe într-o expiraţie (papapa).
c. Pronunţarea accentuată şi neaccentuată a silabei cu ritm şi accent
diferite (pa - pa- -pa pa—pa).
d. Exerciţii de silabisire pentru diferenţierea vocalei „a" de celelalte
vocale ale limbii române.
III. Exerciţii de pronunţie în cuvinte.
Se recomandă ca psihopedagogul să-şi alcătuiască liste de cuvinte
monosilabice, bisilabice, trisilabice şi polisilabice. Aceste liste se completează
pe măsura îmbogăţirii vocabularului copilului.
Exemplu:
Cuvinte monosilabice: ac, am, ta, sa, la, ia, cap, tac, zac, bac.
Cuvinte silabice: apa, abur, casa, mama, tata, fata, sapa, tava, vata,
baba.
IV. Exerciţii de pronunţie în cadrul propoziţiei.
Se pune problema pronunţării "legate" a cuvintelor care se învecinează în
propoziţie şi care se termină şi respectiv, încep cu "a". De exemplu: "tema
aceasta"
.
100
Logopedie
II. Diftongarea vocalei „a"
Cauza este lipsa de coordonare a fonaţiei cu articulaţia. Atacul vocalei nu
corespunde numai ţinutei, el apare fie mai devreme, fie se continuă şi în
etapa de detentă. în primul caz apare o vocală parazită înaintea lui „a". în
cazul al doilea, vocala parazită apare după pronunţarea lui „a". Sunetul
auzindu-se „ ae", "ai" sau "aă".
Corectarea trebuie să vizeze în primul rând obţinerea unei coordonări
precise a articulaţiei cu fonaţia. Procedeul cel mai eficient este acela al
emiterii vocalei „a" în trei timpi:
> La timpul I, elevul pune organele de articulaţie în ţinuta corespunzătoare.
> La timpul II (marcat prin strângere de mână din partea profesorului) atacă
vocala.
> La timpul III, încetează fonaţia şi trece organele articulatorii în poziţia de
repaus.
După ce reuşeşte să pronunţe corect vocala „a" se fac exerciţii de fixare şi
automatizare. O posibilă cauză a fenomenului de diftongare este ritmul lent
de pronunţare. De aceea se recomandă ca în exerciţii de fixare şi
automatizare să se adopte un ritm mai rapid.
III. Pronunţia lui „a" cu tendinţă spre „e".
Cauze:
a) Boltirea limbii către partea anterioară a palatului.
b) Distanţa medie dintre gură şi palat.
Corectarea. în cazul în care „a" se aude foarte apropiat de „e" corectarea
trebuie să se desfăşoare în direcţia realizării unei poziţii corecte a limbii
precum şi a deschiderii gurii. Pentru aceasta se recomandă procedeul
demonstrării comparative în faţa oglinzii şi stimularea reproducerii modelului
corect. Dacă procedeul nu dă rezultate se foloseşte spatula cu ajutorul căreia
se împinge limba înapoi şi în jos până când ia poziţia corespunzătoare
.
102
Logopedie
3. Metodica formării segmentului vocalic simplu "o"
3.1. Emiterea vocalei "o":
Vocala "o" este posterioară, după locul de articulare a limbii. Este mijlocie,
după gradul de deschidere a gurii.
Este rotunjită sau labializată după modul de participare al buzelor. în
limbaj vocala „o" are o frecvenţă de 2,66%.
104
Logopedie
Emiterea prin imitaţie în faţa oglinzii sub conducerea psihopedagogului se
poate face în mai multe moduri:
1. Se porneşte de la imitarea modelului vocalei „o", pronunţată izolat.
2. Se porneşte de la pronunţia vocalei „a".
3. Se porneşte de la pronunţia vocalei „u".
în faţa oglinzii se pronunţă vocala „o", atrăgându-se atenţia copilului
asupra elementelor vizibile ale articulaţiei. Pentru intuirea poziţiei limbii se
pronunţă cu gura larg deschisă şi bine luminată după care se realizează
închiderea corespunzătoare şi labializarea. După intuire se cere copilului să
reproducă modelul. Dacă nu reuşeşte, atunci la elementele vizuale ale
modelului se adaugă şi elementele tactil-vibratile. într-o altă variantă se
recurge la folosirea simultană a tuturor analizatorilor în procesul intuirii
modelului.
Există autori care recomandă simultaneitatea între intuire şi reproducere.
în timp ce psihopedagogul reproduce modelul, copilul încearcă să pronunţe.
Intuirea dirijată se face numai în cazul în care copilul nu reuşeşte să realizeze
un sunet inteligibil.
într-o altă abordare se porneşte fie de la silaba „pa", fie de la „a"
pronunţat prelung. în timpul pronunţiei se trece treptat de la „a" la „o".
Aceasta se face în faţa oglinzii atrăgând atenţia asupra labializării, ridicării
maxilarului, îngustării orificiului bucal. Retragerea limbii poate fi demonstrată
fie cu gura deschisă şi bine luminată, fie cu ajutorul mâinilor (mâna de
deasupra sugerează limba şi cea de dedesupt este planşeul bucal) imitând
mişcările limbii în trecerea de la „a" la „o".
Dacă în timpul încercărilor de emitere a vocalei „o", copilul nu reuşeşte să
rotunjească buzele prin imitaţie, în timp ce pronunţă un „a" prelung,
psihopedagogul apropie colţurile gurii copilului strângându-le între degetul
mare şi arătător. Cu cealaltă mână îi ridică puţin maxilarul iar limba se
împinge uşor folosind o spatulă. în emiterea vocalei „o" se poate porni şi de
la „u", dac
ă
106
Logopedie
determinat şi de o poziţie incorectă a limbii. Limba fiind puţin vizibilă, copii
nu-i percep poziţia şi rămâne ca în pronunţia lui „a", neretrasă.
Corectarea. Se indică folosirea unor exerciţii de rotunjirea buzelor în faţa
oglinzii cu trecerea de la „a" la „o" fără voce. Se trece la pronunţarea ritmică
tot în faţa oglinzii, apoi la exerciţii sistematice de diferenţiere: pa, po, pa, po,
o, o.
Dacă nu este suficient controlul vizual, atunci se va apăsa uşor cu
degetele asupra obrajilor provocându-se împingerea buzelor înainte. Acest
procedeu va fi folosit când copilului (de exemplu, la dizartrici) nu poate să-şi
controleze voluntar mişcările buzelor. Se poate recurge şi la ridicarea
maxilarului cu mâna.
Când cauza defectului o constituie limba insuficient retrasă, atunci
aceasta se va împinge uşor cu degetele sau cu o spatulă înspre partea
posterioară.
II. Un alt defect frecvent este "o" închis
Cauza care determină acest defect este rotunjirea exagerată a buzelor şi
împingerea lor mult în faţă, determinând închiderea prea mare a gurii sau
ridicarea prea mare a limbii.
Corectarea acestui defect se face în faşa oglinzii prin compararea
pronunţiei corecte cu una defectuoasă. Pentru realizarea deschiderii
corespunzătoare se va apăsa uşor bărbia elevului pentru a-i îndepărta
maxilarul inferior de cel superior.
III. Un alt defect este „o" pronunţat ca „ă". în acest caz buzele nu sunt
suficient de rotunjite, vârful limbii se apropie de alveolele incisivilor superiori.
Corectarea se face prin împingerea uşoară a limbii către partea posterioară şi
realizarea unei labializări corecte. Se indică şi atacul foarte puternic al
vocalei, mai ales în cazurile în care vocala se pronunţă ca un „ă" nazal
.
108
Logopedie
4) Buzele sunt rotunjite şi împinse mult înainte formând o deschizătură
mică şi circulară. Distanta verticală între buze este de 5 mm.
5) Maxilarul inferior realizează o deschidere mică, distanţa între dinţi este
de aproximativ 3 mm, dinţii nu se văd fiind acoperiţi de buze.
Figura 3a. Poziţia buzelor în pronunţia vocalei u
4.2. Emiterea vocalei "u"
Copilul vede poziţia buzelor din faţă şi din profil, vede forma şi mărimea
orificiului bucal, vede ridicarea maxilarului inferior, care micşorează distanţa
dintre dinţi în comparaţie cu „o" şi „a".
Folosind analizatorul tactil-vibratil se percepe vibrarea corzilor vocale cu
mâna pe laringe, cu mâna pe ceafă sau pe partea superioară a pieptului. Se
pot percepe calităţile curentului de aer expirator care, ca intensitate, este
mai puternic decât la „a" sau „o". Folosind diferiţi vibratori, elevul poate să
diferenţieze cu uşurinţă vocala „u". De asemenea, copiii cu resturi de auz în
zona frecvenţelor joase pot să perceapă mai multe din frecvenţele care intră
în componenţa vocalei „u". Emiterea vocalei „u" se poate face pe trei căi.
I. Se poate pomi de la vocala ^ „a". în faţa oglinzii, psihopedagogul
pronunţă prelung un „a", trecând încetul cu
Metoda formării deprinderilor de pronunţie...
109
încetul spre pronunţia lui „u". Demonstrează această trecere de mai multe
ori atrăgând atenţia asupra elementelor principale: rotunjirea buzelor,
îngustarea canalului bucal şi retragerea limbii, pe care le poate demonstra şi
cu ajutorul palmelor.
După aceasta, se cere copilului să reproducă modelul, corectându-1 dacă
este cazul.
II. O a doua cale pe care o putem folosi în emitere este emiterea lui „u"
de la „o", dacă această vocală este bine consolidată. Se pronunţă un „o"
prelungit, se îndepărtează din ce în ce mai mult buzele de dinţi micşorându-
se dimensiunile orificiului bucal. Retragerea limbii, care este inaccesibilă
vederii, este demonstrată cu ajutorul mâinilor. Se va atrage atenţia şi asupra
mişcării maxilarului în trecerea de la „o" la „u".
III. A treia cale este cea a imitării directe a modelului de pronunţie a
vocalei „u". Se demonstrează în faţa oglinzii poziţia limbii, buzelor,
dimensiunile deschiderii bucale. După ce copilul reuşeşte să pună organele
sale articulatorii în poziţie corespunzătoare se cere ca, la un semnal, copilul
să atace vocala respectivă.
4.3. Fixarea, consolidarea, automatizarea
Fixarea se realizează prin introducerea sunetului în diferite combinaţii
fonetice. Se exersează în faţa oglinzii.
în aceste etape se procedează ca la vocala „a", prin exersarea vocalei "u"
în structuri verbale din ce în ce mai complexe (silabe, cuvinte, propoziţii).
4.4. Defectele de pronunţie ale vocalei „u"
A. „u" pronunţat deschis, aproape de „o".
Exemplu: oşa, poşca, sos.
Cauza:
a) Buzele sunt insuficient împinse înainte.
b) Distanţa dintre dinţii superiori şi cei inferiori este prea mare.
c) Limba nu este suficient de retrasă
.
110
Logopedie
Corectarea:
Se demostrează în faţa oglinzii, poziţia corectă a limbii şi se împinge limba
copilului spre partea posterioară a cavităţii bucale cu spatula sau degetul.
Este utilă folosirea unei lumânări aşezate la 20 cm de gură. Copilul vede
că flacăra nu se va mişca la pronunţarea lui „a", se mişcă uşor la
pronunţarea lui „o", şi se agită foarte tare la pronunţarea lui „u". Exerciţiul
este foarte bun pentru diferenţierea celor trei vocale.
Un procedeu asemănător constă în poziţionarea în dreptul gurii, la o
distanţă de câţiva centimetri, a unei fâşii de hârtie şi pronunţia lui „a", „o",
„u". Copiii văd că la „a" hârtia rămâne nemişcată, la „o" hârtia se mişcă
puţin, iar când se emite „u", hârtia se înclină puternic. Pentru deschiderea
gurii se foloseşte împingerea uşoară în sus a maxilarului inferior. Un
procedeu cu bune rezultate este acela de a cere copilului să ţină strâns între
incisivi un beţişor în timp ce pronunţă vocala „u".
B. Alt defect: „iu" în loc de „u".
Cauze:
1. Limba nu este retrasă ci se sprijină pe dinţii superiori ridicându-se spre
partea anterioară ca în pronunţarea lui „i".
2. Buzele nu sunt bine rotunjite.
Corectarea:
Limba va fi împinsă înapoi cu ajutorul degetului, spatulei sau sondei. în
faţa oglinzii se va arăta elevului, cu gura deschisă, care este poziţia corectă a
limbii şi cum se rotunjesc buzele.
C. Alt defect: „v" în loc de „u".
Cauza:
Buzele sunt prea mult împinse înainte şi prea apropiate.
Corectarea:
Se arătă în faţa oglinzii diferenţa dintre articularea normală şi cea
defectuoasă. Se cere copilului să reproducă modelul. Dac
ă
112
Logopedie
114
Logopedie
5.3. Fixarea, consolidarea, automatizarea
După ce vocala „e" a fost emisă, se trece la fixare, dezvoltare şi
automatizarea pronunţiei corecte. în această etapă se lucrează cu sunete
izolate, cu silabe directe, inverse, cu „e" interconsonantic, şi pronunţia
cuvintelor.
5.4. Defecte de pronunţie:
A. Pronunţarea deschisă a lui „e", aproape de a lui „a".
Cauza: copilul nu ridică suficient maxilarul inferior sau nu
bolteşte limba către palatul dur, menţinând-o într-o poziţie relativ plană.
Corectarea acestui defect se face atrăgând atenţia, în oglindă, asupra
poziţiei limbii. Dacă acest procedeu nu dă rezultate, se apasă uşor, cu
degetul mare în regiunea dintre gât şi bărbie. Limba se bolteşte în mod reflex
spre palat, astfel că se articulează corect „e". După ce reuşeşte să pronunţe
„e", se fac exerciţii de diferenţiere dintre „e" şi „a".
B. Pronunţarea lui „e" ca „i", tendinţa de închidere.
Cauza: Maxilarul inferior este prea ridicat, în partea anterioară limba este
foarte apropiată de palatul dur.
Corectarea: Se face prin apăsarea pe bărbie prin care se urmăreşte să se
coboare maxilarul realizând o deschidere corespunzătoare.
C. Diftongarea lui „e".
Cauza: Lipsa de coordonare dintre fonaţie şi articulaţie. Corzile vocale
vibrează înainte ca limba să ia poziţia corectă, sau continuă să vibreze şi
după ce limba iese din ţinuta corespunzătoare.
Corectarea este făcută prin pronunţia în trei timpi a vocalei „e".
D. „e" nazal.
Cauza: Vălul palatin este insuficient ridicat şi o parte din aerul respirator
se scurge prin căile nazale.
Corectarea se face folosind mai multe procedee
.
Fig. 5. Poziţia organelor Fig. 5a. Secţiune sagitală prin cavitatea fonatoare
la emiterea vocalei i bucală în pronunţia vocalei i
Articularea normală.
1. Coardele vocale vibrează.
2. Vălul palatin este ridicat.
3. Vârful limbii este plasat în spatele incisivilor inferiori, limba este în
tensiune mai mare ca la "e". Partea anterioară a limbii este boltită către
palatul dur, marginile limbii ating dinţii superiori şi palatul dur pe o porţiune
destul de mare. Se formează un fel de jgheab prin care se scurge aerul
.
116
Logopedie
4. Buzele sunt slab apăsate pe dinţi, iar comisurile retrase şi puţin
ridicate dând aspectul unui zâmbet. De aceea „i" este un sunet uşor de citit
de pe buze.
5. Maxilarul inferior este foarte apropiat de cel superior („e" cea mai
închisă vocală), distanţa dintre dinţi fiind de 1-2 mm.
6.2. Emiterea
Sunt percepute pe cale vizuală: poziţia buzelor, dinţii şi deschizătura
foarte mică a cavităţii bucale. Copilul nu vede poziţia limbii deoarece aceasta
este în spatele dinţilor care sunt foarte apropiaţi. Cu gura deschisă, poate fi
văzută totuşi poziţia limbii puternic îndoită, curbată către partea anterioară.
Tot pe cale vizuală poate fi surprinsă şi o uşoară ridicare a laringelui în timpul
fonaţiei,
Tactil-vibratil se simte vibrarea laringelui, toracelui, obrajilor, tâmplei şi
chiar a creştetului capului. Se simte deosebirea şi la nivelul locului de
articulaţie a maxilarului. Particularităţile curentului de aer expirat se pot
percepe şi pe cale tactilă.
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale vocalei.
118
Logopedie
D. Tendinţa de emitere a vocii de copil. Copilul are tendinţa de a ridica
prea mult laringele. Se folosesc metodele de corectare a vocii.
7. Metodica formării segmentului vocalic simplu „ă"
7.1. Ortofonia
"ă" şi "â" sunt vocale caracteristice limbii române. Există o întreagă
literatură de specialitate care tratează aceste vocale. Unii specialişti cosideră
că vocalele „ă" şi „â" se pot obţine prin delabializarea lui „o" şi „u", alţii arată
că suficient pentru a transforma „o" şi „u" în „ă" şi „â" este plasarea limbii în
poziţia lui „o" şi „u" şi lăsarea buzelor în poziţie nemodificată.
Popovici (citat de Stan, 1990) bazând-se pe date experimentale
dovedeşte că vocala „ă" nu poate fi identică cu „o” aşa că nici „a" nu poate fi
identică cu „u" delabializat, deoarece articularea limbii la „a" se aseamănă
mai mult cu cea corespunzătoare la „e" iar la „â" cu cea a lui „i".
Vocala „ă" este:
- mediană, după locul de articulaţie al limbii.
- mijlocie (semideschisă), după distanţa dintre limbă şi palat (deschiderea
gurii).
- nerotunjită, după configuraţia buzelor.
"ă" are o frecvenţă de 5,27% în limba română. Din punct de vedere
acustic, vocala „ă" se situează între 300-3000 Hz. Vocala are tonuri grave şi
este mai gravă decât „â".
Articularea normală:
1. Coardele vocale vibrează.
2. Vălul palatin este ridicat închizând căile nazale.
3. Limba este boltită către partea mediană a palatului dur. Marginile
boltite ale limbii ating foarte puţin palatul dur în dreptul ultimilor molari
.
120
Logopedie
Emiterea vocalei „ă" poate fi realizată prin patru căi principale.
1. Imitarea modelului prezentat de psihopedagog.
2. Plecarea de la pronunţia vocalei „e".
3. Plecarea de la pronunţia vocalei „a".
4. Plecarea de la vocala „o".
I. Imitarea directă. în faţa oglinzii, psihopedagogul prezintă pronunţia
vocalei „o" şi apoi pe cea a vocalei „ă". Este necesar să se asigure o
percepere optimă a tuturor particularităţilor vizuale, tactil-vibratile şi parţial
auditive. Se cere copilului să reproducă modelul.
Se poate folosi şi o altă variantă: se cere copilului să reproducă modelul
simultan cu prezentarea lui, fără să-l analizeze. Analiza modelului este mai
sumară şi se intervine doar atunci când copilul nu reuşeşte să reproducă
corect modelul.
II. Emiterea plecând de la „e". Vocalele „ă" şi „e" au trei elemente
comune: sunt vocale nerotunjite, au acelaşi grad de deschidere şi se
articulează cu partea medie sau anterioară a limbii, rădăcina limbii
participând în mod particular. Se recomandă această cale numai dacă „e"
este corect pronunţat şi bine fixat.
Se procedează astfel, în faţa oglinzii: se pronunţă „e" prelung, trecând încet,
încet spre „ă" prin boltirea şi retragerea uşoară a părţii mediane a limbii. în
timpul demonstraţiei, se atrage atenţia elevului asupra căldurii aerului
expirat şi deplasării părţii mediane a limbii. Se cere copilului să reproducă
modelul. Dacă acesta reuşeşte să pronunţe un „ă" corect, la un semnal al
psihopedagogului, copilul încetează fonaţia păstrând organul articulator în
această poziţie. La alt semnal, copilul reia pronunţia emiţând o serie de
vocale scurte succesive: „e" - „ă", apoi la fiecare strângere de mână: „ă",
„ă", „ă". De cele mai multe ori, nu se reuşeşte emiterea corectă a vocalei
doar prin imitaţie. în acest caz se poate recurge la spatulă împingând uşor
partea mediană a limbii, în timp ce copilul pronunţă un „e" prelung
.
122
Logopedie
Corectarea:
Se face prin apăsarea pe bărbia elevului în jos pentru a obţine
deschiderea optimă, apoi se fac exerciţii de diferenţiere între „ă" şi „â".
C. Pronunţarea ca „e".
Cauza:
Partea mediană a limbii se ridică prea mult spre palat în timp ce vârful
limbii apasă pe incisivii inferiori. în acest caz se deplasează spre partea
anterioară a cavităţii bucale.
Corectarea:
în faţa oglinzii se va apăsa cu spatula partea mediană a limbii şi foarte
uşor vârful limbii. După ce copilul pronunţă corect „ă", se fac exerciţii de
diferenţiere de „e".
D. Diftongarea lui „ă".
Cauza:
Lipsa de coordonare dintre fonaţie şi articulaţie.
Corectarea:
Se face folosind procedeul emiterii în trei timpi.
E. Pronunţarea lui „ă" ca „o".
Cauza:
Buzele se rotunjesc şi limba se retrage puţin spre vălul palatin, astfel că
rezonatorul bucal se extinde în faţă.
Corectarea:
Se face prin delabializare. Cu spatula se va aduce vârful limbii la baza
incisivilor inferiori.
8. Metodica formării segmentului vocalic simplu „â"
8.1. Ortofonia
Vocala „â" este mediană, închisă, nerotunjită. Frecvenţa în limbă este de
2,36%. Din punct de vedere acustic se situează între 300-4500 Hz. Face
parte dintre vocalele grave.
Articularea normală.
1. Corzile vocale vibrează.
124
Logopedie
se cere copilului să imite. Dacă reuşeşte să imite această trecere, la un
semnal încetează fonaţia rămânând cu organele articulatorii în poziţia
corespunzătoare. Reluând fonaţia după câteva secunde va reuşi să imite „â"
scurt.
3. Pornind de la vocala „ă". Se pleacă de la „ă" când este corect
pronunţat şi este bine fixat. Când copilul pronunţă un „ă" prelungit
psihopedagogul îi ridică mecanic maxilarul apăsând cu degetul sub bărbie.
După ce se reuşeşte pronunţia lui „â", se fac exerciţii sistematice de
diferenţiere a lui „ă" de „â".
4. Pornind de la „i", când „i" este consolidat în pronunţia copilului. în timp
ce pronunţă "i", cu un băţ subţire se împinge partea anterioară a limbii ca
aceasta să se retragă către partea mediană a cavităţii bucale. După ce
copilul reuşeşte să pronunţe „â" se fac exerciţii diferenţiere a lui „â" de „i".
5. Se pleacă de la „u". în timp ce copilul pronunţă „u", în mod mecanic se
provoacă delabializarea. în mod reflex limba se deplasează din partea
posterioară către partea mediană a cavităţii bucale.
8.3. După ce se pronunţă corect vocala „â", se duce o activitate
sistematică şi de durată pentru fixarea, diferenţierea şi automatizarea
acestei vocale şi se fac exerciţii de pronunţie izolată în cuvinte şi propoziţii.
„â" apare frecvent în limba română în poziţia iniţială a cuvintelor. Apare în
cuvinte în special urmat de „m" şi „n"
.
Capitolul 6
METODICA FORMĂRII DEPRINDERILOR
DE PRONUNŢIE A CONSOANELOR
/
1. Introducere
Sunetul emis este modelat în cavităţile superioare. Procesul de pronunţie
implică şi componentele mobile ale aparatului fonoarticulator: buzele, limba,
văl palatin dar intervin şi cavităţile rezonatoare care-şi schimbă volumul şi
forma.
La copiii cu tulburări de pronunţie este afectată inteligibilitatea pronunţiei
în general (tulburări de pronunţie izolate sau în cadrul unor tablouri mai
complexe: dizartrii, sindrom de nedezvoltare a limbajului, deficienţe de auz)
şi de asemenea este afectat şi timbrul sunetelor. Vocalele se pronunţă mai
uşor şi deprinderile de pronunţie ale lor sunt mai uşor de constituit decât
deprinderile de pronunţie ale consoanelor.
2. Defecte de pronunţie a consoanelor
în ceea ce priveşte consoanele, în pronunţia copiilor surzi se întâlnesc 70-
75% consoane pronunţate defectuos; în hipoacuzii de grad III - 40%
consoane pronunţate defectuos; hipoacuzie de grad II - 30%; hipoacuzie de
gradul I - 10-11%.
Există două mari categorii de defecte întâlnite în pronunţia consoanelor:
fonologice şi antropofonice. Defectele fonologice vizează indicii diferenţiali ai
fonemelor, ceea ce determină confuziile care apar în emisie şi audiţia lor.
Defectele antropofonic
e
126
Logopedie
vizează tulburări la nivelul indicatorilor integrali ai fonemelor. Această
tulburare este mai gravă întrucât face imposibilă identificarea fonemelor. în
pronunţia consoanelor, 70-74% sunt defecte fonologice.
Menţionăm principalele defecte de pronunţie ale consoanelor:
> Excluderea sau diminuarea fonetică (desonorizarea) Astfel
oclusivele sonore „b", „d", „g", sunt substituite cu corespondentele lor surde
„p", „t", „c". Fricativele sonore „v", „z" sunt înlocuite cu „f", „ş", „s"; africata,
"g"cu
"c". Desonorizarea sonorelor este unul dintre cele mai frecvente defecte în
pronunţia consoanelor.
> Sonorizarea consoanelor omorganice surde. Cauza principală a acestui
proces de sonorizare îl constituie prezenţa unui mediu fonetic sonor,
mediu în care consoana surdă se sonorizează şi ea.
> Ştergerea caracterului de înmuiere a pronunţiei unor consoane. Se poate
observa la pronunţarea unor forme de plural: pom - pomi; rob - robi.
> Substituirea unei consoane cu alta asemănătoare ca mod de articulare.
Exemplu: înlocuirea între ele a consoanelor oclusive: c, p.
> Substituirea unei consoane cu alta diferită ca mod de articulare.
Consoanele oclusive sunt înlocuite cu consoane fricative sau unele
fricative sunt înlocuite cu oclusive. De exemplu: „f" cu „t".
> Substituirea unei consoane cu o vocală. De exemplu consoana „v" cu
vocala „u". Apare când copilul rotunjeşte buzele. Alte substituiri: „m" cu
„î" şi „j" cu „i".
> Substituirea unei consoane cu un sunet nearticulat.
Se întâlnesc cazuri de copii în care pronunţia este în atât de defectuoasă
încât ascultătorii nu pot încadra sunetele auzite în nici o grupă de sunete
.
128
Logopedie
Copilul nu trebuie să strângă prea mult buzele. Se atrage atenţia ca
explozia să nu fie prea puternică, orice exagerare duce la defecte care cu
greu vor fi înlăturate. Copilul pune o mână în faţa gurii terapeutului pentru a
percepe explozia suflului iar cu cealaltă mână controlează absenţa vibraţiilor
corzilor vocale. Apoi se cere copilului să pună mâna în faţa gurii sale şi să
reproducă explozia. Se insistă asupra deschiderii mediane. Se cere copilului
să pronunţe de mai multe ori „p". După ce pronunţă corect „p, p, p" se trece
la introducerea în silabe, la fixarea şi automatizarea pe bază de exerciţii
sistematice.
3.4. Defecte de pronunţie ale consoanei “p” şi corectarea lor
A. Sonorizarea lui „p", pronunţarea lui ca „b".
Cauza: Corzile vocale se apropie şi vibrează.
Corectarea: în acest caz se face fixarea lui „b", apoi consolidarea şi
diferenţierea („b" nu este un sunet dificil de obţinut).
După ce „b" a fost fixat, se trece la emiterea lui „p", pe baza procedeelor
cunoscute (descrise la formarea deprinderilor de pronunţie a vocalelor),
urmărind ca prin exerciţii sistematice să se diferenţieze „p" de „b".
B. Pronunţarea lui "p" ca o siflantă labială.
Cauza: în loc de explozia precisă, rezultă un suflat printre buzele slab
închise, un fel de „f" bilabial.
Corectarea: Se atrage atenţia copilului asupra strângerii buzelor şi
realizării ocluziei. Psihopedagogul pronunţă rapid, în succesiune „p", se
percep exploziile şi se cere copilului să le imite. Se demonstrează o explozie
corectă şi o pronunţie siflantă şi se atrage atenţia asupra imitării corecte a
modelului. Dacă nu reuşeşte se alipesc cu degetele buzele copilului.
C. Pronunţarea foarte slabă (explozia slabă).
Cauza: Presiunea aerului bucal este insuficientă
.
130
Logopedie
organele fonatorii să treacă spre repaus. Trebuie să se realizeze o ţinută
sonoră mai întâi şi numai după aceea să se producă explozia. Această ţinută
scurtă sonoră nu se realizează de către unii copii.
3. Limba în pronunţia izolată are o poziţie indiferentă. în pronunţialui "b"
în silabe, limba ia poziţia vocalelor care urmează.
4. Buzele se articulează la fel ca la „p". Presiunea buzelor este mai slabă
decât la „p", apăsarea limbii pe alveole este mai mică.
5. Distanţa dintre incisivi depinde de vocala următoare.
4.2. Perceperea modelului de către copil
Vizual este percepută poziţia buzelor; mişcarea de dezlipire bruscă a
buzelor în timpul exploziei.
Tactil- vibratil, copilul simte pe suprafaţa mâinii curentul de aer care este
mai slab ca la „p". Se poate simţi vibrarea corzilor vocale la nivelul pieptului
şi laringelui.
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale consoanei.
4.3. Emiterea
I. în cazurile cele mai simple consoana „b" este produsă prin imitaţie. în
faţa oglinzii se pronunţă „b" izolat; copilul intuieşte vibrarea corzilor vocale
cu mâna pe laringele sau pe obrajii logopedului.
Apoi se cere copilului să reproducă modelul intuit. înainte de a pronunţia
lui „b" izolat, psihopedagogul trebuie să facă exerciţii pentru realizarea
ţinutei sonore cu buzele în ocluzie. Numai când reuşeşte această ţinută
sonoră psihopedagogul poate aborda emiterea lui „b".
II. Se ia ţinuta corespunzătoare lui „p", cu buzele strânse, inspir pe nas,
se pun în vibrare corzile vocale scoţând un sunet asemănător cu cel al
porumbeilor (este un procedeu eficient)
.
134
Logopedie
Tactil-vibratil copilul simte pe palmă explozia aerului. Cu mâna pe laringe
poate constata absenţa vibraţiilor.
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale consoanei.
5.3. Emiterea
a. Prin imitaţie psihopedagogul demonstrează în faţa oglinzii poziţia
organelor articulatorii, explozia. După ce acesta repetă de câteva ori, cere
copilului să-l imite. De regulă, această consoană este pronunţată relativ uşor.
b. Prin analogie se pronunţă întâi „p" apoi "t" sau „pa, ta" demonstrând
explozia. După ce copilul reuşeşte să pronunţe un „t" corect, se trece la
fixare, diferenţiere şi automatizare a sunetului "t", acesta pronunţându-se în
silabe, cuvinte şi propoziţii.
Important este să se realizeze o bună ocluzie. Pentru aceasta este eficient
procedeul de a demonstra copilului locul unde trebuie să stabilească
contactul dintre limbă şi arcada dentară. Aceasta se poate face cu ajutorul
unui beţişor care Ia cap are un dop de vată îmbibat într-o soluţie răcoritoare.
Cu această soluţie se indică precis locul (apă de gură).
5.4. Defecte de pronunţie:
A. Pronunţia lui „d" în loc de „t".
Cauza: Vibrarea corzilor vocale.
Corectarea: în acest caz se lucrează pe consoana „d" şi după fixarea
acesteia se trece la „t".
B. Pronunţia lui „1" în loc de „t".
Cauza: Contactul lingo-palatal nu este suficient, iar corzile vocale vibrează
şi rezultă „1".
C. Dacă limba face contact cu palatul, „t" se înmoaie devenind „ti"
.
136
Logopedie
6.2. Emiterea
I. Prin imitaţie. în faţa oglinzii psihopedagogul demonstrează poziţia
organelor fonatorii. Se fac exerciţii de ţinută sonoră fără explozie. După ce se
reuşeşte realizarea unei ţinute sonore se abordează pronunţia lui „d". După
ce copilul reuşeşte să pronunţe „d", se pronunţă „d" succesiv.
II. Prin analogie. Se pleacă de la perechea „p-b" iar apoi se pronunţă,,t-
d". Tot prin analogie se porneşte de la „b" succesiv „b, b, b" (ocluzia la
nivelul buzelor).
III. Sistemul legării lui „d" de vocalele „a", „e", „o".
Exemplu:
ada - ad - d - da; ede - ed - d - de.
După ce copilul a pronunţat corect consoana, se trece la exerciţii pentru
fixare, diferenţierere şi automatizare ale acestui sunet.
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale consoanei.
6.3. Defecte de pronunţie:
A. Desonorizarea. Pronunţia lui „t" în loc de "d".
Corectarea se face prin compararea lui „t" cu „d", intuind
vibrarea corzilor vocale pe laringele psihopedagogului.
B. Pronunţă „ND" (vălul palatin). în timpul ţinutei, vălul coboară, în acest
fel copilul reuşeşte să realizeze o ţinută sonoră iar în timpul deschiderii ridică
vălul şi apare „d".
Corectarea se face prin strângerea narinelor, precum şi prin pronunţarea
lui „d" succesiv.
C. Pronunţă „n" în loc de „d".
Cauza: Vălul palatin.
Corectarea acestui defect se face prin pronunţarea silabelor „da", „ta", în
mod succesiv
.
138
Logopedie
7.2. Perceperea modelului de către copil
Vizual, nu poate percepută poziţia limbii, numai dacă psihopedagogul
deschide larg gura pentru a demonstra ocluzia.
In citirea labială „c" nu este perceput deoarece locul de articulaţie este în
regiunea a IlI-a de articulaţie, partea velară.
Tactil, se simte explozia aerului pe palmă.
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale consoanei.
7.3. Emiterea
1. Pe baza imitaţiei directe, în faţa oglinzii psihopedagogul demonstrează
explozia aerului Ia producerea lui "c", cu gura larg deschisă şi bine luminată
iar copilul intuieşte poziţia limbii şi absenţa vibraţiilor laringelui. Apoi se cere
copilului să reproducă.
2. Prin analogie, se pronunţă cu copilul „p”, apoi „pa"; apoi „t" şi „ta"; „c"
şi „ca". Psihopedagogul arată că este acelaşi lucru numai că ocluzia se
produce la „p" la nivelul buzelor iar la „t" se produce la nivel dental.
3. Emiterea pornind de la „t" (metoda derivării). Copilul pronunţă „t",
psihopedagogul, cu o spatulă, împinge limba puţin înapoi, se obţine un „t"
înmuiat pronunţat ca un „ti", se împinge şi mai mult limba şi rezultă „c"
înmuiat - „chi". Dacă se apasă mai mult rezultă „c". Odată emis „c", acesta
nu se pierde, deşi se obţine greu, are tendinţa să se fixeze destul de uşor.
După emitere se trece la consolidarea, diferenţierea şi automatizarea lui "c".
7.4. Defecte de pronunţie:
A. Unul dintre defecte constă în pronunţia lui „g" în loc de „c" -
sonorizare. In acest caz se fixează „g" şi se lasă „c"pe mai târziu.
B. Un alt defect este determinat de poziţia greşită a limbii. Dacă ocluzia
nu este suficientă şi aerul se strecoară între palat şi limbă, se aude un „c"
fricativ asemănător cu „h"
.
140
Logopedie
4. Buzele sunt distanţate în pronunţia izolată, iar în pronunţia silabică iau
poziţia vocalei ce urmează consoanei "g".
5. Deschiderea gurii este determinată de vocala care urmează
consoanei.
■
!>
3,
Fig. 8. Poziţia organelor fonatoare la emiterea consoanei g
8.2. Perceperea modelului
Pentru această consoană este greu de perceput.
Vizual se observă poziţia limbii numai dacă psihopedagogul deschide larg
gura şi dacă aceasta este luminată.
Tactil se simte explozia pe dosul mâinii şi sunt percepute vibraţiile corzilor
vocale ţinând mâna pe laringe.
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale consoanei.
8.3. Emiterea
1. Prin imitaţie. Pornind de la „c", psihopedagogul demonstrează în faţa
oglinzii că în timpul pronunţiei lui „g", organele articulatorii au aceeaşi
poziţie ca la „c", în plus vibrează corzile vocale. Psihopedagogul cere
copilului să reproducă sunetul. Reproducerea corectă la o primă încercare se
întâlneşte rar. Pentru o emitere corectă trebuie să execute numeroase
exerciţii de realizare a ţinutei sonore. Se recomandă ca numai după ce
reuşeşte aceste exerciţii să se treacă la emiterea lui „g"
.
142
Logopedie
Corectarea: în acest caz limba se împinge înapoi până când copilul
pronunţă corect „g".
9. Segmentul consonantic simplu "f"
9.1. Ortofonia
Consoana "f" este: fricativă, după modul de articulare; labiodentală, după
locul de articulare; surdă, din cauza absenţei vibraţiei corzilor vocale.
r
Pronunţia corectă:
1. Corzile vocale sunt îndepărtate.
2. Vălul palatin este ridicat şi închide cavitatea nazală.
3. Limba este în poziţie de repaus.
4. Buza de jos se întinde peste dinţii inferiori şi atinge uşor marginile
incisivilor superiori.
5. Buza de sus este liberă sau foarte uşor proeminată.
6. Unda de aer se freacă de marginile dinţilor de sus şi a buzei de jos,
producând zgomotul fricativ.
144
Logopedie
4. Buza de jos se întinde peste dinţii inferiori şi atinge uşor marginile
incisivilor superiori.
5. Buza de sus este liberă sau foarte uşor proeminentă.
6. Unda de aer se freacă de marginile dinţilor de sus şi ale buzei de jos,
producând zgomotul fricativ.
10.2. Perceperea modelului
Şi această consoană este uşor de perceput.
Vizual se percepe poziţia incisivilor superiori deasupra buzei inferioare.
Tactil se simte pe dosul mâinii jetul de aer cald expirator şi prin
poziţionarea mâinii pe laringe se simte vibrarea corzilor vocale.
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale consoanei.
10.3. Emiterea
1. Prin imitaţia modelului furnizat de psihopedagog.
2. Prin analogie: "f-v". Prin sonorizarea undei de aer se obţine din "f", v".
Se pronunţă "f" cu buza de jos mai relaxată şi în timp ce se suflă aerul, se
asociază vibraţia coardelor vocale,
146
Logopedie
E. Pronunţia lui "v" ca „u".
Cauza: Copilul apropie buzele depărtându-le de dinţi şi rotunjindu-le. In
acest caz şanţul prin care se scurge aerul seamănă cu cel al lui „u".
Corectarea se face cu ajutorul mijloacelor mecanice: se apăsă buza
inferioară spre interiorastfel să fie poziţionată sub incisivii superiori şi cu
ajutorul spatulei se asigură poziţia corespunzătoare a limbii.
11. Segmentul consonantic simplu “s”
11.1. Ortofonia
Consoana "s" este: siflantă, dentală, anterolinguală,
constrictivă, surdă.
Pronunţia corectă:
r
1. Corzile vocale sunt îndepărtate, glota este deschisă, aerul subglotic
iese liber.
2. Vălul palatin este ridicat.
3. Vârful limbii se găseşte aproape de alveolele incisivilor inferiori (sau
superiori). Partea anterioară a limbii se ridică către palatul dur cu care
realizează un şanţ foarte îngust în partea anterioară a cavităţii anterioare.
Limba, care se ridică, are forma unui jgheab pe care se scurge aerul dând
caracterul fricativ specific sunetului „s". Pronunţia lui „s", deci, presupune un
anumit tonus al limbii.
4. Distanţa între dinţi este mică, maxilarul inferior se ridică
5. Buzele sunt întinse, configuraţia este apropiată de cea necesară
pronunţiei vocalei „i". Poziţia buzelor variază în pronunţia silabică depinzând
de vocala care urmează. Jetul de aer expirator este eliminat pe o direcţie
oblică, de sus în jos, se concentrează pe un anumit punct (este focalizat) şi
rece
.
148
Logopedie
4. Procedeul mecanic: se utilizează sonda logopedică care se introduce
între limbă şi palat, se ţine cu ea vârful limbii la incisivii inferiori, producând
jgheabul de scurgere a aerului.
Pentru emiterea corectă a consoanei "s" se indică numeroase exerciţii
pentru motricitatea linguală în care accentul se pune pe formarea jgheabului
şi pe realizarea unei tensiuni linguale forte.
Ulterior se trece la fixarea, diferenţierea şi automatizarea sunetului „s".
Acestor etape trebuie să li se acorde o mare atenţie deoarece sunetul „s" are
tendinţa de a se "şterge" uşor. Sunetul se lucrează separat, apoi în silabe
directe, înaintea vocalelor, în cuvinte, în poziţie finală după diverse vocale,
precum şi în grupuri de două consoane.
11.4. Defecte de pronunţie
S-a constatat că la copiii cu deficienţe de auz apar anumite defecte de
articulaţie. Este interesant faptul că la ei nu apare (decât foarte rar)
sigmatismul interdental, frecvent la auzitori, probabil tocmai pentru că ei îşi
însuşesc pronunţia predominant pe cale vizuală. La aceşti subiecţi nu se
remarcă nici sigmatismul nazal, pentru că atenţia copilului este atrasă de
curentul de aer care iese prin gură şi care este simţit pe palmă.
A. „S" slab. Suflul de aer expirator este slab şi fricţiunea este imperfectă.
Cauza: Orificiul este posterior iar jgheabul lingual este foarte mare. In
corectarea acestui defect se pot urmări două direcţii: fie ridicarea limbii în
partea anterioară a cavităţii bucale, fie pronunţia lui "s“ între două vocale „i":
„isi", procedeu prin care limba este menţinută în partea anterioară a cavităţii
bucale.
Corectarea se poate face şi prin analogie cu pronunţia lui „f": "fa", "sa", cu
perceperea suflului expirator pe palmă
.
150
Logopedie
Fig. 12b. Poziţia organelorfonatoare la emiterea consoanei z
12.2. Perceperea modelului
Copilul vede dinţii foarte apropriaţi. Buzele sunt retrase dezvelind dinţii.
Simte curentul de aer care are o presiune mai mică ca la „s". Simte vibrarea
corzilor vocale.
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale consoanei.
12.3. Emiterea
Nu se trece la emiterea lui „z", atât timp cât copilul nu are emis şi fixat pe
„s", pentru că toate defectele care apar la „s" se transferă şi în pronunţia
consoanei „z". Mai întâi se lucrează asupra consoanei „z" în mod izolat.
Se poate obţine prin analogie, pornind de la „s": „s - z", „sa - za", copilul
trebuind să perceapă vibraţiile bărbiei. După demonstrarea trecerii de la „s"
la „z", li se cere copiilor să realizeze pronunţia folosind oglinda şi controlul
vibro-tactil.
Emiterea prin imitaţie în faţa oglinzii. Se trece apoi la fixarea,
diferenţierea şi automatizarea pronunţiei.
După exerciţiile de pronunţie cu „z" izolat, diferenţiat de „s", se lucrează cu
silabe directe „za", „zo", „zu", „zi", care apoi se introduc în cuvinte : „zar",
„zor", „ziuă", „zugrav"
.
152
Logopedie
3. Vârful limbii este ridicat către alveolele incisivilor superiori, marginile
limbii intră în contact cu palatul dur, mai precis cu arcadele dentale. Şanţul
prin care se scurge aerul este mult mai larg ca la „s", prin frecare rezultând
zgomotul caracteristic lui „ş".
4. Maxilarul inferior este mediu coborât.
5. Buzele au tendinţa de a se rotunji în pronunţia izolată.
154
Logopedie
Corectarea: Realizarea unui jgheab corespunzător sunetului „s". Se indică
copilului să realizeze jgheabul limbii la început între buze, apoi între dinţi,
apoi s-o ridice în spatele incisivilor superiori.
B. „ş" foarte închis (fricativ).
Cauza: Orificiul (jgheabul) linguo-palatal este prea îngust, aerul care se
scurge între palat şi limbă produce un zgomot prea strident. în acest caz
activitatea de corectare se va orienta spre lărgirea jgheabului lingual.
Corectarea: Asocierea sunetului cu vocala „a" - „şa", „a" fiind deschisă
contribuie la lărgirea reflexă a jgheabului. Dă rezultate şi introducerea lui „ş"
între două vocale „a" - „aşa". Unii psihopedagogi folosesc analogia „f", „s",
„ş" cu intuirea aerului expirator pe dosul palmei.
C. „ş" seamănă cu un „s" imprecis.
Cauza: Vârful este prea aproape de incisivii superiori îngustând mult
canalul în partea anterioară alveolară. «
Corectarea. Pentru corectare se împinge uşor vârful limbii în jos şi puţin
înapoi pentru ca acest orificiu de scurgere a aerului să nu fie atât de îngust.
Se foloseşte şi introducerea lui „ş" între două vocale „o" - „oşo". Vocala "o"
favorizează deplasarea limbii înapoi şi lărgeşte jgheabul de trecere a aerului.
D. „ş" lateral. în care în loc de „şa" se aude „şla".
Cauza: Marginile limbii care ating palatul slăbesc contactul în aşa fel încât
o parte din aer se scurge lateral iar ceea ce rezultă este un fel de „şl".
Corectarea: I se demonstrează copilului că, în timpul pronunţării lui „ş"
aerul iese prin partea mediană a gurii, nu şi lateral şi că marginile limbii
trebuie să fie lipite de palatul dur. Dacă nu reuşeşte, atunci se va încerca cu
procedeele de emitere a sunetului, reluânu-se întregul proces.
E. „ş" labial. în pronunţia lui „ş" buzele au rol complementar. Fiind mai
vizibilă configuraţia de "fluieraş" copilul reţine din model numai uşoara
rotunjire a buzelor şi încearcă să emită pe „ş" numai cu ajutorul buzelor fără
participarea limbii
.
156
Logopedie
14.2. Emiterea
Se face pe baza emiterii lui „ş". Nu se trece la emiterea lui „j" decât în
momentul în care copilul pronunţă corect pe „ş". Toate defectele lui „ş" se
reflectă direct şi în pronunţia sunetului „j". Psihopedagogul pronunţă în faţa
oglinzii „ş", marchează trecerea de la „ş" Ia „j" prin demonstrarea vibraţiei
corzilor vocale, apoi cere copilului să realizeze şi el această trecere,
controlându-şi vibraţia corzilor vocale.
Sunetul „j" poate fi învăţat şi prin analogie. Copilul pronunţă „f-v", apoi „s-
z" şi „ş-j". Se trece apoi la etapele fixării, automatizării, respectându-se
altgoritmul introducerii sunetului în silabe directe, inverse şi grupuri
consonantice de 1-3 consoane. Materialul verbal se alege ţinând seama, în
special de acele medii fonetice în care sunetul „j" apare cel mai frecvent.
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale consoanei.
14.3. Defecte de pronunţie
Majoritatea au la bază defecte de pronunţie ale sunetului „ş". De aceea
corectarea defectelor de pronunţie ale sunetului „ş" duce implicit şi la
corectarea defectelor sunetului „j". Defecte care sunt proprii sunetului „j":
A. Desonorizarea şi pronunţarea lui ca „ş". De exemplu în loc de joc,
pronunţă şoc.
Cauza. Lipsa vibraţiilor.
Corectarea. Se face muncă de diferenţiere a celor două consoane.
/
B. Pronunţarea ca „î" sau „i". De exemplu: joc-îoc-ioc.
Cauza. Orificiul linguo-palatal este foarte larg, iar spatele
limbii este ridicat către partea mediană a palatului. Constricţia dintre limbă şi
palat este prea mare şi trecerea aerului nu realizează zgomotul caracteristic
pentru „j" ci rezultă sunetul vocalic „î"
.
158
Logopedie
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale consoanei.
15.3. Emiterea
pronunţă un „a" prelung, se alipesc buzele şi se încearcă scoaterea aerului
pe nas. Psihopedagogul pronunţă de mai multe ori silaba „am".
Psihopedagogul va pune palma copilului pe obrazul său şi repetă pronunţia
apoi cere copilului să reproducă. Dacă emiterea nu reuşeşte, se va adăuga
intuirea vibraţiilor la nivelul nasului. Apoi se fac exerciţii silabice: "am"-
„ama", apoi „ma" - „mama". Se va urmări ca sunetul „m" să capete durata,
intensitatea şi înălţimea corespunzătoare.
Se poate obţine "m" pornind de la silaba directă „ma" cu o ţinută
prelungită a lui „m" şi cu o detentă lentă trecând de la „m" la „a". Se va intui
după vibrarea buzelor. în acest al doilea model de emitere există posibilitatea
nazalizării lui „a".
După ce copilul şi-a însuşit emiterea corectă a lui „m" se trece la fixarea,
automatizarea acestei consoane, prin includerea sa în combinaţii silabice şi
apoi în cuvinte (silabe directe, inverse, grupuri consonantice).
Se poate emite de la silaba inversă „am". în timp ce se
Fig. 15. Poziţia organelor fonatoare la emiterea consoanei
m
162
Logopedie
Corectarea. Se folosesc de regulă cele două procedee indicate la emitere
pornind de la „an" sau de la „na". în ambele cazuri se intuieşte vibrarea
nasului.
C. „1" în loc de „n"; ex: nas, las.
Cauza. Ocluzia linguo-dentală nu este completă ceea ce face ca aerul
expirator să treacă pe lângă marginile limbii auzindu-se astfel sunetul "1".
Aerul, găsind această cale greşită reuşeşte în mod reflex să ridice vălul
palatin.
Corectarea. începe cu pronunţare prelungită a sunetului „n" cu limba între
dinţi. Pe măsură ce copilul se obişnuieşte cu această pronunţare
independentă, limba se retrage în poziţie normală, adică în spatele incisivilor
superiori. Ca material verbal se foloseşte atât silaba directă „na", cât şi cea
inversă „an", prelungind în ambele cazuri ţinuta sunetului.
D. „n" înmuiat.
Cauza. Contactul Iinguo-palatal este foarte întins.
Corectarea. Se va face scoţând limba printre dinţi şi emiţând un „n"
interdental. Numai după ce copilul reuşeşte să pronunţe acest „n" interdental
se trece la introducerea limbii în gură, în spatele incisivilor superiori.
E. „n" în falset.
Corectarea. Se face prin procedeele indicate la corectarea vocii în falset.
17. Segmentul consonantic simplu "1"
17.1. Ortofonia
Este o consoană sonantă, laterală, dentală, alveolară.
Producerea corectă:
1. Corzile vocale vibrează.
2. Vălul palatin este ridicat.
3. Vârful limbii este ridicat, atinge alveolele incisivilor superiori. Marginile
laterale ale limbii se sprijină pe palatul dur
,
164
Logopedie
*1 i
166
Logopedie
C. „1" pronunţat aproape ca o vocală (un „a" imprecis).
Cauza. Rezistenţa linguală este foarte slabă şi vibraţiile
laringiene foarte puternice. Marginile laterale ale limbii nu ating arcada
dentară. Defectul se datorează şi faptului că maxilarul inferior este prea mult
lăsat, gura fiind larg deschisă.
CorectareaSe va arăta, în faţa oglinzii, poziţia corectă şi se va cere
copilului să perceapă vibraţiile bărbiei. Este important acest lucru deoarece
pentru vocala „a" vibraţiile bărbiei sunt foarte slabe. Pentru a spori
intensitatea lor, copilul este obligat să sporească rezistenţa linguală. Alt
procedeu: Se va articula „uuu - a" sau „111 - a" cu ţinuta prelungită a
consoanei şi perceperea vibraţiilor bărbiei.
D. „1" exploziv aproape de „t" sau „d".
Cauza. Rezistenţa linguală este prea puternică, deschiderile laterale
marginale sunt insuficiente sau în unele cazuri se produce o ocluzie totală
care dă sunetului un caracter exploziv.
Corectarea. Trebuie să se meargă în direcţia realizării constricţiei laterale
folosind ca procedeu intuiţia, pronunţarea prelungită a lui „1". Se poate folosi
analogia „ua - la". Se poate recurge şi la intervenţia mecanică: cu un beţişor
rotund pus pe limbă sau prin dezlipirea marginilor limbii cu o sondă specială.
E. „1" palatalizat (ex: lampă).
Cauza. Contactul linguo-palatal în partea anterioară a limbii este lărgit
realizându-se palatalizarea sunetului.
Corectarea. Se indică ca în timp ce copiii pronunţă „1" să se apese uşor cu
degetul sub bărbie, limitând în mod reflex contactul linguo-palatal.
Alt procedeu: se cere copilului să ţină limba între dinţi şi să sufle. Rezultă un
sunet de tipul „1", în şoaptă dar cu un zgomot suplimentar datorat aerului
expirat care iese pe marginile gurii. Punând mâna pe laringe, copilul va
adăuga vibraţiile, datorită acestui fapt sunetul devine corect iar zgomotul
suplimentar dispare. Se trece la introducerea acestui sunet în silabe. Cu copii
i
168
Logopedie
Fig. 18. Poziţia organelor fonatoare Fig. 18a. Secţiune sagitală prin
la emiterea consoanei r cavitatea bucală în pronunţia consoanei r
18.2. Perceperea modelului
Copilul vede partea din faţă a limbii ridicată spre alveole. Dacă "r" este
pronunţat izolat şi prelung cu gura deschisă copilul poate vedea şi vibraţia
vârfului limbii. Tactil, simte vibraţia laringelui. Se recomandă ca perceperea
tactilă să se facă punând mâna copilului pe partea superioară a pieptului şi
nu pe laringe. Nu este indicată perceperea vibraţiilor pe laringe, în acest caz
există pericolul apariţiei unui „r" uvular. Unii autori recomandă perceperea
vibraţiilor cu ajutorul unghiei de la degetul arătător plasată pe incisivii
superiori ai psihopedagogului. Pe palma plasată în faţa gurii
psihopedagogului, copilul poate simţi unele particularităţi specifice ale jetului
de aer expirat şi anume: caracterul de impuls ritmic şi temperatura caldă a
aerului expirator.
Sunetul „r" fiind o consoană sonantă a cărei sonoritate se apropie de cea
a vocalelor, poat fi perceput de majoritatea copiilor care posedă resturi
auditive. De aceea se recomandă ca psihopedagogul să folosească şi
mijloace de amplificare în vederea perceperii auditive a modelului.
Copiii cu resturi de auz pot percepe şi pe cale auditivă (cu sau fără
amplificare) caracteristicile sonore ale consoanei
.
170
Logopedie
C. „r" fiind o consoană sonantă se recomandă să se folosească în
emiterea acestui sunet şi aparatura de amplificare necesară. Analiza acustică
a sonantei „r" arată că acest sunet prezintă frecvenţe joase între 100 şi 200
Hz., precum şi frecvenţe înalte între 3000 şi 6000 Hz.
Existenta în structura acustică a sunetului a unei benzi de /
frecvenţe întinse creează posibilitatea perceperii auditive a acestui sunet de
către majoritatea copiilor cu resturi de auz. în literatura de specialitate, ca şi
în experienţa practică se arată că sunetul „r" poate apărea în mod spontan în
munca de emitere a sunetului „ş", când se obţine un „r" surd. în aceste
cazuri se trece la fixarea lui „r".
D. La copiii care nu reuşesc să emită sunetul "r", munca de emitere se
desfăşoară în două direcţii:
> Stabilirea poziţiei corecte a limbii;
> Producerea vibrării limbii.
Pentru a obţine o poziţie corectă a limbii se procedează în felul următor:
a. Se cere copilului să scoată limba printre buze şi să realizeze un jgheab.
După ce a reuşit acest lucru, copilul trebuie să sufle aerul pe jgheab şi să-l
simtă pe palmă.
b. După ce a repetat şi reuşeşte să realizeze cu uşurinţă exerciţiile de mai
sus, copilul trebuie să sufle ridicând limba spre buza superioară. în acest caz
curentul de aer se ridică oblic şi acest lucra se poate demonstra copilului cu
ajutorul unei fâşii de hârtie pusă orizontal deasupra limbii. Sub acţiunea
curentului hârtia se deplasează în sus, pe verticală.
c. Apoi se trece limba peste incisivii superiori suflând, rezultă un zgomot
care aminteşte de „t" englezesc, sunet intermediar între „t" şi „s". în cele din
urmă limba este retrasă în gură în spatele incisivilor superiori, spre alveole.
Se cere copilului să folosească o expiraţie sonoră. Va rezulta un „r" fricativ. în
acest caz poziţia limbii este corectă, lipsesc numai vibraţiile
.
172
Logopedie
o uşoară vibrare a vârfului limbii. Se trece la pronunţia „dr, tr". Sunt
întâmpinate greutăţi în separarea din grupul din care a apărut.
Se procedează şi astfel: copilul este pus să pronunţe "haină", "halat", se
insistă asupra pronunţiei corecte a lui „h". Se trece la pronunţarea cuvântului
"hrean". în acest context fonetic, copilul reuşeşte să despartă pe „r" de „h".
Explicaţia este că pentru pronunţia ambelor sunete: „h" şi „r", poziţia limbii
rămâne, în mare, aceeaşi. Sunetul „r" ia naştere din curentul de aer a lui „h".
Acest curent de aer pune în mişcare vârful limbii înainte ca acesta să fi ajuns
în regiunea de articulaţie a lui „r", aşa cum poate copilul. în felul acesta „r"
poate fi pronunţat corect şi în mod izolat.
Observaţii. Nu există metodă şi procedeu unic care să dea rezultate la toţi
copiii. Acelaşi procedeu, aplicat la copii diferiţi, dă rezultate diferite.
Psihopedagogul trebuie să cunoască cât mai multe procedee şi să caute
procedeul eficient pentru fiecare caz în parte. Apoi sunetul se fixează şi se
introduce în medii fonetice cât mai variate.
18.4. Defecte de pronunţie
Pentru depistarea greşelilor de pronunţie a lui "r" se foloseşte un material
verbal în care „r" apare în diferite poziţii: iniţială, intermediară, finală, în
combinaţii vocalice şi în grupuri consonantice. Sunt erori de pronunţie care
nu afectează şi altele care afectează inteligibilitatea pronunţiei.
A. „r" velar. Este cel mai frecvent defect de pronunţie. Se întâlnesc două
variante ale acestui defect:
a) Limba se apropie prea mult de palat atingându-1 şi lăsând la mijloc un
jgheab. Aerul expirat pune în vibraţie uvula rezultând un „r" uvular
.
174
Logopedie
Se întâlnesc şi unele variante ale înlocuirii lui "r" cu „1". Astfel, se
pronunţă „hi". în acest caz curentul de aer nu poate să determine vibrarea
vârfului limbii. Uneori „r" este înlocuit cu grupul „iii".
Un caz interesant de pararotacism este acela al înlocuirii lui „r" cu „c" sau
„g", de exemplu: "carul" devine "cacul"; "are", devine "age". în acest caz
partea posterioară a limbii este mult apropiată de palat, sub presiunea
curentului de aer se produce o explozie asemănătoare cu cea care se aude la
sunetul „c". Mai frecvent este întâlnită înlocuirea lui „r" cu „g" sau variante a
lui „g". Şi în acest caz partea posterioară a limbii este foarte apropiată de
palat alcătuind un obstacol în faţa aerului expirator. Aerul expirator produce
explozie şi se produce în loc de „r" un „g".
D. „îd" în loc de „r"
Cauza. Din modelul prezentat elevilor, s-a reţinut că vârful limbii trebuie
să ocupe o poziţie în spatele incisivilor superiori. Datorită acestui fapt copiii o
plasează ca pentru „d" şi „t". Copilul mai reţine şi faptul că „r" este sonor, de
aceea începe pronunţarea printr-un sunet sonor apropiat de „î" încercând să
realizeze un „r" velar. Nereuşind să pună în vibraţie partea velară, curentul
de aer expirator însoţit de vibraţii laringiene se îndreaptă către partea
anterioară a limbii pe care o dezlipeşte brusc de dinţi, pronunţă „d".
E. „r" interdental sau bilabial
Cauza. Copilul plasează limba între dinţi sau între buze şi reuşeşte să o
pună în vibraţie destul de uşor. Acest „r" interdental este de regulă aspru şi
are o durată de producere mare. Copilul întâmpină unele greutăţi în legarea
acestui sunet de sunetele care îi urmează. în anumite momente vibrează
chiar şi obrajii, concomitent cu vârful limbii.
Corectarea. Se face conform procedeelor amintite pentru luarea poziţiei
limbii şi vibrarea vârfului ei
.
Capitolul 7
TEHNICI DE REEDUCARE APLICATE ÎN TULBURĂRILE DE VORBIRE
1. Delimitări conceptuale
în ortofonia franceză se face o distincţie între tulburările de articulaţie,
retardul limbajului şi tulburările de vorbire întâlnite în mediul şcolar,
distincţie care se reflectă atât în abordarea diagnostică cât şi în cea
terapeutică. Ca urmare se constată diferenţe conceptuale dar şi
metodologice faţă de şcoala românească clasică de logopedie. De mare
interes ni se pare importanţa acordată dezvoltării domeniului procesării
auditive a materialului verbal (terapia tulburărilor de vorbire), precum şi
laturii comprehensive a limbajului (terapia tulburărilor de limbaj). înainte de
a prezenta nişte tehnici specifice utilizate în reeducarea tulburărilor de
vorbire, vom încerca să facem câteva distincţii conceptuale.
Roulin (1980) consideră tulburările de articulaţie ca fiind acele tulburări
care constau în incapacitatea de emitere a unuia sau mai multor foneme.
Vrăşmaş (1997) referindu-se la dislalia periferică, defineşte dislalia ca fiind
tuburarea de pronunţie (de articulare) provocată de afecţiuni organice sau
funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii şi care constă în
imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau a mai multor sunete (combinaţii
de sunete). în stabilirea tipologiei şi simptomatologiei se fac precizări privind
tipul ş
i
176
Logopedie
gradul atingerii aparatului verbo-motor, dar sunt incriminate şi
anumite "insuficiente în dezvoltarea atenţiei auditive". Luând / /
drept criteriu extinderea afecţiunii, acelaşi autor distinge o "dislalie a
sunetelor" şi o "dislalie a silabelor".
In abordarea autorului român, dislalia periferică se suprapune peste ceea
ce Roulin numeşte "tulburări de articulaţie", dar depăşeşte domeniul strict al
acestora prin menţionarea printre cauze şi a celor care ţin de "poarta de
intrare a informaţiilor verbale", nu numai cele care ţin de "poarta de ieşire".
De asemenea nivelul structurilor atinse în dislalia periferică este nu numai
cel elementar, ci şi cel al silabelor.
Stănică (1997) arată că dislalia centrală constă în incapacitatea de a
pronunţa corect anumite sunete sau grupuri de sunete şi se manifestă prin:
alterarea, înlocuirea sau omiterea unor foneme sau prin inversarea locului pe
care îl ocupă în alcătuirea silabelor şi a cuvintelor. Şi acest autor stabileşte
mai multe forme, în funcţie de structurile sonore afectate: dislalia de sunete;
de silabe; de cuvinte. Delimitează formele clinice astfel: forma motorie;
forma receptiv senzorială care include dislalia prin deficit de auz fonematic;
dislalia prin deficit auditiv nesemnificativ; dislalia prin hipoacuzie nucleară.
Guţu (1974) prezintă dislalia ca pe o incapacitate totală sau parţială de a
emite şi de a articula corect unul sau mai multe sunete fie izolat, fie în
combinaţiile fluente ale vobirii. în funcţie de criteriul etiologic sunt
delimitate:
> dislalia funcţională, care după cauze poate fi: senzorială sau motorie;
> dislalia organică: cauzele acţionând la nivel periferic sau la nivel central al
analizatorului verbo-auditiv sau verbo-motor;
> dislalia cauzată psihosocial.
în realizarea diagnosticului diferenţial între formele motorie şi senzorială ale
dislaliei funcţionale menţionăm reperele
:
178
Logopedie
între percepţia auditivă şi organizarea temporală, disfuncţiile se pot
manifesta prin: tulburarea ordinii şi succesiunii timpilor unui act; dificultăţi în
analiza succesiunilor şi înlănţuirilor fonetice; timp de latenţă mare a funcţiilor
perceptiv-auditive.
în literatura anglo-saxonă vizând terapia tulburărilor de limbaj a fost
delimitată categoria de probleme de procesare auditivă. După Keith (1986)
tulburarea de procesare auditivă este incapacitatea de discriminare,
recunoaştere sau înţelegere a informaţiei prezentată pe cale auditivă, chiar
dacă persoana are inteligenţă normală şi sensibilitatea auditivă este normal
dezvoltată. Domeniile care trebuie abordate diagnostic şi terapeutic sunt:
atenţia, comprehensiunea, discriminarea auditivă fină, discriminarea auditivă
de fond, memoria auditivă şi secvenţialitatea. Din descrierea
simptomatologiei acestei tulburări reies o serie de note comune cu ceea ce
este reunit sub denumirea de tulburări de vorbire în literatura ortofonică
franceză.
Atât tulburările de vorbire (după Roulin) cât şi problemele de procesare
auditivă (după Keith) se regăsesc în abordarea românească a dislaliei,
relevanţa distincţiilor nefiind una teoretică. Eficienţa unei abordări complexe
a tulburărilor de limbaj (incluzând aici tulburările de articulaţie, vorbire şi
retardul lingvistic) este evidentă, însă, din această abordare decurg şi
anumite inconveniente. Există o tendinţă de accentuare în practica
logopedică românească a problematicii "porţii de ieşire" a limbajului oral,
ceea ce înseamnă o accentuare a terapiei funcţionalităţii organelor
fonoarticulatorii mai ales la nivel periferic. întrucât problemele de procesare
auditivă, foarte frecvente în populaţia şcolară, se reflectă nu numai la nivelul
laturii orale a limbajului ci şi în domeniul limbajului scris, având considerabile
implicaţii asupra achiziţiilor şcolare, considerăm necesară tratarea specifică a
acestor "tulburări de vorbire" sau "probleme de procesare auditivă" având în
vedere şi segmentele centrale ale analizatorului verbo-auditiv
.
180
Logopedie
cu sunetul lor. Apoi copilul închide ochii sau se pune un ecran în faţa lui. Se
produce sunetul cu un instrument, se repune instrumentul pe masă şi se cere
copilului să-l indice. Dacă sunetele sunt uşor recunoscute se produc două
sunete succesiv. Copilul trebuie să aleagă cele două instrumente şi să le
aşeze în ordine, de la stânga la dreapta. Dacă întâmpină dificultăţi i se
acordă un ajutor tactil: în timp ce sună primul instrument, terapetul îi pune
degetul pe umărul stâng, la sunetul următor îi atinge umărul drept. Este
întrebat: "Ce ai auzit tu acolo?" atingându-se umărul stâng apoi cel drept.
Urmează serii de câte 3, 4,5, 6 instrumente.
Apoi rolurile se inversează, copilul este cel care verifică terapeutul. O
eroare intenţionată permite verificarea modului în care stăpâneşte ordinea
succesiunii în serie.
2.1.2. Sunetele
Sunetele se caracterizează prin: intensitate, durată, înălţime, timbru, ritm.
Se lucrează asupra acestor caracteristici sonore. Ele asigură fixarea
discriminării sonore, dezvoltarea memoriei auditive, permit introducerea
codificărilor, consolidarea sensului lecturii.
Ritmul
Percepţia ritmului, în mod obişnuit se realizează cu uşurinţă, dar este
adesea inexistentă la copilul care prezintă tulburări de vorbire. Este necesară
abordarea ritmului de la un nivel accesibil copilului.
Ritmul esenţial este mersul. Se ia copilul de mână şi cu paşi mici, lovind
cu talpa, se face înconjurul încăperii. în stadiul următor fiecare pas este
însoţit de o bătaie din palme. Apoi terapeutul bate cu palmele un anumit
ritm, se trece apoi la ritmul cu suport vizual. Faţă în faţă cu copilul, se bate
din palme la înălţimea umerilor: dreapta-stânga. Secvenţele ritmice se
prelungesc, terapeutul loveşte: dreapta-faţă-stânga
.
182
Logopedie
Apoi se cere copilului:
- să lovească după formula desenată;
- să o compună cu ajutorul jetoanelor de dimensiuni diferite;
- să scrie formula pe tablă.
Durata
Cu ajutorul unui flaut, diapazon sau a unui obiect (creion, chei) cu care se
produce zgomot sub masă, copilul este conştientizat asupra duratei. Se
lucrează asupra noţiunii de durată cu ajutorul benzilor (dreptunghiuri)
desenate având lungimi diferite.
Se procedează apoi la fel ca la intensitate.
înălţimea
Copilul este ajutat să conştientizeze că anumite sunete sunt înalte
(ascuţite) şi altele sunt joase (grave) (figura 4).
Instrumente utilizate: flaut, diapazoane sau şi mai bine xilofonul.
Figura 4. Formule grafice pentru înălţimea sunetelor
Exerciţiile pentru înălţime sunt desfăşurate după modelul celor de la
intensitate şi durată.
2.2. Sunetele şi zgomotele vorbirii
Către sfârşitul primului stadiu de reeducare se poate estima măsura în care
capacitatea perceptiv-auditivă şi memoria auditivă a copilului au fost
reeducate. Aceste achiziţii trebuie să fie transferate la nivelul sunetelor şi
zgomotelor vorbirii
.
184
Logopedie
t - explozie la nivelul dinţilor;
k - explozie la nivelul părţii posterioare a cavităţii bucale.
Se percepe suflul exploziei pe dosul palmei situate în faţa gurii.
2.2.3. Oclusive sonore
Explicaţia: Când vorbim producem "zgomote care cântă şi care
explodează".
La tablă se poate desena simbolul din figura 7.
186
Logopedie
c+v Exemplu: Pu
V+C Or
v+c+v Uti
c+v+c Cob
c+v+c+v Doni
v+c+v+c Abuf
Abordarea pe
grupe
- cu consoana s
S+c+v Exemplu: Stu
C+s+v Psi
V+s+c Osk
V+c+s Ups
- grupări cu "r”
consoana
- grupări cu //y/
consoana
- repetiţii de silabe complexe (grupări
consonantice)
CC VCC Exemplu: Blist
VCCCV Astro
c) Repetiţii de cuvinte cu semnificaţie
Simple: tun; foc; pin.
Complexe: dună; pară; filă;
Dificile: spectacol; transpiraţie etc.
d) Repetiţii de propoziţii
e) Terapeutul citeşte o povestire compusă din propoziţii scurte, pe care
copilul trebuie să o repete. Se creşte treptat lungimea propoziţiilor.
Teme:
1. Argumentaţi necesitatea unei intervenţii specifice categoriei de tulburări
de vorbire datorate unor perturbări ale procesării auditive.
2. Indicaţi principalele obiective vizate în terapia tulburărilor de vorbire şi
enumeraţi câteva exerciţii specifice utile pentru atingerea acestor obiective
.
Capitolul 8
TULBURĂRI DE RITM ŞI DE FLUENŢĂ ALE VORBIRII
1. Tulburările de ritm
Vom aborda în aceste cursuri o serie de tulburări ale vorbirii în care
elementul definitoriu este prezenţa unei perturbări a ritmului, altfel spus este
perturbată distribuţia temporală a elementelor produse verbal. Dintre
tulburările de ritm cea mai cunoscută şi mai studiată este bâlbâială.
Evaluarea statistică făcută recent de Becker şi Grondmann (citaţi de
Rondai, Seron, 1999) estimează că în jurul a 1,8 % din populaţia infantilă
cuprinsă între 7-8 ani, prezintă tulburări de ritm.
Natura problemei, după Van Riper (1982) este cea a unei dezorganizări
temporale a vorbirii. Se observă o vorbire extrem de rapidă cu dezorganizări
ale frazei, omisiuni de silabe sau sunete şi în aproape toate cazurile, o
articulaţie imprecisă. Aceste persoane vorbesc foarte bine când se exprimă
rar dar nu reuşesc acest lucru pentru o perioadă mai lungă de timp. Persoana
care prezintă aceste tulburări nu este conştientă de viteza excesivă a vorbirii
sale şi nici de dezorganizarea frazei. Simkins (citat de Rondai., Seron 1999)
nu consideră că tulburările de ritm sunt un defect unitar ci o colecţie
eterogenă de anomalii ale vorbirii
.
188
Logopedie
1.1. Caracteristicile tulburărilor de ritm sunt:
a) debitul vorbirii prea ridicat (tahilalie)
b) vocea defectuoasă
c) ritmul defectuos, vorbirea sacadată
d) voce monotonă
e) substituirea cuvintelor şi silabelor
f) alungirea pronunţiei.
Simkins semnalează la aceste persoane diverse manifestări, dar care nu
sunt strict verbale, cum ar fi: problemele de citit şi de scris, hiperactivitatea,
diverse dificultăţi şcolare, lipsa obişnuinţei de a reproduce, lipsa aptitudinilor
muzicale, etc.
în ciuda acestui tablou, sunt încă destul de rare situaţiile în care copiii sau
adulţii, care prezintă aceste simptome, sunt trimişi la logoped. în general,
vorbirea acestor persoane este inteligibilă, iar tulburările nu perturbă total
comunicarea ceea ce s-ar răsfrânge şi asupra capacităţii de adaptare şi
inserţie socială.
Frecvent menţionate în cadrul tulburărilor de ritm sunt cauzele ereditare,
anumite probleme legate de funcţionalitatea sistemului nervos central,
perturbări ale transmiterii impulsului nervos prin fascicolul extrapiramidal,
tulburări de coordonare senzorio-motorie. Printre cauze ar putea fi
menţionată şi defectarea sistemului de feed-back proprioceptiv.
Weiss (citat de Rondai, Seron 1999) consideră că această problemă se
datorează mai degrabă unei imaturităţi lingvistice.
1.2. Formele tulburărilor de ritm şi fluenţă
Sunt tulburări de vorbire similare bâlbâielii, principalele entităţi clinice fiind:
aftonghia, vorbirea accelerată, batarismul, tahilalia şi bradilalia sau vorbirea
încetinită
.
192
Logopedie
> O combinare între tehnica lovirii ritmice şi cea a silabisirii. Cerem
subiectului să folosească un deget sau piciorul pentru a bate ritmul vorbirii
care constă în pronunţarea silabă de silabă.
> Utilizarea unui metronom care, reglat la diferite viteze să permită
subiectului să-şi controleze ritmul.
> Acelaşi principiu a fost utilizat pentru fabricarea unui aparat electronic,
care emite în mod ritmic sunete, acest aparat fiind purtat în spatele urechii.
Subiectul transportă cu el metronomul miniaturizat care îi dictează un ritm
acceptabil de vorbire.
> Citirea imitată: este tradusă din americanul shadow- reading şi constă
în a cere subiectului să citească acelaşi text pe care educatorul l-a citit cu o
fracţiune de secundă înainte. Această metodă este mai puţin eficientă când
este vorba de tulburări de ritm.
> Citirea unui text într-o limbă străină. Această activitate are ca efect
încetinirea ritmului vorbirii persoanei. Când trebuie să citească într-o limbă
străină, pe care presupunem că o cunoaşte cât de cât, persoana se
concentrează încetinind debitul. Aceasta îl determină să conştientizeze că
poate vorbi mai lent.
Aceste tehnici au ca obiectiv încetinirea debitului vorbirii. Sunt uşor de
înţeles de către subiecţi şi în acelaşi timp uşor de aplicat. însă după cum
sublinează Simkins nici una dintre ele nu au făcut obiectul unor cercetări
sistematice.
B. Abordările comportamentale
Aceste metode constituie cele mai eficiente mijloace de modificare a vorbirii
persoanelor care prezintă tulburări de ritm. Ele permit izolarea aspectelor
mai puţin precise ale vorbirii şi un control mai bun al intervenţiei terapeutice
.
194
Logopedie
Următoarea sarcină este detectarea erorilor de pronunţare şi notarea
frecvenţei acestora. De fiecare dată când apare o eroare terapeutul pronunţă
corect cuvântul respectiv şi copilul trebuie să repete. Ulterior lungimea
textului utilizat a crescut de la 100 la 500 de cuvinte. Rezultatele au
demonstrat că şi nivelul de inteligibilitate a crescut. Această ameliorare a
citirii nu este transferată în vorbirea spontană.
4. Creşterea inteligibili taţii în timpul conversaţiei. Acesta este de fapt
scopul ultim al intervenţiei pentru care a fost elaborată o metodă directă de
control şi modificarea debitului. Terapeutul conversează cu copilul timp de 5
minute, conversaţia este înregistrată, ascultată, se notează numărul
cuvintelor pronunţate într-un minut şi numărul erorilor sau a cuvintelor
neinteligibile. O primă evaluare arată că procentajul cuvinte/minut este
variabil, în timp ce numărul erorilor rămâne aproximativ constant fiind totuşi
mai mare faţă de numărul de erori din etapa 3.
Terapeutul utilizează în continuare tehnica numită "fading poetique":
Subiectul primeşte o serie de cartonaşe pe care sunt scrise câte 4 versuri
ritmate. Citeşte în gând până la ultimul cuvânt al şirului după care întoarce
cartonaşul, priveşte spre reeducator şi pronunţă ultimul cuvânt. Dacă
pronunţă corect primeşte un punct. După 10 puncte este recompensat. Au
fost citite astfel alte trei poezii după care au fost recitite, iar cuvintele ţintă
au fost mascate prin lipirea unei etichete. S-a utilizat acelaşi mod de
recompensare. Tehnica a fost repetată de 4 ori, utilizând poezii diferite.
Se trece apoi la o a doua tehnică numită "fading conversationnel":
Se prezintă o altă serie de cartonaşe care conţin elemente intuitive concrete
referitoare la subiectul însuşi. Exemplu: "culoarea părului meu este...".
Subiectul trebuie să priveasc
ă
196
Logopedie
opresc aici şi nu este posibil de concluzionat, că bâlbâială este determinată
de antecedentele genetice ale individului.
B. Anumite progrese s-au realizat în metodele de intervenţie-. Aceste
metode sunt actualmente supuse testului cercetării şi este posibil ca, în 10-
15 ani, educatorii să ştie mult mai bine ceea ce ar trebui să facă în momentul
intervenţiei. Deşi s-au început de atâta vreme observaţiile, analizele şi
diagnosticările, reţetele şi tratamentele ştiinţifice, totuşi nu se ştie încă cu
precizie care este originea, cauza acestei probleme.
Unii autori consideră bâlbâială ca problemă a self-ului, problemă medicală
sau problemă de comunicare, în funcţie de concepţia teoretică. Noi preferăm
păstrarea termenului de tulburare de vorbire, deoarece din punct de vedere
strict observabil, bâlbâitul se exprimă printr-o vorbire diferită de cea a
majorităţii interlocutorilor din jurul său.
Este foarte probabil ca explicaţia acestui fenomen să nu se reducă la o
cauză unică. Şi cu toate acestea mai mulţi autori contemporani sau clasici
continuă să creadă şi să vrea să demonstreze că există o cauză a bâlbâielii şi
aceasta este foarte uşor de identificat. Printre aceste poziţii extreme, trebuie
menţionată cea a psihanalizei. Alte explicaţii au însă meritul de a nu se
reduce la extremitatea acestui fenomen care handicapează milioane de
persoane azi.
în general este dificil de prevăzut care copil se va bâlbâi şi este dificil de
elaborat un plan eficace de prevenţie a bâlbâielii. Manifestările bâlbâielii sunt
foarte numeroase şi variază calitativ şi cantitativ pe durata întregii istorii a
bâlbâielii la o persoană. în sfârşit, eliminarea definitivă a bâlbâielii trebuie
considerată destul de puţin probabilă, la nivelul actual de cunoştinţe şi
mijloace de
intervenţie.
198
Logopedie
copilului, mai ales părinţii, prin exigenţele lor excesive în ceea ce priveşte
perfecţiunea verbală, pot contribui la apariţia unor episoade de bâlbâială.
Considerând bâlbâială ca pe o problemă de coordonare perceptuală şi
neuromusculară, ar trebui să găsim dificultăţi de vorbire la toţi subiecţii.
Actul vorbirii implică contraste musculare simultane şi succesive, care
trebuie organizate într-o manieră foarte precisă, mai ales pe plan temporal.
2.3. Definiţia bâlbâielii
Definiţiile bâlbâielii sunt numeroase. Putem spune că bâlbâială este o
problemă de ritm sau o problemă de vorbire. într-o manieră mai restrictivă
afirmăm că bâlbâială este un tip de vorbire care demonstrează reacţii
hipertonice anticipative. Bâlbâială poate fi văzută ca o perturbare a fluidităţii
verbale, rezultat al unei emoţii negative; în acest caz, actul vorbirii este
însoţit la mai mulţi copii, de o reacţie intensă de frică. în mod gradual
această frică se va generaliza în toate momentele comunicării. în mod
contrar, Wingate (citat de Van Borsel, 1999) dă o definiţie sintetică dar foarte
explicită:
Bâlbâială este o perturbare a fluidităţii exprimării verbale, caracterizată
prin repetări sau prelungiri involuntare, sonore sau silenţioase, de-a lungul
emisiei unităţilor vorbirii (sunete, silabe sau cuvinte). Aceste perturbări, de
obicei, se manifestă într-o manieră diversă şi frecventă şi nu sunt uşor de
controlat. Uneori aceste perturbări sunt însoţite de mişcări la nivelul
aparatului bucal, la nivelul altor structuri anatomice sau însoţite de enunţuri
verbale stereotipe.
Uneori chiar individul recunoaşte că trăieşte o stare generală de tensiune, de
excitare sau de emoţii negative în care predomin
ă
200
Logopedie
la 4 ani şi în numeroase cazuri, bâlbâială se instalează în momentul începerii
şcolii (în America de Nord) cam pe la 5 ani jumătate.
Caracteristicile bâlbâielii variază mult de la un copil la altul. Unii copii
prezintă dificultăţi doar în pronunţia silabelor, la alţii primele repetiţii şi
ezitări sunt însoţite de grimase, care antrenează diferite părţi ale corpului.
Evoluţia tulburării este foarte diferită. în mai multe cazuri, dificultăţile
copilului se referă strict la fluiditatea vorbirii fără gesturi însoţitoare şi emoţii
negative. Alţi copii însă, prezintă două din dificultăţile menţionate, şi uneori
chiar trei. în toate cazurile asistăm la oscilaţii în gravitatea dificultăţilor. Unii
părinţi declară că în momentele în care copiii nu sunt nervoşi sau agitaţi
vorbesc mai bine.
Specialiştii constată că 4 copii din 5 care manifestă simptome ale
bâlbâielii, evoluează spre o vorbire normală fără să revină la vorbirea
perturbată. Din păcate nu există un test sau o grilă de evaluare pe baza
căreia să se facă predicţii privind fixarea bâlbâielii. O consultaţie logopedică
făcută chiar la începutul manifestării tulburării, constituie un mijloc de
prevenire şi de ameliorare, adesea foarte eficace.
2.6. Diagnosticul diferenţial
Bâlbâială are câteva caracteristici fundamentale care o diferenţiază de
dislalie, dizartrie şi de alte tulburări de vorbire.
> Spre deosebire de dislalie în bâlbâială sunt pronunţate corect sunetele
vorbirii dar se produc poticniri doar la anumite sunete, în anumite situaţii sau
bâlbâitul face pauze nepotrivite în cursul vorbirii
.
202
Logopedie
2. Ierarhia comportamentelor bâlbâielii: o analiză făcută asupra actelor
vorbirii bâlbâitului, demonstrează că, perturbările sale sunt organizate după
categorii diferite de comportament care variază de la un bâlbâit la altul.
3. Tremurul muscular: este vorba aici de tremurături ale muşchilor
organelor vorbirii. La bâlbâială persistentă, aceste tremurături par a fi
rezultatul unui foarte mare efort pentru a se elibera dintr-un blocaj al vorbirii
sau din mişcări repetitive care persistă.
4. Blocajele şi închiderile: aceste comportamente sunt cele care se
asociază cel mai adesea calificativului de bâlbâială. Sunt acelea pe care chiar
şi nespecialiştii le recunosc foarte uşor. Se produc anumite spasme
exterioare în vorbire, poticniri care apar mai frecvent la sunete oclusive (p, b,
c). Se constată că buzele nu se pot desprinde iar limba rămâne pe planşeul
bucal.
5. Tehnicile de deblocare (de ieşire din spasm): sunt mişcări bruşte ale
capului, trunchiului, braţelor, picioarelor precum şi grimasele.
6. Tensiunea vocală: este "vocal fry-ul" anglosaxon, altfel spus,
producerea unui sunet de frecvenţă joasă. Această producţie sonoră este
rezultatul unei foarte mari tensiuni a coardelor vocale care este întâlnită şi la
interlocutorii obişnuiţi în anumite situaţii. La bâlbâiţi, emisia acestui zgomot
poate fi considerată ca o tehnică de anticipare care întârzie pentru câtva
timp emisia cuvântului.
7. Repetiţiile: la o primă privire, putem avea impresia că bâlbâiţii repetă
de mai multe ori aceeaşi silabă dar observând cu atenţie acest fenomen al
repetiţiilor se constată că există uşoare variaţii la fiecare reluare a aceloraşi
silabe.
8. Utilizarea aerului rezidual: numeroşi bâlbâiţi continuă să vorbească şi
după terminarea expiraţiei obişnuite astfel încât e
i
204
Logopedie
care vrea să-şi asigure o formulare verbală exactă înainte de a-şi exprima
ideea. La bâlbâială acest comportament este foarte repede adoptat şi
constituie un mijloc suplimentar de a evita comunicarea.
13. Convulsiile sunt de mai multe tipuri: iterative, clonice (constituie o
formă mai uşoară), tonice-sunt spasme puternice care blochează întregul
mecanism al vorbirii (apar tulburări secundare, nevroze), sinkinezii -mişcări
concomitente care nu au legătură cu procesul de vorbire.
Reacţiile interne
Bâlbâială poate fi descrisă printr-un număr impozant de comportamente
observabile şi în unele cazuri cuantificabile. Realitatea bâlbâielii nu se
limitează doar la comportamentele observabile. O mare parte din viaţa
persoanelor cu bâlbâială este perturbată de emoţii negative cum ar fi frica,
jena şi culpabilitatea.
1. Frica: este vorba de teama sau anticiparea că ceva foarte grav se va
întâmpla. Este acea stare de aşteptare negativă legată de ideea că persoana
va trăi o situaţie sau o succesiune de situaţii dificile. Anumite stări de frică
sunt legate de situaţii specifice: există frica de a vorbi la telefon, frica de a se
prezenta la medic, frica de a cumpăra ceva sau de a cere o informaţie, frica
de a vorbi în faţa clasei sau cu un superior. Alte stări de frică sunt legate de
condiţiile comunicării. în unele cazuri bâlbâitul va vorbi fără stinghereală, pe
când în alte cazuri, nici un sunet nu va putea fi produs.
Frica asociată actului vorbirii poate de asemenea să varieze în funcţie de
conţinutul comunicativ al enunţurilor. îi este mai
/ / r
dificil bâlbâitului (la fel ca şi persoanei cu vorbire normală) să formuleze idei
în fraze complexe, comparativ cu ideile exprimate prin formule automate sau
stereotipe. Frica poate de asemenea s
ă
206
Logopedie
Reprezentare negativă a actului vorbirii
Teama de eşec
Dereglare a respiraţiei, circulaţiei; înroşire; transpiraţie
Figura 1. Circuitul menţinerii şi amplificării bâlbâielii
Bâlbâială fonatorie se caracterizează printr-o neînchidere completă a
laringelui cauzată de rămânerea unei distanţe între coardele vocale. Uneori
laringele este cuprins de spasme situaţie în care vocea fie că nu se produce
fie este foarte încordată. Aceste spasme se pot observa fie în oglinda
logopedică fie prin palparea laringelui.
Bâlbâială articulatorie se referă la blocarea muşchilor articulatori la nivelul
cărora se produc spasme clonice (repetiţii) sau/şi tonice care determină
imposibilitatea de a pronunţa o perioadă de timp. Există sunete la care apar
mai frecvent aceste spasme (p, b, c şi t, d)
.
208
Logopedie
După Van Riper (1982) modelele terapeutice de bâlbâială pot fi clasificate
în şase mari categorii:
A. Terapiile prin sugestii, de distragere a atenţiei, de persuasiune;
B. Terapiile de relaxare;
C. Terapiile ritmului şi controlului debitului,
D. Terapiile prin pedeapsă şi prin întărire;
E. Servoterapia;
F. Psihoterapiile, Farmacoterapiile şi Terapiile de grup.
Unii terapeuţi utilizează tehnici de reeducare a bâlbâielii provenite dintr-
un anumit număr de categorii menţionate mai sus. în Franţa reeducarea
bâlbâielii se face după metoda Borel- Maissony. Această reeducare conţine
exerciţii pentru realizarea contracţiei şi decontracţiei musculare (obţinerea
stării de relaxare), exerciţii de ritm şi coordonare pentru modelarea melodiei
frazei şi intonaţiei, pentru educarea pauzelor dar şi exerciţii de expresie şi de
utilizare a limbajului în context.
în terapia bâlbâielii abordarea terapeutică se face diferenţiat în funcţie de
nivelul de vârstă al subiecţilor. Astfel, după Guţu (1993) la preşcolari
exerciţiile se fac sub formă de joc. Se recomandă utilizarea vorbirii simultane,
apoi a vorbirii reflectate pe baza utilizării unor materiale intuitive. Se poate
recurge la metoda răspunsului la întrebări utilizând pentru aceasta imagini
cunoscute copiilor sau redarea unor povestiri cunoscute bine de către copii.
Ulterior se trece la vorbirea normală. în toate aceste demersuri logopedul
trebuie să colaboreze cu educatoarea. Se pot concepe activităţi în care se
utilizează o vorbire situativă, în mod concomitent cu desfăşurarea unor
acţiuni. De exemplu, i se cere copilului să descrie ceea ce tocmai desenează.
Un alt pas este cel al povestirii unei activităţi finalizate. Un nivel mai mare d
e
210
Logopedie
de bâlbâială, respectiv în formele acute clonico-tonice. Pe această cale i se
poate sugera subiectului încrederea în forţele proprii ceea ce va favoriza
efectul altor metode. Acelaşi autor recomandă utilizarea psihodramei.
Pe de altă parte, s-a constatat că în toate timpurile, bâlbâiţilor
li s-au propus formule de autosugestie. Există câteva formule "tip":
"Spuneţi că puteţi opri bâlbâială... Puteţi să decideţi să nu vă mai
bâlbâiţi... în fiecare zi vorbirea mea se ameliorează... Nu vreau să /
mă bâlbâi şi nu mă voi mai bâlbâi" etc.
2. Sugestiile indirecte sunt cele mai folosite la ora actuală. Bâlbâitul va fi
susţinut mai ales de speranţa că va învinge. Această speranţă este
alimentată de numeroase forme de sprijin pentru vindecarea bâlbâielii:
exerciţii pentru întărirea muşchilor organelor de respiraţie, de fonaţie şi de
articulaţie, purtarea protezelor plasate în spatele urechii, etc.
3. S-a demonstrat că adoptând noi moduri de vorbire, bâlbâitul poate să-
şi amelioreze vorbirea. Vorbim aici despre efectul numit de "distragere a
atenţiei". Astfel, se poate cere bâlbâitului să schimbe modul său de respiraţie
sau de articulare. Se poate cere să-şi modifice producţia silabelor, să-şi
schimbe ritmul vorbirii, să producă sunete mai ascuţite sau chiar să adopte
un alt accent decât cel natural (de exemplu: un accent al unei limbi străine).
Invariabil, vorbirea bâlbâitului se ameliorează, poate chiar să se ajungă la
momentul când bâlbâială dispare total, dar din nefericire aceste ameliorări
spectaculoase se sfârşesc de îndată ce această nouă metodă de vorbire
devine o modalitate "normală" de vorbire a bâlbâitului.
4. Foarte asemănătoare sugestiei, educarea prin persuasiune, face apel la
raţiunea şi logica bâlbâitului. Terapeutul îndeamnă bâlbâitul să constate că
poate să vorbească fără efort şi făr
ă
212
Logopedie
o abordare generală care include această formă de tratament sau
intervenţie. Printre aceştia menţionăm pe Brutten şi Shoemaker şi terapiile
lor de desensibilizare progresivă. Autorii de mai sus apelează la teoria
bifactorială a bâlbâielii. Conform acestei teorii, bâlbâială nu trebuie
considerată un fenomen de dezvoltare sau un rezultat al unei condiţionări
operante a vorbirii. Trebuie mai degrabă studiaţi doi factori din ansamblul
comportamentului bâlbâitului. Un prim factor este cel al comportamentelor
specifice vorbirii bâlbâitului (repetiţiile silabelor, blocările, ezitările şi
prelungirile). Aceste comportamente sunt rezultatul unei condiţionări clasice.
Celelalte, mai exact tacticile de diversiune, de aşteptare, de evitare sunt
rezultatul unei condiţionări operante.
C. Terapiile ritmului şi terapiile de control a debitului
Există o listă (incompletă) cu ceea ce bâlbâiţii pot să facă pentru a-şi
ameliora vorbirea, graţie modificărilor de ritm: să vorbească fredonând,
rărind şi accentuând fiecare silabă, să vorbească pe silabe, schimbând ritmul
metronomului, să poarte un metronom mic în spatele urechii, să vorbească
pe silabe dar să şi scrie în acelaşi timp, să traseze pe hârtie "valuri"
sincronizându-şi silabele cu mişcarea "valurilor", să meargă sau să sară
sincronizând fiecare silabă cu paşii sau săriturile executate, să înceapă
fiecare frază prin emiterea vocalei "e", să vorbească pe ritmul cântecelor
folclorice, să vorbească la unison cu o altă persoană, să vorbească în "ecou"
cu o altă persoană, să lungească toate vocalele, să facă pauze lungi după
fiecare frază.
D. Terapiile prin pedeapsă şi întărire
Din literatura care face referiri asupra intervenţiei logopedice rezultă că în
toate timpurile bâlbâiţii au fost pedepsiţ
i
214
Logopedie
referitoare la momentul realizării întăririi, la natura acesteia şi la alte
probleme specifice abordării behavioriste necesită cercetări complexe. în
prezent cei care utilizează abordarea behavioristă într-o manieră sistematică
admit că principala problemă în reeducarea vorbirii bâlbâitului este realizarea
transferului vorbirii adecvate din mediul protejat (cabinet) în situaţiile vieţii
curente.
E. Servoterapia
Este o formă de intervenţie fundamentată pe teoria cibernetică modernă.
Adepţii acestui model consideră că problema centrală a bâlbâielii nu este cea
a unei tulburări a personalităţii, ci a unei perturbări a sistemului perceptiv
auditiv. Bâlbâitul posedă un astfel de sistem defectuos care împiedică
organizarea adecvată a vorbirii în aspectele sale secvenţiale. Această
perturbare este o consecinţă a deficienţei sistemului de feed-back auditiv.
Unii consideră această tentativă de explicare ca pe o speculaţie şi critică o
astfel de abordare pentru că, dacă bâlbâială ar fi un defect al sistemului
auditiv nu s-ar putea schimba ceva ce aparţine respectivei organizări
fiziologice. Considerăm acest argument unul superficial întrucât, în
tulburările de procesare auditivă nu se pun probleme doar de structură ci şi
de funcţionalitate existând posibilitatea creşterii calităţii unor
funcţionamente datorită aplicării unor antrenamente adecvate (vezi
educarea auzului fonematic în anumite forme de dislalie). Există un număr
de cazuri care par să sprijine parţial teza cibernetică. S-a constatat că se
poate declanşa bâlbâială prin aplicarea unei tehnici care constă în amânarea
feed- back-ului auditiv cu ajutorul unui aparat electronic care determină
ajungerea întârziată la vorbitori a propriilor producţii verbale. Dacă această
tehnică se aplică la persoanele cu bâlbâial
ă
216
Logopedie
încearcă să trateze această tulburare utilizând doar produse farmaceutice.
Teme:
1. Arătaţi specificul terapiei tulburărilor de ritm.
2. Discutaţi implicaţiile psihopedagogice ale bâlbâielii, propuneţi un model
de intervenţie şi argumentaţi alegerea acestuia.
3. Studiaţi în paralel alte lucrări care tratează bâlbâială (de exemplu:
Boşcaiu Emilia, 1983, Bâlbâială. Prevenire şi tratament. Bucureşti: EDP)
.
Capitolul 9
TULBURĂRILE DE VOCE
1. Precizări terminologice
în definirea conceptului de"calitate a vocii"este
întâmpinată o dificultate majoră. Vocea este judecată în mod diferit de
către profan, profesorul demuzică, actor,
otorinolaringolog şi specialistul în terapia limbajului. Vocea este analizată cel
mai adesea pornind de la criterii auditive subiective. Se folosesc termeni
diferiţi ca descriptori ai calităţii vocii:
a. Harshness (engl.) care are achivalent în franceză termenul de voce "aspră"
sau "grea". în general se consideră vocea aspră, aceea care conţine
zgomote vocale intermitente acompaniate de un timbru foarte jos. Ca
şi caracteristicăacustică, se remarcă la
persoanele care manifestă acest tip de voceunele
tendinţe de a-şi începe propoziţiile brusc şi cu efort;
b. Breathiness (engl.): este opusă vocii aspre. Ea este acompaniată de o
mare pierdere de aer (nemodulată prin vibraţiile corzilor vocale în
momentul fonaţiei);
c. Hoarseness (engl.): aici este vorba de vocea răguşită în care sunt
prezente elementele de asprime şi aer excesiv, unul din ele fiind mai uşor
perceptibil
.
218
Logopedie
în prezent majoritatea clinicienilor anglofoni şi francofoni reuşesc, fără
prea mari dificultăţi, să clasifice calităţile vocii cu ajutorul celor trei termeni
amintiţi mai sus. Unii specialişti utilizează în caracterizarea vocii şi
conceptele de:
> hiperfuncţie-care desemnează o prea mare tensiune musculară a regiunii
laringiene;
> hipofuncţie - care desemnează un efort muscular inferior celui cerut
pentru producerea adecvată a vocii.
Există şase parametri independenţi care permit descrierea tuturor
variaţiilor vocii normale şi anormale. Aceste dimensiuni sunt: timbrul (ridicat-
jos), intensitatea (puternică-slabă), modul sau registrul (pulsatil sau
fracţionat) şi în sfârşit, concentraţia verticală (focus vertical) a vocii, adică
înaltă spre cap şi joasă spre gât. Bilanţul evaluării vocii poate fi deci stabilit
după aceste şase dimensiuni independente. Interacţiunea acestor dimensiuni
constituie un continuum care merge de la vocea normală la cea deviată.
Există aparate capabile să evalueze anumiţi parametri ai vocii şi deci
schimbările care intervin în aceşti parametri. Utilizarea judicioasă a acestor
aparate permite adesea luarea unei decizii rapide şi eficace în ceea ce
priveşte momentul oportun pentru terminarea tratamentului. Din păcate
există încă o mare reticenţă în utilizarea acestor aparate.
2. Principiile generale ale terapiei vocii
Perkins (1971, citat de Herbert, 1990) estimează că cea mai bună voce este
cea produsă cu minimum de efort. El afirmă mai precis că producerea optimă
a vocii este bazată pe abilitatea de a varia efortul vocal proporţional cu
nevoile timbrului (înălţime), intensităţii şi registrului vocal, menţinând nivelul
constricţiei l
a
Tulburările de voce
219
valoarea sa minimală. Datoria terapeutului este deci, să înveţe subiecţii să
vorbească fără efort şi toate exerciţiile pe care le va propune, vor trebuie să
fie învăţate şi executate păstrând în memorie acest principiu fundamental.
Perkins mai afirmă că pentru reeducare, distincţia între cauzele organice şi
cauzele funcţionale este inutilă.
Boone (1971, citat de Herbert, 1990) insistă mai ales asupra identificării şi
eliminării obiceiurilor proaste respiratorii şi fonatorii. Acest autor, ca şi
precedentul, respinge dihotomia probleme organice vs probleme funcţionale.
Importantă este analiza factorilor masei corzilor vocale şi gradul lor de
apropiere. Majoritatea problemelor de voce vor fi legate de unele modificări
ale masei corzilor vocale şi la sub- sau supra-aducerea lor. Autorul propune în
lucrarea sa o serie de 20 de tehnici care îi permit clinicianului să atace
problemele vocii analizate în funcţie de cele două dimensiuni mai sus
menţionate.
Bj-odnitz (1965, citat de Herbert, 1990) vede problematica
m
vocii ca o perturbare a întregii funcţii vocale. Consideră că a insista asupra
unor exerciţii care privesc doar unul sau mai mulţi muşchi izolaţi nu este
recomandabil. După părerea lui, tensiunea şi vibraţia corzilor vocale sunt
automate şi nu pot fi manipulate conştient. Tehnica aleasă pentru
hiperfuncţiune este cea de "chewing" (vorbire asemănătoare cu cea a
persoanelor care mestecă gumă).
Conceptul de funcţie globală a fonaţiei este de asemenea reflectat de
importanţa pe care Brodnitz o acordă aspectului psihologic (psihosomatic) al
apariţiei problemelor de voce. Autorul face afirmaţia că eficacitatea şi
calitatea funcţională a vocii se bazează în mare parte pe obiceiuri bune de
viaţă, adică pe capacitatea unui individ de a acţiona cu un minimum de efor
t
220
Logopedie
muscular. Tocmai această tensiune ce se manifestă la nivelul corzilor vocale
şi la nivelul muşchilor extralaringali determină apariţia posibilă a nodulilor
sau a polipilor. El insistă asupra reeducării întregii personalităţi şi nu numai
cea a vorbirii.
în sfârşit, Moore (1976, citat de Herbert, 1990) se apropie simţitor de
Perkins şi recomandă fiecărui terapeut o cât mai bună cunoaştere a
psihologiei şi fonaţiei pentru a realiza la clienţii săi o producere a vorbirii cu
minimum de efort. Tehnicile care le sugerează sunt totuşi mai puţin
numeroase şi mai puţin precise decât cele care le regăsim la Boone.
Evoluţia terapiei vocii
Până în prezent postulatele terapiei vocii, atât în Europa, cât şi în America,
nu au fost riguros analizate. Noua dimensiune de explorat este cea care
determină persoana care se prezintă pentru terapie să considere ca pe un
fapt apariţia tulburărilor de voce. în acest context trebuie evaluate
consecinţele acestei dificultăţi asupra persoanei şi asupra anturajului. Din
păcate, această abordare fenomenologică nu a fost cercetată şi nu există
studii sistematice.
3. Etiologie. Taxonomia tulburărilor de voce
La formarea vocii participă o serie de componente a căror activitate este
reglată de sistemul nervos:
> Componenta respiratorie;
> Componenta vibratorie;
> Componenta rezonatoare.
Elementele mecanismului vocal formează un sistem unitar cu o coordonare
corticală. Vocea este afectată de factori psihologici, fiziologici şi sociali.
Dezvoltarea aparatului vocal est
e
Tulburările de voce
221
influenţată de: stadiul ontogenetic în care se găseşte persoana, de sexul
acesteia şi de starea sănătăţii întregului organism. Există şi alţi factori care
condiţionează calitatea vocii, de exemplu, o personalitate infantilă poate
prezenta o voce „piţigăiată". Şi factorii sociali îşi pun amprenta asupra vocii,
astfel se recunoaşte rolul imitaţiei şi faptul că intensitatea vocii poartă
amprenta unor îndeletniciri profesionale.
Ne vom referi, în cele ce urmează la acele tulburări de voce denumite
disfonemii. Faptul că toate intervenţiile chirurgicale pe laringe sunt însoţite
de tulburări ale vocii, a determinat o presupunerea că orice tulburare se
explică printr-o leziune la nivelul laringelui. Această concepţie a îngustat
perspectivele interpretării acestor tulburări. în realitate tulburările de voce
pot fi date de cauze multiple. Aceste tulburări de voce mai pot prezenta şi un
caracter profesional (cântăreţi, oratori, profesori).
Tulburările de voce, în general, sunt cuprinse în sistemul de
fonastenii ce înseamnă oboseală a vocii dar acest termen apare ca
insuficient pentru cuprinderea tuturor tulburărilor de voce şi
astfel acestea sunt diferenţiate în:
/
> Fonastenii (slăbirea vocii);
> Afonie (pierderea vocii);
> Disfonemii (pierderi parţiale ale vocii).
Apariţia disfonemiilor este explicată prin alterarea automatismului
acustico-fonator ce poate fi dată de:
> Insuficienţă respiratorie ce alterează calităţile vocii. Pentru a obţine
efectul acustic, persoana depune un efort respirator nedozat printr-o
contracţie exagerată a coardelor vocale ce treptat va duce la o disfuncţie a
lor. Aceasta are ca efect apariţia unei stări de oboseală ce dă o scădere a
tonusului muscular (hipotonie şi hipokinezie)
.
222
Logopedie
> Un alt caz de disfonemie este acela în care hipokinezia se poate manifesta
de la început.
Cauzele tulburărilor de voce se pot grupa în:
1. Afecţiuni ale sistemului nervos central şi periferic;
2. Afecţiuni psihomotrice;
3. Alte patologii (sindroame în care tulburarea de voce este simptom);
4. Afecţiuni ale aparatului fonator;
5. Afecţiuni ale aparatului respirator;
6. Deficiente auditive.
/
1. Afecţiunile sistemului nervos central şi periferic au consecinţe
numeroase asupra vocii şi dau cele mai variate tulburări, unele cu caracter
polimorf. Aici se pot aminti: leziuni paralitice, scleroza în plăci, atingeri toxice
ale sistemului nervos.
2. Afecţiunile psihosomatice pot da, de asemenea, tulburări de voce.
Stările depresive ca şi cele de anxietate dau o hipokinezie a organelor
articulatorii. Stările de suprainhibiţie nervoasă alterează emisia vocalelor
(hipofuncţie). Isteria dă tulburări de voce. în fazele minore apar stări de
hipoestezie a laringelui iar în fazele grave ale isteriei se instalează afonia
(mutismul isteric).
3. Stările patologice generale îngreunează în mod secundar actul fonaţiei.
Toate bolile mai grave au consecinţe asupra integrităţii funcţionale ale
coardelor vocale. Astfel disfonemiile apar după afecţiuni hepato-intestinale
ce modifică debitul respirator sau în TBC, cancer, etc. Afecţiunile endocrine
au consecinţe evidente asupra stării funcţionale a coardelor vocale. Ele
produc dereglări hormonale şi ale metabolismului ce acţionează negativ
asupra sistemului nervos şi ca urmare apar şi perturbări ale emisiei vocale.
Persoanele cu tulburări ale glandei tiroide prezintă o voce răguşită,
fonastenie. La persoanele cu hiperfuncţia glandelor suprarenal
e
Tulburările de voce
223
vocea este stridentă şi puternică , iar în cazul hipofuncţiei vocea este slabă şi
monotonă. Tulburările de origine sexuală - la persoanele cu tulburări utero-
ovariene vocea este mai gravă. La adolescenţi hipofuncţia glandelor sexuale
are ca efect persistenţa stării de mutaţie; hiperfuncţia glandelor sexuale este
însoţită de o voce adultă chiar în copilărie.
Cauze organice directe sunt reprezentate de afecţiuni ale aparatului
fonator cum ar fi: malformaţii (modificări) ale aparatului fonator; modificări
ale cavităţilor supralaringale; alteraţii ale suflului pulmonar; afecţiunile
organului auditiv.
Toate afecţiunile aparatului auditiv influenţează şi calitatea vocii. Datorită
complexităţii etiologiei şi patologiei acestei tulburări se impune o colaborare
strânsă între medic şi logoped în vederea lichidării lor. Fără cunoaşterea
etiologiei nu se poate trece la tratamentul logopedic. Medicul stabileşte
etiologia şi propune tratamentul medical pentru înlăturarea patologiei şi
numai apoi se pot face exerciţii logopedice. în cazul tulburărilor de voce
tratamentul logopedic devine auxiliar celui medical. în cazul când se încearcă
să se trateze vocea de către logoped, fără să se ţină seama de starea
pacientului se pot face greşeli mari. Orice iniţiativă logopedică pripită poate
duce chiar la agravarea tulburărilor de voce.
4. Tratamentul tulburărilor de voce
Corectarea tulburărior de voce necesită măsuri complexe ce constau din
tratamentul etiologic şi simptomatologie ce revine medicului şi tratamentul
foniatric ce revine logopedului. Acest tratament este indispensabil în
vindecarea disfonemiei, tratamentul medical creând doar premisele necesare
vindecării
.
224
Logopedie
în general, toată diversitatea simptomatologică a tulburărilor de voce este
abordată din perspectiva tratamentului logopedic în mod unitar, acesta
mergând pe îmbinarea respiraţiei cu articulaţia. Exerciţiile de respiraţie şi
articulaţie sunt dozate şi diferenţiate în raport cu specificul tulburărilor de
voce.
De exemplu, la o disfonemie datorată unei hiperkinezii toate exerciţiile de
articulaţie şi respiraţie se vor face pe fondul unei relaxări generale. Această
relaxare se poate obţine prin exerciţii speciale cât şi prin intervenţie
medicamentoasă.
în cazul disfonemiilor date de hipokinezii, exerciţiile de respiraţie şi
articulaţie necesită o încordare a aparatului fonator şi o tonifiere a întregului
organism. în acest scop, pe lângă exerciţiile generale se poate apela la
ajutorul unui fizio-terapeut.
Este important să se facă diagnosticul diferenţial între tulburările de voce
hiperkinetice şi cele hipokinetice. în cazul tulburărilor hiperkinetice vocea
este răguşită, corzile vocale sunt încordate. în cazul unei hipokinezii vocea
este dogită şi uniformă.
4.1. Exerciţiile logopedice generale
> Se insistă asupra exerciţiilor de reeducare a respiraţiei.
La majoritatea disfonemiilor apar şi tulburări de respiraţie, determinate de
stările îndelungate de efort, de tipul pronunţiei de voce. Persoanele cu
tulburări de voce sunt obişnuite să efectueze exerciţii de respiraţie.
Exerciţiile de respiraţie se fac la început după modelul respiraţiei
logopedului. Pe lângă metoda observaţiei se poate face o reglare a respiraţiei
şi prin explorare tactil-kinestezică (se pune o palmă pe toracele logopedului
şi una pe toracele său).
Este indicat ca aceste exerciţii de repiraţie să se fie realizate de către
pacientul întins pe o canapea, pentru a obţine o relaxar
e
Tulburările de voce
225
musculară generală. Aceste exerciţii se efectuează la început în poziţie
orizontală, apoi şezând şi apoi în picioare. Se insistă pe obţinerea unei bune
respiraţii în poziţia verticală.
O exagerare a mişcărilor respiratorii la persoanele disfonice atrage după
sine expiraţii forţate prelungite ce utilizează şi o parte din aerul de rezervă.
Acest tip de respiraţie contribuie şi mai mult la oboseala aparatului vocal.
Exerciţiile de corectare se reduc la efectuarea unei respiraţii mai scurte şi
lipsite de efort, fără încordare.
Efectuarea respiraţiei de tip costal superior. Această respiraţie este foarte
frecventă mai ales în formele distonice şi constă într-o exagerare a respiraţiei
ce se realizează de multe ori şi prin mişcări claviculare (ridicarea umerilor).
Acest tip de respiraţie duce la o contractare a muşchilor laringelui ce se
repercutează negativ asupra emiterii vocalelor. Se recomandă exerciţii de
gimnastică respiratorie profundă ce se opune ridicării umerilor. Se fac
exerciţii cu braţele încrucişate pe piept sau cu palmele sprijinite pe umeri.
Unii terapeuţi recomandă exerciţii de respiraţie din poziţie verticală în timpul
cărora subiecţii îşi apasă umerii cu un băţ aşezat la spate şi capul lăsat de
asemenea pe spate. Din această poziţie subiectul este solicitat să facă
respiraţii costo-abdominale. Deosebit de important este ca aerul să nu fie
expulzat brusc şi ca presiunea aerului să fie constantă până la epuizarea
undei respiratorii.
Alt tip de respiraţie deficitară este respiraţia incompletă şi inegală. în timp ce
partea anterioară a toracelui se măreşte, partea dorsală rămâne total
imobilă. Acest defect dispare dacă pacientului i se dau indicaţii de respiraţie
corectă şi i se cere să-şi verifice şi să-şi catalogheze mişcările respiratorii
.
226
Logopedie
Respiraţii superficiale datorită atoniei muşchilor abdominali. Acestea apar
la persoanele cu obezitate, ce duc o viaţă sedentară. La aceste persoane se
produce o diminuare a mişcărilor diafragmei. La aceste persoane respiraţia în
timpul fonaţiei se realizează printr-un efort al muşchilor toracelui. Pentru
corectare sunt necesare exerciţii zilnice, sistematice de cultură fizică
generală.
> Exerciţii pentru reeducarea vocalelor
Aceste exerciţii sunt legate direct de pronunţie. Ele se realizează pe baza
unor exerciţii de gimnastică articulatorie în vederea tonifierii sau a relaxării
musculaturii articulatorii, în funcţie de defectul de voce. Lecţiile de fonaţie
vor fi gradate progresiv începând cu pronunţarea sunetelor, a silabelor, a
cuvintelor şi apoi a propoziţiilor şi frazelor.
în prima fază se vor face exerciţii de voce şoptită pentru a se evita
suprasolicitarea corzilor vocale. Treptat se va intensifica emisia vocală. Se
recomandă exerciţii de pronunţare a vocalelor şi consoanelor şi apoi a
silabelor: fa, fe, fi; so, se, si. Treptat se vor introduce şi consoanele sonore.
Fiecare silabă se va pronunţa prelungit în timpul unei expiraţii.
Numai după ce s-a elaborat o coordonare între respiraţie şi
articulaţie se trece la corectarea calităţilor sunetelor.
//
Corectarea înălţimii
Este bine ca înălţimea medie a vocii să fie de tonalitate joasă. Frecvent se
poate stabili un acord între vocea pacientului şi o tonalitate a unui
instrument (diapazon)
.
Tulburările de voce
227
Intensitatea vocii
Intensitatea vocii se corectează prin exerciţii care se realizează progresiv
începând de la o voce slabă până la o voce din ce în ce mai intensă.
Timbrul
Timbrul se realizează prin formarea unor deprinderi asupra poziţiei
corecte a organelor fonoarticulatorii în timpul fonaţiei. Prin coordonarea
fonaţiei cu respiraţia timbrul este plăcut. Timbrul se corectează prin exerciţii
în care laringele este oprit să facă mişcări exagerate (pacjpntul îşi fixează
laringele cu mâna).
4.2. Exerciţii logopedice specifice recomandate în diferite tulburări de
voce
> Reeducarea vocală în laringitele cronice. Pentru reeducarea vocală în
laringitele cronice trebuie efectuate exerciţii logopedice prin care se
împiedică excesul vocal, de aceea prima indicaţie este utilizarea repausului
vocal şi relaxarea laringelui.
La copiii cu voce răguşită, după o cură de repaus de 3-4 zile se fac
exerciţii de respiraţie însoţite de exerciţii de articulare a vocalelor, apoi a
silabelor, a cuvintelor şi propoziţiilor.
în cazul unor fonastenii sau afonii, în laringite, repausul vocal trebuie
prelungit până la câteva săptămâni. Apoi se fac exerciţiile menţionate la
vocea răguşită.
> Reeducarea vocii în mutaţiile prelungite.Schimbarea vocii se datorează
creşterii şi dezvoltării laringelui. Vocea coboară devenind mai gravă, mai
ştearsă. în această perioadă pot apărea dereglări ale contracţiilor muşchilor
laringelui care duc la lipsa vibraţiilor corzilor vocale. Vocea este răguşită şi
oscilează dând naştere "intonaţiei de cocoş", alteori este voce de falset.
Aceast
ă
228
Logopedie
perioadă durează între 6 şi 12 luni. La băieţi începe de la 11 ani şi poate
apărea şi mai târziu la 15-16 ani. După această vârstă mutaţia este
patologică şi se numeşte mutaţie prelungită. Fiziologic se remarcă o ridicare
exagerată a laringelui şi o stare de tensiune a corzilor vocale. Pentru
reducerea stării de hiperkinezie se recomandă ca exerciţiile de respiraţie şi
de voce să fie însoţite de relaxarea generală a organismului. Adolescentul
trebuie să fie obişnuit să emită sunete mai grave. Pentru a împiedica
ridicarea laringelui şi încordarea corzilor vocale, laringele va fi uşor coborât şi
fixat cu mâna.
> Reeducarea vocii la persoanele care au laringotomie. Când se extirpă
laringele se pierde şi vocea şi se produc şi unele modificări în respiraţie. Deşi
reeducarea vocii este dificilă şi anevoioasă, aceste persoane au posibilitatea
de a-şi redobândi o vorbire apropiată de cea normală.
Există două mijloace utilizate în redobândirea vocii în acest
caz:
> Fie prin utilizarea protezelor laringiene;
> Fie prin metode de reeducare vocalică.
Deşi se obţin rezultate bune prin utilizarea laringelui artificial se fac şi
exerciţii pentru obţinerea vocii. Trebuie ca bolnavul să fie ajutat să-şi creeze
un nou rezervor de aer care să-l înlocuiască pe cel anterior. In cazul copiilor,
reeducarea vizează utilizarea aerului din cavitatea bucală pentru producerea
sunetelor. O voce bună se poate obţine dacă subiectul îşi creează un rezervor
de aer prin esofag care să înlocuiască funcţia pulmonară. Pe lângă acest
rezervor de aer, care se producă fonaţia, subiectul trebuie să-şi realizeze şi
noi organe vibratorii. O nouă glotă se formează din fibrele musculare de la
gur
a
Tulburările de voce
229
esofagului. Greutatea constă în însuşirea deprinderii de deschidere voluntară
a buzei esofagului pentru expirarea aerului.
Când reeducarea vocalică nu reuşeşte datorită rezistenţei reflexe a
musculaturii, se foloseşte o pompă prin care aerul este presat treptat în
esofag. Prin acest lucru se urmăreşte formarea deprinderii de a înghiţi aerul
în esofag. Acest aer esofagian determină mişcările vibratorii de la gura
esofagului ce reproduc mişcările corzilor vocale. După ce sunetul esofagian a
fost obţinut, munca logopedică va viza exerciţiile de articulare. După ce se
fixează vocalele produse izolat se trece la exerciţii de emitere a consoanelor,
apoi la exerciţii de silabisire, apoi la exerciţii de pronunţare a cuvintelor,
propoziţiilor şi frazelor. La început vocea este parazitată de anumite sunete
care dispar ulterior.
Lucrarea lui Gardner propune terapeutului care se ocupă de pesoanele cu
laringotomie un program de reeducare complex, desfăşurat în şapte etape
cuprinzând 36 de unităţi de exerciţii.
Şapte etape de învăţare a vorbirii utilizând esofagul (după Gardner 1971,
citat de Remacle, 1999):
Etapa I: Orientare şi teste preliminarii
> Stabilirea relaţiei ortofonist - client
> Demonstraţii pe laringele artificial
> Prezentarea unor noţiuni despre sunetele obţinute prin utlizarea
esofagului
> Discuţia ortofonistului cu familia celui cu laringotomie.
Etapa II: Iniţiere în vorbirea esofagiană
> Relaxarea şi respiraţia;
> demonstrarea compresiei;
> injecţie (de aer) însoţită de emisia consoanelor explosive surde
;
230
Logopedie
> emiterea consoanei surde h;
> consoana explosivă surdă k;
> adăugarea sunetului s, la acţiunea de injecţie;
> alte sunete cu s, ş, t;
> favorizarea ingestiei de aer cu ajutorul injecţiei sau pompei linguale
(apăsare glosală sau glosofaringiană);
> utilizarea deglutiţiei minimale pentru demonstrarea injecţiei;
> ingestia aerului: inspiraţia;
> ajutoare pentru facilitarea expulziei prin expiraţie.
Etapa a IlI-a: Dezvoltarea sunetelor vocale
> susţinerea respiraţiei pentru două silabe;
> prelungirea tonalităţii vocalei;
> dezvoltarea vocalei iniţiale;
> sunetele explozive;
> alternarea oclusivei surde k cu sonora g;
> producerea perechilor sonore ale lui s şi t;
> sonantele: 1, r, m, n;
> alte consoane: f, v;
Etapa a IV-a: Dezvoltarea fluidităţii
> antrenarea fluidităţii prin exersarea cuvintelor mai lungi
> creşterea fluidităţii prin exersarea cuvintelor conţinând sunete non
oclusive
> creşterea fluidităţii prin exersarea frazelor şi expresiilor mai lungi
> creşterea fluidităţii prin exersarea silabelor diverse.
> creşterea fluidităţii prin exersarea diferitelor viteze de vorbire
.
Tulburările de voce
231
Etapa a V-a: Restaurarea melodiei în vorbirea
> extinderea scalei de tonuri
> ameliorarea vocii cu ajutorul inflexiunilor
> creşterea nivelului acustic al vocii.
Etapa a Vl-a: Restaurarea inteligibilităţii vorbirii
> ameliorarea calităţii sunetelor sonore: vocale
> ameliorarea calităţii sunetelor sonore: consoane
> diferenţierea cuvintelor similare.
/
Etapa a Vll-a: Creşterea puterii vocii
> utilizarea forţei pentru accentuare
> utilizarea forţei pentru accentul tonic
5. Educarea vocii la copiii disfazici şi la cei cu deficienţe de auz
5.1. Emiterea vocii
Munca de emitere a vocii debutează din perioada pregătitoare, încă din
primele zile ale demersului logopedic. în această etapă se urmăreşte
emiterea vocii pe cale spontană în activităţile de joc. Se recunoaşte că
emiterea spontană conduce la o voce care este firească, nu este forţată, se
fixează uş0r, nu prezintă defecte.
Emiterea spontană a vocii:
Principalele exerciţii pentru emiterea spontană a vocii;
I. Pronunţarea ritmică a unor silabe simple însoţind diferite mişcări ale
mâinilor: "pa".
Logopedul ridică palmele rostind „pa - pa - pa - pa". Aceste exerciţii pot fi
făcute şi în cadrul activităţilor de educaţie psihomotorie, unde, de asemenea,
multe exerciţii fizice pot f
i
232
Logopedie
însoţite de pronunţia de silabe. Exerciţiile de pronunţie de silabe se pot face
şi prin baterea ritmului din palme sau în marş.
II. Jocul cu pâlnii de hârtie. Din hârtie mai groasă se confecţionează
pâlnii. Logopedul vorbeşte în pâlnie iar copiii ţin mâna pe pereţii pâlniei
simţind vibrarea sunetului. Se cere copiilor să repete pronunţia vocalei sau
silabei respective în aşa fel încât să poată simţi vibraţiile cu mâna pe hârtie.
Acest exerciţiu poate fi făcut şi în timpul mersului.
III. Jocul cu foaia de hârtie. Fiecare copil primeşte o foaie de hârtie, un
capăt îl ţine pe buze, apăsat cu degetele de la o mână, iar celălalt cu
degetele de la cealaltă mână. La indicaţia logopedului copilul pronunţă
prelung „mmm". Prin degete el simte vibraţiile.
IV. Jocul "De-a locomotiva". Imitând mişcările locomotivei copilul
pronunţă „uuuu".
V. Jocul "De-a ecoul". Se imaginează o anumită situaţie: cabinetul (sala)
devine pădure iar unul dintre copii se rătăceşte în pădure şi strigă
pronunţând vocala pe care o cunoaşte. Ceilalţi copii îi răspund cu vocala pe
care el o pronunţă, ca un ecou.
VI. Jocul cu păpuşa. Se pronunţă „a" prelungit, cu modulaţii şi se leagănă
păpuşa.
VIL Onomatopeele. Se arată copilului ilustraţii cu diferite animale. Copiii
încearcă să le "denumească" prin emiterea de onomatopee (muuu, miauu,
etc.).
VIII. Jocul "De-a motanul şi păsărelele". Unul dintre copii va fi motanul,
ceilalţi sunt păsărele. Motanul stă intr-un colţ şi se spală cu lăbuţa,
pronunţând „miau", păsările aleargă prin cameră şi dau din aripi pronunţând
„pi-pi-pi". Motanul caută să prindă o vrăbiuţă. Ulterior, rolurile se schimbă
.
Tulburările de voce
233
IX. Jocul „Cine a strigat ?". Copiii se adună în semicerc, logopedul stă cu
spatele la ei. Unul dintre copiii strigă (ex: emite o vocală) şi logopedul se
întoarce şi ghiceşte cine a strigat.
X. Copiii împreună cu logopedul formează un cerc, fiecare apucă mâna
vecinului din dreapta şi o pune pe laringele său. Semnalul este dat de
profesor care pronunţă pe rând: „a, u, o". Copilul care se află la dreapta
simte vibrarea laringelui şi transmite vocea mai departe până când aceasta
se întoarce la profesor venind din partea stângă. După aceasta jocul este
început de un alt copil.
Emiterea pe cale artificială a vocii:
La copiii care nu s-a reuşit emiterea vocii prin jocurile de mai sus urmează
ca logopedul să luceze în mod individual cu ei. în aceste cazuri, pentru a
provoca vocea, logopedul va pune mâna copilului pe pieptul său, iar cealaltă
pe pieptul copilului şi va rosti încet o serie de silabe: „pa,, papa, pa pa pa",
lungind ultima silabă.
De obicei, în silabe, vocea sună mai firesc decât în pronunţarea izolată a
sunetelor vocale. Se întâmplă să se obţină rezultate mai bune cu vocala „a".
Se pot începe exerciţiile şi cu pronunţarea lui „m" prelung trecând-se apoi la
„mmaa". Acest procedeu trebuie folosit cu rezervă, deoarece implică
pericolul nazalizării vocalelor. Dacă se observă la copil tendinţa de
nazalizare, se părăseşte acest mod de lucru şi se trece la îmbinarea vocalei
„a" cu o explozivă (ţ, p).
Pentru copiii care au disjuncţii auditive se indică să se folosească diferite
metode de intensificare a utilizării auzului ceea ce dă posibilitatea ca copiii
să perceapă vocea logopedului şi să-şi controleze propria voce. Se indică atât
folosirea aparatelor de amplificare cât şi folosirea diferitelor tuburi acustice
.
234
Logopedie
Pentru copiii cu deficite auditive se recomandă utilizarea vibratoarelor
având diferite tipuri de construcţie, de exemplu căştile de la aparatul de
amplificare. Dacă se pronunţă vocala „a" copilul va simţi vibraţia membranei
şi va căuta să imite producerea acestei vibraţii. Uneori copilul rămâne cu o
voce slabă sau nu emite vocea, situaţie în care trebuie cu răbdare şi
perseverenţă să se continue zilnic exerciţiile, şi în cele din urmă vocea va
apare, la început slabă, răguşită, ulterior întărindu-se treptat.
Nu este indicat să se forţeze vocea, să se ceară emiterea unei voci prea
puternice. Forţarea aparatului vocal poate duce la rezultate negative. Vocea
apare forţată, împiedicând ulterior realizarea unui ritm normal al vorbirii
copiilor. O voce forţată oboseşte copilul şi îi creează o atitudine negativă faţă
de vorbire.
5.2. Defectele de voce şi corectarea lor
Schimbarea vocii
în perioada pubertăţii vocea este supusă unor transformări fiziologice.
Acest fenomen al schimbării vocii poate cauza schimbări majore în vocea
adolescenţilor (mai ales la cei cu disfazie, hipoacuzie etc.), aducând după
sine numeroase defecte de voce.
Preocupările logopezilor trebuie să includă prevenirea defectelor de voce şi
de pronunţie apărute ca rezultat al schimbării vocii. Această schimbare nu se
manifestă la fel la toate persoanele, ci perioada variază în funcţie de climă,
de particularităţile individuale şi în funcţie de sex. în ţările cu climă caldă
perioada pubertăţii şi implicit schimbarea vocii apare mai devreme cu circa 2
ani comparativ cu ţările cu climă temperată
.
Tulburările de voce
235
Observaţiile efectuate pe efectivele de elevi cu deficienţe auditive au
arătat că la aceştia, în general, schimbarea vocii este ceva mai puţin
pregnantă decât la auzitori. în unele cazuri fenomenul se produce lent (pe
parcursul unui an sau chiar mai mult) în altele mult mai rapid (câteva luni).
Tulburările provocate de schimbarea vocii
în această perioadă vocea devine aspră, inegală, incertă în ton, sau
oscilează între vocea de copil şi cea groasă. La unii subiecţi vocea de copil
devine o deprindere şi toate vocalele sunt pronunţate în acest registru iar
uneori emiterea vocii provoacă senzaţii dureroase. La alţi subiecţi vocea
devine foarte slabă, aproape afonă. Tot acum, se înregistrează mai frecvent
tulburări de respiraţie, datorită faptului că presiunile care se produc în
organul vocal influenţează deschiderea glotei determinând la acest nivel o
respiraţie neregulată, atât ca ritm cât şi ca intensitate. Aceasta se reflectă
direct în despărţirea propoziţiei în sintagme cu ajutorul pauzelor respiratorii.
O altă tulburare care apare în această etapă este prezenţa unor defecte la
nivelul accentuării.
Corectarea şi tratamentul în perioada schimbării vocii în timpul schimbării
vocii se indică reducerea la minimum a folosirii vorbirii, evitarea exceselor
verbale, interzicând-se forţarea vocii. în cazul în care vocea devine incertă în
ton este necesar să fie corectate imediat toate producţiile (fluctuaţii) false,
prin reluarea sunetului cu un ton convenabil, apoi mergând progresiv către
un ton jos, grav.
în astfel de cazuri este necesar să fie avertizat subiectul să nu contracte în
mod evident muşchii laringelui şi se va urmări corectarea imediată a tuturor
sunetelor care se emit în falset. în cazurile de voce voalată, afonie sau cu
emisie dureroasă se indic
ă
236
Logopedie
o serie de măsuri destinate uşurării schimbărilor morfo- fiziologice ce se
produc. Aceste măsuri pot merge până la interzicerea completă a folosirii
vocii.
Se recomandă consultarea unui medic specialist (foniatru) pentru a se
preveni complicaţiile ulterioare. Deoarece laringele, în epoca puberală,
devine foarte sensibil schimbându-şi mărimea, forţa şi forma, acestea
influenţează direct pronunţarea tuturor sunetelor. Din această cauză apar
numeroase defecte de pronunţie. în astfel de cazuri nu trebuie să se
demareze imediat corectarea acestor defecte. Corectarea intensivă a
defectelor de pronunţie trebuie făcută numai după trecerea perioadei critice.
în ce priveşte respiraţia, este necesar ca subiectul să fie supravegheat şi să i
se ceară să nu sporească nici forţa inspiraţiei, nici forţa expiraţiei. în tipul
exerciţiilor de educarea a vorbirii se indică să inspire numai la un semnal dat
de logoped. în timpul citirii, locul în care trebuie realizată inspiraţia, se
recomandă să fie marcat grafic.
5.3. Principalele defecte ale vocii
Există posibilitatea de modulare a tonului vocal, acesta poate să urce sau
să coboare. Unele tonuri se amplifică în cavitatea subglotică, altele se
amplifică în cavitatea supraglotică, iar altele în cavitatea glotică propriu-zisă.
Dacă tonul este transformat în cavitatea subglotică se obţine un registru
de piept. Dacă tonul este amplificat în cavitatea glotică este registru mediu
sau mijlociu. Dacă este amplificat în cavitatea supraglotică este registru de
cap sau voce în falset.
Cavitatea de rezonanţă supraglotică este formată din: vestibul
laringian, faringe, rinofaringe, fosele nazale, cavitatea bucală şi
toate sinusurile cavităţii craniene.
Tulburările de voce
237
Cavitatea de rezonanţă subglotică este alcătuită din: trahee şi bronhii.
Aceste cutii de rezonanţă au unele particularităţi: sunt lungi, de formă
tubulară, rigide şi de regulă diametrul lor nu se schimbă. Vibraţiile
amplificate în această cutie de rezonanţă subglotică capătă caracter de
sunete grave.
Cavitatea glotică se rezumă la nivelul glotei.
Desigur că registrul mediu al vocii nu poate să se rezume numai la
aceasta cavitate ci undele sonore se răspândesc uşor atât în partea
subglotică cât şi în partea supraglotică, însă pe o porţiune foarte mică.
în realizarea unui registru de voce cât mai firesc o importanţă deosebită o
are poziţia capului:
> Capul ţinut drept, poziţie în care este favorizat registrul mediu al vocii
conversative.
> Capul lăsat pe spate, laringele se măreşte puţin în partea de sus ceea ce
favorizează producerea vocii înalte (de copil).
> Capul lăsat în faţă cu bărbia în piept, poziţie care favorizează tonurile
grave.
Vocea de copil
Alături de termenul de voce de copil, în lucrările de specialitate se mai
folosesc termenii: voce în falset, voce faringo- palatală.
Cauze:
Cercetările au arătat că vocea de copil apare când corzile vocale nu vibrează
în totalitatea ariei lor ci numai pe marginile externe. în aceste cazuri
închiderea glotei de către corzile vocale nu este decât parţială, corzile vocale
vibrând numai pe o lungime variabilă. în timpul producerii vocii de copil
vibrează în mod sensibil mai ales pereţii superiori ai tubului fonator. Principali
i
238
Logopedie
indici care pot servi la depistarea şi diagnosticarea vocii de copil sunt:
> Indici auditivi: sunetele pronunţate cu voce de copil sunt întotdeauna într-
un registru înalt.
> Indici vizuali: în timpul pronunţiei cu voce de copil, laringele se ridică
perceptibil în sus.
> Indici vibratili: vibraţiile sunt în mod evident în
r
registrele superioare glotei şi foarte puţin sau de loc în registrele subglotice.
In examinarea vocii de copil se observă în ce măsură vibraţiile sunt masive în
regiunea supraglotică.
Examinarea şi diagnosticarea vocii de copil
Materialul verbal folosit este compus în primul rând din vocale. De
exemplu, se poate folosi un „a" prelung. De asemenea, este important să se
folosească vocala scurtă emisă pe o expiraţie: „a", „a", „a". Se va observa
dacă vocea este stabilă sau oscilează dominant în registrul de copil.
La început se fac exerciţii cu silabele, apoi propoziţii, urmărindu-se
caracteristicile vocii.
Corectarea:
Cunoscând cauza fiziologică a vocii în falset şi anume vibrarea incompletă
a corzilor vocale şi ridicarea laringelui, atunci corectarea va trebui să urmeze
două direcţii principale: direcţia realizării vibraţiei corzilor vocale pe toată
întinderea lor şi direcţia împiedicării ridicării laringelui în timpul pronunţiei.
Se indică să se obţină un jet expirator mai puternic prin intermediul unei
presiuni diafragmatice care să contribuie la vibrarea corzilor vocale în
întregime. Presiunea diafragmatică se poate obţine prin apropierea bărbiei
de piept. Prin apropiere
a
Tulburările de voce
239
bărbiei de piept se obţine un dublu efect: în primul rând mărirea acţiunii
aerului expirator asupra corzilor vocale, în al doilea rând, coborârea
laringelui care creează condiţiile emiterii unui sunet grav.
Se pot utiliza diferite aparate care contribuie la conştientizarea procesului
de pronunţie făcându-se apel la autocontrolul vizual în faţa unui ecran care
permite vizualizarea vorbirii. în toate exerciţiile pentru corectarea "vocii de
copil" se urmăreşte ca vocea copilului să fie caldă şi profundă. Se cere
copilului să emită vocala într-un registru grav, de la care apoi se ridică spre
registrul mediu, de conversaţie.
Unul dintre procedeele mai frecvent folosite în corectarea vocii de copil
este acela al lăsării în jos a laringelui, cu ajutorul a două degete. Se formează
o furcă, cu ajutorul a două degete, între care se strânge uşor laringele
copilului. Acest procedeu trebuie folosit cu multă prudenţă pentru a nu apare
un alt defect - vocea cavernoasă.
De cele mai multe ori "vocea de copil" poate să aibă următoarele cauze:
> Grăbirea emiterii vocii de către profesor.
Laringele copilului surdo-mut nefiind suficient de pregătit pentru a emite
vocea, în momentul în care se forţează emiterea vocii, apare de la început
vocea de copil, care se fixează ca un defect de emitere.
> Unii logopezi îi pun pe copii să strige tocmai pentru a-şi exersa vocea.
Aceste exerciţii de voce nu numai că nu favorizează claritatea şi intensitatea
vorbirii însă pot dăuna. Unul dintre efectele nocive ale acestui exerciţiu este
tocmai vocea de copil, d
e
240
Logopedie
aceea se recomandă obţinerea unei voci mai slabe decât o voce acută,
stridentă.
> Se întâmplă uneori ca "vocea de copil" să apară ca rezultat al
nedezvoltării laringelui precum şi a nedezvoltării corzilor vocale.
în acest caz, alături de tratamentul medical special se fac exerciţii de
gimnastică vocală precum şi masaj cu vibratorul.
Vocea eunucoidă
Poate avea diverse origini şi se mai numeşte şi voce în falset, persistentă.
Este o voce infantilă care persistă şi după perioada puberală a schimbării
vocii. Teoriile asupra patogenezei acestei tulburări cunosc două poziţii
principale:
> Vocea eunucoidală se datorează unei leziuni anatomice a laringelui
(tuberculoză, pareze).
> Vocea eunucoidală se datorează unei anomalii funcţionale sau disfunctii
hormonale.
/
Pentru corectarea acestui defect se recomandă gimnastica vocală în care
sunetele sonore sunt pronunţate în registru grav. După ce pacienţii reuşesc
să pronunţe vocale izolate în registrul grav se trece la pronunţia silabelor,
cuvintelor şi după aceea a propoziţiei în registrul grav.
Vocea nazală
Când nu este determinată anatomic de o despicare a vălului sau a palatului
sau de o maladie a cavităţii nazofaringiene atunci este un defect funcţional
care depinde exclusiv de o insuficienţă motrică a vălului palatin. Vălul nu
închide suficient cavitatea nazală, jetul de aer găsind deschisă calea nazală
pătrunde î
n
241
Tulburările de voce
această cavitate producând o voce cu o rezonanţă nazală foarte neplăcută.
Nazalizarea, ca defect organic, poate fi determinată de o fisură palatină,
de lipsa sau pareza palatului moale, de atrofia palatului, de rinite cronice, de
vegetaţii adenoide care necesită o terapie medico-chirurgicalif combinată cu
o terapie foniatrică.
O imperfecţiune a fonaţiei cu tendinţe de nazalizare se întâlneşte şi în
cazul în care limba se retrage prea mult în partea posterioară, înălţându-se
către palat, în acest caz trecerea aerului prin cavitatea bucală este dificilă şi
datorită acestui fapt aerul forţează trecerea pe căile nazale.
La copiii cu deficienţe de auz vocea nazală este frecventă mai ales la
începerea exerciţiilor de fonaţie şi este determinată de debilitatea organică a
vălului palaţin, care a rămas inert mult timp şi care nu este suficient de
inervat. Datorită acestui fapt la prima emisie a vocii apare nazalizarea.
Nazalizarea apare mai ales când emiterea vocii se face cu o vocală izolată,
de regulă „a". Datorită acestui fapt se recomandă ca emiterea vocii să se
facă cu o silabă în componenţa căreia să intre o consoană explozivă şi vocala
„a". De exemplu silabele: „pa", „ta", „ca".
Corectarea:
Calea cea mai uşoară de corectare şi normalizare a vocii
nazale este calea exerciţiilor cu silabe conţinând consoane
//
explozive. în timpul pronunţării consoanelor oclusive vălul palatin se ridică
(„p", „t", „c") pentru că este nevoie de o anumită
•P
presiune a aerului pentru a învinge obstacolul. Dacă după „p", „t", „c", apare
o vocală, vălul rămâne ridicat şi pentru aceasta. De exemplu „p" urmat de
„a".
Unii specialişti recomandă în corectarea nazalizării folosirea exerciţiilor cu
extensorul. în acţiunea de lungire a extensorulu
i
242
Logopedie
copilul trebuie să pronunţe vocala „a" sau oricare-alta, sau o silabă „pa",
tinzând să lungească vocea paralel cu extensia aparatului respectiv. în mod
reflex vălul palatin se ridică iar vocea devine clară, curată, spontană,
firească.
Pentru corectarea nazalizării se foloseşte şi manometrul nazal.
Se recomandă ca exerciţiile de vocalizare să se facă în poziţia culcat, cu
faţa în sus. în această poziţie vălul palatin este foarte apropiat de peretele
posterior al laringelui astfel încât nu trebuie decât un efort minim pentru a
realiza închiderea căilor nazale. Copilul poate emite astfel o voce liberă,
fluidă şi clară, căile nazale fiind închise fără efort. Se trece apoi la poziţia
capului înclinat în faţă, poziţie în care vălul are distanţa maximă de peretele
faringian. în această poziţie destul de dificilă se urmăreşte evitarea vocii
nazale printr-un efort maxim.
Confruntând impresiile din aceste două cazuri copilul îşi dă seama de
organul care produce diferenţa şi încetul cu încetul el devine stăpân al vălului
palatin reuşind astfel să-şi corecteze defectul de voce. Uneori se foloseşte
strângerea nărilor.
Vocea cavernoasă (răguşită, voalată, sugrumată, capricioasă).
Este o voce cu tonuri joase care dacă nu este determinată de anumite
accidente este relativ uşor de tratat.
Cauzele constituţionale sunt rare şi se întâlnesc atunci când organele care
concură la formarea vocii şi în special corzile vocale sunt mult relaxate în aşa
fel încât aerul care trece prin glotă rămâne în cavitatea faringiană producând
vocea cavernoasă.
Corectarea acestui defect se realizează prin folosirea economicoasă a aerului
precum şi prin lăsarea capului pe spate. Foarte frecvent (mai ales la
hipoacuziei) defectul este determina
t
Tulburările de voce
243
de poziţia greşită a glotei, în timpul emiterii sunetului. Dacă glota este foarte
deschisă, corzile vocale nu intră în vibraţie decât printr-o expiraţie foarte
puternică. Datorită acestui fapt sunetul se produce în tonuri joase, rămânând
închis, cavernos.
Corectarea se face printr-o ţinută lungă a vocalei „a" care ajută la
producerea unei voci fireşti, normale. în unele cazuri se întâmplă ca din
cauza utilizării unei cantităţi excesive de aer sunt puse în vibraţie nu numai
coardele vocale ci şi pereţii glotei, dând o voce groasă. în acest caz se va
acorda o atenţie deosebită exerciţiilor de respiraţie cerându-se copilului să
folosească cu economie jetul de aer expirator, în funcţie de necesităţile
fonatorii.
Vocea voalată
Se manifestă după o lungă inactivitate sau o lipsă de exersare a corzilor
vocale (ulterior unor intervenţii chirurgicale în regiunea laringiană). Este
necesar să fie pregătit organul fonator prin exerciţii sistematice de silabisire
precum şi prin exerciţii de gimnastică respiratorie.
Vocea sugrumată
Este produsă de o contracţie puternică şi neregulată a laringelui, datorită
faptului căruia sunetul nu poate ieşi liber. în acest caz este necesară o
gimnastică respiratorie şi fonatorie care să redea laringelui elasticitatea şi
promptitudinea mişcărilor sale.
Vocea tremurată
Apare uneori în stările emotive dar poate să constituie şi o caracteristică
permanentă a vocii copiilor cu disfazie sau hipoacuzie. în acest caz se fac
exerciţii sistematice şi de durată l
a
244
Logopedie
început pentru menţinerea aceluiaşi ton al vocalei izolate şi după aceea se
trece la exerciţii de silabisire de pronunţie a cuvintelor şi aşa mai departe.
Teme:
1. Realizaţi distincţia între disfonemii şi fonastenii.
2. Precizaţi exerciţiile logopedice destinate reeducării vocii în mutaţiile
prelungite şi corectării vocii nazale
.
Capitolul 10
RETARDUL ÎN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ŞI DISFAZIILE
I.
I. Delimitări conceptuale
Diagnosticarea deficienţelor de limbaj la copiii cu retard în dezvoltarea
limbajului necesită precizarea dacă performanţele copiilor ţin de un retard
temporar sau de unul persistent în achiziţia şi dezvoltarea competenţelor
lingvistice.
Un retard temporar de limbaj este o întârziere în achiziţia limbajului
copiilor care se datorează întârzierilor în dezvoltare. Cauzele disfaziilor sunt
destul de controversate.
Dacă retardul simplu de limbaj se manifestă de cele mai multe ori înainte
de 6 ani, disfaziile sunt de durată şi stabile în timp, fiind necesare strategii
speciale de prevenire şi remediere precoce.
Disfaziile de dezvoltare se înscriu printre deficienţele incluse în DSM IV
(1996) şi reprezintă 1% din totalul populaţiei. Prin raportare la clasificările
clasice ale afaziei adulţilor, primele descrieri au fost realizate prin termenii
"alaliei congenitale", acestea corespunzând afaziei motorii Broca (1861) şi
prin termenii surdităţii verbale congenitale, sau ai agnoziei auditive verbal
e
246
Logopedie
congenitale, corespunzând afaziei Wernike. Terminologia şi metodele de
diagnosticare a afaziei la adult au fost aplicate şi în cazul copiilor (Moly,
1965, Edwards 1983, Martin 1974, Ferryetal 1975, Rapin 1983, citaţi de
Estienne, 1990). Disfazia este o problemă specifică dezvoltării limbajului la
nivelul căruia se manifestă perturbări semnificative de înţelegere şi
producere a limbajului şi care respectă criteriile următoare de excluziune:
> fără deficientă mentală senzorială sau motorie;
> fără malformaţii ale organelor fonatoare;
> fără leziuni cerebrale dobândite;
> fără probleme de dezvoltare generală;
> fără carenţe educative grave.
2. Modelul cognitiv de dezvoltare: abordare
psihologică şi neurologică
Observarea retardului de limbaj şi a disfaziei la copii permite identificarea
diferitelor etape de tratare a informaţiilor lingvistice care intră în procesul de
achiziţie. Aceste modele sunt derivate din concepţiile actuale de
psiholingvistică şi neurolingvistică şi din studiul achiziţiei limbajului în diferite
etape ale dezvoltării cognitive.
Dezvoltarea mecanismelor de achiziţie a limbajului nu coincid cu "nivelele
de dezvoltare" clasice. Din această perspectivă, Locke (1997, citat de Le
Normand, 1999) sugerează o teorie a dezvoltării limbajului potrivit căreia
diferitele capacităţi lingvistice sunt dobândite în anumite etape delimitate.
> Prima etapă - pune accentul pe discriminări ale vocii; se produce în
prima perioadă postnatală. în cursul acestei faze copilul este atras de stimuli
sonori (mai ales vocea mamei) şi învaţă să o recunoască. Apoi sunt
dobândite modalităţi de discriminare a tonalităţii vocii
.
L
Retardul în dezvoltarea limbajului şi disfaziile 247
> A doua etapă - achiziţia primelor cuvinte bine intonate; începe în
cursul primului an de viaţă. în acest stadiu, limbajul copilului cuprinde
cuvinte simple selectate din vorbirea anturajului. Copilul repetă, de multe ori
aceste cuvinte fără să le înţeleagă. în cursul acestei perioade, vocabularul
copilului este foarte restrâns. în continuare, până la vârsta de 18 luni,
vocabularul copilului se ameliorează considerabil.
> A treia fază - reprezintă debutul vorbirii gramaticale. între 20 şi 37 de
luni, copilul începe progresiv să descompună în silabe, să reconfigureze
cuvintele achiziţionate în etapa precedentă.
Fiecare dintre aceste etape depinde de funcţionalitatea anumitor
mecanisme neurologice şi cognitive. înţelegerea vorbirii, achiziţia primelor
cuvinte, analiza şi reconstrucţia formelor verbale, integrarea şi elaborarea
materialului achiziţionat constituie cele trei etape ale lui Locke. Etapele nu
sunt independente: o problemă de achiziţie a unei etape duce la repercusiuni
în calitatea achiziţiilor celorlalte etape.
După cum reiese din figura 1 problematica retardului de limbaj şi a
disfaziei a fost abordată din perspectiva comprehensiunii şi exprimării la
diferite nivele ale sistemului lingvistic. Se pune problema care sunt
componentele perceptive, lingvistice şi cognitive la nivelul cărora subiecţii
prezintă retard de limbaj sau o disfazie de dezvoltare.
2.1. Retardul sau deficienţa temporară de auz
Mecanismele de achiziţie se dezvoltă spontan şi foarte rapid. Copilul este
sensibil la melodia limbajului, la tonalitatea generală a frazei. La vârsta de 10
luni, copilul începe să diferenţieze şi să selecteze cuvintele în întregime. în
perioada preşcolară, achiziţia vocabularului este foarte rapidă: la 21 de luni
copilul cunoaşte în medie 175 de cuvinte, la 30 de luni, între 700 şi 800
cuvinte
.
250
Logopedie
acustici, modul de tratare fonetică a unui fonem. Acesta este caracterizat
dint-un număr precis de trepte raportate la punctul de articulare, modul de
articulare şi prezenţa frecvenţei vibraţiilor coardelor vocale. Analiza
fonologică filtrează variaţiile fonetice care nu au valoare distinctivă şi
împarte informaţia în unităţi fonologice.
La nivelul de producere a vocii se realizează o conversie a informaţiilor
fonologice auditive prin corespondenţă. Funcţia de bază a conversiei
acustico-fonologice este stocarea momentană a unităţilor fonologice.
Calea lexical-semantică: facilitează transferul informaţiei de
/
la analizatorul auditiv spre locul de detectare lexicală, sistemul semantic
unde are loc înţelegerea.
Calea lexicală non-semantică de tip alternativ: aici lexicul fonologie de
intrare şi de ieşire sunt direcţionate fără mediere semantică. Se poate
deduce că traseul fonologie permite şi repetarea cuvintelor ce nu sunt
înscrise în lexic.
Gathercole şi Adams (1993, citaţi de Mazeau, 1999) au realizat un studiu
al cărui obiectiv era de a afla dacă se poate evalua capacitatea de memorare
fonologică a copiilor sub 4 ani. A fost testat un grup de copii de 2-3 ani pe
baza a trei criterii de memorare fonologică (memorarea cifrelor, a non-
cuvintelor şi a cuvintelor). Alte probe au urmărit testarea capacităţilor
cognitive. Rezultatele au arătat că aptitudinea de repetare este legată, pe
rând, de cunoaşterea vocabularului, de nivelul de articulare. Capacitatea de
memorare fonologică poate fi evaluată într-o manieră adaptată copiilor prin
utilizarea procedurilor convenţionale ale "sistemelor de cifre" şi a repetărilor.
Au fost evaluaţi doi copii cu disfazie în vârstă de 5 ani, urmărind importanţa
problemelor de memorie fonologică ş
i
252
Logopedie
2.4. Retardul de limbaj sau deficienţa în accesul la lexicul fonologie
Reprezentarea fonologică se află în legătură cu "forma sonoră" a
secvenţei fonematice proprii fiecărui cuvânt.
Cea mai mare parte a teoriilor fonologice descriu o ierarhie a
constituenţilor. Interesul teoretic pentru constituenţii prozodiei (ritm şi
melodie) este dat de faptul că frontiera fiecărui constituent permite de
asemenea, facilitarea identificării cuvintelor. Lexicul fiecărui constituent
permite facilitarea identificării cuvintelor. Lexicul fonologie de intrare
intervine în identificarea cuvintelor introduse. Acesta este cel care decide
dacă un item introdus este sau nu un cuvânt. Lexicul fonologie de ieşire
intervine în toate probele şi face apel la producerea orală a cuvintelor.
Organizarea internă a lexicului este realizată în funcţie de mai multe
variabile: frecvenţa, structura morfologică, clasa de cuvinte etc.
Evaluarea accesului la lexicul fonologie: strategia denumirii
Evaluarea denumirii imaginii obiectelor de către copii implică următorul
demers:
1. O analiză vizuală ce presupune înţelegerea; analiza perceptivă
elementară şi structurată a obiectelor.
2. Identificarea obiectelor în termenii recunoaşterii ca familiar, real.
Această a doua etapă permite realizarea distincţiei obiect - nonobiect.
3. Activarea reprezentărilor fonologice corespunzătoare în lexicul
fonologie de ieşire: la acest nivel formele verbale sunt reprezentări abstracte
ce necesită reconstrucţii pentru producerea orală
.
254
Logopedie
2.6. Retardul sau deficienţa gramaticală
O observaţie interesantă a copiilor cu retard a arătat că gramatica lor este
mult mai defectuoasă decât a celorlalţi.
Leonard et al. (1992, citaţi Mazeau, 1999) a realizat un studiu important
pe baza categoriilor gramaticale. A cercetat un grup de copii cu retard având
vârstele cuprinse între 3 şi 5 ani. Observaţiile sale arată că indivizii cu retard
sunt capabili de a utiliza articolele, verbele şi persoana a IlI-a singular. în
acelaşi timp, frecvenţa cu care sunt produse aceste morfeme este
asemănătoare celei a copiilor fără retard.
O analiză mai detaliată sugerează că există mari discrepanţe între
frecvenţa de utilizare a celor mai multe elemente gramaticale printre cei 10
copii cu retard. De exemplu, în ceea ce priveşte utilizarea articolului,
frecvenţa totală este de 18 articole la un subiect, faţă de 316 la un altul. O
altă descoperire este legată de faptul că variaţiile de utilizare a pronumelui
demonstrativ şi a persoanei a IlI-a singular sunt destul de mari. Este deci
posibil ca mari diferenţe între subiecţii cu retard să fie explicate prin profiluri
lingvistice diferite.
Cum studiile longitudinale ce stabilesc un profil al retardului sunt încă
puţin numeroase, este posibilă o analiză detaliată a achiziţiilor lingvistice şi a
curbei de evoluţie. Oricum diferenţele de dezvoltare pe eşantioanele
cercetate ne lasă să credem că există variabile inter- şi intra-individuale.
Interpretarea deficienţelor specifice în morfosintaxă
în prezent cercetările oscilează între două mari orientări:
a. Ipoteza că perturbaţiile arată un nivel deficitar al competenţelor;
b. Ipoteza că perturbaţiile indică un deficit al tratamentului
.
256
Logopedie
Pe baza unor cercetări în literatura engleză (Wexler şi Cleave, citaţi de
Estienne, 1990) s-a căutat identificarea celor mai precoce markeri. S-a
reţinut ca o caracteristică clinică lipsa unui ansamblu de morfeme ce indică
valoarea temporală. Proba constă în aplicarea unor stimuli cu valoare
lingvistică de complement şi sesizarea unor inadecvări. Observaţia s-a
centrat pe următoarele aspecte:
I. Timpul
Pentru anumiţi autori, perioada în care infinitivul este un timp folosit
opţional reflectă o particularitate de vârstă: pentru copii, reprezentările
timpului gramatical sunt diferite de cele ale adulţilor. în acelaşi timp, timpul
este omis (ca având valoare opţională).
II. Morfemele care se referă la timp
Acest ansamblu de morfeme ne indică timpul în mod obligatoriu, dar sunt
inevitabil legate de tipul de reprezentare. Astfel, copilul pentru a omite
categoriile funcţionale legate de timp, are anumite puncte de referinţă -
acestea pot include şi determinanţi specifici. Exemplu: articolul hotărât -
articolul nehotărât. Copiii care exclud acest tip de determinanţi, vor exclude
şi categoriile temporale.
III. Formele care nu marchează timpul
Aceste morfeme nu presupun nici o proprietate gramaticală legată de
timp. Sunt forme regulate, generale, terminale. Trebuie acum enumerat
faptul că folosirea opţională a infinitivului nu a fost semnalizată de toti
autorii. Acest fenomen variază în funcţie
f t
de limba maternă: în cazul copiilor italieni, de exemplu, el lipseşte cu
desăvârşire, iar la copiii români apare preferinţa pentru utilizarea:
prezentului indicativ, persoana a IlI-a singular, exemplu: "copilul face, copilul
papă"
.
258
Logopedie
II. Terapia retardului lingvistic
Copilul cu retard în dezvoltarea limbajului prezintă nivele ale
comprehensiunii şi ale exprimării inferioare celor întâlnite la copilul de
aceeaşi vârstă.
Un diagnostic mai detaliat se stabileşte doar pe parcursul intervenţiei
recuperatorii. Se intră în contact cu părinţii copilului, li se prezintă întregul
proces de intervenţie, solicitându-se participarea acestora la procesul
recuperator.
Se recomandă părinţilor să solicite un examen medical atunci când
intervin probleme de sănătate sau există atingeri auditive semnificative
(guturai, tuse frecvente).
In cazurile în care comportamentul copilului este grav perturbat
contactarea psihoterapeutului este absolut necesară.
Şedinţele destinate reeducării limbajului sunt mai eficiente dacă sunt mai
scurte dar frecvente decât mai rare şi interminabile. Este nevoie de o
reeducare paralelă a întârzierii limbajului şi a deficienţelor care pot fi
asociate acesteia (vorbire şi articulaţie). Copilul trebuie apreciat, valorizat şi
încurajat într-o manieră sistematică dar fără excese. Se gradează progresul şi
nu se abordează decât o dificultate de fiecare dată. Se notează cu
meticulozitate fiecare exerciţiu prezentat precum şi performanţele copilului.
Şedinţele se încep printr-o rapidă recapitulare destinată consolidării
achiziţiilor. Şedinţa se poate începe cu o încurajare. "Vezi, merge, totul va fi
bine...". Reeducarea va viza fiecare domeniu al dezvoltării limbajului la
nivelul căruia au fost identificate dificultăţi în cursul examinării. Exerciţiile
care se aplică în cadrul terapiei sunt similare cu cel
e
260
Logopedie
b. Slaba cunoaştere a noţiunilor categoriale, altfel spus, a calităţii cuvintelor
şi a raporturilor dintre ele, este faptul care determină: fraze agramaticale
care traduc o gândire puţin precisă, vagă.
1.3. Retardul lingvistic (comprehensiune şi expresie)
Asocierea comprehensiunii deficitare cu dificultăţile de expresie.
2.4. Retardul lingvistic asociat cu tulburări dominante
Este vorba de acel retard care rezultă dintr-o maladie sau deficienţă.
Acestea sunt datorate următoarelor aspecte:
a) Atingerea auditivă. După gravitatea pierderii auditive, retardul poate fi
uşor sau pronunţat. Situaţia extremă este surdo- mutitatea.
b) Deficienţa intelectuală, întârzierea mintală. Nu este propriu-zis un
retard al limbajului, ci un nivel de dezvoltare al limbajului corespunzător
dezvoltării intelectuale.
c) Leziunile centrilor cerebrali ai limbajului cauzate de accidente neo-
natale, intoxicaţii, maladii (meningite, encefalite etc.).
Retardul limbajului poate fi discret sau masiv ca în: audiomutitate; afazie
dobândită (pierderea limbajului deja achiziţionat).
d) Astenia, absenţa tonusului muscular, a energiei necesare dezvoltării în
general, afectează dezvoltarea limbajului în particular
.
262
Logopedie
> prezentare neobişnuită la naştere (poziţia);
> aplicaţii greşite sau excesiv de energice ale forcepsului.
c) Educaţionale - Care antrenează un retard achiziţionat al limbajului.
> Supraprotecţia: limitează activitatea exploratorie perturbă achiziţionarea
semnificaţiilor precise pe care se edifică limbajul.
> Suprasolicitarea copiilor de către părinţi poate antrena blocaje lingvistice.
> Mediu lingvistic defavorizant, "baia de limbaj" este insuficientă, cuvintele
şi frazele sunt improprii sau deformate, limbajul este pueril, cu un
conţinut mediocru, sau agresiv.
> Bilingvismul, când cele două limbi sunt vorbite curent de către copil.
Confuzia se poate manifesta la .nivelul cuvintelor sau la nivelul frazelor
(mai grav) care nu au aceeaşi structură în cele două limbi.
> în cazul gemenilor, cei din jur li se adresează la plural, ceea ce antrenează
un retard al limbajului; pentru că cei doi formează o societate în interiorul
societăţii, ei pot dezvolta un cod gestual, mimic sau lingvistic, suficient
pentru propria lor comunicare. Uneori retardul limbajului al unuia este mai
accentuat decât la celălalt, care deţine rolul de a rezolva "afacerile
externe" ale grupului lor; pentru că li se adresează la modul global, nu-şi
dezvoltă suficient conştiinţa de a fi o anumită persoană. Pronumele: "eu"
şi "ceilalţi", vor fi absente.
> Carenţe afective însemnate
.
limbaj scris
nivelul laturii:
- comprehensive
- si expresive cuvinte: (calitatea si
extinderea vocabularului) fraze afirmative, negative interogative discurs:
termeni referitori la timp si spaţiu
articulaţia (toate fonemele) vorbirea (debit, ritm, intomatie)
percepţii: vizuale reprezentări spaţiale auditive reprezentări temporale
mişcări: motricitate generala
coordonare motorie motricitatea fina (digitala si bucofociala)
cunoaşterea de sine: schema corporala lateralitate
potenţial: nivel intelectual sanatate: cerebrala, senzoriala, generala
dezvoltarea motorie, tonus
educaţie: atitudini parentale baie de limbaj emoţii: tulburări afective
relaţii cu altul
Figura 2. Domenii investigate şi supuse intervenţiei recuperatorii (după
Roulin, 1980
)
264
Logopedie
Limbajul rezultă dintr-o condiţionare care se înscrie în structurile
achiziţionate prealabil. Copilul nu poate nici să înţeleagă, nici să exprime
ceea ce nu a fost trăit în prealabil, adică perceput, o carenţă a structurilor
perceptiv-motorii împiedică dezvoltarea limbajului.
Examenul limbajului copilului debutează prin: a) Pregătirea informaţiilor
referitoare la antecedente personale, medicale şi familiale; b) Se explorează
sistematic schema corporală şi lateralitatea precum şi nivelul perceptiv,
vizual şi mai ales cel auditiv, c) Abia apoi se abordează limbajul oral.
Comportamentul copilului, atitudinile sale, capacitatea de comunicare
informează despre capacitatea de relaţionare cu alţii.
3.2. Materialul utilizat în examinare şi intervenţia recuperatorie
4
Pentru evaluarea preachiziţiilor lingvistice este necesar un material destul
de divers. Grădiniţele sunt dotate de obicei cu material destinat dezvoltării
motorii, perceptive, vizuale şi auditive.
O probă psihologică importantă care vizează achiziţiile perceptiv-motorii,
este cea a lui Borel-Maisonny (Sans-Paroles). Exerciţiile şi materialul permit
aprecierea insuficienţelor structurale şi lingvistice.
3.3. Aprecieri asupra schemei corporale
a. Imitarea poziţiilor
Faţă în faţă cu copilul, examinatorul adoptă diferite poziţii pe care copilul
le imită.
La început sunt propuse poziţii simple (figura 3)
:
266
Logopedie
cu o singură mână. I se solicită să facă următoarele acţiuni: să-şi pieptene
părul, să-şi spele dinţii, să bată un cui.
Se notează mâna utilizată.
b. Dominanţa laterală vizuală
Se rulează o foaie de hârtie şi i se cere copilului să privească prin "lunetă"
desenele indicate de profesor; i se cere să privească în acelaşi mod un semn
grafic; să imite vânătorul care împuşcă o pasăre.
c. Dominanţa laterală la nivelul picioarelor
Copilul se joacă aruncând şi prinzând mingea cu piciorul; se aşează
mingea la o distanţă de un metru de el şi i se cere să o lanseze cât mai tare.
d. Dominanţa omogenă dreaptă, dacă sunt utilizate: mâna, ochiul şi
piciorul drept.
a. Dominanţa omogenă stângă.
b. Dominanţa încrucişată (ex. Mâna dreaptă, ochiul stâng, piciorul drept).
c. Ambidextrie (dominanţă neprecizată la nivelul mâinii, ochiului, sau
piciorului).
Se poate calcula indicele de laterali tate.
3.5. Examinarea percepţiei şi memoriei vizuale şi intervenţia
recuperatorie
Se decupează mai multe semilune şi bastonaşe dintr-un carton sau alt
material rezistent. în faţa copilului, se aşează în spatele unui ecran o
combinaţie care să conţină două piese. Se ridică ecranul şi copilul este lăsat
să examineze combinaţia. După ce formula a fost suficient examinată,
ecranul este reaşezat şi copilul trebuie să reproducă formula în faţa ecranului
.
268
Logopedie
este cutia cu jetoane de diferite culori (patru sau cinci) şi diferite forme
(rotunde sau dreptunghiulare) (figura 5).
Hliilli HilIHHflIIilIilIlilll
Figura 5. Jetoane de forme diferite
Pentru evaluare se procedează în acelaşi mod ca şi pentru evaluarea
memoriei vizuale.
Pe parcursul examinării creşte progresiv numărul jetoanelor utilizate.
> Pentru a examina percepţia şi memoria culorii se folosesc jetoane de
aceeaşi formă dar de culori diferite.
>, Pentru a examina percepţia şi memoria formei se folosesc jetoane de
aceeaşi culoare dar de forme diferite.
> Pentru a examina percepţia şi memoria direcţiei se folosesc jetoane
mai mari dreptunghiulare, de aceeaşi culoare, dispuse orizontal, vertical sau
oblic.
Se înregistrează comiterea următoarelor tipuri de erori:
In percepţia şi/ sau memoria
- culorilor;
- formei;
- direcţiei.
r
3.6. Examinarea şi antrenarea percepţiei şi memoriei auditive
3.6.1. Proba de reproducere a unei formule ritmice
Este vorba despre o probă a ritmului lovit. Copilul şi examinatorul sunt
aşezaţi faţă în faţă, de o parte şi de alta a unei mese înguste. Cu ajutorul
unui bastonaş, examinatorul bate secvenţa ritmică în masă şi copilul trebuie
să o reproducă. Ritmul bătăii trebuie să fie foarte rapid.
•m •
Figura 7. Formule ritmic
e
270
Logopedie
3.6.3. Intensitatea
a) Discriminarea
Prezentaţi copilului desenul următor (figura 8):
Aleato
r
272
Logopedie
b) Expresivitatea
Se cere copilului să povestească istorioara şi se notează tot ceea ce
spune. Se analizează ceea ce a înţeles, calitatea şi precizia vocabularului. Se
urmăreşte:
> Dacă verbele sunt prezente în locurile şi timpul potrivit.
> Dacă pronumele şi articolele sunt frecvent omise.
> Conţinutul, mai exact numărul informaţiilor comunicate.
c) Comprehensiunea:
Câteva întrebări puse copilului permit estimarea înţelegerii cuvintelor şi
frazelor interlocutorului. Se verifică înţelegerea cuvintelor de legătură: câte,
de ce, unde, cum etc.
3.7.2. Discursul
Copilul este avertizat să fie atent cât timp i se va citi o poveste. Se alege
o poveste scurtă, potrivită vârstei şi nu nivelului lingvistic al copilului şi care
să conţină de Ia 6 la 10 informaţii.
Ex. : Dan urcă în copac
pentru a culege un măr
creanga se rupe
cade şi-şi rupe un braţ
acum Dan are braţul în ghips
va trebui să-l ţină în ghips timp de trei săptămâni;
I se cere copilului să repete. Se iau notiţe în scopul realizării unei analize
la nivelul vocabularului, frazelor, conţinutului,
ordinea succesiunii informaţiilor.
/
3.7.3. Termeni (concepte) referitoare la spaţiu:
Se urmăreşte evaluarea nivelului comprehensiunii şi expresivităţii
cuvintelor care denumesc conceptele spaţiale.
> înainte - în spate;
> pe - sub
;
274
Logopedie
6. Cam cât este ora?
7. Ce lună este?
8. în ce anotimp suntem?
9. în ce an?
10. Ce zi a săptămânii este mâine?
11. în ce lună este vacanţa de Paşti?
12. în ce dată este Crăciunul?
13. Care sunt zilele săptămânii?
14. Care sunt lunile anului?
15. Care sunt anotimpurile?
16. Care este data ta de naştere?
17. Câţi ani vei avea anul viitor?
18. Când a fost ultima ta aniversare?
19. Peste cât timp va fi aniversarea ta?
20. Câte zile sunt într-un an?
21. Câţi ani sunt într-un secol?
22. Câte minute are o oră?
23. Câte zile are o săptămână?
24. Câte luni are un an?
25. Care sunt anotimpurile anului?
26. Spune-mi cât este ora?
27. Povesteşte-mi ce ai făcut azi?
28. Ce vei face în vacanta de vară?
r
29. Unde ai prefera să fii anul viitor?
30. Ce este timpul?
3.8 Schema examinării limbajului
1. Motivele pentru care testăm limbajul la copii: >dificultăţi de comunicare >
insuccese şcolare etc.
276
Logopedie
4. Diagnostic
Diagnosticul întârzierii limbajului se referă la nivelul lingvistic al copilului,
care poate fi inferior celui care ar putea fi normal la vârsta sa. Mai precis este
vorba de o întârziere a laturii expresive a limbajului, a laturii comprehensive
a limbajului sau a ambelor.
Trebuie notat dacă există o diferenţă apreciabilă între comprehensiune şi
expresivitate. Trebuie menţionate minusurile care există la nivelul
preachiziţiilor. Se reţin toate informaţiile semnificative care ţin de:
antecedentele copilului, sănătate, atitudinea educativă a părinţilor. în final se
realizează o sinteză.
5. Decizii
Luarea deciziilor depinde de disponibilităţile educatorului, de materialul
de care dispune şi mai ales de gradul deficienţei.
O întârziere simplă a limbajului, aproape întotdeauna însoţită de un deficit
al preachiziţiilor, poate fi tratată cu succes, în şcoală, cu condiţia ca
reeducarea să nu fie amânată pentru mult timp şi intervenţia trebuie făcută
cu multă precizie şi regularitate.
Teme:
1. Identificaţi componentele perceptive şi lingvistice afectate în retardul de
limbaj şi disfazie şi arătaţi entităţile diagnostice rezultate.
2. Surprindeţi relaţia dintre deficitul de competenţe şi disfazie.
3. Pe baza probelor descrise la "Examinarea limbajului" propuneţi exerciţii
specifice fiecărui domeniu de dezvoltare posibil să fie afectat în retardul
lingvistic
.
Capitolul 11
AFAZIA LA COPIL
I. Afazia congenitală
1. Delimitări conceptuale
Afazia congenitală este o tulburare majoră în achiziţia limbajului
•»
pe care o întâlnim la copii cu capacităţi cognitive nonverbale normale şi cu o
integritate aproximativă a aparatului senzorial şi motor. Acest diagnostic
exclude retardul în dezvoltarea limbajului, datorat tulburărilor de
comportament, tulburărilor auditive, tulburărilor motorii sau deficitului
intelectual global.
Benton (1964, citat de Leblanc, 1990) arăta că atunci când toate cazurile de
retard sever a comprehensiunii şi expresivităţii limbajului sunt diagnosticate
şi explicate prin intermediul unor factori ca: deficienţa mintală; tulburări
severe de personalitate; tulburări neuromotorii, mai rămâne un grup de copii
care nu şi-au însuşit vorbirea, fără să se poată evidenţia motivul acestui
retard. Ceea ce caracterizează acest grup este faptul că sunt deficitare (într-
un mod specific) capacităţile necesare exprimării, înţelegerii şi integrării
secvenţelor auditive care constituie limbajul oral. Afazia congenitală se
caracterizează prin deficite de comprehensiune ş
i
278
Logopedie
expresie verbală, tulburările mai puţin grave fiind numite disfazii, iar
tulburările uşoare, tulburări de vorbire.
Acest deficit al limbajului debutează înaintea vârstei de 30 de luni, la un
copil cu inteligenţă normală. Se ştie că aceşti copii nu prezintă un profil
identic. Pentru anumiţi autori, dihotomia între expresie şi recepţie nu este
una pertinentă deoarece cele două sisteme sunt aproape întotdeauna egal
perturbate (Ajuriagerra, 1965 citat de Leblanc, 1990).
1.1. în anumite cazuri deficienţa la nivelul laturii expresive a limbajului
poate releva o dezvoltare funcţională imperfectă sau un retard în dezvoltarea
memoriei kinestezice a actelor motorii ale vorbirii, acestea din urmă, fiind
coordonate de o parte specifică a creierului. Când există la nivelul porţiunii
posterioare a circumvoluţiunii frontale inferioare (aria Broca) o disfuncţie,
exprimarea verbală se dezvoltă mai lent sau este achiziţionată doar parţial.
Menţionăm câteva dintre semnele acestui tablou:
> Vocalizări exagerate, asociate cu o vorbire neinteligibilă sau absenţa
vocalizărilor constituie exemple de deficite expresive severe.
> Vocalizările sunt caracterizate prin repetarea constantă a anumitor
structuri sonore, în acest ultim caz copilul va prezenta utilizarea jargonului şi
o mimică şi o gestualitate abundentă.
> Copilul poate să manifeste dificultăţi de coordonare, a mişcărilor
voluntare a musculaturii fonatorii şi în consecinţă, manifestă tulburări severe
de articulaţie.
> Majoritatea copiilor afazici nu pot reproduce corect o secvenţă de
sunete.
> Unii copii afazici îşi însuşesc cu dificultate regulile morfologice si
sintactice şi au dificultăţi în exprimarea verbală
a
L
Afazia la copil
279
intenţiilor lor, verbalizările limitându-se la câteva cuvinte sau câteva enunţuri
stereo ţipe.
> Subiecţii se folosesc adesea de gesturi pentru a-şi comunica nevoile,
enunţurile lor sunt fragmentate şi agramaticale.
1.2. Anumiţi copii manifestă dificultăţi sau retard în înţelegerea limbajului
oral în ciuda faptului că audiţia este intactă.
> în cazuri rare şi severe copiii sunt incapabili să recunoască pe cale
auditivă sunete produse de animale sau zgomote mecanice.
> Unii copii nu pot diferenţia fonemele.
> Alţii manifestă o slabă înţelegere a noţiunilor verbale abstracte,
temporale, spaţiale, ceea ce demonstrează existenţa unor grave dificultăţi
de interpretare a stimulilor verbali.
> Pentru toţi aceşti copii este dificil de însuşit limbajul scris.
Profilele comportamentale asociate deficitului, impactul
deficitului asupra subiectului şi asupra membrilor familiei sunt diferite când
este vorba de un subiect care nu a achiziţionat limbajul în mod normal sau
când subiectul a pierdut achiziţiile lingvistice. Cele două sindroame sunt deci
diferite în mod radical, afazia achiziţionată (dobândită) a copilului este o
tulburare de limbaj consecutivă unei atingeri obiective a S.N.C. şi survenită
la un copil având deja achiziţionat un anumit nivel de comprehensiune şi
exprimare verbală.
Afazia congenitală constă în unul sau mai multe deficite de construcţie a
limbajului care nu sunt în mod obligatoriu consecutive unei leziuni cerebrale.
Afazia dobândită la adult şi cea dobândită la copil prezintă diferenţe majore
atât sub aspectul simptomelor cât şi a tratamentului, ele depind de nivelul
de competentă lingvistică pierdut ca urmare a leziunii cerebrale (Alajouanine
şi Lermite, 1965, citat de Seron, 1999)
.
280
Logopedie
Prezentăm două definiţii acceptate ca generale în afazie. Prima este dată
de Hecaen, Dubois şi Anglelergues (1966, citaţi de Seron, 1999) şi a doua de
Alajouanine (1968, citat de Serona, 1999):
a) Afazia poate fi definită ca o tulburare a expresivităţii şi înţelegerii
semnelor verbale, fără lezarea organelor periferice de execuţie sau recepţie
şi care este însoţită de o multitudine de dificultăţi primare sau secundare, ea
corespunde unei leziuni localizate.
b) Afazia este un mod de dezintegrare a limbajului datorită unei leziuni
cerebrale la nivel nuclear, alterând zone mai mult sau mai puţin profunde şi
de nivele variate a dispozitivului structural necesar în funcţionalitatea
limbajului.
Prima definiţie se poate apjica afaziei congenitale dacă se omite existenţa
unei leziuni localizate iar a doua definiţie corespunde afaziei dobândite.
2. Criteriile de diagnosticare a afaziei congenitale
Sunt cunoscute 6 criterii de diagnosticare (Seron, 1999), primele patru
sunt principale iar ultimele două sunt caracteristici asociate frecvent:
2.1. Retard sever al înţelegerii şi expresivităţii limbajului verbal. Acest
criteriu permite realizarea distincţiei între copii care suferă de afazie
congenitală şi ceilalţi copii care nu vorbesc sau care prezintă tulburări severe
de limbaj, tulburări de comportament, perceptiv-motrice sau intelectuale,
evidente, manifestate atât în situaţiile verbale cât şi în cele nonverbale
.
Afazia la copil
281
2.2. O disfuncţie perceptivă generală la nivelul zonelor implicate în
achiziţia limbajului, manifestată prin:
> agnozie (la recepţia stimulilor prezentaţi secvenţial);
> dificultăţi de integrare în memorie a secvenţelor auditive;
> dificultăţi în organizarea şi stocarea internă a informaţiilor, care permit
legarea unor stimuli de alţii asimilaţi anterior;
> perturbări în elaborarea răspunsului diferenţial şi în construirea unei
semnificaţii în raport cu secvenţele.
2.3. Un deficit auditiv specific care nu este, în general, depistat printr-un
examen audiometric. Unii copii cu afazie congenitală prezintă pierderi
auditive uşoare puse în evidenţă de examinările audiometrice. Toţi aceşti
copii prezintă dificultăţi în perceperea, stocarea şi reactualizarea în ordine a
informaţiilor prezentate auditiv.
2.4. Un retard cognitiv care nu este evidenţiat de probele standard de
performanţa intelectuală. Coeficientul intelectual nonverbal este în limitele
valorilor medii.
Următoarele două criterii sunt caracteristicile secundare asociate frecvent
tabloului afaziei:
> manifestarea perseverenţei, inconsistenţa răspunsului, instabilitatea
emoţională şi hiperactivitate generală;
> diminuarea memoriei auditive de scurtă durată.
3. Investigarea capacităţilor cognitive ale copiilor afazici
Copii care suferă de afazie congenitală, au performanţe scăzute la probele
verbale şi nonverbale ale testului W.I.S.C
.
282
Logopedie
Performanţele acestor copii la probele nonverbale corespund performanţelor
copiilor normali însă performanţa verbală este foarte slabă în raport cu
ceilalţi copii de aceeaşi vârsta mentală. Probele mai potrivite pentru
măsurarea capacităţilor şi deficienţelor cognitive ale acestor copii sunt
probele nonverbale de inteligenţă. Hiskey Nebrasca Test of Learning Aptitude
corespunde acestor obiective, proba fiind iniţial destinată evaluării
capacităţilor cognitive ale copiilor surzi.
Hiskey Nebraska Test of Learning Aptitude este format din 12 subteste
care permit evaluarea a diverse funcţii intelectuale la fel ca şi la alte teste de
performanţă: Sans-Paroles; Borelli-Oleron; (Anca, 1999). Subprobele pot fi
expuse şi prin intermediul limbajului gestual.
Primele 8 subteste (a-h) se administrează la copii între 3 şi 10 ani şi
ultimele 7 subteste (f-1) la copii peste 11 ani.
Performanţa copiilor suferinzi de afazie congenitală prezintă un profil
caracteristic.
Trebuie menţionat că indicii de disfuncţionament perceptiv general, de
deficit perceptiv, şi al memoriei auditive precum şi de retard cognitiv se pot
stabili pe baza evaluării comportamentelor în situaţiile nonverbale iar
retardul sever al limbajului şi manifestările comportamentale sunt observate
în situaţiile verbale.
4. Ipoteze etiologice
Sunt menţionate trei ipoteze:
1) O disfuncţie sau un retard sever în dezvoltarea relaţiilor între căile
auditive şi sistemele de diferenţiere şi integrare a sensurilor verbale.
(Benton, 1964 citat de Leblanc, 1990)
.
Afazia la copil
283
2) Existenţa unor leziuni cerebrale precoce la nivelul lobului temporal şi
în aria parieto-occipitală (Landan, Goldstein şi Kleffner, 1960; Eisenson, 1968
citaţi de Leblanc, 1990).
3) Retardul maturizării cerebrale la nivelul proceselor auditive precum:
- un sistem de stocare defectuoasă a semnalelor verbale, incapacitatea de
a organiza stimulii auditivi, de a-i reţine în memorie şi de a-i structura;
- un deficit de percepere şi discriminare a fonemelor într-un context
lingvistic;
- o dificultate la nivelul recepţionării şi a transmisiei semnalului auditiv;
- un deficit al memoriei secvenţiale;
- o dificultate în determinarea ordinii de prezentare a evenimentelor.
5. Depistare şi reeducare
în cazul depistării precoce (între 4 şi 10 ani) şi printr-o intervenţie
educativă şi reeducativă asigurată, pronosticul este favorabil şi se poate
spera o integrare normală în mediul şcolar după doi ani de intervenţii. La
copii ale căror probleme sunt severe şi intervenţia este neadecvată şi
tardivă, se întâlnesc dificultăţi de comportament cum ar fi: hiperactivitate,
agresivitate, şi apatie sau la alţii comportamentul reflectă frustarea generată
de dificultăţile de înţelegere de către ceilalţi.
Sunt mai răspândite două tipuri de instrumente: metoda asociaţionistă de
McGinnis, (McGinnis 1963, citat de Seron, 1999) şi o analiză morfo-sintactică
a eşantioanelor lingvistice orale ale copiilor
.
284
Logopedie
5.1. Metoda asociaţionistă a lui McGinnis şi programul de învăţare a
limbajului al lui DuBard (DuBard 1974, citat de Seron, 1990) bazat pe aceeaşi
metodă propun o abordare sistematică a învăţării limbajului scris şi oral.
Conţinutul învăţării este subdivizat în etape succesive, reflectând dezvoltarea
normală a limbajului la copil: ordinea apariţiei sunetelor, dezvoltarea
sintactico-semantică. Copilul va stăpânii operaţiile sintactice simple, înaintea
celor mai complexe. Etapele esenţiale ale învăţării limbajului constituie paşii
metodei de educare şi reeducare a limbajului la copilul cu afazie congenitală.
5.1.1. Conţinutul lingvistic propus copilului suferind de afazie congenitală:
fonemele simple; combinarea fonemelor; pronunţarea şi repetarea silabelor;
lexicul de bază; enunţul şi fraza simplă; poveşti cu animale; poveşti cu
obiecte; poveşti personale; poveşti de evaluare; poveşti descriptive.
Copilul trebuie să înveţe să comunice verbal intenţiile sale de asemenea
trebuie să înveţe să scrie cuvintele, frazele şi reflecţiile despre experienţa sa
de viaţă.
5.1.2. Etapele fiecărei unităţi de învăţare:
1. Educatorul scrie, la tablă, materialul verbal ţintă, în litere cursive.
2. Educatorul "citeşte" materialul verbal prin gesturi.
3. Fiecare copil citeşte materialul verbal ţintă, apoi se întoarce şi repetă
conţinutul memorat. Copii scriu conţinutul lingvistic la tablă şi apoi pe o
foaie de hârtie.
4. Educatorul indică o reprezentare vizuală (imagine sau obiect) a
materialului verbal. Copilul priveşte atent buzele profesorului atunci când
acesta pronunţ
ă
Afazia la copil
285
materialul verbal. Copilul repetă şi în acelaşi timp asociază reprezentarea
vizuală (imagine sau obiect) la forma scrisă a conţinutului lingvistic.
5. Educatorul arată copilului o imagine vizuală corespunzătoare materialului
verbal şi îi cere copilului să pronunţe conţinutul lingvistic ţintă fără
ajutorul formei scrise sau a lecturii labiale. Apoi, copilul scrie cuvântul fără
ajutorul modelului vizual.
6. Educatorul pronunţă conţinutul lingvistic la urechea copilului. Copilul
repetă conţinutul ţintă, identifică reprezentarea vizuală caracteristică şi o
asociază la forma scrisă. El repetă conţinutul lingvistic memorat.
7. Educatorul scrie la tablă materialul verbal şi prezintă imaginea vizuală
corespunzătoare conţinutului. Educatorul indică prin gesturi şi pronunţă
conţinutul lingvistic; copilul repetă conţinutul ţintă, indică corespondentul
său scris şi îl atribuie reprezentării vizuale a conţinutului. Apoi el citeşte
conţinutul lingvistic, se întoarce, repetă conţinutul lingvistic memorat.
Comenzile iniţiale ale lui McGinnis: "vino aici", "întoarce-te", "întoarce-te
la locul tău", "aşează-te", "dă-mi" şi "priveşte-mă" au rolul de a asigura un
comportament atenţionai indispensabil reuşitei.
5.1.3. Cele două obiective principale ale exerciţiilor de antrenare a atenţiei
sunt:
a) să se fixeze atenţia copilului asupra educatorului şi asupra obiectelor
familiare din preajma sa.
b) să se obţină răspunsuri adecvate la comenzi simple
.
286
Logopedie
în etapa preliminară a programului de dezvoltare a limbajului la copiii ce
suferă de afazie congenitală s-au dovedit utile caietele de exerciţii pentru
atenţie din Programul de exerciţii pentru limbaj (P.E.L.) de Horstmeier,
MacDonald şi Gilette, tradus de Herbert (1978, citat de Seron, 1990). Un
asemenea model este prezentat în capitolul "Tehnici de reeducare aplicate în
tulburările de vorbire".
Psihopedagogul poate adapta şi modifica exerciţiile propuse ca modele.
5.1.4.Obiectivele generale şi specifice ale învăţării, în demersul de
reeducare a limbajului pot să fie grupate ca mai jos, cu menţiunea că fiecare
program trebuie adaptat la posibilităţile copilului:
Obiective generale:
I. dezvoltarea abilităţilor lingvistice indispensabile comunicării orale şi
scrise;
II. favorizarea dezvoltării autonomiei copilului;
III. abilitarea copilului de a integra datele senzoriale din mediu.
Obiective specifice
I. a) favorizarea construirii de enunţuri sintactice bine structurate;
b) asigurarea cunoaşterii fonemelor limbii materne atât din punct de
vedere al expresiei (cât şi din punct de vedere al citirii şi scrierii acolo unde
este cazul);
c) învăţarea unui lexic (x cuvinte).
II. a) antrenarea copiilor pentru a lucra singuri la o activitate cu durată de
5 minute (sau o durată mai mare)
.
i
Afazia la copil
287
b) antrenarea copiilor pentru a putea trece de la o activitate Ia alta într-
un timp dat;
c) dezvoltarea abilităţilor de relaţionare între copii.
III. a) obişnuirea copiilor să fie atenţi şi să se concentreze asupra unei
sarcini durând minimum 5 minute (sau o durată mai mare);
b) antrenarea percepţiei vizuale şi auditive privind stimulii familiari şi
complecşi (sunete din mediu, instrumente muzicale, forme geometrice) şi pe
de altă parte să-şi amintească secvenţial aceşti stimuli.
c) să exploateze achiziţiile lexicale în diverse activităţi.
5.2. Al doilea instrument de programare a intervenţiei este analiza
morfo-sintactică a eşantioanelor lingvistice orale a copiilor din clasele
experimentale.
Metoda de analiză a fost elaborată de către Jean Paje, care se inspiră mai
ales din activitatea similară (în limba engleză) a lui Tyack şi Gottsleben
(1974).
Procedura de analiză a eşantioanelor lingvistice orale
O astfel de procedură a fost prezentată în cadrul unui model de program
destinat depistării precoce a tulburărilor de auz şi limbaj (Anca, 2000).
Primul program elaborat în urma analizei de eşantioane
verbale vizează relaţia articol substantiv.
/
Programul -articol-substantiv
Scopul: acest program se derulează simultan pe două - coordonate:
I. pe plan lexical, programul contribuie la dezvoltarea sistematică a volumului
de substantive de care dispune copilul
;
288
Logopedie
II. pe plan sintactic favorizează învăţarea substructurii elementare pe care
o constituie entitatea "articol - substantiv" (substantiv articulat).
Obiective specifice
1. determinarea substantivelor comune pe care le cunoaşte copilul;
2. trebuie stabilit dacă sunt cunoscute de copil genul şi numărul
substantivelor comune şi dacă le poate asocia acestora articolul hotărât şi
nehotărât la singular.
Procedura
Se cere copilului să identifice obiectele prezentate sau imaginile acestor
obiecte. Fiecare element lexical va trebui să fie prezentat de două ori, în
două secvenţe neconsecutive. în prima situaţie se va cere copilului să
răspundă utilizând articolul definit şi în a doua articolul nedefinit. Durata unei
şedinţe este de 15 minute pe zi şi se recomandă utilizarea a cel puţin doi
stimuli distincţi. Se recomandă ca să se grupeze elementele lexicale pe
diverse teme.
Pot fi utilizate în acest scop programe educative pe suport informatic de
tipul SI AC.
Recomandări
- copilului i se spune că este vorba despre un joc "de-a ghicitul" (este
importantă dimensiunea ludică);
- se precizează modelul răspunsului aşteptat (substan-
tiv-articol hotărât: „doctorul"; articol nehotărât
substantiv: „un doctor");
- dacă se constată că subiectul nu poate numi elementul lexical, i se
cere să identifice utilizarea obiectului
.
Afazia la copil
289
Analiza rezultatelor
I. elementul lexical este numit corect:
a) articol hotărât + articol nehotărât, asocierile sunt corecte —> reuşita
sarcinii —* ieşire din program;
b) articol hotărât + articol nehotărât, asocierile sunt incorecte, în 1-2
cazuri nu poate asocia substantivul cu un articol —> nu stăpâneşte sarcina
—»inclus în program pentru obiectivul 2;
II. nu poate fi numit elementul lexical —> nu stăpâneşte sarcina —>
includerea în program pentru obiectivul 1.
Concluzii
Cercetările referitoare la afazia congenitală au examinat mai ales procesele
psihologice asociate limbajului. Cercetările contemporane s-au reorientat
asupra proceselor lingvistice expresive şi receptive ale copiilor afazici în
scopul de a desprinde dimensiunile fonologice, morfologice şi sintactice
anormale, în raport cu dezvoltarea normală a limbajului
.
290
Logopedie
II. Afazia dobândită la copil
Definiţie: tulburare de limbaj apărută ca şi consecinţă a unei atingeri a
sistemului nervos central la un subiect care are deja un anumit nivel de
înţelegere şi de exprimare verbală. (Seron, 1990).
1. Evoluţia
Vârsta: la care tulburările afazice apar la copil, modifică nu numai tabloul
semiologic iniţial, dar şi amploarea şi viteza de recuperare.
> Cu cât subiectul este mai tânăr, cu atât afazia se
diferenţiază de formele descrise la adult.
/
> Instalarea afaziei între 18 luni - 3 ani, determină o revenire la zero a
limbajului. Din momentul atingerii cerebrale, copilul nu mai vorbeşte şi pare
că a pierdut tot ce achiziţionase. Recuperarea va consta într-o reîntoarcere la
stadiul preverbal, înaintea lalaţiei, după care se va ajunge la cuvinte izolate
şi apoi la frază. Această evoluţie recuperatorie va fi mai rapidă decât cea
anterioară leziunii, respectiv decât dezvoltarea fiziologică normală a
limbajului.
> Dacă la 3 - 4 ani apare o dezordine afazică aceasta dispare repede.
> La 4 -10 ani, tabloul clinic nu se estompează decât progresiv.
> De la 10 ani, tabloul clinic se apropie de diferitele forme ale afaziei
cunoscute la adult.
Privind evoluţia, mai precis recuperarea post-lezională, pare că aceasta este
mult mai completă şi mult mai rapidă la copii
i
Afazia la copil
291
mici, pentru a deveni progresiv mai lentă şi incompletă pe măsură ce vârsta
este mai mare. Spre 14 ani, durata şi amploarea recuperării va deveni
analogă cu cea întâlnită la adult.
Se consideră că atingerile vasculare antrenează deficite mai însemnate şi
mai durabile decât leziunile traumatice.
2. Afazia dobândită la copil prin leziunea emisferică dreaptă
2.1. Ipoteze cu valoare explicativă
O serie de observaţii clinice, au indicat existenta unui număr relativ ridicat
de copii deveniţi afazici în urma unei leziuni cerebrale unilaterale drepte.
Aceste fapte şi alte consideraţii l-au determinat pe Lenneberg să formuleze
ipoteza "de echipotenţialitate iniţială a emisferelor cerebrale". Deci,
emisferele dreaptă şi stângă intervin ambele în conduitele lingvistice, însă
emisfera stângă preia singură iniţiativa de a conduce activitatea lingvistică în
jurul vârstei de 5 ani. Nici ipoteza de echipotenţialitate, nici cea care susţine
o inhibiţie a potenţialului lingvistiv a emisferei drepte, nu sunt certe.
Un alt argument clinic, avansat pentru a justifica teoria echipotenţialităţii
iniţiale a emisferelor cerebrale este viteza de recuperare mai mare la copil
decât la adult.
2.2. Evoluţia copiilor afazici
Alejouanine şi Lhermitte (citat de Mazeau, 1999) au analizat la o serie de 32
de cazuri apariţia şi recuperarea limbajului, după un an de la atingerea
cerebrală. S-a observat în limbajul oral: lipsa de inţiativă verbală, dificultăţi în
probele de constituire de fraze şi definiţii ale cuvintelor iar în limbajul scris s-
a constat prezenţa unei disortografii
.
292
Logopedie
Reîntoarcerea rapidă la şcoală nu este urmată de o şcolarizare normală
decât într-un număr foarte limitat de cazuri. Observarea pe o perioadă de
mai mulţi ani a copiilor care s-au reîntors la şcoală indică faptul că, Ia aceşti
copii, şcolarizarea este dificilă şi rapid întreruptă.
3. Rolul variabilelor în recuperare (după Pillon, de Partz, 1999)
3.1. Variabile generale considerate ca fiind buni indicatori ai recuperării
spontane a afaziei:
> Vârsta tânără a subiectului în momentul leziunii;
> Stare bună de sănătate generală;
> Lateralitate manuală stângă;
> Traumatisme (în particular traume deschise fără contuzie);
> Leziune mai puţin extinsă în zona limbajului;
> Tulburări comportamentale nesevere (măsurate pe primele 6 luni);
> Prezenţa unei activităţi profesionale în momentul atingerii cerebrale;
> Caracterul neevolutiv şi nerecidivant al tulburărilor;
> Conştientizarea tulburărilor;
> Puternica motivaţie pentru recuperare;
> Bogăţia mediului înconjurător în perioada postlezională;
> Prezenţa unei reeducări începute devreme şi de lungă durată
.
Afazia la copil
293
3.2. Variabile generale considerate ca indici defavorabili pentru
prognostic:
> Vârsta înaintată în momentul leziunii;
> Stare proastă de sănătate; starea sistemului vascular;
> Alcoolism anterior;
> Leziuni recidivante şi sindroame evolutive (degenerative);
> Absenţa conştientizării tulburărilor;
> Absenţa persistenţei motivaţiei (indiferenţa sau instalarea unui sindrom
depresiv);
> Gravitatea tabloului iniţial (măsurat în cele 6 luni);
> Leziune extinsă în zonele limbajului;
> Leziuni vasculare comparabile cu cele traumatice.
3.3. Variabile al căror rol este puţin cunoscut:
> Sexul (factor nesuficient studiat, dar care prezintă, fără îndoială, efecte
favorabile pentru sexul feminin);
> Nivelul sociocultural (absenţa datelor suficiente);
> Prezenţa tulburărilor asociate (merge fără îndoială în sensul unui efect
defavorabil);
> Modul de tratare al leziunii.
Variabilele enumerate nu sunt independente una de alta. în plus diferitele
categorii psihologice, neuropatologice şi sociologice propuse, pot face
obiectul recuperărilor parţiale: focarul leziunii (variabila neuropatologică) şi
tipul de tulburări (variabila neuropsihologică) sau gravitatea tulburărilor
cognitive şi de personalitate (variabila psihologică) sunt strâns corelate (fără
a fi totuşi identice). Exemplele de interdependenţă sun
t
294
Logopedie
multiple: legătura între mediul sociocultural al subiectului şi bogăţia
repertoriului comportamental sau între motivaţia pentru recuperare şi
necesităţile socio-economice ale momentului, etc.
4. Strategiile reeducative
Terapeutul poate să dezvolte cel puţin trei strategii diferite în cazul
tulburărilor de limbaj, consecutive unei atingeri cerebrale.
> Strategia de restabilire
> Strategia de reorganizare
> Strategia de reamenajare a
mediului
Alegerea unei strategii reeducative se sprijină pe ipoteze teoretice
diferite şi condiţioneazănatura şi organizarea
exerciţiilor propuse.
4.1. Strategia de restabilire
Obiectivul este de a restabili una sau mai multe conduite momentan
patologice prin raportare la modul lor anterior de funcţionare. Este o
încercare de a "reconstitui": articulaţia, gramatica, vocabularul unui pacient.
Prin stimulări sau facilitări diverse se încearcă să se restabilească moduri de
funcţionare anterioare. Această strategie de reînvăţare, de reconstrucţie pas
cu pas este cea mai frecvent utilizată. Obiectivul terapeutic fiind restabilirea
limbajului normal, se pleacă de la o descriere a deficienţelor actuale în
repertoriul pacientului, prin deplasare pas cu pas de la simplu la complex
spre conduita normală aşteptată. Se insistă pe necesitatea unui număr
ridicat de exerciţii, pe rolul repetiţiei, pe automatizarea noilor achiziţii
.
'295
Afazia la copil
4.2. Strategia de reorganizare
Strategia de reorganizare, al cărei iniţiator a fost Luria, constă în
ameliorarea performanţelor pacientului prin "reorganizarea" conduitei
deficitare. La nivelul practicii, se întâlnesc două maniere diferite de a aborda
reorganizarea: fie modificând sistemele eferente şi aferente puse în joc în
conduita deficitară, fie intervenind la nivelul proceselor interne. In continuare
vom examina separat aceste două modalităţi de intervenţie.
4.2.1 Modificarea senzorio-motrică
în reeducarea citirii la afazicul cu alexie, Lecours şi Lhermite (1979, citat
de Seron, 1990) au propus ca element de înlocuire pentru recunoaşterea
vizuală a literelor, motricitatea. Procedeul constă în a ajuta treptat pacientul
să recunoască literele printr-un alt mijloc, cel gestual. Terapeutul execută din
mână, ca şi cum ar scrie cu degetul în aer mişcările corespunzătoare literei
respective, exagerând amploarea, apoi cere pacientului să reproducă
gesticulaţia sa. Pentru reeducarea dezintegrării fonetice, Lhermite şi Ducarne
utilizează şi canalul vizual: gesturi însoţite de emiterea vocalelor şi
consoanelor. Luria a recurs la acelaşi tip de ajutor prezentând subiecţilor
afazici diagrame articulatorii, care vizualizează anumite aspecte ale actului
articulatoriu, ca: deschiderea gurii, trecerea aerului prin cavitatea nazală,
poziţia deschisă sau întredeschisă a coardelor vocale, etc. In funcţie de
obiectivul urmărit se pot distinge două cazuri:
> ajutorul oferit într-o altă modalitate este de natură provizorie;
> acest ajutor are un caracter definitiv.
în cazul în care ajutorul prezintă un caracter tranzitoriu el constituie un mijloc
de facilitare, mai precis un semnal auditi
v
296
Logopedie
care se prezintă în asociaţie cu semnalul propriu-zis, prost decodat, va
permite recunoaşterea acestui semnal. Ulterior se recurge la o estompare
progresivă a ajutorului până la dispariţia completă.
In al doilea caz, se face un "pariu negativ" pe posibilităţile de tratare ale
sistemului deficitar, în speranţa că mesajele prezentate pe un alt canal să
poată face încă obiectul tratamentelor centrale adecvate, similare sau
aproape similare cu cele care au produs mesajele pe canalul deficitar înainte
ca el să fie alterat.
4.2.2 Reorganizarea proceselor interne
Acest tip de strategie este posibil să fie rezumată după cum urmează: în
cazul unei leziuni * cerebrale circumscrise nu se produce o atingere
imprecisă şi globală a conduitelor superioare, ci se produce o alterare
specifică numai la o partd din procesele care intervin în conduită. Nici una
dintre conduitele superioare nu constituie un tot inseparabil. Orice conduită
este în fapt rezultatul final al unei succesiuni de procese centrale.
Cum a stabilit de altfel Seron (1990) acest punct de vedere reeducativ
necesită stabilirea de raporturi între cercetarea în neuropsihologia cognitivă
(care încearcă totuşi să izoleze asemenea procese prin existenţa
disociaţiunilor observate) şi practicile terapeutice. Putem să spunem că
"punerea la punct" a strategiilor de reorganizare a conduitelor deficitare
necesită:
> reprezentare suficient de clară a acestor procese şi a manierei în care ele
se organizează la un subiect normal pentru a produce conduite
observabile.
> A fi în măsură de a emite câteva ipoteze plauzibile despre natura
proceselor deficitare şi a celor intacte care ar putea veni în ajutorul
ansamblului funcţional
.
Afazia la copil
297
> Stabilirea eficienţei proceselor intacte la care ne propunem să facem apel
pentru a reorganiza conduita deficitară. Nu este vorba decât de a face
apel la ceea ce rămâne funcţional în sistem şi la a face subiectul să
utilizeze această competenţă reziduală într-o manieră diferită.
Aceste strategii au fost utilizate de Luria şi diverşi autori în domeniul
tulburărilor de orientare spaţială şi a tulburărilor mnezice.
O strategie de restabilire vizează restaurarea expresivităţii verbale
urmând canalele obişnuite ale sintaxei. Se încearcă reconstrucţia pas cu pas
a unei exprimări gramaticale corecte. Terapeutul va emite un anume număr
de ipoteze recuperatorii în funcţie de complexitatea structurilor de recuperat,
bazându-se simultan pe nivelul de dezvoltare sintactică, pe datele evolutive
şi pe recuperarea spontană observată la anumiţi pacienţi cu agramatism.
în programul terapeutic bazat pe o strategie de reorganizare terapia
poate lua următoarele forme:
> evaluarea posibilităţilor de tratare sintactică, reziduale, ale pacientului
> înştiinţarea pacientului despre existenţa tentativelor inadecvate de tratare
sintactică
> sensibilizarea pacientului asupra strategiilor semantice care se află încă la
dispoziţia sa şi favorizarea utilizării lor.
4.3. Strategia de reamenajare a mediului
Dacă la sfârşitul tratamentului prin toate eforturile sale reeducative,
logopedul nu a putut să restabilească sau să organizeze conduitele
deficitare, îi rămâne posibilitatea de a încerca să remedieze deficitele
utilizând veritabile proteze mentale
.
298
Logopedie
Proteza mentală este un aparat sau un procedeu tehnic capabil să facă în
locul subiectului anumite operaţii mentale, de exemplu, agenda. într-o
manieră mai generală, toate operaţiile care constau în a scrie undeva o
informaţie în scopul de a fi păstrată înseamnă a încredinţa memoriei nişte
informaţii pe care dorim să ni le amintim cu siguranţă. Tehnicile de
comunicare non-verbală sunt utile în cazurile de atingeri neurologice
periferice care blochează posibilităţile de exprimare verbală sau gestuală.
Seron exemplifică aplicarea metodei în cazul unui pacient cu sindromul
Guillan-Barre care are ca efect paralizarea completă a pacientului (cu
excepţia mişcărilor oculare), dar îl lasă perfect conştient. în cazuri de acest
tip, terapeutul poate confecţiona mici cartonaşe, fie scrise, fie desenate care
să reprezinte nevoile pe care le are pacientul, care să indice o acţiune, o
schimbare pe care pacientul ar dori să o vadă realizată. Răspunsul
pacientului este convenit dinainte: la o clipire "da", la două clipiri "nu".
5. Prezentarea câtorva noi metode reeducative
5.1. Terapia prin cântec
O constatare curentă se referă la menţinerea structurii
/
melodice chiar şi la pacienţii cu afazie gravă. în forma sa originală, terapia
melodică constă în accentuarea intonaţiei frazelor. Metoda constă în
emiterea unei fraze, în cernerea conturului melodic şi după aceea se
exagerează melodia, ritmul şi accentul.
După unii afaziologi americani, această terapie este indicată la pacienţi care
necesită o reeducare urgentă a expresiei orale (atât în limbajul spontan, cât
şi în cel repetitiv), dar la care înţelegerea orală este bine conservată
.
1
/
Capitolul 12 AFAZIA
I. Definiţii, clasificare, semiologie
1. Definire şi caracterizare
Este foarte dificilă stabilirea unei definiţii stricte a afaziei. Se poate
formula următoarea definiţie: afazia este tulburarea de limbaj caracterizată
prin apariţia bruscă a unei leziuni la nivelul SNC, după constituirea limbajului
verbal. Se impune clarificarea celor două elemente: neurologic (leziunea
cerebrală) şi psiholingvistic (tulburarea de limbaj).
1.1. Aspectul neurologic al definiţiei
în prezent se consideră că tulburarea afazică este consecinţa unei leziuni
cerebrale relativ focalizată (limitată la o parte a volumului cerebral şi ale
cărei limite pot fi determinate cel puţin în mare) şi care este localizată, cel
mai adesea, în partea centrală a emisferei stângi. în consecinţă se pot
exclude din semiologia afaziei tulburările survenite în urma leziunilor difuze
ale SNC, ca cele din demenţele senile şi presenile.
Este inclusă în această definiţie şi afazia generată de o leziune focalizată, dar
momentan inactivă (de exemplu afazia legată de o emisferectomie stângă,
efectuată în scop medical)
,
302
Logopedie
precum şi cazul leziunilor focale care izolează zona limbajului de restul
creierului (ca în intoxicaţiile cu monoxid de carbon).
1.2. Aspectul psiholingvistic al definiţiei
Este vorba de a preciza unde începe şi unde se termină activitatea
lingvistică propriu-zisă şi care dintre tulburări pot fi considerate tulburări de
limbaj. Se conturează două tendinţe: una unitară, care încearcă să precizeze
un nucleu central care asigură specificitatea conduitelor lingvistice şi care
estimează că afazia este indisociabilă şi alta care descoperă în diversitatea
tulburărilor afazice dezorganizări ale activităţii lingvistice, separabile unele
de altele.
Pentru a se stabili existenţa unei tulburări afazice este necesar să se
elimine existenţa tulburărilor elementare, de natură motrică sau senzorială,
ca şi existenţa perturbărilor mai generale răsfrânte asupra ansamblului
comportamental.
2. Semiologia tulburărilor afazice
Vor fi examinate: tulburările expresiei orale, tulburări de înţelegere a
limbajului vorbit, tulburări ale exprimării scrise şi cele ale înţelegerii
limbajului scris.
2.1. Tulburările expresiei orale
2.1.1. Anomaliile de debit
Debitul expresiei orale (fluenţa sau fluiditatea verbală) poate fi modificat fie
în sensul reducerii (debit lent, întrerupt de pauze frecvente), fie dimpotrivă în
sensul accelerării (logoree: debitul este rapid - tahilalie, dificil de întrerupt,
declanşat cu uşurinţă d
e
Afazia
303
orice provocare exterioară). Goodglass (1964, în Albert şi Goodglass, 1981) a
propus considerarea criteriului debitului verbal ca bază a unei clasificări a
afaziei în fluentă şi disfluentă. Fluenţa verbală poate fi apreciată prin
măsurări obiective, una dintre ele constă în stabilirea numărului de cuvinte
produse în unitatea de timp.
Suprimarea, blocajul sau mutismul se caracterizează prin absenţa totală a
emisiei verbale. Adeseori această stare apare la debutul maladiei şi precede
o reducţie cantitativă a vorbirii.
Stereotipiile: constau în emisia repetitivă a aceluiaşi segment lingvistic. în
unele cazuri pot constitui singurele emisii posibile şi apar în mod automat în
afara oricărei tentative de comunicare verbală. Stereotipia poate fi un cuvânt
sau chiar o scurtă propoziţie.
Disprozodia: se caracterizează prin atenuarea melodiei discursului
(monotonie), o tendinţă de silabisire. Este posibil să apară un pseudo-accent
(pacientul vorbeşte ca şi cum ar avea un accent străin). Aceste fapte se
petrec pe fondul unei reduceri cantitative a debitului.
Lipsa cuvântului (anomie): constă în dificultatea sau
imposibilitatea de a pronunţa un cuvânt în diferite condiţii de enunţare.
Această tulburare este marcată în limbajul spontan prin ezitări, pauze,
folosirea expresiilor foarte generale, de înlocuire sau a perifrazelor. Două
procedee de facilitare a emisiei sunt mai frecvent folosite: impulsul oral (se
dă bolnavului prima literă sau silabă a cuvântului) şi prezentarea unui
context (i se prezintă bolnavului o frază lacunară în care acel cuvânt se
potriveşte).
2.1.2. Tulburările limbajului oral
Transformări fonetice: se referă la pronunţia inadecvată a fonemelor limbii, în
general legată de o tulburare a musculaturii aparatului buco-fonator (pareză,
distonie, dispraxie etc.). Emisiil
e
304
Logopedie
verbale sunt caracterizate de nazalizare, desonorizare, ocluzie, omitere şi
schimbarea poziţiei fonemelor în cadrul cuvântului (inversiuni).
Parafazii fonemice sau literale: constau în pronunţia greşită prin adăugare,
omisiuni, deplasarea fonemelor, în limbajul vorbit sau a literelor în limbajul
scris.
Parafaziile verbale: sunt două tipuri principale, parafazii morfologice şi
parafazii semantice. Primele corespund înlocuirii unui cuvânt cu altul
asemănător ca formă, iar în ultimele, cuvântul ce trebuie pronunţat este
înlocuit cu altul cu care are un raport conceptual. De exemplu, într-o sarcină
de denumire a obiectelor sau imaginilor în care bolnavului i se arată imagini,
acesta înlocuieşte "masa" cu "banca", “picior" cu "mână", "pipă" cu “ţigară",
iar în lectura cu voce tare, înlocuieşte "barca” cu "vapor", "mână" cu "deget",
"marţi" cu "februarie” etc.
Neologisme: este denumit astfel orice segment lingvistic emis de bolnav
dacă nu există în limba comunităţii verbale a subiectului. De fapt, se
obişnuieşte extinderea acestei denumiri la toate segmentele verbale produse
de bolnav, despre care nu se poate spune că este vorba despre un cuvânt al
limbii respective transformat de o parafazie.
Agramatism şi dissintaxă: aceşti doi termeni corespund emisiei de fraze care
contrazic anumite reguli gramaticale. Trăsăturile esenţiale ale
agramatismului sunt: o reducere a numărului şi o simplificare a structurilor
sintactice. Această simplificare este făcută prin absenţa cuvintelor cu funcţie
sintactică, predominarea cuvintelor cu semnificaţie, folosirea verbelor la
moduri şi timpuri inadecvate, dublate de lipsa acordului şi semnelor de
punctuaţie. De exemplu, dacă i se cere bolnavului să îşi povestească istoria
bolii, discursul lui va fi
:
Afazia
305
"Şapte ani... bolnav... operaţie... patru ani... culcat... paralizat... patru
ani... paralizat... complet...vorbire...niciodată" (punctele indică poticnirile în
discurs. Se observă absenţa cuvintelor "utile" dar mesajul transmis rămâne
bogat în informaţii şi comprehensibil).
In dissintaxă, debitul verbal este relativ normal, numărul structurilor
sintactice utilizate corespunde normei, dar utilizarea lor este inadecvată. De
exemplu, i se cere bolnavului să construiască o frază, dându-i-se două
cuvinte: "fân" şi "iunie", iar acesta realizează o combinaţie de genul: "Fânul
taie în iunie cultivatorii".
Jargonafazia: producţiile lingvistice prezintă un număr important de
parafazii, neologisme şi dissintaxii. Aceste segmente de activitate
verbală deformată pot fi
incomprehensibile pentru examinator. Anumiţi autori disting jargonul
semantic (prezenţa ridicată a parafaziilor verbale) şi jargonul fonemic în care
predomină parafaziile fonemice.
2.2. Tulburările comprehensiunii orale
Aceste tulburări sunt mai dificil de caracterizat şi analizat pentru că
evaluarea lor este indirectă, realizându-se pe baza reacţiilor (verbale sau nu)
bolnavului la emisiile verbale ale examinatorului. Pentru descrierea adecvată
a tulburărilor de înţelegere a mesajelor verbale este necesar să se elimine
informaţiile adiţionale care pot însoţi mesajul verbal, ca indicaţii gestuale sau
vizuale, mimică şi intonaţie şi labiolectură. Probele utilizate în mod obişnuit
pentru evaluarea acestor tulburări includ indicarea imaginilor unor obiecte şi
executarea unor acţiuni mai mult sau mai puţin complexe
.
306
Logopedie
în această categorie de tulburări se distinge surditatea verbală "pură"
caracterizată prin tulburări de identificare şi discriminare a sunetelor limbii.
Toate celelalte activităţi
r
lingvistice, care nu depind de recepţia pe cale auditivă a unui mesaj
lingvistic, sunt conservate, la fel şi percepţia tuturor celorlalte sunete
nonverbale.
Alături de surditatea verbală (există şi forme mai puţin pure care sunt
incluse în aceeaşi categorie) se descriu tulburările de comprehensiune
verbală propriu-zise în care frazele emise de examinator pot fi mai mult sau
mai puţin corect repetate de bolnav, fără ca el să le înţeleagă sensul.
Anumiţi autori sugerează distincţia dintre tulburările legate de prelucrarea
fonemică defectuoasă a mesajului şi cele referitoare la extragerea valorii
semantice a informaţiei.
/
2.3. Tulburările exprimării scrise
Se regăsesc în această categorie: reducţia cantitativă, parafaziile (numite
în acest caz şi paragrafii) literale şi grafemice, jargonafazia sau
jargonagrafia, agramatismul şi dissintaxa.
Sunt şi tulburări ale limbajului scris de natură non-lingvistică elementare
care afectează sistemul de control vizuo-motor al gestului. Anumiţi autori au
descris o agrafie (cvasi) pură care, în absenţa tulburărilor elementare de
natură motorie sau spaţială, ar fi o dezorganizare a realizării semnelor
lingvistice. Existenţa izolată a acestei forme este totuşi contestată.
2.4. Tulburările înţelegerii limbajului scris
La acest nivel sunt întâlnite aceleaşi dificultăţi semnalate şi în legătură cu
înţelegerea mesajelor sonore. Tulburările limbajului scris sunt de regulă
reunite sub denumirea de dislexi
e
Afazia
307
sau alexie (incapacitatea de a citi). Se distinge o tulburare a percepţiei
vizuale, alexia agnostică, de o tulburare legată de prelucrarea lingvistică a
mesajelor scrise sau alexie afazică.
Dacă ne referim la prima categorie, caracteristicile morfologice ale
mesajelor scrise determină gravitatea tulburării; astfel, citirea literelor se
realizează mai uşor ca cea a cuvintelor. Alexia verbală (tulburarea lecturii
cuvintelor) este mai importantă decât alexia literală (tulburarea citirii
literelor). Dacă tulburarea se prezintă în lipsa altor tulburări asociate de
limbaj, se vorbeşte de alexie "pură" sau "cecitate verbală" în care nu există
alte tulburări perceptive. în a doua categorie se descrie o alexie în care
lectura globală a cuvintelor ar fi mai bună decât lectura literelor izolate.
Mesajele senzoriale simple, sărace sau nule din punct de vedere al
informaţiei pe care o vehiculează, generează mai multe greşeli decât
mesajele bogate în informaţie şi mai complexe pe plan morfologic. Alexia
verbală ar fi aici mai puţin importantă decât alexia literală. Această
semiologie a fost revizuită recent conform punctului de vedere psiho-
lingvistic (se vorbeşte despre dislexie profundă şi dislexie de suprafaţă).
3. Formele clinice ale afaziei
3.1. Există în prezent tot atâtea sisteme de clasificare ale afaziei câte şcoli
neuropsihologice sunt interesate de tulburările activităţii verbale. Formele
prezentate în tabelul de mai jos sunt acceptate de anumiţi autori iar alţii le
neagă existenţa ca entităţi clinice izolate, fie le subdivizează în mai multe
subclase sau chiar izolează alte forme care nu sunt descrise aici (vezi tabelul
I, pag. 277, 278)
.
308
Logopedie
3.2. Probleme de interpretare
Se pot distinge în afaziologie trei moduri clasice de abordare a tulburărilor
de limbaj rezultând din afectări ale SNC:
- Punctul de vedere neurologic: activităţile lingvistice sunt analizate pe
baza sistemelor eferente şi aferente puse în joc precum şi pe baza
diferitelor forme de tulburări corespunzătoare.
- Punctid de vedere lingvistic: activităţile lingvistice sunt analizate şi
descrise pe baza unui model lingvistic.
- Punctul de vedere funcţional: activităţile lingvistice sunt descrise în relaţie
cu caracterul mai mult sau mai puţin automat sau mai mult sau mai puţin
voluntar al actului de comunicare.
Fiecare dintre aceste puncte de vedere are avantaje dar şi limite proprii şi
cea mai mare parte a examinării clinice a afaziei ţine seama în diferite grade
de cele trei puncte de vedere în acelaşi timp
.
QJ 1) - w
« go;3
9H H*0 -V
Sa
2 fi
03
QJ CU "CA ‘-fi OJ O
b o; Cu
XV
PJ CA
g\g j? §
.2 8
>fi
CC
■•c c
&<•§ ■ cu O
Pi 5* fi
2
U-î N 03 03
8 ia
v-. r
O o G 00
cu t*
B< A
O£
JH O
OH^ fi N :fi fi
.5 13
•e a
oa
^ fi
03
CA
£ * ■v. ifi
^ ^3
T* xi
fi xL
o Ss
CU
cu
8 .8
fi O
-£* CU "o N
$S
O PL,
NO
CA &0 _CA jv gJ
P3 1? w
.N d" 2
ss §
ăl fi d-
E «8
a § f ’§
iii!
cu u< d d
fi CU 0 -
£
u
3
CA
fi
U~
OU
‘fi
WS o
Îs S •fi <u
> 1 ^ fi
.2 ^ N .. fi R
M-i -R
fi jU «R JO
^s
Cp o
a: o
<U ifi $
CQ LJ
N 5o oT
43 .
O
2 N CU fi
CU N _ d fi 5n3
S^u
<§
>
fi
cu
03
CU
u
03
O
fi
CU
£
'fi •«
♦3 ^
>fi fi .2 • •
1 ^ fi u
■2 ^
N K 303
£ -S fi fi ^ "fi
H ă § îo s
_ O ?fi rfi u -fi
■rj N
g^
fi fi
cu 9*
- fi
N fi CU fi to^
*3 te
u
g
CQ
cu
M
4S
”3
- 5 5s
N tî *C JS O -fi S y o
^gs«
o
X
n
O,
P-<
<U
.. G
03 03
W)
- .3
o^
S^s
^ '3
o
P<:
CL, rr* i
X 3 0) u
Xg
fs5
ti! $
O GJ tO CU
H) H ”5
x .S <
N jU CU
_ X «s g £'3
C a ,q „ s
’5o ca 3 "O S X *0 .£ d C .g > ş 3 u d
i cn I^H
^ w cd SI
^ CL'+S C/5 rr n i
P-<
CU
s
G 03 P-< sd
:
3
cC O
-W N -
CCS
>cC G
cu
-M
?-<
CCS
o EL
*" d"
X»
Â,g £
■a g
O CU
G 50 X 'QJ
x d" s-< <n o ..
>8
Xw
a» g
D$
<§ <5 £ 0) G N
U te CCS 43 03 X
.&< CLJ
^ a,
JCC
.. „ G •poc u £ CL CA r
cu
J3
o
N
CU
G
X
jo
ta
cu
G
-3
N
r3
ţU
. . CU cu ’tî
x 'd
t>b 3 c '
£î 3 “ 3
jU aS c/3 X
<u G
xC
C/3
2J h cu
§o.2 x a) o> G ca
.&*g
G ca
cu d2
O v*
'— u 3CCS O
la :£
*H N
o
CU >ccs
GS
2u«^
«- c xa 2
ti CC
£ -fi
cu o > X
5 8 S.6
5O
O 03
o
Pi d * re
.sLsj
"cu 5H PH O
cu U
v-K 0)
cu <U
G a> G X
G
<s
3fC
-M
G
<u *lc
«s
a» £
cu ctf
■Eh"
o cu
s
8
H
fC
43
G
cu
X cu o
’S E
M-4 CU
* X -S <■2
Sj (C
O ^3
u cu o cu
X PH
S-S
« ii
a«
co O
0 .£
_N ^
1 13
_G
"w ce — X X ce ^ £ <u
O
tC
*« fe
o
g "S
>I
u
3Q
.u
8
£
«
M
t
« SIS
cu ”3
'8 t ’c
JS o o
SUN
S y cs 03
r~.
NH
<e
1
Afazia
311
4. Evoluţia recentă a cercetărilor în neurolingvistică. Cele trei mari puncte
de vedere asupra afaziei
Neurolingvistică contemporană este traversată de trei curente principale:
neurologic, psiholingvistic şi funcţionalist.
4.1. Curentul neurologic
înnăscut vs. dobândit
Una dintre preocupările neurolingvisticii este căutarea bazelor cerebrale
ale activităţii lingvistice în prezent se considera că specializarea emisferică
referitoare la limbaj are o bază genetică, iar localizarea părţii esenţiale a
funcţiilor lingvistice în partea centrală a emisferei stângi este un fapt care nu
se poate explica în mod satisfăcător făcând recurs doar la variabilele de
mediu. Dominanţa emisferică stângă pentru activităţile verbale prezintă un
înalt grad de regularitate: după unii autori între 90- 96% dintre subiecţii
dreptaci au o dominanţă emisferică stângă pentru limbaj. Problema
stângacilor este mai delicată, dar şi dintre aceştia 70% au limbajul localizat
în emisfera stângă.
Se pune întrebarea dacă specializarea emisferică stângă pentru limbaj
este înnăscută sau se construieşte în mod progresiv. Există mai multe
ipoteze,'este cazul ipotezei auditive şi a ipotezei articulatorii care susţin
ideea unei construcţii progresive a dominanţei emisferice stângi asupra
ansamblului activităţilor lingvistice. Această dominanţă progresivă se va
stabili plecând de la potenţialităţile prezente de la naştere..
Conform ipotezei auditive se consideră ca emisfera stângă este specializată
în prelucrarea stimulilor auditivi-verbali încă de la naştere, iar în ipoteza
articulatorie accentul este pus pe producerea vorbirii
.
312
Logopedie
Ipoteza auditivă se sprijină pe lucrările lui Molfese şi colab. (1975, citaţi de
Seron, 1990) care au sugerat că emisfera stângă ar fi specializată încă de la
naştere şi şi-ar întinde controlul asupra întregii activităţi lingvistice.
Problemele care rămân deschise constau în a determina natura acestei
specializări: este aceasta o specializare de prelucrare a aferenţelor sau de
control a eferenţelor motrice sau specializarea emisferică trimite la moduri
diferite de prelucrare a informaţiei (stiluri cognitive generale diferite)?
4.2. Curentul psihoneurolingvistic
Neurolingvistica este caracterizată de căutarea şi identificarea în
patologie a dezorganizărilor care corespund conduitelor lingvistice reperate.
De exemplu, în cazul lecturii şi cel al analizei factorilor sintactici şi semantici
în înţelegerea verbală, comportamentele care în mod aparent indică un
acelaşi deficit (tulburarea de lectură, respectiv a înţelegerii unui text scris)
corespund de fapt unor mecanisme diferite.
Dislexie profundă şi dislexie de suprafaţă
începând cu sfârşitul secolului trecut, au fost izolate diferite tulburări ale
lecturii bazate pe semiologia elaborată de Dejerine. Astfel au fost definite trei
sindroame neurologice:
- alexie fără agrafie (alexie pură);
- alexie cu agrafie;
- alexie care acompaniază afaziile senzoriale.
Aceste entităţi clinice sunt corespunzătoare unor leziuni cu localizare
cerebrală diferită.
După Hecaen (1967, citat de Seron, 1990), ar exista, de asemenea, o alexie
literală (deficitul principal Ia nivelul literei),
o
Afazia
313
alexie verbală (deficit principal la nivelul cuvântului) şi o alexie
propoziţională (frazică) (deficit principal la nivelul frazei).
Această semiologie a tulburărilor lexicale a fost modificată de Marshall şi
Newcombe (1966,1973, citaţi de Seron, 1990). Aceşti autori propun
distingerea a alte trei varietăţi de tulburări lexicale:
• dislexie vizuală (când cuvintele emise sunt asemănătoare grafic cu
cuvintele care trebuie emise).
• dislexie de suprafaţă (erorile produse par a rezulta dintr-o aplicare greşită
a regulilor de corespondenţă gr afem-f onem).
• dislexie profundă (în care parafaziile rezultă din confuzii semantice).
Se pune întrebarea "Ce tip de codare trebuie utilizată pentru
recunoaşterea cuvântului scris?". în această privinţă, observarea
comportamentelor celor cu dislexie profundă aduce informaţii pertinente.
Faptul că un pacient cu dislexie profundă este incapabil să citească logatomi
dar că emite fără dificultate (sau produce parafazii semantice) cuvinte
aparţinând limbii ţintă, indică faptul că citirea unui cuvânt scris poate avea
loc datorită unei codări fonologice pre-lexicale. Altfel spus, unii dintre
pacienţii afazici, chiar dacă sunt incapabili să aplice codările / transcodările
grafemelor în foneme, sunt totuşi capabili să emită cu voce tare un cuvânt şi
să-i sesizeze semnificaţia. Rezultă de aici că este posibil să avem acces la
semnificaţia unui cuvânt scris bazându-ne pe codul vizual sau grafemic, şi că
nu trebuie neapărat să aibă loc o codare fonologică prealabilă.
Observaţiile făcute pe pacienţi ce prezentau dislexie profundă pun sub
semnul întrebării cea mai mare parte a modelelor de lectură care susţin
existenţa, în procesul lecturii,
a
314
Logopedie
unei operaţii de transcodare a grafemelor în foneme, operaţie prin care se
realizează accesul la semnificaţia cuvântului. Ori, în dislexia profundă se pare
că înţelegerea cuvântului precede în anumite cazuri accesul la forma sa
sonoră. Dislexia profundă ridică, de asemenea, întrebări legate de
organizarea memoriei semantice. Faptul că aceşti pacienţi citesc mai greu
cuvinte cu sens decât cuvinte funcţionale sau faptul că fac greşeli de
derivare; sugerează organizarea diferită în memorie a cuvintelor astfel încât
pentru a emite sau înţelege trebuie făcut apel la procese semantice sau
sintactice.
Tabelul II. Parametri lexicali în cele patru tipuri de dislexie
Dislexi
e Dislexie Dislexie Dislexie
profun literă fonologică cu de
dă literă suprafaţă
Cuvinte/ alte + + -
construcţii
verbale
Cuvinte cu + +
conţinut/cuvin
te cu funcţie
sintactică
Concret/abstra
+ - -
ct
Lungimea
- + +
cuvântului
Regularitatea +
transcodării
grafem/fonem
(-) = parametrul nu are influenţă asupra erorilor (+) = parametrul
influenţează erorile
Tabloul clinic al dislexiei de suprafaţă (numită şi dislexie semantică) este într-
un anumit fel opus dislexiei profunde. La aceşti pacienţi performanţa lecturii
s-ar sprijini pe utilizarea unui cod vizual sau grafemic fără a trece printr-o
prelucrare semantică. Pe plan clinic, această dislexie se manifestă prin
existenţa paralexiilor (interpretate ca rezultând dintr-o aplicare neadecvat
ă
Afazia
315
a regulilor de decodare), prin absenţa parafaziilor semantice şi prin existenţa
unui efect (discret) al lungimii cuvântului.
Dislexia de suprafaţă sugerează existenţa unui anumit mecanism al
lecturii bazat pe o codare fonologică ce operează pe dimensiunile grafemice
ale cuvântului. Pentru a opera în acest fel, subiectul va aplica un ansamblu
finit de reguli de corespondenţă grafem-fonem, care poate fi activat şi fără a
recurge la semnificaţie. Aceşti subiecţi vor întâmpina dificultăţi de fiecare
dată când stimulul prezentat contrariază asemenea reguli (toate excepţiile
ortografice) şi de asemenea, în aplicarea regulilor care sunt sensibile la
context.
Alţi autori au respins ipotezele deduse din cazurile de dislexie profundă şi
de suprafaţă. După aceşti autori, nu există o certă disociere între aceste
două forme de tulburări lexicale. în dislexia profundă ar exista şi un deficit al
căii lexicale, căci pacienţii sunt sensibili la frecvenţa cuvântului şi la
categoria lui gramaticală. în dislexia de suprafaţă ar exista o afectare a căii
fonologice, pentru ca pacienţii comit erori în aplicarea regulilor de
corespondenţă grafem-fonem, mai ales când ele sunt dependente de
context.
Un răspuns la această controversă este existenţa cazurilor pure, de exemplu
a cazurile de alexie fonologică (care este o alexie profundă, pură), cazuri în
care caracterele concret şi abstract ale cuvintelor, ca şi frecvenţa de
utilizare, nu joacă nici un rol în performanţa pacienţilor care nu fac greşeli
semantice. Analog, în cazul unei alexii de suprafaţă pure nu exista practic
tulburări în conversia grafem-fonem şi toate erorile pacienţilor sunt legate de
cuvintele ambigue ca semnificaţie
.
316
Logopedie
Rolul factorilor sintactici şi semantici în înţelegere Prin analiza neuro-
lingvistică a tulburărilor de înţelegere se încearcă identificarea naturii exacte
a tulburărilor şi, dacă procesul normal nu poate fi restabilit, imaginarea altor
căi accesibile pacientului în timpul reeducării intensive a limbajului.
înţelegerea auditivă a pacienţilor afazici este adeseori testată prin sarcini
care nu cer producţii verbale, sarcini ca de exemplu: asocierea de fraze şi
imagini. Caramazza şi Zurif (1976, citaţi de Lanteri, 1996) prezintă afazicilor
diferite tipuri de fraze:
a. Fraze puternic constrânse din punct de vedere semantic (de exemplu:
Mărul pe care îl mănâncă băiatul e roşu).
b. Fraze fără constrângere semantică (de exemplu, "Băiatul pe care l-a văzut
bărbatul e mare").
c. Fraze în care sintaxa este corectă dar contrazice cunoştinţele despre lume
(de exemplu "Băiatul pe care îl îmbrăţişează câinele e mare").
d. Fraze de control: (de exemplu "Băiatul mănâncă un măr roşu").
Afazicii Broca înţeleg de regulă frazele de tipul a şi d şi comit erori în
celelalte cazuri, pe când afazicii Wernicke comit erori mai multe la frazele de
tipul d decât la celelalte. Se poate presupune că afazicii Broca manifestă
adeseori înţelegere normală pentru că dispun de căi de acces care
contracarează dificultatea sintactică, posibilitate de care sunt privaţi afazicii
Wernicke, pentru că la aceştia deficitul se situează fie la nivel lexical, fie la
nivel cognitiv.
Un alt experiment a demonstrat că afazicii Wernicke produc un număr identic
de răspunsuri corecte când fraza are conţinut semantic, fie normal, fie
neobişnuit, fie fără semnificaţie. Afazici
i
Afazia
317
Broca întâmpină dificultăţi când decizia lor nu se poate sprijini pe
constrângeri semantice.
S-au formulat alte două ipoteze pentru a releva această tulburare:
> Este vorba de o prelucrare parţială a enunţului în cadrul căreia
cuvintele funcţionale şi morfemele gramaticale legate sunt neglijate sau
asimilate cuvintelor din conţinut. Această parte a vocabularului este deci
perturbată fie pentru că este reprezentată greşit,-fie pentru că evocarea sa
depinde de procese sintactice deficitare.
> Se invocă o perturbare fonologică. Au fost făcute diverse experimente
care infirmă această ipoteză şi arată că deficitul se situează mai degrabă la
nivel sintactic.
Ipoteza fonologică a fost contrazisă de Kolk (1978, citat de Lanteri, 1996),
care a arătat că afazicii Broca, cu tulburări grave, reacţionează identic la
articole şi adjective într-o sarcină de judecată sintactică. Astfel ei nu
construiesc cum fac subiecţii fără tulburări afazice, grupuri de tipul:
adjectiv+substantiv sau articol+subs lantiv.
Deci, şi afazicii Broca suferă de o tulburare a înţelegerii. Această tulburare
pare limitată la nivele sintactice ale decodării frazei şi strategiile semantice
permit compensarea ei parţială. Este mai dificil de identificat natura
deficitului observat la afazicii Wernicke, fie pentru că tulburarea semantică
de care suferă are un caracter mai pronunţat, fie că mijloacele psiho-
lingvistice nu sunt la fel de dezvoltate în analiza structurilor semantice ca şi
în cea a sintaxei
.
318
Logopedie
4.3. Curentul funcţionalist
Producerea şi înţelegerea mesajelor nu constituie singurele
comportamente lingvistice ale căror componente trebuie analizate ci se
dovedeşte foarte importantă interacţiunea dintre subiect şi mediul social şi
fizic. Aspectul pragmatic al limbajului este important şi în studierea dar şi în
corectarea tulburările afazice. Destul de des se constată că afazicii chiar
dacă suferă de tulburări grave de înţelegere şi expresie orală reuşesc să
comunice. Ei par să înţeleagă situaţiilor, se comportă adecvat în diverse
împrejurări şi menţin contactul cu cei apropiaţi. Acestui fapt i s-au dat diferite
explicaţii:
A Prelucrările lingvistice parţiale sunt consei~vate - tulburările afazice nu
abolesc întregul comportament verbal. Afazicii pot discrimina limba maternă
de una străină şi identifică fraze fără semnificaţie chiar dacă au grave
tulburări ale înţelegerii auditive,.
> Procesele lingvistice şi pragmatice sunt disociate - se poate presupune
că în anumite cazuri afazicul îşi păstreză accesul la intenţia comunicativă a
emiţătorului chiar când decodarea enunţului în afara contextului este
imposibilă.
> Semnificaţiile afective sau conotative sunt elaborate prin mecanisme
specifice - sunt mai bine prelucrate conţinuturile emoţionale de către afazici
decât de pacienţii care prezintă leziuni ale emisferei drepte, probabil pentru
că numeroşi indici emoţionali sunt exprimaţi in manieră non-verbală (mimică,
intonaţie).
> Afazicii sunt capabili să comunice non-verbal - în sarcini de
discriminarea vocii şi perceperea informaţiei emoţionale, prezintă
performanţe superioare celor ale pacienţilor suferind de leziuni ale emisferei
drepte
.
Afazia
319
La subiecţii afazici, cu tulburări în înţelegerea auditivă s-au constatat mai
multe erori când conţinutul şi intonaţia erau în dezacord. Interacţiuni similare
între factorii verbali şi non-verbali sunt descrise şi în legătură cu alte
conduite expresive. Afazicii decodează exprimarea mimică a emoţiilor mai
corect decât pacienţii cu leziuni ale emisferei drepte.
A fost descrisă şi dificultatea afazicilor de a interpreta pantomima. Chiar
dacă pacienţii par să reacţioneze mai adecvat la cereri mimate decât la
instrucţiuni verbale, ei manifestă un deficit în acele situaţii experimentale în
care este vorba de asocierea unui gest şi a imaginii obiectului pe care îl
descrie acel gest. Această tulburare este asociată dificultăţilor de înţelegere
dar nu pare limitată la un anumit tip de afazie.
A fost remarcată frecventa asociere între tulburările afazice şi apraxia
ideomotrică (incapacitatea de a produce un gest comunicativ). Această
relaţie este dificil de interpretat pentru că statutul funcţional al gesturilor
perturbate în cazul apraxiei ideomotrice nu este clar precizat.
Teme:
2. Arătaţi principalele tulburări calitative apărute în vorbirea afazicilor.
2. Comentaţi aspectele legate de manifestarea unor forme de dislexie în
cadrul afaziilor
.
320
Logopedie
II. Abordări modeme în reeducarea afaziilor
în ultima jumătate a secolului XX reeducarea afaziilor a cunoscut noi
moduri de abordare în funcţie de orientarea ştiinţifică în care se încadrează
demersul terapeutic (perspectiva neuropsihologiei clinice, a psihologiei
experimentale sau a psihologiei cognitive. Au fost evidenţiate o serie de
limitări ale abordărilor tradiţionale, dintre care le menţionăm pe următoarele:
> Metodele anatomo-clinice şi cele lingvistice sunt prea descriptive şi uneori
s-au dovedit inapte pentru a decela cauzele alterării mecanismelor
funcţionale ale căror semne clinice au fost constatate; y Metodele
experimentale sunt prea ţintite, adecvate mai ales atingerilor afazice
focalizate.
De regulă, un caz de afazie nu trebuie abordat din perspectiva unei singure
orientări psihologice ci se recomandă depăşirea unor „tehnici standard", fie
ele clinice sau cogrtitiviste. In faţa cazurilor clinice concrete, terapeuţii sunt
confruntaţi cu o simptomatologie diversă, posibil de etiologie diferită dar şi
cu moduri de interacţiune foarte variate. Aceste tablouri necesită luarea în
considerare a tuturor parametrilor identificaţi pe parcursul demersurilor de
evaluare neurofiziologică şi cognitivă. De asemenea, sunt importante datele
asupra parametrilor extralingvistici, culese de la aparţinători, privind
obiceiuri anterioare ale pacientului (nu doar lingvistice), nivelul său
sociocultural etc
.
Afazia
321
1. Principalele variabile care intervin în recuperarea persoanelor cu afazie
sunt:
I. Variabile neurologice şi medicale
a. variabile prelezionale: stare de sănătate generală; starea sistemului
vascular; prezenţa unui alcoolism anterior; dominanţa cerebrală; vârsta; sex;
starea de ansamblu a creierului.
b. variabile lezionale: felul leziunii (traumatism, accident vascular,
tumoare); întinderea leziunii; localizarea leziunii; modul instalării loviturii.
c. variabile postlezionale: caracterul evolutiv sau staţionar al leziunii
II. Variabile psihologice
a. variabile prelezionale: lateralitate manuală stângă; bogăţia şi
diversitatea repertoriului comportamental; metode de învăţare (cazuri de
bilingvism); prezenţa subînvăţării particulare; nivelul intelectual; structura de
personalitate anterioară afaziei.
b. variabile lezionale: severitatea dezordinii; natura tulburărilor (tipul de
afazie); starea psiho-afectivă în momentul leziunii.
c. variabile postlezionale: motivaţia pentru recuperare; gradul de
conştiinţă al recuperării.
III. Variabile sociologice
a. variabile prelezionale: mediul socio-cultural;
b. variabile lezionale: prezenţa sau absenţa unei activităţi
socioprofesionale; '
c. variabile postlezionale: calitatea mediului familial; calitatea mediului
socioprofesional; durata şi calitatea spitalizării, primul ajutor; prezenţa unei
terapii neuropsihologice; prezenţa sau absenţa problemelor economice
Dintr-o perspectivă lingvistică funcţională s-a propus organizarea intervenţiei
terapeutice pe mai multe niveluri de tratament
.
322
Logopedie
2. Tratamentul analitic
După cum s-a arătat anterior, deficitul de tratare a informaţiei acustice
sau deficitul la nivelul intrărilor semnalelor verbale orale caracterizează
afazia senzorială sau „surditatea verbală". Tratamentul vizează: parametrii
fizici ai stimulilor sonori, precum şi selectarea fonemelor.
2.1. Parametrii fizici ai stimulilor sonori
Vocea terapeutului trebuie să genereze efecte pozitive asupra
capacităţilor perceptive ale pacientului fapt pentru care se recomandă
registrul grav (să se evite registrul acut), amplitudinea să fie uşor superioară
valorilor medii, timbrul să fie sonor, neasurzit, debitul să fie mai degrabă lent
(să se evite ritmul precipitat al vorbirii), dicţia să constea intr-o uşoară
accentuare a pronunţiei cuvintelor. întreaga emisie sonoră, din partea
terapeutului, este bine să se facă în direct şi nu prin intermediul
înregistrărilor (De Ribacourt, 1992).
2.2. Selectarea fonemelor
Se urmăreşte antrenarea percepţiei fonemelor, scop pentru care se
procedează astfel:
> Sunt prezentate mai întâi foneme situate din punct de vedere acustic în
zona frecvenţelor grave şi medii;
> Sunt de preferat acele foneme care au o durată de emisie mai mare (se
pot prelungi);
> Trebuie selectate anumite combinaţii fonemice în care să se aibă în
vedere contrastele (contextul acustic să constea în opoziţii fonematice);
> Se selectează poziţiile fonemelor: poziţie iniţială
(favorizează fonemul ţintă), intermediară sau la sfârşitul combinaţiilor
fonemice (logatomi, cuvinte)
;
Afazia
323
> Se selectează materialul în funcţie de numărul fonemelor
/
care compun combinaţiile (s-a constat că în cuvintele cu trei silabe,
cantitatea de informaţie pe fonem este optimă).
O modalitate de suport a pronunţiei diferitelor materiale verbale
selectate, pe parcursul procedurilor terapeutice este asocierea pronunţiei
fonemelor cu anumite gesturi care pot avea o valoare evocatoare (pentru „ş"
se foloseşte arătătorul mâinii drepte, situat în faţa buzelor rotunjite
(proeminente) indicând în sus - se evocă poziţia vârfului limbii care se ridică
la alveolele incisivilor superiori.
Urmează exerciţiile de repetare după modelul terapeutului a unor
materiale verbale costând în serii de foneme, apoi silabe şi grupări silabice
fără semnificaţie. Urmează repetiţia de cuvinte şi apoi de fraze respectându-
se în permanenţă criteriile enumerate pentru selecţia materialelor şi pentru
gradarea dificultăţilor.
Ulterior se pot utiliza înregistrările acustice. Se recomandă aplicarea unor
exerciţii de analiză a materialelor verbale folosite în cadrul antrenamentelor,
de pildă numărarea cuvintelor din cadrul unei fraze contribuie la
conştientizarea cuvintelor şi suprimă impresia de continuum lingvistic ce
apare la unii bolnavi afazici.
3. Tratamentul fonologie al intrărilor
Când sunt afectate procesele de reprezentare ale fonemelor, matricea
ansamblurilor trăsăturilor distinctive este total sau parţial alterată, subiecţii
cu afazie produc parafazii formale care pot fi cuprinse în jar goanele afazice
(Ribacourt, 1992). în terapia acestor subiecţi se stabileşte ca principal
obiectiv restabilirea constrângerilor care guvernează programarea fonologică
a lexicului.
Pentru atingerea acestui obiectiv se procedează la o selecţie riguroasă a
materialului verbal în funcţie de o serie de parametri:
> Lungimea cuvintelor;
> Frecvenţa utilizării lor în limbă
;
324
Logopedie
> Gradul de similaritate al constituienţilor fonemici şi silabici ai cuvintelor;
> Alegerea unor teme care să stimuleze atenţia şi autocontrolul subiectului
afazic.
Ca sisteme de intrare a informaţiilor se recomandă
/
modalităţile vizuală şi auditivă iar ca sisteme de ieşire: repetiţia verbală şi
scrierea. în acest mod sunt activate (reactivate) simultan sistemele de
reprezentare ale fonemelor, dat fiind că aceste două sisteme ar fi direct
implicate să gestioneze anumite modalităţi de reprezentare în funcţie de
interacţiuile senzorio-motorii (Paillard, 1990).
Se recomandă aplicarea exerciţiilor de completare a unor cuvinte şi
propoziţii lacunare dar şi exerciţii de descriere a unor imagini. întrucât la
aceşti bolnavi tulburările vorbirii se produc spontan este necesar un
antrenament special pentru dezvoltarea unor comportamente de
autocorecţie. Pentru aceasta se pot aplica „conduitele de abordare fonemică"
prin care se restabileşte feed- back-ul. Sunt utile exerciţiile de detecţie şi
identificare a fonemelor intruse.
Tratamentul lexico-semantic
în tablourile afazice sunt întâlnite variate forme de disociere a sistemului
lexico-semantic: atingeri ale memoriei semantice, perturbări ale nivelelor de
categorizare, atingeri selective ale memoriei semantice (deficitul proceselor
lexicale), „afaziile dizidente".
3.1. Atingeri ale memoriei semantice
Acest sistem mnezic este fie specific unei modalităţi senzoriale, fie amodal.
Obiectivul terapeutic este restituirea semnificaţiei indicilor perceptivi ai
obiectelor sau restituirea semnificaţiei sistemelor de reprezentări
plurisenzoriale specifice anumitor obiecte (fiinţe) sau comune unor categorii
de obiecte
.
Afazia
325
Evocarea unor semnificaţii funcţionale este reuşită mai ales „in vivo" prin
realizarea unor acţiuni sau prin participarea la trăirea unor situaţii reale.
Această abordare „ambientală" oferă informaţii contextuale multiple despre:
localizarea spaţială, modul de fabricaţie sau de folosire, natura materialului,
culoare, formă, miros, sonoritate, impresii tactile, gustative etc. De
asemenea, anumite contexte ortofonice constrâng la evocarea lor sub formă
de'imagine, mimică sau descriere. Este cazul tipic al şedinţelor de terapia
limbajului bazate pe exerciţii ortofonice. S-a constatat că prezentarea unor
foneme şi exersarea pronunţiei lor, simultan, pe baza informaţiilor vizuale,
auditive, tactil-kinestezice favorizează evocarea acestora. (Hodges, Salmon,
1992)
3.2. Perturbări ale nivelelor de categorizare
Disfuncţionalitatea constă în perturbarea delimitării câmpurilor semantice
(clase şi subclase) adesea în condiţiile în care sunt conservate capacităţile de
analiză perceptuală a stimulului.
Se recomandă aplicarea exerciţiilor de asociere de obiecte sau de imagini
în funcţie de anumite criterii care pot fi unice sau multiple (probe de
clasificări multiple). Criteriile de clasificare enunţate de terapeut vor fi
aplicate da către pacient iar alegerile pe care le va face acesta (clasificările)
vor trebui justificate verbal. La fel se procedează şi în cazul exerciţiilor de
asociere a imaginilor cu cuvintele care le denumesc.
3.3. Atingerea selectivă a căii semantice (deficitul proceselor lexicale)
în cazul unor atingeri lexicale selective lipseşte cenzura la nivelul
producerii lexicale, situaţie în care unele cuvinte simt înlocuite cu altele
adică se manifestă parafazii verbale aberante
care adesea sunt consecinţa unor alunecări semantice care nu mai
/
respectă legăturile de asociaţie ale reţelei lexicale. In aceste cazur
i
326
Logopedie
deşi componentele unui enunţ sunt corecte şi chiar coerente ele nu mai
exprimă semnificaţia aşteptată (în cazul răspunsului la o întrebare) ci pot fi
lipsite de orice legătură cu referinţa.
în primele etape ale intervenţiei terapeutice pacienţii trebuie să fie
învăţaţi să asculte şi să li se limiteze producţiile verbale. Principalul obiectiv
terapeutic este restabilirea constrângerilor paradigmatice. Se recomandă
următoarele tipuri de exerciţii:
> Completări de propoziţii simple şi realizarea unor combinaţii lexicale, la
început cu suport imagistic şi apoi fără un astfel de suport;
> Reperarea „intruşilor semantici";
Descrierea unor scene de actualitate (producerea unor acţiuni urmată de
verbalizarea lor);
> Chestionare cu număr limitat de răspunsuri;
> Evocare de antonime sau sinonime.
Exerciţiile se realizează pe cale orală sau scrisă.
3.4. Afaziile dizidente
Constau în asociaţii incoerente de cuvinte, incapacitatea de a respecta
legăturile potrivite ale limbajului discursiv, absenţa finalităţii discursului.
Toate aceste manifestări sugerează perturbarea globală a funcţiei reglatorii a
limbajului (Poncet, Ceccaldi, 1991). Obiectivul terapeutic constă în
restaurarea relaţiilor cauză-efect şi a evoluţiei liniare a ideilor şi faptelor.
Terapia limbajului se realizează prin diferite procedee:
> Utilizarea materialelor concrete uşor de manipulat cu ajutorul cărora se
pot demonstra erorile comise;
> Probe de clasificare secvenţială care se bazează pe stabilirea etapelor
succesive necesare planificării acţiunilor obişnuite prin care se încearcă
remedierea dificultăţilor de programare temporală
;
r
Afazia
327
> Exerciţii de ordonare (seriere) de imagini sau de enunţuri referitoare la un
anumit demers (prepararea unei cafele, pregătirea unei călătorii cu
trenul).
> Rezolvarea de probleme cu ajutorul materialelor verbale sau vizuale,
urmate de justificarea verbală a alegerii soluţiilor sau a demersului
rezolutiv.
> Analiza unor texte cu desprinderea personajelor, faptelor, ideilor.
4. Tratamentul cognitiv al sintaxei
4.1. Agramatismul
Diversitatea semnelor observate în caz de agramatism de către
neurolingvişti sau a modurilor de interpretare care reies din datele
psiholingvistice, pot fi atribuite unor cauze diverse.
Acest sindrom - niciodată observat în faza iniţială a afaziei ci numai în
contextul evolutiv al unui mutism sau stereotipii - este analizat în faze
diferite de evoluţie, fie că sunt spontane sau consecutive unui tratament
reeducativ. în aceste cazuri anumite variabile ale nivelelor de performanţă şi
un oarecare grad al competenţelor lingvistice (reziduale sau reorganizate)
par a fi conservate.
Este avută în vedere eterogenitatea componentelor deficitului verbal:
- omisiuni sau substituţii de moneme funcţionale;
- tulburări morfologice şi/sau funcţionale de natură sintactică;
- simplificări ale formei substantivelor şi verbelor
- modificări de topică;
- reducţie cantitativă a utilizării verbelo
r
328
Logopedie
- reducerea '‘încărcării procedurale" - adică a numărului de operaţii
sincrone ce concurează la producerea frazei.
O atitudine terapeutică preventivă constă în evitarea, mai ales în faza
iniţială de corectare a afaziei, a fenomenului de etichetare lexicală care, mai
mult sau mai puţin, va încuraja enunţurile de tipul: "obosit pâine a mânca".
De asemenea, foarte curând vor trebui reactivate enunţuri scurte, conţinând
verbe. De exemplu, pot fi utilizate materiale verbale de tipul: "mănâncă - tu
vii - eu sunt -sună - mi-e cald"). Metodele, mijloacele şi materialul folosit în
aceste scopuri:
- Metoda conversaţiei, prin utilizarea unui lexic personalizat;
- Serii de chestionare ţintă, având ca scop principal inducerea de
răspunsuri sintactice sau morfologice determinate;
- Metode audio-vizuale de învăţare a limbii (cu condiţia să se introducă
anumite modificări în ordinea dificultăţilor propuse);
- Completare de povestiri;
- Descrierea unor imagini care conţin mai multe personaje active cu
ajutorul frazelor enunţiative.
Un alt gen de exerciţii sunt inspirate din perspectiva gramaticii structurale.
Sunt propuse modele frazeologice cu îmbogăţire progresivă intrafrazică şi
interfrazică (forme diverse de expansiune a verbelor şi substantivelor),
exerciţii de conversaţie sau de îmbinare (racordare) a unor enunţuri (urmând
anumite modele ţintă), de completare şi de saturare a frazelor prin operaţii
morfosintactice determinate, de transformare a frazelor din stilul direct în stil
indirect, toate exerciţiile fiind realizate sub formă orală şi scrisă
.
Afazia
329
Totuşi aceste modalităţi de antrenament nu trebuie să se substituie unor
situaţii de comunicare liberă şi circumstanţială, chiar dacă nivelele de
performanţă observate sunt inferioare celor care sunt obţinute în situaţii
tintă.
r / /
Pornind de la un oarecare stadiu de reorganizare şi restructurare a
limbajului, aceşti pacienţi vor dezvolta un "limbaj - individual" compus din:
structuri şi strategii compensatorii informative, ca şi din situaţii de dialog.
Accesul la povestire se realizează mai târziu. Limbajul pacienţilor cu afazie
Broca poate să rămână marcat de lipsa spontaneităţii. Din această cauză
este importantă stimularea acestor pacienţi pentru a se exprima în mod
natural, conform nivelului lor de competenţe relevat în cursul strategiilor
adaptative.
4.2. Par agramatismul (sau dissintaxia)
In cazul paragramatismului, cu toate că monemele funcţionale cât şi
structurile morfosintactice complexe sunt conservate, regulile de
întrebuinţare şi de punere în relaţie ale acestora precum şi constrângerile de
acord contextual sunt incorect realizate. Se remarcă şi erori masive care
afectează clasa cuvintelor, selectarea modalităţilor verbale şi nominale,
mecanismele de reflexie şi derivare, ordinea serială a segmentelor şi toate
regulile de acord.
In comportamentul general al acestor afazici se observă un grad de
dezorganizare atenţionată, de distractibilitate şi, mai ales, o totală
necunoaştere a devierilor morfosintactice pe care le produc atât în limbajul
verbal oral cât şi în scris.
Etapele reeducării constau în:
- Restabilirea capacităţii de ascultare a unui interlocutor în diferite
situaţii: dialog, casete video, filme scurte etc.;
- Repetarea formulărilor adecvate
;
330
Logopedie
- Ascultarea unor structuri verbale ţintă, apoi repetarea şi simultan scrierea
lor;
- Generarea unor structuri prepoziţionale respectând modelele de
producţie.
Mudulaţia vocii terapeutului trebuie să evidenţieze formula pe care să se
fixeze atenţia pacientului. Apoi se trece la aplicarea sistematică a regulilor
pentru a se restabili relaţiile de dependenţă sintactico-semantică şi regulile
de acord contextual.
5. Tratamentul ieşirilor
5.1. Tratamentul fonologie de ieşire
Acest tratament este realizat prin "bucle" fonologice, memoria de lucru
având drept funcţie să menţină informaţiile destinate tratamentului ulterior.
Este vorba de componentele care asigură transformarea unui anumit tip de
reprezentare de intrare într-un alt tip de reprezentare la ieşire.
La acest nivel de tratament, informaţiile fonologice sunt cele care trebuie
convertite în reprezentări la un nivel care precede realizarea motorie. Se
citează multe cazuri de afazie Wernicke, cu sau fără jargonafazie, în care
apare incapacitatea de a repeta atunci când comprehensiunea şi realizarea
articulatorie se dovedesc normale. Această afazie de conducere se
caracterizează prin dezorganizarea tuturor formelor de transcodaj acustico-
fonatoriu (repetiţie), vizuo-fonatoriu (lectură), acustico-grafemic (dictare), şi
aceasta, în anumite cazuri în pofida integrităţii codului fonemic de intrare.
Dificultăţile de producere afectează în mod predominant succesiunea
silabelor sau a fonemelor, generând tentative de autocorecţie spontană, ca şi
forme paleative (recurgerea la enunţuri echivalente ca semnificaţie).
Procedeul terapeutic constă în utilizarea efectului de
"semantizare" a unităţilor verbale la nivel silabic. Subiectul
Afazia
331
detectează sensul silabei al cărei efect este pozitiv. De exemplu, pentru
cuvântul „fals" detectează „fa" ca pentru nota muzicală corespunzătoare.
Obiectivul este restabilirea transferurilor intermodale. Astfel, aceşti pacienţi
sunt antrenaţi să citească, să repete prin silabisire şi să transcrie enunţuri cu
lungime tot mai mare. La unii pacienţi la care conştiinţa fonologică este
foarte dezvoltată apar câteva corectări spontane care pot să crească în
număr şi exactitate. Atunci când persistă dificultăţile, se recomandă
abandonarea acestei strategii care se desfăşoară pe termen lung şi
recurgerea la metode pragmatice bazate pe inserarea unor formule paleative
spontane, reziduale care trebuie chiar să se înmulţească atunci când nu au
putut fi înlocuite cu formulele verbale adecvate.
5.2. Nivelul motor al realizărilor articulatorii
Este vizat în acest caz nivelul motor articulator sau nivelul ieşirilor, nivel
la care se realizează transformarea fonemelor în articuleme. în cazul
perturbărilor la acest nivel se instalează o formă de afazie motorie
specializată, anartrie sau dispraxie verbală. Perturbările pot afecta
nivelul reprezentărilor
fonematice, nivelul programării mişcărilor sinergice care stau la baza
producerii articulemelor.
Obiectivele intervenţiei terapeutice sunt:
> Restabilirea motricitătii intenţionale, volitionale, a manifestărilor gestuale,
non-verbale (de exemplu: a sufla, a îmbrăţişa etc.), precum şi mişcări ce
prefigurează fonaţia şi articulaţia;
> Antrenarea motricităţii specifice care este responsabilă de realizarea
articulatorie a fonemelor
izolate, mai ales a celor care induc masive dificultăţi
/
în planul foneticii combinatorii
.
332
Logopedie
în aceste tipuri de afazie se remarcă tocmai dificultatea realizării
sinergiilor articulatorii. De aceea primele realizări fonetice ale acestor
pacienţi sunt marcate de caracterul facil şi economia articulatorie. Astfel,
primele foneme emise sunt uşor marcate de un mod global de tensionare,
sunt mai puţin diferenţiate şi sunt facilitate cele care sunt produse prin
gesturi articulatorii situate în poziţii extreme. Sunt emise mai întâi foneme
scurte, explozive, nesonore (surde).
Se poate observa o oarecare similaritate între criteriile de dificultate care
determină ordinea apariţiei sunetelor în ontogeneză şi ordinea recuperării
verbale a bolnavului afazic. Imitarea emisiei fiecărui fonem se realizează prin
exagerarea mişcărilor bucale precum şi prin asocierea unor expresii mimico-
gestuale mai mult sau mai puţin străine sistemului lingvistic
funcţional.
/
La nivelul realizărilor silabice se impune o selecţie a combinărilor vocală-
consoană astfel încât să se evite fracţionările în pronunţia legată a acestora.
Pentru aceasta se selectează vocalele şi consoanele, pentru îmbinarea în
silabe, în funcţie de caracteristici ca: poziţia articulatorie (loc), sonoritate,
deschidere, labializare, rezonanţă. La nivelul producerii cuvintelor este
implicat şi nivelul fonetic, responsabil de substituiri fonetice care nu sunt
întâmplătoare ci sunt guvernate de fenomene de interferenţă: asimilări,
eliziuni, metateze. De aici rezultă anumite tipuri de erori, de exemplu, un
fonem surd într-un context de foneme sonore va fi sonorizat.
Este de menţionat faptul că principiul de contrast maximal între mişcările
articulatorii este cel care favorizează producerea unei succesiuni de silabe
aşa cum acelaşi principiu favorizează producerea unei succesiuni de sunete
.
Afazia
333
Pentru a se normaliza funcţia fonoarticulatorie, adică de a face astfel ca
bolnavii să-şi găsească „vocea lor" este necesar să fie întărite două procese
de analiză şi control:
> Feed-back-ul interoceptiv care tratează informaţia proprioceptivă a
organelor fonoarticulatorii în momentul activităţii acestora;
> Feed-back-ul acustic care se exercită ulterior producerii gesturilor
fonoarticulatorii având un rol de post-control.
S-a demonstrat că sistemele de control şi de reglare fonică şi articulatorie
care funcţionează la un nivel inconştient în condiţii normale, nu mai sunt
accesibile la bolnavii afazici.
6. Tratamentul afaziilor globale
In cazul acestor forme de afazie în care sunt suprapuse simptome
multiple, modurile clasice de evaluare a afaziilor sunt inadecvate. Pentru
motive de acelaşi ordin, respectiv absenţa oricărui mod de suplinire sau
existenţa funcţiilor vicariante, este nerecomandată recurgerea la formele
clasice de terapie. Insistenţa asupra unei astfel de terapii poate duce la
declanşarea unor reacţii distimice, consecutive eşecurilor trăite de pacienţii
afazici. Abordarea terapeutică a acestor pacienţi se bazează pe observarea
comportamentului lor general de comunicare. Se recurge la o terapie de
confort care face apel la limbajul rezidual, dar şi la modalităţi de interacţiune
care utilizează gesturi, expresii mimice şi pantomimice precum şi material de
referinţă bazat pe imagini.
Dacă informaţia propusă se dovedeşte prea limitată şi limitativă sistemele
paleative se vor putea dezvolta ulterior, în alte condiţii. Se observă la unii
pacienţi, în anumite perioade ale zilei, manifestarea unor comportamente de
interacţiune, anumite comportamente comunicative. Aceste manifestări pot
fi obţinut
e
334
Logopedie
cu scopul de a se reactiva contextele socio-afective din viaţa pacientului,
anterioare bolii. Se apelează astfel la teme, circumstanţe, pe baza unor
evenimente abordate cu ajutorul documentelor, cărţilor ilustrate, revistelor.
Teme:
1. Menţionaţi câte o modalitate de intervenţie recuperatorie adecvată
fiecărei forme de afazie.
2. Studiaţi în paralel alte lucrări care tratează afazia (vezi bibliografia).
BI8UOTP.C. ■ METROPOLITAN
Ă
BIBLIOGRAFIE
Albert, M.L., Goodglass, H., Helm, N.A. (1981). Therapy of dysphasia in
adults, in Clinical aspects of dysphasia, Wien - New York: Springer-Verlag
Anca, M. (1999). Probe psihologice neverbale pentru evaluarea copiilor cu
cerinţe speciale. UBB. Cluj Napoca.
Anca, M. (2000). Examinarea şi evaluarea funcţiei auditive. Cluj-Napoca: PUC.
Anca, M. (2001). Psihologia deficienţilor de auz. Cluj-Napoca: PUC.
Boşcaiu, E. (1983). Bâlbâială. Prevenire şi tratament. Bucureşti: EDP.
Chomscky, Noam, (1996) Cunoaşterea limbajului, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică.
De Ribacourt, D., Tessier C. (1992). Etude longitudinale et reeducation de la
perception acoustique auditive d'un cas de surdite centrale. Cahier de.
l'Undario.
Estienne, F. (sous la direction) (1990). Trouble du language. Ed. Pierre
Mardaga, Hayen.
Guţu, M. (1974). Logopedia. U.B.B., Cluj-Napoca.
Guţu, M. (1993). Note de curs. U.B.B., Cluj-Napoca.
Ilebert, R., (1999). Begaiement, bredouillement, troubles de Varticulation et
troubles de la voix, în Trouble du language. Ed. Pierre Mardaga, Hayen.
I lodges J.R., Salmon D.P. - Semantic memory impairement in
Alzheimerdisease l 'nilure of acces or degraded Knowledge,
Neuropsichologia, 1992, no. 30, p. 301-314.
IMM.UI, li., Jurcău, N. (1989). Cum vorbesc copiii noştri. Editura Dacia, Cluj-
Napoca.
junlu, l , |urcau, N. (1999). Să învăţăm să vorbim corect. Cluj Napoca:
I • III111 .i Printek.
Kmaiw, M , VVright, J. (edit). (1996). How to manage Communication
Problems III Viiiui£ i lulilrrn. London: David Fulton.
koiy I »llimllir».ii, Şt., Kory Mercea, M. (1996). Accidentele vasculare flMtaţg <
.uni i .nţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
kialmllM, A (|UV|) , \/n, i(7. Ed. Academică, Bucureşti.
I aftin, | t (l'Wl 1enfanls d eficiennts auditifs. Villeurbanne, Paris.
Imilatl, AiflUi i !'• hnitiilion du langage chez l'aphasique. De Boeck&Larcier
,
.336
Logopedie
Le Normand, M.-T. (1999). Retards de langage et dysphasies, în Rondai,
J.A.,Seron X. (sous la direction) Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga,
Hayen.
Leblanc, R. (sous la direction) (1990). Trouble du language. Ed. Pierre
Mardaga, Hayen.
Mazeau, M. (1999) Dysphasies, troubles mnesiques, syndrorne frontal chez
l'enfant. Masson, Paris.
Paillard, J. (1990). L'articulation des niveaux sensorimoteurpn Psychologie
and cerveau, Paris: PUF.
Păunescu, C. (1976) Introducere în logopedie. E.D.P., Bucureşti.
Pillon, A., dePartz, M.-P. (1999). Aphasies, în Rondai, J.A.,Seron X. (sous la
direction) Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga, Hayen.
Poncet M., Ceccaldi M. (1991). Les frontieres de Vaphasie. Rev. Prat., no.2, p.
134-138.
Remacle, M. (1999). Anatomie-Physiologie de la phonation, în Rondai,
J.A.,Seron X. (sous la direction) Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga,
Hayen.
Remacle, M. (1999). Trobles de l'articulation, în Rondai, J.A.,Seron X. (sous la
direction), Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga, Hayen.
Rondai, J.A., Seron, X. (1990). Trouble du languange. Ed. Pierre Mardaga,
Hayen.
Rondai, J.A.,Seron, X. (1999). Trouble du langage. Ed.rPierre Mardaga, Hayen.
Roulin, D. M. (1980). Le developpement du langage. Guid practkjue. Quebec:
Les Editions La Liberte.
Seron, X. (1999). Aphasie de l'enfant et reeducation des aphasiques, în
Rondai, J.A.,Seron X. (sous la direction), Trouble du langage. Ed.:Pierre
Mardaga, Hayen.
Stan, I.T. (1990). Note de curs. UBB. Cluj-Napoca.
Stan, I.T. (1996). Studii de fonetică şi fonologie, Ed. P.U.C., Cluj-Napoca.
Ungureanu, D. (1998). Compendiu logopedic şcolar, Ed. Eurostampa,
Timişoara.
Van Borsel, J. (1999). Troubles de l'articulation, în Rondai, J.A.,Seron X. (sous
la direction) (1999). Trouble du langage, Ed.:Pierre Mardaga, Hayen
Van Borsel, J. (1999). Troubles de la fluence, în Rondai, J.A.,Seron X. (sous la
direction) (1999). Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga, Hayen
Van Riper, Ch. (1982). Tire nature of stuttering, Englewood Cliffs: Prentice
Hali.
Verza, E. (1997) Dislalia şi terapia ei, E.D.P., Bucureşti.
Vrăşmaş, E., Stănică, C. (1997) Terapia tulburărilor de limbaj - intervenţii
logopedice, E.D.P., Bucureşti.
Webster, A., Wood, D. (1995). Speech and Language Diffculties, London:
Welington House
.
334
Logopedie
u scopul de a se reactiva contextele socio-afective din viaţa acientului,
anterioare bolii. Se apelează astfel la teme, ircumstanţe, pe baza unor
evenimente abordate cu ajutorul ocumentelor, cărţilor ilustrate, revistelor.
Teme:
2. Menţionaţi câte o modalitate de intervenţie recuperatorie adecvată
fiecărei forme de afazie.
2. Studiaţi în paralel alte lucrări care tratează afazia (vezi bibliografia).
BI8UOTPC-
0\
METROPOLITANA
cur:ir'T
I
BIBLIOGRAFIE
Albert, M.L., Goodglass, H., Helm, N.A. (1981). Therapy of dysphasia in
adults, in Clinical aspects of dysphasia, Wien - New York: Springer-Verlag
Anca, M. (1999). Probe psihologice neverbale pentru evaluarea copiilor cu
cerinţe speciale. UBB. Cluj Napoca.
Anca, M. (2000). Examinarea şi evaluarea funcţiei auditive. Cluj-Napoca: PUC.
Anca, M. (2001). Psihologia deficienţilor de auz. Cluj-Napoca: PUC.
Boşcaiu, E. (1983). Bâlbâială. Prevenire şi tratament. Bucureşti: EDP.
Chomscky, Noam, (1996) Cunoaşterea limbajului, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică.
De Ribacourt, D., Tessier C. (1992). Etude longitudinale et reeducation de la
perception acousticjue auditive d'un cas de surdite centrale. Cahier de.
l'Undario.
Estienne, F. (sous la direction) (1990). Trouble du language. Ed. Pierre
Mardaga, Hayen.
Guţu, M. (1974). Logopedia. U.B.B., Cluj-Napoca.
Guţu, M. (1993). Note de curs. U.B.B., Cluj-Napoca.
Hebert, R., (1999). Begaiement, bredouillement, iroubles de l'articulation et
troubles de la voix, în Trouble du language. Ed. Pierre Mardaga, Hayen.
Hodges J.R., Salmon D.P. - Semantic memory impairement in
Alzheimerdisease Failure of acces or degraded Knowledge,
Neuropsichologia, 1992, no. 30, p. 301-314.
Jurcău, E., Jurcău, N. (1989). Cum vorbesc copiii noştri. Editura Dacia, Cluj-
Napoca.
Jurcău, E., Jurcău, N. (1999). Să învăţăm să vorbim corect. Cluj Napoca:
Editura Printek.
Kersner, M., Wright, J. (edit.). (1996). How to manage Communication
Problems in Young Children. London: David Fulton.
Kory Calomfirescu, Şt., Kory Mercea, M. (1996). Accidentele vasculare
cerebrale. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Kreindler, A. (1971). Afazia. Ed. Academică, Bucureşti.
Eafon, J.C. (1985). Les enfants d e ficiennts auditifs. Villeurbanne, Paris.
Lariteri, A. (1996). Restauration du langage chez l'aphasique. De
Boeck&Larcier, Bruxelles
.
.336
Logopedie
: Normand, M.-T. (1999). Retards de langage et dysphasies, în Rondai,
J.A.,Seron X. (sous la direction) Trouble du langage. Ed.iPierre Mardaga,
Hayen.
îblanc, R. (sous la direction) (1990). Trouble du language. Ed. Pierre Mardaga,
Hayen.
[azeau, M. (1999) Dysphasies, troubles mnesiques, syndrome frontal chez
l'enfant. Masson, Paris.
iillard, J. (1990). L'articulation des niveaux sensorimoteur.m Psychologie and
cerveau, Paris: PUF.
lunescu, C. (1976) Introducere în logopedie. E.D.P., Bucureşti, illon. A.,
dePartz, M.-P. (1999). Aphasies, în Rondai, J.A.,Seron X. (sous la direction)
Trouble du langage. Ed.iPierre Mardaga, Hayen. încet M., Ceccaldi M. (1991).
Ies frontieres de l'aphasie. Rev. Prat., no.2, p. 134-138.
emacle, M. (1999). Anatomie-Physiologie de la phonation, în Rondai,
J.A.,Seron X. (sous la direction) Trouble du langage. Ed.iPierre Mardaga,
Hayen.
emacle, M. (1999). Trobles de l'articulation, în Rondai, J.A.,Seron X. (sous la
direction), Trouble du langage. Ed.iPierre Mardaga, Hayen. ondal, J.A., Seron,
X. (1990). Trouble du languange. Ed. Pierre Mardaga, Hayen.
ondal, J.A.,Seron, X. (1999). Trouble du langage. Ed.iPierre Mardaga, Hayen.
oulin, D. M. (1980). Le developpement du langage. Guid practique. Quebec:
Les Editions La Liberte.
eron, X. (1999). Aphasie de l'enfant et reeducation des aphasiques, în
Rondai, J.A.,Seron X. (sous la direction), Trouble du langage. Ed.iPierre
Mardaga, Hayen.
tan, I.T. (1990). Note de curs. UBB. Cluj-Napoca. tan, I.T. (1996). Studii de
fonetică şi fonologie, Ed. P.U.C., Cluj-Napoca. ngureanu, D. (1998).
Compendiu logopedic şcolar, Ed. Eurostampa, Timişoara, an Borsel, J. (1999).
Troubles de l'articulation, în Rondai, J.A.,Seron X. (sous la direction) (1999).
Trouble du langage, Ed.iPierre Mardaga, Hayen an Borsel, J. (1999). Troubles
de la fluence, în Rondai, J.A.,Seron X. (sous la direction) (1999). Trouble du
langage. Ed.iPierre Mardaga, Hayen an Riper, Ch. (1982). Tire nature of
stuttering, Englewood Cliffs: Prentice Hali. 'erza, E. (1997) Dislalia şi terapia
ei, E.D.P., Bucureşti.
'răsmaş, E., Stănică, C. (1997) Terapia tulburărilor de limbaj - intervenţii
logopedice, E.D.P., Bucureşti.
Webster, A., Wood, D. (1995). Speech and Language Diffculties, London:
Welington House
.
5 948422 003535
Preţ: 4,87