Sunteți pe pagina 1din 1

Fântâna dintre plopi

„Fântâna dintre plopi” este a patra povestire din volumul „Hanu Ancuţei” şi conţine
istoria impresionantă a căpitanului Neculai Isac, îndrăgostit de „o biată fată din şatră”,
omorâtă de ai săi în momentul când îl avertizează pe tânărul aventurier de un jaf ce urma să
aibă loc asupra lui.
Realizată prin tehnica povestirii în ramă, povestirea debutează cu descrierea
atmosferei existente la han în momentul sosirii lui Neculai Isac. Această descriere aparţine
vocii auctoriale care fixează detaliile naraţiunii cadru, într-un decor cu „soare”, „lăutari”
şi „foc în covrul vechi de spuză, la care se adaugă pe parcurs „vinul”, „cântecul” şi „puii
fripţi în ţiglă”. În această atmosferă de basm apare „un călăreţ pe cal pag”, învăluit în
lumină şi pulberi. Este un prilej pentru naratorul abstract de a face portretul căpitanului, cel
care va deveni personaj-narator, şi de a avertiza ascultătorul/receptorul că naratorul este
un om trecut prin experienţe multiple, „ajuns la cărunteţe”, iar „ochiul drept stâns şi închis”
înseamnă dobândirea înţelepciunii. Acest portret este completat de comisul Ioniţă tot prin
intermediul vocii narative, care întregeşte portretul fizic al unui om trecut prin multe
întâmplări cu epitetele „voinic şi frumos – şi rău”.
Există trei registre temporale distincte: timpul povestirii (al naratorului anonim,
autorul care evocă nostalgic „toamna aurie”), timpul povestit (al naratorilor care narează
istorisirile – Neculai Isac), şi timpul evocat de căpitanul de mazâli (al „celeilalte Ancuţe”,
„într-o depărtată vreme, demult”).
Povestirea debutează cu o formulă de apel ce instaurează pactul afectiv prin funcţia
conativă a limbajului: „Domnilor şi fraţilor – ascultaţi ce mi s-a întâmplat” (narator
intradiegetic). Auditoriul este implicat în diegeză. Emiţătorul transmite istoria, receptorul
înregistrează istoria şi o evocă la rândul său, mesajul transmiţând superioritatea vremurilor
apuse, când miracolul era posibil, un timp reversibil, recuperabil prin anamneză.
Motivul fundamental al povestirii este cel al fântânii mărginite de patru plopi, simbol
al altei lumi, ce poate marca o premoniţie, anticipând moartea personajului feminin. Fata
fusese hărăzită de judele ţiganilor, Hasanache, să-i atragă pe călătorii bogaţi de la han în
capcane erotice, cu scopul de a-i jefui. În această calitate tânăra şi senzuala Marga de 18 ani
trebuie să-l atragă pe căpitanul Isac într-o cursă, la întorcerea sa din ţinuturile Sucevei unde
vindea vin. Întâlnirea dintre tânăr şi Marga este minuţios şi incitant regizată de Hasanache,
fiecare mişcare a fetei trezind tânărului energii erotice nebănuite: simţi în el „ceva
fierbinte”, de parcă ar fi „înghiţit o băutură tare”. Femeia, deşi e o „roabă şi-o nemernică”,
după cum se autodefineşte, acceptă să se sacrifice în numele unei iubiri imposibile, fiind
omorâtă de ţigani. Finalul este dramatic, plin de dinamism conferit de multitudinea verbelor
la imperfect specifice naraţiunii.
A doua ramă aparţine tot vocii auctoriale, prin ea creându-se simetria textului, prin
revenirea la calmul adus de noapte: „Târziu la înserat, s-a aprins iar focul”. Căpitanul Isac se
ridică de la locul lui cerând Ancuţei „vin vechi în oale nouă”, deschide astfel atmosfera
pentru o nouă povestire.
Tehnica povestirii în ramă pune în evidenţă o structură multinaratorială, cu o
perspectivă multiplă asupra faptelor petrecute. Tehnica narativă a acestei povestiri se
înscrie în structura telescopică a planurilor narative care se identifică în întregul text din
„Hanu Ancuţei”.