Comportamentul Deviant Pag.

Devianţa Socială. Prezentare. Definiţie

Problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic, existând preocupări

pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic. În plan teoretic-
conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei,
fundamentându-se un cadru general etilogic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au
elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente
antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau
defavorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului
individual.
Împreună cu celelate ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să
contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor
infracţionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi
destrămarea lor.
Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi un
anume model normativ şi cultural, facilitându-le integrarea socială. Aceasta permite existenţa
normală a vieţii sociale, asigurând atât raţionalitatea comportamentului, cât şi stabilitatea
sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care facilitează integrarea
individului în societate, prin asimilarea culurii grupului din care face parte şi a rolurilor
sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui grup. Ca rezultat al
socializării, individul aderă la normele şi valorile grupului, făcând din aceasta un etalon al
propriului comportament. La rândul ei, societatea apreciază indivizii după acest etalon,
aşteptând ca ei să se comporte în moduri predictibile, conforme cu modelul cultural şi
normativ.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate
aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în
modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de
sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii, unele
sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale,
informale.
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am
putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de
devianţă. Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale.
Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa,
deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul
socialmente acceptat şi deziderabil.
În orice societate şi în orice moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de
grupurile infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei care se
abate de la exigenţele convenţionale sau morale. Nici un individ nu se poate supune tutror
exigenţelor normative ale unei societăţi. În funcţie de anumite criterii, comportamentul
acestuia poate lua forme de devianţă socială sau de delincvenţă.
Comportamentul deviant este un comportament atipic, care se îndepărtează sensibil de
la poziţia standard şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui
 Comportamentul Deviant Pag. 2

sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale,

de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl
prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale.
Comportamentul deviant poate fi înţeles în două moduri: fie ca produs al incapacităţii
funcţionale a individului, datorită unor deviaţii fiziologice sau anormalităţii psihice fie ca
rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate
ale grupului. Sancţionarea sau acceptarea acestor comportamenteţine de criteriile utilizate de
diferite societăţi în definirea devianţei. Evaluat fie ca problemă socială sau comportament
disfuncţional, fie ca produs tranzacţional al relaţiilor de interacţiune între indivizi, fenomenul
de devianţa se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, distincte pentru o societate
sau alta, care derivă din condiţiile social-economice şi culturale, din modul de viaţă şi
existenţă al societăţii respective.
Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societăţi emană din cultura
de apartenenţă, care modelează personalitatea de bază sub aspect psiho-socio-cultural.
Personalitatea este o structură fundamental culturală, reprezentând un sistem dinamic,
organizat, în cadrul căruia impulsurile biopsihice sunt puse în concordanţă cu normele şi
valorile sociale, interiorizate de individ prin socializare.
Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de
contextul social. Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale,
devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului,
iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element
parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţi, el având uneori rolul unui agent reglator
al vieţii sociale. Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi
de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită societate şi la
un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă,
funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara
rândurilor îi determină pe cei din coloană să fie mai uniţi. Astfel spus, devianţa consolidează
conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură de valorile
şi normele care sunt încalcate, precum şi de reacţia publica faţăde aceste abateri şi încălcări.
De aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor
şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţei sociale faţă de încalcarea acestora.

Forme Particulare ale Comportamentului Deviant

Conduita deviantă de simulare-reprezintă o formă particulară şi în acelaşi timp,

specifică de manifestare a dezadaptării sociale. Această formă de exprimare a devianţei,
situată la limita dintre normal şi patologic, tinde să scoată în relief patologicul, din punct de
vedere somatic sau neuropsihic. Simularea foloseşte predominant mijloace subiective de
exprimare, pornite uneori dintr-o necesitate instinctuală şi ea este în legătură cu sinistroza
apărută la traumatizaţi, care perseverează intr-o atitudine vicioasă, deşi procesul patologic s-a
rezolvat. Aceştia urmăresc un scop utilitar, sens în care caută mereu argumente şi pretexte.
Deviantul cu sinistroză este permanent obsedat de rezolvarea favorabilă a revendicărilor sale,
devenind propriul judecător al prejudiciului său.
 Comportamentul Deviant Pag. 3

Forma de simulare preventivă sublinează caracterul premeditat şi conştient de inducere

în eroare, care anticipează un act, fiind o formă predeviantă, preinfracţională.
Forma de simulare contaminativă este specifică colectivităţilor cu regim special,
determinată de situaţii de frustarea, în care iniţiativa aparţine, în primul rând, personalităţilor
dizarmonice.
Disimularea este conduita deviantă care reflectă o motivaţie psihopatologică
particulară, la care se adaugă, ca o condiţie favorizantă, o situaţie psihologică sau de ordin
social, de frustrare, de îngrădire a drepturilor subiectului. Subiecţii- reprezentanţi din această
categorie devin reticenţi, suspicioşi, temporizează sau, dimpotrivă, dau răspunsuri evazive în
discuţiile cu interlocutorii.
Problema psihologică de bază a simulării este legată de sinceritate şi minciună. Ea are
un substrat de apărare şi conservare, apărut în mod reflex în situaţii conflictuale. Fiecare
simulator îşi compune un tablou de simptome corespunzător temperamentului, resurselor
intelectuale sau imaginative, capacităţilor sale de rezistenţă fizică sau psihică.
O formă particulară de simulare, care face trecerea către conduitele autodistructive,
este comportamentul deliberat de autoranire. Aceasta se explică prin tensiunea agresivă,
impulsivitate, dezinihibarea instinctiv-emoţională, care se manifestă prin autodescărcări
agresive. Comportamentul deliberat de autoranire este determinat şi de anumite condiţii de
mediu şi situaţie, în care se află personalitatea deviantă la un moment dat.
Conduita deviantă autodistructivă-Tipul particular şi major, atât ca intensitate de
manifestare, cât şi ca reflectare socială a conduitei deviante autodistructive, este suicidul, iar
între formele nespecifice unor intervenţii chirurgicale.
Din punct de vedere psihologic şi psihopatologic, suicidul reprezintă o autodistrucţie
specifică, reacţie comportamentală de tip antisocial, ideea care implică factorul individual
instinctiv şi cauzele psihopatologice specifice, ca delirul, halucinaţiile, ideile ipohondrice,
melancolia. Structural, pot fi diferenţiate trei categorii de suicid şi anume:
Suicidul-ameninţare. Indivizii care ameninţă cu suicidul folosesc ameninţările pentru
atingerea anumitor scopuri în viaţă. Ei sunt oricând pregătiţi să-şi finalizeze intenţia, mai ales
atunci când există semnale că nu-şi pot atinge scopurile;
Suicidul-tentativă. Spre deosebire de cei care ameninţă, aceştia sunt mult mai ambigui
în intenţia loe, fiind foarte zgârciţi în comunicarea sentimentelor suicidare;
Suicidul reuşit. Din această categorie fac parte cei care au mai avut cel puţin o
tentativă suicidară în perioadele anterioare. Sinucigaşii reuşiţi sunt reprezentaţi, în cea mai
mare măsură, de indivizii care, încercând să se sinucidă, au fost salvaţi la timp sau de cei care
au fost în mare parte hotărâţi să moară.
În legătură cu tendinţele moderne, în comportamentul autodistructiv se poate observa
că narcomania poate fi încadrată la categoria conduitelor autodistructive pasive. Specificul
situaţiilor şi stărilor de drogare imprimă, totuşi, o seria de caracteristici distinctive între
narcomanie şi conduită autodistructivă specifică şi majoră.
Conduita deviantă heterodistructivă. Stabilirea formelor definitorii ale acestei
probleme presupune nuanţarea noţiunilor de agresivitate şi violenţă. Atitudinea agresivă este
caracterizată tocmai prin scopul distructiv pe care îl urmăreşte şi am înţelege violenţa ca o
conduită agresivă acută, caracterizată, în special, prin folosirea forţei fizice.
Agresivitatea nu se situează obligatoriu în cadrul comportamentelor interzise. Viaţa
socială de zi cu zi oferă premise reale manifestării, într-o formă sau alta, a tendinţelor
agresive. Putem spune că întreaga realitate este un câmp al manifestărilor de tip agresiv, dar
susţinem că, fără intervenţia raţiunii, agresivitatea primeşte valenţe distructive şi inerent,
 Comportamentul Deviant Pag. 4

interzise. Este motivul pentru care psihiatria contemporană tinde să înlăture confundarea
conduitelor deviante antisociale, indiferent de gravitatea lor, cu boala psihică.
Comportamentul heterodistructiv este expresia nu numai a unei agresivităţi potenţiale
deosebite, ca o tulburare a comportamentului emoţional, ci este strâns legată de personalitatea
specifică individului, fiind influenţată de temperament şi voinţă1.
Devianţa, în ansamblul ei, desemnează o diversitate eterogenă de conduite, acte sau
acţiuni, care reprezintă violări sau transgresiuni ale normelor scrise sau nescrise, implicite sau
explicite, stări care nu sunt conforme aşteptărilor, valorilor şi regulilor colectivităţii, forme
de nonconformism, marginalitate, asocialitate, criminalitate etc., tot ceea ce contrazice
imaginea publică asupra ceea ce semnifică sau ar trebui să semnifice normalul şi dezirabilul.
Dintre aceste conduite sau acţiuni se pot menţiona următoarele: infracţiunile şi
delictele împotriva proprietăţii sau persoanei, comise individual sau în grup, prin violenţă,
înşelăciune, abuz sau orice fel de mijloace ilicite sau proscrise; delicvenţa juvenilă;
sinuciderea; toxicomania; transgresiunile sexuale; devianţa religioasă; devianţa politică,
nonconformismul; bolile şi deficienţele psihice; handicapatul fizic; maltratările.
Apare evident că în aria devianţei nu se includ numai actele sau conduitele sancţionate
de lege, ci şi acelea, care, nefiind similare cu ale majorităţii membrilor unei societăţi, riscă să
provoace reacţia opiniei publice. În aria devianţei se include, de exemplu, şi conduita
inovatorului, a acelui individ, care, încălcând sau eludând mijloacele tradiţionale de realizare
a unor scopuri, inovează altele ce sunt mult mai eficiente.
Revoltatul sau revoluţionarul, care protestează contra ordinii sociale, militând pentru
schimbarea acesteia, se include, de asemenea, în aria devianţei. În ambele cazuri, nu se poate
vorbi de acte sau conduite negative, ci de acte sau conduite care contrazic cerinţele de
conformare impuse de către o colectivitate membrilor săi. Există, astfel, o devianţă pozitivă,
care implică abaterea de la mijloacele sau normele tradiţionale, învechite, de la stereotipurile
conformismului social, şi o devianţă negativă care implică încălcarea în interes propriu, a
normelor şi valorilor morale, ori juridice. În general, personalităţile puternice, marii
inventatori şi inovatori, care adoptă comportamente peste medie, se încadrează în tipul de
devianţă pozitivă. Ei sunt adeseori combătuţi sau respinşi, dar timpul le va da dreptate.
Clasificarea indivizilor devianţi şi a formelor de devianţă implică nu un singur
criteriu, ci mai multe criterii de referinţă, printre care se pot menţiona carecterul voluntar sau
involuntar al devianţei; motivat sau nemotivat; deschis sau secret; primar sau reiterat.
În funcţie de caracterul voluntar sau involuntar al actului de devianţă se pot distinge,
de pildă, următoarele categorii de devianţi.
Devianţi subculturali – aceia care pun în discuţie legitimitatea normelor pe care le
violează, încercând să promoveze norme şi valori substitutive. Printre ei se numără teroriştii,
dizidenţii, revoluţionarii, membrii sectelor religioase, toţi aceia care îşi asumă, în mod
deschis, devianţa, revendicându-i legimitatea şi militând activ pentru recunoaşterea ei oficială
ca formă normală de comportament. Aparţinând unor subculturi sau contraculturi definite de
norme ori valori diferite de cele ale societăţii sau aflate în conflict cu acestea, aceşti indivizi
sunt devianţi numai în raport cu exigenţele normative considerate legitime şi deziderabile de
majoritatea membrilor societăţii, nu şi în funcţie de contextele normative ale subculturilor sau
contraculturilor de care aparţin.
Transgresori – acei indivizi care violează, în mod deliberat, o normă socială, deşi îi
cunosc validitatea şi legimitatea. Ei nu acţionează din principiu, aşa cum o fac devianţii
subculturali, ci din interes, oportunism, pasiune, lăcomie, lipsă de scrupule.
 Comportamentul Deviant Pag. 5

1
Furdui Tiberiu – Comportamentul deviant, pag. 10.
Dintre ei fac parte, infractorii ori delincvenţii, toţi aceia care încalcă normele penale.
Indivizi cu tulburări de comportament cei care nu sunt, propriu-zis, bolnavi psihici, ci care
suferă de sociopatie sau au tulburări caracteriale, unde este extrem de dificil a distinge între
constrângere şi determinare, între caracterul voluntar sau dobândit al actului de devianţă. De
exemplu, toxicomanii în general, alcoolicii, în special, acţionează voluntar doar în primă fază,
starea de dependenţă ulterioară împiedicându-i să mai fie liberi de a-şi decide propria lor
conduită.
Handicapaţii fizic sau mental – printre care se includ orbii, surzii, estropiaţii, toţi aceia
care se disting prin stigmate vizibile, datorită unor leziuni organice, debilităţi mentale sau
altor cauze biologice şi psihice.
O altă clasificare permite distingerea următoarelor categorii de devianţi:
Aberanţii – acei indivizi definiţi de o conduită care diferă, în mod sistematic, de norma
de comportament. Conduita aberantă caracterizează, în general, pe aceia care acceptă
validitatea regulilor ori normelor sociale, dar le încalcă pentru beneficiul personal şi
asigurarea eficacităţii actelor înteprinse. În această categorie se includ o serie de conduite
infracţionale, actele de corupţie, sexualitatea extramaritală, consumul de droguri, conduitele
aşa zis imorale etc. Aberanţii nu numai că apreciază caracterul viabil al normei pe care o
încalcă, dar, adeseori, se opun încălcării ei de către alte persoane, considerând că propriul lor
caz reprezintă o excepţie de la regulă. Ei încearcă să ţină în secret conduita lor pentru a nu se
expune sancţiunilor sau oprobiului opiniei publice.
Nonconformiştii, care diferă de aberanţi, prin faptul că, încălcând normele, speră să
atragă atenţia asupra conduitei lor şi asupra faptului că aceste norme nu sunt adecvate sau
legitime, motiv pentru care trebuie schimbate. Această atitudine este făcută publică, devianţa
nonconformistă fiind, adeseori, un act de conştiinţă, bazat pe un ideal social distinct. Exemple
de nonconformism sunt subculurile sau contraculurile juvenile, mişcările de protest împotriva
unor discriminări, militantismul homosexualilor împotriva caracterului restrictiv al legii.
Aberanţii nonconformişti, care prezintă caracteristicele ambelor categorii, sunt definiţi
de un idealism rigid ce pune sub semnul întrebării ordinea socială existentă, adeseori, în
manieră explosivă. Aceasta face necesară păstrarea secretă şi conspirativă a scopurilor
promovate de aberanţii nonconformişti, între care se numără terorismul şi sectarismul
religios.
Excentricii, care sunt indivizi nonconformişti, într-un anume sens, dar care numai
rareori încearcă să producă schimbarea ordinii sociale. Ei se conformează, de fapt, la
majoritatea normelor sociale, ignorând, însă, anumite convenţii, nu pentru că sunt de acord cu
ele, ci pentru că nu-i preocupă sau nu sunt în stare să le respecte. Din acestă categorie fac
parte poeţii, artiştii cântăreţii rock, punkiştii, indivizii solitari şi cei care nu se pot adapta la
cerinţele societăţii.
Devianţii aprobaţi social sunt acei indivizi care încalcă normele sociale, dar această
încalcare nu atrage, după sine, deaprobarea socială, întrucât nu întotdeauna regulile sau
codurile oficiale reflectă trebuinţele şi sentimentele membrilor societăţii. În perioada
prohibiţiei din S.U.A., de exemplu, în deceniul al doilea, consumatorii de alcool nu numai că
nu erau priviţi ca devianţi, dar erau chiar aprobaţi de membri societăţii americane, legea
prohibiţiei fiind extrem de nepopulară.
Devianţii involuntari sunt acei indivizi care nu se pot conforma regulilor sociale
datorită unor incapacităţi fizice ori mentale. Bolnavii psihici, deficienţii mental, handicapaţii
fizic, bolnavii, în general, şi minorii pot viola norme sociale fără a fi sancţionaţi, întrucât
 Comportamentul Deviant Pag. 6

condiţia lor fizică sau mentală nu le permite conformarea la aceste norme. Devianţa tuturor
acestor categorii este privită cu relativă toleranţă, întrucât indivizii nu pot fi acuzaţi că sunt
responsabili de strea pe care o au. Totuşi, pentru a le restrânge libertatea de acţiune, ei sunt
internaţi, în majoritatea cazurilor, în instituţii speciale. Spre deosebire de aceşti devianţi
involuntari, există şi indivizi care, deşi au capacitatea potenţială de a se conforma la norme,
nu pot să o facă, fiind, astfel responsabili pentru acţiunile şi conduitele lor. În această
categorie sunt incluşi, de exemplu sociopaţii, care spre deosebire de psihotici, au capacitatea
de discernământ a faptelor pe care le comit. În general, graniţa precisă între incapacitatea de
conformare şi eşecul de conformare la norme este, de obicei, greu de delimitat.În cadrul
criminologiei, rezolvarea acestei probleme revine expertizei psihiatrice care îşi propune să
evidenţieze capacitatea de discernământ şi implicit, responsabilitatea penală a acelor
infractori definiţi fie de incapacitate, fie de eşec al conformării la norme.
Există numeroase alte criterii de clasificare a devianţei. Unul dintre aceste criterii se
referă la caracterul individual sau colectiv al actului deviant comis. Unele acţiuni deviante
sunt rezultatul exclusiv al conduitei individului, care săvârşeşte o faptă antisocială
independent de influenţele grupului, alteori actele deviante reflectă un efect al presiunilor de
grup. În cazul devianţei de grup sau devianţei de grup sau devianţei organizate acţionează un
gen de subcultură criminogenă care influenţează conduitele şi actele membrilor.
Un alt criteriu de clasificare este modul în care percepe publicul devianţa. Utilizând
acest crieriu avem indivizii percepuţi ca fiind devianţi; cei care nu sunt percepuţi ca fiind
devianţi. În prima categorie pot fi incluşi atât indivizii consideraţi, în mod greşit, de către
public ca fiind devianţi, cât şi tipul pur de indivizi devianţi.
În cea de a doua categorie pot fi cuprinşi atât indivizii conformişti cât şi tipul secret de
devianţi.
Întrucât în orice societate există o pluralitate de sisteme normative, nu există un
consens general al membrilor diferitelor grupuri în legătură cu semnificaţia acordată actelor
deziderabile sau indizerabile, licite sau ilicite, normale sau deviante. De aceea, ceea ce un
anumit grup va considera că este normal, un alt grup îl va aprecia ca fiind deviant. Pe de altă
parte, ceea ce într-o anumită perioadă istorică a fost definit ca o conduită deviantă, în altă
perioadă istorică se poate defini ca o conduită normală şi invers2.

Expertiza comportamnetului deviant

Activitatea de expertiză este una complexă care, pe lângă probaţiunea ştiinţifică,

urmăreşte o evaluare complexă a trăsăturilor personalităţii deviantului, în vederea unor
indicaţii terapeutice corespunzătoare.
Expertizarea nu se poate realiza fără o activitate prealabilă de cercetare de tip
interdisciplinar, bazată pe coroborări de natură psihologică, neuropatologică, psihiatrică şi
socio-culturală. Filonul principal al prelevării comportamentului de tip deviant rămâne
medicina legală psihiatrică, domeniul propriu-zis al expertizei conduitelor deviante, care se
acupă cu raportul dintre bolnavii psihici şi problemele judiciare, cu corelaţiile dintre bolile
psihice şi conduitele delictuale. Bazele metodologice ale expertizei comportamnetului deviant
sunt:cercetarea clinică are un caracter obligatoriu, ea necesitând o reconstituire a
antecedentelor personale şi patologice ale subiectului. Aceasta cercetare are un caracter
dinamic şi complex şi se bazează pe investigări somato-psihice complete.
 Comportamentul Deviant Pag. 7

2
Rădulescu Sorin – Devianţa. Criminalitate şi patologie socială, pag. 12.
Examinările paraclinice au rolul de probare şi obiectivare a diagnosticului clinic.
Specific lor este reconstituirea circumstanţelor biopsihologice cât mai apropiate cu cele din
momentul comiterii faptelor.Investigările biogenetice se leagă de evidenţa faptului că în
etiologia tulburarilor psihice intervine şi factorul ereditar. Investigările neurofiziopatologice-
se impun, deoarece între comportamentul agresiv ocazional, cel dictatorial propriu-zis şi cel
patologic preexistent se impun diferenţieri. Cercetarea sociologică- serveşte reconstituirii
structurii personalităţii delincventului şi a modului în care s-a încadrat în mediul social,
precum şi orientării asupra posibilităţilor de reechilibrare şi reinserţie socială. Metodologia şi
rezolvarea medico-legală oferă furnizarea elementelor obiective medicale pentru
concluzionările şi interpretările juridice.
Generic, o expertiză medico-legală, privită ca o activitate profund interdisciplinară,
apreciază starea psihică a personalităţii deviante prin precizarea diagnosticului şi excluderea
simulării, stabileşte trăsăturile esenţiale ale personalităţii expertizate şi poziţionează stadiul
evolutiv în care se află tulburările comportamentale ale individului. În eventualitatea că
reliefarea trăsăturilor celui în cauză prezintă forme de periculozitate socială sau de potenţă
infracţională, este obligatorie instituirea unor măsuri de ordin medical, pedagogic sau social-
juridic, toate acestea vizând protecţia sa socială şi corectarea propriu-zisă.
În cazul investigării psihologice, personalitatea este concepută ca ansamblul sistemelor
de trebuinţe, valori, motive şi percepţii, sisteme aflate atât în interacţiune reciprocă, cât şi în
interacţiune cu mediul. Elementul dinamizator al personalităţii îl constituie trebuinţa, care
totodată conferă heterogenitatepersoanei, prin varietăţile sale. Prin apariţia trebuinţei se
tulbură echilibrul zonei personale interioare sau centrale în structura ei şi o zonă exterioară,
denumită perceptivo-motorie, prin creşterea nivelului tensional în acel punct, dar tendinţa
generală a sistemului este către echilibrare, prin devierea tensiunii din punctul de maximă
amplitudine, către regiuni învecinate, cu un nivel tensional mai coborât. În diferitele trebuinţe
ale persoanei mediul psihologic poate prezenta anumite proprietăţi care au fost denumite
valenţe. Aceste valenţe pot avea caracter pozitiv sau negativ, în raport cu satisfacerea
necesităţii dezvoltată de trebuinţă. În afară de această calitate, valenţa are o anumită
direcţionare şi poate acţiona asupra persoanei cu o anumită forţă, care a fost denumită vector.
Trebuinţa care conferă caracterul dinamic al persoanei, este capabilă să producă energie şi
poate determina “locomoţia” individului, în funcţie de vectorul realizat.
Dezvoltarea personalităţii se realizează prin diferenţierea progresivă, atât a persoanei,
cât şi a mediului psihologic, prin complicarea reţelei relaţionale ierarhice şi selective între
diversele puncte şi zone ale sistemului persoanei.
Investigarea psihologică a dizarmoniilor cronice ale personalităţii a mai fost propusă
de unii cercetători, sub forma studiului aspectelor elementare ale psihicului, prin examinări
psihologice biografice şi de laborator, examenul tahistoscopic pentru percepţie, proba
recunoaşterii figurilor geometrice pentru memorie, probe de baraj şi proba numerelor pentru
atenţie, metoda excluderii pentru gândire şi experimentul asociativ-verbal pentru afectivitate.
Studiul unei personalităţii este o sarcină teoretic infinită şi neterminabilă. Nici un test, nici o
baterie de teste nu pot să dea o cunoaştere adecvată a personalităţii, în multiplicitatea şi
unitatea sa. Ele nu sunt decât sondaje, mai mult sau mai puţin numeroase, ordonate şi
profunde.
Există teste psihologice care lămuresc asupra organizării personalităţii, care trasează
liniile fundamentale şi eventual pot descoperi natura tulburărilor care împiedică dezvoltarea
 Comportamentul Deviant Pag. 8

EU-lui şi teste care clarifică conţinutul acestor aspecte patologice, decelând factorii care au
intervenit şi au perturbat psihogeneza persoanei.
Cercetarea unor aspecte constituţionale şi genetice. În precizarea unor aspecte
etiopatologice, psihodiagnosticul întâmpină dificultatea diferenţierii şi estimării valorii
factorilor biogeni, în raport cu a celor sociogeni, din determinarea aspectelor psihopatologice
ale comportamentului deviant, sub diferitele şi multiplele forme de manifestare.
Este evident că pe un fond organic predispus, în sensul unei defectivităţi bilogice,
factori sociogeni negativi vor condiţiona mult mai defavorabil dezvoltarea personalităţii şi
vor uşura apariţia conduitelor deviante şi mai mult chiar, în funcţie de caracterul acestei
defectivităţi să imprime un anumit specific acestor conduite.
Existenţa “înnăscutului” caracterelor noastre esenţiale şi tendinţelor noastre,
corespunde realităţii numai într-o oarecare măsură. Trebuie să admitem influenţele
modificatoare ale mediului şi incidenţa factorilor exogeni, posibilitatea mutaţiilor şi a
caracterelor câştigate. Pe plan psihologic, nu se poate să nu se ţină seama, în formarea
personalităţii, de dezvoltare afectivă în timpul copilăriei, de influenţa mediului familial,
social, al educaţiei şi experimentelor trecute. În constituţie se înglobează ereditatea, care,
dacă intervine mutaţia şi segregaţia genelor constituite înnăscutului, care, la rândul său dă
congenitalul, prin ceea ce se adaugă în viaţa intrauterină şi la care, în sfârşit, influenţează
ceea ce intervine ulterior în alterarea stării somatice.
În ceea ce priveşte dezvoltarea dizarmonică a personalităţii se adimite că endogenetic,
defectivitatea psihică poate fi consecinţa unor dismetabolisme cromozomiale, cromozomii, ca
şi celulele germinative în general, putând fi influenţate negativ de factori nocivi endo-
exogeni, fapt relevat în numeroase lucrări, în deosebi în ultimii ani. Pe lângă tulburările
complexe endogene, care pot zdruncina patologic ereditatea normală, o serie de noxe
exogene, care acţionează asupra embrionului şi fătului, au o certă valoare de cauzalitate în
determinismul unor defectivităţi psihice ulterioare. De asemenea, se acordă importanţă
suferinţelor encefalice din stadiul ontogenetic perinatal şi al copilăriei, de natură traumatică,
toxică sau infecţioasă, ca factori biogeni în generarea psihopatiei. Pentru practica expertizei
medico-legale psihiatrice, un principiu îl constituie întotdeauna obiectivitatea diagnosticului.
Metodele de obiectivare apar încă insuficiente, în cazul psihopaţiilor. Diferenţierea dintre
predominenţa substratului biogen sau sociogen, în determinarea dezvoltării dizarmonice a
personalităţii, apare mai ales necesară, în această practică, în legătură cu propunerea unor
măsuri individualizate, în vederea corectării acestor influenţe şi recuperării pe plan medico-
social a psihopatului.
În etapa actuală, aplicarea geneticii în psihatrie se bazează, în special, pe studiul
statistic. Există o serie de dificultăţi în cercetare, legate în special de raportarea bolii psihice
la un tip ereditar dominant, sau la un tip ereditar recesiv. Însăşi noţiunea de dominanţă apare
adesea imperfectă.. Trebuie studiate mai multe generaţii, pentru a putea evidenţia, în final,
gena dominantă sau gena recesivă drept cauză a bolii. Urmărirea lor este dificila, pe de o
parte, dacă este vorba de un cuplu uman, care limitează observaţiile ca şi la descendenţi, iar
pe de altă parte, dacă este vorba de un cuplu uman, ce comportă o multitudine de gene
posibile, nu se pot observa, chiar şi în cele mai întinse familii, decât un număr restrâns de
genotipuri realizate.
În ultima vreme o atenţie deosebita s-a acordat relaţiei dintre aberaţiile cromosomale
la nivelul gonosomilor şi conduitele deviante delictuale. S-a dovedit astfel, că subiecţii de sex
masculin cu cromatină pozitivă şi subiecţii cu cariotip XYY, sunt mult mai răspândiţi printre
delincevenţi, decât în populaţia generală şi chiar faţă de populaţia de debili mintali, fără
 Comportamentul Deviant Pag. 9

tulburări de comportament. Prezenţa de gonosomi în exces, fie cromosomi X sau cromosomi

Y, poate fi considerată la originea unei adevărate predispoziţii la delicvenţă, a unui teren
particular, care se traduce printr-o mare uşurinţă de a comite acte delictuoase, chiar sub
influenţa unor stimuli criminogeni, care nu au efect asupra restului indivizilor. Cu toate
acestea, anomaliile cromosomice sunt relativ rare şi nu afcetează decât maximum 1–2% din
delincvenţi. În măsura în care aberaţiile cromosomale sunt legate de o tulburare în sinteza
protidică, adică de un mecanism biochimic, nu apare utopică speranţa de a putea redresa într-
o zi, erorile genice produse de natură, graţie descoperirii unor metode terapeutice noi.
Delincvenţa este mai precoce la subiecţii XYY. Mulţi din ei şi-au început activitatea
antisocială înainte de 10 ani. O serie de cercetări arată că subiecţii XYY îşi încep activitatea
infracţională, în medie, cu 5 ani mai devreme decât delincvenţii cu cariotip XY normal. Un
singur lucru se poate afirma în concluzie şi anume că, poligonosomia la subiecţii de fenotip
masculin predispune la un comportament antisocial sau la delicvenţă, fie că este vorba de un
exces de cromozomi X sau de un exces de cromozomi Y.
Fără îndoială, aceasta nu este singura ipoteză asupra corelaţiilor dintre anomaliile
cromozomiale şi comportamentul deviant agresiv, însă reprezintă o ipoteză interesantă, prin
încercarea de coroborare a aspectelor bio-psiho-sociale din determinarea conduitelor deviante
antisociale3.
În activitatea de cercetare a acestor aspecte, este important să avem în vedere faptul că
toate comportamentele trebuie înţelese în mod dialectic. Comportamentul nu poate fi studiat
izolat de toate aspectele lui psihice, subiective, de toate corelaţiile lui cu reflectarea lumii
obiective, şi la om cu corelatele lui.
Într-o accepţie mai largă, comportamentul apare determinat de un foarte mare număr
de factori de mediu, care dezlanţuie numeroase procese neurofiziologice şi psihologice.
Astfel de procese, plecând de la cele mai elementare, până la cele mai complicate, sunt
motricitatea reflexă şi voluntară, orientarea, condiţionarea şi învăţarea, memoria, previziunea
şi programarea actelor comportamentale, motivarea comportamentului.
Cazuistica analizată a fost constituită de personalităti dizarmonice cu conduite
delictuale. Persoanele dizarmonice foarte frecvent suferă în forul interior şi în viaţă lor
relaţională cu alte persoane.
În cele ce urmează am să abordez caracteristicele definitorii ale celor mai frecvente
abateri de la personalitatea statistic normală, la care am adăugat strategii diferite de abordare
a acestor persoane. Motivul acestei analize este simplu si rezidă din profesia pe care o avem
şi anume cea de “jurist” menirea noastră fiind aceea de a lucra cu diferite persoane, de a
analiza conduita lor, de a face faţă cu succes interacţiunilor umane şi de a ne ştii comporta cu
aceştia în diferite contexte.
Personalitatea depresivă se caracterizează prin pesimism, dispoziţie tristă, ahedonie,
autodepreciere. Pentru acest tip de personalitate este recomandat să-i atragem atenţia prin
întrebări asupra laturii pozitive a oricărei situaţii, să o antrenăm în activităţi agreabile care să
fie pe măsura sa, să le arătăm consideraţia în mod adecvat.
Caracteristicele personalităţi dependente sunt nevoia de a fi ajutată şi susţinută de
ceilalţi şi teama de a nu strica relaţiile cu ceilalţi, de recomandat ar fi să-i lăudăm mai mult
iniţiativele să-i ajutăm să banalizeze eşecurile.
Personalitatea pasiv agresivă manifestă rezistenţă la exigenţele celorlalţi tergiversează
lucrurile se cinsidera “rău” tratată, recomandabil ar fi să fim amabili cu aceste persoane să o
ajutăm să se exprime cât mai direct.
 Comportamentul Deviant Pag. 10

Personalitatea paranoică se manifestă prin neîncredere, îi suspectează pe ceilalţi, pune

la îndoială loialitatea altora, este gata de represalii disproporţionate, rigiditate, în aceste
3
Virgil Dragomirescu – Psihosociologia comportamentului deviant, pag. 198.
cazuri ar trebui să menţinem un contact regulat cu ei să ne exprimăm limpede motivele şi
intenţiile şi să respectăm convenienţele cu scrupulozitate.
Personalitatea anxioasă are ca şi trăsături grija prea intensă şi prea frecventă pentru
sine raportată evident la riscurile cotidiene, tensiune fizică excesivă, ar fi recomandabil să-i
inspirăm încredere să-l ajutăm să relativizeze, să practicăm un umor binevoitor.
În cazul personalităţilor dizarmonice este nerecomandat să le impunem să-şi schimbe
concepţia despre lume, să le pretindem o schimbare rapidă, să le cerem perfecţiunea în tot ce
fac sau să îi compătimim ori să le facem “jocul”.

Concluzii

Analiza fenomenului de devianţă penală şi evidenţierea aspectelor sale etilogice

reprezintă în prezent un domeniu fertil de preocupări, care canalizează eforturile specialiştilor
aparţinând mai multor discipline ştiinţifice. Pe plan mondial, aceste preocupări au dobândit
deja un caracter tradiţional, concretizându-se într-o multitudine de studii şi cercetări cu
carater teoretic şi practic-aplicativ, care au contrbuit şi contribuie nemijlocit la cunoaşterea,
combaterea şi prevenirea acestui tip de societate. Detaşate de suportul lor ideologic şi de
unilateralitatea punctelor lor de vedere, aceste studii furnizează o serie de elemente valide,
capabile să cristalizeze sociologia devianţei ca o arie ştiinţifică consistentă, complementară
cu domeniul tradiţional al criminologiei şi cu celelalte domenii care se ocupă cu studiul
infracţionalităţii.
În ţara noastră, aceste preocupări devin din ce în ce mai răspândite şi explorate şi
conferă posibilitatea fundamentării unor măsuri eficiente de prevenire a infracţiunilor. În
prezent, importantele schimbări calitative intervenite în ansamblul vieţii materiale, în profilul
spiritual şi comportamentul social al oamenilor muncii, nu reuşesc să elimine complet
condiţionările obiective şi subiective ale fenomenului infracţional, menţinându-se, încă,
multiple comportamente deviante şi fapte cu caracter antisocial, care prejudiciază cele mai
importante relaţii şi valori sociale, protejate de sistemul etico-normativ al societăţii4.
În aceste condiţii, problema cunoaşterii şi explicaţiei ştiinţifice a cauzelor şi condiţiilor
care generează asemenea fapte, cât şi elaborarea unor programe de măsuri destinate
combaterii şi profilaxiei infracţionalităţii, recuperării sociale şi morale a persoanelor cu
comportamnete deviante, dobândesc o deosebită importanţă teoretică şi practică, în consens
cu dezideratul diminuării şi eradicării treptate a infracţionalităţii în societatea noastră.
 Comportamentul Deviant Pag. 11

4
Dan Baciu – Introducere în sociologia deviaţiei, pag. 252.

Bibliografie:

1. Dan P.Banciu – Introducere în sociologia devianţei.

2. Virgil Dragomirescu – Psihosociologia comportamentului deviant, ED. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1976.
3. Tiberiu Furdui – Comportamentul deviant, ED. Ministerului de Interne, 2001.
4. Sorin Rădulescu – Devianţa. Criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex, 1999.