LECŢIA I – ALFABETUL LATIN (SCRIERE, PRONUNŢARE,

DIFTONGI, ACCENT)

ALFABETUL LATIN

Scrierea şi pronunţarea

Nu există, în ceea ce priveşte pronunţarea, diferenţe majore între limba latină şi

limba română. Majoritatea sunetelor se pronunţă identic.

Sunetele în limba latină şi transcrierea lor grafică

Sunetele latineşti se împart în 3 mari grupe:

I Vocale = acele sunete care se pot pronunţa singure, fără ajutorul altui sunet: a,

e, i o, u. Nu există sunetele ă şi î (â). Ele sunt inovaţii ce aparţin limbii române

sub influenţa limbilor popoarelor vecine (mai ales slave).

II Consoanele = acele sunete care nu se pot pronunţa (auzi) decât cu ajutorul

unei vocale alăturate.

III Diftongii = un complex sonor format din două sunete, din care primul sunet

este vocală iar al doilea este semivocală. Diftongii latineşti se pronunţă şi se

scriu cu ambele componente în aceeaşi silabă:

ae
v sv

oe
v sv

au

1
v sv

eu
v sv

Cantitatea sau durata de pronunţare a sunetelor latineşti (vocalele şi

diftongii)
a. Toate vocalele latineşti au dublă serie în ceea ce priveşte cantitatea de

pronunţare.

Vocalele cu cantitate lungă notată prin – deasupra prezintă o durată dublă în

emisiunea sa:

ā, ē, ī, ō, ū

b. Vocale cu durată scurtă de pronunţare notată cu ajutorul unei căciuliţe

deasupra: ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ. În texte, cantitatea vocalei nu este notată grafic pentru că

indiferent de prezenţa semnului cantităţii, latinii ştiau care este scurtă şi lungă.

Diferenţierea în pronunţare se făcea numai în vorbirea orală.

Importanţa cantităţii vocale

Cantitatea unei vocale are în primul rând rol lexical-semantic, diferenţiind un

cuvânt de alt cuvânt care are aceeaşi scriere (omografie):

popŭlus – popor
popūlus – plop
Cantitatea vocalei are şi rol morfologic, deosebind o categorie gramaticală de

alta.

Pronunţarea ( latina veche - restituta , are o pronunție diferită față de

latina convențională; în școli se învață latina convențională)
a=a

2
b=b

c=c

cc=c – se pronunţă cu cei doi c distincţi (ca în ac-ci-pi-o ) şi trece fiecare în

silabă diferită

d=d

e=e

f= ph – philosóphia

h= în latineşte se aude foarte slab, aproape insesizabil, în aşa fel încât spre

limbile romanice nu se mai aude, şi dispare în limba română şi grafic

homo = homo → om (româneşte)

heri = heri → ieri (româneşte)

rr=r – la despărţirea în silabe, însă, fiecare din ele trece în silabe diferite

s=s NU z chiar dacă se află intervocalic

Diftongii şi grupurile consonantice

– ae – se pronunţă – e (în latina conventională)

Se scrie şi se pronunţă într-o singură silabă.

Excepţie: se pronunţă ae cu fiecare element în silabe diferite în cuvântul aer şi

derivate.

– oe – se pronunţă – e (latina conventională)

Ambele componente se păstrează în aceeaşi silabă: Phoebus – Phoe-bus

(pronunţie Fe-bus).

3
Excepţie: oe nu formează diftong, deci se scrie şi se pronunţă cu fiecare element

component în silabe diferite, în cuvântul poeta (poet) şi derivaţii săi.

– au – se pronunţă – auc-tor

– eu – se pronunţă eu – diftong cu ambele elemente în aceeaşi silabă: Europa –

Eu-ro-pa

Complexe:
– ce – se pronunță ce (în convenţională)

– ci – se pronunţă ci (în convenţională)

Exemplu: Cicero – Chi-che-ro (resituta); Ci-ce-ro (convenţională)

– ngu urmat de vocală – se pronunţă ngv (în convenională)

Exemplu: lingua – pronunţat lingva

– qu+vocală – se pronunţă cv

Exemplu: aqua – pronunţat acva

– ti – se pronunţă ţi (în convenţională) numai când este precedat şi urmat de

vocală

Exemplu: amicitia – pronunţat amiciţia (convenţională)

ti precedat de s,x sau alt t se pronunţă ti

Exemplu: sextius

Accentuarea cuvintelor în limba latină

Accent = intensitatea cu care se pronunţă un sunet.

Deoarece consoanele nu se aud, accent vor avea doar vocalele şi diftongii.

Diftongii au întotdeauna cantitate lungă.

4
Reguli de accentuare a cuvântului:

1. Niciodată latina nu pune accent pe ultima silabă

bar-bá-tus

2. De regulă, locul accentului se află pe silaba penultimă a cuvântului. Aceasta

se întâmplă numai dacă penultima silabă are cantitate lungă.

3. Când penultima silabă este scurtă, accentul se mută pe antepenultima silabă.

Cantitatea silabei
1. Silaba este lungă dacă:

a) are diftong – aúc-tor; Phóe-bus

b) conţine o vocală urmată de două (2) consoane consecutive, chiar dacă aceste

consoane trec în silaba următoare – séx-tus

c) conţine o vocală lungă (prin natura sa) – sep-tí-mi-us

2. Silaba este scurtă dacă

a) ea conţine o vocală urmată de altă vocală, adică un hiat – a-mi-cí-tĭ-a

b) când conţine o vocală scurtă în silabă deschisă (neurmată de consoană) – hó-

dĭ-e

c) când conţine o vocală scurtă (prin natura sa) chiar dacă este în interiorul

cuvântului – pó-pŭ-lus

Importanţa accentului în limba latină

Accentuarea corectă a cuvintelor este de mare folos în prozodie, adică în

stabilirea ritmului (cadenţei) versurilor dintr-o poezie. În latina clasică şi post-

clasică aceeaşi importanţă se dădea şi ritmului oratoric al unei fraze.

5
6