ÎNSEMNĂTATEA EMPATIEI ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ

Prof dirig.Marin Dana Lavinia

Cu privire la fenomenul empatiei exista deja o importantă bibliografie care reflecta o
largă preocupare din perspectivă mai multor domenii ale ştiinţei aflate în vecinătate:
psihologia,estetica, sociologia.
A fi empatic înseamnă a percepe cadrul intern de referinţă al altuia cu toate
componentele sale emoţonale ca şi cum ai fi cealaltă persoană,dar fără a pierde condiţia de ca
şi cum.
Condiţia de ca şi cum este un act de convenţie în comportamentul empatic. Pentru
că,una este să te plasezi în situaţia unei persoane şi alta este să te crezi a fi acea persoană. De
asemenea,o altă greşeală s-ar face dacă s-ar pune fenomenul empatiei pe seama unui proces de
imitare. Dacă empatia ar fi imitaţie,atunci orice act motor imitat ne-ar duce la o stare empatică.
Apelând strict la actul de comunicare interpersonală şi cu deosebire la relaţia profesor-elev se
pare lipsit de sens procesul de declanşare a compotamentelor empatice pe baza unui act
imitativ. De altfel,coborârea la nivelul de gândire şi simţire al copilului nu înseamnă nici regresie
de vârstă din partea adultului şi nici alte forme de a imita comportamentul copilului,ci o
transpunere mintală în psihologia acestuia cu scopul de a-l înţelege şi de a-l ajuta.
O altă confuzie care se mai face se referă la conceptul de simpatie pri raportare la cel de
empatie. Un cadru terminologic se impune cu atât mai mult cu cât între cele două fenomene
pot apărea duferite corelaţii.Este foarte probabil că faţă de o persoană care este simpatică poţi
fi mai empatic decât faţă de persoane aantipatice, iar atunci când conduita se ridică la valoarea
unui comportament exersat dependenţa acestuia de gradul de simpatie sau antipatie devine o
frână în activitate. Un profesor, va trebui să fie la fel de empatic şi să se transpună în psihologia
elevului fie că acesta îi este simpatic sau nu, pentru că obiectivul urmărit nu vizează simpla
relaţie ci îndeosebi acţiunea de a exercita o activitate eficientă de instrucţie şi educaţie.
Empatia fiind un fenomen psihic extrem de complex, el se manifestă în forme
comportamentale relativ variate. Dincolo de o interpretare strictă, la obiect, a empatiei, în
sensul surprinderii nivelului de intensitate al acestuia, ca aspect de profunzime sau de
extensibilitate al acestuia, ca aspect de cuprindere, întâlnim o varietate de forme de
manifestare empatică ce se răspândesc de la aspecte ale reactivităţii fiziologice, de la aria
propriu-zisă afectivă, de la comportamente cognitiv- anticipative pentru a ajunge pănă la
empatia motivaţional- acţională.
Rolul empatiei în activitatea didactică
În structura personalităţii unui bun cadru didactic se inserează cu necesitate calitatea de
a fi empatic, ca premisă psihologică a optimizării relaţiei profesor- elev şi ca o condiţie a unei
comunicări eficiente. Înţeleasă ca o însuşire deosebită între aptitudinile pedagogice empatia
devine cadru d ereferinţă pentru evaluarea unui bun profesor. Este adevărat că, fixarea locului
şi rolului empatiei în structura personalităţii cadrului didactic nu este de dată recentă decât în
ceea ce priveşte raportarea la conceptul ştiinţific de empatie, fenomenul ca atare a purtat altă
denumire şi anume „Coborârea la înţelegerea copilului”.
Problema aptitudinilor pedagogicevizează două direcţii majore de manifestare, una
privind măiestria didactică, ca modalitate aptitudinală de predare şi verificare a cunoştinţelor, şi
a doua măiestria educaţionlă ca modalitate de fixare a unor relaţii optime şi eficiente cu elevii.
Ambele direcţii verifică, împreună, în interacţiune calităţile pedagogice ale unui bun profesor,
absolutizarea uneia în defavoarea celeilalte depărtând cadrul didactic de scopul său major, de
ralizarea procesului integrativ d einstruire şi educare a elevului. În altă ordine de idei se poate
nota faptul că, o bună pregătire profesională a cadrului didactic,deşi reprezintă o condiţie
indispensabilă exercitării cu succes a activităţii sale la catedră, trebuie suplimentată cu o
pregătire psihopedagogică ce implică dezvoltarea posibilităţilor de cunoaştere a elevului şi de
formare a unui comportament adecvat al acestuia.
Este limpede că un bun profesor nu se poate rezuma numai la transmiterea unei cantităţi
de informaţii ştiinţifice la zi elevilor clasei, fără a cântări cu precizie măsura în care aceste
informaţii pot ajunge la înţelegerea copiilor şi modalitatea în care aceştia pot opera cu aceste
informaţii.
Cercetările privitoare la aptitudinile pedagogice au scos în evidenţă funcţia specială pe
care o capătă conduita empatică în relaţia profesor-elev. Empatia ca însuşire de personalitate
presupune capacitatea de transpunere a unei persoane într-un model uman exterior ,
condiţionând înţelegerea şi comunicarea inplicită şi o retrăire afectivă a stărilor emoţionale ale
modelului. Aptitudinile pedagogice presupun imlicarea capacităţii empatice ca o condiţie
specială a optimizării relaţiei profesor-elev.Arta de a preda presupune pe lângă stăpânirea
cunoştinţelor, claritatea şi plasticitatea expunerii ,alimentate de pasiune ştiinţifică, cât şi
aptitudinea deosebită de transpunere în situaţia ascultătorului, a elevului. Fireşte, transpunerea
în psihologia copilului nu trebuie să atingă limitele unei extreame identificări. Nu astfel trebuie
înţeles comportamentul de ,,coborâre,, la nivelul copilului. Empatia, în acest caz,trebuie să
exprime o reacţie atitudinalăîn care dragostea faţă de copil să fie subordonată nevoii de a-l
înţelege şi de a-l ajuta. Ca profesor nu te cobori la nivelul de înţelegere al copilului nici ca să
faci teatru, nici ca să-l umileşzti pe copil sau să te umileşti pe tine, ci pentru a creşte din nou
împreună cu el, să simţi din nou emoţia marilor creatori pemtru a relua şi verifica adevăruri
acceptate. Cu alte cuvinte , capacitatea empatică proprie unui bun cadru didactic vizează un
anumit model de identificare psihologică cu copilul,dublat de condiţia păstrări unei distanţe
apate să poată cuprinde întrega problematică a colectivului şcolar. Distanţarea îi permite
profesorului să-şi menţină o stare de disponibilitate faţă de fiecare elev,în schimb apropierea îl
asigură pentru a înţelege empatic doleanţele şi trăirile elevilor.De altfel, nici nu ar fi posibil de
conceput o relaţie eficientă între profesor şi elev fără apropierea dintre aceştia, dar şi fără
păstrarea unei relaţii profesor-întreg colectivul de elevi. Prima condiţie deschide calea
cunoaşterii şi tratării individuale a elevului, cea de-a doua cale permite consolidarea relaţiilor
interpersonale la nivelul colectivului de elevi.Excesul manifestat într-o direcţie sau alta, ca şi
excluderea totală a unor asemenea modalităţi psihologice din comportamentul profesorului
conduce inevitabil, mai devre,e sau mai târziu, la un eşec pedagogic. Un profesor extrem de
empatic fără un filtraj raţional al comportamentului de apropiere de elev poate obţine iniţial
unele succese, dar în timp, devenind robul acestei identificări, pierde din vedere tocmai
misiunea pentru care se află în şcoală-aceea de a interveni în formarea elevului şi nu numai de
a-i înţelege viaţa sa interioară.Pe de altă parte, un profesor slab empatic, deci extrem de
detaşat de psihologia elevului, se va ompune poate iniţial faţă de unii elevi, dar va crea cu
timpul premiseleunei rupturi evidente între el şi cei cărora trebuie să le acorde principala
atenţie în şcoală.El nu va reuşi să-şi explice obiectiv diferitele forme de comportament al
elevilor, le va da o interpretare prea subiectivă, iar modalităţile educative la care va recurge vor
fi întâmplătoare. De asemenea, un cadru didactic ce nu-şi pune în nici un fel astfel de probleme
privind înţelegerea şi explicarea comportamentului copilului va avea la rându-i un
comportament rutinier, iar efectele educative vor întârzia să apară.
Acest echilibru între empatie şi distanţare în comportamentul profesorului la clasă
priveşte întreaga desfăşurare a procesului instructiv educativ. Acest comportament se implică
nemijlocit în procesul predării de cunoştinţe, în fixarea nivelului de înţelegere şi posibilitatea de
prelucrare a acestora de către elevii clasei sau de către unii elevi în raport cu alţii. De aceea este
greşit să se lucreze într-o clasă numai cu elevii buni, pretextându-se motivul că aceştia ar trebui
în primul rând de atenţia şcolii.O lecţie interesantă şi accesibilă devine atractivă pentru întreaga
clasă. Dar aceasta depinde în exclusivitate de aptitudinea cadrului didactic de înţelegere a
psihologiei elevului, de conduita empatică a profesorului.Referindu-ne la problema predării am
putea spune că reuşita unei lecţii, unei prelegeri, nu constă în caracterul ei sistematic, corect şi
ştiinţific, ci şi în puterea ei de a străbate până în straturile sufletului, în forţa ei de mobilizare.

Problematica prezentată reapare şi atunci când luăm în consideraţie procesul

verificării de cunoştinţe ăn care tratarea individuală capătă o pondere şi mai însemnată. Şi în
acest caz priceperea profesorului de a formula întrebarea într-o modalitate neşocantă şi care să
trezească curoizitatea copilului devine o condişie de primă necesitate pentru a-l atrage pe elev
şi nu a-l intimida. Întrebarea cu măiestrie formulată, care implică un răspuns ce ar solicita
capacitatea de redescoperire a unor adevăruri de către elevi,ca şi întărirea răspunsului
presupune un ridicat nivel de empatie din partea cadrului didactic. Nu se poate neglija o altă
direcţie importantă în fixarea de relaţii cooperante, de încredere reciprocă între profesor şi
elevi, şi anume aceea a unei evaluări corecte , obiective, stimulative a nivelului de
cunoştinţe.Transformarea notei şcolare într-o modalitate coercitivă nu duce mai departe decât
la efectul că elevul va învăţa pentru notă-cei buni pentru note mari, iar cei slabi pentru note de
trecere, şi nu va duce la o antrenare colectivă în efortul învăţării. De aceea ,folosirea notei ca o
modalitate stimativa,dependenta nu numai de nivelul cunoştinţelor ,dar şi de interesul
manifestat în învăţare,precum şi de putinţa de asimilare la un moment dat,va fi o nouă dovadă
a îinţelegerii empatice a profesorului pentru elev. Aceasta nu împiedică abdicarea de la o
evaluare corectă,obiectivă ca o necesitate imperioasă,dar obiectivitatea ţine să crească pe
masura introducerii în câmpul de referinţă al profesorului atât a sistemului de cunoaştere al
elevului cât şi a capacităţilor sale individuale de a opera eficient cu acestea cunoştinţe.
Fără îndoială că un comportament empatic din partea profesorului va asigura şi
baza influenţei pertinente asupra educaţiei elevului, asupra motivaţiei sale pentru muncă,
asupra orientătii sale şcolare şi profesionale, asupra fixării unui comportament normal pe
măsura cerinţelor societăţii. Un astfel de comportament a asigurat multor cadre didactice cu
bune rezultate profesionale un atuu de primă importanţă în câştigarea încrederii elevului şi de
aici în pregătirea pentru viaţă a unor serii întregi de absolvenţi. Şi dacă pentru unii profesori,
învăţători, educatori astfel de comportamente manifestate firesc, fără o intenţie specifică a
devenit o deprindere necesară în fixarea relaţiei cu copilul, cu atât mai mult , o pregătire
specială în această ditrecţie ar înlătura nu numai hazardul dar şi lipsa de explicaţii pentru
rezultatele slabe pe care unele cadre didactice le obţin în raport cu altele.
Capacitatea şi conduita empatică nu asigură unilateral condiţia pentru o învăţare
şi educaşie eficientă. Aceste însuşiri psihice se înscriu în primul plan în structura personalităţii
cadrului didactic, structură în care concurează însă o multitudine de procese şi însuşiri psihice ,
iar din perspectivă practică şi o serie de cunoştinţe pedagogice dobândite teotetic şi
experienţial, care toate la un loc consolidează comportamentul eficient al cadrelor didactice.
Capacitatea de a te transpune în situaţia celuilalt, de a putea intui ceea ce simte
şi gândeşte o altă persoană într-o anume situaţie este o trăsătură specific umană , în care sunt
implicate game largi ale sensibilităţii şi receptivităţii.Dacă empatia este specifică omului într-o
măsură mai mare sau mai mică în funcţie de o serie de factori(grad de cultură,educaţie), pentru
dascăli ea trebuie să constituie una din principelele însuşiri fără de care nu ar putea avea loc
permanentul dialog sufletesc, de înţelegere a modului de a gândi şi acţiona la diferite niveluri
de vârstă, nu ar putea exista influenţa educaţională asupra copilului