COLEGIUL NAŢIONAL DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE,,R.

PACALO”

CATEDRA OBSTETRICĂ ȘI GINECOLOGIE

SUPORT TEORETIC

ANATOMIA SISTEMULUI REPRODUCTIV UMAN

M.Cără
uşu
profesoară la disciplina
obstetrică şi ginecologie
cu nursing specific
ORGANELE GENITALE EXTERNE
 Organele genitale externe sînt formate din muntele Venus, labiile genitale mari, labiile
genitale mici, clitorisul, vestibulul vaginal, glandele Bartholin.
Organele genitale externe sunt despărţite de cele interne prin himen.
MUNTELE VENUS (mons Veneris) este o proeminenţă triuhgiulară, care constă dintr-un
strat adipos bogat (movila pubiană), situată anterior de asupra simfizei pubiene.
Limita superioară a muntelui Venus o formează plica cutanată transversală - plica
suprapubiană, în dreapta şi în stînga muntelui Venus se găsesc plicile inghinale, posterior el se
contopeşte cu labiile genitale mari.
Muntele Venus este acoperit de pilozitate. La femeile mature limita superioară a
învelişului pilos formează o linie dreaptă. La bărbaţi ea are forma unui unghi, cu vîrful
îndreptat în sus, ajungînd uneori pînă la ombilic.
La copii muntele Vienus este lipsit de pilozitate, la bîătrîni el este rar.
Creşterea părului este legată de activitatea ovarului şi în oarecare măsură de activitatea
cortexului suprarenal.
Deosebim:
 Hipertricoză – creşterea excesivă a pilozităţii în limitele normale ale
organismului feminin;
 Hirsutism – pilozitate de tip masculin;
 Virilism – pilozitate de tip masculin cu apariţia caracterelor secundare sexuale
feminine (glasul, tipul constituţional).
LABIILE GENITALE MARI
Sunt două repliuri cutanate logitudinale, care delimitează lateral fanta vulvară. Sub piele
se găseşte un ţesut adipos abundent, prin care trec vase sangvine, nervii şi fibre conjunctive.
Anterior labiile genitale mari continuă cu pielea muntelui Venus formînd comisura anterioară,
posterior ele devin treptat mai înguste şi formează comisura posterioară.
Pielea de pe faţa externă a labiilor genitale mari este acoperită de pilozitate şi conţine
glande sudoripare şi sebacee. Faţa internă a labiilor genitale mari este acoperită cu un strat fin
de piele de culoare roz - pală, cu aspect de mucoasă.
Spaţiul dintre labiile genitale mari se numeşte fanta vulvară sau genitală.
În ţesutul labiilor genitale mari sînt situate glandele Bartholin. Acestea sînt glande
alveolar – tubulare, rotunde, de mărimea unui bob.
Secretul lor se scurge printr-un canal excretor lung de 1,5 –2 cm. Glandele sunt situate la
baza regiunii posterioare a labiilor genitale mari, canalele lor excretoare se deschid în şanţul
situat între labiile genitale mici şi himen (sau resturile lui). Glandele Bartholin se pot palpa la
baza labiilor genitale mari, în apropierea comisurii posterioare.
Secretul lor este albicios, cu reacţie alcalină şi miros caracteristic. El se elimină în
timpul excitării sexuale. Secretul glandelor Bartolin umectează suprafaţa vestibulului şi a
introitului vaginal şi diluiază lichidul spermatic, favorizînd mobilitatea spermatozoizilor.
Spaţiul dintre comisia posterioară şi orificiul anal se numeşte perineu
(perineum). Perineul este un planşeu musculo-fascial, acoperit la exterior cu piele.
Lăţimea perineului este de 3-4 cm.
LABIILE GENITALE MICI
Sînt cea dea doua pereche de repliuri cutanate longitudinale. Ele se găsesc înăuntrul
labiilor genitale mari. Labiile genitale mici se pot vedea numai după ce au fost desfăcute labiile
genitale mari, dar uneori ele aînt destul de mari, depăşindu-le pe acestea din urmă. Anterior
labiilor genitale mici se desfac şi formează două perechi de pedunculi. Perechea anterioară de
pedunculi se uneşte în regiunea liniei medii, formînd prepuţiul clitoridian. Perechea a doua de
pedunculi se uneşte sub clitoris, formînd fundul clitoridian (frenulum clitoridis).
Posterior labiilor genitale devin mai mici şi se contopesc cu labiile genitale mari
aproximativ la nivelul treimii acestora. Labiile genitale mici sunt bogate în vase sangvine şi
terminaţii nervoase, ceea ce permite să fie considerate ca organe ale simţului sexual.

Clitorisul este o formaţiune conică (similară membrului masculin), care constă din gland,
corpi cavernoşi şi pedunculi, care se fixează pe periostul oaselor ischion şi pubis. Clitorisul
conţine nimeroase vase şi nervi; în pielea lui se găsesc multe terminaţii nervoase. Din punct de
vedere funcţional clitorisul este un organ al simţului sexual. În caz de excitare sexuală, el se
măreşte şi devine mai compact
(erecţie) din cauza afluxului de sînge arterial şi diminuării refluxului venos.
Vestibulul vaginal este spaţiul deliminat anterior de clitoris, posterior - de comisura
posterioară, lateral - de faţa internă a labiilor genitale mici. În vestibul se deschde orificiul
extern al uretrei şi canalale exterioare ale glandelor Bartholin.
În vestibului vaginal sînt multe glande mici în formă de ciorchine şi adîncituri în formă de
cripte sau lacune, acoperite cu epiteliu pavimentos stratificat.
U r e t r a. Orificiul extern al uretrei, situat cu 2-3 cm posterior clitorisului, are formă
circulară, mai rar formă de fisură, stea sau semilună. Lungimea uretrei la femei este de la 3-4
cm, lărgimea ei variază, lumenul de măreşte destul de uşor
(ajungînd pînă la 1 cm şi mai mult în diametru). Canalul este aproape drept, uşor curbat în sus.
Uretra pe toată lungimea ei este unită cu peretele anterior al vaginului.
Pe suprafaţa internă a uretrei se întinde o mucoasă, avînd forma de pliuri longitudinale. Ea
este acoperită de un epiteliu prizmatic cu excepţia porţiunii ei inferioare, unde epiteliul este
pavimentos. În mucoasă se găsesc cripte şi glande. Stratul muscular constă din fibre musculare
netede longitudinale şi circulare.
Fibrele musculare circulare de la extremitatea internă a uretrei formează în vecinătatea
vezicii urinare sfincterul intern, care de destinde în timpul micţiunii. În jurul orificiului extern al
uretrei este situat sfincterul extern. El este format din fibre musculare striate, care întră în
componenţa diafragmului urogenital, adică a stratului musculo-fascial dintre ramurile arcului
pubian.
Lateral de orificiul extern al uretrei sînt situate formaţii tubulare ramificate, numite
glande parauretrale sau ale lui Schene, cu lungimea de 1-2 cm. Orificiile lor externe se deschid
pe mucoasa uretrei în apropierea orificiului ei extern. Secretul acstor glande umectează orificiul
extern al uretrei.
Membrană himenală (hymen) este un sept conjunctiv, care închide la virgine introitul
vaginal. Membrana himenială este acoperită de un epiteliu pavimentos stratificat. În ţesutul ei
conjunctiv se găsesc elemente musculare, fibre elastice, vase sangvine şi nervi.
Membrana himenială are un orificiu, care poate varia ca formă şi localizare - formă
inelară, semilunară, dinţată, labiată. Membrana himenială uneori are două sau mai multe orificii
mici, rar e neperforată. Lipsa orificiilor poate fi congenitală sau secundară, ca o urmare a
inflamaţiei vulvei în copilărie.
După primul raport sexual membrana himenială se rupe. Ruptura e însoţită de hemoragie.
Din membrana himenială rămîn carunculii himeniali. După naştere se păstrează franjuri izolate
ale membranei himeniale, care se numesc carunculi mirtiformi. Forma membranei himeniale şi
modificările ei structurale, legate de viaţa sexuală şi naşteri, au o mare importanţă în practica
medicinii legale.
În unele cazuri această membrană poate fi atît de elastică încît nu se rupe în timpul
raportului sexual; în cazuri excepţionale ea este atît de exstensibilă, încît se păstrează şi în
timpul naşterii.
V A G I N U L este un organ tubular, musculo-membranos, situat în mijlocul bazinului
mic. Vaginul are o direcţie oblică, pornind de jos în sus. Vaginul începe de la membrana
himenală şi se termină la inseriţia pe colul uterin.
Lungimea şi lăţimea vaginului pot varia considerabil. Peretele vaginal anterior are în
medie lungimea de 7-8 cm, cel posterior o lungime de 1,5-2 cm. mai mult, lăţimea vaginului
variază în raport cu elasticitatea lui, fiind în medie de 2-3 cm, extremitatea inferioară este mai
îngustă, iar cea posterioară – mai lată.
Peretele anterior şi posterior al vaginului de obicei se ating, lumenul lui în secţiune
rtansversală are forma literei H.
Extremitatea superioară a vaginului se inseră pe colil uterin – porţiunea vaginală. În
jurul porţiunii vaginale a colului uterin pereţii vaginului formează un şanţ circular numit reces,
boltă sau fund de sac vaginal. Fundul sacului vaginal se subîmparte în partea anterioară
(înaintea colului – fundul de sac vaginal anterior), posterioară (în spatele colului – fundul de sac
vaginal posterior), partea dreaptă şi stîngă – fundul de sac lateral sau stîng.
 Fundul de sac vaginal posterior este mult mai adînc decît cel anterior: aici se strînge
lichidul spermatic în timpul raportului sexual. Din fundul de sac vaginal posterior lichidul
spermatic pătrunde în orificiul extern al canalului cervical, apoi în cavitatea uterină.
Peretele vaginal este format din trei tunici:
 tunica mucoasă,
 tunica musculară
 ţesutul conjuctiv lax înconjurător.
În ţesutul conjunctiv lax din jurul vaginului se găsesc vase sangvine, vase limfatice şi
nervi.
Sub acest ţesut se găseşte tunica musculară a vaginului, care constă din două straturi:
unul superficial longitudinal şi altul profund circular.
Stratul muscular intern este mai dezvoltat decît cel extern şi conţine numeroase fibre
elastice.
La tunica musculară aderă mucoasa vaginală, de culoare roz-pală. Pe mucoasa pereţilor
anteriori şi posteriori se găsesc două creste longitudinale, compuse din numeroase cute
transversale (columna rugarum). Aceste cute determină extensibilitatea pereţilor vaginali, care
are o mare importanţă în timpul naşterilor. După naşteri, mai ales dacă sunt repetate, pliurile se
netezesc.
Mucoasa vaginului este acoperită de un epiteliu pavimentos stratificat în care se depune
glicogen. Procesul formării glicogenului depinde de hormonul folicular ovarian (estrogeni).
În mucoasa vaginului nu sunt glande. Partea lichidă a conţinutului vaginal se formează ca
urmare a transudării lichidului din vasele sangvine şi limfatice. La acest lichid se adaugă
celulele care se desprind de pe epiteliu vaginal, microorganisme şi leucocite. Conţinutul vaginal
are o culoare albicioasă, cu un miros caracteristic. Este secretat în cantitate mică, însă suficientă
pentru umectarea mucoasei. Secreţiile vaginale nu genează o femeie sănătoasă. pH-ul vaginal la
femeia adultă este cuprins între 3,8 – 4,5.
Conţinutul vaginal are o reacţie acidă, datorită prezenţei acidului lactic. Acidul lactic se
formează din glicogenul celulelor epiteliului vaginal, sub influenţa produselor activităţii vitale a
bacililor vaginului.
Bacilii vaginului (bacilii Doderlein) la femei sănătoase sînt reprezentanţii caracteristici ai
florei vaginului. Acidul lactic, care se formează în vagin, nu are o acţiune dăunătoare asupra
bacililor vaginali şi mucoasei, dar distruge microorganismele patogene, ce nimeresc în vagin
din mediul exterior. Astfel, la o femeie sănătoasă are loc procesul de “ autocurăţire a vaginului “.
În ce priveşte puritatea, conţinutului său flora vaginală poate fi de patru grade.
G RADUL ÎNTÎI
În vagin se găsesc exclusiv bacili vaginali, celule epiteliale reacţia este acidă.
GRADUL DOI
Bacilii vaginali se găsesc în cantitate mai mică, apar leucocite izolate şi bacterii de tip comma
variabile (bacili anaerobi – condiţionat patogenă), multe celule epiteliale. Reacţia este acidă. Primele
două grade sunt considerate normale.
GRADUL TREI
Bacilii vaginali puţini, predomină alte tipuri de bacterii (mai ales coci) multe leucocite. Reacţia
este slab alcalină.
GRADUL PATRU
Bacilii vaginali lipsesc, sînt mulţi microbi patogeni (coci, comma variabile, trihomonas ş.a.) şi
leucocite. Reacţia este slab alcaină. Gradul trei şi patru însoţesc, de regulă, procesele patologice.
U T E R U L (uterus) este un organ cavitar, în formă de pară, format din muşchi netezi, turtit în
direcţia antero-posterioară.
În uter distingem următoarele porţiuni:
 Copr
 Istm
 Col sau cervix
 Partea superioară, cea mai masivă, se numeşte corpul uterin.
Se numeşte fund uterin porţiunea corpului uterin, situată superior nivelului, de la care pleacă
trompele. Fundul uterin se înalţă ca o boltă.
I S T M U L este porţiunea uterului, lungimea de aproximativ 1 cm, situată între corp şi col.
În interiorul istmului se găseşte un canal care continuă în sus prin cavitatea uterină şi în jos –
prin canalul colului uterin.
După structura mucoasei istmul se aseamănă cu colul uterin, după structura peretelui – cu
corpul uterin.
Istmul împreună cu partea din porţiunea inferioară a colului uterin formează în perioada
sarcinii şi a naşterii segmentul inferior uterin.
Se numeşte COL extremitatea inferioară uterină, care pătrunde în vagin.
Colul e format din:
 porţiunea vaginală, situată în lumenul vaginal
 porţiunea supravaginală, situată mai sus de nivelul inserţiei pereţilor vaginali pe
col. Colul uterin are o formă cilindrică sau se îngustează puţin în direcţia orificiului
extern (forma cilindroconică).
La fetiţe şi la femei adulte, cu organe genitale incomplet dezvoltate colul este
de formă conică.
În interiorul colului uterin se găseşte un canal îngust, căptuşit cu mucoasă. Canalul
cervical are forma unui fus. El este mai îngust la extremitatea superioară şi inferioară decît în
centru.
Extremitatea superioară a canalului cervical – orificiul intern – continuă cu canalul
istmului; orificiul extern se deschide în centrul porţiunii vaginale a colului.
La nulipare orificiul extern al canalului cervical are forma rotundă sau ovală, la
multipare – are forma unei linii transversale. Orificiul extern îşi modifică forma în dependenţă
de rupturile laterale din perioada naşterii.
Lungimea uterului este de 8 – 9cm, din care 2/3 se raportă la colul uterin, iar 1/3 la colul
uterin. Lăţimea la nivelul fundului este de 4 - 5,5 cm, grosimea pereţilor este de 1 - 2cm.
Greutatea uterului sănătos la o nulipare variază între 50 - 100g.
Cavitatea uterină are formă triunghiulară, cu vîrful orientat înspre canalul cervical, iar
baza – spre fundul uterin; unghiul ei inferior corespunde orificiului intern al canalului cervical,
cele două unghiuri superioare - extremităţilor uterine ale trompelor.
Pereţii uterini sînt formaţi din trei tunici:
 tunica mucoasă
 tunica musculară
 tunica seroasă (peritoneală)
Tunica mucoasă uterină – endometrul este acoperită de un epiteliu prizmatic ciliat, cilii
căruia vibrează şi îndreaptă lichidul în direcţia orificiului extern al canalului cervical. Sub
epiteliul prizmatic se găseşte baza conjunctivă a tunicii mucoase, care conţine vase, nervi şi
numeroase glande.
Glandele corpului uterin sînt căptuşite cu epiteliu prizmatic şi produc o secreţie apoasă,
care umectează suprafaţa mucoasei. Forma glandelor este tubulară, uneori extrimităţile lor se
bifurcă.
Glandele cervicale sînt căptuşite cu epiteliu prizmatic, avînd numeroase ramificaţii (în
formă de coarne de cerb). Secreţia glandelor cervicale are un aspect de mucus vîscos şi
transparent, care închide ca un dop canalul cervical.
Mucoasa colului uterin suferă o serie de transformări sub influienţa hormonilor sexuali.
Secreţia de mucus este un proces continuu, dar cu variaţii mari: 20-60mg/zi în faza pre sau
postmenstruală şi 700mg în faza preovulatorie. Mucusul cervical are Ph de 7-8,5. Sub influienţa
estrogenilor în faza preovulatorie se produce o cantitate maximă de mucus, o cristalizare
maximă, îar viscozitatea scade, ceea ce face ca glera cervicală să devină permeabilă pentru
spermatozoizi. Migraţia spermatozoizilor prin canalul cervical se face cu o viteză de 0,1-
0,3mm/minut cu un maxim în faza preovulatorie.
Facilitatea penetrării spermatozoizilor se face prin modificarea tonusului musculaturii
cervico-istmice care scade în faza proliferativă ducînd la dilatarea canalului cervical şi a
criptelor. În faza secretorie sub influienţa progesteronului, tonusul creşte şi canalul cervical se
închide.
Mucoasa corpului urerin este netedă. La nivelul canalului cervical ea formează pliuri,
care amintesc frunza de palmier (plica palmieră).
Tunica mucoasă a corpului uterin este formată din două straturi, care nu sînt bine
deliminate. Stratul superficial, orientat spre cavitatea uterină, este supus unor modificări
periodice în raport cu ciclul menstrual şi se numeşte strat funcţional.
Stratul mucoasei, aderent la tunica musculară, nu suferă modificări periodice şi poartă
numele de strat bazal.
Tunica musculară este stratul cel mai masiv din uter. Are forma reţea deasă din fibre
musculare netede, între care se găsesc straturi de ţesut conjunctiv. Tunica musculară este bogată
în vase sangvine.
Ea este formată din trei straturi musculare suprapuse:
 extern (subseros), longitudinal
 mediu - circular
 intern submucos, longitudinal
La nivelul corpului uterin este mai dezvoltat stratul circular, iar la nivelul colului – cel
longitudinal. La nivelul colului uterin şi al istmului tunica musculară este mai subţire, iar ţesutul
conjunctiv mai dezvoltat în comparaţie cu corpul uterin. În col sînt multe fibre elastice.
Tunica seroasă (peritoneală) uterină (perimetrium) este stratul extern al uterului.
Peritoneul trece de pe suprafaţa internă a peritoneului anterior abdominal pe vezica urinară şi,
mai departe, pe suprafaţa anterioară a uterului şi a trompelor.
Între vezica urinară şi uter se formează o adîncitură a peritoneului numită spaţiul vezico-
uterin (excavatio vesico-uterină).
Suprafaţa anterioară a uterului este acoperită de seroasă numai în porţiunea situată
superioar de nuvelul istmului inferior acestui nivel, între col şi vezică, se găseşte ţesutul
conjunctiv lax.
De pe fundul uterului seroasă trece pe suprafaţa lui posterioară, captuşind porţiunea
supravaginală a colului şi fundul de sac vaginal posterior, trecînd apoi pe suprafaţa anterioară a
rectului. Între suprafaţa posterioară a uterului şi rect se formează un buzunar adînc – spaţiul
recto-uterin (Duglas sau excavatio rectouterină).
Uterul este situat în centrul micului bazin, la distanţa egală de la simfiză şi sacru şi de la
peretele drept şi stîng al bazinului. Colul uterin este situat în porţiunea lată a excavaţiei
bazinului. În mod, există o dublă cudură uterină, a corpului de col, de 100-120 de grade şi a
colului de vagin, de 90°.
Uterul este flectat înainte (anteversio uteri) – (raportul dintre axul uterului şi axul
vaginului), fundul lui este îndreptat spre simfiză, colul – înapoi, orificiul extern al canalului
cervical se apropie de peretele fundului de sac vaginal posterior.
Între corpul şi colul uterin se formează un unghi obtuz, deschis anterior (anteflexio
uteri) – raportul dintre axul uterului şi axul colului.
Uterul posedă o mobilitate fiziologică. Cînd vezica se împle, uterul se deplasează
posterior, iar cînd rectul e supraîncărcat - anterior. Uterul gravid se ridică în sus. La suprimarea
cauzei, care determină deplasarea uterului, el îşi recapătă din nou poziţia iniţială, tipică în
centrul bazinului.
Uterul îndeplineşte funcţia menstruală, de secreţie, menţinere a sarcinii şi de expulzie a
fătului, placentei şi anexelor.
TROMPELE UTERINE (tubae uterinae, salpinges) se mai numesc şi oviducte sau trompele
lui Fallopio.
Trompele încep de la coarnele superioare ale uterului (din fundul lui), trec prin porţiunea
superioară a ligamentului lat în direcţia pereţilor pelvieni laterali şi se termină cu ampula sau
pavilionul trompei.
Lungimea trompei este de 10 - 12 cm, lăţimea variază, micşorîndu-se lîngă unghiul
uterin şi mărindu-se înspre extremitatea liberă. Lumenul trompei comunică cu cavitatea
uterină, diametrul orificiului tubar la acest nivel este de 0,5 - 1 mm.
 Mai departe lumenul trompei devine mai lat, atingînd în regiunea ampulelor 6 - 8 mm.
Ampula trompei se deschde în cavitatea abdominală. Marginea ei liberă are aspect de franjuri
(fimbrii).
Se presupune, că aceste frahjuri contribuie la pătrunderea ovulului eliminat din ovar, în
lumenul trompei.
În trompă se disting următoarele porţiuni:
 Porţiunea internă sau internsţială situată în interiorul peretelui uterin;
 Porţiunea istmică - mijlocie a trompei;
 Porţiunea ampulară, mai lată a trompei, care se termină cu pavilionul ei.
Pereţii trompei sunt formaţi din trei tunici:
 tunica mucoasă,
 tunica musculară
 tunica seroasă (peritoneală)
Tunica mucoasă pe suprafaţa internă a trompei formează pliuri longitudinale.
Dimensiunea şi numărul acestor creste în direcţia extremităţii ampulare a trompei. Mucoasa este
acoperită de epiteliu prizmatic ciliat, cilii căruia vibrează în direcţia uterului.
Tunica musculară a trompei este alcătuită din trei straturi de muşchi netezi:
 Stratul extern este longitudinal
 cel mijlociu- circular
 cel intern ( submucos) – de asemenea longitudinal
Tunica seroasă a trompei reprezintă porţiunea superioară a ligamentelor late; peritoneul
acoperă trompa de asupra şi lateral, iar la porţiunea ei inferioară aderă ţesutul conjunctiv lax, prin
care trec vase şi nervi.
În copilărie trompele sînt şi sinuoase; cu vîrsta ele se îndreaptă, iar lumenul lor devine
mai lat. Uneori rămîn nedezvoltate pînă la maturitatea sexuală a femeii (trompe infantile).
Trompele infantile reţin ovului fecundat şi acesta se poate implanta aici pe loc (sarcina
extrauterină).
În porţiunea ampulară a trompei are loc fecundarea (întîlnirea şi contopirea ovulului şi
spermatozoidului). Ovulul se deplasează de la extremitatea ampulară spre uter datorită
contracţiunilor musculaturii tubare. Prin contracţia musculaturii longitudinale trompa se
scurtează, iar a celei circulare – se îngustează. Contracţiile succesive ale muşchilor longitudinali
şi circulari dau naştere mişcărilor peristaltice tubare, care mişcă ovulul în direcţia uterului. Un
rol auxiliar în mişcarea oului în direcţia uterului îl deţine vibritatea cililor epiteliului tubar.
Transportarea oului este favorizată şi de cutele longitudinale ale mucoasei, pe cute oul lunecă
spre uter.
Activitatea contractilă a trompelor depinde de fazele ciclului menstrual. În perioada de
evoluţie a foliculului în ovar, cresc excitabilitatea şi tonusul trompei, iar în perioada de
dezvoltare a corpului galben scad; peristaltica devine ritmică, favorizînd deplasarea oului.
OVARELE sunt glande genitale feminine perechi. Ovarul are forma unei migdale, cu lungimea
de 3,5 - 4 cm, lăţimea de 2 - 2,5 cm, grosimea de 1 – 1,5 cm; greutatea de 6 - 8g. La bătrîneţe
ovarele devin dure, dimensiunile lor se micşorează, în interiorul lor se dezvoltă ţesutul fibros.
Ovarul este implantant cu una din marginile sale în foiţa posterioară a ligamentului lat;
restul suprafeţei lui nu este acoperit de peritoneu rămînînd liber în cavitatea abdominală a
bazinului mic.
Ovarul este suspendat de:
 ligamentul lat uterin;
 ligamentul utero-ovarian;
 ligamentul lombo-ovarian.
Vasele şi nervii pătrund în ovar prin hilul ovarian, în locul implantării lui în foiţa
posterioară a ligamentului lat.
În ovar se disting:
 Epiteliu care acoperă suprafaţa liberă;
 Tunica albuminoasă;
 Zona corticală;
  Zona medulară.
Epiteliu ovarian (epiteliul germinativ) participă în perioada dezvoltării intrauterine şi
de copilărie precoce la formarea foliculilor primordiali. Ulterior ei devin inactivi.
Tunica albuminoasă este situată sub epiteliu şi este formată din ţesut conjunctiv, fibrele
căruia sînt situate paralel cu suprafaţa ovarului.
Zona corticală a ovarului aderă la tunica albuminoasă. În ţesutul conjunctiv al acestei zone
se găsesc numeroşi foliculi primordiali, foliculi în diferite grade de dezvoltare, corpi galbeni şi
resturile lor .
Zona medulară a ovarului este alcătuită din ţesut conjunctiv şi fibre musculare; prin
această zonă trec numeroase vase şi nervi.
Ovarele au un rol foarte important. În decursul perioadei de maturitate sexuală în ele se
repetă ritmic procesele de maturizare a ovulelor.
Ovarele secretă hormoni (hormoni sexuali), care acţionează atît asupra organismului
întreg, cît şi a organelor genitale feminine. Hormonii ovarului contribue la dezvoltarea
particularităţilor organismului feminin. Din ele fac parte conformaţia specifică a coprului,
particularităţile organismului şi metabolismului, dezvoltarea glandelor mamare, a pilozităţii ş.a.
Sub influenţa hormonilor ovarieni se dezvoltă organele genitale: trompele, uterul, vaginul,
organele genitale externe.
În perioada de maturitate sexuală aceşti hormoni participă la procesele ciclice de pregătire
a organismului pentru sarcină.
APARATUL LIGAMENTAR AL ORGANELOR GENITALE
Uterul împreună cu trompele şi ovarele este susţinut în poziţie normală de:
 aparatul de susţinere (ligamentele);
 aparatul de fixare (ligamentele care fixează uterul suspendat);
 de aparatul de susţinere (planşeul pelvin).
Aparatul de suspensie al organelor genitale interne constă din următoarele ligamente:
1. Ligamentele rotunde formate din muşchii netezi şi ţesut conjunctiv au aspecte de
cordoane, avînd lungimea de 10-12 cm. Ligamentele rotunde se întind de la coarnele uterine
(anterior şi inferior nivelului, de la care pleacă trompele), îndreptîndu-se sub foiţa anterioară a
ligamentltu lat spre orificiile interne ale canalelor inguinale. Parcurcînd canalul inghinal,
ligamentele rotunde se desfac în evantali, fixîndu-se de ţesutul conjunctiv lax al muntelui Venus
şi al labiilor genitale mari. Ligamentele rotunde flexează anterior fundul uterin (flexia
anterioară); în perioada de sarcină ligamentele rotunde se îngroaşă şi se lungesc.
2. Ligamentele late sînt nişte foiţe peritoneale duble, care se întind între marginile uterului şi
pereţii pelvieni laterali. În porţiunile superioare ale ligamentelor late trec trompele, în foiţele lor
posterioare sînt implantate ovarele, iar între foiţe se găseşte ţesut conjunctiv, vase şi nervi.
3. Ligamentele utero- sacrate încep de la suprafaţa posterioară a uterului la nivelul trecerii
corpului uterin în col trec posterior şi înconjoară din ambele părţi rectul, inserîndu-se pe
suprafaţa anterioară a sacrului. Aceste ligamente imprimă colului uterin direcţia posterioară. În
perioada naşterii ligamentele rotunde şi utero-sacrate contribue la susţinerea uterului pe loc.
4. Ligamentele utero-ovariene sau ovariene proprii încep posterior de fundul uterin şi inferior
locului, de unde pleacă trompele, extinzîndu-se pînă la ovare.
5. Ligamentele lombo - ovariene (lig. infundibulo-pelvicum) sînt o continuare a ligamentelor
late, ele se întind de la trompe pînă la pereţii pelvieni
Aparatul de fixare al uterului este format din cordoane conjunctive şi din fibre musculare
netede. Ele pleacă din porţiunea inferioară a uterului:
 anterior spre vezică şi mai apoi spre simfiză;
 spre pereţii pelvieni laterali – ligamentele cardinale (lig. cardinale);
 posterior, formînd scheletul conjunctiv al ligamentelor utero-sacrate.
Aparatul de susţinere este format din musculatura şi fasciile planşeului pelvi-perineal.
Planşeul pelvin are o importanţă enormă în menţinerea organelor genitale interne în poziţie
normală. La creşterea tensiunii intraabdominale ( încordare, ridicare de greutăţi, tuse ş.a.) colul
se sprijină pe planşeul pelvin ca pe un suport.
Musculatura planşeului pelvin susţine organele genitale şi viscerale împiedicîndu-le să se lase în
jos.
ŢESUTUL CONJUNCTIV PELVIAN
Sub tunica seroasă (peritoneală) a organelor micului bazin se găseşte ţesutul conjunctiv
pelvian, care aderă la diferite părţi ale organelor genitale interne.
Ţesutul conjunctiv pelvian acoperă toate spaţiile libere dintre organele micului bazin în
partea neacoperită de peritoneul şi se situiază superior fasciilor pelviene.
În ţesutul conjunctiv lax se evidenţiază regiuni unde predomină ţesut conjunctiv fibros,
dens. Aceste zone de condensare formează aparatul de fixare al organelor genitale interne.
În ţesutul conjunctiv pelvian se desting următoarele zone:
Ţesutul conjunctiv parametral (parametrium) se găseşte între foiţele ligamentului lat şi
se întinde de la marginile laterale ale uterului pînă la pereţii laterali pelvieni.
Ţesutul conjunctiv paravezical ocupă spaţiul rămas liber din jurul vezicii urinare; este
mai abundent anterior şi posterior de vezică.
Ţesutul conjunctiv paravaginal înconjoară vaginul şi ocupă spaţiul dintre pereţii
laterali vaginali şi pereţii pelvieni.
Ţesutul conjunctiv pararectal se situiază în jurul rectului.
Toate zonele ţesutului conjunctiv pelvian, menţionate mai sus, nu sunt delimitate, deoarece
sînt legate între ele prin numeroase elemente conjunctive.
Ţesutul conjunctiv pelvin are o mare importanţă:
 Ţesutul conjunctiv lax contribue la mobilitatea fiziologică şi funcţionarea normală a
organelor genitale interne, a vezicii şi a rectului, permite modificarea volumului
organelor (împlerea şi golirea vezicii şi a rectului, schimbarea dimensiunilor uterului şi
sarcină, la naştere ş.a.).
 Zonele condensate ale ţesutului conjunctiv pelvian fixează organele genitale în stare de
suspensie mobilă, participă la menţinerea uterului şi a altor părţi ale aparatului genital în
poziţie normală.
 Ţesutul conjunctiv pelvian formează lojele ureterelor, vaselor sangvine şi limfatice,
ganglionilor limfatici, trunciurilor nervoase şi a plexurilor.
SISTEMUL SANGUIN AL ORGANELOR GENITALE
Vascularizarea organelor genitale externe se realizează prin artera ruşinoasă şi prin ramuri
ale arteriei femurale.
Artera ruşinoasă (a.pudenda) pleacă de la artera hipogastrică, se îndreaptă în jos şi ese
din bazin, ramificîndu-se în organele genitale externe, perineu, vagin şi rect.
Ramura arteriei femurale (a. supermatica externă) împreună cu ligamentul rotund ese
din canalul inghinal, participînd la vascularizarea buzelor şi muntelui Venus.
Sursele principale de vasculşarizare a organelor genitale interne sînt arterele uterine şi
ovariene.
Artera uterină (a. uterină) este un vas pereche, care vine din artera hipogastrică, se
îndreaptă spre uter prin ţesutul conjunctiv parametral, situat la baza ligamentelor late, pe drum
se încrucişează cu ureterul şi ajunge la marginea uterină la nivelul orificiului intern. La acest
nivel de la artera uterină pleacă o ramură destul de mare, care vascularizează colul şi porţiunea
superioară din vagin – ramura cervico –vaginală.
Truchiul principal al arterei uterine (ramus ascendens) urcă şerpuind pe marginea uterului,
dînd numeroase ramuri, care irigă pereţii uterini şi ajunge pînă la fundul uterului, unde dă o
ramură pentru trompă.
Ramurile terminale ale arteriei uterine se anastomozează cu ramurile arteriei ovariene,
situate în partea superioară a ligamentului lat.
Ramurile arteriale ale truchiului principal ascendent al arterei uterine formează o reţea
deasă de vase sangvune subţiri, care vascularizează abundent tunicile uterine musculară,
mucoasă şi seroasă.
Artera ovariană (a. ovarică) este un vas pereche, care pleacă de la aorta abdominală,
mai jos de locul de unde începe artera renală, coboară împreună cu uretrul şi parcurge
ligamentul lombo-ovarian în direcţia porţiunii superioare a ligamentului lat, dînd ramuri
ovarului şi trompei. Trunchiul terminal al arterei ovariene se anastomozează cu porţiunea
terminală a arterei uterine.
Afară de arterele uterină şi ruşinoasă vaginul e vascularizat şi de ramurile arterelor vezicală
şi hemoroidală.
SISTEMUL NERVOS AL ORGANELOR GENITALE
Organele genitale feminine sînt inervate de sistemele nervoase simpatic şi parasimpatic,
precum şi de nervi spinali.
 Fibrele sistemului nervos simpatic, care inervează organele genitale, vin din
plexurile aortal şi solar şi se îndreaptă în jos, formînd la nivelul vertebrei V
lombare plexul hipogastric superior.
 De la plexul indicat pleacă fibre, care merg în jos şi lateral, formînd plexurile
hipogastrice inferioare drept şi stîng.
 De la aceste plexuri fibrele nervoase se îndreaptă spre plexul masiv utero-vaginal
sau pelvian ( plexul utero-vaginalis, s.pelvicus).
 Plexul utero-vaginal este situat în ţesutul conjunctiv parametral lateral şi posterior
de uter, la nivelul orificiului cervical intern.
 Spre el vin ramurile pelvian (n. Pelvicus), formate din fibre paracimpatice.
 Fibrele simpatice şi parasimpatice, care pleacă din plexul utero-vaginal, inervează
vaginul, uterul, părţile interne ale trompelor uterine şi vezica urinară.
Corpul uterin este inervat în special de fibre simpatice, iar colul şi vaginul – mai ales de
nervii parasimpatici.
Ovarul este inervat de nervi simpatici şi parasimpatici din plexul ovarian. La acesta aderă
fibrele nervoase din plexurile aortal şi renal. De la plexul ovarian pleacă ramuri la părţile
externe ale trompelor şi la plexul utero-vaginal.
Organele genitale externe şi planşeul pelvin sunt inervate de nervii ruşinoşi (n.pudendus).
Astfel, nervii organelor genitale interne contactează cu nervii organelor viscerale prin plexurile
aortal, solar, renal ş.a.
La nivelul pereţilor uterini, ai trompelor şi în zona medulară ovariană se formează plexuri
nervoase dese. În tunica mucoasă uterină ramurile nervoase terminale la rîndul lor se îndreaptă
de asemenea spre glande, în ovar- spre foliculi şi corpii galbeni. Fibrele nervoase terminale
extrem de fine de termină în formă de năsturei, păhărele etc. Aceste terminaţii nervoase
receptează excitările chimice, mecanice, termice ş.a.
Terminaţiile nervoase din organele genitale interne fac parte din interoceptorii, care
înregistrează excitările venite din organele interne.
Excităţile, receptate de terminaţiile nervoase sensitive de transmit prin fibrele nervoase în
segmentele sistemului nervos, situate superior, acolo unde se găsesc centrii, care reglează
activitatea organelor genitale interne. Impulsurile venite din aceşti centri se trahsmit prin fibre
motorii şi secretorii la organele genitale şi realizează activitatea lor (contracţii musculare,
secreţia glandelor, producerea hormonilor ş.a.).
Centri nervoşi, care reglează activitatea organelor genitale, sînt situaţi la diferite niveluri
ale sistemului nervos central, în măduva spinării, în regiunea subcorticală a creierului şi în
scoarţa cerebrală.
Observaţiile clinice arată că traumele psihice puternice pot suprima temporar menstruaţia,
pot provoca avorturi, naşteri premature şi dischinezii în travaliu.
A fost stabilit, că influenţele favorabile, exercitate asupra psihicii parturientelor, contribue
la evoluţia normală a naşterii, micşorînd sau suprimînd durerile. Acest fapt este utilizat în
decursul ultimilor ani în sistemul de pregătire psihoprofilactică a gravidelor şi membrilor
familiei ei către naştere.
SISTEMUL LIMFATIC AL ORGANELOR GENITALE
Sistemul lmfatic al oragenor genitale constă dintr-o reţea deasă de vase limfatice spiralate
şi din numeroşi ganglioni limfatici.
Căile şi ganglionii limfatici sunt situaţi în special pe traiectul vaselor sangvine.
  Vasele limfatice, prin care se scurge limfa din organele genitale externe şi din treimea
inferioară a vaginului, duc spre ganglionii limfatici inguinali.
 Căile limfatice, care pleacă de la treimea medie şi superioară vaginului şi de la colul
uterin se îndreaptă spre ganglionii limfatici situaţi de-a lungul vaselor sangvine
hipogastrice şi iliace.
 Limfa din corpul uterin, trompe şi ovare se scurge prin vasele situate de-a lungul arteriei
ovariene şi se îndreaptă spre ganglionii limfatici ai aortei şi ai venei cave inferioare.
 Între sistemele căilor limfatice ale organelor genitale indicate există anastomoze
limfatice.
G LA N D E L E M A M A R E
Glandele mamare au o structură acinoasă. Parenchmul glandei mamare constă din
numeroase alveole (acini glandulari). Ele sunt situate în jurul canalului excretor (ductus
lactiferus) şi comunică cu lumenul lui. Unindu-se , formează lobi separaţi, mari.
Epiteliul glandelor are funcţii secretorii.
Între lobi se găseşte un ţesut conjunctiv fibros care conţine fibre elastice şi grăsime.
Numărul lobilor glandei mamare este de 15 - 20. Fiecare lob are un canal galactofor, în
care se strînge secretul din toate canalele mărunte, legate cu alveole.
Canalul fiecărul lob de deschide separat la suprafaţa mamelonului, fără a se contopi cu
altele; la suprafaţa mamelonului se găsesc 15 - 20 de orificii (după numărul de canale
galactofore) - pori galactofori.
Fiecare canal galactofor formează sub areola mamelonului, înainte de a se deschde la
suprafaţa lui o dilatare (sinusul galactofor). Pe suprafaţa proeminentă a glandei este situat
mamelonul (papila mammae), acoperit de o piele fină, zbîrcită şi pigmentată.
Mamelonii au o formă cilindrică sau conică, mărimea lor variază. Uneori sunt plaţi sau
chiar retractaţi, îngreunînd alaptaţia copilului. Pielea din nurul mamelonului e pigmentată
(areola, zona mamelonară). Aici se găsesc glandele Montgomeri - nuşte glande mamare
rudimentare.
Mamelonul şi zona areolară au fibre musculare netede, situate în vecinătatea pielii şi
numeroşi receptori nervoşi.
Parenchimul glandei mamare începe să se dezvolte intens în perioada de puberitate;
evoluţia canalelor galactofore este influenţată de hormonul ovarian folicular, iar evoluţia
alveolelor – de hormonul corpului galben.
Glandele mamare se dezvoltă complect în perioada maturităţii sexuale. La femei în vîrstă
are lor atrofia progresivă a parenchimului glandelor mamare.
Vascularizarea glandelor mamare se face prin arterele respective şi prin ramurile arteriei
axilare. Vasele limfatice merg la ganglionii limfatici axilari.
Funcţiile glandelor mamare:
 Estetică
 Sexuală
 Producerea laptelui.
Activitatea secretorie a glandelor mamare începe în cursul sarcinii, atingînd maximul de
intensitate după naştere.
Laptele se secretă sun influenţa hormonului lactogen din lobul anterior hipofizar,
activitatea căruia este reglată de sistemul nervos central. În timpul alaptării se excită elementele
nervoase ale glandei mamare şi impulsurile corespunzătoare ajung la sistemul nervos central.
Sub influenţa modificărilor, apărute în sistemul nervos, creşte secreţia hormonilui hipofizar
lactogen, care stimulează funcţia secretorie a glandei mamare.
Procesul de secreţie al laptelui are loc sub influenţa excitării receptorilor mamelonului şi
areolei în timpul suptului.
Datorită excitării terminaţiilor nervoase elementele musculare din mamelon şi areolă se
contractă, mărind şi îndurînd astfel mamelonul (erecţia), înlesnind apucarea lui de către copil şi
eliminarea laptelui din glandă.
]