1

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI

Facultatea de Inginerie Managerială

Dr. Florin Căldăraru

TEHNICA MĂSURĂRII ŞI CONTROLULUI

CALITĂŢII MEDIULUI

- curs universitar –

Bucureşti, Martie – Noiembrie 2000

 2

CUPRINS
Pagina
INTRODUCERE 6
I LECŢII 10
Partea I-a Cadrul fenomenologic 10
Curs 1 – Evoluţia şi problemele actuale ale studiului mediului înconjurător 10
1.1. Studiul mediului înconjurâtor în cadrul biologiei 10
1.2. Extinderea fenomenologică 12
1.3. Probleme actuale 14
1.4. Fizica biotopului 16
1.5. Fizica biocenozei 19
1.6. Situaţia actuală 20
Curs 2 – Geosistemul 21
2.1. Perigeosistemul (exosfera, termosfera şi mezosfera) 21
2.2. Pregeosistemul 23
2.2.1. Mantaua 23
2.2.2. Nucleul 24
2.3. Mezogeosistemul 25
2.3.1. Stratosfera 25
2.3.2. Troposfera 25
2.3.3. Hidrosfera 26
2.3.4. Litosfera 28
2.3.2. Biosfera 29
Curs 3 - Ecosistemul antropizat 32
3.1. Structura generativă a ecosistemului antropizat 32
3.2. Pattern-ul nevoilor umane în ecosistemul antropizat 33
3.3. Pattern-ul activităţilor umane în ecosistemul antropizat 36
3.4. Pattern-ul organizării spaţiului în ecosistemul antropizat 38
3.5. Produsul 39
Curs 4 – Elemente de fizica ecosistemelor 42
4.1. Sisteme termodinamice 42
 3

Pagina
4.2. Organizarea ierarhică 43
4.3. Forma generală a ecuaţiei de bilanţ 45
4.4. Bilanţul entropiei (principiul II al termodinamicii) 46
4.5. Sistemul termodinamic asociat unui sistem fizic 46
4.6. Stabilitatea sistemelor cu autoorganizare 49
Curs 5 - Ecosisteme şi sisteme termodinamice asociate 53
5.1. Stratosfera si troposfera 53
5.2. Hidrosfera 54
5.3. Litosfera 56
5.4. Biosfera 57
5.5. Sistemul termodinamic asociat ecosistemului antropizat 62
Curs 6 - Bilanţuri şi cuplaje în geosistem 66
6.1. Bilanţul de energie 66
6.2. Bilanţul de substanţă 67
6.3. Cuplaje în mezogeosistem 72
Curs 7 – Interacţiunea între geosistem şi ecosistemul antropizat – fenomene
de poluare locală şi globală 77
7.1. Emisii poluante şi deşeuri 77
7.2. Poluare locală 82
7.3. Poluare regională 83
7.4. Poluare globală 84
Partea a II-a Măsurarea şi controlul calităţii mediului înconjurător 91
Curs 8 – Modelul de calitate al mediului înconjurător 91
8.1. Modelul general al calităţii 91
8.2. Asocierea unui model de calitate mediului înconjurător 92
8.3. Clasificarea metodelor de măsurare şi caracterizare a mediului înconjurător 98
8.3.1. Criteriul locului de măsurare 98
8.3.2. Criteriul principiului de măsurare 99
8.3.3. Criteriul timpului de măsurare 100
 4

Pagina
Curs 9 - Metode de măsurare şi caracterizare a poluării aerului 102
9.1. Caracterizarea poluării aerului 102
9.2. Metode actuale pentru măsurarea concentraţiilor substanţelor poluante ale aerului 107
9.2.1. Măsurarea conductivităţii electrice 107
9.2.2. Măsurarea absorbţiei radiaţiilor electromagnetice 111
9.2.3. Măsurarea conductivităţii termice 113
9.2.4. Măsurarea altor mărimi fizice care caracterizează comportarea gazelor 113
9.2.5. Măsurarea dimensiunilor particulelor în suspensie în gaze 114
Curs 10 - Metode de măsurare a concentraţiilor substanţelor aflate în soluţie 120
10.1. Metodologia generală de măsurare a concentraţiilor substanţelor aflate în soluţie 120
10.2. Metoda spectrometrică 121
10.3. Metoda conductivimetrică 123
10.4. Masurarea acidităţii 124
10.5. Masurarea turbidităţii 125
Curs 11 – Sisteme portabile pentru măsurarea şi caracterizarea poluării
apelor şi solului 126
11.1. Sistemul portabil DREL/2000 pentru măsurarea şi caracterizarea calităţii
apelor şi solurilor 126
11.2. Sistemul portabil CEL 700 de măsurare şi caracterizare a calităţii apei 130
Curs 12 - Sisteme de monitorizare şi măsurare în timp real a poluării mediului
înconjurător 133
12.1. Probleme legate de monitorizare 133
12.2. Tipurile de substanţe ce trebuiesc detectate 137
12.3. Modul optim de locaţie în mediul înconjurător al subsistemelor şi
eşantionarea intervalelor de măsurare 130
12.4. Caracteristici şi nivele de performanţă ale sistemelor de monitorizare în
timp real a calităţii aerului 140
12.5. Cerinţe care trebuiesc îndeplinite de sistemele de monitorizare în
timp real a poluării aerului 143
12.6. Metodele de tip remote sensing 144
 5

Pagina
Curs 13 - Metode de control a calităţii mediului înconjurător 148
13.1. Metode de control local 148
13.2 Metode de control regional (stat sau zonă continentală) 150
13.3. Metode de control global 151
13.4. Educaţia şi învaţământul 152
Curs 14 – Managementul integrat al calităţii mediului înconjurător 153
14.1.Analiza ecogeografica 153
14.2. Metoda de timp real pentru descreşterea poluării industriale 159
II APLICAŢII PRACTICE 163
Lucrarea de laborator nr. 1
Determinarea concentraţiilor unor poluanţi ai apei prin metode spectrometrice
în domeniul vizibil - Partea I – a Analiza calitativă 163
Lucrarea de laborator nr. 2
Determinarea concentraţiilor unor poluanţi ai apei prin metode spectrometrice
în domeniul vizibil - Partea a II – a Analiza cantitativă 168
Lucrarea de laborator nr. 3
Calibrarea senzorului cu SnO2 pentru mîsurarea concentraţiilor de freon în aer 176
Lucrarea de laborator nr. 4
Măsurarea şi monitorizarea în timp real a poluării aerului (gaze toxice şi
combustibile) - Partea I-a Simularea hardware şi software 184
Lucrarea de laborator nr. 5
Măsurarea şi monitorizarea poluării aerului (gaze toxice şi combustibile)
- Partea a II-a Măsurători în teren 195
Lucrarea de laborator nr. 6 – Referat
Aplicaţii în managementul calităţii mediului înconjurător - Simularea unor situaţii
Reale (partea I-a) 206
Lucrarea de laborator nr. 7 – Referat
Aplicaţii în managementul calităţii mediului înconjurător - Simularea unor situaţii
Reale (partea a II-a) 215
III SUBIECTE DE EXAMEN 219
IV BIBLIOGRAFIE 234
 6

INTRODUCERE

Acest curs este destinat studenţilor anului IV al Facultăţii De Inginerie Managerială din
Universitatea Eologică Bucureşti care au în programa de studiu disciplina “Tehnici de măsurare şi
control a calităţii mediului” (curs şi laborator). Datorită conţinutului său, atât în partea de teorie, cât,
mai ales, în cea de aplicaţii practice, cursul poate fi consultat şi de studenţii altor facultăţi cu profil
de inginerie care au specializări în domeniul protecţiei mediului înconjurător, ca şi de alţi studenţi şi
specialişti care au nevoie de o introducere rapidă în domeniu.

O scurtă prezentare a modului în care a evoluat problematica mediului înconjurător este

necesară pentru a înţelege necesitatea unui astfel de curs la momentul actual.
Satisfacerea nevoilor unei populaţii în creştere şi cu exigenţe tot mai sporite, a determinat
apariţia, explozivă în ultimii 50 de ani, a unităţilor industriale şi de agricultură intensivă. Acestea,
din motive de eficienţă economică, s-au constituit, de multe ori, în platforme industriale sau agricole
care au ocupat părţi însemnate din mediul inconjurător.
Dezvoltarea sistemelor industriale şi de agricultură intensivă a determinat, în egală măsură,
apariţia unor noi tipuri de aşezări umane. De asemenea, traficul rutier a crescut mult în intensitate
datorită necesitaţilor de a deplasa oameni, materiale şi mărfuri la, şi de la locurile de producţie.
Datorită relaţiilor strânse dintre aşezările umane şi mediul înconjurător, procesul de
dezvoltare a indus modificări importante în structura acestuia. Au fost afectate, pe rând, calitatea
aerului şi a apelor, a solului şi a biosferei, mai intâi zonal şi apoi la scară planetară.
Efectele negative ale procesului de dezvoltare au fost resimţite de om, la inceput în calitate
de participant la anumite procese industriale sau agricole şi s-au manifestat prin afectarea stării de
sănătate. Aria celor afectaţi s-a extins, într-o primă fază, datorită unor produse care afectau starea de
sănatăte prin utilizare şi, într-o a doua fază, datorită efectelor poluării de tip global (efectul de seră,
subţierea stratului de ozon şi ploile acide).
Pâna în anii ‘60 studiul mediului înconjurător a fost, în exclusivitate, apanajul biologiei, în
cadrul căreia s-a şi dezvoltat conceptul de ecosistem. începutul anilor ‘70 a marcat apariţia primelor
semnale de alarmă în legatură cu eroziunea accelerată a solului, ploile acide, emisia de bioxid de
carbon şi chiar a accidentelor ecologice (degradarea accelerată a ecosistemului lacului Ontario). Din
ce în ce mai mulţi cercetători, mai ales din domenii conexe biologiei, au început să se ocupe de
rezolvarea acestor probleme, considerând ca singură cauză a degradării mediului activitatea
industrială şi agricolă şi încercând să impună reducerea drastică a volumului acestor activităţi,
masură care nu avea cum să fie pusă în practică, fie din raţiuni economice, fie din raţiuni sociale.
Problematica mediului încojurător se lărgeşte la începutul anilor ‘70, mai ales din cauza
corelaţiei fireşti cu criza energetică şi cu crizele de dezvoltare care debutează în forţă în 1973, după
războiul de şase zile dintre Israel şi Egipt. Cercetătorii încep să înţeleagă că, mai mult decât
 7

contabilizarea degradărilor mediului înconjurător şi impunerea unor măsuri cu caracter restrictiv

asupra proceselor de dezvoltare, este necesară elaborarea unor modele globale ale dezvoltării
economice şi sociale care să furnizeze predicţii asupra stărilor ce se pot realiza, precum şi soluţii de
control a acestor procese. Au apărut atunci organisme mondiale cu caracter non-guvernamental
(PNUD, FAO) şi fundaţii ştiinţfice care au suportat şi susţinut elaborarea unor astfel de modele. Aşa
au apărut rapoartele Clubului de la Roma care au elaborat primele modele globale asupra proceselor
de dezvoltare economică şi socială. Aceste modele au fost elaborate într-o perspectivă mai degrabă
tehnologică, decât ştiinţifică, astfel încât predicţiile lor pe termen scurt şi mediu au fost deja
infirmate. Ele au insă marele merit de a fi construit primele baze de date credibile şi de a fi atras un
număr foarte mare de cercetători, din diverse domenii ştiinţifice în studiul acestor probleme, creând
astfel premisele apariţiei primelor şcoli.
Primele studii asupra problemelor globale ale mediului încojurător au formulat concluzii
care au avut, mai degrabă, darul de a descuraja orice cercetare ştiinţifică. Cartea reputatului Barry
Commoner, "Cercul care se închide", realizează un studiu vast ce prezintă mediul înconjurător ca pe
o multitudine de relaţii în două dimensiuni, fără nici o ordonare ierarhică, şi se încheie cu concluzia
că "toate sunt legate de toate", interzicând astfel, apriori, orice modelare parametrică. În acei ani (ca
de altfel şi astăzi, în anumite medii ştiinţifice), orice încercare de modelare parametrică a
ecosistemelor naturale şi antropizate era respinsă din start cu motivaţia că omul şi natura sunt atât de
complexe că nu pot fi puse în vreo ecuaţie.
Apariţia primelor accidente ecologice majore în anii ‘80 (accidentul de la Bophal, India şi
cel de la Cernobâl) a determinat implicarea puternică a societăţii civile în problemele mediului
înconjurător, la toate nivelele de acţiune şi decizie. Astăzi, în toate ţarile civilizate există partide
ecologiste dintre care multe au putere de decizie la nivel parlamentar şi guvernamental, există
agenţii naţionale şi regionale care încearcă să monitorizeze evoluţia mediului înconjurător.
Consecinţele posibile ale poluării globale au determinat reuniuni mondiale la cel mai înalt nivel
(Montreal 1989, Rio de Janeiro 1992, Bangkok 1993, New York 1997, Kyoto 1997) care au încercat
să impună restricţii severe pentru diminuarea a ceea ce s-a crezut că sunt cauzele acestor fenomene.
Mai mult, la nivelul politic de decizie, a apărut un concept nou asupra dezvoltării care işi are
originea în problematica mediului înconjurător, "sustainable development" (modelul Brutland al
dezvoltării).
În planul acţiunii această implicare a societaţii civile a însemnat o creştere importantă a
suportului financiar şi logistic pentru studiul problemelor poluării, în special, şi a problemelor
mediului înconjurător, în general. Acest fapt a atras în cadrul problematicii din ce in ce mai mulţi
specialişti, fapt care a facut ca nivelul cunoştiintelor asupra poluării să crească atât de mult încât să
permită aparţtia tehnologiilor curate şi a celor de reconstrucţie ecologică.
Stadiul actual al cunoaşterii de toate tipurile ne arată că am ajuns în stadiul în care evaluări,
modelări şi decizii asupra căii de dezvoltare au devenit posibile.
 8

Cu toate că în ţările dezvoltate acţiuni de acest gen au o vechime de peste douăzeci de ani, o
serie de lucruri importante ramân încă de făcut. Astfel, majoritatea metodelor de reducere a poluării,
în special, şi de modelare a procesului de dezvoltare, în general, nu sunt acţiuni de timp real,
eventualele efecte pozitive ramânând în beneficiul generaţiilor viitoare. De asemenea, se constată, în
majoritatea modelelor deja elaborate, absenţa unei perspective pragmatice, singura capabilă să
permită elaborarea unor modele parametrice care să asigure posibilitatea predicţiei.
În România studiul problemelor mediului înconjurător a debutat, pe scară largă, la începutul anilor
‘80, imediat după apariţia, la noi, a rapoartelor Clubului de la Roma. Dezvoltarea cercetărilor a fost
rapidă, fiind favorizată, dacă se poate spune aşa, de dimensiunea aberantă a dezvoltării economice
socialiste. Orice model care se construia în cadrul ştiinţei era infinit mai bun decât ceea ce se făcea
în realitate.
Evidenţierea din ce în ce mai clară a legăturilor dintre activitatea antropică şi schimbările
globale observate în mediul încomjurător în ultimii 20-30 de ani (modificarea climei şi degradarea
ecosistemelor prin reducerea biodiversităţii) a determinat societatea civilă să investească din ce în ce
mai mult pentru a putea cunoaşte şi controla aceste fenomene. Au fost dezvoltate, ca urmare a
acestor eforturi, o serie intreagă de metode de masură şi caracterizare a parametrilor mediului
înconjurător care au determinat, în ţările puternic dezvoltate, realizarea, la scară locală, a controlului
activităţii antropice în relaţia cu mediul înconjuraăor.
La nivelul global, însă, lucrurile sunt departe de a fi ajuns în acest stadiu. Deşi efortul
investiţional de care am vorbit a permis şi aici realizarea unor metode de măsură şi caracterizare
performante (mai ales cele de tipul "remote-sensing"), atât cunoaşterea fenomenelor de poluare
globală (efectul de seră, subţierea stratului de ozon şi ploile acide), cât şi legătura lor cu activitatea
antropică sunt departe de a fi realizate.
Problemele pe care le avem de rezolvat sunt probleme de timp real şi cu un grad mare de
dificultate în condiţiile în care cunoştiinţele pe care le deţinem despre fenomenologia Terrei şi a
ecosistemelor antropizate sunt, încă, insuficiente. Prin urmare, pregătirea cât mai multor specialişti
nu poate fi decât de folos acestui domeniu.

Cursul este structurat în trei părţi. Prima parte cuprinde un număr de 14 lecţii care se referă
la fenomenologia Terrei şi a ecosistemelor antropizate (prima parte) şi la modelul calităţii mediului
şi metodele de măsurare şi caracterizare a parametrilor de mediu (partea a II-a). În partea a doua sunt
prezentate referatele a cinci lucrări de laborator din domeniul măsurării poluării apelor şi a aerului,
precum şi simularea unor situaţii practice în care se poate găsi managerul de mediu într-o
întreprindere (două aplicaţii). În partea a III-a sunt prezentate câteva subiecte de examen. Pentru
înţelegerea cursului sunt necesare cunoştiinţe de fizică, chimie, matematică, teoria sistemelor şi
informatică la nivelul la care acestea sunt dobândite in facultăţile cu profil ingineresc, precum şi
cunoştiinţe de nivel mediu de geografie, biologie, sociologie şi economie.
 9

Nu pot încheia această introducere fără să menţionez numele acelora care au contribuit la
realizarea acestui curs. Domnul Prof. Dr. Ştefan Pătraşcu, titularul cursului de fizică din
Universitatea Ecologică şi fostul meu conducător de doctorat, este cel care are meritul de a fi insistat
ca realizările din cadrul tezei mele de doctorat să fie valorificate şi în domeniul educaţional şi, mai
ales, pe acela de a fi recomandat introducerea lui în planul de învăţământ al facultăţii de inginerie
managerială.
Domnul Prof. Dr. Vladimir Rojanschi, decanul facultăţii de inginerie managerială din
Universitatea Ecologică are meritul de a fi recomandat şi implementat rapid cursul în planul de
învăţământ al facultăţii, precum şi pe acela de a susţine permanent dezvoltarea acestui curs în sensul
creşterii utilităţii lui pentru studenţi, această carte fiind o expresie a efortului dânsului.
Doamna Asist. Drd. Corina Tudor este cea fără de care nu aş fi avut cum să susţin în condiţii
aşa de bune cele două lucrări de laborator de măsurare a poluării apelor ăn cadrul laboratorului de
fizică al facultăţii de inginerie managerială.
Colegii de la ECOSEN SRL, firma care asigură suportul financiar şi logistic pentru
susţinerea a cinci lucrări de laborator, sunt cei care au realizat lucrările de laborator de măsurare a
poluării aerului, plecând de la unele din programele de cercetare ale firmei.
În sfârşit, dar nu în cele din urmă, activitatea de la laborator a studenţilor actualului an V al
facultăţii de inginerie managerială mi-a furnizat multe observaţii utile care au corectat o parte din
greşeli.
Tuturor acestora le mulţumesc şi îi asigur de toată recunoştinţa mea.

Autorul
 10

PARTEA I-A MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Capitolul 1 – Evoluţia studiului mediului înconjurător

1.1. Studiul mediului înconjurător în cadrul biologiei

Termenul "ecologie" a fost introdus de E. Haeckel, în 1869, în legătura cu studiul
interacţiunilor dintre organismele vii şi mediul lor înconjurător. El derivă din cuvântul grecesc "ο
ικοζ", care înseamnă casă.
O definiţie mai completă a fost formulată de Krebs (Krebs C.J., 1972) care afirmă că

Ecologia este studiul ştiinţific al interacţiunilor care determină distribuţia şi abundenţa

organismelor în mediul înconjurător.
şi că

Mediul înconjurător al unui organism este format din toate fenomenele din afară organismului
care îl influenţează, atât factorii fizico-chimici, cât şi din alte organisme.

Sistemele vii sunt organizate pe trei nivele de complexitate: organismele individuale,

populaţiile, formate din organisme din aceeaşi specie, şi comunităţile, formate din populaţii de
specii diferite.
Formulat încă din 1877 de K. Mobius, termenul de biocenoză a capătat calităţile unui
concept ecologic de profunzime abia în ultimele decenii. O definiţie care aparţine lui E. P. Odum
în 1971 spune că

Biocenoza este un ansamblu de populaţii ce trăiesc pe un teritoriu sau un habitat fizic

determinat cu caracteristici în plus faţă de cele ale componenţilor săi individuali şi
populaţionali.

Complementar acestei definiţii se formulează definiţia biotopului:

Biotopul este constituit din totalitatea factorilor fizico-chimici (energie, relief, topoclimat, etc.)
care influenţează evoluţia organismelor vii.
 11

Noţiunea de ecosistem a fost introdusă de Tansley în 1935 pentru a evidenţia unitatea

ecologică dintre biotop şi biocenoză. O definiţie mai recentă (Begon M., 1990) afirmă că:
Ecosistemul este totalitatea comunităţilor de populaţii împreună cu biotopul asociat.
Ecosistemele au fost clasificate în ecosisteme naturale, în care intervenţia omului este
puţin importantă (pădurea tropicală, deşerturile, taigaua, zonele muntoase înalte, etc.), şi în
ecosisteme antropizate, în care activitatea umană a modificat puternic componentele şi procesele
naturale (zonele situate în jurul aşezărilor umane).
Structura ecosistemului, ca unitate ecologică funcţională elementară reflectă, în
distribuţia spaţială a elementelor sale, un anumit conţinut funcţional ce rezultă din interacţiunea
diferitelor specii ale biocenozei cu factorii abiotici (sol, relief, topoclimat, etc.). La rândul ei,
esenţa funcţionării ţine de antrenarea energiei solare şi a substanţelor nutritive minerale (de
natura abiotică) în circuitul biologic şi transformarea lor în substanţa organică necesară alcătuirii
sistemelor vii. Aceste dimensiuni dau ecosistemului calitatea de unitate producătoare de
substanţă organică necesară biocenozei. Atingerea unui asemenea scop se materializează, în
cadrul oricărui ecosistem, prin trei funcţii fundamentale:
(1) funcţia energetică, prin care se realizează fixarea energiei solare de către plantele autotrofe în
transferul şi distribuţia acesteia de la o categorie de organisme (producători, consumatori şi
reducători sau descompunători) la alta;
(2) funcţia de transfer a substanţelor nutritive (anorganice şi organice) atât între componentele
biocenozei, căt şi între acestea şi biotop;
(3) funcţia de autoreglare, prin care se realizează stabilitatea ecosistemului pe seama menţinerii
unei anumite proporţii între speciile ce alcătuiesc biocenoză.
Principalul obiectiv al ecologiei este acela de a prezice evoluţia unui organism, populaţie
sau comunitate, în contextul unui set particular de condiţii pe frontiera acestora. Dificultatea
esenţială în realizarea acestui obiectiv este aceea că, din cauza scalei largi de timp a fenomenelor
din ecosistem, pe de o parte, precum şi, mai ales, din cauza imposibilităţii realizării în timp real a
experimentului, modelele elaborate în cadrul biologiei nu sunt modele de timp real.
Modelele descriptive elaborate în cadrul biologiei se bazează pe observaţii amănunţite,
organizate după criterii rezultate din corelaţii statistice cu factori ai biotopului, şi au permis, în
decursul timpului, înţelegerea unor fenomene de mare importanţă, cum ar fi dînamica populaţiei
într-o zonă dată (fenomen legat de procesele de naştere, moarte şi migraţie) şi relaţiile din
interiorul unei comunităţi monitorizate de relaţia esenţială pradă-prădător (Lotka A.J., 1932).
 12

O primă dificultate majoră, în legătură cu predicţia, constă în faptul că studiul

fenomenologiei biotopului se realizează în cadrul altor ştiinţe (fizica, chimia, geologia,
geografia, etc.), iar concluziile acestui studiu nu pot fi, pur şi simplu, lipite studiului în cadrul
biologiei.
O a doua dificultate majoră constă în faptul că specia umană, componentă a biocenozei,
este, simultan, prin activităţile pe care le desfăşoară în procesul de adaptare şi dezvoltare,
componentă a biotopului. Aceste activităţi sunt descrise în cadrul unor ştiinte cu un grad înalt de
subiectivitate (economia, sociologia, politica) în care modelele de predicţie sunt puţin dezvoltate.

1.2. Extinderea fenomenologică

Dezvoltarea industrială pe scară largă, materializată în mari platforme industriale,
practicarea pe scară largă a agriculturii intensive din anii ‘50, precum şi transferul masiv de
tehnologii industriale şi agricole din anii ‘60, în spaţii socio-economice insuficient pregătite
pentru asimilarea acestora, au pus în evidenţă, prin intermediul efectelor poluării generate de
industrie şi agricultură, rolul esenţial al activităţilor umane în perturbarea echilibrului dintre
biotop şi biocenoza, pe de o parte, şi în interiorul fiecăruia dintre acestea, pe de altă parte.
Evenimentele care au succedat războiului din Orientul Mijlociu de la începutul anilor ‘70,
au pus în evidenţă una din cele mai importante caracteristici ale biotopului, şi anume, limitarea
resurselor de materii prime şi energie. Această situaţie, împreună cu cea care se referă la rolul
esenţial al activităţii omului în menţinerea echilibrului în interiorul ecosistemelor, au deplasat
obiectul de studiu al ecologiei din cadrul general al biosferei, către studiul evoluţiei speciei
umane în mediul sau înconjurător.
Datorită dezvoltării metodelor şi a aparaturii de măsurare a parametrilor de poluare
(tehnici de măsură de pe satelit, laboratoare portabile, etc.), sunt descoperite efecte la scară
planetară ale nocivităţii activităţii umane (efectul de seră, reducerea grosimii stratului de ozon,
defolierea pădurilor ca urmare a ploilor acide, etc.). Includerea omului şi a amenajărilor sale în
ecosisteme este un fapt câştigat, dar această complică mult problema descrierii ecosistemelor,
care devine o problemă de timp real, mai ales datorită faptului că aceste situaţii au generat
mişcări politice, începând cu existenţa partidelor ecologiste (care în Europa ocupă locuri în
parlamente), trecând prin "terorismul ecologic" (organizaţia "Green Peace") şi culminând cu
conceptul dezvoltării durabile, care a devenit de notorietate mondială (Rio, 1993). Acest concept
 13

reclamă un control sever al procesului de dezvoltare, după criteriul beneficiului simultan al

generaţiilor prezente şi viitoare şi după criteriul prezervării condiţiilor de existenţă al biotopului.
Această schimbare de obiect a formulat probleme noi, de o importanţă şi o dificultate
deosebită. Astfel, dacă pâna acum evoluţia unei comunităţi din biosferă putea fi considerată ca
desfăşurându-se într-o zonă de spaţiu şi timp ce putea fi configurată, evoluţia populaţiilor umane
se desfăşoară în zone spaţio-temporale care nu pot fi delimitate cu uşurinţă. Accidentul de la
Cernobâl, de exemplu, deşi a avut drept cauză disfuncţia unei activităţi desfăşurate de o
populaţie restrânsă, într-o zona geografică localizată clar şi la un moment de timp ce a putut fi
stabilit cu precizie, a avut efecte asupra unor populaţii cu ordine de mărime mai mari, situate în
zone spaţiale de arie mare (practic până în Europa Centrala şi de Nord) şi imposibil de localizat
cu precizie în viitorul apropiat.
Prima extindere fenomenologică vine din direcţia geografiei (Kreeb K.H., 1979) care,
prin introducerea conceptului de landschaft (peisaj), încearcă să realizeze o descriere a
complexitaţii spaţiului geografic simultan cu o descriere a dinamicii generale a ecosistemelor,
prin încadrarea acestora din urmă în spaţiul geografic în care sunt situate.
În acest mod a apărut geoecologia care se ocupă cu elaborarea modelelor de structură şi
evoluţie ale planetei considerată ca un întreg ce include atât sistemele biotice cât şi pe cele
abiotice. Aceste sisteme nu sunt studiate separat ci, întotdeauna, împreună.
Este evident, din definiţia de mai sus, că geoecologia este o ştiinţa interdisciplinară care,
pentru a-şi realiza scopul propus, trebuie să facă să lucreze împreună multe alte ştiinţe (fizica,
matematica, chimia, biologia, medicina, informatica, etc.). Acest lucru este posibil numai dacă
există un cadru metodologic general care să determine momentul şi ponderea intervenţiei
metodelor de investigaţie dintr-o ştiinţă particulară.
Multitudinea relaţiilor dintre elementele ecosistemului, în noua acceptie, precum şi
gradul înalt de interdisciplinaritate al cercetărilor au făcut ca, până acum, geografia să nu poată
formula modele predictive valide. Un pas important a fost, totuşi, făcut. S-a formulat concluzia
că descrierea evoluţiei ecosistemelor este strâns legată de formularea unor modele pentru
procesul de dezvoltare al speciei umane.
A doua extindere fenomenologică vine din direcţia ştiinţelor umane (economie,
sociologie, filosofie, medicina) care includ problemele mediului înconjurător în modelarea
proceselor de dezvoltare.
 14

Primele scenarii şi prognoze asupra procesului de dezvoltare, formulate în anii ‘70, din
perspectiva ştiinţelor socio-umane de Clubul de la Roma (Meadows L., 1972, Mesarovic M.,
1973), au formulat predicţii pe termen scurt asupra evoluţiei proceselor de dezvoltare, infirmate
deja în anii ‘80 (Hrana, 1986, Energia, 1983). Motivul principal al acestui eşec a fost acela că
relaţiile cauză-efect introduse în aceste scenarii nu au fost explicite, ci s-a lucrat cu corelaţii
statistice input-output, în care nu întotdeauna sensul cauzal a fost cel corect.

1.3. Probleme actuale

În urmă cu numai douăzeci de ani, studiul evoluţiei mediului înconjurător era realizat în
cadrul universităţilor şi laboratoarelor de către specialişti din domeniul ştiinţelor umane şi ale
vieţii. Aceştia lucrau, de cele mai multe ori, datorită unor motivaţii proprii, ceea ce ne arată
dimensiunea logistică a posibilităţilor lor de cercetare. Rezultatele obţinute în urma acestor studii
au semnalat o serie de situaţii critice în care se afla atât mediul înconjurător, cât şi omul, din
cauza efectelor negative ale activităţii acestuia în procesul de dezvoltare.
Din aceste cauze, motivaţia studiului evoluţiei mediului înconjurător s-a mutat, de la
nivelul oamenilor de ştiinţă, la cel al societăţii civile, determinând implicarea puternică a
factorilor politici de decizie. Acest fenomen a determinat creşterea cu ordine de mărime a
resurselor logistice ale cercetării, dar, în aceeaşi măsură, a făcut din studiul evoluţiei mediului
înconjurător o problemă de timp real, cu toate consecinţele ce decurg de aici în privinţa
responsabilităţii oamenilor de ştiinţă asupra utilizării rezultatelor cercetării.
Rezultatele obţinute în cadrul biologiei, care a studiat biocenoza, şi în cadrul ştiinţelor
Pamântului, care au studiat biotopul, precum şi rezultatele obţinute în urma studiilor efectelor
poluării asupra mediului înconjurător (fizica atmosferei, agrochimia, silvicultura, medicina, etc.)
ne permit formularea următoarelor concluzii:
(1) într-un ecosistem dat nu se poate face o delimitare strictă (prin frontiere descriptibile) între
biotop şi biocenoza, ceea ce înseamnă că cele două categorii nu suportă o modelare
matematică separată;
(2) specia umana aparţine biocenozei, datorită caracteristicilor sale biologice, şi, simultan,
influenţează în mod determinant structura biotopului, datorită faptului că primele efecte ale
activităţii umane se manifestă la nivelul acestuia;
(3) o serie de caracteristici ale comunităţilor (competiţia) şi ale populaţiilor (selecţia) sugerează
existenţa mai multor nivele de complexitate în structura unui ecosistem, existând riscul ca, în
 15

cazul studierii separate a biotopului şi biocenozei, sensul relaţiilor cauzale să fie incorect
formulat.

Toate aceste concluzii au sugerat ideea că trebuie să se renunte la studiul separat al biocenozei
şi biotopului şi că evoluţia ecosistemului trebuie studiată într-o maniera unitară.

Geoecologia a încercat să facă acest gen de studiu şi, folosind rezultatele obţinute de
biologie pentru biocenoză, şi de geologie şi geofizică pentru biotop, rezultate pe care le-a
ordonat după criteriile teoriei sistemelor, a obţinut o imagine a evoluţiei ecosistemelor, până la
apariţia omului, compatibilă cu datele prelevate.
Tectonica plăcilor, paleomagnetismul şi paleobiologia au fost domeniile care, prin
rezultatele lor, au contribuit cel mai mult la obţinerea acestei imagini.
Geografia peisajului a încercat să introducă activitatea umana în structura ecosistemului,
folosind în acest scop rezultate obţinute de sociologie, economie şi arhitectură, dar, din cauza
gradului mare de subiectivitate al acestor domenii, nu a reuşit decât obţinerea unor seturi de
imagini alternative.
Dificultatea majoră care s-a manifestat în elaborarea acestor modele a fost legată de
maniera de lucru.
Elaborarea unui model al evoluţiei ecosistemului este, în mod cert, o acţiune
interdisciplinară, datorită faptului că, în ecosistem, sunt prezente, simultan, mai multe nivele de
complexitate şi mai multe tipuri de fenomenologii. Foarte multe dintre abordările
interdisciplinare de până acum s-au lovit de un obstacol, care de foarte multe ori s-a dovedit de
netrecut: ierarhia disciplinelor ştiinţifice implicate şi momentele intervenţiei acestora în
formularea şi rezolvarea problemelor. Nu este clar, încă, ce şi cât trebuie să ştie un specialist într-
o anumită disciplina ştiinţifică, participant la o cercetare interdisciplinară, din domeniul
celorlalte discipline ştiinţifice implicate pentru ca să rezulte o acţiune eficientă. De cele mai
multe ori se consideră că acţiunea este eficientă atunci când se obţin atâtea formulări alternative
ale problemei care se studiază, câte discipline ştiinţifice participă la acţiunea interdisciplinară.
De fapt, orice ştiinţă interdisciplinară care revendică un statut separat, trebuie să ajungă să aiba
legităţi specifice care să-i permită realizarea unor corelaţii cantitative între mărimile
caracteristice fenomenelor pe care le studiază şi, plecând de la acestea, formularea unui tip de
predicţie, determinist sau probabilistic.
 16

Introducerea omului în ecosistem ca specie a biosferei este o problema a biologiei sau a

medicinei? Introducerea omului în ecosistem ca element al biotopului (prin activitatea sa în
procesul de dezvoltare) este o problemă a economiei sau a ştiinţelor inginereşti? Un răspuns de
tipul că toate disciplinele trebuie să contribuie în egală măsură la formularea acestor probleme,
care pare pertinent la prima vedere, s-a dovedit, în decursul ultimilor ani, lipsit de finalitate
practică.

1.4. Fizica biotopului

(a) Modele fenomenologice
Până în anii ‘70, fizica a fost implicată în studierea problemelor ecosistemelor numai în
descrierea şi modelarea fenomenologiei biotopului. Astfel, fizica Pământului, cu ramurile sale,
fizica globului şi fizica atmosferei, a construit o serie de modele fenomenologice care descriu
evoluţia continuumului atmosferic şi a structurilor planetare care au putut fi folosite în studiul
fenomenologiei biotopului.
Fizica atmosferei, folosind observaţii şi măsurători directe care au constituit date de
intrare pentru modele de tip hidrostatic şi hidrodinamic şi pentru modelele fenomenologice din
electromagnetism, a reuşit formularea unui model al atmosferei care descrie (James I. N., 1994):
- compoziţia fizico-chimică, după altitudine;
- descrierea tipurilor de forţe şi câmpuri care acţionează în continuumul atmosferic, după
altitudine;
- descrierea subsistemelor continuumului atmosferic din punctul de vedere al fenomenelor care
au loc în interiorul acestora, precum şi a funcţiunilor fiecărui subsistem în cadrul structurilor
planetare.
Folosind modele termodinamice (Dufour L., 1975), fizica atmosferei a reuşit descrierea
fenomenelor care includ tranziţii de fază (precipitaţiile).
Fizica globului, folosind observaţii, măsurători şi modele fenomenologice (teoria
tectonicii plăcilor), care au constituit date de intrare pentru modele de tip gravitational,
termodinamic şi magnetodinamic, a reuşit formularea unor modele fenomenologice ale
structurilor planetare care se referă la (Bott M.H.P., 1971, Gubbins D., 1990):
- descrierea structurilor planetare actuale din punctul de vedere al compoziţiei fizico-chimice, a
zonării lor specifice în funcţie de adâncime şi a funcţiunilor acestora relativ la întreaga planetă;
- descrierea evoluţiei structurilor planetare de la formarea Pământului şi până în prezent;
 17

- descrierea configuraţiei campului magnetic terestru.

(b) Metode de măsura şi monitorizare
Dezvoltarea intensivă din ultimii 10-15 ani a microelectronicii, informaticii şi a tehnicilor
de detecţie, a permis implicarea fizicii în elaborarea unor metode de măsură performanţe pentru
determinarea unor parametri globali ai biotopului.
Metodele de măsură folosite se situează în zona tehnicilor de detecţie radar şi a
spectrometriei de absorbţie şi de reflexie în domeniul UV-VIS-NIR-IR, cu o menţiune specială
pentru tehnica de analiză a imaginii, transferată din domeniul cercetării spaţiale. Dezvoltarea,
începând din anii ‘80, a unei puternice reţele de sateliţi dedicate, profitând şi de transferul
tehnologiilor militare în domeniul aplicaţiilor civile, a permis nu numai măsurarea, ci şi
monitorizarea parametrilor biotopului.
Parametrii care au fost măsuraţi şi monitorizaţi folosind aceste metode se situează în
domeniile:
- topografie planetară;
- structura litosferică;
- compoziţia de aerosoli a atmosferei;
- structura anomaliilor magnetice;
- măsurarea vitezei de deplasare a fronturilor atmosferice;
- determinarea parametrilor de nebulozitate atmosferică;
- determinarea concentraţiei componenţilor minori din troposferă şi stratosferă;
- evaluarea biomasei terestre;
- determinarea balanţei energetice planetare;
- determinarea distribuţiilor de temperatură regionale şi planetare;
- determinarea compoziţiei solurilor;
- studiul parametrilor hidrosferei.
Pe de altă parte, utilizând tehnici de spectrometrie UV-VIS-NIR, de colorimetrie, tehnici
de conductivimetrie, etc., cuplate cu proceduri de analiză chimică, au fost dezvoltate o serie
întreagă de metode de măsură a compoziţiei chimice şi a parametrilor aerului, apei şi solului
(temperatură, umiditate, pH, conductivitate), împreună cu sistemele de măsură corespunzătoare,
autonome sau portabile (Căldararu F., 1994).
De asemenea, tehnici de analiză mai speciale, cum ar fi tehnica de analiză de tip gaz-
cromatograf, tehnici de retroîmprăştiere a radiaţiei luminoase, analiza cu raze X, etc., au permis
 18

dezvoltarea unor metode de măsură pentru determinarea, în laborator, a compoziţiei aerului

(poluanţi şi aerosoli).
În sfârşit, a fost dezvoltat, aproape la scară planetară, un sistem de accelerometre care
înregistrează comportamentul seismic al planetei.
(c) Modele de predicţie
Acumularea de date, din ce în ce mai precise, asupra structurii fizico-chîmice şi a
fenomenologiei subsistemelor biotopului, dezvoltarea unor generaţii din ce în ce mai
performante de calculatoare, împreună cu metode de rezolvare numerică a sistemelor de ecuaţii
diferenţiale şi cu metode de prelucrare statistică a datelor, au determinat apariţia şi dezvoltarea a
două tipuri de modele de predicţie a parametrilor biotopului.
Astfel, datele de compoziţie şi dinamică asupra atmosferei joase şi medii, împreună cu
modelele fenomenologice corespunzătoare, au determinat dezvoltarea meteorologiei, care se
ocupa cu elaborarea modelelor de predicţie asupra parametrilor statici şi dinamici ai atmosferei
(Holton J., 1979). Folosind modelele de compoziţie şi fenomenologice elaborate de fizica
atmosferei, precum şi datele actuale asupra parametrilor de stare (presiune, temperatură,
umiditate, etc.), modelele de predicţie a vremii dau informaţii asupra temperaturii, regimului de
precipitaţii, viteza vântului, tranziţii de fază, etc. pentru o arie dată şi un interval de timp
determinat. Al doilea tip de modele de predicţie se referă la predicţia asupra climei (Peixoto J.P.,
1984) şi ia în considerare toate subsistemele planetei implicate în modificările parametrilor
atmosferici: nivelul radiaţiei solare, dinamica hidrosferei, relieful geografic terestru, biosfera şi,
într-o măsura mai redusă, activitatea şi structurile antropice. Nivelul de predicţie este cel puţin
regional şi se întinde pe zeci, chiar o sută de ani şi constituie, de cele mai multe ori, nivelul de
referinţă pentru predicţia meteorologică.
Dezvoltarea ultimelor generaţii de microprocesoare, a determinat apariţia
minicalculatoarelor şi a calculatoarelor personale care, organizate în reţele, au permis
constituirea unor baze de date foarte puternice şi versatile ce au stat la baza elaborării
simulatoarelor de timp real. În acest mod se pot realiza predicţii ale unor modele climatice
folosind baze de date care nu au fost generate de observaţia directă, dar care ar putea să apară ca
rezultat al evoluţiei biotopului datorită unor condiţionări specifice. Pe această cale a fost studiată,
de exemplu, evoluţia globală a climei ca urmare a modificării drastice (30%) a constantei solare
(Walsh K.J., 1983).
 19

1.5. Fizica biocenozei

Nivelul de performanţă atins în dezvoltarea termodinamicii proceselor ireversibile,
realizat prin lucrările desfaşurate de şcoala de la Bruxelles (Prigogine) şi prin cele ale grupului
de la Houston (Glansdorff), a determinat elaborarea unor modele ale fenomenologiei biocenozei
pentru mai multe nivele de complexitate ale structurii acesteia. Unul din primele rezultate
obţinute a fost acela de identificare a modelului Lotka-Voltera cu o structură de tip disipativ
aflată în starea de stabilitate departe de echilibru (Nicolis G., 1979).
Prin asimilarea mutaţiilor care apar în procesul de replicare al ADN cu fluctuaţiile din
sistemele termodinamice, a fost posibilă elaborarea unui model termodinamic de studiu al
evoluţiei în timp a sistemelor celulare şi a stabilităţii acestora, verificându-se, pe această cale,
observaţia formulată de biologie, şi anume că mutaţiile sunt una din sursele de evoluţie a
sistemelor vii către nivele de organizare superioară (Eigen M., 1979, Tyson J.J., 1974).
Procesele care au loc în interiorul complexelor de sisteme vii care compun biocenoza, şi
anume: procesele de origine genetică, procesele care includ competiţia intra- şi inter- specii,
procesele regulatoare şi procesele de comunicare, au putut fi incluse într-un model termodinamic
de tip Lotka-Voltera (Goel N.S., 1971) care a stat la baza elaborării unui model termodinamic
pentru studiul dinamicii populaţiei la insectele sociale (Deneubourg J.L., 1976).
Faptul că, în cadrul formal al termodinamicii proceselor ireversibile, s-a demonstrat că,
pentru sistemele disipative aflate departe de echilibru, fluctuaţiile pot fi sursa unei organizări de
rang superior, organizare care este posibilă datorită proprietăţii de autoorganizare a acestor
sisteme, a constituit argumentul decisiv pentru elaborarea unui model general de evoluţie a
sistemelor vii (Maturana H.R., 1975, Eigen M., 1971).
De asemenea, modelarea formală a evoluţiei biocenozelor formate din mai multe tipuri de
populaţii (Allen P., 1976), a fost posibilă datorită modelelor elaborate pentru procesele
ireversibile departe de echilibru pentru sistemele multi-component în care au loc procese de
creare şi de distrugere.
În sfârşit, fenomenologia specifică a procesului de dezvoltare a speciei umane, precum
procesele economice (Georgescu-Roegen N., 1971) sau dinamica populaţiilor urbane (Allen P.,
1976, Ianos I., 1994a, 1994b), a putut fi modelată având ca suport modele generale elaborate în
cadrul termodinamicii proceselor ireversibile.

1.6. Situaţia actuală

 20

În momentul actual studiul problemelor mediului înconjurător se află într-o situaţie

contradictorie. Aşa cum am văzut din cele prezentate până acum, nu deţinem, încă, acel nivel de
înţelegere a fenomenelor din ecosistemul natural şi din cel antropizat în cadrul ştiinţelor naturii
care să ne permită elaborarea unor modele parametrice cantitative de predicţie pe termen scurt,
mediu şi lung asupra stărilor de stabilitate ale ecosistemelor şi dobândirea acestor cunoştinte cere
timp. Pe de altă parte, disfuncţiile ecosistemelor sunt evidente şi trebuie rezolvate în timp real,
mai devreme ca efectele lor negative să devină fatale.
 21

Curs 2 - Geosistemul

Prima etapă în studiul global al fenomenologiei ecosistemelor este tratarea unitară a

fenomenologiei biotopului. În principiu, evoluţia fiintelor vii este condiţionată de toţi parametrii
de structură ai planetei: amplitudinea şi compoziţia spectrală a radiaţiei solare, distribuţia de
temperatură şi umiditate, nivelul acceleraţiei gravitaţionale, regimul de precipitaţii, distribuţia
anuală a vânturilor, compoziţia fizico-chimică a solurilor, procesele de eroziune şi sedimentare,
etc.
Pe de altă parte, luarea în considerare, simultan a tuturor fenomenelor care fac parte din
structura planetară este, principial, imposibilă din cauza tipurilor de interdependenţă care
complică foarte mult, atât formularea problemei din punct de vedere fizic, cât şi rezolvarea ei
matematică. Din cauză că multe din aceste fenomene au un puternic caracter neliniar, multe
dintre ele fiind rezonante, sunt necesare aproximaţii care fac ca soluţiile ce se obţin să nu permită
realizarea unei predicţii.
O primă încercare de prezentare globală a structurii Terrei în perspectiva sistemică a fost
realizată de Alexandru Roşu (Roşu A., 1987). Pornind de la acest studiu vom prezenta
fenomenologia generală a planetei într-o nouă formă, care să ne permită evidenţierea funcţiunilor
subsistemelor acesteia în raport cu evoluţia fiinţelor vii. În acest mod vom putea reduce tipurile
de parametri ai biotopului astfel încât, cei care vor fi luaţi în considerare, să aiba o constantă de
timp comparabilă cu parametrii biocenozei. Această operaţie nu introduce nici o aproximaţie,
fiind vorba, de fapt, de o aplicare a teoremei ergodice in sistemul biocenozei.

2.1. Perigeosistemul (exosfera, termosfera şi mezosfera) (Levine J., 1985, Roşu A., 1987,
Goudie A., 1989)
(a) Compoziţie chimică
Mezosfera este localizată între 50 km (limita superioară a stratosferei) şi 80 km.
Compoziţia chimică este relativ constantă şi cuprinde un amestec de gaze (azot, oxigen, bioxid
de carbon, hidrogen, ozon, vapori de apă, heliu, neon, argon, kripton). Densitatea acestui amestec
scade cu altitudinea datorită variaţiei gravitaţiei cu altitudinea. În mezosferă temperatura scade
de la valoarea de 0oC de la limita superioară a stratosferei până la -70oC … -80oC, unde începe
un proces de creştere bruscă.
 22

Între 90 km - 200 km substanţa predominantă este azotul molecular, între 200 km - 1100
km predomină oxigenul atomic, între 1100 km - 3500 km heliul şi între 3500 km - 10000 km,
hidrogenul atomic. În acest ultim strat se atinge densitatea din spaţiul interplanetar. Din cauza
temperaturii ridicate (aprox. 2000oC) şi, în special, a câmpului magnetic planetar dimensiunile
exosferei şi termosferei au variaţii diurne şi anuale generate de intensitatea radiaţiei solare.
(b) Funcţiuni
(I) - Poarta de intrare - ieşire
În zona de impact cu spaţiul interplanetar, atmosfera înaltă este poarta prin care au loc
intrările şi ieşirile în şi din geosistem.
Intrările în geosistem sunt de următoarele tipuri:
(1) Radiaţii
- Radiaţii electromagnetice emise în mod continuu de Soare:
- radiaţii penetrante (UV, X, Gamma) care reprezintă 7% din total;
- radiaţii nepenetrante (radio, IR, VIS) care reprezintă 93% din total.
- Radiaţii electromagnetice nepermanente emise de Soare în timpul erupţiilor cromosferice,
care sunt radiaţii de foarte înaltă frecvenţă.
- Radiaţii electromagnetice emise de galaxii.
(2) Fluxuri de particule
- Fluxuri de particule penetrante emise de Soare în mod continuu (viteză între 300 km/s - 700
km/s):
- particule elementare (electroni, neutroni, protoni, neutrini) - fluxul de protoni este de 50
cm-2s-1, iar energia este de 103 eV;
- nuclee rezultate din procesul de fuziune (deuteriu, tritiu, heliu);
- atomi (heliu, litiu).
- Fluxuri de particule nepermanente emise de Soare în timpul erupţiilor cromosferice, de
acelaşi tip cu cele de mai sus, dar cu viteze şi energii mult mai mari (2000 km/s, respectiv 106
km/s pentru fluxurile de protoni).
- Fluxuri de particule de provenienţă galactică, în special protoni de energii foarte mari (108 -
1010 eV) şi neutrini. Fluxurile de protoni de provenienţă galactică sunt destul de reduse deoarece
aceste particule sunt deviate de vântul solar.
 23

(3) Aglomerări de masă

Este vorba de praf cosmic şi meteoriţi în a căror compoziţie predomină fierul, cobaltul,
nichelul şi, în mai mică măsură, siliciul, aluminiul, carbonul, hidrogenul, azotul, oxigenul.
Cantitatea acumulată pe Terra, este în jur de 2x104 - 3x104 tone/zi.
Ieşirile din geosistem sunt reprezentate în special de radiaţii IR şi de fluxuri de particule
încărcate electric.
(II) - Filtru pentru particule şi radiaţii
Fluxurile de particule care scapă de vântul solar, sunt deviate de câmpul magnetic
terestru în spaţiul interplanetar, iar cele de energie foarte mare sunt dirijate spre centurile Van
Allen şi spre polii geomagnetici. Există trei asemenea centuri: prima, la înalţimea de 6x104 -
5x104 km poate capta electroni cu energia de 200 eV, a doua la 2x104 - 12x104 km care poate
capta protoni de 108 eV şi electroni de 5x105eV şi a treia la 5600 - 3400 km care poate capta
protoni sub 108 eV şi electroni sub 5x105 eV.
Radiaţiile electromagnetice sunt absorbite treptat, datorită procesului de ionizare, iar
radiaţiile penetrante sunt absorbite total în straturile joase ale termosferei. Ca urmare a acestui
proces se formează straturi ionizate care reflectă radiaţia electromagnetică radio.
Particulele cu energii suficient de mari pentru a putea trece de termosferă sunt absorbite
la altitudinea de aprox. 50 km, în special de azot şi oxigen. Radiaţiile din spectrul vizibil suferă
un proces de difuzie mai accentuat pentru lungimile de undă scurte (de aici rezultă culoarea
albastră a cerului). La altitudinea de 70 - 80 km ultimul strat ionizat absoarbe radiaţiile X şi γ.
Asteroizii şi meteoriţii sunt frânaţi în exosferă şi termosferă, proces în care, datorită
vitezelor mari, corpurile ard sau chiar explodează. Cea mai mare parte din asteroizi şi meteoriţi
explodează înainte de a parcurge exosfera şi termosfera.
În concluzie, se poate afirma că, prin compoziţia chimică şi relaţiile structurale, exosfera,
termosfera şi mezosfera, determină, parţial, compoziţia spectrală a radiaţiei solare optimă pentru
biosferă, singurele porţi deschise fiind cele pentru spectrul AM0 al radiaţiei solare şi pentru
radiaţia IR degajată de planetă în spaţiul cosmic.

2.2. Pregeosistemul
2.2.1. Mantaua (Bott M.H.P., 1971, Gubbins D., 1990, Roşu A., 1987, Goudie A., 1989)
Mantaua este situată între nivelul bazaltic al litosferei şi zona exterioară a nucleului şi
cuprinde:
 24

(1) Discontinuitatea Mohorovic

Este situată între nivelul bazaltic al litosferei şi astenosferă, caracterizată prin saltul brusc
al unor mărimi fizice asociate zonelor pe care le desparte. Astfel, densitatea are un salt de la 2.8 -
3.0 g/cm3 la 3.3 - 3.5 g/cm3 şi viteza undelor seismice P are un salt de la 6.6 - 7 km/s la 2.0 - 2.2
km/s.
(2) Mantaua superioară
Este un înveliş alcătuit dintr-un amestec de materie topită şi solidă, cu consistenţă
vâscoasă, situat între 33 km şi 400 km. În mantaua superioară sunt fixate rădacinile litosferice.
(3) Zona de tranziţie
Este situată între 400 km şi 1000 km şi este caracterizată de creşterea rapidă a vitezei de
propagare a undelor seismice.
(4) Mantaua inferioară
Este o zonă în care substanţa se află în stare topită (fapt probat de dispariţia undelor
seismice S şi scăderea vitezei undelor seismice P) situată între 1000 km şi 2900 km (mantaua
inferioară). Tipurile de substanţă prezente în mantaua inferioară sunt: oxizi de siliciu, magneziu
şi fier (90%) şi acizi de aluminiu, calciu şi sodiu (5-8%).
(5) Discontinuitatea Gutenberg
Reprezintă tranziţia între manta şi nucleu în care au loc salturi de presiune şi temperatură.
Mantaua este sursa de energie gravitaţională şi termică pentru geosistem, sursa
potenţialelor de generare şi distrugere a litosferei şi, de asemenea, mediul de relaxare a
stress-ului gravitaţional al litosferei.

2.2.2. Nucleul (Bott M.H.P., 1971, Gubbins D., 1990, Roşu A., 1987, Goudie A., 1989)
Nucleul este format din trei straturi: nucleul exterior, între 2900 km şi 4980 km, o zonă
de tranziţie între 4980 km şi 5120 km şi nucleul interior între 5120 km şi 6370 km. Este compus
din nichel şi fier şi se află, în zona sa exterioară, în stare solidă atomică (undele seismice P se
propagă şi generează unde secundare din categoria P). Unele cercetări relativ recente (anii ‘80)
sugerează existenţa unui "relief" pe suprafaţa nucleului. Nucleul interior este compus, probabil,
din nuclee şi particule elementare.
Nucleul este sursa de energie gravitaţională şi termică pentru geosistem şi sursa câmpului
magnetic terestru.
 25

Constantele de timp ale evoluţiei structurilor acestor subsisteme, pe toate cele trei direcţii
fenomenologice (gravitaţional, magnetic şi termic) sunt cu ordine de mărime mai mari (perioada
de precesie a axei de rotaţie a Terrei este de 26.000 ani) decât cele ale biocenozei, astfel încât
parametrii de structură ai pregeosistemului pot fi luaţi în considerare în studiul evoluţiei
biotopului ca nişte constante.

2.3. Mezogeosistemul
2.3.1. Stratosfera (Levine J., 1985, Roşu A., 1987, Goudie A., 1989)
(a) Compoziţia chimică
Limita inferioară a stratosferei este de 8 - 9 km la poli şi 16 - 18 km la ecuator, iar limita
superioară este situată în jurul valorii de 50 km.
Compoziţia chimică cuprinde un amestec de gaze (azot, oxigen, bioxid de carbon,
hidrogen, ozon, vapori de apă, heliu, neon, argon, kripton) şi particule în suspensie. Densitatea
acestui amestec scade cu altitudinea datorită variaţiei gravitaţiei cu altitudinea.
La limita inferioară a stratosferei, temperatura creşte lent (faţă de scăderea uniformă de
6.4oC/km din atmosferă joasă) ajungând la 0oC la altitudinea de 50 km.
(b) Funcţiuni
Principala funcţiune a stratosferei este cea de filtru pentru radiaţii. Radiaţiile UV, care
sunt afectate în mică măsură de ionosferă, sunt absorbite de ozon (care, în urma acestui proces se
transformă în oxigen atomic) situat în două straturi la altitudinile de 40 - 55 km, respectiv 25 km.
Procesul de absorbţie are loc cu degajarea unei mari cantităţi de energie termică care face ca
stratosfera să aibă şi funcţia de izolator energetic faţă de troposferă.

2.3.2. Troposfera (Levine J., 1985, Roşu A., 1987, Goudie A., 1989)
(a) Compoziţie
Limita inferioară este suprafaţa reliefului şi a oceanelor, iar limita superioară este de 8 - 9
km la poli şi 16 - 18 km la ecuator. Este compusă din azot (72.084%), oxigen (20.946%), argon
(0.934%), bioxid de carbon (0,033%), neon, heliu, kripton, xenon, hidrogen, gaz metan, oxizi de
azot, particule submicronice în suspensie şi, mai ales, din vapori de apă. Aproape toată cantitatea
de vapori de apă se află în troposferă. Temperatura scade uniform cu înalţimea (6.4oC/km).
Compoziţia ei este distribuită după variaţia gravitaţiei terestre, presiunea atmosferică variind
 26

între 1013 mb la nivelul mării şi 55 mb la înalţimea de 18 km, şi după variaţia nivelului radiaţiei
solare cu latitudinea.
Diferenţele de densitate, temperatură şi presiune generate de aceste distribuţii (la care mai
contribuie şi mişcarea de rotaţie a Pamantului), determină, în troposferă., mişcări ale aerului la
scară planetară sau locală, mişcări periodice (musonii, alizeele) sau accidentale (uragane).
(a) Funcţiuni
Principala funcţiune a troposferei este aceea de a fi o sursă de energie şi substanţă pentru
celelalte subsisteme deschise ale mezogeosistemului.
(I) Sursa de energie
Troposfera este ultimul filtru pentru radiaţia solară care face ca relieful geografic,
hidrosfera şi biosfera să primească această radiaţie într-o formă cunocută sub numele de spectrul
solar AM1 a cărui putere pe unitatea de suprafaţă este de 90 mW/cm2. Energia transferată de
curenţii de aer către relieful geografic şi către biosferă (pedosferă) face ca troposfera să fie un
agent de eroziune al acestora, condiţionându-le, într-un anumit fel, autostructurarea.
(II) Sursa de substanţă
Troposfera este sursă de apă dulce pentru bazinele hidrografice de uscat şi pentru
biosferă. Difuzia verticală sau laterală a vaporilor de apă, condiţionată de încărcarea
electrostatică a troposferei, determină formarea norilor de diferite tipuri care, în condiţii de
temperatură şi presiune favorabile, dau naştere ploilor.
Pentru biosferă, troposfera este sursă de oxigen pentru respiraţia speciilor din zoosferă,
sursă de bioxid de carbon pentru respiraţia speciilor din fitosferă şi sursă de azot pentru procesele
care se petrec în pedosferă.
Variaţiile locale de temperatură şi umiditate ale troposferei în zona de contact cu relieful
geografic, datorate atât legilor care acţionează în mezogeosistem (gravitaţia şi legile referitoare
la tranziţiile de fază) cât şi reacţiilor negative din mezogeosistem (curenţi de aer), fac ca
troposfera să fie unul dintre agenţii modelatori ai climei terestre. Datorită densităţii reduse,
troposfera este un mediu cu inerţie termică şi barică mică.

2.3.3. Hidrosfera (Roşu A., 1987, Goudie A., 1989)

(a) Compoziţie
Principala componentă a hidrosferei este apa, a cărei cantitate este estimată la 2.4x1018
tone. În afară de apă în hidrosferă se mai găsesc gaze (oxigen, bioxid de carbon, hidrogen
 27

sulfurat, amoniac, etc.), metale (fier, aur, argint), săruri (sodiu, potasiu, calciu, fosfor, etc.) şi
particule de praf micronice în suspensie. O delimitare spaţială a hidrosferei este imposibil de
făcut, ea fiind repartizată în tot mezogeosistemul, atât pe suprafaţă cât şi la altitudine, şi sursa ei
este situată în manta (cantitatea estimată este de 20x1018 tone). Se consideră ca hidrosfera este
repartizată în trei mari reţele: bazinul oceanic planetar (oceane şi mări), zona continentală
(reţeaua de suprafaţă formată din fluvii, râuri şi lacuri, şi reţeaua de adâncime formată din apele
freatice) şi calotele glaciare (polare şi montane).
(b) Funcţiuni
Funcţiunile hidrosferei sunt următoarele:
(I) Sursa de energie
Datorită faptului că apa are o inerţie termică mare, hidrosfera este unul dintre
rezervoarele de energie termică ale planetei. Energia mecanică transportată de curenţii şi/sau
valurile oceanelor şi mărilor, cea transportată de fluvii şi râuri, precum şi cea dezvoltată de
curgerea gheţarilor, face ca hidrosfera să fie principalul agent de eroziune a reliefului geografic.
(II) Sursa de substanţe
Hidrosfera reprezintă sursa cea mai importantă a umidităţii pentru troposferă (prin
procesul de evaporare).
Pentru relieful geografic hidrosfera reprezintă sursa cea mai importantă a depunerilor de
sedimente (prin procesul de eroziune).
Pentru biosferă hidrosfera este, în acelaşi timp, sursa unui element esenţial, apa, şi mediu
de transport pentru multe din substanţele care sunt necesare pentru menţinerea vieţii: oxigen,
bioxid de carbon, săruri şi oligoelemente pentru biosfera acvatică, săruri şi oligoelemente pentru
pedosferă.
(III) Agent climatic
Inerţia termică mare şi curenţii oceanici, precum şi calotele glaciare, fac ca hidrosfera să
fie un important agent climatic care reglează parametrii climatici la nivel planetar. Astfel,
curenţii calzi din cele două mari oceane ale planetei, determină, pentru zonele din emisfera
nordică, condiţii de temperatură mult mai blânde decât cele pe care le-ar putea avea după
latitudinea la care sunt situate.
(IV) Menţinerea stabilităţii traiectoriei de revoluţie planetară
Hidrosfera preia cea mai mare parte a efectului generat de atracţia gravitaţională a Lunii,
generând fenomenul periodic al mareelor (Roşu A., 1987).
 28

2.3.4. Litosfera (Bott M.H.P., 1971, Gubbins D., 1990, Roşu A., 1987, Goudie A., 1989)
O repartiţie procentuală estimată a tipurilor de substanţe care intră în compoziţia
litosferei este următoarea: SiO2 (60%), Al2O3 (16%), CaO (11-12%), FeO (4.5%), MgO (3.5%),
Na2O (3%), Fe2O2 (2%), H2O (1%), etc.
În conformitate cu teoria tectonicii globale, litosfera este formată din şase plăci, fiecare
placă cuprinzând o serie de microplăci. În funcţie de diferenţierea caracteristicilor zonale
distingem:
(1) Crusta continentală
Are grosimi ce variază între 30 şi 80 km şi se extinde pe 40% din suprafaţa terestră,
depăşind arealul uscatului propriu-zis cu aproape 12% ca urmare a pătrunderii sale şi în
domeniul oceanic.
Distingem trei tipuri de structură: scuturile şi platformele continentale (pe care sunt
dispuse câmpiile şi podişurile), catenele orogenice (lanţurile muntoase) şi rifturile continentale
(marile depresiuni).
Fiecare tip de structură cuprinde trei nivele diferenţiate după tipurile predominante de
roci: sedimentar, granitic şi bazaltic.
Dacă scuturile şi platformele continentale formează zone de mare stabilitate (stratul
sedimentar având grosimi de la câteva zeci de metri până la 5 km), catenele orogenice, mai ales
cele recente, reprezintă zone de instabilitate în care cele trei straturi sunt amestecate şi
metamorfozate datorită presiunilor puternice care se exercită asupra lor. Rifturile continentale
prezintă o eterogenitate mai redusă a structurii şi o mare mobilitate putând declanşa procese de
apariţie a crustei de tip oceanic.
(2) Crusta oceanică
Grosimea ei se reduce la numai 6 - 10 km şi are, deasemenea, trei tipuri de structură:
bazinele oceanice, dorsalele medio - oceanice şi fosele de subducţie. Din structura fiecărui tip
lipseşte nivelul granitic, nivelul sedimentar fiind prezent numai în zonele depărtate de dorsalele
oceanice.
Zonele de stabilitate mai accentuată sunt reprezentate de bazinele oceanice. Dorsalele
oceanice sunt zone de creaţie a crustei oceanice, iar fosele de subducţie sunt zone de distrugere a
acesteia. Elementul modelator este reprezentat de fluxurile de magmă bazaltică. Aceste procese
se resimt la suprafaţa oceanului, la nivelul insulelor cu bază pe dorsalele oceanice şi ţărmurile
corespunzătoare foselor de subducţie, prin cutremure şi erupţii vulcanice.
 29

Litosfera este suportul fizic al mezogeosistemului, sursa de energie gravitaţională şi

termică (din reacţiile de dezintegrare), mediu de transfer şi filtru pentru energia termică
provenită de la manta şi nucleu, mediu de relaxare a stress-urilor de temperatură şi presiune din
manta şi agent climatic. Prin varietatea de forme distribuite pe orizontală şi pe verticală relieful
contribuie la stabilirea locală a parametrilor de temperatură, umiditate şi presiune. În zonele cu
inerţie termică redusă (deşerturile), această contribuţie este dominantă.

2.3.2. Biosfera (Roşu A., 1987, Smil V., 1991)

(a) Compoziţie
Biosfera este nivelul de structură al mezogeosistemului cu gradul cel mai ridicat de
complexitate. Ea este formată din structuri care se autoreproduc, printr-un proces de conservare
şi diversificare a informaţiei care le-a generat. Din punct de vedere termodinamic, aceste
structuri au o evoluţie antientropică cu stări de stabilitate care au o ordine cu atât mai mare cu cât
complexitatea lor este mai ridicată.
Compoziţia chimică a structurilor biosferei este în majoritate de tip organic, bazată pe
carbon şi hidraţi ai acestuia. Esenţiale în structura lor sunt aminoacizii şi proteinele, în care se
înscriu codurile informaţionale, glucidele (hidraţi ai carbonului) care dezvoltă, prin conversie
chimico-mecanică energia necesară în procesul de menţinere a vieţii şi lipidele, în care această
energie se poate stoca sub formă de depozite de substanţă. Sinteza acestor substanţe şi a
derivaţilor lor se face în prezenţa apei, care este, alături de substanţele care constituie suportul
informaţiei, unul din principalele elemente din structura biosferei.
Nivelele de structură ale biosferei sunt în număr de patru:
(1) Fitosfera
Este compusă din totalitatea speciilor de plante, organisme biologice a căror principală
caracteristică este conversia fotochimică a energiei solare din zona maximului spectral. În urma
acestui proces este sintetizată glucoza şi este eliberat oxigenul molecular.
Pentru zoosferă fitosfera este principala sursă de oxigen şi de hrană, pentru pedosferă
reprezintă una din sursele de substanţă, prin procesul de descompunere care urmează morţii sau
schimbărilor de structură sezonale, iar pentru specia umană este sursă de oxigen, hrană şi materii
prime industriale.
Fitosfera se prezintă sub formă de păduri, vegetaţie ierboasă şi vegetaţie acvatică (în
special alge verzi şi roşii care intră în compoziţia planctonului oceanic).
 30

(2) Zoosfera
Este formată din totalitatea speciilor de animale, de la bacterii până la mamifere. Au o
mare răspândire pe uscat şi în apa.
Pentru fitosferă este o sursă de boxid de carbon, pentru pedosferă este o sursă de
substanţe organice, ca urmare a proceselor de descompunere, iar pentru specia umană este o
sursă de hrana şi de materii prime pentru activitatea de tip industrial.
Programul lor de adaptare include posibilităţi mai complexe decât la plante, cum ar fi, de
exemplu, deplasarea în spaţiu şi posibilitatea, pentru unele specii, de a-şi construi adăposturi
simple pentru a se feri de efecte climatice sau pentru a-şi proteja şi creşte puii. Se reproduc prin
diviziune (cele mai simple), prin ouă (insectele, peştii, batracienii, insectele, reptilele, păsările)
sau nasc pui vii (mamiferele). Trăiesc izolate sau în grup (roiuri, turme sau haite).
(3) Pedosfera
Este formată din sedimente litosferice produse în procesele de eroziune, apă, substanţe
organice provenite din descompunerea plantelor şi animalelor ca urmare a morţii acestora, din
gaze (în special azot, oxigen şi hidrogen sulfurat) şi din microorganisme, în special din cele care
fixează azotul.
Reconstrucţia pedosferei este un proces permanent, datorită continuităţii proceselor de
descompunere organică a elementelor celorlalte subsisteme vii, datorită continuităţii proceselor
de eroziune şi datorită continuităţii din dinamica hidrosferei.
Pedosfera reprezintă suportul esenţial pentru fitosferă, iar pentru specia umană este
suportul tehnologiilor agricole.
(4) Specia umană şi amenajările umane
Este formată din descendenţi ai lui Homo Sapiens Sapiens, răspândiţi in toate zonele de
uscat ale mezogeosistemului. Procesele de adaptare şi menţinere a vieţii au determinat apariţia a
ceea ce numim amenajări umane. Acestea sunt structuri complexe construite cu suportul
energetic şi de substanţă al mezogeosistemului şi restului biosferei şi cu suportul "software" al
speciei. Este nivelul biosferei cu gradul de complexitate cel mai ridicat şi cuprinde:
- amenajările de locuit (urbane, rurale şi de turism);
- amenajările industriale (uzine, platforme industriale);
- amenajările agricole (terenuri cultivate, păşuni, ferme de animale, sisteme de irigaţii, etc.);
- amenajările izolate (staţii meteo, observatoare astronomice, platforme marine, staţii de relee,
staţii orbitale locuite);
 31

- amenajări de transport (şosele, căi ferate, trasee navigabile, culoare de zbor pentru avioane şi
rachete).
(a) Funcţiuni
Biosfera determină, în special prin specia umană, evoluţia întregului mezogeosistem,
modificând dinamica şi stările de evoluţie ale acestuia.
În fig. 2.1 este prezentată o schemă a nivelelor de structură a geosistemului.

Fig. 2.1 - Structura sistemică a Terrei

Cea mai importantă concluzie care se desprinde din cele prezentate până acum este
aceea că, din punctul de vedere al fiintelor vii, biotopul se reduce, în principal, la
mezogeosistem. Celelalte două subsisteme ale planetei, perigeosistemul şi pregeosistemul,
evoluează cu constante de timp care sunt cu ordine de mărime mai mari decât cele din interiorul
biocenozei, astfel încât ele nu intervin în evoluţia acesteia decât ca nişte constante.
Dacă activitatea antropică va iniţia schimbări majore în structura unor subsisteme ale
Terrei care acum aparţin pregeosistemului sau perigeosistemului, ele vor trebui să fie, de
asemenea, incluse în mezogeosistem.
 32

Curs 3 - Ecosistemul antropizat

3.1. Structura generativă a ecosistemului antropizat

Ceea ce deosebeşte specia umană de celelalte fiinţe vii este modul în care aceasta se
adaptează la condiţiile de mediu. Daca plantele şi animalele nu pot trai decât în anumite condiţii
de mediu datorita programelor de adaptare pe care le poseda, specia umană, în procesul de
adaptare, transforma mediul, fiind capabila să elaboreze programe de adaptare noi care fac
posibila supravietuirea, practic, în orice condiţii.
Altfel spus, omul este, simultan, un element al biocenozei şi un factor transformator al
biotopului, adica, prin existenţa lui, omul modifică condiţiile care influenţează această existenţă.
Aceste modificari au transformat, în decursul evoluţiei speciei umane, practic toate
elementele mezogeosistemului.
Astfel, relieful geografic a fost transformat prin exploatarea resurselor petrolifere,
carbonifere şi minerale, prin amenajarea asezărilor umane şi a reţelelor de transport, prin
amenajările portuare.
Hidrosfera a suferit transformări majore, în special prin amenajarea reţelelor de irigaţii şi
a cursurilor de ape, prin amenajarile hidroenergetice şi prin exploatarea intensiva a panzelor de
ape freatice.
Biosfera a fost transformata drastic, în special prin defrisarea padurilor în scopul
procurarii de terenuri pentru agricultura care, prin exploatare intensiva au determinat degradarea
solurilor şi, suplimentar, a reţelelor de ape freatice. Ca urmare a activitaţilor industriale şi
agricole, multe specii de plante şi animale au disparut sau au fost diminuate numeric.
Datorita activitaţilor intensive din ultimii ani a fost modificata compoziţia stratosferei şi
troposferei, în care au fost introduse cantitaţi mari de compuşi ai sulfului şi azotului şi de bioxid
de carbon, ceea ce a determinat apariţia ploilor acide, cu efect distrugator asupra solului şi
vegetaţiei, a efectului de sera şi a subţierii stratului de ozon.
Din aceste motive, putem afirma ca

Ecosistemul antropizat poate fi conceput ca mezogeosistemul transformat de om în decursul

evoluţiei sale ca specie.
 33

Toate aceste modificari ale structurii mediului înconjurator de catre activitatea umană au
o cauză obiectiva, şi anume (Begon M., 1990),

Menţinerea structurii şi funcţionalitaţii organismului uman într-un anume domeniu de stabilitate

care este determinat genetic (homeostazie).

O reprezentare riguros parametrica a homeostaziei organismului uman nu este, înca,

realizata pentru toate nivelele de complexitate ale acestuia. Pentru nivelul fiziologic exista seturi
de parametri care descriu homeostazia macroscopica (metabolismul), homeostazia organelor
(nivelul timolului, presiuni sistolice, etc.), homeostazia celulara (potenţiale de membrana pentru
diferite tipuri de ioni) şi homeostazia genetica, dar corelaţiile între aceste seturi de parametri nu
sunt înca clare, deşi unele încercari recente exista (Monteith J.J., 1990).
Pentru celelalte nivele de complexitate (biologic, spiritual, social şi de organizare)
aceasta problema abia se pune (Jantsh E., 1982).
Aceasta fiind situaţia, în cadrul acestei lucrari, vom prezenta homeostazia organismului
uman, pe toate nivelele de complexitate ale acestuia, folosind cunosţintele şi terminologia
dezvoltate în alte domenii (medicina, sociologie, arhitectura, etc.). De exemplu, vom folosi
conceptele de "nevoie" şi "activitate", dezvoltate de sociologie şi conceptul de "organizare a
spaţiului", dezvoltat de geoecologie şi arhitectura, concepte care, fara a avea exactitatea unui set
de parametri de stare din fizica, descriu, în esenta, invarianta structurii.
Pentru a apropia aceasta descriere de cadrul teoriei sistemelor vom folosi conceptul de
pattern în locul celui de homeostazie deoarece, pastrand semnificaţia neschimbata, acesta are un
nivel mai larg de generalitate, îngloband şi caracterul generativ al structurii organismului uman
(nivele de complexitate aparute unele din altele).

3.2. Pattern-ul nevoilor umane în ecosistemul antropizat

Conceptul de nevoie umană (human need) a fost dezvoltat în cadrul sociologiei pentru a
putea realiza o descriere unitara a fiinţei umane pe ambele componente, cea individuala şi cea
sociala (Jantsh E., 1982).

Nevoia este un ansamblu de cerinte ale organismului uman, considerat în toata complexitatea
sa, care este esenţial pentru existenta individuala şi sociala a acestuia.
 34

Deşi, în cadrul sociologiei, se considera ca nevoile umane se modifica în timp şi difera de

la o zona geografica la alta şi, în cadrul aceleiaşi zone, de la un grup social la altul, se poate
constata ca, din punctul de vedere al homeostaziei fiinţei umane, exista o anumita structura a
acestora care este invarianta. De exemplu, nevoia de hrana, exprimata în parametri fizico-chimici
cum sunt: potenţialul energetic, raportul dintre componentele chimice de bază, (glucide, lipide,
proteine, nivelul oligoelementelor, etc) şi momentul administrarii hranei nu depind nici de timpul
istoric, nici de zona geografica, nici de grupul social, ci numai de varsta individului. Ceea ce se
modifica este numai accesul la resursele de hrana şi aspectul macroscopic al acestora. De altfel,
se poate observa ca, pe masura ce resursele de hrana devin din ce în ce mai accesibile, în sensul
largirii pietelor, aspectul hranei se uniformizează (în teritoriu): asiaticul şi africanul mananca
paine de grau şi europeanul orez şi banane.
Din aceasta cauză, consideram ca exista un sistem de nevoi elementare invariante care
poate fi organizat într-un pattern.
În fig. 3.1 este reprezentat pattern-ul nevoilor umane. De la bază spre varful piramidei,
este reprezentat sensul cresterii complexitaţii, iar în cadrul unui nivel de complexitate, de la
stanga la dreapta este reprezentata dimensiunea de scala temporala, de la cel mai mic la cel mai
mare moment de timp. Scala temporala descrie, pentru fiecare reprezentare funcţionala a unei
nevoi, timpul în care parametrii independenţi ai nevoii raman la o valoare constanta. Astfel, în
vreme ce nevoia de aer trebuie satisfacuta în intervale de timp de ordinul zecilor de secunde,
celelalte tipuri de nevoi au nevoie de timpi de satisfacere progresiv mai mari.
(a) Nivelul nevoilor fiziologice
Este nivelul pe care se realizează menţinerea existentei individului şi a perpetuarii
speciei.
Determinarile funcţionale ale acestui nivel sunt: nevoia de aer, apa, lumina, caldura,
hrana, odihna şi sex. Este esenţial de remarcat ca un individ nu-şi poate satisface aceste nevoi
consumand direct resurse luate din mediul înconjurator decât în cazul aerului. Resursele
depozitate în mediul înconjurator sufera, pana la consum, doua transformari: una de tip antropic,
de regula prin intermediul focului, şi cealalta de tip biochimic în interiorul organismului. Atât
colectarea resurselor din mediul înconjurator, cât şi transformarea antropica sunt, de cele mai
multe ori, rezultatul unei activitaţi comune.
 35

(b) Nivelul nevoilor biologice

Aici se sintetizează informaţia din semnale şi pe care se stochează, şi rulează programele.
Acest nivel conţine:
(a) programele încorporate de prelucrare a semnalelor şi de sintetizare a informaţiei, precum şi
de stocare dinamica şi de transmisie a acesteia pe nivelul de organizare imediat urmator;
(b) programele încorporate de menţinere a existentei şi de adaptare care sunt stocate la nivel
celular.
Determinarile funcţionale ale acestui nivel sunt: nevoia de informaţii, de comunicare, de
transport, de predicţie şi de protecţie. Toate nevoile de pe acest nivel de structura nu se pot
satisface decât în cadrul unei activitaţi comune.

Fig. 3.1 - Pattern-ul nevoilor umane (Cotigaru B., Căldăraru F., et al., 1995)

(c) Nivelul nevoilor spirituale

Este nivelul pe care se dezvolta capacitatea de a compune şi a implementa programe noi
pentru procesul de adaptare şi pentru procesul de cunoastere a filogenezei şi ontogenezei umane.
Determinarile funcţionale ale acestui nivel sunt: nevoia de stiinta, nevoia de arta şi religie
şi nevoia de învatatura. Satisfacerea acestor nevoi asigura formarea cunostintelor care permit
realizarea programelor de adaptare.
 36

(d) Nivelul nevoilor sociale

Este nivelul pe care se reglementează colaborarea dintre indivizi în cadrul activitaţilor de
antropizare, precum şi modul de acces al indivizilor la rezultatele acestei activitaţi. Determinarile
funcţionale ale acestui nivel sunt nevoia de norme şi nevoia de educaţie.
(e) Nivelul nevoilor de organizare
În cadrul procesului de menţinere al existentei, ca şi în cadrul procesului de adaptare,
individul are nevoie să-şi organizeze timpul şi spaţiul propriu pentru a putea trai. Nivelul optim
de organizare, care este expresia tuturor nivelelor structurii sistemului de nevoi de complexitate
mai scazuta, este acela în care un individ poate lua singur toate deciziile care ţin de existenta sa
individuala, fara a impiedica decizia libera a celorlalţi indivizi din cadrul speciei.
Nivelul fiziologic şi cel biologic funcţionează datorita condiţionarilor interne şi datorita
schimburilor de substanta, energie şi semnale cu mediul înconjurator, iar nivelul spiritual datorita
condiţionarilor interne şi a schimburilor de informaţii şi cunosţinte dintre membrii speciei.
Determinarile structurale ale acestor cinci nivele generează seturi de parametri ale caror
valori trebuie să se pastreze între anumite limite pentru ca scopul de menţinere al existentei să fie
realizat. Evoluţia mediului înconjurator generează, pe frontiera individului şi a speciei umane
seturi de parametri a caror variaţie determina condiţiile pe frontiera mai sus amintita. Pentru
realizarea acestui proces, este necesara satisfacerea simultana a tuturor nevoilor umane.

3.3. Pattern-ul activitaţilor umane în ecosistemul antropizat

Una din caracteristicile cele mai importante ale speciei umane este aceea ca un individ
nu-şi poate satisface singur nici una din nevoile prezentate mai sus, în afara de nevoia de aer care
se satisface practic instantaneu. Ca urmare a acestui fapt, şi ca urmare a metabolismului specific,
pentru satisfacerea oricarei nevoi, un individ elaborează produse sau servicii pe care le schimba
cu alţi indivizi ai speciei, astfel încât, fiecare individ ajunge să-şi satisfaca toate nevoile, deşi el
singur nu şi le poate satisface decât pe unele (sau parţi din acestea). Se poate afirma ca, în
procesul de menţinere a existentei şi de perpetuare a speciei, un individ este utilizator pe toate
secventele nivelelor sistemului de nevoi şi producator numai pe unele.
În fig. 3.2 este prezentata structura ierarhica a acestui pattern care este organizata pe
urmatoarele nivele:
 37

(1) Nivelul structuraarii-dezvoltarii

Pe acest nivel sunt situate activitaţile care au ca rezultat elaborarea, din resursele
energetice şi substanţiale ale ecosistemului natural şi folosind programele elaborate la nivelele
superioare, a produselor care satisfac toate nevoile de pe nivelul fiziologic şi biologic.
(2) Nivelul condiţionarilor
Pe acest nivel se asigura realizarea urmatoarelor obiective:
- procurarea şi furnizarea informaţiilor necesare nivelului imediat urmator pentru elaborarea
programelor;
- transmiterea, catre nivelul inferior, a informaţiilor şi programelor elaborate la nivelul superior,
necesare în activitatea de structurare-dezvoltare;
- elaborarea serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoii de protecţie (fiziologica, biologica şi
sociala).
(3) Nivelul cunoasterii
Este nivelul pe care se elaborează programele pentru activitatea de structurare-dezvoltare.
(4) Nivelul normelor
Este nivelul pe care se elaborează programele care reglementează:
- modul în care se realizează activitaţile comune;
- modul în care se realizează accesul fiecarui individ la programele şi produsele rezultate în urma
activitaţilor comune.

Fig. 3.2 - Pattern-ul activitaţilor umane (Cotigaru B., Căldăraru F. et al., 1995)
 38

(5) Nivelul organizării

Este nivelul pe care se stabilesc şi devin funcţionale relaţiile dintre celelalte nivele. Pe
acest nivel sunt realizate urmatoarele obiective:
- stabilirea relaţiilor între indivizii care realizează programe;
- stabilirea relaţiilor între indivizii care elaborează produse;
- stabilirea relaţiilor între indivizii care realizează programe şi indivizii care elaborează produse;
- stabilirea modului de acces al individului la programe şi produse;
- stabilirea modului de acces al individului la realizarea relaţiilor de mai sus (accesul la decizie).
Toate aceste cinci nivele ale pattern-ului activitaţilor umane sunt legate între ele astfel
încât să reproduca poziţia individului în procesul de satisfacere a nevoii: existenta fiecarui nivel
este inutila fara existenta celorlalte.

3.4. Pattern-ul organizării spaţiului în ecosistemul antropizat

Pentru a asigura funcţionalitatea şi stabilitatea pattern-ului activitaţilor umane şi, deci,
satisfacerea nevoilor tuturor indivizilor unei comunitaţi, a populaţiilor şi a întregii specii, a fost
necesara transformarea esenţiala a ecosistemului natural, considerat ca resedinta a speciei umane
componenta a biosferei, care a evoluat pana la ceea ce numim acum ecosistem antropizat.
În fig. 3.3 este prezentata structura ecosistemului antropizat, organizata pe patru nivele.
(I) Nivelul habitatului şi al amenajarilor
Acest nivel cuprinde:
- secventele habitatelor urbane şi rurale, diferenţiate prin nivelul de densitate al populaţiei;
- secventa amenajarilor industriale;
- secventa amenajarilor agricole şi silvice;
- secventa amenajarilor pentru turism.
(II) Nivelul reţelelor
Acest nivel cuprinde toate tipurile de reţele care leaga între ele, în reţele de rang superior,
secventele nivelului precedent:
- reţele de transport (drumuri, cai ferate, cai navigabile maritime şi aeriene);
- reţele de comunicaţii (linii telefonice, reţele radio şi TV şi reţele de sateliţi);
- reţele energetice (reţele de curent electric şi reţele de transport pentru petrol şi gaze naturale).
 39

(III) Nivelul autonom

Acest nivel cuprinde amenajari industriale şi agricole izolate de reţelele antropizate în
care se structurează nivelele precedente. În aceasta categorie se situează minele, platformele
marine, staţiile radar şi staţiile meteorologice, stanele, manastirile, precum şi habitatele
temporare cum sunt amenajarile de santier şi habitatele de tip arhaic cum sunt cele din deserturi
şi jungla tropicala.

(IV) Nivelul naturii

Pe acest nivel se situează acele zone din mezogeosistem care sunt nelocuite: zone din
jungla africana, amazoniana şi asiatica, zone montane situate la înalţimi mari, zone situate în
interiorul deserturilor sau ale taigalei siberiene.
Toate aceste pattern-uri reprezinta elemente invariante ale structurii ecosistemului
antropizat. Aceasta înseamna ca, indiferent de momentul de timp şi de locul din mezogeosistem
în care se afla un ecosistem antropizat, structura lui va trebui să cuprinda toate aceste trei pattern-
uri, fiecare cu structura formala prezentata mai sus.

Fig. 3.3 - Pattern-ul organizării spaţiului (Cotigaru B., Căldăraru F. et al., 1995)

3.5. Produsul (Cotigaru B., Căldăraru F. et al., 1992)

Relaţia dintre sistemul de activitaţi umane şi sistemul de nevoi umane se realizează prin
produs.
 40

Produsul este o structura substanţiala şi energetica realizata de om pentru a satisface una sau
mai multe nevoi din structura şistemului de nevoi umane.

Are o structura a evoluţiei invarianta care este independenta de tipul produsului şi de

spaţiul şi timpul în care este structurat sau utilizat.
Traiectoria evoluţiei produsului (fig. 3.4) are urmatoarele secvente:
(1) Piata produsului, care se referă la:
- piata utilizării produsului, care se referă la definirea nevoilor pe care urmează să le satisfaca
produsul;
- piatata resurselor care vor fi folosite pentru structurarea produsului;
- piata tehnologiilor care vor fi folosite pentru structurarea produsului;
- piata post-utilizării, care se referă la reintegrarea a ceea ce ramane din produs, după utilizarea
acestuia, în sistemul resurselor primare, în traiectoria produsului în discuţie sau în traiectoria
altui produs.
(2) Concepţia produsului, care se referă la:
- proiectul de model al produsului, care se referă atât la dimensiunea funcţională a produsului în
sensul descrierii modului în care produsul urmează să satisfaca nevoile pentru care este cerut, cât
şi la modul de vânzare şi reintegrare şi, deasemenea, la calitatea produsului;
- proiectul tehnologic al produsului, care se referă la modul în care va fi structurat produsul şi în
care se realizează prototipul acestuia căruia i se aplică modelul de calitate elaborat la proiectul de
model;
- proiectul de dezvoltare al produsului, care se referă la descrierea algoritmului de realizare
concretă a produsului, precum şi la algoritmul de vânzare, utilizare şi reintegrare;
(3) Resurse, unde sunt investigate resursele substanţiale, energetice, financiare şi informaţionale
din care va fi structurat produsul; în acest moment se ia decizia definitivă în privinţa realizării
produsului;
(4) Structurarea - dezvoltarea, care se referă la realizarea concretă a produsului în cantităţile
estimate în secvenţa (1);
(5) Circulaţia produsului, care se referă la accesul direct, prin intermediul procesului de vânzare,
al oamenilor la produsul realizat;
(6) Utilizarea produsului, care se referă la momentul satisfacerii, de catre produs, a nevoilor
pentru care a fost creat (realizarea dimensiunii funcţionale a produsului);
 41

(7) Post-utilizarea produsului, care se referă la reintegrarea a ceea ce ramâne din produs după
utilizare, fie în traiectoriile unor alte produse, fie în mediul natural al resurselor din care a fost
structurat;
(8) Reintegrarea, care se referă la reintegrarea în ecosistemul antropizat a tuturor tipurilor de
deşeuri apărute pe secvenţele anterioare ale traiectoriei.

Fig. 3.4 - Traiectoria produsului (Cotigaru B., Căldăraru F. et al., 1992)

Structurarea, utilizarea şi, mai ales, reintegrarea produsului sunt principalele surse ale
poluării.
Produsul suportă o reprezentare parametrică de tipul densitate, rată de variaţie în timp,
potenţial de creaţie şi de distrugere.
 42

Curs 4 – Elemente de fizica ecosistemelor

4.1. Sisteme termodinamice

Sistemul este o zonă a continuumului spaţio-temporal care include structuri elementare
de tip inerţial legate între ele prin câmpuri de forţe a căror acţiune se exercită până la o suprafaţă
închisă, descriptibilă din punct de vedere geometric, care constituie frontiera sistemului.
Sistemul este caracterizat de:
(a) mărimile fizice fundamentale, care descriu structurile elementare de tip inerţial şi care sunt
funcţii de punct (de spaţiu şi timp);
(b) forţele (potenţialele) interne, care descriu interacţiunile dintre structurile elementare;
(c) nivelul de complexitate, care descrie relaţia de ordine dintre tipurile de forţe care se exercită
în interiorul sistemului;
(e) funcţia de stare, care descrie structura complexă a sistemului;
(f) frontiera, suprafaţa închisă care conţine structura complexă şi în interiorul căreia potenţialele
interne şi funcţiile de stare sunt funcţii finite şi continui de mărimile fizice fundamentale.
Tendinţa sistemelor este aceea de a menţine neschimbată funcţia de stare caracteristică
unei anumite ordini (ierarhie) a nivelelor de complexitate.
Dacă pe frontiera sistemului apar modificări ale tipurilor şi/sau valorilor mărimilor fizice
fundamentale, în interiorul structurii complexe, pe nivelul de complexitate cel mai ridicat, apar
gradienţi ai forţelor interne care determină apariţia fluxurilor de structuri elementare care
traversează frontiera sistemului în sensul contrar gradienţilor forţelor interne. În acest fel
sistemul tinde să refacă funcţia de stare de pe nivelul de complexitate al structurii complexe.
Dacă amplitudinea modificărilor sau durata acestora este prea mare pentru ca sistemul să
poată păstra nivelul de complexitate, atunci se modifică acest nivel, în sensul creşterii sau
scăderii, astfel încât noua funcţie de stare să poată fi menţinută.
Procesul descris mai sus, prin care sistemul tinde să menţină funcţia de stare a structurii
complexe când pe frontiera lui apar modificări ale tipurilor şi/sau mărimilor fizice fundamentale,
se numeşte evoluţie în timp.
Starea în care sistemul menţine neschimbată funcţia de stare a structurii complexe se
numeşte stare de echilibru. La apariţia, pe frontiera sistemului, a unor perturbaţii ale forţelor
(potenţialelor) interne datorate unor cauze externe, sistemul este scos din starea de echilibru.
Dacă evoluţia în timp a sistemului are loc în sensul revenirii la starea de echilibru din care a fost
scos (perturbaţiile regresează), atunci starea de echilibru este stabilă. Dacă dimpotrivă, evoluţia
în timp are loc în sensul în care sistemul se îndreaptă către o stare de echilibru caracterizată de o
nouă funcţie de stare, atunci spunem că starea de echilibru din care a fost scos este instabilă.
 43

4.2. Organizarea ierarhică

După tipul fluxurilor ce traversează frontiera sistemelor, acestea se clasifică în patru
clase:
(I) sistemul izolat, care nu are schimburi cu exteriorul şi în care sunt valabile legile de conservare
pentru energie şi mărimile inerţiale (masa, sarcina electrică, etc.);
(II) sistemul închis, care schimbă cu exteriorul numai energie şi în care sunt valabile numai
legile de conservare pentru mărimile inerţiale, legea de conservare a energiei fiind înlocuită cu o
ecuaţie de bilanţ;
(III) sistemul deschis, care schimbă cu exteriorul energie şi substanţă şi în care legile de
conservare pentru energie şi mărimile inerţiale sunt înlocuite cu ecuaţii de bilanţ;
(IV) sistemul disipativ, care poate controla, între anumite limite, atât evoluţia condiţiilor externe
pe frontiera proprie, cât şi propria stabilitate.
Relaţia de apartenenţă este de tipul:

{Sistemul izolat}⊂{Sisteme închise}⊂{Sisteme deschise}⊂{Sisteme disipative}

Sistemul izolat se află în starea de echilibru termodinamic absolut.

Sistemul închis se caracterizează prin modificări continue ale densităţii de energie pe
frontieră datorită unei surse de energie exterioară lui.
Sistemul îşi păstrează funcţia de stare atâta timp cât energia primită de la sursă este
suficientă. Când aceasta este ori insuficientă, ori prea mare, sistemul închis îşi modifică structura
astfel încât să poată ajunge, în noile condiţii energetice de pe frontiera lui, într-o nouă stare de
sistem închis.
Sistemul deschis are o structură substanţială şi energetică şi funcţiuni pe care le menţine
prin schimburi substanţiale şi energetice prin frontiera lui cu alte sisteme deschise din sistemul
închis din care face parte. Sursa energetică a sistemului deschis este aceeaşi cu cea a sistemului
închis din care face parte, dar el nu are acces direct la ea, ci numai prin intermediul schimburilor
cu celelalte sisteme deschise care compun sistemul închis.
Când condiţiile pe frontiera sistemului evoluează astfel încât resursele energetice şi
substanţiale devin insuficiente pentru păstrarea structurii şi a funcţiunilor, acestea se modifică
printr-un proces de degradare în urma căruia sistemul îşi pierde locul în ierarhia din sistemul
închis din care face parte, trecând din starea de beneficiar al unor resurse în starea de furnizor al
acestor resurse.
Sistemul disipativ este un sistem fizic deschis care posedă proprietăţile de autocontrol şi
de autoorganizare.
 44

Prin autocontrol înţelegem acea proprietate a unui sistem fizic deschis prin care acesta
modifică, cu mijloace proprii, valorile condiţionărilor externe de pe frontiera lui.
Dacă modificarea este în sensul scăderii acestor valori, spunem că sistemul are instalate
reacţii negaţive.
Dacă modificarea are loc în sensul creşterii respectivelor valori, atunci sistemul are
instalate reacţii pozitive.

Prin autoorganizare înţelegem acea proprietate a unui sistem fizic deschis prin care acesta îşi
poate modifică structura nivelelor de complexitate cu mijloace proprii.

În timpul evoluţiei sale, datorită proprietăţii de autocontrol, sistemul disipativ menţine

constanţi parametrii schimburilor substanţiale şi energetice prin frontiera proprie. În momentul în
care, din motive exterioare sistemului, acesta nu reuşeste, prin autocontrol, să menţină constantă
valoarea acestor parametri pe frontiera proprie, şi structura şi funcţiunile sistemului disipativ nu
se mai pot menţine în noile condiţii de pe frontiera sistemului, acesta se află într-o stare de
bifurcaţie în care are de ales între două situaţii posibile:
(1) ori sistemele deschise exterioare lui sunt mai puternice şi atunci el îşi modifică structura prin
degradare, pierzându-şi locul în ierarhia sistemului închis căruia îi aparţine;
(2) ori sistemul disipativ, cu toată agresiunea care s-a produs asupra lui de către sistemele
deschise exterioare lui, este mai puternic decât acestea şi, folosind proprietatea de
autoorganizare, îşi modifică structura, păstrându-şi funcţiunile şi câştigând locuri în ierarhia
sistemului închis din care face parte.
Această organizare ierarhică descrie atât filogenia, cât şi ontogenia unui sistem
termodinamic. Astfel, în decursul existenţei sale, un sistem termodinamic poate evolua către
oricare din tipurile de organizare prezentate mai sus, depinzând de tipul, amplitudinea şi rata de
variaţie a condiţionărilor pe frontiera sa şi, în egală măsură, de capacitatea structurii sale
momentane de a reacţiona la aceste variaţii.
Descrierea evoluţiei în timp a unui sistem termodinamic este fundamentată de teorema
ergodică care diferenţiază parametrii de stare ai sistemului după rata de variaţie a acestora.

Dacă o categorie de parametri de stare {A} ai sistemului variază lent faţă de o altă categorie de
parametri {B}, astfel încât în intervalul de timp în care categoria de parametri {A} suferă o
singură variaţie, categoria de parametri {B} trece prin toate valorile posibile cu egală
probabilitate, atunci evoluţia în timp a sistemului poate fi complet descrisă de o funcţie de stare
care depinde de parametrii {A} ca de o constantă.
 45

Aplicarea teoremei ergodice se face prin aplicarea, asupra câmpului de observabile, a

unei proceduri de scalare de tip "drum liber mediu", "rată de variaţie" sau "amplitudine de
gradient".

4.3. Forma generală a ecuaţiei de bilanţ (Gyarmaty I., 1970)

Problema centrală a termodinamicii proceselor ireversibile este aceea a stabilirii
bilanţului entropiei pentru un model specific de sistem deschis. Acest obiectiv se poate realiza
numai dacă ecuaţiile de bilanţ dezvoltate pentru mărimile fundamentale mecanice şi
electromagnetice sunt puse în legatură cu ecuaţiile de bilanţ pentru mărimile termodinamice.
Dificultatea constă în aceea că mărimile termodinamice (temperatura, energia internă,
entropia, etc.) nu sunt definite pentru stările de neechilibru cu care operează termodinamica
proceselor ireversibile. Această problemă este rezolvată de ipoteza echilibrului celular, care
afirmă că (Ciobanu Gh., 1982)

Un sistem deschis, în care au loc procese ireversibile şi care se poate afla în stări de
neechilibru, este format din celule elementare în care condiţiile de echilibru sunt îndeplinite.

Această ipoteză permite definirea mărimilor termodinamice ca funcţii de punct care pot
avea, deci, ecuaţii de bilanţ.
Domeniul de valabilitate al acestei ipoteze a fost explorat de Meixner care a stabilit că
această ipoteză este valabilă pentru acele sisteme deschise în care gradientul de temperatură nu
depăşeste valoarea de 105 oCcm-1 (Ciobanu Gh., 1982). Prin urmare, cu excepţia fenomenelor
de turbulenţă, a undelor de şoc şi a proceselor rapide din plasmă, ipoteza echilibrului celular
poate fi acceptată.
Fie A o mărime fizică extensivă ce caracterizează sistemul şi este distribuită în volumul
V:

V
z
A = ρadV (4-1)

unde a este valoarea acestei mărimi pentru unitatea de masă, iar ρ este densitatea de masă în
volumul V.
Variaţia în timp a mărimii A poate avea loc din două motive:
(1) datorită fluxurilor mărimii A prin suprafaţa închisă care mărgineşte sistemul;
(2) datorită surselor de creaţie şi distrugere a mărimii A distribuite în interiorul volumului V.
Introducând aceste două reprezentări în ecuaţia (4-1) şi aplicând teorema lui Gauss,
obţinem forma locală a ecuaţiei generale de bilanţ:
∂ρa
+ ∇J a = σ a (4-2)
∂t
 46

în care Ja este fluxul mărimii a şi σa este rata netă de generare a mărimii a în interiorul
volumului V.

4.4. Bilanţul entropiei (principiul II al termodinamicii) (Gyarmaty I., 1970, Ciobanu Gh.,
1982)
Entropia întregului sistem se defineşte cu relaţia lui Clausius:
dS = d r S + d i S (4-3)
care este compusă din variaţia externă (sau reversibilă) de entropie
d Q
dr S = r (4-4)
T
şi din variaţia pozitivă a entropiei
di S ≥ 0 (4-5)
care este datorată proceselor ireversibile care au loc în interiorul sistemului şi care este nulă în
cazul reversibilităţii sau al echilibrului.
Cu procedura descrisă mai sus pentru ecuaţia generală de bilanţ, deducem ecuaţia de
bilanţ a entropiei, în forma:
ds
ρ + ∇J s = σ ≥ 0 (4-6)
dt
în care Js este curentul de entropie, iar σ este producţia de entropie. Această ecuaţie reprezintă
forma locală a principiului al II-lea al termodinamicii.

4.5. Sistemul termodinamic asociat unui sistem fizic

Pentru descrierea evoluţiei în timp a sistemelor fizice este necesară construirea unui
sistem termodinamic asociat. Procedura de construire este esenţială pentru realizarea unei
descrieri corecte şi se compune din următoarele secvenţe:
(a) Identificarea şi descrierea componentelor sistemului fizic
În cadrul acestei secvenţe se identifică toate structurile inerţiale care au o prezenţă
distinctă în cadrul sistemului fizic, în sensul că pot fi observate într-un proces de măsurare, care
este întotdeauna strâns legat de obiectivul studiului ce urmează a fi desfăşurat. Astfel, dacă, de
exemplu, se doreşte realizarea unei predicţii asupra climei, componentele sistemului atmosferei
joase vor fi identificate, folosind măsuratori de temperatură, presiune şi umiditate, ca o
distribuţie de mase într-un câmp baric. Dacă, însă, se doreşte realizarea unui studiu asupra
poluării atmosferei, componentele vor fi identificate, folosind măsuratori de concentraţii şi de
fluxuri energetice ale radiaţiei solare, ca tipuri de molecule şi purtători de sarcină.
 47

(b) Identificarea şi descrierea relaţiilor dintre componentele sistemului fizic

În această secvenţă sunt identificate fenomenele care au loc în sistemul fizic considerat:
fenomene de creaţie şi de distrugere a componentelor (prin reacţii chimice sau prin interacţiunea
cu radiaţia şi cu câmpurile de diverse tipuri) şi fenomene de transport ale componentelor, de tipul
difuziei (de substanţă sau termice) şi de tipul drift-ului, în diferite câmpuri de forţe.
Sunt identificate, de asemenea, relaţiile dintre componentele sistemului fizic considerat.
Pot exista relaţii de tip "reţea", în care componentele sunt legate între ele prin intermediul
diferitelor tipuri de forţe, formând structuri de mare stabilitate, şi pot exista componente care,
între două procese de creaţie şi de distrugere (ciocniri) se mişcă libere în interiorul sistemului
fizic. În acest ultim caz se determină, sau se estimează drumul liber mediu şi timpul de viaţă
(constantă de evoluţie) a componentelor care se mişcă liber.
(c) Identificarea şi descrierea frontierei sistemului
Frontiera este suprafaţa închisă de la care se observă modificări esenţiale ale structurii
sistemului fizic, atât din punctul de vedere al componentelor, cât şi din punctul de vedere al
câmpurilor de forţe care menţin integritatea sistemului. Dacă este posibil, se realizează
descrierea geometrică a frontierei care este esenţială pentru descrierea condiţiilor la limită când
se integrează ecuaţiile diferenţiale care descriu sistemul.
Un alt obiectiv al acestei secvenţe este acela de a identifica şi descrie schimburile
energetice şi de substanţă ale sistemului fizic, prin frontiera sa, cu alte sisteme fizice. Această
operaţiune este de o importanţă deosebită, pentru că va acorda sistemului calitatea de sistem
izolat, închis sau deschis.
(d) Identificarea ierarhiei interne a sistemului fizic
Drumul liber mediu şi timpul de viată al componentelor sistemului fizic, determinate în
secvenţa (b), determină nivelele de complexitate ale sistemului, în sensul că, pe unul şi acelaşi
nivel de complexitate se situează numai componente care au timpi de viată comparabili (situaţi
în interiorul aceluiaşi ordin de mărime).
Astfel, dacă într-un sistem fizic format dintr-o joncţiune pn semiconductoare au loc
fenomene electrice şi termice, constanta de timp a fenomenelor electrice este cu trei ordine de
mărime mai mică decât cea a fenomenelor termice (Căldararu F., 1989). În acest fel, vom
delimita un nivel de complexitate pe care se situează componentele care participa la fenomenele
electrice şi un al doilea nivel de complexitate pe care se situează componentele sistemului care
 48

participă la fenomenele termice. Avantajul imediat este acela că, temperatura practic nu variază
în timp, în cursul desfăşurării fenomenelor electrice.
Procedura de delimitare a nivelelor de complexitate revine, de fapt, la aplicarea teoremei
ergodice în sistemul fizic considerat.
(e) Construirea sistemului termodinamic asociat
Sistemul termodinamic asociat unui sistem fizic dat se construieşte pentru nivelul de
complexitate cel mai ridicat al acelui sistem fizic, adică pentru nivelul de complexitate care are
constanta de evoluţie în timp cea mai mică. Ca urmare a aplicării teoremei ergodice, funcţia de
stare a sistemului termodinamic asociat va depinde de parametrii care caracterizează celelalte
nivele de complexitate ale sistemului fizic considerat ca de nişte constante.
Frontiera sistemului termodinamic asociat este frontiera delimitată pentru întreg sistemul
fizic. Schimburile energetice şi de substanţă cu exteriorul care vor fi luate în considerare sunt
numai acelea în care este implicat nivelul de complexitate cel mai ridicat.
În fig. 4.1 este prezentată structura sistemului termodinamic asociat unui sistem fizic.
Componentele (particulele) sistemului termodinamic asociat sunt cele incluse în nivelul de
complexitate cel mai ridicat al sistemului fizic considerat. În interiorul acestui nivel ele participă
la fenomene de creaţie şi de distrugere datorate reacţiilor chimice
A + B→ C (4-7)
sau interacţiunii cu radiaţia electromagnetică
A + hν → D + E (4-8)
şi la fenomene de transport datorate difuziei sau drift-ului în câmpuri de forţe induse din exterior
sau care se manifestă în interiorul nivelului de complexitate. Fenomenele de difuzie termică sunt
întotdeauna prezente, ele urmând proceselor de distrugere şi fenomenelor de transport. Sistemul
disipă energia termică rezultată din procesele de distrugere neradiative.
 49

Fig. 4.1 - Sistemul termodinamic asociat unui sistem fizic

4.6. Stabilitatea stemelor cu autoorganizare (Bourceanu G., 1989)

Evoluţia în timp a unui sistem termodinamic deschis, în care au loc procese de creaţie şi
de distrugere (reacţii chimice) cu K specii intermediare, este dată de sistemul de ecuaţii
diferenţiale:
dn i
dt
= fi e l n i q , nc ρ s , l λ l q j , i = 1, ..., K ρ = 1, ..., R , l = 1, ..., M (4-9)

unde {ni} este setul de concentraţii ale speciilor intermediare,

{cρ} este setul constantelor de viteză ale celor R reacţii chimice,

{λl} este setul de parametri ai celor M constrângeri.

Soluţia stării staţionare este setul de concentraţii {n 0i } care satisfac setul de ecuaţii
algebrice:

({ } )
f i n i0 , {c ρ }, {λ l } = 0 (4-10)

Pentru a obţine informaţii asupra stabilităţii sistemului se studiază evoluţia în timp a

perturbaţiilor în jurul stării staţionare

K  ∂f 
({ } ) (
f i ({n i }, {c ρ }, {λ l }) = f i n i0 , {c ρ }, {λ l } + ∑  i  n j − n 0j
j=1 
) (4-11)
 ∂n j  0
Deviaţia în raport cu starea staţionară este:

n i − n i0 = γ i cu γ i << n i0 (4-12)

În acest fel, sistemul de ecuaţii diferenţiale (4-58) se transformă într-un sistem liniar
 50

dn i dγ i K  ∂f 
= = ∑ a ij γ j , cu a ij =  i  , i = 1,..., K (4-13)
dt dt j=1  ∂n j 
 0
Sistemul de ecuaţii (4-5) admite soluţii de forma

γ i (t ) = γ i0 (t )e ωt (4-14)

soluţii numite şi moduri normale.

Din ecuaţia (4-12), luând în consideraţie ecuaţiile (4-11) şi (4-13), se obţine sistemul de
ecuaţii, liniar şi omogen:

( )
K
0
∑ a ij − ωδ ij γ j = 0, i = 1,..., K (4-15)
j=1

care admite o soluţie nebanală dacă

(
det a ij − ωδ ij = 0 cu) δ ij = {
1;i = j
0;i ≠ j (4-16)

Valorile proprii ω ale matricii aij sunt de forma

ω = ω re + ω im (4-17)
şi pot da naştere la următoarele situaţii:
(a) Toate valorile proprii au ωre <0 şi ωim=0 (fig. 4.1a)

{ }
Starea staţionară n 0i este un nod stabil (asimptotic stabilă), perturbaţiile sau fluctuaţiile fiind

amortizate.
(b) Cel puţin o valoare proprie are ωre >0 şi ωim=0 (fig. 4.2b)

{ }
Starea staţionară n 0i este un nod instabil, caz în care perturbaţiile, oricât de mici, se amplifică

până la explozia sistemului.

(c) Toate valorile proprii au ωre <0 şi cel puţin una are ωim ≠ 0 (fig. 4.2c)

Starea staţionară este asimptotic stabilă şi, deoarece apropierea de starea staţionară este

{ }
oscilatorie, se spune că n 0i este un centru (focus) stabil.

(d) Cel puţin o valoare proprie are ωre = 0 şi ωim ≠ 0, în timp ce celalalte au ωre < 0 (fig. 4.2d)

Starea staţionară {n 0i } este stabilă în sens Lyapounov, dar nu asimptotic stabilă. Sistemul
execută traiectorii închise în jurul stării staţionare a căror distanţă faţă de aceasta depinde de
condiţiile iniţiale. Fiecare traiectorie corespunde unei stabilităţi marginale.
 51

(e) Cel puţin o valoare proprie are ωre > 0 şi ωim ≠ 0 (fig. 4.2e şi 4.2f)

În această situaţie, traiectoriile concentraţiilor se pot îndepărta, oscilatoriu şi nedefinit de starea

staţionară (fig. 4.2e), pot sa tinda către o altă stare staţionară stabilă, pot tinde către un ciclu
limită stabil (fig. 4.2f), sau pot ratăci, aperiodic, într-un domeniu nelimitat.
Prin ciclu limită se înţelege o traiectorie închisă Γ a unui sistem de ecuaţii diferenţiale de
tip (4-15) care este izolată faţă de celelalte traiectorii ale sistemului, adică există o vecinătate
tubulară a traiectoriei Γ care nu conţine nici o altă traiectorie închisă a sistemului.
În fig. 4.3 sunt prezentate două tipuri posibile de instabilităţi care pot determina evoluţia
sistemului către stări oscilatorii stabile de tip ciclu limită. Pe ordonată s-a considerat concentraţia
ni a unei specii intermediare şi pe abscisă parametrul de constrângere λ (de exemplu concentraţia

unei substanţe care alimentează sistemul).

Până la λ < λc, ωre < 0 şi starea staţionară este un centru stabil. Când λ = λc şi ωre = 0,

deci λc devine un punct de bifurcaţie, se pot distinge două situaţii:

(1) Bifurcaţia la dreapta (λ > λc)

Starea staţionară devine instabilă şi sistemul realizează oscilaţii de tip ciclu limită (fig. 4.3a) în
direcţia supercritică. Amplitudinea oscilaţiilor creşte lent, o dată cu creşterea valorii
constrângerii λ, dacă λ > λc (soft self-excitation).

Fig. 4.2 - Evoluţia în timp a sistemelor departe de echilibru (Bourceanu G., 1989)
 52

(2) Bifurcaţie la stânga (λ < λc)

Aceasta este o bifurcaţie în direcţia subcritică. Ciclul limită stabil este atins pentru λ1 < λ <λc

numai dacă perturbaţiile depăşesc o anumită mărime. Dacă perturbaţiile sunt prea mici, sistemul
revine la starea staţionară. Dacă perturbaţiile depăşesc o anumită mărime, atunci sistemul
"străpunge" domeniul dintre λ1 şi λc, care corespunde ciclului limită instabil, şi atinge ciclul

limită stabil.

Fig. 4.3 - Bifurcaţii în cadrul evoluţiei în timp (Bourceanu G., 1989)

Dacă în sistem acţionează numai perturbaţii sau fluctuaţii slabe, atunci sistemul va
rămâne în starea staţionară până când constrângerea λ depăşeste valoarea critică λc. În acest

punct, starea staţionară devine, brusc, instabilă şi sistemul realizează o tranziţie rapidă (hard self-
excitation) către ciclul limită stabil.
În cazul în care bifurcaţia se realizează în direcţia supercritică, ciclul limită stabil ia
naştere în mod continuu, de îndată ce λ > λc.

Înţelegem prin autoorganizare proprietatea unui sistem termodinamic de a ajunge, cu

mijloace proprii, într-un ciclu limită stabil.
 53

Curs 5 - Ecosisteme şi sisteme termodinamice asociate

5.1. Stratosfera şi troposfera

Conform metodologiei descrise în lecţia precedentă, vom încerca să identificăm
componentele sistemului termodinamic asociat stratosferei şi troposferei, precum şi fenomenele
la care participă acestea (fig. 5.1).
Acest sistem termodinamic face parte din categoria sistemelor deschise, având, cu
exteriorul, atât schimburi energetice, cât şi schimburi de substanţă.
Schimburi energetice
Stratosfera şi troposfera sunt traversate de fluxul de energie electromagnetică, provenit de
la Soare şi filtrat de perigeosistem (radiaţiile penetrante şi radiaţiile ionizante) şi de

Fig. 5.1 - Sistemul termodinamic asociat stratosferei şi troposferei

stratosferă (zona UV a spectrului). În troposferă au loc procesele de absorbţie pe moleculele de

apă, astfel încât, la nivelul terestru ajunge fluxul de radiaţii AM1. Stratosfera şi troposfera sunt
traversate în sens contrar de energia termică provenită din procesele radiative care au loc în
celelalte subsisteme ale mezogeosistemului.
 54

Schimburi de substanţă
Este vorba, în special, despre vaporii de apă, care provin din procesele de evaporare care
au loc la nivelul hidrosferei şi al biosferei şi despre apa lichidă care provine din procesele de
condensare din atmosfera joasă, despre bioxidul de carbon care provine din metabolismul
plantelor şi din procesele de ardere şi de fermentaţie din amenajările umane, despre particulele
de praf, care provin din procesele de eroziune a reliefului şi despre poluanţii gazoşi (compuşi ai
azotului, sulfului, clorului, plumbului, freoni, etc.) care provin din procesele industriale sau din
erupţiile vulcanice.
Procese de creaţie şi de distrugere
Datorită fenomenului de condensare, este creată apa, în stare de agregare lichidă, şi sunt
distruşi vaporii de apă. De asemenea, în reacţiile chimice de oxidare a oxizilor de azot, sulf, etc.,
sunt creaţi acizii azotic, sulfuric, etc. şi este distrus oxigenul.
Procese de difuzie
La aceste procese participă, în special, componentele care intră în troposferă, adică poluanţii
gazoşi, bioxidul de carbon şi particulele de praf. Fenomenele de difuzie termică au loc pe scară
largă, datorită faptului că troposfera este primul mediu pe care îl traversează radiaţia infraroşie
provenită din procesele de disipaţie de la nivelul hidrosferei, litosferei, biosferei şi amenajărilor
umane.
Procese de drift
Fenomenul de evaporare de la nivelul hidrosferei determină, în stratosferă şi troposferă,
crearea unui câmp baric care generează mişcări de drift ale maselor de aer.

5.2. Hidrosfera
Hidrosfera face parte din categoria sistemelor termodinamice deschise, având, cu
celelalte subsisteme ale mezogeosistemului, atât schimburi energetice, cât şi schimburi de
substanţă (fig. 5.2).
 55

Fig. 5.2 - Sistemul termodinamic asociat hidrosferei

Schimburi energetice
Radiaţia solară ajunge la nivelul hidrosferei sub forma spectrului AM1, care este absorbit
în întregime la nivelul acestui subsistem. În acelaşi timp, energia termică apărută în urma
proceselor de transport ale maselor de apă, este cedată troposferei, prin radiaţie.
Schimburi de substanţă
Este vorba despre vaporii de apă, care apar în urma proceselor de evaporare şi care sunt
dirijaţi către troposferă, despre apa lichidă, care apare în urma proceselor de condensare de la
nivelul troposferei şi care intră în hidrosferă, despre particulele de sol şi substanţele organice
care provin din fenomenele de eroziune de la nivelul scoarţei terestre şi despre poluanţii în toate
stările de agregare.
Procese de creaţie şi de distrugere
Procesele de creaţie şi de distrugere cele mai importante sunt procesul de evaporare, prin
care apa lichidă este transformată în vapori şi procesul de topire al gheţurilor, prin care apare apa
lichidă.
Procese de transport
Deoarece apa este un mediu cu inerţie termică şi mecanică mare, procesele de difuzie nu
sunt prezente, gradienţii de concentraţie şi temperatura generează procese de drift, determinând
antrenarea unor mase mari de apă în mişcări mecanice. Datorită faptului că viteza mişcării
mecanice este comparabilă cu viteza de disipaţie a energiei termice, în timpul acestor mişcări are
loc şi transportul energiei termice din locul de generare în locurile de disipaţie. Acesta este cazul
curenţilor marini de tip Gulfstream sau Kuro-Shivo (Peixoto J. P.,1984). Sunt prezente, de
 56

asemenea, fenomene de drift în câmp gravitaţional sau fenomene de drift în câmpuri de presiune
(pânză de apă freatică).

5.3. Litosfera
Litosfera face parte din categoria sistemelor termodinamice deschise, având cu celelalte
subsisteme ale mezogeosistemului schimburi energetice intense şi schimburi substanţiale (fig.
5.3), care sunt importante, mai ales din punctul de vedere al modificării lente, dar continue, a
configuraţiei reliefului terestru (rifturile oceanice).
Schimburi energetice
Radiaţia solara AM1 este absorbită la nivelul reliefului terestru contribuind la dinamica
reliefului din anumite zone ale planetei (deşerturile). În acelaşi timp, prin crusta litosferică
ajunge, la celelalte subsisteme ale mezogeosistemului, energia termică provenită de la nucleu.
Schimburi de substanţă
Este vorba despre particulele de sol care sunt cedate atmosferei joase şi hidrosferei, ca
urmare a proceselor de eroziune, despre depunerile marine şi cele provenite de la cursurile de
apă dulce şi despre structurile bazaltice formate la nivelul rifturilor oceanice.
Procese de creaţie şi de distrugere
Acestea sunt procesele de eroziune şi de sedimentare, în urma cărora se distrug, respectiv
apar structuri minerale şi procesele de transformare a crustei în magmă,

Fig. 5.3 - Sistemul termodinamic asociat litosferei

 57

respectiv de formare a structurilor de tip bazaltic, la nivelul rifturilor oceanice.

Procese de difuzie
Crusta litosferică fiind un mediu cu inerţie mecanică ridicată, procesele de difuzie de
substanţă nu sunt posibile. Se desfăşoară, în schimb, pe scară largă, procese de difuzie termică,
dinspre centrul planetei către suprafaţă.
Procese de drift
Acestea sunt procese care se desfăşoară în câmpul forţelor care se exercită la contactul
dintre plăcile tectonice. Chiar dacă constanta lor de timp este mare faţă de alte fenomene din
mezogeosistem, le putem încadra în nivelul de complexitate al mezogeosistemului deoarece
aceste mişcări de drift sunt însoţite de fenomene seismice şi vulcanice care reprezintă, mai ales
pentru comunităţile din biosferă, situaţii de bifurcaţie.

5.4. Biosfera
Biosfera este nivelul de structură al mezogeosistemului cu gradul cel mai ridicat de
complexitate. Ea este formată din structuri care se autoreproduc, printr-un proces de conservare
şi diversificare a informaţiei care le-a generat. Din punct de vedere termodinamic, aceste
structuri au o evoluţie antientropică cu stări de stabilitate care au o ordine cu atât mai mare cu cât
complexitatea lor este mai ridicată.
Compoziţia chimică a structurilor biosferei este în majoritate de tip organic, bazată pe
carbon şi hidraţi ai acestuia. Esenţiale în structura lor sunt aminoacizii şi proteinele, în care se
înscriu codurile informaţionale, glucidele (hidraţi ai carbonului) care dezvoltă, prin conversie
chimico - mecanică energia necesară în procesul de menţinere a vieţii şi lipidele, în care această
energie se poate stoca sub formă de depozite de substanţă. Sinteza acestor substanţe şi a
derivaţilor lor se face în prezenţa apei, care este, alături de substanţele care constituie suportul
informaţiei, unul din principalele elemente din structura biosferei.
Nivelele de structură ale biosferei sunt în număr de patru.
(1) Fitosfera
Este compusă din totalitatea speciilor de plante, organisme biologice a căror principală
caracteristică este conversia fotochimică a energiei solare din zona maximului spectral. În urma
acestui proces este sintetizată glucoza şi este eliberat oxigenul molecular.
Pentru zoosferă fitosfera este principala sursă de oxigen şi de hrană, pentru pedosferă
reprezintă una din sursele de substanţă, prin procesul de descompunere care urmează morţii sau
 58

schimbărilor de structură anotimpuale, iar pentru specia umană este sursă de oxigen, hrană şi
materii prime industriale.
Fitosfera se prezintă sub formă de păduri, vegetaţie ierboasă şi vegetaţie acvatică (în
special alge verzi şi roşii care intră în compoziţia planctonului oceanic). Se reproduc în
majoritate prin seminţe, fiind ajutate de curenţii de aer din atmosfera joasă sau de specii de
insecte (albine, fluturi).
Fitosfera face parte din categoria sistemelor termodinamice cu auto-organizare (fig. 5.4),
fiind capabilă de modificarea structurii indivizilor care o compun, în situaţia în care nu se
reuşeşte, în timp real, menţinerea constantă a condiţiilor pe frontiera sistemului. Aceste
modificări se realizează prin înscrierea în codul genetic a unor informaţii noi, care sunt transmise
urmaşilor.
Schimburi energetice
Radiaţia solară din zona verde a spectrului este unul din elementele esenţiale pentru
menţinerea vieţii în fitosferă, reacţia de fotosinteză fiind de o importanţă deosebită în sintetizarea
substanţelor necesare plantelor. În acelaşi timp, este disipată în mediu energie termică provenită
din procesele metabolice sau din procesele de descompunere a substanţelor organice, la moartea
plantelor.

Fig. 5.4 - Sistemul termodinamic asociat fitosferei

Schimburi de substanţă
 59

Este vorba de bioxidul de carbon, luat din troposferă pentru a întreţine procesele
metabolice, de vaporii de apă şi de oxigen eliberat în troposferă, ca urmare a aceluiaşi proces, de
apa şi substanţele minerale luate din sol pentru hrană, de substanţele organice cedate solului în
procesele de putrefacţie şi de poluanţii lichizi care provoacă ploile acide.
Procese de creaţie şi de distrugere
Procesele de creaţie şi de distrugere cele mai importante sunt naşterea din sămanţă,
respectiv moartea ca urmare a ciclului natural, a consumului realizat de animale sau oameni şi a
accidentelor datorate poluării. Un alt proces de creaţie şi de distrugere este acela de distrugere a
bioxidului de carbon şi de creare a oxigenului în procesul de respiraţie.
Procese de transport
Datorită modului specific de viaţă, plantele nu execută nici mişcări de difuzie şi nici
mişcări de drift la nivel individual. Sub acţiunea factorilor atmosferici, o întregă comunitate îşi
poate extinde, datorită deplasării seminţelor de către vant (sau de către apă), aria de răspândire pe
parcursul mai multor generaţii.

(2) Zoosfera
Este formată din totalitatea speciilor de animale, de la bacterii până la mamifere. Au o
mare răspândire pe uscat şi în apă.
Pentru fitosferă este o sursă de bioxid de carbon, pentru pedosferă este o sursă de
substanţe organice, ca urmare a proceselor de descompunere, iar pentru specia umană este o
sursă de hrana şi de materii prime pentru activitatea de tip industrial.
Programul lor de adaptare include posibilităţi mai complexe decât la plante, cum ar fi, de
exemplu, deplasarea în spaţiu şi posibilitatea, pentru unele specii, de a-şi construi adăposturi
simple pentru a se feri de efecte climatice sau pentru a-şi proteja şi creşte puii. Se reproduc prin
diviziune (cele mai simple), prin ouă (insectele, peştii, batracienii, insectele, reptilele, păsările)
sau nasc pui vii (mamiferele). Trăiesc izolate sau în grup (roiuri, turme sau haite).
Zoosfera este, de asemenea, un sistem termodinamic cu auto-organizare (fig. 5.5).
Schimburile energetice
Radiaţia solară de tip AM1 este de o importanţă deosebită pentru orientare şi pentru
culegerea informaţiilor esenţiale. În acelaşi timp, este disipată în stratosferă şi troposferă energia
termică eliberată în procesele metabolice.
Schimburi de substanţe
 60

Este vorba de oxigenul luat din troposferă, de apa luată din hidrosferă şi de hrana luată
din fitosferă sau zoosferă pentru întreţinerea proceselor metabolice, de vaporii de apă,
substanţele organice şi bioxidul de carbon eliberate în urma aceloraşi procese şi de substanţele
organice eliberate în procesul de putrefacţie care urmează morţii.
Procese de creaţie şi de distrugere
Este vorba de procesele de naştere şi moarte, ca urmare a ciclului natural, a consumării,
ca hrană, de către om sau de către alte specii din zoosferă şi de procesele metabolice, în care sunt
create substanţele organice care constituie hrana, precum şi cele care reprezintă produsele de
excreţie.
Procese de transport
Indivizii care compun zoosfera au o mare mobilitate în câmpul unor atractori de natură
biologică: nevoia de hrană, de apă, de sex, de protecţie la factorii climatici şi de mediu
biocenotic (agresiuni din partea prădătorilor).

Fig. 5.5 - Sistemul termodinamic asociat zoosferei

(3) Pedosfera
Este formată din sedimente litosferice produse în procesele de eroziune, apă, substanţe
organice provenite din descompunerea plantelor şi animalelor ca urmare a morţii acestora, din
gaze (în special azot, oxigen şi hidrogen sulfurat) şi din microorganisme, în special din cele care
fixează azotul.
 61

Reconstrucţia lui este un proces permanent, datorită continuităţii proceselor de

descompunere organică a elementelor celorlalte subsisteme vii, datorită continuităţii proceselor
de eroziune şi datorită continuităţii din dinamica hidrosferei.
Reprezintă suportul esenţial pentru fitosferă, iar pentru specia umană este suportul
tehnologiilor agricole.
Pedosfera, fiind un sistem în care au loc procese biologice, face parte tot din categoria
sistemelor termodinamice cu auto-organizare (fig. 5.6).

Fig. 5.6 - Sistemul termodinamic asociat pedosferei

Schimburi energetice
Pedosfera absoarbe mai ales radiaţia din zona infraroşie a spectrului solar AM1 şi disipă,
în troposferă, energie termică din zona infraroşie îndepartătă a aceluiaşi spectru.
Schimburi de substanţă
Este vorba despre apa provenită din precipitaţii, despre azotul, care este fixat de bacterii
specifice, de substanţele organice provenite din procesele de putrefacţie ale plantelor şi
animalelor şi din cele provenite din procesele de excreţie ale animalelor, de particulele de sol
eliberate în troposferă şi în hidrosferă ca urmare a proceselor de eroziune şi de poluanţii în toate
stările de agregare.
 62

Procese de creaţie şi de distrugere

Procesele de creaţie şi de distrugere cele mai importante sunt cele de putrefacţie şi cel de
eroziune.

5.5. Sistemul termodinamic asociat ecosistemului antropizat

Sistemul termodinamic asociat ecosistemului antropizat face parte, ca şi celelalte
subsisteme ale biosferei, din categoria sistemelor termodinamice cu auto-organizare (fig. 5.7).
Intrările acestui sistem sunt:
- resurse energetice şi de substanţă care satisfac direct nevoi umane de pe nivelul fiziologic şi
biologic al oamenilor din acest ecosistem antropizat {A1};

- produse (inclusiv energie) din alte ecosisteme antropizate care servesc amenajărilor agricole şi
industriale {A2};

- produse din alte ecosisteme antropizate care satisfac nevoi umane de pe nivelul fiziologic şi
biologic al oamenilor din acest ecosistem antropizat {A3};

- deşeuri din alte ecosisteme antropizate care au efecte eco- sau sanoagresive în acest ecosistem
antropizat {A4}.

Produsele intermediare (care rămân în interiorul ecosistemului antropizat) sunt:

- produse care satisfac nevoile umane din interiorul acestui ecosistem antropizat {Y1};

- produse (inclusiv energie) care servesc amenajărilor agricole şi industriale din acest ecosistem
antropizat {Y2};

- deseuri din amenajarile umane, agricole şi industriale din interiorul acestui ecosistem antropizat
care au efecte eco şi sanoagresive în interiorul ecosistemului {Y3}.

Ieşirile ecosistemului antropizat sunt:

- produse care satisfac nevoile umane din alte ecosisteme antropizate {B1};

- produse (inclusiv energie) care servesc amenajărilor agricole şi industriale din alte ecosisteme
antropizate {B2};

- deşeuri din amenajările umane, agricole şi industriale din interiorul acestui ecosistem antropizat
care au efecte eco- şi sanoagresive în alte ecosisteme antropizate {B3}.

Ecuaţia "master" a ecosistemului antropizat este (Cotigaru B. et al., 1995):

 63

dX
dt
m b g b g b g b gr
+ ∇J X = F f A i , g Yi , h B k , f Pl (5-1)

+ ∇J A = f i b A i g , i = 1, 2 , 3, 4
dA i
(5-2)
dt
dY j
dt
d i j = 1, 2 , 3
+ ∇J Y = g j Y j , (5-3)

+ ∇J B = h k b B k g , k = 1, 2 , 3
dB k
(5-4)
dt

+ ∇J P = f ml b Pl g , l = 1, 2 , ..., m
dPl
(5-5)
dt

În ecuaţiile de mai sus X este densitatea de populaţie a speciei umane din acest ecosistem
antropizat, JX şi F sunt fluxul, respectiv rata de generare ale acesteia, JA, JY, JB sunt fluxurile
speciilor de particule identificate (produsele şi deşeurile), f, g, h sunt ratele de generare ale
acestora, iar JP şi fml(Pl) se referă la parametrii de stare ai mezogeosistemului (temperatură,
presiune, aceleraţie gravitaţională locală, intensitatea locală a radiaţiei solare, parametrii
biosferei, etc.).
Sistemul de ecuaţii de mai sus reprezintă cazul ideal, în care activitatea antropică ar fi
cuplată cu subsistemele biosferei numai în mod natural şi setul de parametri {Pl} nu depinde de

seturile de parametri {Ai}, {Yj} şi {Bk}.

În cazul în care activitatea antropică perturba cuplajele naturale din biosferă (prin poluare
sau prin efectele datorate evoluţiei asezarilor umane), setul de parametri {Pl} depinde puternic

de seturile de parametri {Ai}, {Yj} şi {Bk} şi forma sistemului de ecuaţii de mai sus se

modifică, ceea ce înseamnă, de fapt, că s-a modificat chiar structura ecosistemului antropizat.
 64

Fig. 5.7 - Sistemul termodinamic asociat ecosistemului antropizat

Schimburi energetice
Sursa energetică principala a ecosistemului antropizat este, de asemenea, spectrul solar
AM1. O altă sursă energetică o reprezintă combustibilii fosili care, prin intermediul proceselor
de ardere, se transforma în ceea ce vom numi energia antropică, utilizată în amenajarile
industriale şi de locuit. Energia termică rezultată în urma funcţionarii ecosistemului antropizat
este introdusă în mezogeosistem.
Schimburi de substanţa
Prima categorie de schimburi de substanţă este cea specifică speciei umane considerată
ca aparţinând zoosferei: oxigenul luat din atmosferă, de apa luată din hidrosferă şi de hrana luată
din fitosferă sau zoosferă pentru întreţinerea proceselor metabolice, de vaporii de apă,
substanţele organice şi bioxidul de carbon eliberate în urma aceloraşi procese şi de substanţele
organice eliberate în procesul de putrefacţie care urmează morţii.
O a doua categorie de schimburi de substanţă o reprezintă cea specifică ecosistemului
antropizat, şi anume, produse care satisfac nevoi umane de pe nivelul fiziologic şi biologic şi
care servesc amenajărilor agricole şi industriale şi deşeuri, prin care înţelegem poluanţii, în toate
formele de agregare, care sunt produşi în amenajările industriale şi de locuit.
 65

Procese de creare şi de distrugere

Este vorba de procesele de creare şi de distrugere specifice zoosferei, şi anume, procesele
de naştere şi moarte, ca urmare a ciclului natural şi de procesele metabolice, în care sunt create
substanţele organice care constituie hrana, precum şi cele care reprezintă produsele de excreţie.
O altă categorie de procese de creare şi de distrugere este reprezentată de crearea
produselor în cadrul activităţilor industriale şi de distrugerea acestora, în urma satisfacerii
nevoilor umane. În urma proceselor de creare şi de distrugere a produselor, se creează deşeurile
care nu sunt reintegrate în mezogeosistem.
Procese de transport
Componentele ecosistemului antropizat au o mare mobilitate datorită unor atractori care
sunt atât de natura fiziologică şi biologică, cât şi de natură antropică, legată, în special de pattern-
ul activităţilor umane.
 66

Curs 6 - Bilanţuri şi cuplaje în geosistem

Datele experimentale care vor fi folosite în această lecţie pentru descrierea bilanţurilor de
energie şi substanţă din geosistem se referă la perioada cuprinsă între anii 1970 şi 1986. Deceniul
al optulea şi prima jumătate a deceniului al nouălea reprezintă primul "vârf" al degradării
mediului înconjurător, tot de atunci datând şi primele modele ale proceselor de dezvoltare
(Mesarovic M., 1973) şi ale mediului înconjurător (Commoner B., 1972). Prezentarea stării
mediului înconjurător în această perioadă devine, deci, extrem de importantă, atât pentru
înţelegerea cuplajelor activităţii antropice cu subsistemele Terrei, cât, mai ales, pentru
înţelegerea efectelor negative pe care o activitate antropică necontrolată le poate avea în
degradarea stării planetei.
Începând din a doua jumătate a deceniului al optulea au fost luate măsuri de diminuare a
emisiilor poluante şi deşeurilor, întâi la nivel local şi, mai ales în anii ‘90, la nivel regional şi
global (Rio, 1993). Cu toate că aceste măsuri au ameliorat, într-o oarecare măsură, starea
mediului înconjurător şi, în orice caz, au micşorat viteză de degradare a acestei stări, efectele
negative ale perioadei 1970-1986 sunt încă bine resimţite.

6.1. Bilanţul de energie

Fluxurile de energie intră prin frontiera geosistemului prin intermediul radiaţiei de tip
electromagnetic şi prin intermediul fluxurilor de particule. În analiza bilanţului energetic al
geosistemului vom lua în considerare numai aceste două surse, deoarece interacţiunea cu câmpul
gravitaţional determină, prin conversia energiei potenţiale în energie cinetică, valorile
parametrilor cinematici ai planetei (parametrii geometrici ai traiectoriei, viteza de rotaţie şi de
revoluţie, unghiurile de înclinare a axei de rotaţie) care au o mare stabilitate în timp (de ordinul
104 ani).
Sursele de energie
Sistemul închis al Terrei are trei surse de energie: Soarele, nucleul teluric central şi
interacţiunea gravitaţională cu Luna.
Spectrul de emisie al Soarelui ajunge la frontiera perigeosistemului sub o forma
cunoscută sub numele de spectrul solar AM0, cu temperatura de culoare de aproximativ
 67

5000 K şi la nivelul reliefului geografic sub o formă cunoscută sub numele de spectrul solar
AM1, cu aceeaşi temperatură de culoare, dar cu o repartiţie diferită de lungimi de undă datorată
absorbţiilor din perigeosistem şi din stratosferă şi troposferă.
Bilanţul energetic al Terrei este prezentat în fig. 6.1. Sunt prezentate atât intrările şi
ieşirile, cât şi energia stocată la diverse nivele de structură ca urmare a proceselor de conversie.
Intrările energetice ale geosistemului însumează 1.7605x1017 W provenind din energia solară
(1.76x1017 W), din energia datorată rotaţiei şi atracţiei Lunii (2.9x1013 W) şi din energia
provenind din nucleul teluric (3x1013 W). Din acestea, 1.2305x1017 W ajung în mezogeosistem,
iar din acestea 6.09x1016 W acţionează direct asupra suprafeţei terestre (hidrosfera, litosfera,
biosfera şi specia umană). O cantitate de 1014 W este folosită pentru menţinerea configuraţiei
structurii biosferei şi 6 - 8x1012 W sunt folosiţi de specia umană.
Un calcul estimativ al tuturor proceselor de conversie din geosistem, dă pentru
randamentul termodinamic al acestuia o valoare aproximativă de 23.6%.

6.2. Bilanţul de substanţă

Intrările de substanţă în geosistem se realizează, într-o proporţie foarte însemnată, prin
căderile de meteoriţi (1.6x104 t/an) şi, într-o mult mai mică măsură, prin fluxurile de particule
provenind din radiaţia cosmică. Pierderile de hidrogen molecular fiind de 7x103 t/an rezultă o
creştere netă de masă în geosistem de 9x103 t/an. Faţă de masa Terrei de 6x1021 t, creşterea de
masă ar putea reprezenta 1% din masa planetei abia după aproximativ 7x1015 ani, ceea ce face
ca aproximaţia de sistem închis atribuită geosistemului să fie corectă.
La nivelul uscatului există două procese de creaţie şi distrugere a substanţei. Primul este
acela al acumulărilor geo şi biochimice, iar cel de-al doilea este procesul de denudare a
suprafeţei uscatului ca urmare a fenomenelor de eroziune datorate agenţilor atmosferici, apei şi
stress-ului termic. Schema fluxurilor de denudare a uscatului este prezentată în fig. 6.2. Acest
bilanţ, realizat la nivelul anului 1980, indică o "pierdere" de 5x1010 t/an.
Principalul izvor al hidrosferei îl constituie mantaua ale cărei rezerve sunt estimate la
2x1019 t. Schema rezervelor generale şi de apă dulce este prezentată în fig. 6.3.
 68

Oceanul planetar primeşte din atmosferă cu 7% mai puţine precipitaţii (6.58x103 km3) în
comparaţie cu cantitatea pierdută prin evaporare (5.05x103 km3), echilibrarea bilanţului fiind
asigurată prin scurgerile de pe uscat.
Fig. 6.1 - Încărcarea energetică a mezogeosistemului (Roşu A., 1987)
Fig. 6.2 - Bilanţul denudării geomorfosferei în 1980 în milioane tone pe an (Roşu A., 1987)
 71

Fig. 6.3 - Schema rezervelor generale de apă şi a rezervelor de apă dulce în 1980 (suprafaţa în
milioane km2 şi volumul în km3) (Roşu A., 1987)

Nivelul apelor subterane este alimentat de mantaua litosferică cu o cantitate ce nu

depăşeste 0.1 - 1 km3 şi de infiltraţiile apei meteorice de aproximativ 104 km3/an.
În biosferă fluxurile şi rezervele de substanţă specifice sunt generate de procesul de
fotosinteză din fitosferă, prin procesul de descompunere al substanţelor organice şi de formare a
solului, prin procesul de sinteză al substanţelor organice de bază în zoosferă şi prin procesele din
cadrul activităţii speciei umane.
Procesul de fotosinteză generează întreaga cantitate de oxigen din stratosferă şi troposferă
folosind zilnic 1.5x1011 t carbon din CO2 şi 2.5x1010 t hidrogen din H2O, producând, în acelaşi
timp, fitomasa care constituie resursă de substanţă organică pentru zoosferă şi specia umană şi o
parte din resursa necesară formării solului. În fig. 6.4 sunt prezentate rezervele actuale de humus
(principala substanţă organică din sol). Se observă faptul că, la nivelul anului 1970, modificarea
antropică, datorată agriculturii intensive, despăduririlor şi amenajărilor umane, este de 18%, ceea
ce reprezintă un procent mare. În fig. 6.5 este prezentată rezerva de fitomasă. Aici procentul
modificărilor antropice, la nivelul anului 1986, este de 42%. În fig. 6.6 este prezentată producţia
anuală de biomasă. Coeficientul de utilizare a energiei solare în procesul de fotosinteză, la
 72

nivelul anului 1976, este de 0.1%, valoare datorată şi scăderii producţiei anuale de biomasă ca
urmare a modificărilor antropice.

6.3. Cuplaje în mezogeosistem

În cadrul evoluţiei sale în timp, geosistemul, ca sistem închis, trebuie să optimizeze două
tendinţe contrare, şi anume, aceea de menţinere a nivelului de ordine a structurii sale (consecinţă
directă a principiului inerţiei) şi aceea de degradare a acestui nivel de ordine (consecinţă directă a
principiului al doilea al termodinamicii aplicat sistemelor termodinamice închise).
Soluţia este una de compromis, şi anume aceea de minimizare a degradării nivelului de
ordine al structurii sale. O altă soluţie nu este posibilă din cauză că sursa principală de energie a
geosistemului (Soarele) are o evoluţie în timp de tip entropic.
Această soluţie se realizează datorită posibilităţii unora din sistemele deschise ale
geosistemului de a avea o evoluţie în timp de tip antientropic, adică o evoluţie către un nivel de
complexitate ridicat, ceea ce determină creşterea gradului de ordine în aceste sisteme deschise.
Practic, între sistemele deschise ale geosistemului cu grade de ordine diferite, se
realizează procese de cuplaj care determină regenerarea substanţelor consumate în procesul de
realizare a stabilităţii acestora şi optimizarea consumului energetic în acest proces. În acest mod,
rata de variaţie a producţiei de entropie a sistemelor deschise are valori minime, determinând,
pentru sistemul închis, o evoluţie entropică lentă.
Cuplajele care se stabilesc între sistemele deschise ale geosistemului se instalează la
nivelul mezogeosistemului. Perigeosistemul şi pregeosistemul sunt sisteme de mare stabilitate,
cu o evoluţie lentă în timp, ale cărei modificări se prezintă sub forma unor singularităţi a căror
instalare pe frontiera celor două sisteme determină modificarea proprietăţilor inerţiale ale
întregului geosistem.
Cuplajele de la nivelul geosistemului sunt următoarele:
Fig. 6.4 - Rezervele potenţiale şi actuale (între paranteze) de humus în 1970 în miliarde tone de carbon organic (Roşu A., 1987)
 74

Fig. 6.5 - Rezervele potenţiale şi actuale (între paranteze) de fitomasă în 1986 în miliarde tone de carbon organic (Roşu A., 1987)
 75

Cuplajul troposferă - hidrosferă

Este vorba de un cuplaj de tip substanţial în care, prin intermediul fenomenelor de
evaporare şi condensare se asigură realizarea următoarelor funcţiuni:
(a) nivelul de precipitaţii pentru biosferă;
(b) funcţia hidrosferei de agent de eroziune a reliefului;

Fig. 6.6 - Producţia anuală de biomasă şi eficienţa utilizării energiei solare la nivelul anului 1976
(Roşu A., 1987)

(c) funcţia troposferei de agent de eroziune a reliefului (vânturile sunt declanşate de potenţialul
baric care se modifică datorită variaţiilor de umiditate).
 76

Cuplajul de tip termic furnizează hidrosferei energia necesară procesului de evaporare şi,
prin energia termică eliberată în procesele de condensare a vaporilor de apă, generează
modificări ale câmpului baric care determină procesele de reglare a factorilor termici ai climei.
Cuplajul litosferă - manta
Cuplajul de substanţă şi energie care se realizează prin rifturile şi fosele oceanice
determină, simultan, înnoirea structurii bazaltice a litosferei şi asigură nivelul de elasticitate
necesar pentru ca mezogeosistemul să suporte variaţiile parametrilor geometrici şi dinamici ai
planetei, variaţii apărute ca urmare a modificărilor parametrilor de câmp gravitaţional pe
frontiera geosistemului.
Cuplaje în biosferă
Cuplajele din acest sistem realizează un nivel foarte ridicat de regenerare a substanţei şi
de optimizare a consumului energetic.
Astfel, cuplajul dintre fitosferă şi zoosferă, prin intermediul procesului de respiraţie,
asigură nivele constante ale oxigenului şi bioxidului de carbon.
Cuplajul fitosferă-zoosferă-pedosferă, prin procesele de sinteză, respectiv de
descompunere a substanţelor organice, asigură un nivel constant al cantităţii de humus din sol.
Cuplajul fitosferă-zoosferă-pedosferă-hidrosferă-atmosferă, prin intermediul fenomenelor
de evaporare-condensare şi evapotranspiraţie şi descompunere a substanţelor organice, asigură
menţinerea constantă a cantităţii de apă, în pofida consumului.
Cuplajul pedosferă-hidrosferă, prin intermediul fenomenelor de eroziune şi sedimentare,
asigură menţinerea structurii solului şi a condiţiilor necesare pentru menţinerea vieţii în apă.
 77

Curs 7 – Interacţiunea între geosistem şi ecosistemul antropizat – fenomene

de poluare locală şi globală

7.1. Emisii poluante şi deşeuri

Activitatea umană, în scopul menţinerii speciei prin procese adaptative, generează fluxuri
de substanţă şi energie, suplimentare şi, de cele mai multe ori, diferite de cele naturale, care sunt
introduse în mediul înconjurător. Această afirmaţie este acceptată actualmente ca definiţie a
fenomenului de poluare (Alloway B.J., 1993).
Astfel, pentru realizarea amenajărilor umane, omul a transformat spaţiul geografic. Prima
transformare majoră a fost procesul de despădurire pentru a face loc aşezărilor umane şi pentru a
amenaja terenuri pentru agricultură, ceea ce a redus la o treime suprafaţa pădurilor (mai ales a
celor ecuatoriale). Nevoile de alimentare cu apă au determinat atât modificarea structurilor
bazinelor hidrografice (prin îndiguiri, asanări, modificări ale cursurilor de apă), cât şi un consum
neregenerabil al resurselor de apă dulce.
Activitatea speciei umane a avut, la nivelul anului 1986 (Roşu A., 1987) următoarele
efecte:
(1) Încărcarea anuală a spaţiului geografic cu 15 - 20x109 t de roci din stratele de acoperire a
carierelor miniere.
(2) Creşterea scurgerii solide a râurilor în ocean de peste 2.5 ori (anual de pe suprafaţa uscatului
procesele denudative înlătură 5.3x1010 t de substanţă şi adaugă numai 4x109 t).
(3) Sustragerea anuală a 9x109 t combustibil convenţional, a 2.5x108 t fier şi a 5x107 t plumb
(faţă de numai 2x107 t pe cale naturală).
(4) Introducerea în stratosferă şi troposferă a 3.35x108 t aerosoli anual.
(5) Din exploatarea zăcămintelor de petrol se pierd anual 5x1010 t care sunt introduse în
troposferă (2.1x107 t), în sol (1.7x107 t) şi în ocean (1.35x107 t).
(6) Introducerea, în stratosferă şi troposferă, a unei cantităţi suplimentare de energie calorică de
9.5 erg/(cm2s) ca urmare a proceselor de ardere.
Schema generală a procesului prin care substanţele poluante rezultate din activitatea
umană ajung să cupleze cu mezogeosistemul este dată în fig. 7.1.
 78

Fig. 7.1 - Cuplajele poluanţilor în mezogeosistem (Alloway B.J., 1993)

Cuplajele se produc atât în timpul transportului poluanţilor prin mezogeosistem (aer, apă,
sol), cât şi prin impactul direct asupra subsistemelor biosferei. Efectele acestor cuplaje sunt
transformările chimice care au loc la nivelul mezogeosistemului datorită substanţelor poluante,
transformări care se constituie ca reacţii pozitive introduse în aceste subsisteme determinând
astfel degradarea acestora (scăderea nivelului de complexitate), spre deosebire de cuplajele din
ecosistemul natural care sunt reacţii negative, determinând menţinerea unui nivel ridicat al
stabilităţii ecosistemelor.
În tabelul 7.1 este dată o clasificare generală a tipurilor de poluanţi rezultaţi din
activitatea speciei umane, indicându-se şi locul de rezidenţă din mezogeosistem.
Activităţile industriale, bazate în întregime pe procesele de ardere a combustibililor fosili
şi a pădurilor au determinat extracţia anuală a peste 9x109 t de combustibil convenţional o dată
cu strămutarea a peste 1.6x1012 m3 de roci şi cu un mare consum de oxigen. Bilanţul actual al
oxigenului, prezentat în fig. 7.2, este semnificativ în acest sens. Astfel, în vreme ce ecosistemul
natural are un bilanţ pozitiv de 17,693x109 tone/an, activitatea antropică are un bilanţ negativ de
49,3x109 tone/an, ceea ce înseamnă că această activitate nu numai că utilizează tot ceea ce
 79

produce ecosistemul natural într-un an, ci consumă şi din rezervele de oxigen (31,607x109
tone/an la nivelul anului 1980).
În plus, în afară de faptul că în cadrul activităţii sale omul nu regenerează substanţele şi
energia folosite, substanţele şi energia rezultate în afara produselor (poluanţii şi deşeurile)
perturbă, din ce în ce mai puternic, funcţionarea cuplajelor din mezogeosistem la nivel planetar.
Astfel, emisia în aer a substanţelor poluante a determinat producerea unor fenomene care
au un caracter global, în sensul că se pot observa în oricare zonă geografică a planetei, indiferent
de gradul de dezvoltare al activităţii antropice:
(1) ploile acide, determinate de prezenţa în atmosferă a compuşilor de sulf, clor şi azot;
(2) efectul de seră, datorat creşterii concentraţiei de CO2 provenit din procesele de ardere;
(3) subţierea stratului de ozon datorită prezenţei în aer a clorofluorcarburilor, cu urmare imediată
a creşterii, la nivelul solului, a dozei de radiaţie ultravioletă;
Emisia în apă a substanţelor toxice a determinat:
(4) periclitarea condiţiilor de viaţă în apă ca urmare a scăderii concentraţiei de oxigen dizolvat;
(5) nitrificarea şi eroziunea solului;
Depozitarea pe sol a deşeurilor a determinat (Şerban R., Căldăraru F. et al., 1992):
(6) degradarea solului ca urmare a prezenţei metalelor grele şi a substanţelor care distrug
bacteriile care fixează azotul;
Practicarea agriculturii intensive a determinat:
(7) accentuarea eroziunii solului;
Amenajările hidroenergetice au determinat:
(8) modificări ale reţelei hidrografice şi a reliefului local;
(9) mişcări seismice de suprafaţă.
Toate aceste fenomene au determinat modificări însemnate la nivelul fitosferei şi
zoosferei, conducând la dispariţia unui mare număr de specii şi, mai ales, au afectat sănătatea
omului atât direct, prin consumul de aer şi apă poluate, cât şi indirect, dar nu mai puţin dăunător,
prin consumul unor alimente cu caracteristici modificate.

Tabelul 7.1 - Clasificarea poluanţilor (Alloway B. J., 1993)
TIPUL DE ACTIVITATE
UMANĂ
Agricultura
Producerea energiei electrice
Industria petrolului
Minerit
Industria metalurgică
Industria chimică şi electronică
Surse urbane şi industriale
Eliminarea deşeurilor
Transport
Surse accidentale
HAP - Hidrocarburi Aromatice Policiclice, COV - Compuşi Organici Volatili
AER
Pesticide (aerosoli), praf, NH3,
H2S, noxe, particule de sol
COx, NOx, SOx, UOx, HAP,
radioizotopi din fuziunea
nucleară
COV, H2S, NH3
SOx, Pb, Cd, As, Hg, Ni, Tl,
aerosoli
Aerosoli (As, Cd, Cr, Cu, Mn,
Ni, Pb, Sb, Tl, Zn, COV,
picături de acid)
COV, Hg, HAP
COV, particule, aerosoli,
produse de combustie (COx,
SOx, NOx, As, Pb, U, V, Zn,
HAP, dioxine, fum), Ca,
SO42-
Fum, aerosoli şi particule din
incinerări (Cd, Hg, Pb, COx,
NOx, HAP), CH4, COV),
deşeuri din ferme (CH4, NH3,
H2S)
Emanaţii gazoase, aerosoli
(COx, NOx, SOx, O3), fum
APĂ
NO3-, HPO42-, pesticide,
particule de sol, HC
Căldură, microorganisme din
apa caldă, HAP solubile din
cenuşă
HAP, fenoli, Cu, Cd, As,
CN, sulfaţi
SO42-, CN, agenţi de flotare,
ioni metalici, PbS, ZnS,
CuFeS2
Ioni metalici, deşeuri de acizi
şi solvenţi (COV)
Eliminarea deşeurilor,
solvenţi
Ape uzate, HAP, Pb, Zn,
deşeuri de petrol, detergenţi
NO3-, NH4+, Cd, materii
organice, HPO42-,
microorganisme
Petrol, HC, pesticide, deşeuri
în tranzit, combustibili, HAP,
SOx, NOx
Pierderi din tancuri, depozite
(petrol, solvenţi)
80
SOL
Fertilizatori (As, Cd, Mn, U, V, Zn),
îngrăşeminte naturale (As, Cu),
pesticide (As, Cu, Mn, Pb, Zn, DDT)
Cenuşă, silicaţi, SOx, NOx, metale
grele, praf de cărbune
Gudroane (HC, fenoli, benzen, xilen,
naftalen, HAP), CN, oxizi de Fe, Cd,
As, Pb, Cu, sulfaţi, sulfiţi
Particule de minereu, depuneri fluviale
din procesele de flotare, deşeuri de
minereu, cianuri, aerosoli din topituri
Deşeuri metalice, solvenţi şi reziduuri
de acizi, depuneri de aerosoli
Deşeuri de ambalaj, componente
electrice, HAP, metale
Pb, Zn, V, Cu, Cd, HAP, maşini uzate,
HC, azbest
NH4+, HAP, metale, deşeuri
industriale, depuneri din incinerarea
deşeurilor, NO2-, Cd, microorganisme
Combustibili, substanţe chimice
Baterii descărcate, muniţie, explozivi,
produse de coroziune
 81

Fig. 7.2 - Bilanţul oxigenului în 1980 în miliarde tone (Roşu A., 1987)
 82

7.5. Poluare locală

Fenomenele de poluare locală se manifestă în zone limitate care se întind pe arii de câţiva
km sau câteva zeci de km2 şi au drept cauze atât fenomene naturale, cât şi activităţi antropice. În
2

această categorie se înscriu:

- erupţiile vulcanice de intensitate mică (de exemplu, erupţia vulcanului Mont Pele din 1998
care a afectat numai insula Martinica)
- emisiile de gaze toxice din surse naturale (emisia de CO dintr-un lac din Ciad care în 1988 a
ucis toţi locuitorii unui sat de pe marginea lacului)
- accidente care apar în exploatarea instalaţiilor industriale (explozia unui rezervor de gaze
toxice din oraşul Bophal, India, din 1985 care a afectat numai zona limitrofă acestei aşezări)
- deversările accidentale de petrol din tancurile marine (cazul Amocco Cadiz din zona golfului
Alaska din 1994)
- emisiile continue ale unităţilor industriale şi agricole ca şi ale amenajărilor urbane, rurale şi
ale reţelelor de transport.
Din punctul de vedere al efectelor pe care aceste fenomene le au asupra ecosistemelor
naturale şi antropizate, distingem trei categorii de efecte:
(1) Efecte reversibile, în care efectele datorate poluării dispar la scurt timp după dispariţia
poluantului şi organismele biosferei sau elementele ecosistemelor antropizate revin la starea
iniţială.
(2) Efecte ireversibile, în care efectele datorate poluării nu dispar după dispariţia poluantului şi
organismele biosferei se îmbolnăvesc sau mor, iar elementele ecosistemului antropizat nu
mai pot fi folosite (cazul alunecărilor de teren, al incendiilor de pădure sau al accidentelor
industriale)
(3) Mutaţii, în care organismele biosferei îşi modifică structura genetică într-o manieră
degenerativă, până la dispariţia acestora, sau iau o altă cale evolutivă.
Dacă cele mai multe din cauzele naturale care determină fenomene de poluare locală nu pot
fi nici prevăzute, nici înlăturate, ci, în cel mai bun caz, numai diminuate din punct de vedere al
efectelor lor, în ceea ce priveşte cauzele antropice, ele se datoresc, aproape întotdeauna,
nerespectării disciplinei tehnologice şi faptului că, în exploatare, nu se iau în considerare cele
mai noi cunoştinte ştiinţifice şi tehnologice din domeniul respectiv. De asemenea, o activitate
managerială cu performanţe scăzute, cum ar fi aceea în care se lucrează pe stoc, sau cu
randamente de consum mici, este în măsură să determine creşterea emisiilor poluante.
 83

Prin urmare, fenomenele de poluare locală au un grad foarte scăzut de obiectivitate şi, prin
urmare, amploarea lor poate fi mult diminuată de o activitate de proiectare desfăşurată la limita
cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice, de o activitate de exploatare care să respecte riguros
instrucţiunile şi de o activitate managerială performantă din punctul de vedere al minimizării
consumurilor şi maximizării profitului.

7.6. Poluare regională

Fenomenele de poluare regională au, în general vorbind, aceleaşi cauze cu cele de poluare
locală, dar amploarea lor este mult mai mare, motiv pentru care zonele afectate ocupă arii mult
mai mari, zone însemnate dintr-o ţară, până la zone în care sunt cuprinse mai multe ţări (poluarea
transfrontalieră) sau părţi însemnate dintr-un continent.
Un astfel de caz este recentul fenomen de poluare cu cianuri a unor zone întinse din nordul
României, estul Ungariei şi nordul Iugoslaviei datorat ruperii unui dig de protecţie al exploatării
miniere din zona Baia Mare (ianuarie 2000). În acest caz, un defect local în proiectarea pe
termen lung a lacului de acumulare al exploatării miniere a fost potenţat în mod nefericit de
condiţiile climatice locale (nivel mare al precipitaţiilor şi creşterea bruscă a temperaturii care a
determinat topirea bruscă a zăpezii şi, deci, creşterea rapidă a nivelului lacului de acumulare,
precum şi de cele geografice (bazinul bogat în afluenţi al Tisei). Concentraţia de cianuri a crescut
de câteva ori în toată reţeaua hidrografică, ajungând până în Delta Dunării. Deşi efectele asupra
biosferei sunt reversibile, chiar dacă numai pe termen mediu (3 – 5 ani), pagubele pricinuite
ecosistemului antropizat, pe termen scurt şi mediu, sunt însemnate. O asemenea situaţie ar fi
putut fi evitată dacă managerii firmei ESMERALDA Corporation ar fi făcut la timp investiţia
necesară pentru protejarea barajului. Pe termen scurt, s-au economisit bani, care acum s-au
pierdut, împreună cu imaginea firmei.
O altă categorie de fenomene de poluare regională este aceea a poluării radioactive
datorată exploatării defectuoase a centralelor nuclearo – electrice. Cazul cel mai recent este acela
al exploziei unuia din reactoarele centralei de la Cernobâl, Ucraina (fosta URSS) din 30 aprilie
1986. Poluarea radioactivă (iod, cesiu şi stronţiu) a cuprins zone însemnate din Europa, din
Polonia până în Bulgaria şi din Rusia până în nordul Italiei. Acest lucru s-a întâmplat datorită
potenţării negative a emisiilor radioactive de către circulaţia atmosferică la nivel continental.
Cantitatea imensă de praf radioactiv a ajuns rapid în zonele înalte ale troposferei de unde
circulaţia maselor de aer le-a transportat în zone situate la mii de kilometri de locul accidentului,
 84

unde, prin intermediul ploilor, s-au depus rapid pe sol. Pe lângă numărul mare de morţi (câteva
mii) din zona accidentului, datorat iradierii directe, milioane de oameni din ţări situate la mii de
kilometri distanţă au avut de suferit pe termen mediu şi lung. De asemenea, în zone întinse din
Ucraina, milioane de oameni au avut de suferit pe termen mediu şi lung, efectele poluării
radioactive în aceste zone fiind ireversibile.
Ca şi fenomenele de poluare locală, fenomenele de poluare regională pot fi diminuate sau
chiar înlăturate, dacă se desfăşoară o activitate antropică corectă.

7.7. Poluare globală

Spre deosebire de cele două tipuri de fenomene prezentate până acum, fenomenele de
poluare globală, deşi au surse punctuale, afectează întreaga planetă. De asemenea, cauzele
antropice ale acestor fenomene nu au câtuşi de puţin un caracter subiectiv, ci unul obiectiv, fiind
determinate de activităţi de mare importanţă ale speciei umane, producerea energiei şi a hranei,
care nu pot fi diminuate sau eliminate. Acest tip de poluare este produs de activităţi care se
desfăşoară la limita cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice. Fenomenele de poluare globală sunt
următoarele:
A. Ploile acide (Harison, 1991)
Sursele naturale şi antropice care conduc la formarea ploilor acide sunt:
• Naturale Erupţiile vulcanice SO2 7 – 10 tone/an
Denitrificarea solului SO2 0.2 – 4.0 tone/an
NO2 5 – 20 tone/an
Arderea biomasei SO2 0.8 – 2.5 tone/an
Reacţii fotochimice NO2 2 – 20 tone/an
• Antropice Arderea combustibililor SO2 35 – 40 tone/an
fosili NO2 24 tone/an
Arderea biomasei NO2 2.5 – 13 tone/an
SO2 35 – 40 tone/an
Transport aerian NO2 0.6 tone/an
TOTAL SO2 NATURAL 8 – 16.5 tone/an
ANTROPIC 70 – 80 tone/an
TOTAL NO2 NATURAL 7 – 40 tone/an
ANTROPIC 3.1 – 47 tone/an
 85

Aşa cum se observă din tabelul de mai sus, dacă în cazul oxidului de azot cauzele naturale şi cele
antropice au pondere aproape egală, în cazul bioxidului de sulf cauzele antropice determină o
poluare de aproape 5 ori mai mare decât cea produsă de cauze naturale.
În cazul echilibrului care se realizează în atmosferă între bioxidul de carbon şi apă, se
formează, în urma unor reacţii chimice reversibile, acidul carbonic:

CO 2 + H 2 O ⇔ H 2 CO 3
H 2 CO 3 ⇔ HCO 3− + H −
HCO 3 ⇔ CO 32− + H +

pH – ul atmosferei fiind, în acest caz, de 5.6. În prezenţa poluanţilor au loc reacţiile chimice:

SO 2 + hν → SO *2 NO 2 + O 3 → NO 3 + O 2
SO *2 + O 2 → SO 3 + O NO 3 + NO 2 ⇔ N 2 O 5
SO 2 + O → SO 3 N 2 O 5 + H 2 O → 2HNO 3
SO 3 + H 2 O → H 2SO 4

caz în care pH – ul atmosferei este mai mic de 4. Acizii astfel formaţi (acidul azotic şi cel
sulfuric) revin în biosferă prin intermediul ploilor (fig. 7.3). Efectele ploilor acide asupra
organismelor din fitosferă sunt prezentate în fig. 7.4.

Fig. 7.3 - Formarea şi distribuirea impactelor ploilor acide

 86

Fig. 7.4 - Efectele ploilor acide asupra biosferei

Se observă că toate componentele organismului plantei sunt afectate şi că aceste efecte sunt
ireversibile.
B. Subţierea stratului de ozon
Rolul esenţial pe care îl are ozonul atmosferic în menţinerea vieţii, datorită absorbţiei
radiaţiei solare UV-B, a determinat studierea sistematică a fenomenelor care determină dinamica
lui, începând din anii ‘30 când au fost accesibile primele măsurători cu sonde stratosferice. Tot
atunci a fost creat, de către Chapman, primul model de creare şi distrugere a ozonului
stratosferic. (Harrison 1991).
În procesele de creaţie şi de distrugere a ozonului participă radiaţia solară din zona UV-
B, sistemul hidrogenului, al azotului şi al clorului, precum şi o serie de sisteme regulatoare, cu
rol de reacţie negativă, cum este cel al metanului (Biswas 1979).
Teoria Chapman (Biswas 1979)
J1
O 2 + hν → 2 O λ < 242 nm (7-1)
k2
O + O2 + M → O3 + M (7-2)
J3
O 3 + hν → O 2 + O * λ < 320 nm (7-3)
k4
O 3 + O* → 2 O 2 (7-4)
 87

Sistemul hidrogenului (Biswas 1979)

k5
H 2 O + O* → 2 HO (7-5)
k6
HO + O 3 → HO 2 + O 2 (7-6)
k7
HO 2 + O → OH + O 2 (7-7)
k8
CH 4 + O* → CH 3 + OH (7-8)
k9
OH + HO 2 → H 2 O + O 2 (7-9)
Sistemul azotului (Biswas 1979)
k 10
N 2 O + O* → 2 NO (7-10)
J 11
NO 2 + hν → NO + O λ < 240nm (7-11)
k 12
NO + O 3 → NO 2 + O 2 (7-12)
k 13
NO 2 + O → NO + O 2 (7-13)
k 14
OH + NO 2 + M → HNO 3 + M (7-14)
Gruparea NO se poate forma şi în timpul unor evenimente deosebite care au loc în
stratosferă, cum este acela al existenţei, accidentale, al unui nivel crescut de radiaţii galactice,
fluxuri de protoni, trecerea unor meteoriţi, etc., în general, orice eveniment energetic care poate
da naştere în stratosferă la temperaturi mai mari de 2000oC. La aceste temperaturi au loc
reacţiile
k 15
O2 + M → 2O + M (7-15)
k 16
O + N 2 → N + NO (7-16)
Sistemul clorului (Biswas 1979)
k 17
Cl + O 3 → ClO + O 2 (7-17)
k 18
ClO + O → Cl + O 2 (7-18)
k 19
ClO + NO → NO 2 + Cl (7-19)
 88

J 11
NO 2 + hν → NO + O λ < 240nm (7-20)
sau
k 21
ClO + NO → ClNO 2 (7-21)
k 22
ClO + NO 2 → ClNO 3 (7-22)
Procesul regulator din sistemul clorului se desfăşoară prin intermediul reacţiilor
k 23
CH 4 + Cl → HCl + CH 3 (7-23)
k 24
HO 2 + Cl → HCl + O 2 (7-24)
k 25
HCl + OH → H 2 O + Cl (7-25)
Toate procesele de creaţie şi de distrugere a ozonului, prezentate mai sus, au loc datorită
unor cauze naturale care au fost menţionate. Ponderea acestor procese în procesul de distrugere a
ozonului (60% în sistemul azotului, 20% recombinarea ozonului, 10% în sistemul hidrogenului
şi restul în sistemul clorului şi al altor elemente), este stabilită de rapoartele relative în care se
află constantele de viteză k şi J ale reacţiilor chimice (Biswas A.K., 1979). Starea staţionară
determinată de această balanţă între creare şi distrugere are drept consecinţă imediată
menţinerea, la nivelul suprafeţei terestre, a acelui nivel de radiaţii UV-B care permite menţinerea
şi dezvoltarea componentelor biosferei.
Activitatea antropică intervine în procesul de distrugere al acestuia exact pe aceleaşi căi
ca şi sistemele naturale.
(I) Intervenţia în sistemul hidrogenului
Se realizează prin introducerea în stratosferă a unor cantităţi suplimentare de metan,
provenite din metabolismul animalelor crescute în fermele zootehnice şi din exploatarea
zăcămintelor de petrol şi gaze naturale.
(II) Intervenţia în sistemul azotului
Se realizează pe una din următoarele căi:
(a) prezenţa oxizilor de azot în stratosferă datorită emisiilor de gaze în transportul aerian
supersonic;
(b) menţinerea unei temperaturi ridicate în stratosferă datorită avioanelor supersonice, ceea ce
favorizează producerea reacţiilor (7-15) şi (7-16);
 89

(c) prezenţa oxizilor de azot în stratosferă datorită folosirii pe scară largă a îngrăşemintelor
chimice cu azot, favorizând producerea reacţiilor (7-10) şi (7-11);
(d) prezenţa oxizilor de azot în stratosferă datorită defrişării pădurilor care accelerează procesul
de denitrificare a solului, favorizând producerea reacţiilor (7-10) şi (7-11).
(III) Intervenţia în sistemul clorului (Levine J., 1985)
Se realizează prin prezenţa freonului 11 (CFCl3) şi a freonului 12 (CF2Cl2) în stratosferă
datorită folosirii acestora în instalaţiile frigorifice şi în industria cosmeticelor.
J 26
CF2 Cl 2 + hν → CF2 Cl + Cl (7-26)
J 27
CFCl 3 + hν → CFCl 2 + Cl (7-27)
Datorită faptului că intervenţia antropică în procesele de distrugere a ozonului are loc pe
aceleaşi canale ca şi în cazul ecosistemului natural, ponderile acestor canale rămân nemodificate.
Ceea ce este probabil să se schimbe, este viteza de distrugere a ozonului.
C. Efectul de seră
Dintre tipurile de poluare globală, efectul de seră este efectul care ar putea avea, pe
termen mediu şi lung, consecinţe extrem de grave pentru ecosistemul antropizat şi pentru
biosferă, în general.
Efectul de seră (green house effect) constă în încălzirea globală a atmosferei joase
(troposferă) ca urmare a creşterii emisiilor de CO2 şi CH4. Sursele acestui tip de poluare globală
sunt în întregime antropice şi anume procesele de ardere a combustibililor fosili, pentru CO2 şi
emisiile provenite de la dejecţiile rezultate din activitatea antropică de creştere a animalelor în
marile complexe zootehnice, pentru CH4. Aceste cauze sunt departe de a fi obiective, ele fiind
expresia modernă a două dintre cele mai importante activităţi antropice, producerea energiei şi a
hranei. Prin urmare, creşterea emisiilor de bioxid de carbon şi metan este direct legată de
satisfacerea unor nevoi esenţiale ale unei populaţii în continuă creştere.
Din nefericire, cuplajele numeroase şi extrem de strânse dintre troposferă şi celelalte
subsisteme ale mezogeosistemului, prezentate în fig. 7.5, constituie factori agravanţi pentru
amplitudinea efectelor pe care efectul de seră le poate avea asupra mezogeosistemului. Dacă
emisiile de bioxid de carbon şi metan se menţin la actuala rată de creştere, temperatura medie a
atmosferei ar putea creşte în următorii 50 de ani cu 3 – 5oC, ceea ce ar putea da naştere, în
această ordine, la următoarele fenomene:
I. Topirea unei părţi însemnate a calotei glaciare
 90

II. Creşterea nivelului mărilor şi oceanelor cu câteva zeci de metri, ceea ce va determina
inundarea tuturor ţărmurilor unde se află aşezări umane intens populate şi cu o economie
înfloritoare. Ţări ca Olanda sau Singapore vor dispare înghiţite de apele oceanului.

Fig. 7.5 – Cuplajele atmosferei cu subsistemele mezogeosistemului

III. Activarea majorităţii zonelor seismice ale planetei, ca urmare a declanşării unor
fenomene izostatice. Ca urmare a topirii calotei glaciare şi a creşterii nivelului mărilor şi
oceanelor, distribuţia masică la nivelul mantalei superioare se modifică, ceea ce va
determina mişcări pe verticală ale crustei litosferice care vor activa aproape toate zonele
seismice ale planetei.
Singurele modalităţi de diminuare a acestor efecte ar putea fi un control sever al creşterii
populaţiei şi, deci, diminuarea emisiilor de bioxid de carbon şi metan ca urmare a scăderii
cantităţilor de energie şi hrană produse, precum şi creşterea suprafeţelor împădurite care ar
determina o creştere a consumului de bioxid de carbon. Controlul sever al creşterii populaţiei s-a
dovedit, însă, cel puţin până în prezent, o acţiune utopică (vezi cazul Indiei, Chinei şi al
Indoneziei), iar împăduririle masive sunt acţiuni de durată (20 – 50 de ani) şi greu de desfăşurat
în lumea a treia, unde se află majoritatea pădurilor planetei.
 91

Partea a II-a Măsurarea şi controlul calităţii mediului înconjurător

Curs 8 – Modelul de calitate al mediului înconjurător

8.1. Modelul general al calităţii

Pentru a testa, înainte de orice utilizare, modul în care produsele, elaborate într-o
activitate antropică, satisfac toate cerinţele legate de utilizarea lor pentru satisfacerea nevoii
pentru care au fost create, precum şi cerinţele legate de durata de utilizare şi modul de stocare şi
întreţinere, au fost elaborate modele ale calităţii produselor. Structura unui astfel de model este
următoarea:
A. Testarea caracteristicilor funcţionale în condiţii normale de utilizare
Parametrii care se măsoară sunt dimensiunile de gabarit şi cei mai importanţi parametri legaţi
direct de utilizarea produsului. Se fac, deasemenea, referiri clare asupra aspectului produsului.
Toate aceste măsurători se realizează în condiţii normale de gravitaţie, temperatură, presiune şi
umiditate relativă.
B. Testarea caracteristicilor funcţionale în condiţii excepţionale de stocare
Toate măsurătorile de mai sus se repetă pentru condiţii de mediu care diferă cât mai mult de
condiţiile normale de utilizare:
- testarea la temperaturi ridicate, respectiv, coborâte, în atmosfera uscată;
- testarea la temperaturi ridicate, respectiv coborâte, în atmosfera umedă (cicluri de
temperatură);
- testarea la acceleraţii gravitaţionale ridicate (şocuri şi vibraţii);
- testarea în condiţii de agresivitate bacteriană (mucegaiuri) sau virală.
Se urmăreşte evidenţierea unor defecte ireversibile care apar în aceste condiţii de stocare şi
modul în care aceste efecte influenţează funcţionarea ulterioară în condiţii normale de mediu.
C. Testarea caracteristicilor funcţionale în condiţii excepţionale de utilizare
Toate testările realizate în cadrul categoriei B se realizează cu produsul în funcţionare. Această
categorie de testări este destinată produselor a căror utilizare are loc, succesiv, în zone cu condiţii
climatice şi/sau de gravitaţie foarte diferite unele de celelalte. Astfel de produse sunt cele care se
utilizează pe nave maritime, pe avioane, în medii cu umiditate ridicată, în medii cu un nivel înalt
al vibraţiilor.
 92

D. Testarea fiabilităţii
În cadrul acestei categorii de încercări se măsoară perioada de utilizare normată, adică durata de
timp în care produsul poate fi utilizat în condiţiile de la grupa de teste A, precum şi rata de
defectare a acestui tip de produse.
În urma tuturor acestor teste se elaborează un certificat de calitate al produsului care
conţine informaţii referitoare la:
- dimensiuni, aspect, marcare;
- nivelul de performanţă al caracteristicilor funcţionale în condiţii normale de mediu;
- domeniul de variaţie al condiţiilor de mediu pentru funcţionarea, respectiv, stocarea
produsului;
- perioada de garanţie (durata de utilizare normată).
Se mai dau informaţii referitoare la instrucţiunile de utilizare şi la precauţiunile pe care
utilizatorul trebuie să şi le ia atunci când foloseşte produsul.
Orice produs care nu trece testele de calitate, nu este destinat utilizării. Dacă acest lucru se
întâmplă, totuşi, buletinul de calitate al produsului poate constitui baza pentru o acţiune în
instanţă intentată de utilizatorul păgubit fabricantului sau distribuitorului acestui produs.

8.2. Asocierea unui model de calitate mediului înconjurător

Construirea unui model al calităţii mediului înconjurător este o întreprindere de două ori
dificilă şi, în plus, şi contradictorie. În primul rând deoarece, cu puţine excepţii, componentele
mediului înconjurător nu sunt produse. Ele nu sunt un rezultat direct al vreunei activităţi
antropice, chiar dacă structura şi evoluţia lor suferă modificări importante. În al doilea rând,
fiecare componentă a mediului înconjurător este folosită de om, atât ca resursă, cât şi ca materie
primă în procesele biologice şi antropice şi, prin urmare, ar trebui să i se asocieze un model al
calităţii.
Precizarea unei poziţii clare pe termen lung a omului faţă de mediul înconjurător devine,
deci, necesară şi extrem de urgentă. Dacă această poziţie va fi una de natură biologică (de
simbioză) atunci vor trebui declanşate acţiuni ample de reconstrucţie a mediului înconjurător la
parametrii avuţi înainte de declanşarea revoluţiei industriale din secolul al XVIII – lea.
Activitatea antropică va trebui să fie una de tip homeostatic, cu restricţii severe asupra creşterii
populaţiei la nivel planetar şi diminuarea drastică a activităţilor industriale de anvergură, cu toate
consecinţele negative asupra libertăţii individului ce decurg din aceste măsuri. Aceste restricţii,
 93

împreună cu setul de parametrii ce descriu homeostazia mediului înconjurător, ar putea

reprezenta echivalentul modelului de calitate.
Dacă, dimpotrivă, poziţia omului faţă de mediul înconjurător va fi una de natură
antropică (de subordonare), atunci vor trebui declanşate acţiuni de inginerie a mediului de
amploare care să gestioneze şi să dezvolte resursele de mediu, simultan pe termen scurt, mediu şi
lung, în cadrul unui concept de dezvoltare dinamic şi unitar la nivelul planetei, concept care ar
putea fi cel actual al dezvoltării durabile (sustainable development). În acest caz modelul de
calitate al mediului înconjurător trebuie să fie similar cu modelul general de calitate al
produsului.
Cum această decizie este, cel puţin până în acest moment, departe de a avea un suport
eminamente stiinţific, suntem nevoiţi să operăm într-un cadru formal în care ambele poziţii faţă
de mediul înconjurător sunt prezente cu ponderi care variază de la ţară la ţară şi, pentru un stat,
de la un guvern la altul. Din această cauză modelul de calitate asociat mediului înconjurător are
deziderate similare cu cele ale modelului general de calitate al produsului şi posibilităţi de testare
care pot satisface numai parţial categoria de teste ale caracteristicilor funcţionale.
Prin urmare modelul de calitate asociat mediului înconjurător are ca scop măsurarea şi
caracterizarea structurii fizico – chimice a componentelor mediului, limitările referindu-se numai
la cerinţele ce decurg din condiţiile de homeostazie ale biosferei, în general, şi ale speciei umane,
în special.
Prezentăm mai jos, în tabelele 8.1, 8.2 şi 8.3 lista substanţelor poluante admise a fi
prezente în structura fizico – chimică a aerului, apei, respectiv solului, aşa cum sunt prevăzute în
standardele sau recomandările institutelor de cercetare din Romănia. Valorile concentraţiilor
admise au în vedere, aşa cum am menţionat mai sus, cerinţele de homeostazie ale componentelor
biosferei.
 94

Tabelul 8.1 - Lista substanţelor poluante ale aerului conform STAS 12574-87 (Standard 1987)
SUBSTANŢA CONCENTRAŢIA CONCENTRAŢIA
POLUANTĂ MAXIMĂ ADMISIBILA MAXIMĂ
(30 min.) ADMISIBILĂ (zilnic)
(mg/m3) (mg/m3)
Acid azotic 0,4 -
Acid clorhidric 0,3 0,1
Acroleina 0,03 0,01
Aldehide (HClHO) 0,035 0,012
Amoniac 0,3 0,1
Anhidrida fosforică 0,3 0,1
Arsen - 0,003
Benzen 1,5 0,8
Cadmiu - 0,0000012
Crom (CrO2) - 0,0015
Dioxid de azot 0,3 0,1
Dioxid de sulf 0,75 0,25
Fenol 0,1 0,03
Fluor (aerosoli usor solubili) 0,015 0,005
Fluor (aerosoli greu solubili) - 0,03
Funingine 0,15 0,05
Furfurol 0,15 0,05
Hidrogen sulfurat 0,015 0,008
Mangan - compuşi (Mn) - 0,01
Metanol 1,0 0,5
Metil mercaptan - 0,000001
Oxid de carbon 6,0 2,0
Oxidanţi 0,1 0,03
Plumb - 0,00007
Sulfaţi în suspensie 0,03 0,012
Sulfura de carbon 0,03 0,012
Tricloretilena 4,0 1,0
Pulberi în suspensie 0,5 0,15
 95

Tabelul 8.2 – Lista parametrilor de calitate ale diferitelor tipuri de ape (Rojanschi, 1997)
 96

Tabelul 8.3 – Lista parametrilor de calitate a solurilor (Vişan S., 1998)

O situaţie mai apropiată de dezideratele actuale este aceea în care componente ale
mediului înconjurător au statutul de produse. Este cazul apei potabile (tabelul 8.4) şi cel al
nămolurilor rezultate din epurarea apelor reziduale, nămoluri care se depun pe sol (tabelul 8.5).
 97

Tabelul 8.4 – Lista cerinţelor de calitate ale apei potabile (Vişan S., 1998)
 98

Tabelul 8.5 – Lista parametrilor de calitate ai namolurilor depuse pe sol (Rojanschi V., 1997)

8.3. Clasificarea metodelor de măsurare şi caracterizare a mediului înconjurător

Metodele de măsurare şi caracterizare a calităţii mediului înconjurător se pot
clasifica după mai multe criterii care se referă la locul unde se face măsuratoarea, la
principiul de măsurare şi la durata măsurătorii. Discuţia asupra unei astfel de clasificări este
utilă nu numai din punctul de vedere al înţelegerii modului în care au evoluat aceste metode
în decursul timpului, ci şi din punctul de vedere al înţelegerii modului de structurare al
modelului de calitate al mediului înconjurător în sensul unei descrieri cât mai corecte a
realităţii.

8.3.1. Criteriul locului de măsurare

I. Metode de măsurare în sistemul laboratorului
Este, din punct de vedere istoric, prima categorie de metode care a fost folosită în
caracterizarea mediului înconjurător. Orice astfel de metodă conţine, în mod obligatoriu, trei
etape:
Prelevarea probelor
Conservarea şi transportul probelor
Măsurarea concentraţiilor cu metode de laborator
Avantajul principal al acestei categorii de metode este acela al preciziei de măsurare care
este foarte ridicată, caracteristică metodelor de laborator. Dezavantajele se referă, în primul rând,
chiar la prelevarea, conservarea şi transportul probelor din mediul înconjurător care, datorită
 99

timpului scurs de la prelevare până la măsurare, pot să-şi piardă relevanţa vis–a–vis de realitatea
din teren. În al doilea rând, existenţa timpilor intermediari de prelevare, conservare şi transport al
probelor din mediu conduc aproape întotdeauna la rezultate care nu mai sunt utile pentru că, în
acest interval de timp, realitatea în teren se modifică sau, dacă este vorba de un accident de
poluare, răul este deja produs.
II. Metode de măsurare în teren

În cadrul acestei categorii de metode măsurătorile se fac cu sisteme portabile care

reprezintă variante de teren ale aparaturii de laborator folosite în metodele de măsurare din
categoria descrisă mai înainte. Avantajele sunt acelea legate de măsurarea “la locul faptei”, iar
dezavantajele se referă, în cazul accidentelor de poluare, la faptul că măsuratoarea are loc
întotdeauna după producerea accidentului. Pentru ţările lumii a treia şi pentru ţările în curs de
dezvoltare există şi dezavantajul costului ridicat al aparaturii. Pentru anumiţi poluanţi ai aerului
există şi metode cu cost mai scăzut al aparaturii, în vreme ce pentru apă şi sol acestea nu au fost
încă elaborate.
III. Metode de măsurare de la distanţă (remote sensing)

În cadrul acestei categorii de metode, aparatura de mare precizie este situată, de regulă,
pe sateliţi artificiali. Avantajele se referă la precizia de măsurare care este mare şi la zonele
acoperite care sunt, cel puţin, de dimensiune continentală. Numai în cadrul acestei categorii de
metode s-au pus în evidenţă fenomenele de poluare globală. Dezavantajele se referă, în special,
la costurile ridicate care fac ca aceste metode să fie accesibile numai ţărilor dezvoltate.

8.3.2. Criteriul principiului de măsurare

Acest criteriu are în vedere ordonarea după relaţia fundamentală a metodei de măsurare,
relaţie în care o mărime fizică ce caracterizează componentă de mediu ce se caracterizează este
legată funcţional de concentraţia substanţei caracterizate.
I. Metoda de măsurare a absorbţiei radiaţiei electromagneţice în domeniul UV – VIS – NIR
În cadrul acestei metode relaţia fundamentală este aceea în care intensitatea radiaţiei
absorbite în substanţă depinde neliniar de concentraţia acesteia. Dacă substanţa ce trebuie
caracterizată nu are absorbţie în domeniul de lungimi de undă accesibil, în multe cazuri ea este
precondiţionată chimic, adică se combină chimic cu o altă substanţă, compusul rezultat având
absorbţie în acel domeniu de lungimi de undă.
Metoda de măsurare a conductivităţii electrice
Relaţia fundamentală este între conductivitatea electrică a probei şi concentraţia acesteia.
 100

Metode de măsurare a pH – ului

Este o metodă de caracterizare globală care dă informaţii despre comportarea acidă sau
bazică a probei.
Metoda de măsurare gravimetrică
Evidenţierea componentelor probei se face prin separarea fizică a fazelor (stările de
agregare) şi prin cântărire.
Metoda de măsurare prin analiza chimică directă
Analiza calitativă şi cantitativă a probei se face prin reacţii chimice standard şi prin calcul
stoichiometric.
Metode de măsurare prin analiză biologică directă
În cadrul acestei categorii de metode este măsurată capacitatea componentei de mediu de
a întreţine viaţa prin măsurarea parametrilor biologici ai unor componente ale biosferei.

8.3.3. Criteriul timpului de măsurare

I. Metode de măsurare cu eşantionare temporală aleatoare
În această categorie intră metodele de măsurare în cadrul laboratorului, precum şi unele
metode de măsurare în teren cu aparatură portabilă.
II. Metode de măsurare cu eşantionare temporală periodică
În această categorie de metode intră metodele cuprinse în procedurile impuse de studiile
de impact, fie că sunt realizate cu metode de laborator, fie că sunt măsurate cu metode de
măsurare în teren ca aparatură portabilă.
III. Metode de măsurare cu eşantionare quasi – continuă
În această categorie de metode intră metodele de măsurare şi monitorizare în timp real în
care starea mediului este caracterizată aproape continuu de sisteme proiectate şi realizate
special în acest scop. Dezavantajele legate de o precizie de măsura mai mică sunt
compensate de posibilitatea de alarmare a situaţiilor potenţial periculoase şi de timpul
real de măsurare. Metodele de măsurare de tip remote sensing intră de asemenea în
această categorie.
 101

Curs 9 - Metode de măsurare şi caracterizare a poluării aerului

9.1. Caracterizarea poluării aerului (Cotigaru, 1994)

Caracterizarea proceselor de poluare a atmosferei implică studierea a patru categorii de
fenomene : emisia, transmisia, imisia şi efectele poluării atmosferei.
Emisia se referă la sursele de poluare a atmosferei (aşa numitul inventar al emisiilor), cu
toate problemele legate de amplasarea geografică şi de caracteristicile fizice şi chimice ale
acestora.
Transmisia se referă la parametrii mediului aerian care determină transportul şi difuzia
poluanţilor evacuaţi în atmosferă şi la modul în care are loc acest transport.
Imisia se referă la câmpul concentraţiilor de poluanţi în atmosferă (valori şi distribuţia
spaţială), datorate uneia sau mai multor surse de poluare.
Efectele se referă la alterarea sesizabilă (la limita cunoaşterii ştiinţifice) a sănătăţii
umane, a sănătăţii şi/sau stării factorilor biotici şi abiotici ai mediului ambiant sub influenţa
factorilor atmosferici.
Problema efectelor poluanţilor atmosferici asupra omului şi a mediului este deosebit de
complexă şi de vastă.
Pentru cunoaşterea mecanismelor de dispersie a poluanţilor în atmosferă şi a condiţiilor
de acumulare a acestora la nivelul solului este necesară studierea corelată a primelor trei
categorii de elemente, emisie - transmisie - imisie, nivelul şi distribuţia spaţială a concentraţiilor
de poluanţi fiind funcţie de parametrii care caracterizează sursele şi starea mediului aerian.
a. Surse de poluarea atmosferei
Înainte de a prezenta sursele de poluare a atmosferei din punct de vedere al
caracteristicilor lor fizice şi chimice este utilă definirea atmosferei poluate şi a atmosferei
normale.
O definiţie aproape unanim acceptată a atmosferei poluate este următoarea:
"Se spune că atmosfera este poluată atunci când o mărime care, adăugată la, sau scăzută
din, constituienţii normali ai atmosferei poate determina alterarea proprietăţilor sale fizice
sau chimice în mod sesizabil de către om sau mediu."
Noţiunea de sesizabil trebuie înteleasă la limita cunoaşterii ştiinţifice la un moment dat.
Astfel, un efect care nu poate fi detectat astăzi, din lipsa mijloacelor adecvate, el va fi pus în
evidenţă peste un timp, când progresul ştiinţific şi tehnic o va permite.
 102

Atmosfera normală (pentru aerul uscat) se defineşte prin următoarea sa compoziţie

chimică:
Elementul Concentraţia
(ppm)

Azot 780 x 103

Oxigen 210 x 103
Argon 9 x 103
Neon 18
Heliu 5,2
Kripton 1,1
Xenon 0,086
Bioxid de carbon 200
Hidrogen 0,5
Metan 0,02
Ozon 0,01
Radiu 6 x 10-14
Oxid de axot 10-3

Dintre compuşii de mai sus, CO2, O3, Ra şi CH4 sunt componente variabile, a căror
concentraţie în lipsa surselor antropice variază în funcţie de oră, sezon, activitate vulcanică,
activitate orajoasă, distribuţia ecosistemelor.
Compoziţia aerului troposferic uscat în perioada actuală în zone cu atmosferă curată, la
mare distanţă de surse antropice, conţine, pe lângă componentele naturale nevariabile, două
grupe de componente: variabile şi foarte variabile.

Variabile Foarte variabile

Compusul Concentraţia Compusul Concentraţia
(ppm) (ppm)
Bioxid de carbon 240 în Ozon 0.01-0.05
creştere
Metan 1.6 în NO2 aprox.10-2
creştere
Monoxid de carbon 0.11 în NO aprox.10-2
creştere
Hidrogen 0.56 Acid azotic aprox.10-3
Oxid azotos-N2O
(protoxid de azot) 0.3 în NH3 aprox.10-2
creştere
 103

Sulfura de
carbonil (COS) 0.5x10-3 SO2 aprox.10-3
Clorofluorocarboni
(CxFyClz) 0.3x10-3 H2S aprox.10-4
în creştere

Se constată deci abateri îngrijorătoare ale compoziţiei atmosferei actuale faţă de cea
normală.
Alături de compuşii gazoşi, în atmosferă există vapori de apă şi aerosoli naturali (polen,
spori, microorganisme, praf cosmic, praf terestru, cenuşi vulcanice, sare marină, cristale de
gheaţă) şi antropici (pulberi organice şi anorganice, aerosoli lichizi).
Poluanţii atmosferici se prezintă sub două forme: gaze şi aerosoli lichizi sau solizi.
După natura lor poluanţii sunt:
- produse biologice,
- substanţe chimice organice şi anorganice.
Sursele de poluare se clasifică în mai multe categorii după următoarele criterii:
- origine
- formă
- mobilitate
- înălţime
- regim de funcţionare
- tip de activitate
a. După origine:
- surse naturale
- surse antropice
Surse naturale şi poluanţii lor specifici:
- omul şi animalele - prin procese fiziologice se evacuează viruşi,
CO2
- plantele - fungi, polen, substanţe organice şi anorganice
- solul - viruşi, pulberi (că urmare a eroziunii)
- apa, în special cea marină - aerosoli încărcaţi cu săruri (cloruri, sulfaţi)
- descompunerea materiilor
organice vegetale şi animale- metan, H2S, NH3
- vulcanismul - cenuşă, compuşi de S, oxizi de N şi de C
 104

- incendiile maselor vegetale - cenuşă, oxizi de S, N, C şi HCl

- descărcările electrice (fulgerul, trăsnetul) - O3
- furtunile de praf - praf terestru

Surse antropice:
b.1. După forma:
- surse punctuale - jetul de gaze este evacuat printr-un sistem de dirijare (coş, conductă)
cu o gură de evacuare în atmosfera liberă ale cărei dimensiuni sunt neglijabile în comparaţie cu
topografia zonei;
- surse liniare - caracterizate printr-o dimensiune în plan orizontal (o stradă sau o şosea
circulată, grup de surse punctuale), cu emisie constantă ca valoare şi ca înălţime;
- surse de suprafaţă - caracterizate prin arii ale căror dimensiuni nu pot fi neglijate în
comparaţie cu dimensiunile zonei de amplasare (de exemplu: o reţea foarte densă de căi de trafic,
un oraş privit ca sursă de poluare a zonelor din jur, un cartier de locuinţe cu încălzire proprie
privit de la scara oraşului etc.);
- surse de volum - caracterizate prin emisii în cele trei dimensiuni.
Emisiile de la sursele liniare de suprafaţă şi de volum se exprimă, de regulă, în cantitate
de poluant pe unitatea de lungime, suprafaţă şi respectiv, volum.
b.2. După mobilitate:
- surse fixe (staţionare)
- surse mobile: autovehicule, locomotive, vapoare, avioane.
b.3. După înălţime: (înălţimea faţă de nivelul solului la care se face evacuarea
poluanţilor)
- surse la sol
- surse joase: h < 50 m
- surse medii: 50 < h < 150 m
- surse înalte: h > 150 m
b.4. După regim de funcţionare:
- surse continue - funcţionare continuă în timp, în perioade medii sau lungi (zile, luni,
sezon):
- emisie constantă
- emisie variabilă (de exemplu o centrală termică funţionând cu diferiţi
combustibili)
 105

- surse intermitente - funcţionare cu întreruperi semnificative ca durată (ore, zile)

- surse instantanee - emisia are loc într-un interval foarte scurt de timp (de regulă de ordinul
minutelor), după care ea încetează (în această categorie se înscriu în special accidentele
industriale).
Din punct de vedere al modelării matematice, sursele continue (constante sau variabile) şi
intermitente se tratează ca surse continue pentru fiecare interval de timp în care emisia este
constantă.
b.5. După tipul de activitate
Această clasificare este importantă pentru cunoaşterea poluanţilor caracteristici fiecărei
activităţi. În lipsa măsurătorilor de emisii - situaţia cea mai frecvent întâlnită - pentru
determinarea debitelor masice de poluanţi evacuaţi în atmosferă se utilizează aşa-numiţii factori
de emisie ( sau emisii specifice ) stabiliţi prin bilanţuri tehnologice.
Principalele tipuri de activităţi şi poluanţii lor caracteristici sunt:
- arderea combustibililor fosili ( cărbune, produse petroliere, gaze naturale ) în surse fixe:
CO2, CO, SOx, NOx, pulberi, N2O, compuşi organici volatili (COV);
- traficul : CO, NOx, N2O, pulberi, COV, Pb ( în cazul folosirii benzinei cu Pb ), SOx (în
cazul folosirii motorinei);
- petrochimie : COV, NOx, SOx
- chimie anorganică şi organică: gamă foarte largă de poluanţi, specifici fiecărui profil de
producţie;
- metalurgie primară feroasă ( pulberi cu conţinut de Fe, SOx, NOx, COV ) şi neferoasă
(pulberi cu conţinut de metale grele (Pb, Cd, As, Zn ), SOx, NOx );
- industria materialelor de construcţii: pulberi, CO, CO2, NOx, SOx, F (industria sticlei );
- extracţia, transportul şi distribuţia petrolului, produselor petroliere şi ale gazelor
naturale: hidrocarburi;
- agricultura : NH3, NOx, CH4, pesticide;
În plus sunt de menţionat:
- Producerea şi utilizarea substanţelor reducătoare ale stratului de ozon
stratosferic:
- clorofluorocarburi
- halonii
 106

- tetraclorura de carbon
- metilcloroformul
- hidroclorofluorocarburi
- hidrobromofluorocarburi
Domeniile de utilizare sunt: industria frigului, instalaţii de climatizare, pompe de căldură,
industria materialelor de construcţie expandate, producerea aerosolilor, realizarea mediului de
sterilizare, etalonarea aparaturii, solvenţi organici, agenţi de curăţire, adezivi, stingerea
incendiilor.

9.2. Metode actuale pentru măsurarea concentraţiilor substanţelor poluante ale aerului
Metodele de măsură a gazelor poluante diferă în funcţie de: tipul gazului, domeniul de
concentraţii, locul de măsură, metoda de lucru: prin prelevare de probe sau "in situ", timpul de
măsură, modul de prelucrare (cuplare la computer sau microcontroller).
Fiecare metodă de măsură prezintă avantaje şi dezavantaje specifice, iar utilizatorul
trebuie să aleagă tipul optim în aplicaţia dată. În cazul sistemului portabil şi autonom de
monitorizare a calităţii aerului următoarele cerinţe sunt imperative:
1. dimensiunea de gabarit (pentru a fi portabil);
2. consumul de energie electrică (pentru a putea fi alimentat de la baterie sau autonom);
3. posibilitatea de cuplare la microcontroller şi/sau computer;
4. timp de măsură de ordinul minutelor, fară prelevare;
5. tipul şi numărul de gaze ce pot fi măsurate;
6. selectivitatea senzorului.
Tipurile de senzori comerciali care se utilizează la analiza aerului sunt următorii:

9.2.1. Măsurarea conductivităţii electrice

a. Senzorii cu semiconductori
Senzorii utilizaţi sunt realizaţi pe un semiconductor stabil chimic (SnO2), fără metale
interstiţiale, nu are modificări cristalografice până la temperaturi aproape de punctul de topire
(funcţionează la sute de grade Celsius).
Mărimea ce variază cu concentraţia de gaz este rezistenţa (conductivitatea) internă.
Variaţia acesteia are loc pe mai multe decade.
Semiconductorul SnO2 amorf este din punct de vedere stoichiometric, un izolator cu
banda interzisă de 4eV. Datorită existenţei vacanţelor de oxigen, el prezintă o structură de
 107

semiconductor n. În atmosfera oxidantă, la temperaturi mai mari de 200o C, se chemoabsoarbe pe

suprafaţă oxigen, astfel încât, în zonele de suprafaţă apare o rezistenţă mai mare decât în volum.
Apar, deci, zone conductoare, izolate unele de altele, prin structuri foarte rezistive. Prezenţa unui
gaz reducător la suprafaţa semiconductorului, determină o reacţie chimică între acest gaz şi
oxigenul chemoabsorbit pe stările de suprafaţă, reacţie care are loc cu eliberare de purtători
electrici, ceea ce face ca rezistenţa stratului semiconductor să scada. Relaţia care se stabileşte în
această situaţie este o relaţie de dependenţă neliniară între rezistenţa stratului semiconductor şi
concentraţia gazului incident pe suprafaţa senzorului. După îndepartarea gazului reducător de la
suprafaţa semiconductorului, rezistenţa acestuia revine la valoarea iniţială datorită recombinării
purtătorilor.
Selectivitatea pentru un gaz anumit se obţine prin doparea foarte bine controlată a
semiconductorului cu Pd.
Semiconductorul amorf SnO2 este depus pe un suport de ceramică şi încălzit, pentru a
ajunge la regimul de funcţionare, prin intermediul unui filament de aur sau platină. Structura
astfel formată este montată pe o ambază de material plastic şi protejată cu un capac prevăzut cu o
sită de oţel inoxidabil de 100 Mesh. Pinii dispozitivului astfel format sunt din Ni sau COVAR.
Senzorii funcţionează la temperaturi de 100 - 400 oC, din următoarele motive:
- rezistenţa stratului semiconductor la nivele uzuale de concentraţii să fie 10 - 100 kOhm;
- variaţia rezistenţei stratului semiconductor cu concentraţia să fie ridicată;
- dependenţa de temperatura ambiantă să fie minimă.
Această temperatură este asigurată prin existenţa unui filament de încălzire în imediata
vecinătate a cipului semiconductor.
Curba de calibrare a unui senzor cu SnO2 este o relaţie de tipul Rs/Ro=f(C) în care Rs este
rezistenţa senzorului în prezenţa gazului reducător, iar Ro este rezistenţa etalon a senzorului într-
un punct de concentraţie dată.
Senzorii cu SnO2 au următoarele avantaje, datorită cărora pot fi utilizaţi în sistemul dat:
1. Pot fi microminiaturizaţi şi dispuşi în matrici de senzori;
2. Au dimensiuni de gabarit reduse, chiar dacă nu sunt microminiaturizaţi;
3. Suportă temperaturi ridicate;
4. Incluşi în module pot fi cuplaţi la computer sau microcontroller;
5. Pot detecta foarte multe tipuri de gaze;
6. Au timpi de răspuns mici.
 108

Senzorii cu semiconductori prezintă însă şi dezavantaje ce trebuie compensate în sistem:

1. Au caracteristici neliniare (dar, după ce sunt calibraţi, această caracteristică se compensează
soft);
2. Sunt sensibili la temperatură şi umiditate ( se compensează prin includerea unui termistor în
schema de polarizare şi prin soft);
3. Anumiţi senzori sunt sensibili la mai multe gaze (se compensează cu matrici de senzori şi
soft).
Senzorii cu semiconductori sunt produşi de firmele japoneze Figaro Engineering Inc.
(FIGARO, 1992) şi FIS Inc. (FIS, 1995). Gazele care pot fi detectate cu senzorii produşi de
aceste firme sunt: CO, H2, NH3, O2, O3 , H2S, CFC, CL2, Nox, acooli, gaze combustibile.
Aceleaşi firme produc şi sisteme de detecţie, pentru un singur gaz, cu aceşti senzori. Gama de
detecţie este dată în tabelul 9.1. Timpii de răspuns sunt de ordinul minutelor, deci se pot efectua
mai multe măsurători pe oră. Majoritatea modulelor din sistem vor include senzori cu SnO2, fie
separat, fie incluşi în matrice de senzori.
b. Senzori electrochimici
Senzorii electrochimici sunt cei mai larg folosiţi senzori comerciali.
Un senzor electrochimic (Fig. 9.1a.) include o celulă electrochimică, formată din doi
electrozi şi un electrolit. Gazul patrunde în incintă printr-o membrană, este absorbit în filmul de
electrolit, pe suprafaţa electrodului de lucru, unde produce o reacţie redox. Electrodul de lucru
poate fi anod sau catod, după tipul reacţiei (de oxidare sau reducere). La electrodul de numărare
se produce o reacţie complementară, astfel încât rezultă un curent exterior I de forma:
I=nFaDC/δ ,
unde n - numărul de electroni pe mol de gaz
F - constanta Faraday
a - aria electrodului de lucru
D - coeficientul de difuzie al gazului
C - concentraţia gazului (mol)
δ - grosimea stratului de difuzie
 109

Fig. 9.1a - Schema de principiu a senzorului electrochimic

Se observă că acest curent este proporţional cu concentraţia de gaz incident C, deci senzorul
electrochimic are o caracteristică liniară mărime de ieşire (curent electric) - concentraţie de
măsură. Constanta de proporţionalitate (care dă sensibilitatea senzorului) depinde de parametrii
interni ai senzorului şi de tipul de gaz. Selectivitatea senzorilor se obţine prin schimbarea
electrolitului, a electrodului de lucru şi a catalizatorului introdus în electrolit. Senzorii cu celulă
electrochimică sunt destinaţi a sesiza multiple substanţe gazoase, printre care: oxigen, clor,
hidrogen sulfurat, ozon, brom, compuşi ai azotului, amoniac, oxid de carbon s.a.
Foarte multe firme produc senzori electrochimici. Gama cea mai largă de senzori
electrochimici o produce firma ENMET Analytical Instruments (ENMET, 1995). Firma
FIGARO Engineering Inc. produce un tip special de senzor electrochimic pentru oxigen. Pentru
a mări timpul de viaţă al senzorului se introduce un recipient cu electrolit de capacitate sporită,
dar pentru ca oxigenul să nu difuzeze în întregul volum (lucru ce ar duce la scăderea
sensibilităţii) se introduce un element spongios. Pentru compensarea variaţiei cu temperatura se
introduce un termistor, în serie cu o rezistenţă de sarcină, iar mărimea măsurată este o tensiune
(Fig. 9.1b.). Firma FIS produce senzori electrochimici cu trei electrozi, pentru a se măsura într-o
metodă potenţiometrică (în punte, Fig. 1c.).

Fig. 9.1b - Senzor electrochimic ENMET ANALYTICAL

 110

Fig. 9.1c - Senzor electrochimic FIS

Senzorii electrochimici pot fi de difuzie (gazul difuzează printr-o membrană) sau cu

aspiraţie, cu ajutorul unei pompe. Toţi senzorii cuplaţi la o pompă sunt incluşi în aparate de
laborator sau de monitorizare fixe. Firmele Messgerate fur Rauchgasse und Umweltschutz
Gmbh. (MRU, 1996), Servomex (SERVOMEX, 1995), Industrielle Mes- und Regelsysteme fur
Umwelttechnologie (IMR, 1996), SCOTT (SCOTT, 1996), LI-COR Inc. (LI-COR, 1994),
SENSIDYNE Inc. (SNSIDYNE, 1997) produc sisteme complexe de monitorizare a gazelor toxice
(majoritatea sisteme fixe) cu senzori electrochimici.

9.2.2. Măsurarea absorbţiei radiaţiilor electromagnetice

b. Detectori ce utilizează măsurători spectrometrice, la diferite lungimi de undă
Măsurătorile spectrometrice de detectare a maximelor de absorbţie ale diferitelor gaze sunt foarte
cunoscute. Măsurătorile spectrometrice prezintă numeroase avantaje:
1. Se pot măsura practic toate gazele;
9. Prezintă sensibilitate ridicată;
3. Pentru o lungime de undă dată se măsoară un singur gaz, deci selectivitatea este net superioară
oricărui tip de senzor.
Firma Environmental Technologies Group, Inc. produce un sistem de monitorizare a aerului ce
include un spectrometru FTIR (Fourier Transform Infrared) (ENVIRONMENTAL, 1997).
Spectrele de absorbţie sunt analizate cu o bibliotecă de programe rezidentă în computer. Un
spectrometru mobil poate fi transportat pe teren.
Firma CDS Analytical Inc. produce aparate ce includ computer propriu pentru analiza
apei şi a aerului (CDS, 1997), bazate pe detecţia maximelor de absorbţie.
Dezavantajele metodei sunt însă extrem de imperative:
a. Sunt extrem de scumpe;
b. Timpul de măsură poate fi de ordinul orelor;
 111

c. Aparatura este foarte sofisticată, necesitând operatori specializaţi;

d. Este staţionar, având dimensiuni mari de gabarit.
Rezultă că acest tip de măsurători nu se vor folosi în sistemul portabil.
Variante ale metodei spectrometrice se aplică la măsurarea unui singur gaz, rezultând un
senzor mult mai simplu. Firma Combustion and Environmental Monitoring (LAND, 1996)
produce un senzor de oxid de carbon bazat tot pe metode de absorbţie a radiaţiei infraroşii (Fig.
9.2). Radiaţia infraroşie produsă de sursa 1, trece iniţial printr-un gaz (inclus în roata 2) cu
concentraţie de oxid de carbon cunoscută (gaz etalon). Filtrul 7 lasă să treacă doar radiaţia de
lungimi de undă în zona de absorbţie a oxidului de carbon. Detectorul 8 măsoară la momente de
timp diferite, radiaţia ce trece prin gazul etalon şi radiaţia ce trece prin gazul de măsură. Metoda
elimină astfel erorile datorită prafului din gaz.
Firma Edinburgh Sensors produce senzori pentru diferite gaze (CO2, CO, CH4) bazate tot
pe absorbţia în infrarosu (EDINBURGH, 1997). Senzorii cuprind o sursă de infraroşu (Fig.9.3),
filtre şi doi detectori. Cele două filtre din faţa detectorilor sunt pentru două lungimi de undă
diferite. Unul din filtre lasă să treacă o radiaţie la care gazul de măsurat absoarbe radiaţia, iar
celălalt lasă să treacă o lungime de undă la care acest gaz nu absoarbe radiaţia. Raportul dintre
semnalele date de cele două detectoare da valoarea concentraţiei gazului de măsură. Absorbţia pe
alte particule (de praf de exemplu) se efectuează egal pe cele două trasee şi este astfel eliminată.

Fig. 9.2 - Senzor cu absorbţie în IR COMBUSTION AND ENVIRONMENTAL MONITORING

Fig. 9.3 - Senzor cu absorbţie în IR EDINBURGH SENSORS

 112

9.2.3. Măsurarea conductivităţii termice

c. Senzori ce măsoară conductivitatea termică a gazului
Schema bloc a unui senzor ce măsoară conductivitatea gazului este dată în Fig. 9.4.
Senzorul include două camere, una de referinţă şi una de măsură. Două seturi de filamente
încăzite sunt incluse în cele două camere ale blocului de control al temperaturii: unul în camera
de etalonare şi unul în camera de măsură. Filamentele se vor încălzi în funcţie de conductivitatea
gazului din incintă. Detectorii din cele două incinte sunt introduşi într-o punte, pentru creşterea
sensibilităţii şi stabilităţii. Detectorii sunt alimentaţi de la o sursă de curent constant (cu acelaşi
curent). Semnalul de dezechilibru al punţii este proporţional cu variaţia concentraţiei gazului. În
camera de măsură se poate introduce, pentru verificare, un gaz de calibrare.

Fig. 9.4 - Senzor pentru măsurarea conductivităţii termice

9.2.4. Măsurarea altor mărimi fizice care caracterizează comportarea gazelor

d. Senzori speciali: detectori de oxigen, de hidrogen sulfurat, compuşi de azot etc.
Firma Systech Instruments Ltd. (SYSTECH, 1997) utilizează ca detector de oxigen o celulă de
ceramică din zirconiu de mare puritate. Celula funcţionează la o temperatură de 650 oC,
rezultând o tensiune electromotoare proporţională cu presiunea parţială a gazului.
Firma Del Mar Scientific (DEL MAR, 1997) realizează un senzor de hidrogen sulfurat
CHEMFILM bazat pe metode fizico-chimice bazate pe colorimetrie analitică.
Pentru măsurarea compuşilor azotului se poate utiliza chemiluminescenţa. În timpul reacţiei de
oxidare a oxidului de azot cu ozon se emite o radiaţie luminoasă ce poate fi măsurată. Firma
Environnement S.A. produce un detector de compuşi NOx de mare selectivitate, bazat pe această
metodă. Detectorul este portabil, dar include un sistem relativ complex (pompe, filtre, camera de
reacţie,s.a.) (ENVIRONNMENT, 1994).
 113

9.2.5. Măsurarea dimensiunilor particulelor în suspensie în gaze

Senzori pentru particule în atmosferă
Casella London Limited (CASELLA, 1997) realizează senzori de particule în atmosferă, bazate
pe măsurători în infraroşu. Radiaţia infraroşie străbate camera de măsură prin care trece gazul de
analizat. În funcţie de indicele de refracţie al particulelor şi cantitatea de particule, radiaţia este
deviată mai mult sau mai puţin, scăzând iluminarea totală a detectorului optic (al radiaţiei
infraroşii).
Firma Environnement S.A. (ENVIRONNEMENT, 1994) realizează un senzor de particule în
atmosferă utilizând o sursă slabă de radiaţii beta - Fig. 9.5. Radiaţia transmisă este funcţie de
praful depus pe banda - filtru.

Fig. 9.5 - Senzor în IR pentru măsurarea concentraţiei de particule ENVIRONMENT S.A.

 114

Tabel 9.1 -Tipuri de aparate şi sisteme de măsură pentru gaze

Nume Tip Firma Gaz Concentraţii Observaţii Bibl.
Flue gas Senzori MRU Messgeräte für O2 0-21% portabile (MRU, 1994)
analyser MRU electrochimici Rauchgase und CO 0-10000 ppm cuplabile la PC
DELTA 2000 Umweltschutz Nox 0-2000 ppm
GmbH SO2 0-4000 ppm
Digital Gas detectori de SCOTT O2 CO SO2 0-25 % sistem modular (SCOTT, 1996)
Detection and difuzie gaze 0-200 ppm
Alarm electrochimici combustibile 0-20 ppm
Systems H2S Cl2 0-100 %

0-100 ppm
0-10 ppm
Multi-Gas catalytic Bacharach O2 gaze 0-25 % 0-100 % (BACHARACH,
Monitor combustible combustibile LEL 0-999 1995)
sensor CO H2S ppm 0-200 ppm
Gas Analysis senzori IMR GmbH O2 0-20.9 % portabile (IMR, 1996)
Eauipment electrochimici CO 0-6000 ppm cuplabile la PC
SO2 0-4000 ppm
NOx 0-2000 ppm
NO2 0-100 ppm
H2S 0-200 ppm
Sensor SMC (Sierra Monitor gaze 100 % LEL cuplabile la PC (SMC, 1997)
Systems Corporation) combust. H2S,
CO, CO2, Cl2,
NH3, H2, SO2,
NO2, NO,
HCN, HCl, O2
Gas Leak solid state thermal GEO/NATIONAL fosfina dibora 0.6 ppm 0.7 - portabil - cu (GEONATIONAL,
Detector conductivity GAS n silan H2 ppm 0.3-10 alarmă 1997)
sensor TECHNOLOGY ppm 5-100 ppm
 115

Systems for celule galvanice ENMET Cl2 H2S HC 0-3 ppm 0-10 - modular (ENMET, 1995)
Toxic Gases cu membrană ANALYTICAL N HCl SO2 ppm 0-30 ppm 0- - cuplabil la PC
HF O3 CO 15 ppm 0-15
NO2 NH3 f ppm 0-9 ppm 0-
reon (23, 0.3 ppm 0-500
116) ppm 0-15 ppm 0-
75 ppm 0-50
ppm
Analizoare de traductor de Servomex Ltd. O2, CO, H2S, - modulare - (SERVOMEX, 1995)
gaze zirconiu, unităţi NO, SO2, Cl2, variante
infraroşii şi NO2, gaze portabile -
paramagnetice explozive cuplabile la PC
Gas Monitoring Electrochemical MultiRae O2 0 - 30 % - portabile (MULTIRAE, 1997)
sensors CO 0 -250 ppm - cu alarmă
Photoionization VOC 0 - 2000 ppm
detector H2S 0 - 100 ppm
SO2, Cl2 NO2
gaze combust. 0 - 100 % LEL
Gas Sensors Metal Oxide FIS CH4 500-10000 ppm - cuplabile la PC (FIS, 1995)
Semiconductor solvenţi 10-5000 ppm - modulare
Gas Sensors CO 10-3000 ppm
H2 1-100 ppm
Electrochemical H2 0-2000 ppm
Gas Sensors CO 0-300 ppm
H2S 0-500 ppm
SO2 0-500 ppm
NO 0-2000 ppm
NO2 0-10 ppm
0-10 ppm
Cl2
0-3 ppm
O3 2-100 % VOL
O2
 116

Gas Control Land combustion O2, CO, SO2, - prelevare (LAND, 1996)
System NOx, CxHx, probe -
NH3, H2SO4 modulare
Gas detection GRIMM O2 CO SO2 0-21 % - cuplabil la PC (GRIMM, 1994)
eauipment CH4, NH3, H2, 0-80 ppm
NO, NOx, SO2, 0-20 ppm
H2S, HCl, Cl2,
R22
Programmable thermal Systech H2, He, CO2, 0.01-100 % (SYSTECH, 1997)
multi-gas conductivity Instruments CH4, CO, VOL
analyser sensor oxygen N2 O2
detection cell
H2S detection analytical DEL MAR Scientific H2S 0-1 ppm - cuplabil la PC (DEL MAR, 1997)
colorimetry 0-300 ppm - portabil
Gas analysers electrochemical Kane-May CO NO NO2 0-2000 ppm 0- (KANE-MAY, 1997)
cell SO2 1500 ppm 0-500
ppm 0-500 ppm
Toxic Gas diffusion type SENSIDYNE NH3 1-100 ppm - modulare (SENSIDYNE, 1997)
Detection electrochemical CO2 1000-10000 ppm - cuplabile la PC
Systems sensors Cl2 0-100 ppm
H2 0-4 % VOL
HCl 0-100 ppm
H2S 1-100 ppm
SO2 0-100 ppm
Gas analyzer UV fluorescent Environnment s.a. SO2 10 ppb-10 ppm - cuplabil la PC (ENVIRONNMENT,
optical infrared CO 0.5 -100 ppm 1994)
measurement
chemiluminescent NO, NOx 10 ppb-20 ppm
analyzer
Gas Analyzer non-dispersive LI-COR CO2 0-3000 ppm (LI-COR, 1994)
infrared type
 117

Air monitoring FTIR remote Environnmental numeroase (ENVIRONNMENTAL

systems sensor Technologies Group gaze , 1997)
Inc.
Infra-red gas non dispersive Edinburgh Sensors CO2 CH4 0-5000 ppm 0-1%, (EDINBURGH,
sensors infra-red sensors Ltd. CO 0-100% 0-10%, 0- 1997)
(NDIR) 100% 0-10%
Gas analyzers UV / NDIR Air Instruments & NOx, SO2, O3, (AIR, 1997)
analyzer Measurements Inc. CO-CO2, HCl,
HF, NH3
Chromato- Analizor CDS Analytical compuşi - cuplat la (CDS, 1997)
graphic spectrometric Inc. organici microcontroller -
Analyzer volatili prelevare probe
Aerosol împrăştiere în Casella London aerosoli gaze 0-200 mg/m3 - cuplabil la PC (CASELLA, 1997)
Monitoring IR Ltd. poluante
System,
Gas Detection
Gas sensors senzori cu SnO2 Figaro Engineering Metan H2 C 500 - 10000 ppm - se include în (FIGARO, 1992)
Inc. O NH3 50 - 1000 ppm modul cuplabil la
H2S Alcool 50 - 1000 ppm PC
CFC 30 - 300 ppm
RH NOx 5 - 100 ppm
50 -5000 ppm
100 - 3000 ppm

10 - 3000 ppm
118
 119

Curs 10 - Metode de măsurare a concentraţiilor substanţelor aflate în soluţie

10.1. Metodologia generală de măsurare a concentraţiilor substanţelor aflate în soluţie

Indiferent de starea de agregare a substanţei care se află dizolvată în apă şi a cărei
concentraţie trebuie măsurată, metodologia generală de măsurare are două etape:
1. Etapa de precondiţionare chimică
În cadrul acestei etape substanţa a cărei concentraţie trebuie măsurată este adusă, prin
intermediul uneia sau mai multor reacţii chimice, în stadiul în care concentraţia ei poate fi
măsurată cu una din metodele de măsurare ce va fi descrisă mai jos, sau cu altele descrise
de literatura de specialitate.

X + c1A1 ⇒ d1Y1 + e1B1

Y1 + c 2 A 2 ⇒ d 2 Y2 + e 2 B 2
•
Yn −1 + c n A n ⇒ d n Yn + e n B n

Dacă, de exemplu, substanţa X a cărei concentraţie trebuie măsurată prin metoda

spectrometrică nu are o absorbţie semnificativă în domeniul de lungimi de undă care ne este
disponibil, atunci, printr-o succesiune de reacţii chimice, este transformată în substanţa Yn a
cărei concentraţie poate fi măsurată cu uşurinţă în domeniul de lungimi de undă care ne este
disponibil. Folosind relaţiile dintre coeficienţii stoichiometrici ci, di şi ei, determinăm şi
concentraţia substanţei X.
Această metodă se aplică în multe din măsurătorile poluanţilor solului pentru că
măsurarea concentraţiilor substanţelor aflate în soluţie este mai uşoară decât cea a
substanţelor aflate în stare solidă. De asemenea, ea este folosită în multe situaţii pentru
identificări de tip sau chiar de concentraţii, în cazul reacţiilor care dau naştere la precipitate.
2. Etapa de măsurare a concentraţiei
În această etapă se stabileşte o relaţie directă între o mărime fizică (M) ce caracterizează
substanţa a cărei concentraţie trebuie măsurată, sau substanţa corespunzătoare rezultată din
etapa de precondiţionare, şi concentraţia acesteia (C):
 120

M = f ( C)

Unele metode măsoară direct mărimea M, iar altele măsoară variaţia acesteia. Existenţa unei
astfel de relaţii permite calibrarea metodei de măsură. Această procedură implică măsurarea
mărimii fizice M (transmisie optică, conductivitate electrică, etc.) pentru câteva (cel puţin 5)
probe de substanţă ale căror concentraţii sunt foarte bine cunoscute. Rezultatul este curba de
calibrare a metodei (Fig. 10.1).

100

Cerneala
80
Transmitanta (%)

60

40

20

0
0 20 40 60 80 100
Concentratia (mg/l)

Fig. 10.1 – Curba de calibrare a metodei de măsură

Această curbă de calibrare este folosită, în continuare, pentru măsurarea probelor recoltate din
mediu. Mărimea fizică M este măsurată pentru fiecare probă de substanţă, concentraţia acestora
fiind determinată din curba de calibrare printr-o metodă de interpolare.

10.2. Metoda spectrometrică

Când o radiaţie luminoasă monocromatică cu lungimea de undă λ trece printr-o substanţă
aflată în forma de agregare solidă, lichidă sau gazoasă, intensitatea radiaţiei transmise prin proba
de substanţă este dată de legea Bouger – Lambert – Beer:

I trans (λ ) = I 0 (λ ) − I refl (λ ) − I abs (λ )

unde
 121

I refl (λ ) = R (λ )I 0 (λ )

este intensitatea radiaţiei reflectate pe proba de substanţă, iar

I abs (λ ) = I 0 (λ )e −α (λ )xC(λ )V

este intensitatea radiaţiei absorbite în probă. R(λ) este coeficientul de reflexie, α(λ) este
coeficientul de absorbţie, x este grosimea probei de substanţă, V este volumul acesteia,
iar C(λ) este concentraţia substanţei care absoarbe radiaţia de lungime de undă λ. În toate
relaţiile de mai sus I0(λ) este intensitatea radiaţiei incidente. Înlocuind în prima relaţie
obţinem

[
I trans (λ ) = I 0 (λ ) 1 − R (λ ) − e −α (λ )xC(λ )V ]
din care se poate obţine expresia concentraţiei

1 I (λ )[1 − R (λ )] − I trans (λ )
C(λ ) = − ln 0
α(λ )xV I 0 (λ )

Din această ultimă relaţie se poate trage concluzia că, pentru o substanţă care are absorbţie la
lungimea de undă λ, există o relaţie biunivocă între concentraţia acesteia şi raportul dintre
intensitatea radiaţiei transmise Itrans(λ) şi a celei incidente I0(λ).
În Fig. 10.2 este prezentată configuraţia unui spectrometru (HACH, 1992). Lumina alba emisă

Fig. 10.2 – Schema de principiu a spectrofotometrului

 122

de un bec cu incandescenţă este trimisă, prin intermediul unui sistem de oglinzi, pe o prismă
triunghiulară care o descompune în radiaţii monocromatice. O fantă mobilă selectează radiaţia de
lungime de undă dorită, care este trimisă pe probă, unde este absorbită de proba a cărei
concentraţie trebuie măsurată. Radiaţia transmisă este măsurată de un fotodetector situat după
probă şi este legată de concentraţia probei aşa cum arată ultima relaţie de mai sus.

O altă variantă a acestei metode este metoda colorimetrică în care prisma este înlocuită
cu un filtru de culoare, păstrându-se schema optică şi electrică.

10.3. Metoda conductivimetrică

În cadrul acestei metode mărimea fizică ce caracterizează proba de măsurat, fiind legată
printr-o relaţie biunivocă de concentraţia acesteia, este conductivitatea electrică. Prezenţa
substanţei poluante în soluţie determină realizarea unor reacţii chimice de tip redox care
determină, la rândul lor, crearea sau distrugerea de electroni liberi, realizându-se, deci, variaţia
conductivităţii electrice a probei. În Fig. 10.3 este prezentată imaginea unui conductivimetru
(HACH, 1993). Se observă că principală restricţie a metodei este legată de cantitatea de substanţă
a probei din cauza dimensiunii sondei.

Fig. 10.3 – Conductivimetrul

 123

10.4. Măsurarea acidităţii

Această metodă este asemănătoare cu metoda conductivităţii, deosebirea constând în

faptul că prezenţa unei substanţe poluant în soluţie determină crearea ionilor pozitivi sau negativi
modificând nivelul de aciditate al probei. Mărimea care se măsoară este pH – ul, o mărime care
caracterizează nivelul de poluare al componentei de mediu. În Fig. 10.4 este prezentat pH –
metrul (HACH, 1994). Se observă că şi în această probă cantitatea minimă de probă este
determinată de dimensiunea sondei.

Fig. 10.4 – pH – metru portabil

10.5. Măsurarea turbidităţii

 124

Această metodă este folosită pentru măsurarea cantităţii de suspensii solide în apă.
Principiul metodei este prezentat în Fig. 10.5 (HACH, 1995).

Fig. 10.5 – Schema de pricipiu a turbidimetrului

Radiaţia luminoasă emisă de un bec cu incandescenţă ajunge, prin intermediul unui sistem de
lentile convergente, pe proba în care se află suspensia solidă în apă. Radiaţia incidentă este
împrăştiată de particulele de praf din probă. Doi fotodetectori măsoară radiaţia transmisă prin
probă, respectiv radiaţia împrăştiată la 90o de praful din apă. Raportul acestor două intensităţi
este legat de concentraţia particulelor de praf aflate în suspensie în probă.
 125

Curs 11 – Sisteme portabile pentru măsurarea şi caracterizarea poluării

apelor şi solului

11.1. Sistemul portabil DREL/2000 pentru măsurarea şi caracterizarea calităţii apelor şi

solurilor (HACH, 1992a)
Generaţia actuala de sisteme de măsurare a calităţii apelor şi solurilor realizează,
simultan, două nivele de performanţă: are precizia aparaturii de laborator din generaţia
precedentă şi este construită într-o manieră robustă, rezistentă la condiţiile de lucru în mediul
înconjurător, putând face măsurători, la fel de exact, în locul de recoltare a probelor, ca şi în
sistemul laboratorului. Aparatele ce intră în componenţa acestor laboratoarea sunt realizate în
variante ultra compacte ceea ce face ca întreg sistemul să fie portabil.
În Fig. 11.1 este prezentat laboratorul portabil pentru măsurarea calităţii apelor şi
solurilor DREL/2000 produs de compania americana HACH. Acest laborator portabil este în
dotarea multor unităţi industriale din ţara noastră şi, de asemenea, în dotarea Agenţiei Naţionale
de Supraveghere a Mediului din România.

Fig. 11.1 – Laboratorul portabil DREL/2000 pentru măsurarea calităţii apelor şi solurilor
 126

Dăm mai jos structura acestui laborator precum şi specificaţiile tehnice ale fiecărui aparat.
Specificaţii tehnice
DREL/2000 Laborator portabil pentru teste de sol şi calitatea apei
Dimensiuni
Cutia instrumentului 57 x 31 x 26 cm
Cutia soluţiilor chimice 57 x 31 x 22 cm
Greutate Aprox. 31 kg

DR/2000 Spectrofotometru
Monocromator Prismă Littrow, optică asferică
Sursă luminoasă Cu filament de tungsten, cu gaz
Detector Fotodiodă pe siliciu cu îmbunătăţire la UV
Lungime de undă Domeniu: 400 – 900 nm; Acurateţe: ± 2 nm; Rezoluţie ± 1 nm
Bandă la 600 nm, 12 ± 2 nm
Fotometrie Linearitate, ± 0,002 A (0 – 1 A 500 nm, modul constant – on);
Reproductibilitate, +/- 0,005 A (0 – 1 A, modul constant – on)
Dimensiuni 22 x 24 x 11 cm
Greutate 2 kg
Tensiune de alimentare Selectabilă 110 / 220 V, 50 / 60 Hz, sau acumulator
Ieşiri RS-232 serial (imprimantă opţional); 0 – 1 V analog

pH metru portabil
Domeniu pH, -1,99 la 19,99 unităţi pH; milivolţi 0 la ±1999 mV;
Temperatură, -5 la 105 oC
Acurateţe relativă pH, 0,01 pH; Milivolţi, ± 0,1 % din citire, ± -0,2 mV;
Temperatură, ± 0,5 oC
Rezoluţie pH, 0,01 pH; Milivolţi 0,1 mV (0 la ± 999,9 mV), 1 mV (± 1000
mV la 1999mV); Temperatură, 0,1 oC
Temperatură
Domeniu de operare 0 la 50 oC (ambient)
Domeniu de stocare -40 la 60 oC (electrodul depus în atmosferă uscată)
Compensare (modul pH) Automatic sau manual
 127

Impedanţa de intrare (la 25 oC) mai mare de 1012 ohm, 5 x 1012A curent de polarizare
Electrod Model 44200-01 Electrod de pH Hach cu referinţă Ag/AgCl şi
senzor de temperatură; conector BNC
Alimentare Baterie tip “J” de 6 V
Display LCD uzual
Dimensiuni 23 x 9 x7 cm
Greutate 0,6 kg

Aparat pentru măsura conductivităţii/TDS

Domeniu Conductivitate, 0 – 199,9 µ S/cm, 0 - 1,999 mS/ cm, 0 – 19,99
mS/cm; TDS, 0 – 199,9 mg/L, 0 – 1,999 g/L; Temperatură 0 – 100
o
C
Acurateţe Conductivitate, ±1 % din citire +/-2 lsd; TDS ±1 % din citire plus
± 2 lsd pe cele mai joase domenii, ±2 % din citire plus +2 lsd pe
domeniul 0 – 19,99 g/L; Temperatură ±0,5 oC de la 0 la 100 oC
Rezoluţie Conductivitate, 0,1 µ mS/cm, TDS, 0,1 mg/L; Temp. 0,1 oC
Temperatură
Domeniu de stocare -40 oC la 60 oC
Domeniu de funcţionare 0 la 50 oC (ambient)
Domeniul probei 0 la 100 oC
Compensare Automat de la 0 la 100 oC; 2%/oC peste 25 oC
Alimentare 4 baterii de tip AA, pt. Aprox. 100 h
Dimensiuni (cutie) 25,4 x 19,0 x 10,2 cm
Greutate 1,02 kg

Aşa cum se poate observa din specificaţia tehnică prezentată mai sus, greutatea întregului
sistem de măsurare este de 31 kg, ceea ce îl face uşor transportabil într-o maşină de teren care
poate ajunge până la locul măsurătorii. De asemenea, laboratorul portabil este dotat cu tot setul
de vase şi ustensile de laborator chimic necesare pentru recoltarea şi precondiţionarea chimică a
probelor. Spectrometrul este precalibrat pentru măsurarea concentraţiei unui numar de 120 de
substanţe care au absorbţie în domeniul spectral al aparatului, precum şi cu toate programele de
interpolare corespunzătoare acestor calibrări, astfel încât concentraţia probelor măsurate este
 128

afişată în timp real şi în unităţile corespunzătoare. Celelalte aparate care echipează sistemul
dispun de aceleaşi facilităţi. Dăm mai jos lista testelor pe care le poate realiza acest laborator
portabil.

Proceduri de analiză a apei

Testul Metoda/Precondiţionare chimică Domeniul (mg/l)
Alkalinitate Titrator digital/Acid sulfuric 0 – 100/0 – 1000
Calciu Titrator digital/EDTA 0 – 100/0 – 1000
Cloraţi Titrator digital/Nitrat mercuric 0 – 100/0 – 1000/1000 – 20000
Clor, liber şi total DR 2000/DPD 0 – 2.0
Cupru DR 2000/Porfirina 0 – 210 * 10-3
Fluor DR 2000/SPADNS 0 – 2.0
Greutate, total Titrator digital/EDTA 0 – 100/0 – 1000
Fier, total DR 2000/FeroVer 0 - 3.0
Plumb DR 2000/LeadTrak 0 – 150*10-3
Mangan DR 2000/P.A.N. 0 – 0.7
Azot, Azotaţi DR 2000/Reducţie cu Cd 0 – 30.0
Oxigen, Dizolvat DR 2000/HRDO 0 – 13
pH pH metru cu electrod Hach 0 – 14 pH unitaţi
One pH
Fosfor, Reactiv DR 2000/Acid ascorbic 0 – 2.5
Sulfaţi DR 2000/SulfaVer 4 0 – 65.0
Sulfiţi Titrator digital/Iodimetric 0 – 1000
Ozon, Low range DR 2000/Indigo trisulfonat 0 – 0.25
Ozon, High range DR 2000/Indigo trisulfonat 0 – 0.75
Tanin – Lignin DR 2000/Tyrosina 0 – 0.9
Zinc DR 2000 0 – 2.0

Proceduri de analiză a solului

Test Metoda/Precondiţionare chimică Domeniul
Fertilizator Calcul (SMP Buffer Chart) 0 – 15 tone/ac; 0 – 34 kg/ha
Azot, Amoniac Extracţie apoasă/Nesslerizaţie 0 – 500 lb/ac (0 – 560 kg/ha)
0 – 250 ppm N
Azot, Azotaţi Extracţie apoasă/Reducţie cu Cd 0 – 100 lb/ac (0 – 112 kg/ha)
 129

0 – 50 ppm
pH, pastă Pastă saturată/electrod 0 – 14 unităţi pH
pH, apă 1:2.5 apos/electrod 0 – 14 unităţi pH
pH, buffer 1:2.5 apos/SMP Buffer Chart 5 – 7.7 unităţi pH
Fosfor Extracţie cu acid fluorhidric/ 0 – 300 lb/ac (0 – 336 kg/ha)
Mo albastru 0 – 150 ppm
Fosfor Extracţie cu bicarbonat/Mo albastru 0 – 150 lb/ac (0 – 168 kg/ha)
0 – 70 ppm P
Potasiu Extracţie cu acid fluorhidric/ 0 – 1000 lb/ac (0 – 1120 hg/ha)
Tetrafenilborat 0 – 500 ppm K

Această listă poate fi lărgită prin achiziţionarea de kit – uri suplimentare pentru
operaţiunea de precondiţionare chimică. Laboratorul portabil este dotat cu un manual complet de
instrucţiuni de măsurare care face ca oricare dintre teste să poată fi realizat de un nespecialist,
prezenţa chimistului specialist în măsurători de chimie analitică nemaifiind neapărat necesară.

11.2. Sistemul portabil CEL 700 de măsurare şi caracterizare a calităţii apei (HACH, 1992b)

O variantă mai simplă de laborator portabil, în care spectrometrul DR 2000 este înlocuit
cu colorimetrul DR 700, este laboratorul portabil CEL 700 care este prezentat în Fig. 11.2.
Laboratorul portabil CEL 700, cu dimensiunile 57 x 31 x 26 cm şi 19.21 kg, conţine următoarele
instrumente:
- colorimetrul DR 700 echipat cu un set de filtre cu lungimile de undă: 420, 450, 480, 500,
525, 550, 575, 610, 690 şi 810 nm;
- titrator digital;
- conductivimetru portabil;
- pH – metru portabil tip HACH One;
- kit – uri cu reactivi şi aparatură chimică pentru 27 de teste de calitate a apei;
- manual de instrucţiuni pas cu pas în care, pentru fiecare tip de test, sunt date următoarele
informaţii;
1. Numele procedurii
2. Domeniul de măsurare cu unităţile de măsură
3. Numarul de identificare al metodei
4. Tipul de probă de analizat
 130

5. Aprobarea din partea EPA (U. S. Environmental Protection Agency)

6. Principiul metodei de analiză folosite

Fig. 11.2 – Sistemul portabil CEL 700 pentru măsurarea calităţii apei şi solurilor

7. Secvenţa de taste de pe computerul aparatului

8. Configuraţia display – ului după fiecare apăsare
9. Informaţii adiţionale
10. Ilustrarea fiecărei etape a secvenţei de lucru
11. Bibliografie

Dăm mai jos lista testelor de calitate a apei ce se pot efectua cu laboratorul portabil CEL 700.

Test Domeniul de măsură

Aciditate 200 – 4000 mg/l
Alcalinitate 100 – 4000 mg/l
Bromuri 0 – 8.0 mg/l
Bioxid de carbon 100 – 1000 mg/l
Cloruri 100 – 8000 mg/l
Clor liber 0 – 2.0 mg/l
Clor total 0 – 3.5 mg/l
Crom hexavalent 0 – 1000 mg/l
 131

Culoare aparentă 0 – 500 unităţi

Conductivitate 0 – 199.9 µS/cm
0 – 1.999 mS/cm
0 – 19.99 mS/cm
Cupru 0 – 5.0 mg/l
Greutate 100 – 4000 mg/l
Iod 0 – 12.5 mg/l
Fier total 0 – 0 – 5.0 mg/l
Mangan (HR) 0 – 20.0 mg/l
Azot, amoniac 0 – 3.0
Azot, azotaţi (HR) 0 – 30 mg/l
Azot, azotaţi (LR) 0 – 0.05 mg/l
Azot, azotaţi (LR) 0 – 0.35 mg/l
pH 0 – 14 unităţi pH
Fosfor, reactiv 0 – 2.5 mg/l
Fosfor, total N/A
Silicaţi, LR 0 – 2.0 mg/l
Sulfaţi 0 – 100 mg/l
Sulfiţi 0 – 0.6 mg/l
Solide dizolvate (total) 0 – 199.9 mg/l
0 – 1.999 mg/l
0 – 19.9 mg/l

Se observă că majoritatea testelor efectuate cu laboratorul portabil DREL 2000 sunt posibil de
efectuat şi cu CEL 700, dar în alte domenii de concentraţii.
 132

Curs 12 - Sisteme de monitorizare şi măsurare în timp real a poluării

mediului înconjurător

12.1. Probleme legate de monitorizare

Monitorizarea calităţii mediului înconjurător este o problemă relativ nouă care a fost
impusă cercetătorilor atât de agenţiile guvernamentale care se ocupă de protecţia mediului, cât şi
de producătorii industriali. Agenţiile guvernamentale doresc o supraveghere permanentă a
mediului pentru a putea preveni dezastrele ecologice şi pentru a putea stabili cât mai corect
responsabilităţile în situaţii de poluare majoră, iar producătorii industriali doresc o evidenţă cât
mai precisă a emisiilor poluante pentru a şti la ce amenzi se pot aştepta. O idee mai recentă
(Cotigaru, 1994), valabilă mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare, leagă reducerea poluării de
creşterea eficienţei proceselor tehnologice. Supravegherea emisiilor poluante creează, astfel, o
imagine alternativă asupra reducerii consumurilor, fiind, deci, o sursă de câştig pentru
producătorii industriali.
Una din aplicaţiile care se dezvoltă de câţiva ani este cea de sisteme de monitorizare în
timp real a calităţii aerului. Experienţa acumulată în monitorizarea calităţii aerului din zone
închise nu poate fi folosită în întregime în monitorizarea calităţii aerului din mediul înconjurător
din cauza diferenţelor care există între cele două medii. În cazul aerului interior din zone de
locuit, monitorizarea calităţii aerului se reduce, de regulă, la supravegherea temperaturii, a
umidităţii şi la instalarea şi supravegherea alertelor de fum şi a celor pentru gaze toxice, care ar
putea proveni din activităţile care se desfăşoară în aceste locuri, în general CO şi CH4. Cum, în
multe situaţii, aerul este condiţionat, procesul de monitorizare se transformă într-un proces de
supraveghere şi control. În cazul aerului interior din zonele în care se desfăşoară activităţi
industriale situaţia este, întrucâtva mai complicată, din cauză că sursele de contaminare sunt mai
numeroase decât în prima situaţie, ele fiind totuşi cunoscute, atât ca tip, cât şi ca nivel de
concentraţie. Monitorizarea calităţii aerului din aceste zone înseamnă, în primul rând, instalarea,
supravegherea şi controlul alertelor de incendiu, explozie şi gaze toxice şi chiar controlul strict al
temperaturii, umidităţii şi nivelului de desprăfuire, în cazul camerelor curate.
În cazul monitorizării calităţii aerului din zone deschise, complicaţia majoră faţă de
zonele închise constă în aceea că, în vreme ce o zonă închisă este, în general vorbind, ferită de
conactul cu exteriorul sau de contactul cu alte zone închise, o zonă deschisă este puternic
influenţată de poluarea din alte zone deschise, unele fiind situate la mare depărtăre. Aceasta se
 133

întâmplă din cauza puternicei circulaţii atmosferice din troposferă. Este binecunoscut cazul
accidentului nuclear de la Cernobâl, când contaminarea radioactivă a fost resimţită până în Italia,
Franţa şi Suedia, datorită fenomenelor de circulaţie atmosferică pe continentul european.
O altă complicaţie este datorată faptului că, datorită influenţelor din alte zone, într-o zonă
deschisă pot să apară poluanţi diferiţi de cei emişi de sursele aflate în acea zonă. Acest lucru se
întâmplă datorită reacţiilor chimice care au loc între poluanţii specifici zonei şi cei sosiţi din alte
zone datorită circulaţiei atmosferice. În aceste condiţii, configurarea unui sistem de monitorizare
a calităţii aerului devine deosebit de dificilă, atât în ceea ce priveşte selectivitatea senzorilor, cât
şi în ceea ce priveşte nivelele de detecţie. Configurarea nivelelor de detecţie este îngreunată şi de
variaţia nivelelor de poluare datorată variaţiilor sezoniere ale parametrilor atmosferici.
Una dintre cele mai dure situaţii în care se află procesul de monitorizare a calităţii aerului
din mediul încojurător este aceea legată de funcţionarea continuă a sistemului de monitorizare în
spaţii deschise, neprotejate. Problemele ridicate de această situaţie sunt următoarele:
(i) absenţa oricărei posibilităţi de alimentare cu energie electrică din reţeaua de 220 V/50 Hz
Această restricţie impune, pentru toate componentele sistemului de monitorizare,
folosirea unor variante cu consum redus de energie electrică sau/şi folosirea unor surse continue
de energie electrică cât mai performante.
(ii) transmisia fară fir a datelor achiziţionate de sistemul de monitorizare catre unitatea centrală
Această restricţie impune existenţa, în locul unde se face măsurătoarea, a unui subsistem
de procesare, gestionare şi transmitere, continuă sau periodică, a datelor, spre deosebire de
monitorizarea calităţii aerului din zonele închise, unde acest subsistem nu este necesar,
transmisia datelor făcându-se pe fir, de regulă în curent 4-20 mA.
(iii) funcţionarea sistemului de monitorizare în condiţii severe de mediu
Dacă sistemele de monitorizare a calităţii aerului din zone închise funcţionează în
condiţii normale de temperatură şi umiditate, în cazul monitorizării calităţii aerului din mediul
înconjurător, gama de temperatură trebuie extinsă în domeniul - 25 oC ÷ +70 oC, umiditatea
relativă putând ajunge până la 95%. Această restricţie impune o încapsulare adecvată (de regulă
într-o tehnologie de nivelul aplicaţiilor militare sau chiar spaţiale), atât pentru componente, cât şi
pentru întregul sistem şi, de asemenea, o miniaturizare cât mai pronunţată a componentelor
sistemului de monitorizare.
În sfârşit, dar nu în cele din urmă, configuraţia software a sistemului de monitorizare
devine, din cauzele prezentate mai sus, deosebit de complexă, şi, deci, dificil de realizat. Dacă,
 134

în cazul monitorizării calităţii aerului din zone închise, afişarea parametrilor de calitate a aerului
la locul măsurătorii, împreună cu instalarea unor alarme acustice şi/sau optice, este suficientă,
existând posibilitatea ca un operator sau un control automat să intervină imediat în caz de
necesitate, în mediul înconjurător operatorul lipseşte. Mai mult, faptul că datele se centralizează
departe de locul măsurătorii, impune elaborarea unor programe adecvate de transmisie şi recepţie
a datelor, precum şi de gestionare a acestora.
Primul obiectiv care trebuie realizat în cadrul unui asemenea proiect este acela de
configurare a aplicaţiei de monitorizare în timp real a calităţii aerului din mediul încojurător.
Deşi astfel de încercări sunt, până acum, relativ puţine la numar (SMC, 1997, ENMET, 1995, Air,
1997, Casella, 1997), astfel încât am putea să ne luăm o libertate mare de investigare,
considerăm că este mai corect, din punctul de vedere al posibililor beneficiari, să restrăngem
câmpul investigaţiilor numai la ceea ce oferă standardele în vigoare. Din acest motiv ne vom
referi numai la concepte, definiţii, proceduri şi metode descrise în standardele româneşti şi
standardele ISO din domeniul protecţiei calităţii aerului.
Definiţia standardizată a calităţii aerului este următoarea (Standard 1995):
"Calitate a aerului - Stare a aerului definită de ansamblul caracteristicilor sale cantitative şi
calitative."
Această definiţie nu poate motiva, singură, necesitatea dezvoltării unei aplicaţii de
monitorizare în timp real a calităţii aerului. Motivaţia apare atunci când luăm în considerare şi
efectele pe care le are un anumit nivel de calitate a aerului asupra mediului înconjurător, atât
asupra fiinţelor, cât şi asupra componentelor antropice. Din această perspectivă, există două
seturi de parametri a căror evoluţie influenţează evoluţia componentelor mediului încojurător:
- parametrii meteorologici, adică temperatura şi umiditatea aerului, viteza şi direcţia vântului,
tipul şi nivelul precipitaţiilor;
- parametrii chimici, adică nivelul concentraţiilor acelor substanţe care formează grupa
constituenţilor minori ai troposferei (McEwan, 1975).
Primul set de parametri este monitorizat de aproape 100 de ani de către reţele locale şi
regionale de staţii de măsurare care acoperă, practic, toată planeta. De peste 30 de ani acestora li
s-a adăugat o reţea de sateliţi meteorologici (cei mai numeroşi fiind cei de tipul NOA) care,
împreună cu reţelele terestre, realizează predicţia pe termen scurt, mediu şi lung a valorilor
acestor parametri, semnalând, cu suficientă precizie (aprope în timp real), şi situaţiile de alertă şi
alarmă: secetă, inundaţii, uragane.
 135

Al doilea set de parametri este cel care formează obiectul acestei aplicaţii. Orice depăşire
a nivelului natural al concentraţiilor constituenţilor minori ai troposferei (CO2, CO, CH4, oxizi
de azot, compuşi cu sulf, plumb, azot şi clor, aerosoli, etc.) este în măsură să afecteze, fie direct,
fie mediat (ploi acide, efectul de seră, subţierea stratului de ozon), starea de sănatate a oamenilor
şi evoluţia componentelor mediului înconjurător (plante, animale, ape, sol sau componente
antropice) pe termen scurt, mediu şi lung. Cauzele variaţiilor concentraţiilor acestor constituenţi
minori ai troposferei sunt, de cele mai multe ori, antropice, dar şi cauzele naturale au aceleaşi
efecte sau chiar efecte cu mult mai mari (erupţiile vulcanice), în special datorită timpilor de
relaxare care sunt foarte lungi. Aceste fenomene, indiferent de cauzele care le produc, sunt
fenomene de poluare.
Aşadar, de aici înainte, prin monitorizarea calităţii aerului din mediul încojurător vom
înţelege monitorizarea nivelului de poluare a aerului din mediul înconjurător sau, mai exact,
măsurarea, în timp real, a concentraţiilor unora dintre constituenţii minori ai troposferei şi/sau a
unora dintre substanţele introduse în troposferă ca urmare a activităţilor antropice. Valorile
parametrilor meteorologici, necesare pentru realizarea predicţiilor asupra evoluţiei nivelului de
poluare, vor fi luate din datele şi prognozele meteorologice locale şi regionale sau, dacă este
neapărat necesar, vor fi măsurate de o singură staţie pentru toată zona ce urmează a fi
monitorizată.
Obiectivele monitorizării în timp real a poluării aerului sunt stipulate în standardul
ISO/TR 4227:1989 (Standard ISO, 1989).
(a) Determinarea faptelor
Aceasta înseamnă selectarea tipurilor de substanţe a căror evoluţie va fi urmărită în
cadrul procesului de monitorizare, precum şi măsurarea concentraţiilor acestora în interiorul unor
intervale de timp prestabilite care depind, în general, de performanţele sistemelor de detecţie.
(b) Diagnostic
Aceasta revine la realizarea unui sistem de monitorizare capabil să semnaleze, în timp
real, toate situaţiile care preced depăşirea concentraţiilor limită admise, adică situaţiile de alertă
şi de alarmă, precum şi a situaţiilor în care aceste concentraţii sunt depăşite.
(c) Predicţie
Acest obiectiv se referă la capacitatea sistemului de monitorizare de a descrie modul de
variaţie a concentraţiilor poluanţilor din zona monitorizată în funcţie de setul de parametri
meteorologici şi se realizează în cadrul softului de interpretare a datelor.
 136

12.2. Tipurile de substanţe ce trebuiesc detectate

Tipurile de substanţe ce trebuiesc detectate în timpul monitorizării în timp real a nivelului
poluării atmosferice sunt deduse ca urmare a unui compromis realizat între necesitate şi
posiblitatea de realizare a dezideratului. Astfel, pentru a realiza cunoaşterea completă a nivelului
de poluare atmosferică al unei zone, este necesară cunoaşterea concentraţiilor tuturor
constituenţilor minori ai troposferei, prezentate în tabelul 12.1, precum şi cunoaşterea tuturor
emisiilor în atmosferă determinate de activitatea antropică a zonei ce urmează a fi monitorizată.
Această cunoaştere este, însă, limitată drastic atât de faptul că cele mai multe procese
tehnologice nu sunt descrise atât de precis încât să ne permită cunoaşterea tuturor tipurilor de
emisii în atmosferă, cât, mai ales, de posibilităţile tehnologice de a realiza senzori care să ne
permită detectarea tuturor acestor substanţe sau, în orice caz, detectarea lor la nivelele de alertă şi
de alarmă ecologică.

Tabelul 12.1 - Constituenţii minori ai troposferei (McEwan, 1987)

SPECIA CONCENTRAŢIA TIPICĂ
(ppm)
H2O 10-1 - 102
Ne 1.82 x 10-1
CH4 1.5 x 10-2
Kr 1.14 x 10-2
O3 10-4
N2O 2 x 10-3
H2 5 x 10-7
CO 6 x 10-4 - 2 x 10-3
Xe 8.7 x 10-4
NO + NO2 5 x 10-6 - 2 x 10-4

Acest compromis este reflectat şi de standardul românesc, încă în vigoare, referitor la

calitatea aerului din zonele protejate (Standard 1987). Din tabelul 8.1, unde este dată lista
substanţelor poluante ale aerului ale căror concentraţii trebuiesc măsurate, pentru a caracteriza
nivelul de poluare al aerului din mediul înconjurător, se observă că lista cuprinde numai 28 de
componente de poluare a aerului, bioxidul de carbon, care este cauza principala a efectului de
seră, nefiind inclus. De asemenea, lipsesc din această listă freonii şi oxidul azotos (N2O) care
sunt consideraţi a fi principala cauză a subţierii stratului de ozon (Hofman D.J., 1995). Motivul
 137

acestei omisiuni este acela că, la momentul elaborării standardului, metodele de detectare a
acestor substanţe erau fie neperformante pentru detectarea alertei ecologice (N2O), fie nu se
cunoştea valoarea concentraţiei de alertă (CO2, freoni). Pe de altă parte, toate metodele de
măsură de referinţă indicate în acest standard sunt metode de laborator, total nepotrivite pentru
monitorizarea în timp real, atât din punctul de vedere al performanţelor, cât şi al costurilor, care
sunt foarte ridicate, chiar pentru ţări dezvoltate. De altfel, aceste omisiuni se constată şi în
standardele europene care se limitează la a face recomandări în privinţa limitării emisiilor.
Metodele spectroscopice de bandă largă, cum este spectroscopia FTIR, care sunt metode
de laborator (chiar dacă au fost realizate sisteme portabile) au dificultăţi în identificarea tuturor
tipurilor de substanţe dintr-o probă de aer, iar metodele de detecţie de tip "remote sensing" (SAR
şi teledetecţie) au dificultăţi de interpretare a măsurătorilor şi de precizie în localizarea zonei de
monitorizare.
Prin urmare, într-o aplicaţie specifică de monitorizare a poluării aerului, în care ar trebui,
teoretic vorbind, detectate toate substanţele care sunt constituenţii minori ai troposferei, precum
şi toate emisiile care apar ca urmare a activităţilor antropice din zonă, va trebui să ne limităm,
din cauza gamei de senzori pe care o avem la dispoziţie, la un moment dat, precum şi din cauza
cunoaşterii limitate a efectelor acestor substanţe asupra mediului înconjurător, la detectarea
unora dintre substanţele reprezentative pentru efectele pe termen scurt, mediu şi lung asupra
mediului încojurător şi pentru care există senzori care pot fi incluşi într-un sistem de
monitorizare în timp real.
(a) Efecte pe termen scurt
Din această categorie fac parte gazele toxice şi combustibile (CO, CH4, NH3, H2S, H2,
etc.), precum şi fumul, ca avertizor de incendiu în ecosistemele naturale (păduri).
(b) Efecte pe termen mediu
Din această categorie fac parte oxizii de azot şi compuşii organici volatili (VOC), în
special fenolii. De asemenea este utilă realizarea unei alerte pentru pH-ul atmosferic, ca măsură
pentru ploile acide.
(c) Efecte pe termen lung
În această categorie intră freonii şi, cu restricţii datorită dificultăţilor de interpretare,
bioxidul de carbon.
Bineînţeles că, în cadrul unei aplicaţii specifice, această listă poate fi lărgită dacă există
posibilităţi de detecţie.
 138

În ceea ce priveşte nivelele de detecţie care trebuie atinse, ele se situează întotdeauna sub
nivelul concentraţiilor limită, din cauza faptului că se monitorizează situaţiile de alarmă (10 %
din concentraţia limită) şi situaţiile de alertă (3 - 5 % din concentraţia limită). Pentru substanţele
care nu au definită o concentraţie limită, se monitorizează valoarea momentană, până la limita de
detecţie a senzorului.

12.3. Modul optim de locaţie în mediul înconjurător al subsistemelor şi eşantionarea

intervalelor de măsurare
Corectitudinea procesului de monitorizare a poluării aerului depinde în mod esenţial de
localizarea subsistemelor în teren, atât pe suprafaţă, cât şi în altitudine. Standardul ISO/TR
4227:1989 (Standard ISO, 1989) prevede trei modalităţi de localizare a subsistemelor de măsură
pe suprafaţa zonei de monitorizare: evaluare punctuală, evaluare în zona caroiată şi evaluare în
zona necaroiată. Deşi amplasarea punctelor de măsură poate fi dată de modelul de dispersie al
poluanţilor în atmosferă, care nu configurează decât liniile de isoconcentraţii la anumite distanţe
de sursele de emisie, standardul lasă libertatea de amplasare a punctelor de măsurare, mai ales
dacă acesta este situat departe de surse de emisie. În ceea ce priveşte altitudinea de amplasare a
punctelor de măsurare, standardul recomandă o altitudine de 3 m faţă de sol, dar, în anumite
situaţii, cum este aceea a evidenţierii efectelor poluării asupra copiilor, se acceptă şi amplasarea
punctelor de măsură la distanţă de 2 m faţă de sol.
În ceea ce priveşte eşantionarea intervalelor de măsurare, standardul ISO/TR 4227:1989
(Standard ISO, 1989) stabileşte trei modalităţi de eşantionare:
(a) Eşantionarea quasi-instantanee, în care măsurătoarea se face aleator, în cadrul unui interval
de timp mai mare (de regulă, 24 h).
(b) Eşantionarea programată pe o perioadă globală, în care măsurătoarea se face într-un interval
de timp prestabilit care se repetă de un număr de ori, de asemenea prestabilit, în interiorul unui
interval de timp mai mare. O astfel de procedură este stipulată în standardul românesc, încă în
vigoare, referitor la condiţiile de calitate ale aerului STAS 12574-87 (Standard, 1987).
Standardul prevede un interval de măsurare de 30 de minute la fiecare trei ore în timpul unui
interval de 24 de ore.
(c) Eşantionarea quasi-continuă, în care măsurătoarea se face în mod continuu, durata
intervalului de măsurare fiind determinată, în principal, de performanţele senzorului.
 139

Pentru procesul de monitorizare a poluării aerului ultima modalitate de eşantionare a

intervalelor de măsurare este cea mai potrivită.

12.4. Caracteristici şi nivele de performanţă ale sistemelor de monitorizare în timp real a

calităţii aerului
Concepţia modernă asupra standardizării nu mai este atât de restrictivă în privinţa
certificării metodelor de măsurare a calităţii aerului, abordând o manieră mult mai constructivă
de a pune această problema. Standardul ISO 9169:1994 (Standard ISO, 1994), ultima referinţă
oficială în acest domeniu, stabileşte numai setul de caracteristici şi nivele de performanţă care
trebuie descrise pentru un aparat sau sistem de măsurare a calităţii aerului, fără a impune valori
limită. Vom prezenta mai jos o parte din acest set care este în directă legătură cu sistemele de
monitorizare. Deşi standardul este elaborat pentru sisteme de măsurare cu caracteristică de
calibrare liniară, cele mai multe din prevederile lui sunt valabile şi pentru sistemele neliniare
cum sunt microsistemele cu senzori cu semiconductoare.
Timpul mediu ∆θ este intervalul de timp predefinit pentru care calitatea aerului este considerată
reprezentativă. Relaţia care reprezintă media măsurătorii parametrului de calitate a aerului în
modul de eşantionare quasi-continuă este dată de relaţia
1 θ ^
^
b
c θ / ∆θ =g ∆θ θ
z b g
dθ c θ / τ
0

în care

θ 0 = θ − ∆θ, τ << ∆θ

În Fig. 12.1 este prezentată o schemă de principiu a modului de definire a timpului mediu pentru
sisteme de măsură care lucrează în regim de eşantionare quasi-continuă. În această figură
marimile ci sunt valorile parametrului de calitate a aerului, iar mărimile xi sunt valorile
corespunzătoare ale mărimii de ieşire a sistemului de măsură. De exemplu, pentru un sistem
echipat cu senzori cu SnO2 care măsoară concentraţii de poluant, ci sunt valorile acestor
concentraţii, iar xi sunt valorile de tensiune corespunzătoare care rezultă în urma măsurării.
Pentru sistemele care măsoară în regim de eşantionare quasi-continuă, timpul mediu este
considerat a fi de 4 ori timpul de răspuns al senzorului.
 140

Fig. 12.1 - Modul de definiţie al timpului mediu pentru sisteme cu eşantionare quasi-continuă

Variabila de influenţă este acea variabilă care afectează relaţia dintre valoarea adevărată a
parametrului de calitate a aerului şi valoarea rezultată din măsurătoare. Valori de influenţă
uzuale în măsurătorile de concentraţii ale poluanţilor aerului sunt temperatura şi umiditatea
relativă a aerului la locul măsurătorii
Condiţiile de referinţă sunt acel set de variabile de influenţă (inclusiv toleranţele) care determină
valori reprezentative ale caracteristicilor de performanţă ale sistemului de măsurare (condiţiile
limită absolută).
Perioada de operare neasistată este intervalul de timp maximum admisibil pentru care
caracteristicile de performanţă ale sistemului de măsurare rămân în interiorul unui domeniu
predefinit, fără servicii externe (calibrări, ajustări, înlocuiri de componente, etc.). De exemplu,
pentru un senzor electrochimic cu membrană perioada de operare neasistată este de maximum 6
luni (intervalul de timp la care trebuie înlocuită membrana), în vreme ce pentru un senzor cu
SnO2 este de 10 ani.
Timpul de încălzire este timpul minim de aşteptare pentru că sistemul de măsurare să ajungă,
după pornire, la valoarea de regim în condiţii de operare. De exemplu, un senzor cu SnO2 care
nu a fost folosit niciodată ajunge, după pornire, la valoarea de aer curat, după un interval de timp
de trei zile, în vreme ce, acelaşi tip de senzor folosit cu intermitenţe, ajunge la valoarea de aer
curat după 3-5 ore.
Procedura de calibrare este metoda experimentală de stabilire a relaţiei funcţionale dintre
parametrul de ieşire al sistemului de măsurare şi parametrul calităţii aerului care este măsurat.
Acest standard impune, pentru stabilirea acestei relaţii funcţionale, efectuarea a cel puţin 10
 141

măsurători repetate, la cel puţin 5 valori diferite ale caracteristicii calităţii aerului care se
măsoară. În urma procedurii de calibrare rezultă funcţia de calibrare a sistemului de măsurare
X = f ( C)
şi funcţia analitică a sistemului de măsurare
C = g( X)
Cele două funcţii sunt funcţii inverse. Pentru caracterizarea nivelului de performanţă al acestei
caracteristici a sistemului de măsurare trebuie cunoscută stabilitatea funcţiei de calibrare, care
este dată de deviaţia standard a parametrului de calitate a aerului care se măsoară

R|L 2 F I 2 O U|1/ 2
si = S M ∑ x ij − G ∑ x ij J / N i P / b N i − 1gV
|TMN j H j K PQ |W
în care xij este al j-lea semnal de ieşire la o valoare dată a lui ci şi Ni este numărul de valori le
semnalului de ieşire la o valoare dată a lui ci. Trebuie cunoscută, de asemenea, dependenţa
funcţiei de calibrare de variabilele de influenţă.
Limita superioară de măsurare este valoarea maximă a parametrului caracteristicii calităţii
aerului care se măsoară, confirmată de procedura de calibrare.
Proba zero este acea substanţă sau amestec de substanţe, cât mai asemănătoare cu proba de aer a
cărei caracteristică de calitate nu mai poate fi detectată de sistemul de măsurare.
Limita de decizie este acea valoare a semnalului de ieşire în jurul căreia se poate afirma cu o
probabilitate de cel puţin 95%, că proba măsurată este diferită de proba zero.
Limita de detecţie este acea valoare a parametrului caracteristicii aerului care se măsoară, alocată
deciziei limită folosind curba de calibrare. În Fig. 12.2 este prezentată grafic relaţia dintre limita
de decizie şi limita de detecţie.

Fig. 12.2 - Modul de definiţie al limitei de detecţie

 142

12.5. Cerinţe care trebuie îndeplinite de sistemele de monitorizare în timp real a poluării
aerului
Avem acum posibilitatea de a formula cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un
sistem de monitorizare în timp real a poluării aerului. Pentru a putea îndeplini aceste cerinţe,
sistemul de monitorizare trebuie să aibă anumite caracteristici constructive şi nivele de
performanţă ale acestora, care decurg din metodologia de monitorizare. Este necesar să
subliniem încă o dată caracterul "elastic" al acestor prevederi, datorat faptului că, o aplicaţie de
monitorizare în timp real a poluării aerului nu poate avea nici un caracter de generalitate, ea fiind
puternic dependentă de natura şi dimensiunile emisiilor şi de specificităţile ecogeografice şi
antropice ale zonei în care se monitorizează poluarea.
Dăm mai jos, în tabelul 12.2, lista cerinţelor care trebuie îndeplinite de un sistem de
monitorizare în timp real a poluării aerului din mediul înconjurător, împreună cu caracteristicile
constructive care rezultă din acestea.

Tabelul 12.2. - Cerinţe şi caracteristici constructive

CERINŢE CARE TREBUIE ÎNDEPLINITE
Acoperire cât mai bună a zonei în care se realizează
monitorizarea
Localizare cât mai stabilă în punctele de măsurare
prestabilite
Măsurare cât mai exactă a concentraţiilor poluanţilor
aerului preselectaţi şi a variaţiilor rapide ale acestora
Realizarea unei alerte rapide a situaţiilor critice
Perioada de operare neasistată cât mai mare
Independenţă energetică
Lucrul în condiţii severe de mediu
CARACTERISTICI CONSTRUCTIVE
- Structura modulară
- Dimensiuni de gabarit cât mai reduse -
Fiabilitate ridicată
- Limită de detecţie cât mai coborâtă
- Limită superioară de măsurare mai mare decât
limită maximă a domeniului de măsurare a
poluantului
- Timp de răspuns cât mai mic
- Cunoaşterea exactă a dependenţei caracteristicii
de calibrare de variabilele de influenţă
- Prelucrare şi gestionare primară a datelor
măsurate la locul măsurătorii - Transmisie de date
digitale cu o frecvenţă de eşantionare a transmisiei
quasi-continuă
- Stabilitate mare a curbelor de calibrare
- Fiabilitate ridicată a componentelor şi a
încapsulării
- Alimentare autonomă cu energie electrică -
Consum de energie electrică cât mai redus
- Realizarea unei încapsulări robuste care să
realizeze o izolare cât mai bună la umiditate -
Toate componentele sistemului trebuie să
funcţioneze în gama extinsă de temperatură şi
umiditate

Aceste cerinţe nu pot fi îndeplinite de senzorii electrochimici cu membrană sau de

senzorii utilizaţi de metodele optice, în special din cauza cerinţei de lucru în condiţii severe de
 143

mediu şi a cerinţei de perioadă de operare neasistată mare. Nici senzorii cu semiconductoare de

dimensiuni macroscopice nu pot fi utilizaţi întotdeauna în asemenea sisteme datorită faptului că
au un consum relativ mare de energie electrică şi din cauză că, din cauza dimensiunilor de
gabarit, nu pot realiza o localizare stabilă.
Se poate constata, de asemenea, că cerinţa de realizare a unei alerte rapide impune ca
subsistemul component al sistemului de monitorizare în timp real a poluării aerului să fie condus
de un microcontroller, adică să fie "inteligent".

12.6. Metodele de tip remote sensing

Metodele de tip remote sensing sunt metode ce includ aparatura cea mai evoluată şi foarte
costisitoare care sunt instalate pe platforme ale unor sateliţi artificiali. Iniţial aceste programe
aveau ca scopuri principale urmărirea parametrilor climatici la nivelul planetei şi la nivel
regional (sateliţii din familia NOA) şi operaţiuni de cartografiere a planetei. Programele care se
referă la supravegherea planetei au în vedere determinarea concentraţiilor de gaze în atmosfera
înaltă (de obicei în stratosferă) şi urmărirea evoluţiei acestor concentraţii pe suprafeţe întinse.
Sistemele şi măsurătorile utilizate sunt incluse în programe internaţionale, destinate
supravegherii poluării zonale a Terrei şi evoluţiei acesteia în spaţiu şi timp. Multe din aceste
programe se ocupă de măsurători ale poluanţilor ce distrug pătura de ozon. Câteva din metodele
utilizate sunt date în tabelul 12.3.
 144

Tabel 12.3 -Tipuri de sisteme pentru măsurători de tip "remote sensing"

Tip Gaze Înalţime Concentraţii Bibl.
MIPAS (Michelson CIONO2, HNO3, O3, 15-30 km Bloom, 1995
Interferometer for Passive NO2
Atmospheric Sounding)
airplane instrument, infrared
emission
Atmosferic absorption O3, N2O, CH4,CFC-12, Blumenstock,
spectra, FTIR HF, NO2, HNO3, 1995
spectrometer HCl, 2.1-3*1015
ClONO2 molec/cm2
Differential optical O3 , N2 O 2165 m 3.3-7.7*1016 Bonasoni,
absorption spectroscopy molec/cm2 1995
Airborne submillimeter SIS N2O, O3, HCl, ClO De Valk, 1995
radiometer
Grating spectrometer NO2 >10 km Elokhov, 1995
Visible spectrometer NO2, O3, N2O5, 1.*1016- Koike, 1995
HNO3, NOx 17.*1016 cm-
2
FT grating spectrometer O3, NO2, O4, H2O Notholt, 1995
UV/VIS
FTIR ( Fourier Transform O3, H2O, HCl Oelhaf, 1995
Infrared Spectrometer),
balloon-born MIPAS

Se observă că majoritatea sistemelor folosesc principii de măsurare bazate pe metode

spectrometrice. Sursele de radiaţie sunt, în general, interne (Bloom, 1995, Elokhov, 1995) (surse
UV sau IR), în majoritatea cazurilor se utilizează însă radiaţia solară sau lunară (Blumenstock,
1995, Koike, 1995, Notholt, 1995). Analiza maximelor de absorbţie se face în regiunile UV
(Notholt, 1995), VIS (Koike, 1995, Notholt, 1995), sau IR (Blumenstock, 1995, (Oelhaf, 1995).
Pentru mărirea rezoluţiei se folosesc metode diferenţiale (Bonasoni, 1995).. Analiza de tip
"Fourier Transform", utilizată mai de mult doar în combinaţie cu analiza în infraroşu (FTIR) se
utilizează acum şi în vizibil şi ultraviolet (Notholt, 1995). Rezoluţiile spectrometrice sunt de
ordinul 0.0035 cm-1. Se utilizează şi metode de măsurare a emisiei termice a atmosferei (de Valk,
1995) cu detectoare de microunde (625 - 686 Ghz). Aceste sisteme sunt amplasate pe avioane
supersonice (Blom, 1995), baloane speciale (Oelhaf, 1995) sateliţi sau la institute specializate
(Elokhov, 1995).
Gazele ce se măsoară sunt: CIONO2, HNO3, O3, NO2, H2O, HCl, N2O3, ClO.

Concentraţiile măsurate sunt de ordinul 1015 - 1017 mol/cm2.

Sisteme similare care folosesc aceleaşi metode de detecţie pot face investigaţii care
acoperă o arie largă de aplicaţii: monitorizarea dezastrelor (incendii de pădure, erupţii vulcanice,
 145

inundaţii), evoluţia temperaturii oceanelor şi a dinamicii valurilor, evoluţia recoltelor pe

suprafeţe mari, evoluţia pădurilor ecuatoriale şi a taigalei, căutarea persoanelor dispărute,
prospecţii petroliere şi mineraliere, detectarea poziţiei oamenilor şi navelor maritime, etc.
De exemplu, programul de măsurători al satelitului ENVISAT – 1 (DaimlerChrysler,
1999), lansat de Comunitatea Europeană în cadrul unui program recent de supraveghere a Terrei,
monitorizează, folosind 12 tipuri de echipamente din domeniul spectrometriei UV – VIS – NIR –
IR, a spectrometriei Doppler şi cu microunde, următoarele categorii de parametri de calitate ai
mediului înconjurător:
Atmosferă Nori
Umiditate
Fluxuri de radiaţie
Temperatură
Urme de gaze
Aerosoli
Uscat Temperatura suprafeţei
Caracteristicile vegetaţiei
Elevarea suprafeţelor
Ocean Culoare
Temperatura suprafeţei apei
Topografia suprafeţei
Turbiditate
Caracteristicile valurilor
Geoidul marin
Gheaţă Extindere şi tipuri
Acoperirea cu zăpadă
Topografie
Temperatură

În cadrul unui program similar dezvoltat recent de NASA (NASA, 1997), satelitul EOS
(Earth Observing System), monitorizeză cu 5 echipamente din domeniul spectrometric, radar şi
al detecţiei cu microunde, următoarele categorii de parametri de calitate ai mediului:
 146

Atmosferă Aerosoli
Temperatura aerului
Nori
Radiaţie
Vapori de apă
Uscat Temperatura uscatului
Folosirea terenurilor
Ocean Productivitate biologică
Temperatură
Gheţuri Evoluţia gheţarilor
Gheţuri marine
Acoperirea cu zăpadă
Dezastre naturale Incendii
Erupţii vulcanice
Poluare Emisii în atmosferă

Deşi sunt încă dificil de utilizat datorită complexităţii şi dificultăţilor de obţinere,

prelucrare şi interpretare a imaginilor şi au, încă, costuri ridicate, nivelul de accesibilitate al
acestor programe a crescut mult în ultimii 5 – 10 ani, datorită dezvoltării tehnologiilor de
construire, lansare, plasare pe orbită, precum şi a posibilităţilor de intervenţie şi reglaje, mai ales
datorită dezvoltării generaţiilor succesive de navete spaţiale din programul NASA.
 147

Curs 13 - Metode de control a calităţii mediului înconjurător

13.1. Metode de control local

Poluarea antropică are loc în urma activităţilor din sistemele industriale şi agricole şi ca
urmare a activităţilor din amenajările umane. Rezultă, deci, că cea mai eficientă modalitate de
control a poluării antropice este cea de la sursă. Această modalitate se poate utiliza atât în scop
preventiv, înainte ca poluarea să aibă loc, cât şi după ce poluarea s-a produs, în direcţia
diminuării acesteia.
(a) Controlul surselor de poluare antropică
(a1) Cunoaşterea tuturor surselor de poluare ale zonei (unitate industrială, agricolă, amenajare de
locuit) şi a caracteristicilor acestora (tipul şi cantitatea emisiei, caracteristicile constructive ale
sursei)
În cadrul acestei etape se inventariază toate secvenţele tehnologice în care se produc
deşeuri sub formă de emisii în aer, apă şi depuneri pe sol în formă solidă (halde de steril de la
exploatări miniere, nămoluri din tăbăcărie sau din staţiile de epurare a apei, depuneri de substaţă
solidă pe sol). Trebuie cunoscute tipul, caracteristicile chimice şi fizice şi locul de destinaţie
finală al poluantului (aer, apă, sol).
(a2) Predicţia asupra răspândirii emisiilor poluante în mediu (modele de difuzie ale poluanţilor în
aer, modele de contaminare a apei şi a solului)
În cadrul acestei etape se estimează aria de răspândire a poluanţilor în jurul surselor de
poluare inventariate mai sus, precum şi valorile locale ale concentraţiilor acestor poluanţi.
(a3) Blocarea sau diminuarea emisiilor prin instalarea de filtre, staţii de epurare a apei,
minimizarea suprafeţelor de depozitare a deşeurilor solide.
Este o metodă care se foloseşte ca urmare a constatării unei poluări în mediu şi are ca
scop diminuarea emisiilor la sursa de poluare, acolo unde acest lucru este posibil. De exemplu,
dacă se constată o poluare crescută a aerului a cărei sursă este un coş cu înălţimea de 300 m, nu
vom putea instala, la acea înălţime, un filtru decât cu costuri financiare şi tehnologice foarte mari
aşa că este foarte probabil să nu putem folosi această metodă.
(b) Controlul tehnologiilor de realizare a produselor
(b1) Respectarea strictă a instrucţiunilor tehnologice este o cale sigură de reducere a poluării
deoarece este evident că, orice abatere de la instrucţiunile tehnologice are ca urmare creşterea
consumurilor de materii prime, materiale şi energie şi, deci, o creştere corespunzătoare a
 148

emisiilor poluante. Nerespectarea intstrucţiunilor tehnologice poate determina, de asemenea,

producerea unor accidente care au drept urmare creşterea accentuată a poluării pe termen scurt.
(b2) Menţinerea, în orice moment, a instalaţiilor tehnologice la parametrii iniţiali de funcţionare
prin efectuarea reviziilor periodice şi a reparaţiilor contribuie la diminuarea poluării pe aceleaşi
căi ca cele descrise la punctul (a).
(b3) Controlul strict al materiilor prime şi materialelor de intrare pentru menţinerea
caracteristicilor lor la parametrii ceruţi de instrucţiunile de fabricaţie este în măsură să prevină
poluarea nepermiţând intrarea in fluxul tehnologic a unor substanţe a căror procesare determină
apariţia unor poluanţi pentru care nu au fost prevăzute metode de control şi protecţie.
(b4) Elaborarea scenariilor de risc tehnologic şi situatii naturale de tip catastrofic este necesară
chiar în cazul respectării instrucţiunilor tehnologice pentru a putea face faţă creşterii accentuate a
emisiilor poluante pe termen foarte scurt.
(c) Controlul eficienţei economice
(c1) Minimizarea consumului de materii prime şi materiale, in limitele cerintelor impuse de
instrucţiunile de fabricaţie. Un consum redus de materii prime şi materiale înseamnă nu numai o
creştere a beneficiului pe unitatea de produs, ci şi minimum de poluare.
(c2) Limitarea stocurilor la nivelul cerinţelor pieţei determină nu numai o activitate de marketing
performantă, ci şi scăderea semnificativă a poluării din linia tehnologică.
(d) Monitorizarea calitatii mediului (retele locale)
(d1) Existenţa unui departament de protecţia mediului în fiecare unitate industrială, agricolă şi de
administraţie locală este necesară atât pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii de control a
măsurilor interne de diminuare a poluării generate de amenajarea industrială, agricolă sau de
locuit, cât şi pentru realizarea unei legaturi rapide şi eficiente cu agenţia teritorială de control a
calităţii mediului.
(d2) Existenţa unei dotări minime pentru măsurarea şi supravegherea principalelor emisii
poluante ale unităţii industriale, agricole sau amenajării de locuit trebuie să acopere cerinţele de
măsurare a principalilor parametrii de poluare ai surselor interne şi, de asemenea, trebuie sa fie
compatibilă cu sistemele de măsurare ale agenţiei teritoriale de protecţia mediului.
(d3) Efectuarea de măsuratori periodice ale principalelor emisii poluante interne are atât un rol
preventiv, cât şi unul corectiv. Este bine ca măsurătorile să fie făcute la intervale de timp
semnificative pentru tipurile de activitate tehnologică implicate.
 149

(d4) Monitorizarea permanentă a emisiilor cu poţential catastrofic ridicat este necesară pentru
prevenirea situaţiilor de tip catastrofic (explozii, intoxicaţii, incendii).

13.2 Metode de control regional (stat sau zonă continentală)

Pentru a avea un cadru comun de desfăşurare a activităţilor de măsurare şi control a
calităţii mediului este necesar ca la nivel regional (stat sau zonă continentală) sa funcţioneze
acelaşi sistem de norme şi legi, precum şi, pe cât posibil, aceeaşi organizare logistică şi
manageriala. De aceea trebuie luate măsuri pe următoarele direcţii.
(a) Norme şi legi de protecţia mediului
(a1) Elaborarea de legi şi norme care să impună măsurile de control de la nivel local, precum şi a
principiilor şi metodelor de rezolvare a situaţiilor de poluare a mediului (poluatorul plăteşte)
(a2) Elaborarea de standarde care să prevadă concentraţiile limită admise pentru emisiile
poluante ale aerului, apei şi solului
(a3) Elaborarea legilor de organizare şi funcţionare a institţtiilor regionale de supraveghere şi
control a calităţii mediului înconjurător
(b) Organizarea infrastructurii de control şi monitorizare a calităţii mediului
(b1) Organizarea agenţiilor teritoriale şi nationale de supraveghere şi control a calităţii mediului
(b2) Ocordarea prerogativelor reale de supraveghere şi control a calităţii mediului specialiştilor
acestor agenţii
(b3) Dotarea tehnică şi logistică a agenţiilor guvernamentale pentru măsurarea şi caracterizarea
oricarui tip de emisie poluantă din teritoriul supravegheat.
(c) Organizarea spaţiului
(c1) Constituirea unor echipe de specialişti care să avizeze orice nouă investiţie din punctul de
vedere al impactului asupra mediului înconjurător
(c2) Avizarea periodică a funcţionării unităţilor industriale, agricole şi a amenajărilor de locuit
din punctul de vedere al impactului acestora asupra mediului.
(d) Monitorizarea calităţii mediului (reţele regionale)
(d1) Realizarea reţelelor naţionale de supraveghere şi control a calităţii mediului şi monitorizarea
acestor parametri într-un regim de eşantionare care să includeă posibilitatea realizării situaţiilor
de risc ecologic este benefică atât pentru cunoaşterea în timp real a stării mediului dintr-o zonă
geografică limitată (stat sau zonă continentală), cât şI pentru procesul de integrare a reţelelor
regionale într-o reţea mondială de supraveghere a mediului.
 150

(e) Cercetarea ştiinţifică

(e1) Încurajarea şi stimularea unor proiecte de cercetare care să dezvolte sisteme de măsurare şi
caracterizare a parametrilor de calitate a mediului înconjurător, sisteme de monitorizare în timp
real, modele şi algoritmi de interpretare a acestor date. Această măsură are drept scop
reorientarea, în timp real, a specialiştilor din cercetare către studiul mediului înconjurător.

13.3. Metode de control global

La nivelul planetei controlul calităţii mediului se realizează prin crearea unor reţele
globale de sateliţi care să monitorizeze mediul înconjurător mai ales în ceea ce priveşte
fenomenele de pouare globală (efectul de seră, subţierea stratului de ozon, deşertificarea). De
asemenea, impunerea unor restricţii asupra calităţii produselor, în sensul protecţiei mediului,
reprezintă una din cele mai eficiente căi de diminuare a poluării. Direcţiile de actiune sunt
următoarele.
(a) Crearea infrastructurii mondiale de supraveghere şi control a calităţii mediului
(a1) Crearea organismelor internaţionale instituţionale ale ONU si UNESCO de supraveghere şi
control a calităţii mediului
(a2) Încurajarea şi stimularea creării şi dezvoltării organizaţiilor non-guvernamentale de profil
este o măsură foarte eficientă din punctul de vedere al evtării birocraţiei de tip guvernamental şi,
deci, a favorizării acţiunilor în timp real. De asemenea, organizaţiile non guvernamentale au
posibilitateaa de a atrage multe surse de finanţare, spre deosebire de organizaţiile
guvernamentale care sunt limitate de cerinţele bugetului şi de lipsa unui control eficient al
modului în care se deruleaza programele de finanţare.
(a3) Încurajarea şi stimularea cooperării internaţionale în domeniul programelor de cercetare
ştiinţifică şi a rezolvării în timp real a situaţiilor de risc ecologic
(b) Extinderea restricţiilor pieţei
(b1) Impunerea de restricţii referitoare la minimizarea poluării ca un criteriu de performanţă în
marketing este una dintre cele mai sigure metode de diminuare a poluării locale şI globale pentru
că nerespectarea ei determină scăderea imediată a profitului pe întreaga traiectorie a produsului,
ceea ce nu convine nimănui.
(c) Noua ordine politică globală (conceptul dezvoltării durabile)
(c1) Încurajarea şi stimularea creării cadrului politic mondial pentru o protecţie eficientă a
mediului (sustainable development)
 151

(d) Monitorizarea calităţii mediului (reţele planetare)

(d1) Dezvoltarea unor programe noi şi performante de măsurare şi caracterizare de la distanţă a
poluării (remote sensing)
(d2) Realizarea unor reţele de alertă în timp real a situaţiilor de risc ecologic şi de poluare
(d3) Lărgirea accesului la datele furnizate de reţeaua de sateliţi, în special prin conversia
programelor militare în aplicaţii civile.

13.4. Educaţia şi învăţământul

Este domeniul cel mai important al acţiunii de protecţie a mediului înconjurător care,
bine condus şi susţinut, atât administrativ, cât şi de societatea civilă, determină realizarea celei
mai importante coordonate de dezvoltare a protecţiei mediului înconjurător, motivaîia acestei
acţiuni. În prezent orice acţiune care vizează protecţia calităţii mediului trebuie puternic
argumentată în faţa organizaţiilor guvernamentale sau a altor tipuri de finanţatori. De multe ori
aceste argumente rămân fără rezultat pentru că oamenilor le lipsesc deprinderile educaţionale în
acest domeniu, deprinderi care nu se pot forma decât în cadrul unor programe de durată care
include tot ciclul educaţional, de la învăţământul preşcolar până la cel preuniversitar. Este
necesară luarea unor măsuri în următoarele direcţii.

- dezvoltarea unor programe educaţionale, de la nivelul primar al învăţământului până la

nivelul liceal inclusiv, care să formeze o atitudine nouă faţă de mediul înconjurător
- reorientarea şi redimensionarea specializărilor din învăţământul universitar către studiul
ştiinţelor despre planetă şi ale mediului înconjurător
- dezvoltarea unui sistem eficient de învăţământ post – universitar care să aibă ca rezultat
îmbunăţăţirea pregătirii tuturor specialiştilor deja formaţi în orice domeniu care are legatură
cu protecţia mediului.
 152

Curs 14 – Managementul integrat al calităţii mediului înconjurător

14.1. Analiza ecogeografică (Cotigaru, 1994)

Orice sistem teritorial prezintă un anumit mod de organizare, indiferent de raportul dintre
componentele naturale şi social-economice, de evoluţia mai lentă sau accentuată a relaţiilor
dintre acestea. Pe baza analizei întreprinse asupra stării din momentul To se poate face o evaluare
a modului viitor de organizare, prin depistarea tendinţelor de "spargere" a structurilor actuale de
către un component, o relaţie sau un set de componente şi relaţii, pentru momentul T1.
I. Delimitarea teritorială a sistemului. Precizarea întinderii teritoriale şi a limitelor
reprezintă elementele introductive ale oricărei analize. În raport de spaţiul analizat şi de
specificul funcţional, sistemul se încadrează într-unul din nivelele cele mai uzitate: macro-,
mezo- şi microscară. Variabilitatea acestor mărimi este determinată de ceea ce se consideră
"întreg", în toată complexitatea sa.
În toate cazurile cea mai importantă problemă este legată de limite. Acestea, fie că sunt
neclar exprimate în teritoriu, fie că au o dinamică foarte rapidă, reprezintă elementul cheie în
analizele ulterioare. În analizele întreprinse, adesea, limitele sunt convenţionale, datorită
dificultăţilor introduse de ariile de interferenţă dintre două sisteme teritoriale.
Cele mai dificile probleme se întâlnesc la delimitarea mezosistemelor, atunci când se
încearcă individualizarea lor funcţională, cele de nivel macro şi micro fiind relativ facil
delimitate.
II. Individualitatea sistemului. Una dintre cele mai importante analize este cea care
caracterizează sistemul teritorial, evidenţiindu-se paricularităţile, specificul fizionomic şi
energetic al acestuia. Fizionomia de ansamblu a unui sistem teritorial este rezultatul unui anumit
mod de ordonare şi organizare în timp a materiei şi prin această prismă trebuie subliniat
caracterul peisagistic dominant al sistemului respectiv. Dacă aspectul fizionomic este deseori
evident şi nu implică decât probleme explicative legate de succesiunea secvenţelor principale, de
mare însemnătate este remarcarea caracterului pe care îl îmbracă fluxurile energetice, de
substanţă şi informaţii. În funcţie de specificul acestor fluxuri, prin generalizare, putem distinge
câteva tipuri morfologice evidente.
a. Caracterul convergent al fluxurilor de substanţă şi energie. Această configuraţie este
specifică unui sistem identificat cu o depresiune, cu o zona de influenţă a unui centru urban sau
cu un spaţiu funcţional axat pe un sistem urban. În primul caz asistăm, spre exemplu, pe de o
 153

parte la tendinţele de drenare a apei spre un colector principal şi de transport natural al materiei
de pe versanţi spre zona centrală a sistemului, iar pe de altă parte de orientarea principalilor
curenţi de materii prime şi bunuri (exploatate în zona alpină, subalpină şi a pădurilor) spre
aşezările situate, de regulă, în partea cea mai joasă altitudinal. Gravitaţia este fundamentală în
orientarea generală a acestor fluxuri.
În funcţie de dimensiunile fizice ale sistemului teritorial, cât şi de elementul polarizator,
se poate individualiza o concentrare a fluxurilor către un centru, către două sau mai multe centre
polarizatoare de diferite ranguri, către o axă longitudinală, sau către una transversală.
Caracterul convergent este deosebit de pregnant în cazul unei zone de influenţă urbană,
unde fluxurile de substanţă şi energie sunt determinate de puterea economică a centrului
respectiv, de dotările sale social-economice şi edilitare, de mărimea demografică.
Incursiunea istorică (inclusiv cea paleogeografică) în intensitatea şi orientarea acestor
fluxuri va permite obţinerea unor concluzii privind sensul translaţiei acestora şi tendinţa de
deplasare a centrului de greutate.
b. Caracterul divergent al fluxurilor. Acest caracter este uşor de remarcat în cazul unui
sistem teritorial care se suprapune sau aparţine unei arii montane sau unei zone profund rurale.
Orientarea fluxurilor este în ambele cazuri divergentă, iar structura lor depinde de parametri
fizici şi economico-geografici ai sistemului respectiv.Accesibilitatea, diferenţierea altitudinală şi
poziţia geografică reprezintă aspecte ce influenţează mai mult sau mai puţin caracterul divergent
al acestor fluxuri de materie şi energie. Acest tip de orientare a fluxurilor poate fi întâlnit şi în
cazul unei unităţi de câmpie, dar, în acest caz, se caracterizează prin inexistenţa unui centru
polarizator intern, respectiv un teritoriu nepolarizat (sau slab polarizat). Într-un asemenea cadru,
deplasările de populaţie, produsele agricole, alte resurse de materii prime sunt orientate spre
ariile limitrofe.
c. Caracterul liniar de propagare a fluxurilor. Acesta este specific unei văi transversale
unde, de regulă, există o oarecare dominantă a circulaţiei de substanţă şi energie, determinată de
rolul printr-o arie restrictivă sau de funcţia de legătură ce o îndeplineşte aceasta între două
regiuni alăturate. În cadrul unor văi transversale tipice (culoare de vale) există o oarecare
echivalenţă între fluxurile de intrare şi de ieşire, primele fiind nesemnificativ modificate sub
aspect cantitativ sau calitativ. Liniaritatea fluxurilor energetice şi de masă rămâne dominantă
chiar în cazul unor modificări interne, cauzate de existenta unor centre economice şi urbane,
mijlocii sau mari, de primirea unor afluenţi importanţi în sectorul respectiv.
 154

Aceste configuraţii sunt uşor de conturat la nivel de macro-şi mezoscară, fiind utile în
stabilirea cadrului general de elaborare a unor modele de organizare actuală a sistemelor
teritoriale.
Analizele cele mai semnificative au loc însă pentru evaluarea resurselor mediului şi a
modului de valorificare a acestora, precum şi de individualizare a ariilor (punctelor) critice.
Aceste analize sunt diferenţiate în raport cu scara spaţială în care se plasează sistemul respectiv.
A. Evaluarea potenţialului mediului. Pentru o evaluare generală a mediului, mai ales la
macroscară se poate utiliza noţiunea de ecoenergie primară. Prin aceasta se înţelege energia
iniţială a unui geosistem, înainte de intervenţia omului ca factor conştient în structurile sale.
Concentrarea de populaţie şi de activităţi economice a determinat un consum diferenţiat de
resurse (apreciate ca ecoenergii primare). Degradarea acestora a fost însoţită de un proces similar
de substituire a lor de resurse secundare. Acestea au fost transformate din geosistemele vecine
sau din cele situate la mari distanţe. Cert este că distribuţia actuală într-un spaţiu a ecoenergiilor
primare se află în raport invers proporţional cu gradul de antropizare a geosistemelor.
Geosistemele care au consumat o mare parte din ecoenergiile primare sunt considerate
cele puternic antropizate, de pildă marile aglomerări urbane sau ariile cu exploatare de resurse în
suprafaţă. În aceste geosisteme echilibrul energetic intern se menţine numai prin aport extern de
energie. Acestea au fost plasate la extremitatea opusă, fiind considerate ca posesoare de
ecoenergie primară foarte joasă.
Astfel, geosistemele păşunilor alpine sunt considerate ca aparţinând zonei cu ecoenergii
înalte, o parte dintre acestea fiind degradată prin activităţile sezoniere specifice (păşunat, turism).
Ecoenergii reduse prezintă ariile cu o presiune antropică foarte ridicată, fiind caracteristice
pentru zonele de dealuri, podişuri şi subcarpatice.
Zonele de câmpie, cu un grad de antropizare mai redus decât cele de deal, deşi au fost
serios transformate prin culturile agricole, totuşi prezintă încă suficiente ecoenergii primare,
clasându-se în aria cu valori medii.
Această zonare la nivel macroteritorial crează premisele unei aprecieri corecte şi, ulterior,
detaliate a potenţialului mediului, inclusiv a resurselor de bază (aerul şi apa).
La nivel microteritorial evaluarea potenţialului mediului se face printr-o analiză detaliată
a principalelor componente în funcţie de specificul geosistemului analizat. Evaluarea resurselor
geologice, geomorfologice, topoclimatice, biogeografice, hidrologice etc. nu constituie o
dificultate tehnică sau metodologică. Problema trebuie corelată cu gradul de vulnerabilitate a
 155

geosistemului, cu pragurile de consum de la care evoluţia acestuia poate să se abată de la

traiectoria normală.
B. Gradul de antropizare a geosistemului. Nivelul încărcăturii umane este evaluat prin
densitatea populaţiei, ştiut fiind că o valoare mare a acesteia indică o presiune sporită asupra
spaţiului, asupra elementelor mediului şi un important potenţial consumator al ecoenergiilor
primare. Amploarea activităţilor economice şi tipul lor reprezintă un element care se corelează,
de regulă, cu gradul de populare al unui spaţiu. Activităţile economice pot să fie violente cu
schimbarea radicală a geosistemelor iniţiale (desecări, defrişări, amenajări hidrotehnice de
amploare, exploatări miniere în suprafaţă etc), moderate, cu readaptarea geosistemelor la noile
condiţii sau nesemnificative pentru evoluţia acestora.
Tipul spaţial al antropizării se referă la configuraţia arealelor afectate de creşterea
gradului de populare a geosistemului. Se disting în acest sens trei categorii: antropizare
punctuală (în situaţia unor exploatări miniere izolate, a unor amenajări turistice în ariile montane
sau deltaice etc.), antropizare lineară (de-a lungul unui râu, a unei căi de comunicaţie sau pe
litoralul marin) şi antropizare în suprafaţă (zonele agricole apărute după desţelenirile din secolul
XIX, în ţara noastră, de exemplu).
Dupa caracterul temporal se distinge o antropizare continuă, permanentă (continuitatea şi
amplificarea populării şi activităţilor economice), una temporară (legată de exploatarea unor
resurse în arii naturale compacte) şi alta sezonieră (tipică pentru ariile alpine).
Gradul de antropizare este răspunzător de accentuarea complexităţii geosistemelor, iar
evaluarea, chiar globală, a sa poate constitui un element important în strategiile de dezvoltare
durabilă. Se ştie că intensitatea sa este în raport invers cu distribuţia ecoenergiilor primare.
În cazul geosistemelor naturale mature, raportul dintre resurse şi capacitatea de utilizare a
acestora este aproape unitar, iar biomasa acestora rămâne constantă. În situaţii asemănătoare se
plasează şi geosistemele antropizate aflate într-un stadiu staţionar, unde aportul energetic din alte
geosisteme satisface consumul intern.
Alte categorii de geosisteme prezintă resurse mult superioare faţă de posibilităţile lor de
utilizare a acestora. În acest caz, raportul resurse/capacitate de utilizare depaşeşte cu mult
valoarea 1, geosistemul fiind excedentar. O situaţie inversă caracterizează geosistemele
deficitare în resurse, unde valoarea raportului dintre cele două componente de bază este
subunitară.
 156

Ca urmare a valorilor diferite dintre resurse şi capacitatea concretă de utilizare a acestora,

între geosisteme se crează relaţii complexe, care pot fi de tip pradă-prădător, de competiţie,
simbiotice, comensale, amensale şi de indiferenţă. Aceste tipuri de relaţii pot fi individualizate la
toate scările de analiză şi crează premisele unor abordări globale în viziunea dezvoltării durabile.
C. Depistarea ariilor sau punctelor critice. În diagnoza geosistemelor un loc important
trebuie să-l ocupe individualizarea teritorială a ariilor sau punctelor critice. Prin acestea
înţelegem acele zone ale geosistemelor în care dezechilibrul dintre consumul de resurse şi
resursele disponibile de bază este atât de mare încât riscă să degradeze întregul sistem teritorial.
În unele cazuri starea de degradare a unor componente este vizibilă, iar simpla lor cartare este
suficientă pentru a sesiza ariile vulnerabile. În cele mai multe cazuri starea critică a unor
ansambluri este "ascunsă", fiind pusă în evidenţă numai la realizarea, din când în când, a unor
riscuri.
Deci, aceste arii critice, fie că apar sub forma unor discrepanţe fizionomice, fie sub forma
unor rupturi funcţionale, au rolul lor pozitiv în evoluţia geosistemelor. Ele impun adoptarea unor
măsuri prin sistemele de control ale geosistemelor şi înregistrarea lor în memoria acestora.
Depistarea anomaliilor în comportamentul unor elemente şi a influenţei lor asupra
sistemelor este mult mai facilă la nivel de microscară. Doar marile dezechilibre sunt evidente la
macroscară, însă ele au la origine transformări la nivele inferioare, de unde s-au generalizat
ulterior.
III. Integrarea geosistemului într-un ansamblu teritorial de rang superior. Orice geosistem
funcţionează ca un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis. El se află în
permanente schimburi cu geosistemele vecine sau situate la distanţe mai mari, fiind parte
componentă a unui ansamblu situat pe o treaptă ierarhică superioară. În acest întreg are funcţiuni
precise, comportându-se ca un subsistem al întregului.
Analizând raportul dintre fluxurile de intrare şi de ieşire din geosistem, distingem trei
situaţii:
- geosistemul îndeplineşte o funcţie de tranzit, respectiv asigură transferul de substanţă si
energie dintre două unităţi, între care se interpune; tipică pentru acest caz este egalitatea relativă
dintre fluxurile de intrare şi de ieşire;
- geosistemul are un deficit de substanţă şi energie, funcţionarea normală impunând
completarea acestuia din alte subsisteme; în această situaţie fluxurile de intrare depaşesc cu mult
 157

pe cele de ieşire. Diferenţa cantitativă dintre cele două categorii se traduce în creşterea biomasei
interne (a clădirilor, unităţilor industriale, numărului de locuitori etc);
- geosistemul are un excedent de substanţă şi energie, contribuind la buna funcţionare a
altor subsisteme; aici fluxurile de ieşire depăşesc fluxurile de intrare. De această dată diferenţa
dintre fluxuri se concretizează în pierderea de biomasă (scăderea numărului de locuitori prin
migraţii, exportul de materii prime şi produse agricole etc).
Analiza acestor situaţii, în succesiunea firească a etapelor prin care a trecut un geosistem
în evoluţia sa istorică, va releva o alternanţă a perioadelor când a funcţionat ca un sistem
excedentar sau deficitar, inclusiv cu consecinţele de ordin social-economic ale acestor fluctuaţii.
IV. Dinamica geosistemului. Succesiunea perioadelor de echilibru şi dezechilibru se
datoreşte factorilor interni şi celor externi. Cei de natură internă sunt o urmare legică a
acumulărilor cantitative, în timp, care determină modificări fundamentale în structura iniţială şi
implicit dinamica ascendentă sau descendentă a geosistemului respectiv. Schimbările interne pot
avea la origine şi fluctuaţiile unor componente în evoluţia lor normală sau elemente rebele cu
comportament ce se abate, probabil temporar, de la traiectoria firească. Intervenţia unor factori
externi, care catalizează unele reacţii şi determină acumulări de energie sau informaţii în anumite
sectoare sau subsisteme, accelerează dinamica internă a geosistemului respectiv. Dacă
intervenţia este de intensitate prea mare, în raport cu capacitatea de autoreglare a sistemului, se
ajunge la situaţii disfuncţionale, la o adevarată explozie a structurii acestuia.
Pe baza acestor consideraţii se pot face analize privind rolul factorilor interni şi externi, al
fluctuaţiilor şi perturbaţiilor, asupra oricărui tip de geosistem (indiferent de scară). Depistarea
mecanismelor de transmitere a schimbării în structurile geosistemului vine în sprijinul creşterii
eficienţei energetice a acestuia.
În funcţie de etapele de evoluţie a sistemului, se pot sublinia perioadele de "calm", atunci
când evoluţia are loc îndeosebi pe baza transformărilor interne, perioadele de "explozie", cand
intervenţia externă este dură, neselectivă şi perioadele cu ritm "intermediar" când intervenţia nu
este de intensitate violentă, deşi în timp ar putea deveni perturbatoare.
V. Funcţionalitatea geosistemului. De mare importanţă în analiza diagnostică a
geosistemului este sublinierea caracteristicilor de funcţionare a acestuia. Pentru aceasta,
individualizarea principalelor structuri interne, a componentelor şi a relaţiilor complexe dintre
ele, este esenţială. Utilizând diferite metode moderne, de abordare cantitativă, se
 158

individualizează relaţiile dintre principalele componente, ceea ce implică depistarea componentei

sau setului de componente cu rol de polaritate.
Intensitatea legăturilor dintre componente este în funcţie de deficitul sau excedentul
propriu de potenţial, de caracterul complementar al resurselor sau funcţiilor unor subsisteme ale
spaţiului respectiv. Modul de interacţiune activ sau mai puţin activ dintre componente poate
genera noi structuri şi, respectiv, conserva pe cele existente. Menţinerea aceloraşi elemente ca
polarizatoare ale ansamblului de relaţii asigură stabilitate în timp structurilor iniţiale. Cu cât
această polaritate este exercitată de mai multe elemente, cu atât funcţionalitatea întregului sistem
este mai labilă fiind posibile modificări fundamentale ale structurilor primare. Când gradul de
dezorganizare depăşeste anumite limite, se ajunge, practic, la distrugerea individualităţii
sistemului iniţial. Specificul geosistemelor marchează, într-o primă fază a disfuncţionalităţii,
reacţii de fisiune în cadrul lor şi de fuziune a părţilor cu sistemele limitrofe, iar apoi, în cea de-a
doua, o modificare fundamentală a structurii acestora.
Prin analizele corespunzătoare celor cinci etape metodologice prezentate se dispune de o
oglindă fidelă realităţii teritoriale, a interconexiunilor dintre componente şi structuri, a evoluţiei
istorice a relaţiilor dintre ele. Pe baza acestor rezultate se poate elabora modelul de funcţionare
actuală geosistemului respectiv, indiferent de poziţia sa pe scara spaţială.

14.2. Metoda de timp real pentru descreşterea poluării industriale

Activitatea antropică are trei caracteristici:
(1) Resursele naturale nu se regenerează
(2) În timpul procesului de antropizare rezultă, pe lângă produsele de bază, substanţe poluante şi
deşeuri. Acestea se întorc într-o formă mult mai concentrată şi deci mult mai nocivă, în
sistemul omului.
(3) Substanţele poluante şi deşeurile rezultate din activitatea umană determină schimbări globale
ale sistemelor naturale.
Acţiunea de scădere a poluării industriale se bazează pe următoarele ipoteze:
(a) controlul şi modelarea proceselor industriale pot fi efectuate doar pe traiectoria produsului,
deoarece poluarea ecosistemelor antropice are sursa în fluxul tehnologic al produsului;
(b) eliminarea completă a emisiilor directe în aer şi apă este o condiţie necesară, dar nu şi
suficientă, pentru minimizarea poluării industriale, deoarece procesele de depoluare ale apei
şi aerului produc deşeuri care includ întreaga cantitate de poluant care, în caz contrar, ar fi
emisă în mod direct;
 159

(c) procesele de depoluare a deşeurilor rezultate din activitatea industrială nu reprezintă o soluţie
pentru minimizarea poluării industriale; aceste procese sunt foarte costisitoare şi generează
prin ele însele, un nivel de poluare ridicat, care poate fi chiar mai mare decât cel rezultat din
fluxul tehnologic, prin poluare directă;
(d) descreşterea maximă a poluării se poate obţine utilizând o tehnologie bazată pe cicluri
cuplate, analoge celor din sistemele naturale.
Analiza ecosanogenetică este primul pas în reducerea poluării zonelor industriale.
Această analiză are următoarele obiective:
(1) Configurarea geoecologică a zonelor industriale
(2) Identificarea şi evaluarea surselor de poluare a zonei
(3) Evaluarea efectelor de împrăştiere
(4) Analiza stabilităţii termodinamice şi tendinţelor de evoluţie
(5) Stabilirea soluţiilor pentru reducerea poluării zonei
(6) Realizarea studiului de fezabilitate ecosanogenetic pentru fiecare unitate industrială şi
întreaga zonă.
Algoritmul analizei ecosanogenetice este prezentată în fig. 14.1. În diagrama A
algoritmul secvenţial este prezentat, sublinindu-se în secvenţa A5 dimensiunea interdisciplinară a
grupului de specialişti. În diagrama B, balanţa consumului uzual este complet, deoarece include
şi substanţele poluante şi reziduurile (cantităţi şi destinaţie finală). Diagrama C include studiile
de impact uzuale. Diagrama D se referă la stabilitatea globală a zonei afectată de poluare. Tipul
de stabilitate ce va fi determinată va impune tipul de restructurare pentru fiecare fabrică. În
diagrama E, secvenţa E1, E2 şi E3 prezintă modul de calcul al beneficiilor pe termen scurt a
descreşterii poluării. Următoarele secvenţe prezintă beneficiile scăderii poluării pe termen lung
(incluzând costurile imbunătăţirii sănătăţii)
Algoritmul prezentat mai sus a fost aplicat pentru trei arii industriale (fabrici de
încălţăminte şi textile), situate în interiorul sau în apropierea zonei urbane a Bucureştiului. S-a
efectuat o analiză ecosanogenetică detaliată pentru fiecare zonă (Cotigaru, 1991, 1992, 1993,
Căldăraru, 1994). Sursele principale de poluare sunt, în ordine: nerespectarea regulilor
tehnologice, utilizarea tehnologiilor învechite, efectele negative ale combinării poluării
industriale cu cea rezultată din traficul urban. Calculele arată că deşeurile sunt reciclate în
cantităţi sub 10%. Deşeurile rămase se depozitează în zonele industriale, în gropi urbane de
gunoi, sau, câteodată, în zonele agricole.
 160

Metologia propusă stabileşte acţiunea la nivel tehnologic, unde algoritmii sunt cunoscuţi
şi este posibilă intervenţia directă şi precisă.
Nivelul practic al acţiunii pentru reducerea poluării într-o zonă industrială are secvenţa
următoare:
(i) măsurarea continuă în timp real a poluării la fiecare sursă tehnologică;
(ii) reducerea până la eliminarea completă, a emisiilor în aer şi apă, utilizând ventilarea,
filtrarea aerului şi apei;
(iii) reducerea emisiilor poluante şi a deşeurilor solide, prin optimizarea resurselor primare, a
materialelor şi energiei pe unitatea de produs, într-un proces de timp real;
(iv) creşterea gradului de recondiţionare şi reintegrare a deşeurilor solide reultate în fazele (i)
şi (ii).
Secvenţele (i) - (iii) sunt obligatorii, deoarece se obţine, concomitent, scăderea poluării
şi creşterea beneficiului.
Secvenţa (iv) este astăzi o problemă de cercetare, implicând un model fizico – chimic şi
de proces tehnologic, dar şi un model al resurselor financiare şi de costuri.
 161

Fig. 14.1 - Algoritmul analizei ecosanogenetice a unei arii industriale

 162

IV BIBLIOGRAFIE

AIR, 1997 - Catalog Air Instruments & Measurements Inc.

Allen P. M., 1976 - Evolution, population dyamics and stability, Proc.Nat.Acad.Sci. (USA), vol. 73, p. 665-
668
Allen P. M., Sanglier H., Boon F., 1990- Modelling adaptative behaviour, Report 4/1640 of the contract
TSC-1640 with Department of Transportation, USA
Alloway B. J, Ayres D. J., 1993 - Chemical Principles of Environmental Pollution, Chapman and Hall,
London
BACARACH, 1995 - Catalog Bacharach
Begon M., Harper J. L., Townsend C. R., 1990 - Ecology - Individuals, Populations and Communities,
Second Edition, Blackwell Scientific Publications, Cambridge
Biswas A.K., Editor, 1979 - The Ozone Layer, Proceedings of the Meeting of Experts Designates by
Governments, Intergovernmantal an Nongovernmental Organizations on the Ozone Layer organized by the
United Nations Environment Programme, Washingtone DC, 1-9 March 1997, Pergamon Press
Blom C.E. et. al., 1995 - Temporal and spatial variability of CIONO2, HNO3 and O3 during the arctic winter
of 1994/1995, International Conference on Ozone in the Lower Stratosphere, May, Halkidiki, Greece, p.82
Blumenstock Th. et. al., 1995 - Column amounts of trace gases measured by ground based FTIR
spectroscopy near Kiruna during SESAME, International Conference on Ozone in the Lower Stratosphere,
May, Halkidiki, Greece, p.83
o
Bonasoni P. et. al., 1995 - Continued NO2 measurements and Mt. Cimone Observatory (44 N) by ground-
based DOAS system, International Conference on Ozone in the Lower Stratosphere, May, Halkidiki,
Greece, p.85
Bott M. H. P., 1971 - The Interior of the Earth, Edward Arnold (Publishers) Ltd., London
Bourceanu G., Grosu I., Beldie C., 1989 - Evolu]ie [i autoorganizare `n sisteme departe de echilibru,
Editura Tehnic\, Bucure[ti
CASELLA, 1997 - Catalog Casella
Căldăraru F. et al., 1992 – Determinarea unor parametri de poluare ai aerului în sistemul
laboratorului mobil pentru măsurarea parametrilor de poluare ai atmosferei, Raport de cercetare
ştiinţifică ECOSEN Nr.1/1992, Noiembrie
Căldăraru F. et al., 1993 – Air pollution monitoring using semiconductor toxic gas sensors,
CAS 93 Proceedings, p.495, Sinaia, October
 163

C\ld\raru F., C\ld\raru M., Jelev A., Iacob A., 1994 - Air Pollution Monitoring Using SnO2 Sensors", ,
Proceedings of the International Geoscience and Remote Sensing Symposium, IGARSS’94, vol. 1, pp. 13-
15, Pasadena, 8-12 August
C\ld\raru F., P\tra[cu S., C\ld\raru M., Nicolaescu D., 1995 - Thermodynamically modelling of the ozone
layer evolution, Rev. Roum. de Geophysiâue, vol. 40, p. 81-96
C\ld\raru F., Cotigaru B., C\ld\raru M., Klier C., Paraschiv A., 1996 - A real-time method for industrial
pollution decreasing, Proceedings of the International Symposium on Environment Protection, p. 177-180,
Bucharest, September 10-13
Căldăraru F. et al., 1997 – Proiectarea unui subsistem inteligent cu microsenzori pentru sisteme
autonome portabile de monitorizare a calităţii aerului în mediul înconjurător, Raport de cercetare
ştiinţifică ECOSEN Nr.1/1997, Noiembrie
C\ld\raru F., Patra[cu S., C\ld\raru M., Paraschiv A., Nicolaescu D., 1999 - The far to eâuilibrium time-
evolution of the ozone layer: steady-state and critical behaviour, Atmospheric Environment, vol. 33, no. 26,
pp. 4243 - 4254
C\ld\raru F., Patra[cu S., C\ld\raru M., Paraschiv A., Nicolaescu D., 1999 - Natural And Anthropogenetic
Pollution Limits Of The Stratospheric Ozone, at the IGARSS ’99 Conference, Hamburg, June 28 – July 02,
1999
CDS, 1997 - CDS Analytical Inc.
Ciobanu Gh., 1982 - Curs de termodinamic\ [i fizic\ statistic\, Universitatea Bucure[ti, Facultatea de Fizic\,
Catedra de Fizic\ Statistic\ [i Mecanic\ Cuantic\, Bucure[ti
Commoner B., 1972 - The Closing Circle: Nature, Man and Technology, Alfred A. Knopf, New-York
Cotigaru B., coord, 1991 – Studiul ecologic si sanogenetic al corelatiei intrare – iesire in
industria textila si incaltaminte – platforma industriala Ghencea – Bucuresti, Raport de cercetare
stiintifica ASE Bucuresti, Bucuresti, Noiembrie
Cotigaru B., Petrescu V., C\ld\raru F., {migelschi M., Nicolescu C., Stanciu C., Goliat C., Stan N., Hapan R.,
1992 - The Ecosanogenetic Dimension, a Criterion of Decision in R & D of the Contemporary Product,
Forum Ware, vol. 20, no. 1-4, p. 11
Cotigaru B., coord, 1992 – Studiul ecologic si sanogenetic al corelatiei intrare – iesire in
industria textila si incaltaminte – platforma industriala Jilava – Bucuresti, Raport de cercetare
stiintifica ASE Bucuresti, Bucuresti, Noiembrie
 164

Cotigaru B., coord, 1993 – Studiul ecologic si sanogenetic al corelatiei intrare – iesire in
industria textila si incaltaminte – platforma industriala Dambovita – Bucuresti, Raport de
cercetare stiintifica ASE Bucuresti, Bucuresti, Noiembrie
Cotigaru B. et al., 1994 - Metodologia general\ de analiz\ [i ac]iune `n timp real pentru evolu]ia produsului
industrial `n cadrul conceptului de dezvoltare durabil\, Raport de cercetare ASE Bucure[ti
Cotigaru B., Petrescu V., C\ld\raru F., Iano[ I., Ochinciuc C., Br\tulescu V., Zamfir I., Zamfir G., 1995-
Evolu]ia produsului ca masur\ a stabilita]ii procesului de antropizare, prezentat\ la workshop-ul "Problemes
actuels dans la conservation des composants viables de l’environement", Bucure[ti, Martie 1995
DaymlerChrysler Aerospace, 1999 – ENVISTAT-1, Monitoring the Global Change for Science, Politics and
Applications, Germany
DEL MAR, 1997 - Catalog DEL MAR Scientific
Deneubourg J. L., 1976 - Insectes Sociaux, vol. 23, p. 329
Dufour L., Mieghem J.van, 1975 - Termodinamiâue de l’atmosphere
EDINBURGH, 1997 - Catalog Edinburgh Sensors Ltd.
Eigen M., 1971 - Self-organization of matter and the evolution of biological macromolecules,
Naturwissenschaften, vol. 58, p. 465-523
Eigen M., Schuster P., 1979 - The Hypercycle. A Principle of Natural Self-Organization, Springer, Berlin
Elokhov A.S. et. al., 1995 - Measurements of stratospheric NO2 et Zvenigorod scientific station, Moscow
region five years of observations , International Conference on Ozone in the Lower Stratosphere, May,
Halkidiki, Greece, p.90
Energia `ntr-o lume finit\ (C\i spre un viitor viabil), 1983 - Raport al Grupului pentru Programul Sistemelor
de Energie al Institutului Interna]ional pentru Analiza Sistemelor Aplicate, Editura Politic\, Bucure[ti
ENMET, 1995 - Catalog ENMET ANALYTICAL
ENVIRONNMENT, 1994 - Catalog Environnment s.a.
ENVIRONMENTAL, 1997 - Catalog Environnmental Technologies Group, Inc.
FIGARO, 1992 - Figaro Gas Sensor Technical Reference February
FIGARO, 1997 - FIGARO Engineering Inc. – NFI 1842 Sensor – Technical reference
FIS, 1995 - FIS Products Review
GEONATIONAL, 1997 - Catalog GEO/NATIONAL GAS TECHNOLOGY
Georgescu-Roegen N., 1971 - The Entropy Law and the Economic Process, Cambridge, Massachusets,
Harvard University Press
Goel N. S., Maitra S. C., Montroll E. W., 1971 - Rev. Mod. Phys., vol. 43, p. 241
 165

Goudie A., 1989- The Nature of the Environment, Basil Blackwell Ltd., Oxford
GRIMM, 1994 - Catalog GRIMM
Gubbins D., 1990 - Seismology and plate tectonics, Cambridge University Press
Gyarmati I., 1970 - Non-eâuilibrium Therodynamics, Field Theory and Variational Principles, Springer-
Verlag, Berlin
HACH Co., 1992a– DR 2000 Portable Spectrophotometer Catalogue, Namur, Belgium
HACH Co., 1992b – DR 700 Portable Colorimeter Catalogue, Namur, Belgium
HACH Co., 1993 – Conductivity and TDS meter Catalogue, Namur, Belgium
HACH Co., 1994 – Laboratory and Portable Instruments Catalogue, Loveland, Colorado, USA
HACH Co., 1995 – 2100P Portable Turbidimeter Catalogue, Namur, Belgium
Harrison R. M, de Mora S. J., Rapsomanikis S., Johnstone W. R, 1991 - Introductory chemistry for he
environmental sciences, Cambridge University Press, Cambridge
Hofmann D.J. et al., 1995 - Recovery of ozone in the lower stratosphere at the South Pole during the spring
of 1994, Geophysical Research Letters, vol. 22, no. 18, pp. 2493-2496
Holton J. R., 1979 - An introduction to dinamic meteorology, Academic Press, New York
Hran\ pentru [ase miliarde, 1986 - Conferin]a Clubului de la Roma, Septembrie 1983, Editura Politic\,
Bucure[ti
Iano[ I., 1994a - An evolution urban model applied to the romanian towns, comunicare prezentata la "Urban
Development and Urban Life Conference", Berlin, August 1994
Iano[ I., 1994b - Stabilitate [i instabilitate `n sistemele geografice, Terra, nr. 1-2, p. 79-90
IMR, 1996 - Catalogue IMR GmbH
Jantsch E.,1982 - The Self-Organizing Universe, Scientific and Human Implications of the Emerging
Paradigm of Evolution, Pergamon Press, Oxford
KANE-MAY, 1997 - Catalog Kane-May
Koike M. et. al., 1995 - Ground based measurements of NO2 and O3 column amounts et Syowa station,
Antarctica, International Conference on Ozone in the Lower Stratosphere, May, Halkidiki, Greece, p.101
Kreeb K.H., 1979 - Okologie und menschliche Umwelt, Gustav Fischer Verlag, Stutgart
Krebs C.J., 1972 - Ecology, Harper & Row, New York
LAND, 1996 - Catalog Land combustion
Levine J., Editor, 1985 - The Photochemistry of atmospheres, Earth, the Other Planets and the Comets,
Academic Press, New York
LI - COR, 1994 - Short Form Catalog LI-COR
 166

Lotka A.J., 1932 - The growth of mixed populations: two species competing for a common food supply,
Jornal of the Washington Academy of Sciences, vol. 22, p. 461-469
Maturana H. R., Varela F., 1975 - Autopoietic Systems, Report BCL. 9.4. Urbana, Illinois, Biological
Computer Laboratory, University of Illinois
McEwan, M. J., Philips L. F., 1975 - Chemistry of the Atmosphere, John Wiley & Sons, New York
Meadows L., 1972 - The Limits of the Growth, Potomac Associates, Washington
Mesarovic M., Pestel E.,1973 - Omenirea la r\spqntie (Al doilea raport c\tre Clubul de la Roma), Editura
Politic\, Bucure[ti
Monteith J. J., Unsworth M. H., 1990 - Principles of Environmental Physics, Second Edition, Chapman and
Hall, Inc., New York
MRU, 1996 - Catalog MRU Messgeräte für Rauchgase und Umweltschutz GmbH
MULTIRAE, 1997 - MultiRAE Catalog
NASA, 1997 – Earth Observing System (EOS), Data Products Handbook, USA
Nicolis G., Prigogine I., 1979 - Self-Organisation in Non-Eâuilibrium Systems (From Dissipative Structures
to Order through Fluctuations), John Wiley & Sons, New York
Notholt J. et. al., 1995 - Stratospheric trace gas measurements in the near UV in visible spectral range with
sun as light source using a Fourier Transform spectrometer, International Conference on Ozone in the
Lower Stratosphere, May, Halkidiki, Greece, p.105
Oelhaf H. et. al., 1995 - Observation of the stratospheric composition near the Northern Polar Circle with
the new MIPAS-B2 instrument during SESAME phase, International Conference on Ozone in the Lower
Stratosphere, May, Halkidiki, Greece, p.107
P\tra[cu S., Tudor Corina Valentina, 2000 – Lucr\ri practice de fizic\, Societatea Ateneul Romqn,
Universitatea Ecologic\ Bucure[ti, Bucure[ti
Peixoto J. P., Oort A. H., 1984 - Physics of the climate, Rev. Mod. Phys., vol. 56, no. 3
Prigogine I.,Lefever R., 1968 - J. Chem. Phys., 48, 1695
Rio Declaration on Environment and Development, 1993 - Report of the United Nation Conference on
Environment and Development, Rio de Janeiro, 3-14 June 1992, vol. I, Resolution Adopted by the
Conference, U.N., New York
Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., 1997 – Protectia si ingineria mediului, Editura Economica, Bucuresti
Rosu A., 1987- Terra, geosistemul vietii, Editura Stiintifica si Enciclopedica Bucuresti
SCOTT, 1996 - SCOTT Product Data
SENSYDINE, 1997 - Catalog SENSIDYNE
 167

SERVOMEX, 1995 - Catalog Servomex Ltd.

SMC, 1997 – Catalog Sierra Monitor Corporation (SMC)
Smil V., 1991 - General Energetics, Energy in the Biosphere and Civilization, John Wiley & Sons, New York
STANDARD, 1987 - Aer din zonele protejate - Condi]ii de calitate, STAS 12574-87, Institutul Romqn de
Standarde
STANDARD, 1995 - Calitatea aerului - Vocabular, Standard SR 9081-95, Institutul Romqn de Standarde
STANDARD ISO, 1989 - Planification du controle de la qualite de l’air ambient, Standard ISO 4227:1989,
International Standard Organization
STANDARD ISO, 1994 - Air Âuality - Determination of Performance Characteristics of Measurement
Methods, Standard ISO 9169:1994, International Standard Organization
STANDARD ISO, 1995 - Air Âuality - Performance Characteristics and Related Concepts for Air Âuality
Measuring Methods, Standard ISO 6879:1995, International Standard Organization
SYSTECH, 1997 - Catalog Systech Instruments
{erban R., Cotigaru B., C\ld\raru F., Petrescu V., 1992 - Problematica de[eului `n cadrul produsului
contemporan, Mediul ~nconjur\tor, vol. III, nr. 4, p. 13-17
Tyson J. J., 1974 - Some Mathematical Âuestions in Biology, Levin S. A., Providence, Rhode Island, AMS
Press
de Valk J.P.J.M.M. et. al., 1995 - Microwave sounding of N2O and O3 from airborne platforme, International
Conference on Ozone in the Lower Stratosphere, May, Halkidiki, Greece, p.87
Visan S., Cretu S., Alpopi C., 1998 – Mediul inconjurator, poluare si protectie, Editura Economica,
Bucuresti
Walsh K. J., Sellers W. D., 1993 - Response of a global climate model to a thirty percent reduction of the
solar constant, Global and Planetary Change, 8, p.219-230
 168

DINAMICA TERREI

Structura Terrei este astfel alcătuită încât să asigure menţinerea biosferei şi a condiţiilor de
existenţă a acesteia. Cea mai importantă dintre acestea este componenţa spectrală a radiaţiei
2 o
solare şi a nivelului energetic al acestei radiaţii de 90 mW/cm la nivelul mării şi la 45 latitudine
nordică.

Spectrul radiaţiei solare. Partea mai închisă a spectrului corespunde compoziţiei spectrale la nivelul extra-atmosferic
(140 mW/cm2), iar partea mai deschisă corespunde compoziţiei spectrale la nivelul mării şi la 45o latitudine nordică
(90 mW/cm2)

De la un spectru la altul se ajunge datorită proceselor de absorbţie a radiaţiei electromagnetice în

diferitele straturi ale atmosferei, după cum urmează.

Scutul termic
La nivelul atmosferei înalte (de la limita extra-atmosferică de 10.000 km pînă la limita
superioară a stratosferei de 50 km) are loc absorbţia particulelor neutre de mare energie
(particule α şi neutroni) şi a radiaţiilor γ şi X care sunt dăunătoare viului.
I RADIAŢII DE 140 mW/cm2
 169

Absorbţia fluxurilor de particule de energie mare (α şi neutroni) şi a radiaţiilor γ şi X în atmosfera înaltă

Scutul electromagnetic
Fluxurile de particule încărcate electric (electroni şi protoni) de mică energie au fost captate,
datorită forţei Lorentz, în câmpul magnetic al Terrei, imediat după formarea acestuia, la înălţimi
cuprinse între 10.000 – 65.000 km (centura de radiaţie Van Allen exterioară), iar cele de energie
mare la înălţimi cuprinse între 6.400 – 20.000 km (centura de radiaţie Van Allen interioară).
Aceste centuri se comportă ca un scut electromagnetic care respinge orice particulă încărcată
care se apropie de Terra.

Centurile de radiaţie Van Allen

 170

Scutul chimic
La nivelul stratului de ozon din stratosferă (16 – 50 km) are loc, în urma unor procese
fotochimice, absorbţia radiaţiei UV, ultima componentă a spectrului radiaţiei solare care este
dăunătoare viului.

Stratul de ozon (gaura de deasupra Anctarticii)

Parametrii cinematici şi dinamici
A doua condiţie pentru menţinerea caracteristicilor spectrului solar este ca parametrii din tabelul
de mai jos să rămână constanţi.
Parametrii cinematici şi dinamici ai Terrei
Masa (kg) 5,976x1024
Raza la ecuator (km) 6.378,14
3
Densitatea medie (gm/cm ) 5,515
Distanţa minimă faţă de Soare (km) 146.000.000
Distanţa maximă faţă de Soare (km) 152.000.000
Perioada de rotaţie (zile) 0.99727
Perioada de rotaţie (ore) 24h 56min
Perioada de revoluţie în jurul Soarelui (zile) 365 zile 5h
Viteza medie de revoluţie (km/s) 29.79
Excentricitatea orbitei 0.0167
Înclinarea axei de rotaţie faţă de planul orbitei (grade) 23o 27”
Viteza de desprindere ecuatorială (km/s) 11.18
2
Acceleraţia gravitaţională la ecuator (m/s ) 9.78
Albedoul 0.37
o
Temperatura medie la suprafaţă ( C) 15°C
Presiunea atmosferică la suprafaţă (bari) 1.013
Compoziţia atmosferei
Azot 77%
Oxigen 21%
Alte gaze (CO2, CO, O3, NOX, H2O, etc.) 2%
 171

Forma Terrei s-ar putea modifica în special datorită căldurii degajate de nucleu şi acumulate în
masa planetei. Din acest motiv litosfera este alcătuită din plăci, aşa cum este înfăţişat în figura de
mai jos.

Structura în plăci a litosferei

Datorită acestei structuri întreaga scoarţă se mişcă în zona rifturilor din Atlantic şi Pacific, masa
în exces fiind îndepărtată de fenomenele seismice din zona cercului de foc din Pacific şi din zona
Caraibelor. O altă cale de eliminare a căldurii în exces este cea a erupţiilor vulcanice. Prin
urmare, seismele şi erupţiile vulcanice, catastrofale pentru indivizi şi comunităţi, sunt benefice
pentru specia umană pentru că menţin constantă forma planetei şi parametrii cinematici ai
acestora.
 172

Lucrarea de laborator nr. 1 - Referat

DETERMINAREA CONCENTRAŢIILOR UNOR POLUANŢI AI APEI PRIN METODE

SPECTROMETRICE ÎN DOMENIUL VIZIBIL
Partea I – a Analiza calitativă

1. Scopul lucrării
Scopul lucrării este acela de a determina concentraţia unor poluanţi ai apei folosind
spectrometria de absorbţie în domeniul vizibil şi infraroşu apropiat (350 – 1000 nm). În
cadrul primei părţi se prezintă şi se realizează analiza calitativă.
2. Principiul metodei
Principiul metodei ce urmează a fi folosită se bazează pe legea care descrie fenomenele
care au loc la trecerea unei radiaţii luminoase monocromatice prin substanţă. Când o
radiaţie luminoasă monocromatică cu lungimea de undă λ trece printr-o substanţă aflată
în
forma de agregare solidă, lichidă sau gazoasă, intensitatea radiaţiei transmise prin proba
de substanţă este dată de legea Bouger – Lambert – Beer:

I trans (λ ) = I 0 (λ ) − I refl (λ ) − I abs (λ )

unde

I refl (λ ) = R (λ )I 0 (λ )
este intensitatea radiaţiei reflectate pe proba de substanţă, iar

I abs (λ ) = I 0 (λ )e −α (λ )xC (λ )V

este intensitatea radiaţiei absorbite în proba. R(λ) este coeficientul de reflexie, α(λ) este
coeficientul de absorbţie, x este grosimea probei de substanţă, V este volumul acesteia,
iar C(λ) este concentraţia substanţei care absoarbe radiaţia de lungime de undă λ. În toate
relaţiile de mai sus I0(λ) este intensitatea radiaţiei incidente. Înlocuind în prima relaţie
obţinem
 173

[
I trans (λ ) = I 0 (λ )1 − R(λ ) − e −α (λ )xC (λ )V ]

din care se poate obţine expresia concentraţiei

1 I (λ )[1 − R (λ )] − I trans (λ )
C(λ ) = − ln 0
α(λ )xV I 0 (λ )

Din această ultimă relaţie se poate trage concluzia că, pentru o substanţă care are absorbţie la
lungimea de undă λ, există o relaţie biunivocă între concentraţia acesteia şi raportul dintre
intensitatea radiaţiei transmise Itrans(λ) şi a celei incidente I0(λ).

 I (λ )
C(λ ) = K 1 (λ ) ln (1 − K 2 (λ )) − trans 
 I 0 (λ ) 

3. Descrierea lucrării
3.1 Aparatura necesară
Aparatul utilizat pentru analizarea compoziţiei chimice a soluţiilor apoase este spectrometrul
optic în domeniul 350 – 1000 nm, a cărui schema bloc este prezentată în fig. 1.
 174

Fig. 1 – Schema bloc a spectrometrului optic

1. Sursa de alimentare cu energie electrică

2. Sursa de lumină
3. Oglinzi pentru dirijarea fascicolului luminos
4. Monocromator cu prismă pentru descompunerea spectrală a radiaţiei luminoase incidente
5. Fantele de intrare, respectiv ieşire din monocromator
6. Suport pentru cuvă
7. Fotodetector
8. Circuit de amplificare
9. Lentile
- Cuva de cuarţ
- Substanţă de lucru

Sursa de lumină 2, alimentată de sursa 1, emite un fascicul divergent de lumină albă pe care
prima lentilă 9 îl transformă într-un fascicul plan – paralel. Acest fascicul se reflectă pe oglinda 3
şi ajunge, trecând prin prima fantă 4, pe faţa prismei 5 în care se refractă şi se descompune în
radiaţie monocromatică care, după ce este selectată de a doua fantă 4 şi trece prin a doua lentila
9, trece prin substanţa de lucru din cuva 6, unde este absorbită. Radiaţia monocromatică
diminuată de absorbţie cade pe fotodetectorul 7 unde se generează un curent electric proporţional
 175

cu intensitatea radiaţiei, care este amplificat de circuitul de amplificare 8. Semnalul de ieşire

furnizat de acest circuit de amplificare este, deci, legat funcţional de absorbţia care are loc în
substanţa de lucru.

3.2.Prezentarea secvenţei de lucru

Pentru măsurători se folosesc doua substanţe: substanţa de referinţă, care este apa, şi
substanţa de lucru, care este cerneala.
- Se porneşte aparatul de la butonul 1 şi se lasă să se încălzească 5 minute;
- Cu obturatorul 4 apăsat (fig. 2) se reglează zeroul aparatului din butonul 1 până când acul
ajunge la zero. Nu se mai umblă la butonul 1 până la terminarea măsurătorilor;
- Se introduce canalul liber al furtunaşului 6 în recipientul de scurgere, se încarcă seringa cu
apă şi apoi se introduce apa în cuva aparatului prin furtunaşul 5. Operaţia se repetă de câteva
ori până la curaţirea cuvei;
- Se încarcă cuva cu apă;
- Se caută, manevrând din butonul 3, lugimea de undă pentru care indicaţia instrumentului este
maximă;
- Se reglează amplificarea din butonul 2 astfel încât maximul să apară la indicaţia 100;
- Se realizează măsurătoarea pentru apă variind lungimea de undă din 10 in 10 nm în intervalul
350 – 1000 nm şi se notează de fiecare dată valoarea afişată de aparat. Nu se umbla la
amplificare!
- Se curăţă cuva de apă purjând aer cu seringa;
- Se introduce cerneala în cuvă;
- Se caută, fără a se umbla la amplificare, lugimea de undă la care se obţine maximul şi
se notează această valoare a amplificării cu A0;
- Se reglează amplificarea din butonul 2 astfel încât maximul să apară la indicaţia 100;
- Se realizează măsurătoarea pentru cerneală variind lungimea de undă din 10 in 10 nm în
intervalul 350 – 1000 nm şi se notează de fiecare dată valoarea afişată de aparat. Nu se umblă
la amplificare!
 176

Fig. 2 – Vedere frontală a spectrometrului

4. Prelucrarea datelor
Indicaţia afişată de aparat, după fiecare măsurătoare pentru apă, are expresia

I a (λ ) = I 0 (λ )R e (λ )Ta (λ )S(λ )A a K

în care I0(λ) este intensitatea fascicului incident de lungime de undă λ

Re(λ) este un factor de atenuare legat de reflexia pe pereţii cuvei (presupunem că
reflexia apei este nulă)
Ta(λ) este transmitanţa apei la lungimea de undă λ
S(λ) este sensibilitatea fotodetectorului la lungimea de undă λ
Aa este factorul de amplificare
K este factorul de scală

Indicaţia afişată de aparat pentru măsurătoarea pentru cerneală are expresia

I c (λ ) = I 0 (λ )R e (λ )Tc (λ )S(λ )A c K

Împărţind ultimele două relaţii obţinem:

 177

I c (λ ) Tc (λ ) A c
=
I a (λ ) Ta (λ ) A a

Dacă consideram că apa nu absoarbe radiaţia luminoasă în domeniul 350 – 1000 nm, adică
Ta (λ ) = 1

şi ţinem cont de faptul că

A c (λ ) 100
=
A a (λ ) A 0

obţinem pentru transmitanţa substanţei de lucru expresia

A 0 I c (λ )
Tc (λ ) =
100I a (λ )

Tabelul cu date va cuprinde rubricile

λ Ia(λ) Ic(λ) Tc(λ)
(nm)

Ia(λ) şi Ic(λ) sunt date măsurate, iar Tc(λ) se calculează din ultima relaţie.
Se va reprezenta grafic curba Tc(λ) = f(λ).
 178

Lucrarea de laborator nr. 2 - Referat

DETERMINAREA CONCENTRAŢIILOR UNOR POLUANŢI AI APEI PRIN METODE

SPECTROMETRICE ÎN DOMENIUL VIZIBIL
Partea a II – a Analiza cantitativă
1. Scopul lucrării
Scopul lucrării este acela de a determina concentraţia unor poluanţi ai apei folosind
spectrometria de absorbţie în domeniul vizibil şi infraroşu apropiat (350 – 1000 nm). În
cadrul celei de-a doua părţi se prezintă şi se realizează analiza cantitativă.
2. Principiul metodei
Am văzut, în partea I-a a acestei lucrări de laborator, că, folosind legile care descriu
interacţiunea radiaţiei luminoase cu substanţa, se determină o relaţie analitică între
concentraţia substanţei şi transmisia radiaţiei luminoase prin ea:

 I (λ )
C(λ ) = K 1 (λ ) ln (1 − K 2 (λ )) − trans 
 I 0 (λ ) 

În relaţia de mai sus K2(λ) este o mărime dependentă de reflexia pe pereţii cuvei şi pe probă, iar
K1(λ) este o mărime ce depinde de coeficientul de absorbţie al probei la lungimea de undă λ şi de
dimensiunile geometrice ale probei.
În principiu, după determinarea caracteristicii spectrale a probei, se poate determina
concentraţia probei din aria peak – ului de transmisie. Acest lucru este, de multe ori, dificil de
făcut din cauză că nu se cunoaşte coeficientul de absorbţie al acesteia.
O metodă mult mai directă şi mai uşor de realizat, când se cunoaşte tipul substanţei a
cărei concentraţie dorim să o determinăm, este aceea care presupune calibrarea spectrometrului
pentru substanţa a cărei concentraţie dorim să o determinăm. Metoda presupune cunoaşterea
anterioară a lungimii de undă la care are loc maximul de absorbţie şi constă în măsurarea
transmisiei unor probe etalon a căror concentraţie este bine cunoscută.
Dacă avem n probe din substanţa a cărei concentraţie dorim să o determinăm, probe care
au concentraţiile C1, C2, …, Cn şi măsurăm transmisiile acestora rezultând, respectiv, valorile T1,
T2, …, Tn, într-o reprezentare grafică T = f(C), obţinem

100

Cerneala
80
Transmitanta (%)

60

40

20

0
0 20 40 60 80 100
Concentratia (mg/l)
 179

Fig. 1 – Puncte experimentale măsurate în procedura de calibrare a spectrometrului

Printre aceste puncte experimentale se trasează curba care se obţine prin procedura de fitare
cunoscută sub numele de metoda celor mai mici pătrate. Această curbă este curba de calibrare a
aparatului pentru substanţele care absorb radiaţia de lungime de undă λ.
Dacă dorim să măsurăm concentraţia Cx a unei probe dintr-o substanţă care are absorbţie
la lungimea de undă λ, vom măsura transmisia Tx a acesteia şi apoi, din curba de calibrare vom
determina, printr-o procedură de interpolare liniară, valoarea concentraţiei Cx.

3. Descrierea lucrării
3.1.Aparatura necesară
Spectrometrul utilizat în această lucrare este acelaşi cu cel utilizat în lucrarea trecută şi este
prezentat în fig. 2.

Fig. 2 – Schema bloc a spectrometrului optic

10. Sursa de alimentare cu energie electrică

11. Sursa de lumină
12. Oglinzi pentru dirijarea fascicolului luminos
13. Monocromator cu prismă pentru descompunerea spectrală a radiaţiei luminoase incidente
14. Fantele de intrare, respectiv ieşire din monocromator
15. Suport pentru cuvă
16. Fotodetector
17. Circuit de amplificare
18. Lentile
- Cuvă de cuarţ
- Probe etalon din soluţia de cerneală
- Pipete gradate
- Pahare Erlenmayer
 180

Sursa de lumină 2, alimentată de sursa 1, emite un fascicul divergent de lumină albă pe care
prima lentilă 9 îl transformă într-un fascicul plan – paralel. Acest fascicul se reflectă pe oglinda 3
şi ajunge, trecând prin prima fantă 4, pe faţa prismei 5 în care se refractă şi se descompune în
radiaţie monocromatică care, după ce este selectată de a doua fantă 4 şi trece prin a doua lentilă
9, trece prin substanţa de lucru din cuva 6 unde este absorbită. Radiaţia monocromatică
diminuată de absorbţie cade pe fotodetectorul 7 unde se generează un curent electric proporţional
cu intensitatea radiaţiei, care este amplificat de circuitul de amplificare 8. Semnalul de ieşire
furnizat de acest circuit de amplificare este, deci, legat funcţional de absorbţia care are loc în
substanţa de lucru.

3.2.Prezentarea secvenţei de lucru

Prepararea probelor etalon
Probele etalon se prepară din cerneală şi apă distilată. Dozajul cantităţilor se face cu pipete
gradate, câte una pentru fiecare substanţă.
- Se prepară 5 probe etalon cu concentraţiile de 0.04%, 0.08%, 0.1%, 0.5% şi 1%.
- Se prepară o probă de măsură cu concentraţia cuprinsă în domeniul de etalonare.
- Se prepară o probă care conţine numai apă distilată.
Fiecare probă se depune într-o eprubetă separată pe care se notează concentraţia probei. După
prepararea fiecărei probe se curaţă bine, prin spălare cu apă, pipeta cu care s-a dozat cerneala.
Măsurarea transmisiei probelor
B1. Măsurători de calibrare a spectrometrului
Pentru măsurători se folosesc două substanţe: substanţa de referinţă, care este apă distilată, şi
probele etalon preparate în secvenţa A.
- Se porneşte aparatul de la butonul 1 şi se lasă să se încălzească 5 minute;
- Cu obturatorul 4 apăsat (fig. 3) se reglează zeroul aparatului din butonul 1 până când acul
ajunge la zero. Nu se mai umblă la butonul 1 până la terminarea măsurătorilor;
- Se introduce în lăcaşul cuvei eprubeta cu proba etalon de concentraţie 0.04%;
- Se caută, manevrând din butonul 3, lugimea de undă la care cerneala are maximul de
absorbţie şi se notează această valoare. Nu se mai umblă la butonul 3 până la sfârşitul
măsurătorilor;
- Se scoate proba etalon cu concentraţia de 0.04% şi se introduce proba cu apă distilată
- Se reglează amplificarea din butonul 2 astfel încât maximul să apară la indicaţia 100. Nu se
mai umbla la butonul 2 până la sfârşitul măsurătorii;
- Se scoate proba cu apă distilată şi se introduce proba etalon cu concentraţia de 0.04%. Se
notează indicaţia afişată de aparat cu Tc1;
- Se introduc, pe rând şi în ordinea crescătoare a concentraţiei, celelalte probe etalon.
Indicaţiile afişate se notează cu Tc2, …, Tc5.
B2. Măsurarea probei de concentraţie necunoscută
- Se introduce eprubeta care conţine proba de măsură în lăcaşul cuvei;
- Se notează indicaţia afişată de aparat cu Tcx;
 181

Fig. 3 – Vedere frontală a spectrometrului

4. Prelucrarea datelor
A. Calculul transmitanţelor
Indicaţia afişată de aparat după măsurătoarea probei cu apă distilată are expresia

I a (λ ) = I 0 (λ )R e (λ )Ta (λ )S(λ )K

în care I0(λ) este intensitatea fascicului incident de lungime de undă λ

Re(λ) este un factor de atenuare legat de reflexia pe pereţii cuvei (presupunem că
reflexia apei este nulă)
Ta(λ) este transmitanţa apei la lungimea de undă λ
S(λ) este sensibilitatea fotodetectorului la lungimea de undă λ
K este factorul de scală

Indicaţia afişată de aparat pentru măsurătoarea probelor etalon de cerneală are expresia
I c (λ ) = I 0 (λ )R e (λ )Tc (λ )S(λ )K

Împărţind ultimele două relaţii obţinem

I c (λ ) Tc (λ )
=
I a (λ ) Ta (λ )

Ta = 1

I a (λ ) = 100
Dacă considerăm că apa nu absoarbe radiaţia luminoasă în domeniul 350 – 1000 nm, adică
Şi că

obţinem pentru transmitanţa probelor etalon cu cerneală expresia

I c (λ )
Tc (λ ) =
100
Tabelul cu date va cuprinde rubricile:
Concentraţia probei etalon Ic(λ) Tc(λ)
(%)

Ic(λ) sunt date măsurate, iar Tc(λ) se calculează din ultima relaţie.
 182

B. Determinarea curbei de calibrare

Punctele calculate Tc(λ) se vor reprezenta în coordonate (Transmitanţă, Concentraţie) la fel ca în
fig. 1. Curba de calibrare se obţine trasând printre punctele experimentale dreapta care
aproximează cel mai exact poziţiile acestor puncte.
C. Determinarea concentraţiei necunoscute
După ce se trasează curba de calibrare, se poziţionează pe ordonata graficului curbei de calibrare
transmitanţa Tcx a probei de concentraţie necunoscută. Printr-o paralelă dusă la axa
concentraţiilor până la intersecţia cu curba de calibrare, se obţine poziţia punctului de
concentraţie necunoscută pe această curbă. Coborând perpendiculara din acest punct pe axa
concentraţiilor se obţine valoarea concentraţiei necunoscute Cx.
Se va compară această valoare cu cea cunoscută anterior şi se va comenta rezultatul.

100

Cerneala
80
Transmitanta (%)

60

40

20

0
0 20 40 60 80 100
Concentratia (mg/l)

Fig. 4 – Determinarea concentraţiei necunoscute

din curba de calibrare a spectrometrului

Calculul erorilor
Eroarea absolută a unei măsurători efectuate asupra unei mărimi fizice F care depinde de
mărimile fizice Xi, de asemenea măsurabile, are expresia

n  ∂F(X ) 
dF(X i ) = ∑  i
dX i
i =1 ∂X i 
Curba de calibrare din fig. 4, obţinută prin procedura de fitare numită regresie liniară, are
expresia

Tm
T(C ) = Tm − C
Cm
În care Tm şi Cm sunt intersecţiile acestei drepte cu axa transmitanţelor, respectiv a
concentraţiilor. Prin urmare, concentraţia Cx se poate scrie
 183

 T 
C x = 1 − x C m
 Tm 

În care Cm este

Vc
Cm =
Vsol
Unde Vc este volumul cernelii şi Vsol este volumul întregii soluţii. Eroarea asupra concentraţiei
necunoscute are expresia

 T  1 C 
dC x = 1 − x  dM + m dTx 
 Tm  M sol Tm 

În relaţia de mai sus mărimile au următoarele valori

Vsol = 10 ml
Cm = 0.1 Vc
Tm este intersecţia curbei de calibrare determinată în lucrare cu axa transmitanţelor
dV = 0.05 ml
dTx = 0.05

Folosind datele măsurate în cadrul lucrării se va calcula eroarea absolută dCx precum şi eroarea
relativă

Rezultatul final se va prezenta sub forma:

dC x
εr =
Cx
Cx = valoare calculată + eroare absolută calculată.
 184

Lucrarea de laborator nr. 3 - Referat

CALIBRAREA SENZORULUI CU SNO2 PENTRU MĂSURAREA

CONCENTRAŢIILOR DE GAZ COMBUSTIBIL ÎN AER

1. Scopul lucrării

Determinarea dependenţei mărimii de ieşire a unui senzor semiconductor pentru gaze

combustibile (conductanţa/rezistenţa) în funcţie de concentraţia de gaz a mediului în care se află
senzorul.

2. Principiul metodei
Senzorii sunt dispozitive de detecţie a unui component din aer sau apă, gazos sau lichid.
Dintre metodele de detecţie a acestor componente (determinarea spectrului de absorbţie,
indicatori de culoare ce urmează unei reacţii chimice, etc), utilizarea senzorilor este cea mai
avantajoasă. Există mai multe tipuri de senzori, cei mai des utilizaţi fiind senzorii electrochimici
şi senzorii cu semiconductori (Caldararu F., 1997).
Se studiază un senzor pe un semiconductor stabil chimic (SnO2). Acest material nu
prezintă metale interstiţiale şi nici modificări cristalografice până la temperaturi aproape de
punctul de topire (funcţionează la sute de grade Celsius).
Mărimea ce variază cu concentraţia de gaz este rezistenţa (conductivitatea) internă.
Variaţia acesteia are loc pe mai multe decade când dispozitivul este introdus într-un gaz
reducător (metan, butan, freoni, oxid de carbon,etc.) de concentraţie variabilă.
Semiconductorul SnO2 amorf este din punct de vedere stoechiometric, un izolator cu
banda interzisă de 4eV. Datorită existenţei vacanţelor de oxigen, el prezintă o structură de

semiconductor n. In atmosferă oxidantă, la temperaturi mai mari de 200o C, se chemoabsoarbe

pe suprafaţă oxigen, astfel încât, în zonele de suprafaţă apare o rezistenţă mai mare decât în
volum. Apar, deci, zone conductoare, izolate unele de altele, prin structuri foarte rezistive.
Prezenţa unui gaz reducător la suprafaţa semiconductorului determină o reacţie chimică între
acest gaz şi oxigenul chemoabsorbit pe stările de suprafaţă, reacţie care are loc cu eliberare de
purtători electrici, ceea ce face ca rezistenţa stratului semiconductor să scadă. Relaţia care se
stabileşte în aceasta situaţie este o relaţie de dependenţă neliniară între rezistenţa stratului
semiconductor şi concentraţia gazului incident pe suprafaţa senzorului. După îndepărtarea
 185

gazului reducător de la suprafaţa semiconductorului, rezistenţa acestuia revine la valoarea iniţială

datorită recombinării purtătorilor.
Selectivitatea pentru un gaz anumit se obţine prin doparea foarte bine controlată a
semiconductorului cu Pd.
Curba de calibrare a unui senzor cu SnO2 este o relaţie de dependenţă de tipul Rs/R0
= f(c), în care Rs este rezistenţa senzorului în prezenţa gazului reducător (de concentraţie dată c),
iar R0 este rezisţenta etalon a senzorului într-un punct de concentraţie dată c0. Rezistenţa R0
variază de la senzor la senzor, ca şi alţi parametrii ai curbei.
Curba de calibrare teoretică pe domenii largi de concentraţie este de forma (Caldararu
F., 1993):

1
K 2 c0 p + K1 +
Rs K 2 c0 p + K1
=
R0 1 (1)
K 2 c p + K1 +
K 2 c p + K1

unde Rs este rezistenţa stratului semiconductor de SnO2 la concentraţia c;

R0 este rezistenţa stratului semiconductor de SnO2 la concentraţia
de referinţă c0;
K1, K2 si p sunt parametrii curbei de calibrare care se deduc pentru
fiecare senzor.
Deoarece sunt patru parametrii care variază de la senzor la senzor trebuie trasată curba de
calibrare RS funcţie de c în cel puţin patru puncte.
Curba de calibrare este puternic neliniară. Pentru concentraţii mari, putem aproxima
relaţia anterioară cu o relaţie de forma:

RS c0 p
= p (2)
R0 c
Această relaţie este o dependenţă liniară la scară dublu logaritmică. Deci la concentraţii ridicate
ridicarea curbei R=R(c) este mult mai facilă. Dependenţa anterioară este cea care apare în
majoritatea lucrărilor de uz comun, în cazul utilizărilor senzorilor pentru alarme. Este evident că
 186

în aceste cazuri concentraţia de detectat este mare, deci utilizarea relaţiei (2) este corectă.
Senzorii cu SnO2 se folosesc atât pentru dispozitive de alarmare cât şi pentru dispozitive de
măsură şi control. La acestea din urmă relaţia (1) este obligatoriu a fi folosită, mai ales la
concentraţii mici (din relaţia (2) ar rezulta că la concentraţie nulă – aer curat – rezistenţa RS ar fi
infinită, lucru evident fals).
Rezistenţa senzorilor – atât din cauza variaţiei rezistivităţii stratului semiconductor cât şi din
cauza variaţiei stărilor de suprafaţă - este puternic dependentă de temperatură şi umiditate. De
aceea, în absenţa unei scheme de compensare a efectului temperaturii este indicat să se efectueze
măsurătorile la temperatură şi umiditate aproximativ constante.

3. Descrierea lucrării
a. Aparatura necesară
(a) Cameră de calibrare etanşă, de volum 5400 cm3, cu ventilator de omogenizare a gazelor în
incintă, produsă de FIGARO Engineering Inc. (FIGARO, 1992);
Camera de calibrare este realizată dintr-un material transparent, inert la gazele reducătoare. La
partea superioară prezintă un capac din acelaşi material, pentru etanşeizarea căruia închiderea se
face pe un suport de cauciuc. În capac este prevăzut un orificiu pentru introducerea gazelor din
seringă (cu un dop) şi o trecere a cablurilor de alimentare cu un soclu pentru senzor. Senzorul se
montează în partea superioară a camerei, deoarece majoritatea gazelor măsurate sunt mai uşoare
decât aerul. Pentru uniformizarea atmosferei din interiorul camerei, aceasta include un ventilator,
alimentat la 220 V.
(b) Senzor semiconductor cu SnO2 pentru gaze combustibile NFI 1842, produs de aceeaşi firmă
(FIGARO, 1997);
Senzorii cu semiconductori prezintă următoarele avantaje:
- au dimensiuni reduse;
- sunt stabili în timp;
- au fiabilitate ridicată;
- au durată de viaţă practic nelimitată;
- au timpi de răspuns de ordinul zecilor de secunde (faţă de alte metode la care timpul de
răspuns este de ordinul zecilor de minute).
Semiconductorul amorf SnO2 este depus pe un suport de ceramică şi încălzit, pentru a ajunge la
regimul de funcţionare, prin intermediul unui filament de aur sau platină. Structura astfel formată
 187

este montată pe o ambază de material plastic si protejată cu un capac prevăzut cu o sită de oţel
inoxidabil de 100 Mesh. Pinii dispozitivului astfel format sunt din Ni sau COVAR. Senzorii

funcţionează la temperaturi de 100 - 400 oC, din următoarele motive:

- rezistenţa stratului semiconductor la nivele uzuale de concentraţii să fie 10 - 100 kΩhm;
- variaţia rezistenţei stratului semiconductor cu concentraţia să fie ridicată;
- dependenţa de temperatura ambiantă să fie minimă.
Această temperatură este asigurată prin existenţa unui filament de încălzire în imediata
vecinătate a cipului semiconductor.
(c) Seringi etalonate de 1 – 10 ml;
(d) Butelie cu gaz combustibil de 5 l, prevăzută cu sistem de extragere în seringă a gazului şi
etanşeizare;
(e) Modul electronic de condiţionare a senzorului – Fig. 1;
Senzorii se montează într-un modul electronic având două roluri:
- alimentarea senzorului la o tensiune prestabilită (5 – 12 V);
obţinerea pe etajul de ieşire a unui semnal care să fie (de preferinţă) o funcţie liniară de rezistenţa
senzorului; astfel rezistenţa / conductanţa senzorului sunt uşor deductibile din tensiunea măsurată
la ieşire.
Schema din Fig. 1 este cea mai simplă ce îndeplineşte cele două cerinţe, de alimentare a
senzorului şi de măsurare a rezistenţei acestuia (din tensiunea de ieşire). Relaţia dintre tensiunea
de ieşire VO şi rezistenţa senzorului RS este:

RS
VO = VCC × (3)
RS + R L

unde: VCC=5V (tensiune de alimentare)

RL= 10 – 50 K Ω (rezistenţa de sarcină, reprezentată printr-un potenţiometru de 50 K Ω , pus
de obicei la o valoare de 15 K Ω )
RS – rezistenţa senzorului (având o valoare variabilă funcţie de senzor şi de concentraţia
de gaz)
VO - tensiunea de ieşire (măsurabilă)
 188

Fig.1 – Schema electrica a blocului de conditionare a semnalului

Senzorul este încălzit cu o rezistenţă internă, alimentată la VH=5V.

(f) Aparat de măsurare – voltmetru sau sistem de măsură computerizat (PC cu interfaţă şi
simulator soft corespunzător). Interfaţa este inclusă în computer. Conectarea modulului la
aceasta se efectuează cu o cutie de distribuţie sermnal, ce face trecerea de la cablul cu 5 pini
de ieşire din modul la un cablu de 24 pini.

b. Prezentarea secvenţei de lucru

I. Pregătirea lucrării:
I.1. Se introduce senzorul în soclul modulului electronic de condiţionare.
I.2. Se conectează modulul electronic la aparatul de măsurare (voltmetru sau interfaţa din PC;
cablul de la modul se introduce în mufa corespunzătoare de la cutia de conexiuni, iar aceasta se
conectează la computer cu un cablu paralel cu 25 pini – 24 activi şi unul pt. masă).
I.3. Se alimentează (220V) camera de măsură, computerul şi modulul. Se porneşte computerul.
Programul de lucru (executabil) – probe.exe - se află în directorul “test” şi poate fi apelat fie
din WINDOWS, fie din MSDOS. Ecranul de măsură va fi următorul:
 189

Fig. 2 – Ecran cu voltmetru virtual

Unde:
CH 1 – 4 sunt canalele de măsură (în cazul lucrării de faţă, unul singur este activ)
Nr.probe sunt numărul de probe înregistrate (apăsând tasta “Space”)
Timp probă reprezintă timpul între două memorări
Timp total este timpul de la pornirea programului probe.exe
Se dă şi numărul testului (în cazul din fig.2, 22).
I.4. Se dă drumul la ventilatorul camerei de măsură, cu capacul ridicat, pentru o bună aerisire.
Apoi se închide capacul (se etanşeizează camera).
II. Măsurarea mărimilor de pe curba de calibrare:
Curba de calibrare are pe abcisă concentraţia de gaz şi pe ordonată fie tensiunea la ieşirea
modulului electronic, fie rezistenţa sau conductanţa senzorului. În primul caz curba de etalonare
corespunde întregului modul (inclusiv senzorul) şi se poate trasa direct după măsurătoare. În cel
de al doilea caz este necesară cunoaşterea elementelor schemei electronice a modulului (valorea
rezistenţei RL), trasarea acestei curbe având avantajul că senzorul poate fi utilizat în alt modul
(sau schemă), iar curba de etalonare rămâne valabilă.
În această lucrare se va trasa curba VO=VO(c). Tensiunea VO se măsoară. Concentraţia de gaz
(în ppm) rezultă din relaţia:
 190

Vs (ml )
c( ppm ) = × 106 (4)
Vcam (ml )
unde:
Vs – volumul seringii (în ml)
Vcam – volumul camerei de măsură (5400 cm3 = 5400 ml)
S-a presupus că cele două gaze sunt amândouă gaze ideale, astfel încât la volume egale
corespunde acelaşi număr de particule.
Punctele în care se fac măsurătorile sunt determinate de:
- tipul senzorului; în cazul senzorului NFI 1842 concentraţia c0 este 1000 ppm, iar domeniul de
funcţionare este 100 – 6000 ppm (domeniu garantat de producător, domeniu pe care senzorul
are o caracteristică practic liniară la scară logaritmică) (FIGARO, 1997);
- condiţiile specifice de măsură: în cazul măsurătorii de faţă se poate efectua uşor o
măsurătoare în aer curat, cât şi pe un domeniu larg de concentraţii în interiorul domeniului de
funcţionare al senzorului; în cazul umplerii unei seringi de 1 ml concentraţia în cameră este
de 185 ppm. La capătul maxim al domeniului de funcţionare al senzorului (concentraţie 6000
ppm) este necesar un volum de 32,4 ml gaz. aplicaţia la care va fi folosit senzorul ulterior;
dacă se foloseşte senzorul pentru alarmare la butan, trebuie să se ia în consideraţie că limita
minimă de explozie este 1,6 % (concentraţie volumică în aer, deci 16000 ppm), iar TWA-
Time Weighted Average concentration - concentraţia permisă pentru lucru 8 ore zilnic, 40
ore pe săptămână (FIGARO, 1992) este de 800 ppm; se vor măsura puncte apropiate de 800
ppm şi 4000 ppm (aparatele de alarmare dau alerta la 5% din pragul de explozie).
II.1. Se face o primă măsurătoare în aer curat, atât în exteriorul cât şi în interiorul camerei de
măsură.
II.2. Se închide etanş camera de măsură. Se umple seringa de 1 ml cu gaz, până la diviziunea
de 0,1 ml. Se introduce gazul prin orificiul superior.
Pentru un volum de 0,1 ml de gaz rezultă o concentraţie de 18,5 ppm. Se măsoară tensiunea la
ieşirea modulului. Măsurătoarea se va efectua de abia după stabilizarea indicaţiei (exceptând
variaţiile datorate fluctuaţiilor şi zgomotului), la atingerea minimului. Deoarece la suprafaţa
senzorului au loc reacţii chimice, fenomenul are un timp de întârziere mult mai mare decât un
dispozitiv electronic uzual (aprox. 1 min., faţă de mai puţin 10 µs la dispozitive
optoelectronice, de exemplu).
 191

II.3. Se umple din nou seringa cu gaz (până la subdiviziunea de 0,1 ml) şi se introduce în
camera de măsură. Se presupune că nu s-a pierdut gaz prin operaţiunile efectuate şi nici în
timpul măsurătorii anterioare. Astfel cantitatea (volumică) de gaz (butan) este de 0,2 ml. Se
calculează concentraţia cu formula (4).
II.4. Se repetă operaţiile în cel puţin 8 puncte (astfel încât numărul total de puncte să fie cel
puţin 10). Se pot folosi şi seringi mai mari pentru a obţine concentraţii mai ridicate. Este indicat
să se atingă punctele de 800 ppm (TWA), 1000 ppm (c0), 4000 ppm (5% din pragul de
explozie) şi 6000 ppm (limita maximă de funcţionare a senzorului).
Prin introducerea unei cantităţi de gaz egale cu volumul unei seringi, sau chiar prin utilizarea
gradaţiilor seringilor, se obţin concentraţii apropiate de cele indicate. Este indicat să se introducă
volume de gaz egale cu o seringă sau cu diviziuni gradate de pe aceasta şi să se obţină
concentraţii aproximativ egale cu cele indicate (de exemplu pentru 30 ml gaz se obţine o
concentraţie de 5556 ppm). Astfel erorile sunt mai mici decât dacă s-ar estima pe seringă un
volum negradat, pentru a se obţine concentraţia exactă de 6000 ppm, de exemplu. Înscrierea pe
grafic a punctelor intermediare, mai ales dacă se efectuează cu computerul, nu reprezintă o
problemă. Trebuie subliniat că erorile de măsură depind de cauze obiective (pierderi de gaz,
erorile aparatelor şi ale seringilor), dar şi de cauze subiective (exactitatea cu care se încarcă
seringile) şi sunt de aproximativ 10 %.

4. Prelucrarea datelor
Trebuie trasată efectiv curba de etalonare V0=V0(c). Este indicat să se traseze grafic cu un
program existent pe calculator (Microsoft Origin, de exemplu). Se va trasa curba atât la scară
liniară, cât şi la scară dublu logaritmică. Dacă unul dintre puncte este evident în afara curbei,
acesta va fi eliminat şi (pe cât posibil) reluată măsurătoarea.
Pe curba liniară se vor evidenţia doar punctele de ordine de mărime apropiate. Se compară
curbele cu cele existente în catalog (FIGARO, 1997). Se evidenţiază diferenţele, curba din
catalog fiind doar una medie pe multe exemplare.
Dacă timpul permite se măsoară mai mulţi senzori.

5. Interpretare
Curbele modulului cu senzor NFI 1842, aşa cum au fost trasate în lucrare, prezintă următoarele
caracteristici:
 192

a. Sunt neliniare, acesta fiind un dezavantaj din punct al prelucrării, dar un avantaj din punct de
vedere al măsurării, deoarece se poate măsura cu acelaşi montaj o plajă largă de concentraţii
(dacă dependenţele ar fi liniare, la o variaţie cu două ordine de mărime al concentraţiei, de
exemplu, rezistenţa ar varia tot cu două ordine de mărime, iar montajul ar intra în
neliniarităţi, deoarece nu se poate măsura pe acelaşi montaj şi 1 V şi 100 V);
b. Variază de la senzor la senzor, ceea ce este un dezavantaj evident, ce poate fi eliminat doar
prin calibrare pe fiecare senzor;
c. La scară dublu logaritmică se pot obţine funcţii liniare, astfel: Din relaţia (3) se poate deduce
relaţia:
VCC R
−1 = L (5)
V0 RS

Utilizând şi relaţia (2), se obţine:

V 
ln CC − 1 = ln (RL ) − ln (RS ) = ln(RL ) − ln (R0 ) − p ln (c0 ) + p ln (c ) =
 V0  (6)
= K + p ln (c )
unde K reprezintă suma termenilor independenţi de concentraţie. Relaţia (6) reprezintă o funcţie
liniară, cu ordonata la origine K şi pantă p. În condiţii reale p nu este decât aproximativ constant
pe toată plaja de măsură.
 193

Lucrarea de laborator nr. 4 - Referat

MĂSURAREA ŞI MONITORIZAREA IN TIMP REAL A POLUĂRII

AERULUI (GAZE TOXICE ŞI COMBUSTIBILE)
Partea I-a Simularea hardware si software
1. Scopul lucrării
Măsurarea concentraţiei unor gaze toxice si combustibile (butan, oxid de carbon, vapori de
alcool şi freon) în puncte diferite într-un spaţiu dat (camera de lucru), pentru a simula un caz
concret de poluare si masurarea parametrilor de mediu in timp real.

2. Principiul metodei
Metodele de măsurare a poluării aerului pot fi caracterizate în funcţie de:
a. Timpul de măsură
b. Locul de la care se face măsurătoarea (de la distanţă, de tip ”remote sensing”,
“in situ” sau prin prelevare de probe; la emisie sau în mediul înconjurător)
c. Metode globale (se măsoară parametrii ce rezultă ca efect a mai multor
poluanţi) sau metode specifice
d. Numărul de măsurători ce se pot efectua (în timp şi spaţiu)
e. Numărul de poluanţi ce pot fi măsuraţi
f. Selectivitate
g. Condiţii de mediu în care se pot efectua măsurătorile (temperatură, umiditate)
h. Cost

Substanţele poluante ce trebuiesc determinate sunt:

a. Substanţe direct dăunătoare sănătăţii omului (oxid de carbon, amoniac,
hidrogen sulfurat, compuşi ai sulfului, clorului sau azotului, particule de praf)
b. Substanţe indirect dăunătoare omului (substanţe ce distrug pătura de ozon, de
tip CFC)
c. Substanţe inflamabile

Cele mai cunoscute metode moderne de măsurare a gazelor poluante sunt:

Metode de tip remote sensing
Sunt metode globale (determină spectrul radiaţiei reflectate de atmosferă, spectru
ce depinde de intreaga ei compoziţie). Măsuratorile se fac in timp real, în sensul că
se înregistrează variaţia mărimilor de mediu în timp ce acestea se desfăşoară (de
ex. radiaţia reflectată sau emisă). Prelucrarea datelor se poate face ulterior in timp
mai indelungat (de ex. analiza spectrometrica a radiatiei si prelucrarea ei in functie
de diferiti absorbanti/reflectanti din compozitia atmosferei). Includ aparatură foarte
evoluată şi costisitoare (de foarte multe ori metode spectrometrice). Sistemele şi
măsurătorile utilizate sunt incluse în programe internaţionale, destinate
supravegherii zonale a Terrei şi evoluţiei acesteia în spaţiu şi timp.
 194

Metode de măsurare în laborator, ce succede prelevarea de probe în mediul de

studiu
Prima etapă în cadrul unor asemenea metode este prelevarea probelor de aer, după
anumite standarde, astfel încât să se păstreze cât mai bine situaţia din teren.
Metodele de analiză pot fi metode globale – determinări de masă, metode
spectrometrice, metode granulometrice (pentru suspensii) - sau specifice –
spectrometrie de masă (determinarea sarcinii specifice, q/m), spectrometrie cu
absobţie atomică (se activează prin iradiere), spectrometrie de absorbţie în
infraroşu cu transformata Fourier rapidă. Aceste metode sunt foarte precise şi
sensibile, dar prezintă multe dezavantaje specifice:
- sunt foarte scumpe;
- nu sunt metode de timp real;
- necesită prelevare;
- nu se pot lua decât puţine probe.

III. Metode de masurare in mediul de studiu (in situ) si in timp real. Laboratorul
de masura trebuie sa respecte urmatoarele conditii:
a. Senzorii inclusi si modulele de amplificare sa aiba timpi de măsură mici în
comparaţie cu timpul de variaţie a poluării;
b. Sa includa module de achizitie de date in timp real si o minima prelucrare a
acestora in timp real;
c. Sa permita transferul de date intr-un computer ce include un software
compatibil, astfel incat toti parametrii de poluare programati sa fie determinati
(unele laboratoare mobile includ si un computer pentru medii severe
(Caldararu F., 1992));
d. Sa includa sonde pentru supravegherea spatiilor mici;
e. Sa cosume putin din puct de vedere energetic, pentru a fi alimentat autonom–
pe baza de acumulatoare/baterii.
Fata de metodele de masura in laborator, sistemele de masura in teren sunt mai
putin sensibile (detecteaza gazele toxice de la nivele mai mari de poluare) si mai
putin selective (un senzor raspunde la mai multi stimuli). Prezinta insa multe
avantaje fata de metodele uzuale din laborator:
a. Se pot face multe probe, atat in timp cat si in spatiu, putandu-se detecta locul si
timpul in care are loc cresterea poluarii; astfel se pot trasa curbe ale poluarii,
detectandu-se fenomenele prin care are loc poluarea;
b. Se poate detecta depasirea pragurilor de poluare si inchide la timp sursele de
poluare;
c. Sunt mult mai ieftine decat laboratoarele clasice de poluare (realizate cu
spectrometre, in special); exista si spectrometre de teren, care sunt foarte
 195

selective si sensibile, dar sunt foarte scumpe si pretentioase la conditiile de

transport, mediu, etc. Datorita costului scazut se pot fabrica in numar mare;
d. Se realizeaza de obicei modular, adaugarea sau modificarea unor module fiind
oricand posibila;
e. Sunt conectate/conectabile la computer ce include un soft adecvat, ce poate fi
continuu imbunatatit.

Ca senzori pentru gazele poluante, intr-un sistem de masura in mediu si timp real,
se utilizeaza senzorii cu semiconductor sau senzorii electrochimici cu membrana.
Senzorii cu semiconductori sunt mai fiabili, atat ca robustete cat si ca durata de
viata, fiind de preferat. Timpii lor de raspuns sunt de asemenea mai scurti, desi au
timpi de ordinul minutelor. Selectivitatea lor este insa mai proasta decat a altor
senzori. Ei sunt conectati, prin module de amplificare si de achizitie de date, la un
computer ce include un soft, ce poate compensa dependenta de temperatura,
neliniaritatea si lipsa de selectivitate.
ECOSEN SRL a realizat mai multe simulatoare pentru măsurarea şi
monitorizarea poluării aerului (gaze toxice şi combustibile - SIMPA), dedicate
monitorizării poluării aerului din mediul înconjurător şi din spaţiile închise.
Această funcţie se realizează prin măsurarea concentraţiilor câtorva gaze toxice şi
combustibile cu ajutorul senzorilor cu SnO2, precum şi prin semnalarea, hardware
si software, a situaţiilor de depăşire a concentraţiilor limită admise, aşa cum sunt
ele stipulate de standardele americane EPA. Pentru aceste gaze, standardele EPA
impun valori mai mici pentru concentraţiile limită admise decât standardele
româneşti, aşa că acestea sunt incluse în software. Simulatoarele pot fi utilizate ca
sisteme de masura in timp real. Singura diferenţă a acestor simulatoare faţă de
sistemele inteligente de măsurare şi monitorizare a poluării aerului care se
utilizează în aplicaţii industriale este aceea că, acestea din urmă sunt autonome din
punct de vedere al alimentării cu energie electrică, în vreme ce, simulatoarele
SIMPA se alimentează din reţeaua de 220 V/50 Hz. Un sistem mai complex,
incluzand un simulator de tip SIMPA si senzori de temperatura, umiditate si un
computer pentru medii severe, toate cu alimentare autonoma, a fost realizat la
SIMULTEC Bucuresti (Caldararu F., 1992).

3. Descrierea lucrării
a. Aparatura necesară
I. Vase de laborator (seringi pentru extragerea gazului, cristalizor, vas inchis din material plasic, etc.)
II. Surse de gaz (butelie cu gaz combustibil de 5 l, prevăzută cu sistem de extragere în seringă a
gazului şi etanşeizare; butelie de freon, alcool, sursa de oxid de carbon;
III. Sistem de măsură, format din 4 module cu senzori de gaze, o cutie de
distribuţie semnal şi un cablu de conexiune serială cu 24 pini. Ca senzori se
utilizează senzorii cu SnO2 etalonaţi în cadrul lucrărilor de laborator 3 şi 4, pentru
gaze combustibile – butan (FIGARO NFI 1842) şi toxice - freon (FIGARO TGS
 196

830), cât şi senzori de alcooli (FIGARO TGS 822) şi un senzor de aer curat ce
sesizează şi oxidul de carbon (FIGARO TGS 800), având curbe de etalonare
cunoscute. Aşa cum s-a arătat mărimea ce variază cu concentraţia de gaz este
rezistenţa (conductivitatea) internă. Variaţia acesteia are loc pe mai multe decade
când dispozitivul este introdus într-un gaz reducător (metan, butan, freoni, oxid de
carbon,etc.) de concentraţie variabilă. Curba de calibrare a unui senzor cu SnO2
este o relaţie de dependenţă de tipul Rs/R0 = f(c), în care Rs este rezistenţa
senzorului în prezenţa gazului reducător (de concentraţie dată c), iar R0 este
rezisţenta etalon a senzorului într-un punct de concentraţie dată c0. Rezistenţa R0
variază de la senzor la senzor, ca şi alţi parametrii ai curbei.
Curba de calibrare teoretică pe domenii largi de concentraţie este de forma
(Caldararu F., 1993):
1
K 2 c0 p + K1 +
Rs K 2 c0 p + K1
=
R0 1 (1)
K 2 c p + K1 +
K 2 c p + K1

unde Rs este rezistenţa stratului semiconductor de SnO2 la concentraţia c;

R0 este rezistenţa stratului semiconductor de SnO2 la concentraţia
de referinţă c0;
K1, K2 si p sunt parametrii curbei de calibrare care se deduc pentru
fiecare senzor.
Rezistenţa senzorilor – atât din cauza variaţiei rezistivităţii stratului semiconductor
cât şi din cauza variaţiei stărilor de suprafaţă - este puternic dependentă de
temperatură şi umiditate. De aceea, în absenţa unei scheme de compensare a
efectului temperaturii este indicat să se efectueze măsurătorile la temperatură şi
umiditate aproximativ constante.
MODULUL 1 include:
- Senzor alcool tip FIGARO TGS 822
- Bloc condiţionare semnal senzor alcool
- Sursă de alimentare(5 Vcc.), modulul fiind alimentat la 220 V/50 Hz
MODULUL 2 include:
- Senzor metan tip FIGARO NFI 1842
- Bloc condiţionare semnal senzor metan
- Sursă de alimentare(5 Vcc.), modulul fiind alimentat la 220 V/50 Hz
MODULUL 3 include:
- Senzor cloroflorcarburi tip FIGARO TGS 830
- Bloc condiţionare semnal senzor cloroflorcarburi
 197

- Sursă de alimentare(5 Vcc.), modulul fiind alimentat la 220 V/50 Hz

MODULUL 4 include:
- Senzor oxid de carbon tip FIGARO TGS 800
- Bloc conditionare semnal senzor oxid de carbon
- Sursă de alimentare(5 Vcc.),.
modulul fiind alimentat la 220 V/50 Hz

IV. Computer incluzand un simulator pentru gaze toxice si combustibile.

Simulatorul ce va fi utilizat face parte din simulatoarele de tip SIMPA şi se
numeşte SIMPADEM. Calea de achiziţie, transmitere şi prelucrare a datelor este:
module cu senzori – cutie distribuţie semnal – interfaţa cu computerul (inclusă în
computer) – computer. Este special destinat a fi utilizat cu cele 4 module de
senzori pentru gazele poluante – alcool, metan, CFC, oxid de carbon. Se utilizează
numai fix, conectat la calculator. Are avantajul posibilităţii urmăririi semnalelor de
către operator, pe ecran, în timpul procesului. Toate echipamentele electronice –
etaje de amplificare, interfaţă, computer, cât şi programele soft incluse în computer
funcţionează în timp real, deci au timpi de răspuns mult mai mici decât timpii de
variaţie ai poluanţilor. Din punct de vedere al senzorilor, timpul acestora de
răspuns a fost discutat şi studiat anterior.

Configuraţia software
Simulatorul soft este în directorul “test”, Simpadem.exe. Este scris în limbajul
TurboPascal. Utilizează programul probe.exe pentru activarea interfeţei,
achiziţionarea semnalelor, realizarea ecranului de măsurare şi înregistrarea datelor
în fişierul Test I (I=1…N). Se poate apela din MSDOS, dar este indicat a fi apelat
din Norton Comander – NC (se poate apela şi din Windows, dar poate anunţa
erori). Lucrul în NC permite editarea fişierelor de date de care va fi nevoie.
Lucrul cu simulatoare permite apelarea a mai multor funcţiuni, astfel încât să
se efectueze măsurătorile, înregistrările de date, trasarea de curbe, semnalizarea
situaţiilor de depăşire a pragurilor de alarmă sau pericol, calcularea datelor
statistice, etc. Pentru acestea simulatoarele utilizează ecrane cu “butoane”, astfel
încât să se poată trece dintr-un ecran în altul, să se apeleze interfaţa, să se efectueze
măsurătorile, să se înregistreze datele, să se traseze curbele necesare.
Primul ecran de lucru al simulatorului SIMPADEM este:
 198

Din acest ecran putem apela următoarele funcţiuni:

- Prezentarea configuraţiei sistemului de măsură
- Apelarea interfeţei şi trecerea la ecranul de măsură
- Apelarea programelor de prelucrare şi trecerea la ecranele
corespunzătoare
- Ieşire DOS
În ecranul de măsură se pot efectua următoarele operaţii:
- Măsurarea semnalelor în timp real
- Înregistrarea acestora în fişiere (realizarea fisierului Test I, I=1, 2,3….)
Ecranul de prelucrare se prezintă sub forma:
 199

Din acest ecran se poate trece, pentru fiecare senzor, la următoarele prelucrări de
date, ce apar pe ecrane diferite:
- Trasarea curbei de calibrare (în conformitate cu fişierele curba1…4.dat)
- Determinarea concentraţiei, utilizând curba de calibrare şi datele din
fişierul Test I înregistrat anterior. O dată cu determinarea concentraţiilor
se verifică şi dacă nu a fost depăşită concentraţia maxim admisibilă, ce
este dată pe ecran
- Prelucrarea datelor, în sensul trasării pe curba de calibrare a
concentraţiilor măsurate şi calculate anterior şi determinarea
concentraţiei medii

b. Prezentarea secvenţei de lucru

I. Pregătirea lucrării:
I.1. Se conectează cele 4 module la cutia de distributie semnal.
I.2. Se conecteaza cutia de distributie semnal la computer.
I.3. Se alimentează (220 V) cele 4 module cu senzori si computerul. Se porneşte computerul.
I.4. Dacă cei 4 senzori nu au fost condiţionaţi anterior se aşteaptă 15 min pentru a ajunge la
tensiunea de aer curat.
I.5. Se introduc datele corespunzatoare fiecarei curbe de calibrare in fisierele curba
1…4.dat (curba1 – alcool, curba2 – metan, curba3 – CFC, curba4 – CO) pe baza
măsurătorilor efectuate în laboratoarele prcedente şi pe baza datelor din Anexa 2.
 200

II. Înregistrarea concentraţiilor de gaze în mediu:

Măsurătorile se efectuează pe ecranul “Măsurare” din simulatorul SIMPADEM. Pentru fiecare
gaz poluant se realizează un fişier Test I.
Se măsoară pe rând concentraţiile de gaz într-un mediu închis, în care se introduc pe rând
gazele pentru care au fost etalonaţi senzorii (inclusiv modulele). Se vor respecta următoarele
instrucţiuni:
- Ordinea introducerii gazelor este: CO, metan, freon, alcool, această ordine fiind dictată de
coeficientul de difuzie al gazelor, deci de posibilitatea de aerisire a camerei după fiecare gaz;
de asemenea, nu se va introduce CO (prin ardere) după metan;
- După fiecare grup de măsurătoari se aeriseşte camera, până când senzorii revin la tensiunea
de aer curat;
- Pentru fiecare senzor se fac măsurători din 30 în 30 s (primele 3 – 5 măsurători), apoi din
minut în minut;
Poziţionarea sursei de gaz se va face în funcţie de densitatea gazului de măsurat. Senzorii se vor
poziţiona în poziţie verticală, pentru a sesiza atât gazele mai grele, ca şi cele mai uşoare decât
aerul (situaţie analogă celei din teren).
II.1. Măsurarea oxidului de carbon
Se măsoară tensiunea de aer curat pe cei 4 senzori. Ca sursă de poluare se utilizează una sau mai
multe ţigări aprinse. Parametrii gazului sunt daţi în tabelul III. de la pag. 328 din (FIGARO,
1992) şi în Anexa 1. Se observă că acest gaz are densitatea 1.0 faţă de aer, deci poziţionarea
senzorilor depinde doar de direcţia unui eventual flux de aer. Se vor analiza din tabel şi efectele
sale (explozivitate, TWA).
Se măsoară si se înregistrează tensiunea pe cei patru senzori, întâi din 30 în 30 s, apoi din minut
în minut, timp de 10 min. (până la o relativă staţionaritate). Se vor observa influenţele
poziţionării senzorilor în raport cu sursa, modul de variaţie în timp a semnalelor şi care dintre
senzori sunt sensibili la acest gaz. Se salvează fişierul Test I, apoi este prelucrat pe ecranele de
prelucrare din simulator. Trebuie menţionat că numai pentru senzorul 4 (care este etalonat pentru
CO) se pot corela tensiunile cu concentratiile de oxid de carbon (concentraţiile rezultate, folosind
curbele de calibrare, sunt cele reale). Prelucrarea datelor celorlalţi senzori care mai dau semnale
diferite de cele de aer curat sunt doar interferenţe.
Se aeriseşte camera până la obţinerea tensiunilor de aer curat.
2. Măsurarea variaţiei concentraţiei de freon
Se măsoară tensiunea de aer curat pe cei 4 senzori. Ca sursă de poluare se utilizează o butelie cu
freon de tip “spray”. Se impraştie freon în cameră. Se măsoară si se inregistreaza tensiunea pe
cei patru senzori, din 30 în 30 s, pâna când se atinge o valoare aproximativ constantă. Se verifica
momentul atingerii concentratiei maxime. Se vor observa modul de variaţie în timp a semnalelor
şi care dintre senzori sunt sensibili la acest gaz. Se salvează fişierul Test I, apoi este prelucrat pe
ecranele de prelucrare din simulator. Trebuie menţionat că numai pentru senzorul 3 (care este
etalonat pentru freon) se pot corela tensiunile cu concentratiile de freon (concentraţiile rezultate,
folosind curbele de calibrare, sunt cele reale). Prelucrarea datelor celorlalţi senzori care mai dau
semnale diferite de cele de aer curat sunt doar interferenţe. Se aeriseste camera.
3. Măsurarea variatiei concentratiei de metan
Se măsoară tensiunea de aer curat pe cei 4 senzori. Ca sursă de poluare se utilizează 2-3 seringi
de 20 ml extrase din butelia de metan. Parametrii gazului sunt daţi în tabelul III. de la pag. 328
din (FIGARO, 1992). Se observă că acest gaz are densitatea mai mică decât a aerului (0.6), deci
sursa se poziţionează sub senzori. (Se vor analiza din tabel şi efectele sale - explozivitate, TWA).
Se pozitioneaza vasul pe podea si senzorii înspre sursă.
 201

Se măsoară si se inregistreaza tensiunea pe cei patru senzori, întâi din 30 în 30 s, apoi din minut
în minut, timp de 10 min. Se vor observa influenţele poziţionării senzorilor în raport cu sursa,
modul de variaţie în timp a semnalelor şi care dintre senzori sunt sensibili la acest gaz. Se
salvează fişierul Test I, apoi este prelucrat pe ecranele de prelucrare din simulator. Trebuie
menţionat că numai pentru senzorul 2 (care este etalonat pentru metan) se pot corela tensiunile
cu concentratiile de metan (concentraţiile rezultate, folosind curbele de calibrare, sunt cele reale).
Prelucrarea datelor celorlalţi senzori care mai dau semnale diferite de aer curat sunt doar
interferenţe. Se aeriseste camera.
4. Măsurarea variatiei concentratiei de vapori de alcool
Se măsoară tensiunea de aer curat pe cei 4 senzori. Ca sursă de poluare se utilizează alcoolul
turnat intr-un cristalizor – pentru a obtine o suprafata mare de evaporare, si deci o viteza mare de
evaporare. Parametrii gazului sunt daţi în tabelul III. de la pag. 328 din (FIGARO, 1992) şi
Anexa 1. Se observă că acest gaz are densitatea 1.6, mai mare decat a aerului, deci senzorii se
vor pozitiona putin sub sursa. Se vor analiza din tabel şi efectele sale (explozivitate, TWA).
Se măsoară si se inregistreaza tensiunea pe cei patru senzori, întâi din 30 în 30 s, apoi din minut
în minut, timp de 15 min. In acest caz apar doua fenomene: cel de evaporare si cel de difuzie.
Deci timpul total de raspuns este mai mare decat al celorlalte procese. Se vor observa influenţele
poziţionării senzorilor în raport cu sursa, modul de variaţie în timp a semnalelor şi care dintre
senzori sunt sensibili la acest gaz. Se salvează fişierul Test I, apoi este prelucrat pe ecranele de
prelucrare din simulator. Trebuie menţionat că numai pentru senzorul 1 (care este etalonat pentru
alcool) se pot corela tensiunile cu concentratiile de vapori de alcool (concentraţiile rezultate,
folosind curbele de calibrare, sunt cele reale). Prelucrarea datelor celorlalţi senzori care mai dau
semnale diferite de cele de aer curat sunt doar interferenţe.

4. Prelucrarea datelor
Se trasează, folosind fişierele Test I, variaţia în timp a concentraţiilor de oxid de
carbon, freon, metan, alcool, pentru fiecare senzor, pe acelaşi grafic cele 4 gaze –
deci 4x4 grafice. Se utilizează un program existent pe calculator (Microsoft Origin,
de exemplu).

5. Interpretare
Se compară, utilizând fişierele Test I, constantele de timp ale proceselor de difuzie ale celor 4
gaze. Utilizând aceleaşi fişiere, rezultă sensibilitatea celor 4 senzori la gazele măsurate – oxid de
carbon, freon, metan, vapori de alcool. Se verifică pozitionarea senzorilor fata de surse, în
funcţie de densitatea gazelor in raport cu aerul. De asemenea variaţia în timp a depinde de
curnţii de aer, deci trebuie observate fluctuaţiile care pot fi mari pentru unele gaze. Deoarece
multe din rezultate sunt calitative, este bine sa se noteze observatiile in timpul masuratorilor.
 202

ANEXA 1
Tip gaz Formula Limita de TWA Densitate
explozie (%) (ppm) (aer=1)
metan CH4 5.0 – 15.0 E 0.6
etanol C2H6O 6.0 – 3.6 1000 1.6
oxid de carbon CO 12.5 – 74.0 50.0 1.0
 203

ANEXA 2

Curba de etalonare senzor alcool Curba de etalonare senzor metan

U(V) c(ppm) U(V) c(ppm)

4.1 0.03 .84 0

3.0 3 3.13 92.6
2.2 5.7 2.68 277.5
1.1 10 2.3 555
0.74 15 1.99 925
0.56 20 1.56 1850
0.44 29.576 1.32 2775
0.37 44.52 1.14 3700
0.31 57 0.92 5550
0.28 100 0.78 7400
0.21 725 0.47 15740
0.4 18518

Curba de etalonare senzor CFC Curba de etalonare senzor CO

U(V) c(ppm) U(V) c(ppm)

4.088 0 3.9 0
4.004 18.5 3.3 3
3.8 92.5 3. 6.66
3.56 185 2.8 10.7
3.24 370 2.7 17.8
2.82 740 2.59 32
2.393 1480 2.47 50
2.24 1850 2.42 59.5
2.13 2220 2.36 70.4
2.28 85.64
2.21 100
 204

Lucrarea de laborator nr. 5 - Referat

MĂSURAREA ŞI MONITORIZAREA POLUĂRII AERULUI

(GAZE TOXICE ŞI COMBUSTIBILE)
Partea a II-a Măsurători în teren

1. Scopul lucrării
Măsurarea concentraţiei unor gaze toxice şi combustibile (butan, oxid de carbon, vapori
de alcool şi freon) în mediu, pentru a verifica modul de măsurare cu simulatorul pentru gaze
toxice şi combustibile, posibilităţile şi limitele acestuia.

2. Principiul metodei
Metodele de măsurare în mediul de studiu (in situ) şi în timp real
prezintă următoarele avantaje:
f. Se pot face multe probe, atât în timp cât şi în spaţiu, putându-se detecta locul şi
timpul în care are loc creşterea poluării; astfel se pot trasa curbe de poluare,
detectându-se fenomenele prin care are loc poluarea;
g. Se poate detecta depăşirea pragurilor de poluare şi închide la timp sursele de
poluare;
h. Sunt mult mai ieftine decât laboratoarele clasice de poluare (realizate cu
spectrometre, în general); există şi spectrometre de teren, care sunt foarte
selective şi sensibile, dar sunt foarte scumpe şi pretenţioase la condiţiile de
transport, mediu, etc. Datorită costului scăzut se poate fabrica aparatură de
măsurare în timp real în serie;
i. Se realizează de obicei modular, adăugarea sau modificarea unor module fiind
oricând posibilă;
j. Sunt conectate/conectabile la computer ce include un soft adecvat, ce poate fi
continuu îmbunătăţit.
Faţă de metodele de măsură în laborator, sistemele de măsură în teren sunt mai
puţin sensibile (detectează gazele toxice începând de la nivele mai mari de poluare)
şi mai puţin selective (un senzor răspunde la mai mulţi stimuli).

Dispozitivele şi modulele incluse în aparatura/laboratoarele de timp real trebuie să

respecte următoarele condiţii:
f. Senzorii incluşi şi modulele de amplificare să aibă timpi de măsură mici în
comparaţie cu timpul de variaţie a poluării;
g. Să includă module de achiziţie de date în timp real şi o minimă prelucrare a
acestora în timp real;
h. Să permită transferul de date într-un computer ce include un software
compatibil, astfel încât toţi parametrii de poluare programaţi să fie determinaţi
(unele laboratoare mobile includ şi un computer pentru medii severe /5/);
i. Să includă sonde pentru supravegherea spaţiilor mici;
 205

j. Să consume puţin din puct de vedere energetic, pentru a fi alimentat autonom–

pe bază de acumulatoare/baterii.

Ca senzori pentru gazele poluante, într-un sistem de măsură în mediu şi timp

real, se utilizează senzorii cu semiconductor sau senzorii electrochimici cu
membrană. Senzorii cu semiconductori sunt mai fiabili, atât ca robusteţe cât şi ca
durată de viaţă, fiind de preferat. Timpii lor de răspuns sunt de asemenea mai
scurţi, deşi au timpi de ordinul minutelor. Selectivitatea lor este însă mai slabă
decât a altor senzori. Ei sunt conectaţi, prin module de amplificare şi de achiziţie
de date, la un computer ce include un soft, ce poate compensa dependenţa de
temperatură, neliniaritatea şi lipsa de selectivitate.

S-a lucrat la lucrarea anterioară cu unul dintre simulatoarele de tip SIMPA,

SIMPADEM. Acest simulator este unul de timp real, dar prezintă dezavantajul
conectării senzorilor în mod continuu la calculator. Din această cauză lucrul în
laborator este obligatoriu (cum s-a şi lucrat).
În cadrul lucrării de faţă se va lucra cu un simulator de timp real şi cu
posibilitatea stocării datelor într-un modul cu microcontroler – SIMGCON3. În
comparaţie cu simulatoarele de monitorizare a poluării aerului cu care se lucrează
în teren, simulatorul de faţă are un singur dezavantaj: se alimentează la reţeaua de
220 V.
Lucrul în zonele deschise prezintă câteva diferenţe majore în raport cu lucrul în
spaţiile închise:
- nivelul concentraţiilor de măsurat este de obicei mai mic, în zonele deschise
măsurându-se, de obicei, o concentraţie generală de poluare şi nu o depăşire a
pragului;
- o zonă deschisă este puternic influenţată de contactul cu exteriorul sau cu alte
zone deschise; aceasta se întâmplă din cauza puternicei circulaţii atmosferice
din troposferă;
- numărul poluanţilor în zonele deschise este mult mai mare decât într-o zonă
închisă, datorită comunicaţiei cu alte zone şi datorită reacţiei diferiţilor poluanţi
între ei;
- nivelele de poluare variază în funcţie de condiţiile de temperatură, umiditate,
etc., condiţii care variază de la un anotimp la altul şi de la o zi la alta;
- datorită fluxurilor zonale, variaţiile poluanţilor sunt uneori foarte rapide.
În aceste condiţii, un sistem real de monitorizare în teren va trebui să includă, pe
lângă modulele existente în simulatorul SIMGCON3:
- o sursă puternică de tensiune (acumulatoare de putere mare, dat fiind faptul că
senzorii funcţionează la temperaturi ridicate, elementul de încălzire absorbind
cca. 30 mA);
- senzori de temperatură şi umiditate;
 206

- soft pentru determinarea exactă a concentraţiei de poluanţi;

- un sistem de transmitere fără fir a datelor (module de teletransmisie), împreună
cu un soft adecvat transmisiei, recepţiei şi gestionării datelor.

3. Descrierea lucrării
3.1. Aparatura necesară
I. Sistem de măsură în teren, format din 4 module cu senzori de gaze, un modul
achiziţie de date şi un cablu de conexiune serială. Ca senzori se utilizează senzorii
cu SnO2 etalonaţi în cadrul lucrărilor de laborator 3 şi 4, pentru gaze combustibile
– butan (FIGARO NFI 1842) şi toxice - freon (FIGARO TGS 830), cât şi senzori
de alcooli (FIGARO TGS 822) şi un senzor de aer curat ce sesizează şi oxidul de
carbon (FIGARO TGS 800), având curbe de etalonare cunoscute. Aşa cum s-a
arătat mărimea ce variază cu concentraţia de gaz este rezistenţa (conductivitatea)
internă. Variaţia acesteia are loc pe mai multe decade când dispozitivul este
introdus într-un gaz reducător (metan, butan, freoni, oxid de carbon,etc.) de
concentraţie variabilă. Curba de calibrare a unui senzor cu SnO2 este o relaţie de
dependenţă de tipul Rs/R0 = f(c), în care Rs este rezistenţa senzorului în prezenţa
gazului reducător (de concentraţie dată c), iar R0 este rezisţenţa etalon a senzorului
într-un punct de concentraţie dată c0. Rezistenţa R0 variază de la senzor la senzor,
ca şi alţi parametrii ai curbei.
Rezistenţa senzorilor – atât din cauza variaţiei rezistivităţii stratului semiconductor
cât şi din cauza variaţiei stărilor de suprafaţă - este puternic dependentă de
temperatură şi umiditate. De aceea, în absenţa unei scheme de compensare a
efectului temperaturii este indicat să se efectueze măsurătorile la temperatură şi
umiditate aproximativ constante.
MODULUL 1 include:
- Senzor alcool tip FIGARO TGS 822
- Bloc condiţionare semnal senzor alcool
- Sursă de alimentare(5 Vcc.), modulul fiind alimentat la 220 V/50 Hz
MODULUL 2 include:
- Senzor metan tip FIGARO NFI 1842
- Bloc condiţionare semnal senzor metan
- Sursă de alimentare(5 Vcc.), modulul fiind alimentat la 220 V/50 Hz
MODULUL 3 include:
- Senzor clorofluorcarburi tip FIGARO TGS 830
- Bloc condiţionare semnal senzor clorofluorcarburi
- Sursă de alimentare(5 Vcc.), modulul fiind alimentat la 220 V/50 Hz
MODULUL 4 include:
- Senzor oxid de carbon tip FIGARO TGS 800
 207

- Bloc conditionare semnal senzor oxid de carbon

- Sursă de alimentare(5 Vcc.), modulul fiind alimentat la 220 V/50 Hz
MODULUL DE ACHIZIŢIE DATE include:
- Sistem achiziţie date
- Comunicare serială
- Alimentare 220 V/50 Hz
Modulul de achiziţie de date prezintă 8 intrări. Este important a se cunoaşte la care
intrări sunt conectate cele 4 module cu senzori, pentru a corela datele măsurate cu
softul de lucru (curbe de calibrare, concentraţii rezultate).
Pe panoul frontal se află:
- un buton de “On/Off”
- un buton roşu care are 2 roluri: la o apăsare scurtă se face o măsurătoare;
la o apăsare de cca. 5 s se şterge memoria
- un LED bicolor care indică: verde – funcţionare normală; roşu – măsură
sau ştergerea memoriei; galben – roşcat (ambele structuri de LED
aprinse) – funcţionarea în modul “test”
- conector cu 9 pini la cablul serial (8 activi şi unul de masă).
CABLUL DE ACHIZIŢIE SERIALĂ prezintă două conectoare – unul pentru
conectare la modulul de achiziţie date (8 +1 pini) şi altul la computer (24 +1 pini)

II. Computer incluzând simulatorul soft corespunzător pentru gaze toxice şi

combustibile SIMGCON3. Modulul se conectează la computer după
efectuarea măsurătorilor în teren.

Configuraţia software
Simulatorul SIMGCON3 este destinat a se utiliza cu 6 module (1 de alcool,
3 de metan, 2 de oxid de carbon), dar se poate utiliza şi cu cele 4 module pentru
alcool, metan, CFC, oxid de carbon. Se utilizează modulul de achiziţie date, care
funcţionează independent de computer. Se înregistrează datele şi apoi se
conectează la computer. În microcontroler există un program ce efectuează
următoarele operaţii:
- achiziţionează datele în cazul apăsării butonului roşu
- efectuează o mediere timp de 2 s a fiecărei date înregistrate
- şterge memoria în cazul apăsării timp de 5 s a butonului roşu
- comunică cu computerul dacă se stabileşte legătura.
În computer există programele corespunzătoare, în directorul “SIMPA”:
a) ECO2_AQ8.EXE
Acest program se lansează din MS DOS sau NC şi are următoarele
funcţiuni:
- testarea memoriei blocului de achiziţie de date
- organizarea datelor achiziţionate în fişiere ASCII
 208

- ştergerea memoriei
Pentru a obţine sintaxa comenzii asociată fiecărei funcţiuni se tastează comanda
ECO2_AQ8 ? <ENTER>
Chemarea fără alt mesaj a programului conectează microcontrolerul pe COM1.
Chemarea completă are sintaxa: ECO2_AQ8 n fis.dat unde n este portul (pentru
computerul de faţă pe COM2, deoarece avem nevoie de Mouse pentru simulator),
fis.dat este fişierul în care se depozitează datele. Dacă se doreşte ştergerea de la
computer a memoriei, sintaxa completă este: ECO2_AQ8 n fis.dat 0
Pentru a testa funcţionarea comunicării se tastează:
ECO2_AQ8 2 test <ENTER>
Observaţie: “ECO2_AQ8” poate fi scris cu litere mari sau mici, dar “test” trebuie
scris obligatoriu cu litere mici!
Pe ecran va apare mesajul:
COM2 4800 Baud şi lista semnalelor de tensiune digitală de pe fiecare senzor în
derulare continuă. În tot acest timp LED-ul de pe panoul frontal are culoarea
galben-roşcat. Din program se iese cu tasta <BLANK>. După funcţionarea în
modul “test” LED-ul bicolor rămâne aprins galben-roşcat, până la o nouă comandă
hard (înregistrare dată sau ştergere).
In cazul apelării cu sintaxa: ECO2_AQ8 2 fis.dat pe ecran apar mesajele:
COM2 4800 Baud, numărul de canale şi numărul de seturi de date înregistrate în
modulul cu microcontroler.

b) ECOSIM2.BAT
Acest program este programul pentru utilizator. El este scris in Turbo Pascal
6.0 şi are rolul de a cheama programul ECO2_AQ8 şi programul SIMGCON3,
care este simulatorul propriu-zis. Se lansează din MS DOS sau NC cu comanda
ECOSIM2 <ENTER>
Programul ECO1_AQ8 este chemat cu următoarea sintaxă:
ECO1_AQ8 2 datem.dat 0
Deci după apelarea programului ECOSIM2 datele din microcontroler vor fi şterse!
După rulare se formează fişierul datem.dat în care sunt depuse datele digitale.
Lucrul în NC permite editarea fişierelor de date necesare, şi anume:
c) CURBA1 …6.DAT Fişiere de date pentru 6 senzori pe care îi acceptă
simulatorul. În cazul lucrării de faţă se utilizează doar 4 module. Se vor introduce
CURBA1 … 4.DAT, analog cu cele de la simulatorul anterior. Fiecare curbă
trebuie să corespundă senzorului de la intrarea respectivă.
d) SIMGCON3.EXE Acesta este scris tot în Turbo Pascal 6.0. Include schema bloc
a părţii hardware, rutine de măsurare a semnalelor şi de prelucrare a acestora.
Pentru toate comenzile şi datele afişate se utilizează rutine grafice specifice.
Simulatorul utilizează ecrane cu “butoane”, astfel încât să se poată trece dintr-un
 209

ecran în altul, să se apeleze fişierele de date, să se prelucreze măsurătorile, să se

traseze curbele necesare. Funcţiile principale ale simulatorului sunt:
- afişează tabelul de date măsurate pentru fiecare senzor (valori de tensiune)
- calculează valorile concentraţiilor măsurate (ppm)
- semnalează situaţiile în care aceste valori depăşesc valorile limită admise
- semnalează situaţiile în care concentraţia măsurată iese din domeniul de etalonare
a senzorului
- afişează curbele de etalonare pentru fiecare senzor
- afişează poziţia concentraţiilor măsurate pe curba de etalonare pentru fiecare
senzor.
Primul ecran de lucru al simulatorului SIMGCON3 este:

Din acest ecran putem apela următoarele funcţiuni:

- Prezentarea configuraţiei sistemului de măsură
- Fişierul de date rezultat în urma măsurării (tensiuni) pe 6 canale
- Apelarea programelor de măsurare - prelucrare şi trecerea la ecranele
corespunzătoare
 210

- Ieşire DOS
În ecranul de măsură – prelucrare se pot efectua următoarele operaţii:
- Trasarea curbei de calibrare (în conformitate cu fişierele curba1…6.dat)
- Determinarea concentraţiei, utilizând curba de calibrare şi datele din
fişierul înregistrat furnizat de microcontroler. O dată cu determinarea
concentraţiilor se verifică şi dacă nu a fost depăşită concentraţia maxim
admisibilă, ce este dată pe ecran
- Prelucrarea datelor, în sensul trasării pe curba de calibrare a
concentraţiilor măsurate şi calculate anterior şi determinarea
concentraţiei medii
e) Fişiere de date care rezultă prin apelarea programului ECOSIM2.BAT:
- furnizate de ECO2_AQ8: datem.dat - datele de tensiune digitală
măsurate (tensiunea echivalentă pentru fiecare dată digitală rezultă prin
împărţirea datei respective la 1024 şi înmulţirea cu 5 V)
- furnizate de SIMGCON3: datev.dat - datele de tensiune analogică
măsurate; dcalcI.dat - tensiunile şi concentraţiile corespunzătoare
modulului I (I =1 … 6)

3.2. Prezentarea secvenţei de lucru

Lucrarea va include 2 etape:
A. Măsurarea în teren
B. Transferarea datelor în computer şi prelucrarea datelor

A. Se efectuează cu cele 4 module şi microcontrolerul

I. Pregătirea:
I.1. Se conectează cele 4 module la modulul cu microcontroler (la primele conectoare, deoarece
datele din ultimele două nu sunt prelucrate de simulator).
I.2. Se alimentează (220 V) cele 4 module cu senzori şi modulul de achiziţie de date. Se porneşte
modulul de achiziţie de date.
I.3. Dacă cei 4 senzori nu au fost condiţionaţi anterior se aşteaptă 15 min pentru a ajunge la
tensiunea de aer curat

II. Înregistrarea concentraţiilor de gaze în mediu:

Se vor alege mai multe puncte de lucru, având concentraţii de poluare diferite. Se
alege o zonă curată ce se consideră zonă etalon. Se măsoară tensiunile de aer curat
în acea zonă. Este indicat a se măsura aceste tensiuni atât înaintea, cât şi după
efectuarea tuturor măsurătorilor, deoarece parametri ce influenţează tensiunea de
aer curat ar putea să se schimbe în timpul măsurătorilor. Tensiunile de aer curat vor
fi cele maxime.
La efectuarea măsurătorilor trebuie ţinut cont de concluziile lucrării precedente:
 211

Poziţionarea modulelor cu senzori se va efectua vertical pentru a se măsura atât

gazele cu o densitate mai mare decât a aerului, cât şi cele cu o densitate mai mică
decât a aerului. Se vor poziţiona în cât mai multe puncte în mediu, pentru a putea
detecta eventuale surse de poluare şi o distribuţie a poluării;
Intervalul dintre două măsurători Ştiind că timpul de răspuns al senzorilor este de
cca.1 min, se va efectua o măsurătoare după ce senzorul a stat cel puţin 1 min. în
zonă.
Numărul de măsurători Se vor efectua în acelaşi punct 2 –3 măsurători, pentru a se
evita fluctuaţiile.
Pentru fiecare zonă măsurată se notează:
- câte măsurători s-au efectuat în zonă;
- poziţia senzorilor în teren;
- caracteristicile de poluare ale zonei.

B. Se efectuează cu modulul de achiziţie de date şi computerul (se pot utiliza şi modulele

conectate la microcontroler)

I. Pregătirea:
I.1. Se conectează modulul cu microcontroler la computer prin cablul serial
I.2. Se alimentează (220 V) modulul de achiziţie de date şi computerul. Se pornesc modulul de
achiziţie de date şi computerul.
I.3. Se verifică dacă s-a efectuat comunicarea în modul “test”.(Comanda “eco2_aq8 2 test” Dacă
nu s-a efectuat comunicarea, apare mesajul “Eroare stabilire comunicare”. Dacă s-a realizat
comunicarea apar date digitale, în conformitate cu tensiunile la cele 8 intrări ale modulului cu
microcontroler din acel moment. Datele măsurate, în cazul conectării modulelor cu senzori, pot
fi utilizate ca date de aer curat. În modul “test” nu se pot efectua nici un fel de înregistrări de
date!
I.4. Se cheamă programul ECO2_AQ8, depunându-se datele într-un fişier date.dat (de ex.), fără
a se şterge memoria. Se citesc datele din fişier şi se calculează datele analogice de aer curat
(tensiunile maxime din fiecare coloană). Tensiunile, în volţi, rezultă prin regula de 3 simplă,
ştiind că la 1024 (dată digitală) corespunde o tensiune (dată analogică) de 5 V.
Observaţii: 1. Este indicat ca fişierul date.dat înregistrat să fie păstrat tot timpul prelucrării. Dacă
dintr-o eroare se şterg datele din microcontroler, se copiază datele din fişierul date.dat în fişierul
datem.dat şi se apelează direct simulatorul SIMGCON3, care va prelucra datele din acest fişier.
2. Dacă se efectuează mai multe seturi de măsurători se vor păstra rezultatele fiecărui set într-un
fişier dateI.dat (I=1…N) – de exemplu se pot măsura datele de aer curat într-o serie separată de
măsurători.
3. Pentru simplitatea lucrului se poate apela “SIMGCON3” pentru ca acesta să calculeze valorile
de tensiune de aer curat. Acestea vor fi citite în simulator, în ecranul “FISIER” sau în fişierul
datev.dat. Celelalte date calculate cu simulatorul în acest moment nu sunt corecte, până la
introducerea curbelor de calibrare!
I.5. Se scriu fişierele Curba1… 4.dat, utilizând ca valori pentru tensiunile de aer curat datele
calculate la I.4. Celelalte date se iau din anexă.

II. Prelucrarea datelor

 212

Se apelează programul ECOSIM2.BAT. Se verifică existenţa numărului de date

egal cu cel măsurat. Se verifică trasarea curbelor de calibrare în corespondenţă cu
datele introduse. Existenţa curbelor de calibrare corecte asigură prelucrarea corectă
pentru fiecare senzor, independent de “titlul” care este dat curbei de calibrare
respective în simulator! (De ex. dacă a treia curbă de calibrare are “titlul”- Metan,
curba introdusă corespunzând senzorului de CFC, concentraţiile rezultate vor fi
cele ale senzorului de CFC)
Se utilizează simulatorul SIMGCON3 pentru a obţine:
- tensiunile măsurate;
- concentraţiile celor 4 gaze, în punctele măsurate;
- concentraţiile medii pe parcursul măsurătorii;
- punctele corespunzătoare pe curbele de calibrare;
- fişierele de date: datev.dat - tensiunile măsurate; dcalc1…4.dat -
tensiunile şi concentraţiile corespunzătoare celor 4 module.

Utilizând fişierele anterioare se poate calcula media concentraţiilor în fiecare zonă.

6. Interpretare
Utilizând datele obţinute cu simulatorul SIMGCON3 şi observaţiile din teren, se
vor trage concluzii privind:
- Sensibilitatea simulatorului harware şi software;
- Fluctuaţiile concentraţiilor şi cauzele lor;
- Posibilitatea utilizării acestui simulator pentru determinarea
concentraţiilor în mediu;
- Îmbunătăţirile necesare, din punct de vedere hard şi soft, foarte
importante a fi adăugate simulatorului.

7. Bibliografie
/1/ FIGARO GAS SENSOR – Technical reference
/2/ F. Căldăraru ş.a. – Raport de cercetare ştiinţifică Nr.1/1997, Proiectarea unui
subsistem inteligent cu microsenzori pentru sisteme autonome portabile de
monitorizare a calităţii aerului în mediul înconjurător
/3/F. Căldăraru ş.a. – Air pollution monitoring using semiconductor toxic gas
sensors, CAS 93 Proceedings, p.495
/4/ FIGARO Engineering Inc. – NFI 1842 Sensor – Technical reference
/5/ F.Căldăraru ş.a. – Raport de cercetare ştiinţifică Nr.1/1992, Determinarea unor
parametri de poluare ai aerului în sistemul laboratorului mobil pentru măsurarea
parametrilor de poluare ai atmosferei
 213

ANEXĂ

Curba de etalonare senzor alcool Curba de etalonare senzor metan

U(V) c(ppm) U(V) c(ppm)

4.1 0.03 .84 0

3.0 3 3.13 92.6
2.2 5.7 2.68 277.5
1.1 10 2.3 555
0.74 1 51.99 925
0.56 20 1.56 1850
0.44 29.5766 1.32 2775
0.37 44.521 .14 3700
0.31 570 .92 5550
0.28 1000 .78 7400
0.21 7250 .47 15740
0.4 18518

Curba de etalonare senzor CFC Curba de etalonare senzor CO

U(V) c(ppm) U(V) c(ppm)

4.088 0 4.3 0
4.004 18.5 3.3 3
3.8 92.5 3. 6.66
3.56 185 2.8 10.7
3.24 370 2.7 17.8
2.82 740 2.59 32
2.393 1480 2.47 50
2.24 1850 2.42 59.5
2.13 2220 2.36 70.4
2.28 85.64
2.21 100
 214

Lucrarea de laborator nr. 7 – Referat

APLICATII IN MANAGEMENTUL CALITATII MEDIULUI

INCONJURATOR
- Simularea unor situatii reale -

I. Organizarea si coordonarea departamentului de protectia mediului din cadrul unei

companii de productie industriala
A. Pozitia manageriala
Sef deparatament - experienta in domeniul tehnologic in care activeaza compania
- experienta in protectia si supravegherea calitatii mediului
(metode, algoritmi, aparate si sisteme de masurare a
parametrilor de mediu, legislatie)
- experienta in managementul general si de mediu (cunoasterea
relatiilor cu organismele de control, in general a relatiilor cu
oamenii)
- experienta in domeniul financiar si al investitiilor
Observatie: Experienta dvs. este certificata de diplome (universitare, post – universitare,
cursuri de specializare, recomandari ale unor specialisti si experti, referinte de la locurile de
munca anterioare)
B. Portofoliul de activitati (responsabilitatile)
- Organizarea departamentului
- Supravegherea calitatii mediului in interiorul si in imediata vecinatate a perimetrului
companiei
- Mentinerea si dezvoltarea unei bune relatii cu agentia teritoriala de supraveghere a
mediului si cu reprezentantii similari ai administratiei locale
- Dezvoltarea continua a departamentului in acord cu dezvoltarea companiei
C. Desfasurarea activitatii
1. Organizarea departamentului
a. Formarea echipei - inginer chimist - chimie analitica
- biolog - biologie generala
 215

- electronist - electronica analitica si digitala

- tehnician electronist - aparatura de masura si
control (intretinere si
reparatii), sofer
- asistent - secretariat, contabilitate
b. Dotarea tehnica si logistica - 2 camere (1 pentru dvs.)
- 1 autoturism de teren
- 5 computere (unul pentru Internet)
- 1 laborator portabil pentru masurarea calitaii apei
- 1 laborator portabil pentru masurarea calitatii
solului
- aparatura portabila pentru detectia gazelor toxice
si combustibile
c. Documentare - legislatie
- tehnica si stiintifica
- tehnologica (instructiuni de fabricatie), specifica
firmei
d. Asigurarea bugetului - salarii
- efectuarea masuratorilor
- intretinerea si reparatia echipamentelor
- plata colaborarii si serviciilor
Observatie: Daca nu este posibil sa aveti aparatura minimala, incheiati un contract de servicii
cu o firma specializata. Aparatura cu care masurati este bine sa fie similara sau compatibila cu
cea a agentiei de protectie a mediului.
2. Supravegherea calitatii mediului
a. inventarul surselor de poluare din firma (informatiile se obtin de la tehnologii de profil,
dar este bine ca sa-l faceti si dvs.);
b. investigarea nivelului de izolare fata de mediu al surselor de poluare
c. inventarul locurilor cu risc ecologic si tehnologic ridicat
d. configurarea programului de masurare si supraveghere a calitatii mediului
- analiza ecogeografica a zonei pentru a stabili perimetrul exterior companiei pina unde
veti face supravegherea calitatii mediului
 216

- stabilirea tipului de esantionare a masuratorilor prin incadrarea intr-una din prevederile

legale si tinind cont si de dotarea materiala si umana
- stabilirea locurilor in care se realizeaza masuratorile
- stabilirea modului de raportare (structura buletinului de masuratori)
e. elaborarea scenariilor de risc ecologic din teritoriul supravegheat
f. stabilirea programului de revizii si reparatii ale echipamentelor de masurare, precum si
a programului de aprovizionare cu materiale consumabile
3. Relatia cu departamentul tehnologic si cu cel de productie din firma
a. informari periodice asupra starii mediului din care specialistii respectivi pot deduce
existenta unor eventuale disfunctii ale echipamentelor tehnologice
b. transmiteti scenariile de risc ecologic elaborate de departamentul dvs. si cereti-le sa
desfasoare activitati de training in acest domeniu
c. solicitati continuu imbunatatirea performantelor tehnologice si economice pentru ca
ele sunt o sursa sigura de reducere a poluarii
4. Relatia cu organele de control de specialitate si cu organele administratiei locale
a. tineti documentatia ceruta de lege la zi
b. asigurati-va ca aparatura folosita de dvs. sa fie similara sau compatibila cu cea
folosita de agentie
c. nu bruscati relatia, chiar daca aveti dreptate

II. Realizarea unui sistem de monitorizare in timp real a poluarii aerului

A. Scopul actiunii
Imbunatatirea performantelor de supraveghere a calitatii aerului din zona de
supraveghere a calitatii mediului aferenta unei companii de productie din domeniul
chimiei
B. Pozitia manageriala
Sef de proiect (project manager)
C. Situatia concreta care determina aplicatia
Compania in care lucrati produce ingraseminte chimice cu azot si se asociaza cu un partener
strain care aduce in aceasta asociere un segment de piata din Comunitatea Europeana. Pentru
a respecta cerintele acestei piete, partenerul strain solicita si obtine de la partenerul roman
realizarea unei imbunatatiri semnificative a calitatii aerului in zona.
 217

D. Configurarea generala a aplicatiei

Configurarea unei aplicatii de monitorizare a poluarii aerului implica realizarea unui set
de obiective pentru care exista deja o metodologie elaborata.
(i) Descrierea zonei in care se face monitorizarea poluarii aerului
Delimitarea zonei in care se va face monitorizarea se face cu instrumentele specifice
ecogeografiei (harta ecogeografica). In acest caz vom considera o zona de monitorizare tipica
pentru ecosistemele antropizate. Vom considera ca zona este situata in jurul unei unitati
industriale care produce ingrasaminte chimice pe baza de azot si care emite in atmosfera gaze
toxice pentru om si mediul natural. In imediata vecinatate a unitatii industriale se afla situate
culturi agricole si pasuni, ape curgatoare si iazuri, precum si o padure de stepa. In a doua
vecinatate se afla situate cateva sate, iar la o departare de 10 km de unitatea industriala se afla
situat un oras de marime medie. In zona exista, de asemenea, toata infrastructura specifica
asezarilor umane si amenajarilor industriale: retea de sosele, centrala electrica si termica, retea de
apa potabila si pentru uz industrial, conducta de gaz metan.
O astfel de configuratie a zonei ne obliga sa urmarim, in cadrul procesului de
monitorizare, toate tipurile de efecte asupra mediului incojurator, pe termen scurt, mediu si lung
si, pe de alta parte, este specifica multor ecosisteme antropizate din Romania. Aceasta
configuratie a zonei de monitorizare este, de exemplu, foarte apropiata de situatia existenta in
jurul combinatului chimic "FIBREX" din Savinesti sau a combinatului chimic "OLTCHIM" din
Ramnicu- Valcea.
(ii) Substantele a caror concentratie va fi monitorizata (tipuri si domenii de masurare)
Conform metodologiei dezvoltate la curs, va trebui sa selectam pentru procesul de
monitorizare o astfel de gama de substante, incat fiecare tip de efect (pe termen scurt, mediu si
lung) sa fie reprezentat de cel putin o substanta. Urmarind descrierea de mai sus a zonei, vom
selecta urmatoarele substante:
(1) Efecte pe termen scurt
- monoxid de carbon (CO), care provine din procesele de ardere din centralele termice din zona;
- gaz metan (CH4), care poate proveni din emisiile accidentale ale conductelor care alimenteaza
infrastructura amenajarilor umane si industriale din zona;
- amoniac (NH3), care provine din emisiile in atmosfera ale unitatii industriale din zona;
- fum, care ar putea proveni din incendii de padure datorate unor cauze antropice (neglijenta in
folosirea focului, explozii la conducta de gaz metan) sau naturale (seceta excesiva).
 218

(2) Efecte pe termen mediu

- compusi organici volatili (VOC) care provin de la mijloacele de transport care circula in zona
sau de la manipularea neglijenta a produselor petroliere (benzina, motorina sau arderea
produselor de cauciuc);
- aciditatea aerului (pH), ca indicator global al ploilor acide, fenomen care leaga zona de alte
ecosisteme antropizate.
(3) Efecte pe termen lung
- freoni (R11), care provin de la instalatiile frigorifice, fixe si mobile, din zona.
Evolutia valorilor concentratiilor acestor substante trebuie monitorizata, cand este posibil,
pentru situatiile de alarma si alerta. In tabelul 7.1 sunt sistematizate toate datele referitoare la
aceste situatii, furnizandu-se astfel datele minimale asupra domeniilor de masura.

Tabelul 7.1 - Tipurile de substante si domeniile de masurare

SUBSTANTA SAU CONCENTRATIA NIVELUL DE NIVELUL DE TIPUL DE SENZOR CU
PARAMETRUL DE LIMIT| ADMIS| ALARM| ALERT| SEMICONDUCTOARE
CALITATE (ppm) (ppm) (ppm)

Monoxid de 1.000 100 30 - 50 Senzor cu SnO2

carbon *
Gaz metan ** 50.000 5.000 1.500 - Senzor cu SnO2
14.500
Amoniac * 250 25 7,5 - 12,5 Senzor chemo-optic
Fum *** 100 10 3-5 Senzor cu SnO2

Compusi organici 100.000 10.000 3.000 - Senzor cu siliciu

volatili * 5.000 poros
Aciditatea aerului - - - Senzor chemo-optic
Freoni - - - Senzor cu SnO2

* Concentratia care provoaca disconfort temporar la o durata de inhalare de 30 - 60 minute

** Limita de explozie in aer
*** Monitorizare pe oxid de carbon

Pentru aciditatea aerului (pH) nu este definita o concentratie limita, din cauza ca, pana
acum nu a avut o metoda de masurare. De asemenea, pentru freoni nu sunt definite concentratii
limita pentru ca este greu de stabilit o relatie cantitativa intre emisia la nivel local si efectul
 219

global al subtierii stratului de ozon. Pentru aceste doua tipuri de substante nu vor fi monitorizate
situatiile de alarma si de alerta, ci vor fi raportate numai valorile concentratiilor.
In ultima coloana a tabelului 7.1 sunt mentionate tipurile de senzori cu semiconductoare
care pot detecta substantele selectate in domeniile de masura specifice poluarii aerului. Este
vorba de trei tipuri de senzori: senzori chemo-optici pe siliciu pentru detectarea amoniacului si a
pH-ului atmosferic, senzori cu SnO2 pe siliciu sau substrat ceramic pentru detectia oxidului de
carbon, a metanului, a fumului si a freonilor si senzori cu membrana pe siliciu poros pentru
detectia compusilor organici volatili.
(iii) Configuratia generala a sistemului de monitorizare a poluarii aerului
Asa cum am aratat in capitolul precedent, un sistem de monitorizare a poluarii aerului
trebuie sa aiba o structura modulara, pentru a putea masura, simultan, in mai multe puncte din
zona de monitorizare. Pentru ca lucreaza in mediul inconjurator trebuie sa fie independent de
reteaua de 220 V/50 Hz si pentru ca trebuie sa lucreze in timp real, fiecare subsistem de masura
trebuie sa contina o unitate de memorare, procesare si transmisie a datelor.
Din aceste motive, configuratia sistemului de monitorizare in timp real a poluarii aerului
arata ca in Fig. 7.1.

Fig. 7.1 - Configuratia sistemului de monitorizare in timp real

Sistemul de monitorizare este compus din n subsisteme independente plasate cate unul in
fiecare din cele n puncte de masurare din zona de monitorizare. Fiecare subsistem este compus
dintr-un microsistem cu senzori cu semiconductoare care are functia de masurare a
concentratiilor poluantilor preselectati ai aerului, dintr-un microcontroller care realizeaza
 220

conversia analog-digitala si organizeaza si memoreaza fisierele de date masurate, dintr-un bloc

de transmisie de date si dintr-o sursa de alimentare cu energie electrica, independenta de reteaua
de 220 V/50/Hz. Datele masurate sunt transmise cuasi-continuu catre unitatea centrala, echipata
cu un computer IBM-PC de putere mare care realizeaza conversia datelor de tensiune masurate
in concentratii, face corectiile de temperatura si umiditate, organizeaza datele pentru semnalarea
in timp real a situatiilor de alerta si alarma si memoreaza datele conform cerintelor de raportare
ale beneficiarului.
In Fig. 7.2 prezentam configuratia hardware a microsistemului cu senzori cu
semiconductoare. Fiecare microsistem care echipeaza un subsistem de masurare este compus
din:
- un senzor chemo-optic pentru masurarea concentratiilor de amoniac;
- un senzor chemo-optic pentru masurarea pH-ului atmosferic;
- un senzor cu membrana pe siliciu poros pentru masurarea conentratiilor VOC;
- un senzor cu membrana pentru masurarea umiditatii relative;
- un array de senzori cu SnO2 pe siliciu pentru masurarea concentratiilor de monoxid de carbon,
fum, gaz metan si freon;
- un senzor (termistor sau senzor cu semiconductoare) pentru masurarea temperaturii in punctul
in care se face monitorizarea.
Fiecare din acesti senzori este cuplat la un bloc de conditionare a semnalului indeplineste
functiile de alimentare cu energie electrica, de preconditionare optica sau termica si de
amplificare a semnalului de tensiune primar pana la o valoare compatibila cu intrarile analogice
ale microcontroller-ului care conduce achizitia si gestionarea datelor in subsistemul de masura.

Fig. 7.2 - Configuratia generala a microsistemului cu senzori cu semiconductoare

 221

In plus fata de cele prezentate in tabelul 7.1, a fost introdus inca un senzor cu membrana
pe siliciu poros pentru masurarea umiditatii atmosferice si un senzor pentru masurarea
temperaturii in punctul in care se face monitorizarea pentru a putea descrie dependenta functiilor
de calibrare ale fiecarui senzor de variabilele de influenta.
Alegerea acestor tipuri de senzori a fost facuta tinand seama de:
- tipul de gaz de masurat, in raport cu tipul de gaz masurat de senzor;
- concentratia gazului de masurat, in raport cu domeniul de masura al senzorului;
- timpul de raspuns al senzorului, in raport cu perioada de masura in timp real;
- posibilitatea de realizare a unui bloc de preconditionare de semnal, cuplabil la microcontroller;
- fiabilitatea si timpul de viata al senzorului;
- posibilitatea preschimbarii senzorului;
- pretul senzorului;
- gabaritul subsistemului ce include senzorul;
- selectivitatea senzorului.
Parametrul "selectivitatea senzorului" este ultimul, deoarece o selectivitate redusa (ca in
cazul senzorilor cu SnO2) poate fi compensata din software-ul asociat. Oricum, nici unul din
aceste tipuri de senzori nu este comercial, toti fiind intr-un stadiu de cercetare mai mult sau mai
putin avansat, astfel incat, imbunatatirea performantelor lor este posibil de realizat.
E. Formarea echipei de lucru
Varianta 1 - angajarea citei unei firme pentru fiecare componenta a sistemului
Varianta 2 - angajarea unei singure firme pentru realizarea intregului sistem
F. Organizarea secventei de desfasurare a proiectului
- stabilirea calendarului de lucru pentru fiecare participant la proiect cu termene de raportare
clare si corelarea acestor calendare in raport cu structura tehnica a proiectului
G. Proiectarea si realizarea programului de finantare
- construirea bugetului preliminar de cheltuieli
- surse de finantare - profitul companiei dvs.
- surse atrase - surse provenite din asociere
- credite bancare
- asocieri noi
- recuperarea cheltuielilor - din profitul estimat a fi realizat prin vinzarea pe piata UE
 222

- din cheltuieli cu refacerea mediului, sanatatea si daune

penale, cheltuieli care nu mai sunt facute daca se realizeaza
acest sistem
H. Coordonarea desfasurarii proiectului
- realizati legatura permanenta cu fiecare dintre partenerii participanti la proiect
- organizati sesiuni comune de lucru si facilitati colaborarea intre parteneri
- asigurati–va ca la sedintele in care se prezinta raporturile de progres in desfasurarea
proiectului sa participe toti partenerii
- asigurati finantarea proiectului in timp real
I. Implementarea aplicatiei in sistemul firmei
- asigurati accesul partenerilor participanti la proiect la informatiile tehnologice din liniile
de productie
- participati la receptia fiecarei componente a sistemului
- participati direct la configurarea directa a sistemului de masurare
- asigurati toate conditiile tehnice si logistice pentru instalarea sistemului in teren
- asigurati-va ca sistemul respecta cerintele impuse de aplicatie si lasati un rest de plata
pentru momentul cind sistemul functioneaza la parametri proiectati
- nu terminati proiectul fara asigurarea unui sistem eficient de service si intretinere
 223

Lucrarea de laborator nr. 8 - referat

MASURAREA pH-ului IN MEDII ACVATICE

1. Scopul lucrarii
Determinarea dependentei marimilor de iesire a pH-metrului de valoarea pH-ului unei
solutii şi calibrarea pH-metrului.

2. Principiul metodei
pH-ul este parametrul ce caracterizează o solutie din punctul de vedere al aciditatii,
respectiv bazicitatii sale. pH-ul nu se poate masura în cazul substantelor pure. Intr-o solutie unul
dintre componenti este în concentratie mult mai mare decat celalalt. Cel mai des utilizat solvent
este apa, dar mai exista multi alti solventi, care sunt utilizati pentru a forma solutii cu un numar
finit de substante (de ex. acidul acetic, utilizat ca solvent pentru baze, sau alcolii utilizati ca
solventi pentru acizi). Apa reactioneaza atat cu acizii cat si cu bazele, deci se comporta ca un
acid in prezenta unei baze si ca o baza in prezenta unui acid. Substantele acide au tendinta de a
pierde un proton, iar substantele bazice au tendinta de a lega un proton. In solutie apoasa protonii
se leaga de cate o molecula de apa, sub forma de ioni de hidroniu. Se numeste grad de ionizare
fractiunea din numarul total de molecule de acid sau de baza ionizate in solutie.
In solutii diluate, acizii tari pot fi considerati complet ionizati. Bazele reactioneaza cu
apa, dand ioni de hidroxil (HO-), apa reactionand ca un acid slab. Este practic sa se exprime
concentratia ionilor de hidroniu dintr-o solutie apoasa in forma logaritmica.. Se numeste
exponent al concentratilor ionilor de hidroniu sau pH, logaritmul cu semn schimbat al
concentratiei ionilor de hidroniu din solutie:
1
pH = − log c + = log (1)
H c +
H
Aceasta definitie este cea mai des utilizata. Definitia mai exacta (care se utilizeaza si in
cazul masuratorilor de pH) este:
pH-ul este logaritmul cu semn schimbat al activitatii substantei considerate.
pH = − log a +
H
(2)
In solutii de o anumita concentratie, numai o fractiune din numarul total de ioni sunt
ionizati si participa la fenomene ca: transportul electricitatii prin electroliti si forta
electromotoare a pilelor electrice. In cazul solutiilor slabe concentratia ionilor de hidroniu si
activitatea solutiei sunt aproximativ egale.
Intr-o reactie reversibila, intre doi componenti A si B, reactie din care rezulta alti doi
componenti C si D, la echilibru, raportul dintre produsul concentratiilor produsilor de reactie
(cC si cD) si produsul concentratiilor reactantilor (cA si cB) este constant la o temperatura data:
c c
K= c D (3)
cAcD
K este constanta de echilibru. Relatia anterioara se numeste legea actiunii maselor.
Daca un acid HA reactioneaza cu apa:
HA + H2O = H3O+ + A- (4)
+ -
(de ex.: HCl + H2O = H3O + Cl )
si solutia este diluata (concentratia acidului este mult mai mica decat a apei), concentratia apei
poate fi considerata constanta ( cH2O=ct. ). Relatia (3) poate fi rescrisa:
 224

c c
H+ A−
K a = K × c H 2O = (5)
c HA
unde Ka este constanta de aciditate.
Bazele tari, de ex. NaOH, KOH sunt electroliti tari, ionizati complet in toate formele de stare
(stare solida, stare topita sau in solutie ). Bazele slabe sunt compuse din molecule neionizate. In
solutie apoasa, ele reactioneaza cu apa, dand ioni HO- si cationi. Se defineste constanta de
bazicitate, in cazul solutiilor apoase (analog cu constanta de aciditate):
c −c +
K b = K × c H 2O = HO B (6 )
cB
unde concentratiile c sunt corespunzatoare componentilor din reactia chimica:
B + H2O = HO-+ B+ (7)
Cu cat constanta de de aciditate este mai mare, cu atat el este mai ionizat (la o
concentratie in solutie si temperatura date) si este un acid mai tare. Cu cat o baza are o constanta
de bazicitate mai mare, cu atat ea accepta intr-o proportie mai mare un proton cedat de un acid
(sau apa), la o concentratie in solutie si temperatura date.
O solutie apoasa este neutra cand concentratiile ionilor de hidroniu (H+) si ionilor de
hidroxil (HO-) sunt egale. S-a calculat [1] ca aceste concentratii sunt de 10-7 ioni x g/l, la o
temperatura de 25 0C. Rezulta ca punctul neutru, in scala pH, in solutie apoasa, este pH=7.00. O
solutie cu pH mai mic decat 7 este acida, iar o solutie cu pH mai mare decat 7 este bazica. Cand
pH-ul scade cu o unitate, concentratia ionilor H3O+ din acea solutie creste de 10 ori, respectiv a
ionilor HO- scade de 10 ori.
Tabel 1
cH3O+(ioni-g/l) 1 10-1 10-2 10-3 10-4 10-5 10-6
cHO-(ioni-g/l) 10-14 10-13 10-12 10-11 10-10 10-9 10-8
pH 0 1 2 3 4 5 6

cH3O+(ioni-g/l) 10-7 10-8 10-9 10-10 10-11 10-12 10-13 10-14

cHO-(ioni-g/l) 10-7 10-6 10-5 10-4 10-3 10-2 10-1 1
pH 7 8 9 10 11 12 13 14

O pila electrica este o sursa care genereaza curent electric - tensiune electrica,
printr-un proces la care participa un electrolit (solutie in care transportul electricitatii este
efectuata prin transportul ionilor). Intr-o pila electrica exista 2 electrozi, formati dintr-un
conductor metalic, scufundati intr-un electrolit. La suprafata de contact dintre fiecare dintre cei
doi electrozi si electrolit se stabileste o diferenta de potential, numita potential de electrod.
Tensiunea electromotoare (Eel) a pilei este egala cu suma potentialelor de electrod. Tensiunea
electromotoare este data de ecuatia lui Nernst [1]:
Eel = Eel0 - RT/nF x ( − log a + ) (8)
H
si cum
pH = − log a
H+
rezulta:
Eel = Eel0 + RT/nF x pH= Eel0 + C x pH (9)
Semnificatia marimilor din relatiile anterioare este:
Eel0 - tensiune electromotoare de referinta
R - constanta gazelor perfecte
T - temperatura absoluta
 225

n - numarul de ioni
F - constanta lui Faraday
pH - caracteristic electrolitului din pila
C= RT/nF - constanta caracteristica pilei

Rezulta ca se poate utiliza o pila electrica pentru masurarea pH-ului. O astfel de pila
devine un electrod de masura. Pentru a elimina marimile necunoscute din relatia anterioara se
inseriaza o pila electrica a carei parametrii sunt cunoscuti (Eel , Eel0 si pH) cu o pila electrica
utilizata pentru masurarea pH-ului necunoscut al unei solutii date. Inserierea se efectueaza astfel
incat cele doua tensiuni electromotoare sa se scada. Cele doua pile se introduc in aceeasi sonda
de masura. Sondele de masura care contin o singura pila de masura se numesc sonde cu o singura
jonctiune, iar cele cu doua pile - sonde cu dubla jonctiune [2]. Pila cu parametrii cunoscuti se
numeste celula de referinta, iar cea introdusa in solutia cu pH necunocut - celula de masura.
Sonda de masura utilizata in lucrare este una cu dubla jonctiune.
Tensiunea la bornele celor doua pile inseriate, EAB, va fi data de relatia:
E AB = E el 0 ref − E el 0 + C ref × pH ref - C × pH = A + B × pH (10)

0 0
A = E el ref − E el + C ref × pH ref
B = −C × pH

unde Eel0, Cref si pHref sunt parametrii celulei de referinta, iar Eel, C si pH sunt parametrii celulei
de masura.
Se observa ca relatia dintre tensiunea masurata si pH este liniara, deci la calibrare sunt
necesare cel putin doua puncte in planul pH - mV. Panta (SLP) este caracteristica fiecarui
electrod de masura. Se poate da panta celulei de masura in functie de cea a celulei de referinta, in
unitati relative (%).

3. Procese de acidificare in mediul inconjurator

3.1. pH-ul in medii biologice /1/
Multe reactii biochimice au loc in solutii neutre, slab acide sau slab bazice. pH-ul singelui
omenesc este situat intre 7,36 si 7.52 la 25oC. Daca pH<7, exista riscul mortii prin coma, iar daca
pH>7.8 exista riscul mortii prin tetanos. Organul cu rol foarte important in mentinerea constanta
a pH-ului sanguin este rinichiul. De aceea pH-ul urinei variaza intre 4.5 – 8, dupa cum rinichiul
elimina excesul de aciditate sau bazicitate din singe. Valoarea normala a pH-ului urinei este pH
= 6.2. La temperatura corpului omenesc de 37oC, produsul ionic al apei este Kw = 3.33 x 10-14.
Punctul neutru al apei la aceasta temperatura este la pH = 6.75. Lichidele din mediul intern al
organismului sunt, deci, slab acide sau slab bazice. Sucul gastric este puternic acid (pH = 1.7) iar
sucul intestinal este bazic (pH = 8).
Fiecare specie de plante se dezvolta intr-un sol cu un anumit pH:
Cartof 5 – 5.7
Capsuni 5 – 6.2
Vita de vie 5.4 – 6.8
Griu 5.4 – 7
Ceapa 6.2 – 7.2
De asemenea, calitatea unor medicamente, produse alimentare sau cosmetice se masoara prin
valoarea pH-ului:
Aspirina tamponata 8
 226

Sampon 4 – 5.5
Bere 5.1

3.2. Efectele acidificarii asupra mediului inconjurator /5,6/

pH –ul este unul dintre cei mai importanti indicatori de calitate ai surselor naturale si
antropice de apa si depind de mai multi factori:
- concentratia de carbonati si de bioxid de carbon
- tipul de roca, acida sau alcalina, din care este formata albia
- tipul de sol din albie
- natura deversarilor poluante (precipitate atmosferice, deseuri)
In mod obisnuit, pH-ul surselor naturale de apa este intre 6.5 si 8.5 si foarte rar este situat in
afara domeniului 4 – 9:
Apa distilata 5.6
Apa de riu 7.85
Apa de lac 6.95
Apa subterana 7.7
Apa potabila 7.7
Apa minerala 5.8
Sursele de acidificare ale mediilor acvatice si ale solului sunt atit ploile acide, deversarile
lichide si solide din surse antropice, precum si folosirea pe scara larga a ingrasemintelor chimice
in cadrul agriculturii intensive.
Apa de ploaie are, in mod normal, pH-ul de 5.6 datorita reactiei dintre apa si bioxidul de
carbon prezent in aerul curat. Datorita oxizilor de sulf (60%) si al oxizilor de azot (40%) ploaia
devine acida, fiind masurate valori de 2.7 (Keane, Pensylvania 1970) si chiar 1.5 (Wheeling,
Virginia 1970).
In ceea ce priveste producatorii primari, procesele de acidificare sunt cauza reducerii
numarului de specii de fitoplancton, in special alge verzi. Lacurile in care pH<5 au mai putin de
10 specii in compozitia fitoplanctonului, in timp ce pentru pH in domeniul 5 – 6 numarul
speciilor creste rapid. In general domeniul de pH in care sunt prezente cele mai multe specii de
producatori primari este 5.8 – 6.2.
Acelasi efect de reducere a populatiilor se constata si in ceea ce priveste descompunatorii
(bacteriile). S-a constatat ca, in apele in care pH-ul este situat in domeniul 4.6 - 5.4, numarul
descompunatorilor este de 5 pina la 20 de ori mai scazut decit in apele care au pH-ul situat in
domeniul 5.6 – 7.1.
Zooplanctonul (nevertebratele) este, de asemenea, supus procesului de reducere ca
urmare a acidificarii. Cauzele sunt atit reducerea numarului de producatori primari, cit si
inrautatirea conditiilor de mediu pentru metabolismul propriu. Concentratii mari ale ionului H+ si
ale metalelor (in special aluminiu) impune strss-ul fiziologic pentru aceste organisme. Astfel, la
o valoare a pH-ului de 6.5 o concentratie de Al de 1.02 mg/l determina o pierdere neta de Na+ de
aproape 20%.
Efecte semnificative in ceea ce priveste scaderea populatiilor ca urmare a proceselor de
acidificare se constata mai ales la pesti. Motivele sunt legate atit de fiziologia proprie, cit si
pozitiei superioare din piramida trofica.
Domeniul de pH Efecte
6.5 – 9 Nici unul
6.0 – 6.4 Efecte negative numai cind concentratia
de CO2 > 1000 mg/l
5.0 – 5.9 Efecte negative numai cind concentratia de
 227

CO2 > 20 mg/l si in prezenta ionilor ferici

4.5 – 4.9 Efecte negative pentru oua si pentru pestii adulti cind
nivelele de Ca2+ , Na+ si Cl- sunt scazute
4.0 – 4.4 Efecte negative asupra pestilor adulti care nu s-au adaptat
progresiv la aciditate scazuta
3.5 – 3.9 Letal pentru salmonide cu toate ca unele exemplare mai pot
supravietui
3.0 – 3.4 Cei mai multi pesti mor in interval de ore
Pentru vertebratele superioare domeniul aciditatii letale pentru embrionii speciilor de
amfibieni este de 3.4 la 4.5. In ceea ce priveste pasarile, a fost raportata o scadere de 70 – 80% a
poulatiei de cufundaci in perioada 1960 – 1984, perioada in care pH-ul apei a scazut cu 1.7
unitati.
Pentru oameni efectele negative ale procesului de acidificare constau, in special, in
introducerea in solutie a metalelor toxice (mercur, cadmiu) ca urmare a unui pH acid.
Concentratiile crescute de aluminiu pot determina boli ale singelui si nervilor, boli ale oaselor,
precum si o incidenta crescuta a bolii Alzhaimer si a altor forme de dementa senila.

4. Descrierea lucrarii
4.1. Aparatura necesara
(a) pH-metru Orion, model 420A plus [3]. Acest pH-metru este un pH-metru de
laborator, cu care se pot efectua masuratori de pH, mV (tensiunea EAB din relatia
(10)) si temperatura. La acest pH-metru se pot conecta mai multe tipuri de sonde.
Sonda utilizata in lucrare este de tip dubla jonctiune, cu senzor de temperatura. In
functie de sonda, pH -metrul permite stabilirea de catre operator a punctelor de
calibrare si a pantei. PH-metrul are urmatorii parametrii:
- Alimentare: tensiunea 120/220 V a.c.
- Display LCD dedicat
- Domenii de masura: pH -2......19.9
mV ± 1600mV
T -5...+105 oC
- Rezolutie: pH 0.001/0.01/0.1
mV 0.1 mV
T 0.1 oC
- Panta SLP 80…120 %
- Intrari (1) BNC - pentru sonda de pH
(2) PIN - pentru referinta
(3) ATC/DIN - pentru sonda de temperatura
- Iesiri RS 232 - pentru cuplarea cu o imprimanta dedicata sau cu
calculatorul
- Conditii de mediu: +5 oC … +45 oC
5 …85 % umiditate, fara condens
(b) Sonda de pH - model 9157BN, produsa tot de firma Thermo Orion. Schema
acestei sonde este data in Fig. 1.
 228

Fig.1 - Schema sondei duble de pH

Este o sonda cu dubla jonctiune, cu electrozi de Ag, electrolit AgCl. Acesta se umple
(printr-un orificiu de umplere) dintr-un recipient furnizat de firma, in cazul in care nivelul in
sonda scade (din cauza evaporarii sau reactiilor chimice). Orificiul de umplere trebuie sa fie
astupat in timpul stocarii si liber in timpul masurarii.
Pentru compensarea variatiei pantei cu temperatura (care variaza conform relatiei (9)) -
ATC (Automatic Temperature Compensation) - se utilizeaza un sistem de masura a temperaturii
cu termistor sau bimetal.
Conectarea sondei la pH-metru se efectueaza cu un conector BNC (semnal de tensiune,
proportional cu pH-ul) si cu un conector DIN pentru ATC (semnalul pentru compensarea
temperaturii).
Etalonarea sondei se efectueaza in trei puncte: pH=4.01, pH=7.00, pH=10.01 (valori la
25oC). Variatia pH-ului cu temperatura este data in tabelul 2, pentru cele trei valori de etalonare.

Tabel 2
pH(25oC)/T 5 oC 10 oC 20 oC 30 oC 40 oC 50 oC
4.01 4.00 4.00 4.00 4.02 4.03 4.06
7.00 7.08 7.06 7.01 6.98 6.84 6.83
10.01 10.25 10.18 10.06 9.97 9.89 9.83

Datele sunt preluate [4] din standardele americane NIST (National Institute of Standards
and Technology).
Imersia in solutia de masurat se efectueaza astfel incat nivelul acesteia sa depaseasca
jonctiunea inferioara si sa se afle cu aprox. 2 cm sub jonctiunea superioara.
Sonda se pastreaza intr-o solutie de apa distilata cu KCl (0.5 g/100ml), pentru pastrarea
senzorului in stare umeda si pentru activarea ionizarii.
(c) Solutii buffer - Solutiile buffer sunt solutii care isi mentin valoarea pH-ului daca in
solutie exista urme de alte substante; pentru etalonare se utilizeaza solutii cu pH=4.01,
7.00, 10.01, respectiv (valorile de pH sunt date la 25 oC).
(d) Seringi etalonate de 5 - 50 ml.
(e) Vase de laborator de sticla 50 - 100 ml.
(f) Solutii: (f1) solutii buffer - Solutiile buffer sunt solutii care isi mentin valoarea
pH-ului daca in soltie exista urme de alte substante; pentru etalonare se utilizeaza solutii
cu pH=4.01, 7.00, 10.01, respectiv (valorile de pH sunt date la 25 oC.
(f2) apa distilata
(f3) apa recoltata din diferite medii (apa de ploaie, apa de râu, etc.)
(f3) amoniac
(f4) detergent lichid
(g) Cablu de conectare la calculator (conectarea se efectueaza pe COM 2, pentru a permite
conectarea mouse-ului pe COM 1).
(h) PC care include un soft dedicat.

Configuratia software
Se utilizeaza un program realizat in Visual Basic 3.0, phm1.exe, deci un program sub
Windows (in directorul ph). Pentru conectarea sau deconectarea la pH-metru exista in Menu
butoane corespunzatoare. La conectare se schimba culoarea LED-ului virtual "Port" din rosu in
 229

verde (si invers la deconectare). Datele furnizate sunt in format ASCI. Daca se comanda de la
pH-metru "Print" se afiseaza in caseta - text "Date" pH-ul, tensiunea pe sonda (in mV),
temperatura, ora si data la care s-a efectuat masuratoarea, asa cum sunt furnizate de pH-metru
(cu conditia ca pH-metrul sa fie conectat la COM 2, "LED"- ul virtual sa aiba culoarea verde).
Pentru a se afisa intr-un format clar, se "apasa" pe butonul "Prelucrare date". Daca se doreste
scrierea unor comentarii, acestea se pot da in casuta "Comentarii", si salvate cu comanda "Save".
Datele sunt depuse in fisierul "Date.rec", dar acesta este accesibil doar dupa deconectare.

3.2. Prezentarea secventei de lucru

I. Setarea pH-metrului
Setarea se poate efectua fie cu sonda de pH conectata, fie cu sonda deconectata, dar cu borna
BNC acoperita (cu capacul ce este prins pe pH-metru, in imediata vecinatate). Sonda de
compensare a temperaturii ATC se deconecteaza.
Se apasa butonul "setup". Etapele setarii sunt (in conformitate cu cele enumerate si pe fata pH-
metrului):
1-1 pH - ON (se efectueaza masuratoarea pe modul pH)
1-2 Hold (poate fi ON sau OFF, trecerea efectuandu-se cu sagetile albastre); in cazul in care este
"ON", dupa ce apare indicatia "ready", valoarea afisata nu se mai schimba
1-3 BEEP (poate fi ON sau OFF, trecerea efectuandu-se cu sagetile albastre)
1-4 AUTOSHUTOFF (poate fi ON sau OFF, trecerea efectuandu-se cu sagetile albastre, dar este
preferabil, pentru conservarea afisajului, sa fie ON)
2.1 SLOPE - valoarea estimata de microcontroller, valoare medie pentru diferite sonde sau
temperaturi este 100.
2.2 RESOLUTION Se poate fixa, utilizand sagetile albastre, rezolutie pentru pH de 0.1, 0.01,
respectiv 0.001
2.3 ISOPOINT 7.000
2.4 RESET - Se pune pe ON, deoarece trebuie sa se poata efectua calibrarea, utilizand sagetile
albastre
3.1 TIMER INTERVAL - da intervalul la care este activ timerul, daca se apasa pe butonul
"timer" - se poate fixa in ore, minute si secunde, utilizand sagetile albastre si pentru fiecare
digit corect, dandu-se "YES"
3.2 REMAINING TIME - timpul pana la care se va efectua urmatoarea masuratoare
3.3 SET REAL TIME - trebuie fixata ora si data, intai luna, apoi ziua, apoi anul, utilizand
sagetile albastre si pentru fiecare digit corect, dandu-se "YES"
5.1 PRINT MODE 1 - Manual
2 - Ready (de cate ori se stabilizeaza o valoare masurata)
3 - Timed (la intervale date)
5.2 PRINT INTERVAL - Se da o valoare de timp, dupa care se printeaza valoarea masurata (in
ore, minute si secunde, utilizand sagetile albastre si pentru fiecare digit corect, dandu-se "YES")
Iesirea din setare se efectueaza apasand "measure"

II. Calibrare
Se clateste sonda in apa distilata, apoi in solutia de masura (intai in solutia cu pH=4.01). Dupa
fiecare clatire se usuca sonda pe hartia de filtru.
Se introduce sonda in solutia cu pH=4.01. Se noteaza temperatura.
Se intra in calibrare apasand butonul "cal".
 230

Se utilizeaza sagetile albastre pentru a stabili fiecare digit al valorii corecte a pH-ului la
temperatura data, utilizand tabelul 2. (de ex. 4.00, la 20 oC). Acesta este punctul P1 din curba de
calibrare.
Se spala sonda in apa distilata, se usuca sonda, apoi in solutia de masura (aici, cea cu pH=7.00).
Se introduce sonda in solutia cu pH=7.00. Se utilizeaza sagetile albastre pentru a stabili fiecare
digit al valorii corecte a pH-ului la temperatura data, utilizand tabelul 2. (de ex. 7.01, la 20 oC).
Acesta este punctul P2 din curba de calibrare.
Se clateste sonda in apa distilata, apoi in solutia de masura. (in solutia cu pH=10.01). Dupa
fiecare clatire se usuca sonda pe hartia de filtru.
Se introduce sonda in solutia cu pH=10.01. Se utilizeaza sagetile albastre pentru a stabili fiecare
digit al valorii corecte a pH-ului la temperatura data, utilizand tabelul 2. (de ex. 10.06, la 20 oC).
Acesta este punctul P3 din curba de calibrare.
Dupa calibrare apare afisata panta curbei de calibrare (pentru sonda utilizata, la 20 oC, panta -
SLP - este aproximativ 90 %) . Daca in timpul calibrarii pH-metrul este conectat la PC (s-a dat in
programul phm1.exe comanda conectare), datele calibrarii (pH-ul masurat in cele trei puncte,
tensiunea EAB furnizata de sonda pH-metrului si panta rezultata) sunt inregistrate in fisierul
„DATE.REC”
Se salveaza fisierul „DATA.REC” (din directorul pH) cu alt nume si se repeta operatiunile de
calibrare pentru alta temperatura a solutiilor buffer. Se reprezinta grafic dependenta pH-ului de
tensiunea EAB, asa cum rezulta din fisier, (in MicroCall Origin 3.0, de exemplu) si se
interpreteaza rezultatele urmarind dependenta pantei curbei de calibrare de temperatura.
Masuratori
Pentru inregistrarea datelor masurate se aapeleaza programul phm2.exe, pe poteca
c:\ph\phm2.exe. Se "apasa" pe butonul "Conectare". In acest moment iesirea pH-metrului este
conectata la PC, pe COM 2, iar fisierul de depunere a datelor Date.rec este deschis. Dupa fiecare
masuratoare si stabilizarea indicatiei de pH (apare ready pe pH-metru) se da comanda pe pH-
metru "print". In caseta text "Date" apar datele masurate (pH-ul, tensiune electromotoare
corespunzatoare, temperatura probei, data inregistrata in pH-metru). Pentru afisare clara se apasa
pe butonul "Prelucrare". Daca se doreste scrierea unui comentariu asupra datelor masurate,
acesta se scrie in casuta text "Comentarii", apoi se da comanda "Save". Acesta va apare dupa
datele masurate. Fisierul Date.rec se inchide dupa apasarea butonului "Deconectare". In acest
moment fisierul se poate accesa.
Se vor masura urmatoarele probe:
(a) apa distilata si apa de robinet;
(b) probe de apa recoltata din diferite medii;
(c) solutie de 1% respectiv 0.1 % de amoniac (acestea trebuie preparate);
(d) solutie de 1% respectiv 0.1 % de detergent (acestea trebuie preparate);

Dupa fiecare masuratoare sonda se clateste in apa distilata si se usuca pe hârtia de filtru.
Dupa fiecare inregistrare, fisierul Date.rec se redenumeste (de ex. daten.rec, unde n este numarul
masuratorii, altfel datele noi masurate se scriu peste cele vechi, acestea fiind pierdute).

4. Bibliografie
1. C. D. Nenitescu - Chimie generala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti - 1972
2. *** - Catalog Cole - Parmer 1999 - 2000
3. *** - Catalog Thermo Orion, Instruction Manual, Benchtop pH and pH/ISE
Meters
4. *** - Triode pH Electrode Model 9157BN Instuction Manual
 231

5. C. F. Mason – Biology of fresh water pollution, second edition, Langman

Scientific & Technic, 1991
6. 6. J. R. Dojlido and G. A. Best – Chemistry of water and water pollution, Ellis
Horwood Ltd., 1993