INSTRUMENTAR FOLOSIT ÎN CABINETUL DE MEDICIN Ă DENTAR Ă

I. Trusa de consulta ţie

I.1. Oglinda dentar ă se compune dintr-un mâner amovibil şi
oglinda propriu-zisă care se fixează prin înşurubare. Mânerul poate
fi făcut din oţel inoxidabil, din oţel cromat sau nichelat sau din
material plastic.
Oglinzile propriu-zise diferă în funcţie de imaginea pe care o dau
– oglinzi plane, care dau imaginea reală a obiectului reflectat şi
oglinzi concave, în care imaginea reflectată este mărită în raport cu
dimensiunile reale ale obiectului reflectat - şi de mărimea oglinzii
– diametrul de 16, 18, 20, 22, 24 mm. Cele mai indicate sunt
oglinzile cu diametrul de 22 mm.
Întrebuin ţări: a) reflectarea sursei de lumină şi proiectarea
fasciculului luminos pe suprafaţa supusă examinării;
b) cercetarea suprafeţelor dentare inaccesibile examinării
directe;
c) îndepărtarea părţilor moi, când acestea împiedică
vizibilitatea, şi protejarea lor în timpul acţionării cu instrumente;
d) exercitarea de presiuni pe părţile moi, în vederea exprimării
unei glande sau a unei colecţii supurate când acest lucru nu se poate
realiza digital.
I.2. Sonda dentară – este de două feluri: rigidă şi flexibilă.
Sondele dentare rigide – au un mâner, un gât efilat şi o parte
activă de diferite forme pentru a se putea explora cu ele cele mai
inaccesibile zone dentare. Există astfel:
a) sonde dentare drepte, utilizabile mai ales la dinţii frontali
superiori;
b) sonde dentare în baionetă, folosite pentru dinţii premolari şi
molari superiori;
c) sonde dentare curbe, indicate la cercetarea zonelor de colet, a
ultimilor molari, când curbura arcadei este accentuată, sau a
suprafeţelor distale ale molarilor cu convexitate accentuată;
d) sonda dentară cu un unghi în acelaşi plan pentru cercetarea
suprafeţelor netede (orală şi vestibulară) ale dinţilor;
 e) sonde dentare cu o curbură şi unghi în acelaşi plan, care
corespund în cea mai mare măsură cerinţelor unei sonde şi cu care se
efectuează cele mai multe din operaţii;
f) sonde dentare cu două curburi în acelaşi plan ( cunoscute,
după o mai veche clasificare, sub denumirea de sonde nr. 17) cu care
se examinează pereţii interdentari;
g) sonde dentare cu două curburi în planuri diferite (cunoscute
sub denumirea de sonde nr. 9 şi 10) indicate pentru cercetarea
peretelui mezial (nr. 9) şi a peretelui distal (nr. 10) ai dinţilor;
h) sonde dentare duble (cu două capete) la fiecare extremitate a
mânerului; cele două părţi active sunt fie identice dar cu orientare
contrară, fie diferite.
Indiferent de forma lor, toate sondele dentare sunt făcute din
oţel inoxidabil şi sunt constituite dint-o parte activă şi un mâner.
La unele tipuri de sonde partea activă este sudată de mâner, la
altele este amovibilă, permiţând înlocuirea ei prin înşurubare.
Întrebuin ţări: a) explorarea suprafeţelor dentare pentru
decelarea pierderilor de substanţă;
b) aprecierea volumului, a întinderii depozitelor de tartru şi a
existenţei tartrului subgingival;
c) palparea zonelor cavitare (procese carioase, displazii) pentru
aprecierea întinderii, adâncimii, formei, conţinutului lor şi a
durităţii peretelui dentinar;
d) palparea suprafeţelor de abraziune şi de fractură, în scopul
evaluării gradului de sensibilitate dureroasă, a neregularităţilor
suprafeţei şi a gradului de mineralizare a stratului în care s-a
produs leziunea;
e) palparea marginilor obturaţiilor vechi de amalgam pe
suprafeţele interdentare, pentru aprecierea gradului de adaptare a
obturaţiei la peretele dentar;
f) depistarea cariilor secundare atât la obturaţiile de amalgam,
cât şi la obturaţiile fizionomice;
g) palparea suprafeţelor dentare hiperestezice şi a fundului
cavităţilor carioase, pentru aprecierea gradului de sensibilitate
dureroasă;
 h) controlul conturului cavităţilor rezultate din tratarea
cariilor şi al exprimării unghiurilor dintre pereţii acestor
cavităţi;
i) îndepărtarea unor corpi străini din spaţiile interdentare
(resturi de ciment, resturi alimentare);
j) aprecierea gradului de insensibilizare obţinut prin anestezie
(prin înţeparea mucoasei);
k) cercetarea gradului de adaptare transversală a lucrărilor
protetice conjuncte vechi pe dinţii de susţinere;
l) depistarea eventualelor perforaţii ale elementelor de agregare
a unor lucrări protetice conjuncte vechi;
m) controlul îndepărtării în totalitate a tavanului camerei
pulpare în cursul amputaţiilor şi al extirpărilor pulpei dentare;
n) aprecierea aspectului topografic al planşeului camerei pulpare
şi depistare orificiilor canalelor radiculare;
o) dizlocarea concreţiunilor minerale care împiedică accesul
instrumentelor de canal în canalul radicular;
p) plasarea unor picături de lichid anestezic, cu efect
terapeutic sau demineralizant, în dreptul orificiilor canalelor
radiculare;
r) depistarea pungilor gingivale, aprecierea adâncimii şi
întinderii lor;
s) perforarea materialelor de obturaţie provizorie în vederea
asigurării unui drenaj parţial în închiderile semiocluzive ale
dinţilor.
Sondele dentare flexibile – sunt ace de oţel inoxidabil – ace
Miller sau sonde netede – care se prezintă fie sub formă conică
efilată, fie sub o formă efilată cu muchii (piramidală). Deşi acele
Miller pot fi manipulate cu degetele, este de preferat să fie
folosite prin fixarea lor în portacul Miller. Se găsesc în două
lungimi (lungi – 50 mm şi scurte – 40 mm) şi în şase grosimi (de la
extrafine la groase).
Întrebuin ţări: a) cercetarea eventualelor perforaţii ale
tavanului camerei pulpare, în cursul tratării cariei simple;
 b) cercetarea adaptării transversale a inelelor şi matricilor
Ivory în vederea reconstituirilor coronare;
c) cercetarea permeabilităţii canalului radicular;
d) manipularea meşelor de vată în vederea spălarii şi uscării
canalului radicular;
e) plasarea meşelor cu medicamente în canalul radicular;
f) pistonarea unor substanţe lichide anestezice, demineralizante
sau medicamentoase în canalul radicular;
g) folosirea acului ca electrod în cursul aplicaţiilor diatermice,
ionoforezei şi electrofulguraţiilor;
h) completarea obturaţiilor de canal prin pistonarea materialului
de obturaţie cu acul Miller;
i) măsurarea lungimii canalului radicular (odontometrie).
I.3. Pensa dentar ă – este un instrument constituit din două
braţe curbate şi efilate terminal. În apropierea braţelor active ale
pensei se găseşte un aşa-numit dispozitiv de centrare, alcătuit
dintr-un pivot metalic fixat pe partea internă a unui braţ şi un
orificiu de calibru corespunzător situat pe braţul opus. Când se
închide pensa, pivotul metalic pătrunde în orificiu şi împiedică
încălecarea (forfecarea) capetelor pensei.
Există numeroase tipuri de pense dentare, dar cele mai folosite
sunt:
- pensa dentară cotită cu vârfuri netede;
- pensa dentară cotită cu vârfuri zimţate;
- pensa dentară dublu cotită cu vârfuri fie netede, fie
zimţate;
- pensa dentară în unghi obtuz şi unghi drept;
- pensa dentară în formă de baionetă.
Întrebuin ţare: a) manevrarea instrumentelor mici sterilizate:
freze, ace de canal, ace Miller cu meşe, matrice;
 b) manevrarea unor materiale sterile: conuri de gutapercă,
rulouri de vată, bulete de vată, conuri de hârtie, fire de sutură sau
de evicţiune a şanţului gingival;
c) aplicarea şi îndepărtarea din cavităţi a pansamentelor
medicamentoase;
d) aplicarea în cavităţi, după principiul capilarităţii, a unor
substanţe lichide anestezice sau cu efect terapeutic;
e) manevrarea firului de sârmă în cursul imobilizărilot dentare.
II. Instrumentar auxiliar
II.1.Excavatorul. Este un instrument ajutător alcătuit dintr-un
mâner şi unul sau două capete active. Când partea activă este
situată la un singur cap, se foloseşte o pereche de excavatoare,
fiecare având aceeaşi formă a părţii active, dar orientare în sens
opus. Când excavatorul are două capete, acestea au de obicei aceeaşi
formă dar orientare opusă, ceea ce nu mai impune folosirea unei
perechi de instrumente.
Întrebuin ţare: a) îndepărtarea resturilor alimentare din
cavităţile carioase;
b) îndepărtarea dentinei ramolite (în lipsa lingurilor Black);
c) îndepărtarea obturaţiilor provizorii;
d) testarea la cald a vitalităţii dinţilor;
e) îndepărtarea resturilor de ciment rămase pe suprafeţele
dinţilor, după cimentarea unor lucrări protetice;
f) secţionarea capetelor conurilor de gutapercă, după fixarea
acestora în canal (prin încălzirea excavatorului).
II.2. Spatula bucal ă. Este un instrument ajutător alcătuit din
mâner, tijă (gât) şi două capete active. Cele două capete active au
aceeaşi formă dar orientare diferită, în funcţie de suprafaţa dentară
pe care se folosesc.
Întrebuin ţare: a) aplicarea materialului de obturaţie provizorie
în cavitate;
b) aplicarea şi modelarea materialului de obturaţie finală în
cavitate;
 c) aplicarea pansamentelor medicamentoase devitalizante
(arsenicale sau non-arsenicale) în cursul terapiei afecţiunilor
pulpare;
d) aplicarea substanţelor desensibilizante sau remineralizante;
e) aplicarea meşelor îmbibate cu diferite substanţe medicamentoase
în terapia bolii parodontale;
f) introducerea firului de bumbac în şanţul gingival (pentru a
obţine evicţiunea gingivală);
g) secţionarea capetelor conurilor de gutapercă, după fixarea
acestora în canal (prin încălzirea spatulei).
II.3. Fuloarul. Este un instrument auxiliar alcătuit din mâner,
tijă (gât) şi două capete active. În funcţie de materialul pentru
care se foloseşte, există trei tipuri de fuloar: fuloar de ciment,
fuloar de amalgam şi fuloar de silicat.
Fuloarul de ciment are partea activă de formă cilindrică, cu
zona frontală dreaptă sau rotunjită. Se foloseşte la condensarea şi
modelarea materialului de obturaţie de bază în interiorul cavităţii
(ciment fosfat de zinc, ciment cu ionomeri de sticlă, etc.). Se mai
foloseşte la condensarea materialului de obturaţie finală în cavitate
(compozit, compomer, ciment cu ionomeri de sticlă, giomeri,
ormoceri).
Fuloarul de amalgam are o parte activă netedă, rotunjită şi
cealaltă parte activă zimţată. Se foloseşte la aplicarea amalgamului
în cavitate, la modelarea suprafeţei obturaţiei şi la brunisarea
marginilor obturaţiei în vederea asigurării unei închideri marginale
etanşe.
Fuloarul de silicat are partea activă sub formă de sferă. Se
utilizează la aplicarea pe peretele pulpar/parapulpar al materialelor
care asigură protecţia pulpo-dentinară (hidroxid de calciu, paste cu
antibiotice).
Toate instrumentele sunt confecţionate din oţel rezistent la
torsiune, tracţiune şi întindere şi cu suprafaţa rezistentă la diverşi
agenţi de coroziune.
II.4. Instrumentar manual de preparare a cavit ăţilor. Black a
imaginat 102 instrumente utilizabile în pregătirea unei cavităţi.
Fiecare din aceste instrumente este marcat de un număr de ordine care
corespunde poziţiei instrumentului în succesiunea celor 102. Astfel,
toporiştile de dentină au numere între 1 şi 48, toporiştile de smalţ
– 49-54, bizotatoarele de prag gingival – 73-80, dălţile drepte –
84, 85, 86, etc.
Topori ştile de dentin ă. Se prezintă sub forma unui mâner cu un
gât, la capătul căruia partea activă este îndoită pe muchie. Unghiul
pe care-l face axul părţii active cu axul mânerului poate fi drept
(900), obtuz (95-1700), sau ascuţit ( sub 900).
Partea activă este tăioasă, ascuţită pe ambele părţi; prezintă
deci, un bizou dublu care le asigură eficienţă, indiferent de
orientarea părţii tăioase faţă de planurile de clivaj pe care
acţionează.
Se întrebuinţează exclusiv în dentină pentru sculptarea pereţilor,
pentru accentuarea unghiurilor şi, în unele cazuri, pentru
îndepărtarea dentinei ramolite la pregătirea cavităţilor de clasa a
III-a, a IV-a şi a V-a.
Topori ştile de smal ţ. Sunt asemănătoare cu toporiştile de
dentină prin înclinarea pe muchie a părţii active, faţă de gâtul
instrumentului. Are un singur bizou pe o parte a părţii active.
Se folosesc pentru: a) dizlocarea şi prăbuşirea prismelor de
smalţ nesusţinute de dentină, situate la marginile cavităţilor de
clasa I şi a II-a. Prin această acţiune se poate obţine şi
desfiinţarea contactelor dintre pereţii vestibulari şi orali ai unui
proces carios aproximal, cu dintele învecinat, completându-se şi în
acest fel extensia preventivă la nivelul zonei verticale a
cavităţilor de clasa a II-a.
b) regularizarea marginilor de smalţ ale pereţilor cavităţilor de
clasa a III-a;
c) netezirea pereţilor laterali ai cavităţilor de clasa I şi a II-
a, prin acţionarea toporiştii de smalţ atât în smalţ cât şi în
dentină, de-a lungul întregului perete, pe toată înălţimea;
d) accentuarea unghiurilor dintre pereţii laterali şi peretele
pulpar;
e) bizotarea marginilor cavităţilor de clasa I şi a II-a.
 D ăl ţile de smal ţ. Sunt două tipuri: a) dalta dreaptă – are
partea activă în continuarea mânerului şi a gâtului instrumentului,
în acelaşi ax.
b) dalta îndoită – caracterizată prin contraunghiul pe care-l
face partea activă, cu gâtul şi mânerul instrumentului.
Are un singur bizou pe o parte a părţii active. Se foloseşte la
despicarea prismelor de smalţ şi prăbuşirea lor.
Se acţionează la: a) crearea accesului în procese carioase
ocluzale, în special la arcada superioră. Se aşează dalta cu bizoul
înspre interiorul cavităţii, pe fragmente mici de smalţ subminat, şi
se exercită o presiune continuă, avându-se grijă să nu derapeze
instrumentul. Se continuă astfel, din aproape în aproape, până se
obţine deschiderea dorită.
b) nivelarea şi chiar pregătirea pereţilor verticali ai
cavităţilor de clasa I şi a II-a;
c) bizotarea marginlor cavităţii de clasa I.
Bizotatoarele de prag gingival. Sunt instrumente pereche.
Partea tăietoare nu este dreaptă în raport cu partea activă a
instrumentului, ci înclinată fie spre mâner (pentru cavităţi
meziale), fie în partea opusă mânerului (pentru cavităţi distale)
Particularitatea acestor instrumente constă în orientarea
curburii părţii active care la unele instrumente este spre dreapta, la
altele spre stânga. Din acest motiv bizotatoarele se întrebuinţează
perechi: o pereche pentru pragurile gingivale ale cavităţilor situate
pe feţele meziale ale dinţilor, şi altă pereche pentru cavităţile
situate pe feţele distale.
Mişcarea este de translaţie, instrumentul se ţine călare pe
marginea pragului gingival şi se plimbă pe toată lungimea acestei
margini, executând presiuni de la dreapta spre stânga şi de la stânga
spre dreapta.
Bizotatoarele se pot folosi şi pentru suplimentarea formei de
retenţie la porţiunea verticală a cavităţii de clasa a II-a. Astfel,
dacă se acţionează cu bizotatorul de parte opusă direct pe peretele
gingival, şi nu pe prag, (adică cu bizotatorul distal pe peretele
mezial şi invers), peretele gingival va fi înclinat spre peretele
parapulpar datorită înclinării pantei tăietoare a instrumentului.
 Lingurile Black. Sunt instrumente pereche cu care se acţionează
în dentină; au forma unei linguri la care partea activă face un
contraunghi cu mânerul şi gâtul instrumentului şi a cărei curbură le
permite să fie active într-o singură direcţie.
Se folosesc pentru îndepărtarea dentinei alterate din interiorul
proceselor carioase. Se înfige partea tăietoare în dentină şi printr-
o mişcare de excavaţie (semirotaţie) se ridică o cantitate de dentină
alterată. Se continuă din aproape în aproape. Se începe îndepărtarea
dentinei alterate pe pereţii laterali ai procesului carios şi numai
după curăţirea acestora se curăţă şi peretele pulpar/parapulpar. (în
eventualitatea deschiderii camerei pulpare să nu se infecteze pulpa
dentară.)
Se poate folosi lingura Black şi pentru deschiderea procesului
carios prin insinuarea ei sub suprafaţa de smalţ subţire, subminat, şi
smulgerea acestei suprafeţe printr-o mişcare de rotaţie. Tehnica este
eficientă, dar periculoasă, deoarece nu se poate prevedea linia şi
direcţia de fractură care se va obţine, riscând fracturarea unui
întreg perete.