INSTRUMENTAR FOLOSIT ÎN CABINETUL DE MEDICINĂ DENTARĂ

I. Trusa de consultaţie

Figura 1. Trusa de consultație

I.1. Oglinda dentară se compune dintr-un mâner amovibil şi oglinda propriu-zisă care se fixează
prin înşurubare. Mânerul poate fi făcut din oţel inoxidabil, din oţel cromat sau nichelat sau din
material plastic.
Oglinzile propriu-zise diferă în funcţie de imaginea pe care o dau – oglinzi plane, care dau
imaginea reală a obiectului reflectat şi oglinzi concave, în care imaginea reflectată este mărită în
raport cu dimensiunile reale ale obiectului reflectat - şi de mărimea oglinzii – diametrul de 16, 18, 20,
22, 24 mm. Cele mai indicate sunt oglinzile cu diametrul de 20 sau de 22 mm.
Întrebuinţări:
a) inspectarea vizuală a suprafeţelor dentare inaccesibile examinării directe
b) reflectarea sursei de lumină şi proiectarea fasciculului luminos pe suprafaţa supusă examinării
c) îndepărtarea părţilor moi, când acestea împiedică vizibilitatea, şi protejarea lor în timpul acţionării
cu instrumente rotative sau manuale
d) exercitarea de presiuni pe părţile moi, în vederea exprimării unei glande sau a unei colecţii
supurate când acest lucru nu se poate realiza digital.
I.2. Sonda dentară – se prezintă sub două forme: rigidă şi flexibilă.
Sonda dentară rigidă – are un mâner, un gât efilat şi o parte activă de diferite forme pentru a se
putea explora cu ele orice suprafață dentară. Indiferent de forma lor, toate sondele dentare sunt
confecționate din oţel inoxidabil şi sunt constituite dintr-o parte activă şi un mâner. La unele tipuri de

1
sonde partea activă este sudată de mâner, la altele este amovibilă, permiţând înlocuirea ei prin
înşurubare.
Tipuri de sonde rigide:
a) sondă dentară dreaptă, utilizabilă mai ales la dinţii frontali superiori
b) sondă dentară în baionetă, folosită pentru premolarii şi molarii superiori
c) sondă dentară curbă, indicată la cercetarea zonelor de colet, a ultimilor molari când curbura arcadei
este accentuată, sau a suprafeţelor distale ale molarilor cu convexitate accentuată
d) sondă dentară cu un unghi în acelaşi plan pentru cercetarea suprafeţelor netede (orală şi
vestibulară) ale dinţilor
e) sondă dentară cu o curbură şi unghi în acelaşi plan, cu care se efectuează cele mai multe din
operaţii
f) sondă dentară cu două curburi în acelaşi plan (cunoscută după o mai veche clasificare sub
denumirea de sonda nr. 17) cu care se examinează suprafețele proximale
g) sondă dentară cu două curburi în planuri diferite (sonda nr. 9 şi nr. 10) indicată pentru cercetarea
feței meziale (nr. 9) respectiv a feței distale (nr. 10) a dinţilor
h) sondă dentară dublă (cu două capete la fiecare extremitate a mânerului); cele două părţi active sunt
fie identice dar cu orientare contrară, fie diferite.

Figura 2. Diferite modele de sonde dentare rigide

2
Întrebuinţări:
a) explorarea suprafeţelor dentare pentru decelarea pierderilor de substanţă
b) palparea zonelor cavitare (procese carioase, leziuni necarioase) pentru aprecierea întinderii,
adâncimii, formei, conţinutului lor şi a durităţii peretelui dentinar
c) palparea suprafeţelor de abraziune şi de fractură, în scopul evaluării gradului de sensibilitate
dureroasă, a neregularităţilor suprafeţei şi a gradului de mineralizare a stratului în care s-a produs
leziunea
e) palparea marginilor obturaţiilor vechi pe feţele proximale, pentru aprecierea gradului de adaptare a
obturaţiei la pereții dentari
f) depistarea cariilor secundare atât la obturaţiile din amalgam, cât şi la obturaţiile din materiale
aderente (compozit, cimenturi cu ionomeri de sticlă)
g) palparea suprafeţelor dentare hiperestezice şi a planșeului cavităţilor carioase, pentru aprecierea
gradului de sensibilitate dureroasă
h) controlul conturului cavităţilor rezultate din tratarea proceselor carioase şi al exprimării unghiurilor
dintre pereţii acestor cavităţi
i) îndepărtarea unor corpi străini din spaţiile interdentare (resturi de ciment, resturi alimentare)
j) aprecierea volumului, a întinderii depozitelor de tartru şi a existenţei tartrului subgingival
k) aprecierea gradului de insensibilizare obţinut prin anestezie (prin înţeparea mucoasei)
l) cercetarea gradului de adaptare transversală a lucrărilor protetice conjuncte vechi pe dinţii stâlpi
m) depistarea eventualelor perforaţii ale elementelor de agregare ale unor lucrări protetice conjuncte
vechi
n) controlul îndepărtării în totalitate a tavanului camerei pulpare în cursul amputaţiilor şi al
extirpărilor pulpei dentare
o) aprecierea aspectului topografic al planşeului camerei pulpare şi depistarea orificiilor canalelor
radiculare în timpul tratamentului endodontic
p) dizlocarea concreţiunilor minerale care împiedică accesul instrumentarului specific în canalul /
canalele radicular/e
r) plasarea unor picături din diferite substanțe (lichid anestezic, soluții cu efect terapeutic sau
demineralizant) în dreptul orificiilor canalelor radiculare
s) depistarea pungilor gingivale, aprecierea adâncimii şi întinderii lor (sonda parodontală)

3
t) perforarea materialelor de obturaţie provizorie în vederea asigurării unui drenaj parţial în
închiderile semiocluzive ale dinţilor cu tratament endodontic.
Sondele dentare flexibile –ace Miller sau sonde netede – sunt ace de oţel inoxidabil care se
prezintă fie sub formă conică efilată, fie sub o formă efilată cu muchii (piramidală). Deşi acele Miller
pot fi manipulate cu degetele, este de preferat să fie folosite prin fixarea lor în portacul Miller. Se
găsesc în două lungimi (lungi – 50 mm şi scurte – 40 mm) şi în şase grosimi (de la extrafine la
groase).
Întrebuinţări:
a) cercetarea eventualelor perforaţii ale tavanului camerei pulpare în cursul tratamentului cariei
simple dentare (deschiderea accidentală a camerei pulpare)
b) cercetarea adaptării transversale a inelelor şi matricilor Ivory în vederea reconstituirilor coronare
c) cercetarea permeabilităţii canalului radicular
d) manipularea meşelor de vată în vederea spălarii şi uscării canalului radicular
e) plasarea meşelor cu medicamente în canalul radicular
f) pistonarea unor substanţe lichide anestezice, demineralizante sau medicamentoase în canalul
radicular
g) folosirea acului ca electrod în cursul aplicaţiilor diatermice, ionoforezei şi electrofulguraţiilor
h) completarea obturaţiilor de canal prin pistonarea materialului de obturaţie cu acul Miller
i) măsurarea lungimii canalului radicular (odontometrie).
I.3. Pensa dentară – este un instrument constituit din două braţe curbate şi efilate terminal. În
apropierea braţelor active ale pensei se găseşte un aşa-numit dispozitiv de centrare, alcătuit dintr-un
pivot metalic fixat pe partea internă a unui braţ şi un orificiu de calibru corespunzător situat pe braţul
opus. Când se închide pensa, pivotul metalic pătrunde în orificiu şi împiedică încălecarea (forfecarea)
capetelor pensei.
Există numeroase tipuri de pense dentare, dar cele mai folosite sunt:
- pensa dentară cotită cu vârfuri netede;
- pensa dentară cotită cu vârfuri zimţate;
- pensa dentară dublu cotită cu vârfuri fie netede, fie zimţate;
- pensa dentară în unghi obtuz şi unghi drept;
- pensa dentară în formă de baionetă.

4
Întrebuinţare:
a) manevrarea instrumentelor mici sterilizate: freze, ace de canal, ace Miller cu meşe, matrice, etc.
b) manevrarea unor materiale sterile: conuri de gutapercă, rulouri de vată, bulete de vată, conuri de
hârtie, fire de sutură sau de evicţiune a şanţului gingival
c) aplicarea şi îndepărtarea din cavităţi a pansamentelor medicamentoase
d) aplicarea în cavităţi, după principiul capilarităţii, a unor substanţe lichide anestezice sau cu efect
terapeutic
e) manevrarea firului de sârmă în cursul imobilizărilot dentare.

Figura 3. Diferite modele de pense dentare

II. Instrumentar auxiliar

II.1.Excavatorul. Este un instrument ajutător alcătuit dintr-un mâner şi una sau două părți active.
Când partea activă este unică, se foloseşte o pereche de excavatoare, fiecare având aceeaşi formă a
părţii active, dar orientare în sens opus. Când excavatorul are două părți active, acestea au de obicei
aceeaşi formă dar orientare opusă, ceea ce nu mai impune folosirea unei perechi de instrumente.

5
Întrebuinţare:
a) îndepărtarea resturilor alimentare din cavităţile carioase
b) îndepărtarea dentinei ramolite (în lipsa lingurilor Black)
c) îndepărtarea obturaţiilor provizorii
d) testarea la cald a vitalităţii dinţilor
e) îndepărtarea resturilor de ciment rămase pe suprafeţele dinţilor, după cimentarea unor lucrări
protetice conjuncte
f) în tratamentul endodontic convențional, la secţionarea capetelor conurilor de gutapercă, după
fixarea acestora în canal (prin încălzirea excavatorului).

II.2. Spatula bucală. Este un instrument auxiliar alcătuit din mâner, tijă (gât) şi două părți
active. Cele două părți active au aceeaşi formă dar orientare diferită, în funcţie de suprafaţa dentară
pe care se folosesc.

Figura 4. Spatulă bucală

Întrebuinţare:
a) aplicarea materialului de obturaţie provizorie în cavitate
b) aplicarea şi modelarea materialului de obturaţie finală în cavitate
c) aplicarea pansamentelor medicamentoase devitalizante (arsenicale sau non-arsenicale) în cursul
terapiei afecţiunilor pulpare

6
d) aplicarea substanţelor desensibilizante sau remineralizante
e) aplicarea meşelor îmbibate cu diferite substanţe medicamentoase în terapia bolii parodontale
f) introducerea firului de bumbac în şanţul gingival (pentru a obţine evicţiunea gingivală);
g) în tratamentul endodontic convențional, la secţionarea capetelor conurilor de gutapercă, după
fixarea acestora în canal (prin încălzirea spatulei).

II.3. Fuloarul. Este un instrument auxiliar alcătuit din mâner, tijă (gât) şi două capete active. În
funcţie de materialul pentru care se foloseşte, există trei tipuri de fuloar: fuloar de ciment, fuloar de
amalgam şi fuloar de silicat.
Fuloarul de ciment are partea activă de formă cilindrică, cu zona frontală dreaptă sau rotunjită.
Se foloseşte la condensarea şi modelarea materialului de obturaţie de bază în interiorul cavităţii
(ciment fosfat de zinc, ciment cu ionomeri de sticlă, etc.). Se mai foloseşte la condensarea
materialului de obturaţie finală în cavitate (compozit, compomer, ciment cu ionomeri de sticlă,
giomeri, ormoceri).
Fuloarul de amalgam are o parte activă netedă, rotunjită şi cealaltă parte activă zimţată. Se
foloseşte la aplicarea amalgamului în cavitate, la modelarea suprafeţei obturaţiei şi la brunisarea
marginilor obturaţiei în vederea asigurării unei închideri marginale etanşe.

Figura 5. Fuloar de amalgam; portamalgam

7
 Fuloarul de silicat are partea activă sub formă de sferă. Se utilizează la aplicarea pe peretele
pulpar/parapulpar al materialelor care asigură protecţia pulpo-dentinară (hidroxid de calciu, paste cu
antibiotice).
Toate instrumentele sunt confecţionate din oţel rezistent la torsiune, tracţiune şi întindere şi cu
suprafaţa rezistentă la diverşi agenţi de coroziune.

II.4. Instrumentar manual de preparare a cavităţilor. Black a imaginat 102 instrumente utilizabile
în pregătirea unei cavităţi. Fiecare din aceste instrumente este marcat de un număr de ordine care
corespunde poziţiei instrumentului în succesiunea celor 102. Astfel, toporiştile de dentină au numere
între 1 şi 48, toporiştile de smalţ – 49-54, bizotatoarele de prag gingival – 73-80, dălţile drepte – 84,
85, 86, etc.
Toporiştile de dentină. Se prezintă sub forma unui mâner cu un gât, la capătul căruia partea
activă este îndoită pe muchie. Unghiul pe care-l face axul părţii active cu axul mânerului poate fi
drept (900), obtuz (95-1700), sau ascuţit ( sub 900).
Partea activă este tăioasă, ascuţită pe ambele părţi; prezintă deci, un bizou dublu care le asigură
eficienţă, indiferent de orientarea părţii tăioase faţă de planurile de clivaj pe care acţionează.
Se întrebuinţează exclusiv în dentină pentru sculptarea pereţilor, pentru accentuarea unghiurilor şi, în
unele cazuri, pentru îndepărtarea dentinei ramolite la pregătirea cavităţilor de clasa a III-a, a IV-a şi a
V-a.
Toporiştile de smalţ. Sunt asemănătoare cu toporiştile de dentină prin înclinarea pe muchie a
părţii active, faţă de gâtul instrumentului. Are un singur bizou pe o parte a părţii active.
Se folosesc pentru:
a) dizlocarea şi prăbuşirea prismelor de smalţ nesusţinute de dentină, situate la marginile cavităţilor
de clasa I şi a II-a. Prin această acţiune se poate obţine şi desfiinţarea contactelor dintre pereţii
vestibulari şi orali ai unui proces carios aproximal, cu dintele învecinat, completându-se şi în acest fel
extensia preventivă la nivelul zonei verticale a cavităţilor de clasa a II-a.
b) regularizarea marginilor de smalţ ale pereţilor cavităţilor de clasa a III-a;
c) netezirea pereţilor laterali ai cavităţilor de clasa I şi a II-a, prin acţionarea toporiştii de smalţ atât în
smalţ cât şi în dentină, de-a lungul întregului perete, pe toată înălţimea;
d) accentuarea unghiurilor dintre pereţii laterali şi peretele pulpar;

8
e) bizotarea marginilor cavităţilor de clasa I şi a II-a.
Dălţile de smalţ. Sunt două tipuri: a) dalta dreaptă – are partea activă în continuarea mânerului şi
a gâtului instrumentului, în acelaşi ax.
b) dalta îndoită – caracterizată prin contraunghiul pe care-l face partea activă, cu gâtul şi mânerul
instrumentului.
Are un singur bizou pe o parte a părţii active. Se foloseşte la despicarea prismelor de smalţ şi
prăbuşirea lor.
Se acţionează la: a) crearea accesului în procese carioase ocluzale, în special la arcada superioră. Se
aşează dalta cu bizoul înspre interiorul cavităţii, pe fragmente mici de smalţ subminat, şi se exercită o
presiune continuă, avându-se grijă să nu derapeze instrumentul. Se continuă astfel, din aproape în
aproape, până se obţine deschiderea dorită.
b) nivelarea şi chiar pregătirea pereţilor verticali ai cavităţilor de clasa I şi a II-a;
c) bizotarea marginlor cavităţii de clasa I.
Bizotatoarele de prag gingival. Sunt instrumente pereche. Partea tăietoare nu este dreaptă în
raport cu partea activă a instrumentului, ci înclinată fie spre mâner (pentru cavităţi meziale), fie în
partea opusă mânerului (pentru cavităţi distale)
Particularitatea acestor instrumente constă în orientarea curburii părţii active care la unele
instrumente este spre dreapta, la altele spre stânga. Din acest motiv bizotatoarele se întrebuinţează
perechi: o pereche pentru pragurile gingivale ale cavităţilor situate pe feţele meziale ale dinţilor, şi
altă pereche pentru cavităţile situate pe feţele distale.
Mişcarea este de translaţie, instrumentul se ţine călare pe marginea pragului gingival şi se plimbă pe
toată lungimea acestei margini, executând presiuni de la dreapta spre stânga şi de la stânga spre
dreapta.
Bizotatoarele se pot folosi şi pentru suplimentarea formei de retenţie la porţiunea verticală a cavităţii
de clasa a II-a. Astfel, dacă se acţionează cu bizotatorul de parte opusă direct pe peretele gingival, şi
nu pe prag, (adică cu bizotatorul distal pe peretele mezial şi invers), peretele gingival va fi înclinat
spre peretele parapulpar datorită înclinării pantei tăietoare a instrumentului.
Lingurile Black. Sunt instrumente pereche cu care se acţionează în dentină; au forma unei linguri
la care partea activă face un contraunghi cu mânerul şi gâtul instrumentului şi a cărei curbură le
permite să fie active într-o singură direcţie.

9
Se folosesc pentru îndepărtarea dentinei alterate din interiorul proceselor carioase. Se înfige partea
tăietoare în dentină şi printr-o mişcare de excavaţie (semirotaţie) se ridică o cantitate de dentină
alterată. Se continuă din aproape în aproape. Se începe îndepărtarea dentinei alterate pe pereţii laterali
ai procesului carios şi numai după curăţirea acestora se curăţă şi peretele pulpar/parapulpar. (în
eventualitatea deschiderii camerei pulpare să nu se infecteze pulpa dentară.)
Se poate folosi lingura Black şi pentru deschiderea procesului carios prin insinuarea ei sub
suprafaţa de smalţ subţire, subminat, şi smulgerea acestei suprafeţe printr-o mişcare de rotaţie.
Tehnica este eficientă, dar periculoasă, deoarece nu se poate prevedea linia şi direcţia de fractură care
se va obţine, riscând fracturarea unui întreg perete.

10