RM I Curs Hluscu Tripa PDF

Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. cons. dr. Ing. Ion DUMITRU
Conf. dr. ing. Dana PERJU SILAGHI
Tehnoredactare computerizată:
Prof. univ. dr. ing. Pavel TRIPA
“Nimic nu se învaţă decât învăţând …”
John Amos COMENIUS (1592-1670)
Teolog şi filozof ceh
Prefaţă
Rezistenţa Materialelor a apărut ca urmare a cerinţelor practice legate de realizarea de

construcţii durabile şi economice.
Orice construcţie, indiferent de tipul său, trebuie să reziste cât mai bine la sarcinile la
care este supusă şi în acelaşi timp, să fie realizată cu consum minim de material şi manoperă.
Realizarea unor astfel de construcţii necesită o proiectare raţională a tuturor elementelor
componente şi asigurarea unei siguranţe ridicate în funcţionare.
Reducerea consumurilor specifice, constituie o cerinţă care stă permanent în faţa
proiectanţilor de maşini şi utilaje, în vederea optimizării acestora, atât din punct de vedere al
economiei de material cât şi al bunei funcţionări.
Rezistenţa materialelor, face parte din disciplinele care studiază mecanica corpului
solid, şi ea este prima chemată să pună la dispoziţia inginerilor cunoştinţele necesare stabilirii
formei şi dimensiunilor optime ale pieselor, cu asigurarea siguranţei în funcţionare a acestora.
Rezistenţa materialelor, ca şi alte discipline de cultură tehnică generală, îmbină
cunoştinţele teoretice cu rezolvarea unui număr cât mai mare de probleme pe cât posibil reale
şi cu lucrările de laborator. Rezolvarea problemelor de rezistenţa materialelor, nu poate fi
făcută fără acumularea unor cunoştinţe teoretice temeinice. Rezultă de aici importanţa pe care
o are disciplina de Rezistenţa materialelor în pregătirea inginerului, mai ales al celui din
domeniul mecanic.
Prezentul volum al cărţii de Rezistenţa materialelor conţine cunoştiinţe necesare
formării unei gândiri tehnice în logica inginerească, care să poată conduce ulterior la însuşirea
disciplinelor de specialitate. Ea constituie suportul în activitatea de concepţie, de proiectare şi
de valorificare sau exploatare.
Cartea este structurată în nouă capitole conţinând noţiunile, fenomenele, relaţiile şi
metodele de calcul ale solicitărilor simple ale structurilor mecanice inginereşti. La sfârşitul
capitolelor sunt prezentate un mare număr de aplicaţii reprezentative, probleme rezolvate şi
probleme propuse spre rezolvare, indicându-se şi rezultatele finale ale acestora. Problemele
5
rezolvate urmează întocmai etapele de rezolvare indicate în carte sau în alte lucrări similare
elaborate de către autori. Unităţile de măsură folosite sunt cele din Sistemul Internaţional (S.
I.).
În carte sunt incluse mai multe tabele care pun la dispoziţia utilizatorului o serie de
relaţii şi mărimi necesare efectuării unor calcule de rezistenţă cât mai corecte şi în timp util.
S-a urmărit ca noţiunile teoretice să fie prezentate cât mai simplu, insistându-se mai
mult asupra fenomenelor, legilor şi noţiunilor fundamentale ale mecanicii corpului solid
deformabil, avându-se în acelaşi timp în vedere şi capacitatea de asimilare de către studenţi a
acestor cunoştinţe.
Toate relaţiile de calcul sunt deduse pe baza unor demonstraţii simple şi în logica lor
firească.
Lucrarea se adresează în primul rând studenţilor de la Politehnică şi în special celor
de la Facultatea de Mecanică, acolo unde de fapt autorii îşi desfăşoară activitatea în calitate de
cadre didactice. Însă, lucrarea poate fi consultată cu rezultate bune şi de către inginerii din
producţie şi mai ales cei din proiectare şi cercetare, care pe parcursul anilor, din diferite
motive, legătura lor cu calculele de rezistenţă a fost mai slabă.
Autorii aduc mulţumiri referenţilor ştiinţifici pentru unele sfaturi şi recomandări utile
făcute pe parcursul elaborării lucrării.
Conştienţi fiind de faptul că lucrarea poate fi îmbunătăţită atât în conţinut cât şi în
prezentarea grafică, autorii mulţumesc tuturor acelora care vor veni cu propuneri concrete
pentru îmbunătăţirea acesteia, într-o ediţie viitoare.
Autorii
6
M. HLUŞCU P. TRIPA - REZISTENŢA MATERIALELOR I
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1 SOLID RIGID. SOLID DEFORMABIL
Dacă un corp solid nu îşi modifică forma şi dimensiunile sub acţiunea unui
sistem de forţe, atunci el este un solid rigid. Dacă sub acţiunea sistemului de
forţe solidul îşi modifică forma şi dimensiunile, el este un solid deformabil.
Mecanica corpurilor deformabile, respectiv Rezistenţa materialelor are în
vedere deformabilitatea corpurilor, ceea ce-i permite să rezolve o serie de
probleme imposibil de rezolvat în Mecanica rigidului.
1.2 OBIECTUL ŞI PROBLEMELE REZISTENŢEI MATERIALELOR
Practica dovedeşte că sub acţiunea forţelor exterioare, orice corp solid se

deformează. Dacă după îndepărtarea forţelor exterioare corpul revine la forma şi
dimensiunile iniţiale, se spune că este realizat dintr-un material elastic sau că
are o comportare elastică. Dacă deformaţiile corpului sunt proporţionale cu
forţele aplicate, materialul este liniar elastic.
Rezistenţa materialelor este o disciplină de cultură tehnică generală, care
face legătura între disciplinele fizico-matematice şi cele de specialitate, fiind în
acelaşi timp o continuare a Mecanicii teoretice, însă cu unele particularităţi.
În Mecanica teoretică, corpurile solide sunt considerate rigide, adică fără
deformaţii, indiferent de mărimea forţelor exterioare care solicită corpul.
Rezistenţa Materialelor introduce un model nou, modelul solidului deformabil.
Se consideră un corp solid asupra căruia acţionează două forţe F, egale,
colineare şi de sens contrar ca în Fig.1.2-1
F
F
F F
F
a) b) c)
Fig.1.2-1 Variante de solicitare a unui corp solid
7
Din punct de vedere al Mecanicii teoretice, cele trei variante sunt identice:
corpul este în echilibru şi nu suferă deformaţii. Din punct de vedere al
Rezistenţei materialelor, cele trei cazuri prezentate sunt diferite şi anume:
Cazul a) – corpul este supus unei solicitări de tracţiune şi el se lungeşte,
Cazul b) – corpul este comprimat şi se scurtează,
Cazul c) – corpul nu este solicitat şi nu suferă deformaţii.
În ambele cazuri, corpul sub acţiunea celor două forţe este în echilibru.
Rezultă de aici că în cazul Rezistenţei materialelor, este important să se
cunoască poziţia punctului de aplicaţie al forţelor.
În principal, scopul Rezistenţei materialelor este acela de a stabili
dimensiunile unei piese, realizată dintr-un material cunoscut, astfel ca acesta să
reziste în condiţii bune forţelor exterioare aplicate. Această operaţie de calcul
este o operaţie de dimensionare. În cazul problemelor de dimensionare se
cunosc forţele aplicate, modul de rezemare al piesei, se cunoaşte materialul din
care este realizată piesa şi se determină anumite caracteristici geometrice ale
secţiunii transversale ale acesteia. Dacă piesa este dată (ca formă şi dimensiuni)
iar forţele sunt cunoscute, se face un calcul de verificare pentru a se stabili dacă
piesa este sigură în funcţionare. În unele situaţii este cunoscută forma şi
dimensiunile piesei, condiţiile pe care aceasta trebuie să le satisfacă şi este
necesar să se determine mărimea forţelor care pot acţiona asupra acesteia. În
acest caz, se face un calcul al încărcării capabile. Astfel în Rezistenţa
materialelor, se întâlnesc trei tipuri de probleme:
 probleme de dimensionare
 probleme de verificare
 probleme de încărcare capabilă (sau efort capabil).
În rezolvarea celor trei tipuri de probleme, Rezistenţa materialelor, are în
vedere următoarele criterii:
 criteriul economic; orice piesă trebuie realizată cu soluţia cea mai
economică din punct de vedere al consumului de material şi manoperă,
 criteriul bunei funcţionări; piesa realizată trebuie să-şi îndeplinească rolul
funcţional pentru care a fost realizată, un timp cât mai îndelungat.
O bună funcţionare a piesei, impune respectarea următoarelor condiţii:
 de rezistenţă, adică piesa să reziste solicitărilor la care este supusă
 de rigiditate (deformabilitate), adică sub acţiunea solicitărilor să nu
sufere deformaţii care pun în pericol buna funcţionare a piesei,
 de stabilitate, adică în timpul funcţionării, piesa să-şi păstreze tot timpul
starea de echilibru stabil.
Rezistenţa materialelor este o disciplină care se înrudeşte cu o serie de alte
discipline, cum ar fi: Mecanica teoretică, Teoria elasticităţii, Teoria
plasticităţii, Teoria stabilităţii elastice, Teoria oscilaţiilor mecanice, Încercări
de materiale, Mecanica ruperii materialelor etc.
8
1.3 CLASIFICAREA CORPURILOR ÎN REZISTENŢA

MATERIALELOR
Clasificarea corpurilor din punct de vedere al Rezistenţei materialelor, se

bazează în principal pe raportul care există între cele trei dimensiuni (lungime,
lăţime, grosime) ale acestora. Din acest punct de vedere, se disting trei mari
categorii de corpuri:
a) corpuri care au o dimensiune (de obicei lungimea) mult mai mare decât
celelalte două. Aceste corpuri se numesc corpuri cu fibră medie sau bare.
Caracteristic pentru aceste corpuri este secţiunea transversală şi axa
longitudinală (Fig.1.3-1a). Secţiunea transversală este secţiunea normală
la axa longitudinală iar axa longitudinală reprezintă locul geometric al
centrelor de greutate a secţiunilor transversale.
După forma axei longitudinale, barele pot fi: drepte, curbe în plan, curbe în
spaţiu (strâmbe), iar după modul în care variază secţiunea în lungul axei
longitudinale, bare pot fi : cu secţiune constantă (Fig.1.3-1a) sau cu secţiune
variabilă (Fig.1.3-1b,c).
b)
axa longitudinală
secţiunea transversală
a)
c)
Fig.1.3-1 Tipuri de bare drepte
După destinaţie şi modul de solicitate, barele au diferite denumiri:

 cele solicitate la întindere se numesc tiranţi
 cele solicitate la compresiune se numesc stâlpi
 cele solicitate la încovoiere se numesc grinzi
 cele solicitate la torsiune se numesc arbori.
Barele care pot fi solicitate numai la întindere şi care practic nu opun nici o
rezistenţă solicitărilor transversale sau celor de compresiune, se numesc fire.
b) Corpurile care au două dimensiuni mult mai mari decât cea de-a treia
(grosimea) se numesc plăci (Fig.1.3-2). Ele se caracterizează prin
mărimea grosimii şi prin forma şi dimensiunile suprafeţei mediane, care
împarte grosimea în orice loc în două părţi egale.
9
Plăcile care au grosime foarte mică şi nu pot prelua sarcini transversale

sau de compresiune, se numesc membrane.
După forma suprafeţei mediane, plăcile pot fi plane sau curbe (capace,
cupole, planşee, etc.).
grosimea
suprafaţa mediană
Fig.1.3-2 Elementele unei plăci
c) Corpurile care au dimensiunile de acelaşi ordin de mărime, se numesc

masive sau blocuri. În categoria acestor corpuri intră: fundaţiile, bilele
sau rolele de rulmenţi, etc.
Calculele de rezistenţă diferă de la o grupă la alta de corpuri, ele fiind mai
simple în cazul barelor drepte, mai complicate la barele curbe şi mai dificile la
plăci şi blocuri.
Corpurile cu care se operează în Rezistenţa Materialelor poartă şi denumirea
de elemente de rezistenţă.
1.4 FORŢE EXTERIOARE
Corpurile sau elementele de rezistenţă, sunt supuse acţiunii unor forţe sau
cupluri de forţe (momente). Forţele sau momentele direct aplicate asupra unui
element de rezistenţă se numesc sarcini.
Sarcinile se pot clasifica după mai multe criterii: Astfel:
a) după mărimea suprafeţei pe care ele acţionează, sarcinile pot fi:
 concentrate (Fig.1.4-1a)
 repartizate sau distribuite, uniform sau cu intensitate variabilă în
lungul elementului sau pe o suprafaţă (Fig.1.4-1b)
a) b)
Fig.1.4-1 Sarcini concentrate şi distribuite
b) după modul de acţiune în timp, se disting (Fig.1.4-2):
10
 sarcini statice, care se aplică lent şi rămân constante (Fig.1.4-2a)

 sarcini dinamice, care se aplică cu viteză relativ mare (Fig.1.4-
2b).
Sarcinile dinamice la rândul lor pot fi: sarcini aplicate în mod brusc, şocuri sau
sarcini variabile periodice între o valoare minimă p min şi una maximă p max
(Fig.1.4-2c).
Dacă p min = 0, atunci sarcina se numeşte pulsatoare, iar dacă p max = - p min ,
alternativ simetrică.
p p p
p = const. pmax
pmin
t t t
a) b) c)
Fig.1.4-2 Sarcini variabile în timp
c) după locul de aplicare, sarcinile pot fi:

 de suprafaţă sau de contur, cele care sunt aplicate din exterior, corpului
 masice, care provin din masa corpului, cum sunt greutatea şi forţele de
inerţie
d) În construcţii, după provenienţă, sarcinile se clasifică astfel:
 sarcini fundamentale, din rândul cărora fac parte:
 sarcinile permanente de intensitate constantă (greutatea proprie)
 sarcinile utile reprezintă scopul pentru care s-a realizat
construcţia (greutatea autovehiculelor pe un pod) şi care pot fi
fixe sau mobile
 sarcinile accesorii (forţele de inerţie, forţele de frecare, forţele
termice, etc.)
 sarcinile accidentale, care acţionează intermitent şi neregulat (acţiunea
vântului, greutatea zăpezii, forţa de frânare a autovehiculului etc.)
 sarcini extraordinare. Aceste sarcini acţionează întâmplător, dar pot avea
efecte dezastruoase (exploziile, cutremurele, inundaţiile etc.).
Sub acţiunea sarcinilor, în reazemele elementelor de rezistenţă apar forţe de
legătură, numite reacţiuni. Sarcinile împreună cu reacţiunile formează forţele
exterioare. Atât sarcinile cât şi reacţiunile, adică forţele exterioare, se consideră
forţe aplicate corpului şi sub acţiunea acestor forţe, corpul este în echilibru şi în
el ia naştere o anumită stare de solicitare.
11
1.5 REAZEME ŞI REACŢIUNI (FORŢE DE LEGĂTURĂ). ECUAŢII

DE ECHILIBRU
Între elementele de rezistenţă ale unei structuri, există o serie de legături

numite reazeme.
În calculele obişnuite de rezistenţă, cele mai întâlnite reazeme sunt:
 reazemul articulat mobil (articulaţia mobilă sau reazemul mobil)
 reazemul articulat fix (articulaţia fixă)
 încastrarea (înţepenirea).
Articulaţia mobilă, a cărei reprezentare este prezentată în Fig.1.5-1a, permite
celor două elemente de rezistenţă să se rotească unul faţă de celălalt şi de
asemenea o deplasare liberă pe o anumită direcţie. În cazul prezentat în figură,
este permisă deplasarea liberă pe direcţie orizontală. Pe direcţia verticală
(direcţie perpendiculară pe cea pe care este permisă deplasarea liberă),
deplasarea este împiedicată.
Articulaţia fixă (Fig.1.5-1b) permite rotirea elementului, dar nu permite
deplasarea acestuia pe nici o direcţie.
Încastrarea (Fig.1.5-1c) împiedică orice fel de deplasare a elementului de
rezistenţă precum şi rotirile acestuia. Acest tip de reazem se poate obţine dintr-o
articulaţie fixă, la care se blochează rotirile.
a) b) c)
Fig. 1.5-1 Reprezentarea celor mai uzuale reazeme
Deoarece elementele de rezistenţă sunt supuse acţiunii diferitelor sarcini,

este firesc ca în reazeme să apară forţe de legătură numite reacţiuni. Mărimea şi
orientarea reacţiunilor este dată de mărimea şi orientarea sarcinilor care solicită
elementul, iar direcţia acestora este legată de tipul rezemului.
După cum este bine cunoscut, reacţiunile se opun acţiunii (sarcinilor) şi ca
urmare ele apar pe acele direcţii pe care mişcările (deplasările şi rotirile)
elementului de rezistenţă sunt împiedicate.
Pentru articulaţia mobilă, fiind împiedicată deplasarea pe o singură direcţie,
reacţiunea R care apare este o forţă (Fig.1.5-2a) care trece prin centrul
articulaţiei mobile şi este dirijată perpendicular pe direcţia deplasării libere a
reazemului (în mod obişnuit pe axa grinzii).
În cazul articulaţiei fixe, reacţiunea care ia naştere în reazem este o forţă R a
cărei direcţie nu este cunoscută. Se cunoaşte numai punctul de aplicaţie al
acesteia, care este articulaţia. Pentru a putea calcula reacţiunea din articulaţia
12
fixă, se înlocuieşte reacţiunea R prin două componente ale sale: H orientată în

lungul axei longitudinale a elementului şi V dirijată perpendicular pe axa
elementului (Fig.1.5-2b). Aşadar, articulaţia fixă prezintă două componente
pentru reacţiuni: H şi V.
H H
M
R V V
R
a) b) c)
Fig.1.5-2 Reacţiuni în principalele tipuri de reazem
Încastrarea fiind o articulaţie fixă la care s-au blocat toate rotirile, înseamnă
că faţă de articulaţia fixă la acest tip de reazem apare în plus un moment (cuplu)
M (Fig.1.5-2c). Din acest motiv, la o încastrare, apar trei componente de
reacţiuni: H paralelă cu axa elementului, V perpendiculară pe axa elementului
de rezistenţă şi cuplul M. În cazul unui sistem spaţial, într-o înţepenire apar trei
componente de forţe şi trei cupluri (după cele trei direcţii x, y şi z).
Sub acţiunea forţelor exterioare, un sistem este în echilibru. Valoarea
reacţinilor se determină din condiţia de echilibru a sistemului solicitat.
Este cunoscut faptul că un sistem plan este în echilibru dacă:
 nu se deplasează pe o direcţie (fie x această direcţie)
 nu se deplasează pe o direcţie perpendiculară pe prima (fie y această
direcţie)
 nu se roteşte faţă de un punct al planului (fie K acest punct).
Cele trei condiţii enunţate mai înainte sunt satisfăcute dacă suma proiecţiilor
tuturor forţelor pe direcţia x, respectiv y este nulă şi suma tuturor cuplurilor faţă
de un punct al planului, este nulă. Aceste condiţii pot fi scrise sub forma unor
relaţii de tipul:
(∑ F) = 0
x
(∑ F) = 0
y
1.5-1
(∑ M ) K
=0
Sistemul de mai sus, pentru a putea fi rezolvat, poate conţine maxim trei
necunoscute. În cazul abordat, cele trei necunoscute sunt reacţiunile. Dacă sunt
mai mult de trei necunoscute (reacţiuni) sistemul nu poate fi rezolvat şi în acest
caz ele este un sistem static nedeterminat. Pentru rezolvarea sistemelor static
nedeterminate, sunt necesare ecuaţii suplimentare.
13
Determinând reacţiunile unui element de rezistenţă cu relaţiile prezentate,

nu există o posibilitate simplă pentru verificarea corectitudinii calculului
efectuat.
Pentru a avea posibilitatea verificării corectitudinii calculului reacţiunilor
şi pentru a obţine ecuaţii uşor de rezolvat, relaţiile pentru calculul reacţiunilor se
vor scrie sub forma:
(∑ F) x
=0
(∑ M ) K1
=0 1.5-2
(∑ M ) K2
=0
Valorile reacţiunilor determinate cu relaţiile 1.5-2 se introduc în relaţia 5.2-1,
(∑ F) y
Dacă:
(∑ F) y
=0 reacţiunile sunt corect calculate
1.5-3
(∑ F) y
≠0 reacţiunile sunt greşit calculate.
În acest ultim caz, se reface calculul.

În concluzie, calculul reacţiunilor pentru un sistem plan se face cu ajutorul
relaţiilor 1.5-2, iar verificarea corectitudinii calculului (etapă obligatorie), cu
relaţiile 1.5-3.
În Tabelul 1.5-1, se prezintă numărul ecuaţiilor de echilibru care se pot
scrie pentru diferite tipuri de forţe.
Tabelul 1.5-1
Felul forţelor Numărul ecuaţiilor de echilibru
De proiecţii De momente
Coliniare 1 -
Concurente în plan 2 -
Concurente în spaţiu 3 -
Paralele în plan 1 1
Paralele în spaţiu 1 2
Oarecare în plan 2 1
Oarecare în spaţiu 3 3
14
1.6 MĂRIMI FUNDAMENTALE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR:

TENSIUNI, DEPLASĂRI ŞI DEFORMAŢII, DEFORMAŢII
SPECIFICE
Tensiuni
Se consideră un element de arie dA din aria A a secţiunii transversale a unui
element de rezistenţă şi pe care acţionează forţa dF, având o direcţie oarecare
(Fig.1.6-1a). Dacă elementul de arie dA este suficient de mic, forţa poate fi
considerată uniform distribuită pe suprafaţa acestuia, iar rezultanta dF poate fi
aplicată în centrul de greutate al elementului. Mărimea efortului distribuit,
aplicat pe unitatea de suprafaţă din aria secţiunii,
dF
p= 1.6-1
dA
se numeşte tensiune. Tensiunea p are aceeaşi direcţie cu forţa elementară dF, iar
mărimea ei este determinată atât de mărimea forţei dF cât şi de orientarea
suprafeţei dA faţă de direcţia forţei.
dF
τ τxy
τxz x
p dA
z
σ σ
n A
A
y
a) b)
Fig.1.6-1 Tensiuni în secţiunea unei bare
Tensiunea p având o direcţie oarecare, poate fi descompusă într-o

componentă pe direcţia normală la secţiune, tensiune normală notată cu σ şi o
componentă în planul secţiunii, tensiune tangenţială notată cu τ (Fig.1.6-1a).
După sensul pe care îl are, tensiunea normală σ are un efect de tracţiune
sau de compresiune, exercitat de către partea de corp înlăturată asupra părţii
rămase. La fel, tensiunea tangenţială τ are un efect de tăiere, forfecare sau
alunecare.
Operaţiile vectoriale nu pot fi aplicate tensiunilor, decât numai după ce
acestea au fost înmulţite cu ariile respective, adică au fost transformate în forţe.
15
Din Fig.1.6-1a, rezultă următoarea relaţie între cele trei tensiuni:
p 2 = σ 2 + τ2 1.6-2
Deoarece tensiunea tangenţială τ are o direcţie oarecare pe secţiune,

aceasta se descompune pe cele două axe de coordonate y şi z ale secţiunii,
rezultând componentele: τ xy pe direcţia y, respectiv τxz pe direcţia z (Fig.1.6-
1b). Primul indice indică axa pe care tensiunea este normală, iar cel de-al doilea,
axa cu care aceasta este paralelă .
În literatura de specialitate, mai ales în manualele mai vechi, pentru
noţiunea de tensiune se mai întâlneşte şi denumirea de efort specific.
Deformaţii şi deplasări
Se consideră acum un cadru solicitat de o forţă F (Fig.1.6-2). Sub acţiunea
forţei F, tronsonul AB se deformează, iar tronsonul BC nu se deformează (nu
este solicitat). Se constată că unghiul format de B’C’ cu tangenta în B’ la fibra
deformată AB’, nu s-a modificat, a rămas tot de 900. În schimb, toate secţiunile
cadrului (cu excepţia secţiunii A) s-au deplasat în plan. În acest exemplu au
apărut două noţiuni: deformaţie şi deplasare.
B C
F
B’
C’
Fig.1.6-2 Deplasări şi deformaţii
Se consideră acum un corp solid raportat la un sistem de axe ortogonal

xyz (Fig.1.6-3). După deformarea corpului, un punct oarecare M al acestuia se
deplasează în poziţia M’. Vectorul MM’ poartă numele de vectorul deplasării
totale.
Deplasarea totală rezultă ca o sumă a deplasărilor pe trei direcţii
ortogonale. Deplasările pe cele trei direcţii ortogonale se notează astfel:
 pe direcţia x cu u
 pe direcţia y cu v
 pe direcţia z cu w.
16
y M’
v
u
w
x
Fig.1.6-3 Deplasările punctelor unui corp solid
Deformaţii specifice
Dacă se decupează din jurul punctului M un element de volum Fig.1.6-
4a), laturile acestuia se vor lungi sau scurta, în funcţie de solicitare.
γyx
y y dx ∆dx y
dy dy dy γ’xy
dz
dx dx
x x x
O O O
z
a) b) c)
Fig.1.6-4 Deformaţii specifice
Este greu şi de imaginat dar mai ales de reprezentat, cum arată un astfel
de element după deformare. Din acest motiv, se prezintă deformaţiile sale numai
în planul xOy, după care este uşor să se imagineze deformaţiile şi în celelalte
plane: zOy, respectiv xOz. Proiecţia acestui element în planul xOy este
prezentată în Fig.1.6-4b. Dimensiunea dx a elementului s-a modificat pe direcţia
x cu ∆dx. Pe direcţiile y respectiv z, deformaţiile sunt ∆dy, respectiv ∆dz.
Se numeşte deformaţie specifică (lungire specifică sau scurtare specifică)
pe direcţia x, y sau z, raportul:
∆dx
εx =
dx
17
∆dy
εy = 1.6-3
dy
∆dz
εz =
dz
De cele mai multe ori, deformaţia specifică se exprimă în procente.

Lungirea specifică poartă şi denumirea de alungire.
De asemenea şi unghiurile drepte dintre plane se modifică (Fig.1.6-4c). Se
numeşte deformaţie specifică unghiulară sau lunecare, mărimea cu care se
modifică unghiul drept dintre plane:
γ xy = γ 'xy + γ yx
γ yz = γ 'yz + γ zy 1.6-4
γ zx = γ 'zx + γ xz
În concluzie, corpurile suferă două feluri de deformaţii specifice: liniare,
respectiv unghiulare.
1.7 CONTRACŢIA TRANSVERSALĂ
Practica arată că odată cu lungirea unei bare, apare o micşorare a mărimii

secţiunii transversale, mărime numită contracţie transversală (Fig.1.7-1)
F F
Fig.1.7-1 Contracţia transversală
18
Contracţia transversală este proporţională cu lungirea specifică, coeficientul

de proporţionalitate se notează cu ν şi se numeşte coeficient de contracţie
transversală sau coeficientul lui Poisson.
La o lungire specifică ε a barei, contracţia transversală este:
ε tr = ε y = −ν ⋅ ε x 1.7-1
Semnul (-) arată că cele două mărimi sunt contrare, dacă una creşte, cealaltă
scade şi invers.
Se consideră acum o bară cilindrică de lungime l şi aria secţiunii transversale

A, solicitată la întindere axială. La un moment dat, lungimea barei este l⋅(1+ε),
diametrul d⋅(1-ν·ε), iar aria secţiunii transversale A⋅(1-ν·ε)2. Dacă volumul barei
înainte de solicitare a fost A⋅l, după solicitare el devine:
V + ∆V = A ⋅ (1 − ν ⋅ ε ) ⋅ l ⋅ (1 + ε ) =
2
(
= A ⋅ l ⋅ 1+ ε − 2ν ⋅ ε − 2ν ⋅ ε 2 + ν 2 ⋅ ε 2 + ν 2 ⋅ ε 3 ) 1.7-2
Deoarece lungirile sunt foarte mici, ultimii trei termeni din paranteză se
pot neglija, obţinându-se:
V + ∆V = A ⋅ l + A ⋅ l ⋅ ε ⋅ (1 − 2 ν )
sau 1.7-3
∆V = ε ⋅ (1 − 2 ν ) ⋅ A ⋅ l
Practica arătă, că o astfel de bară solicitată la întindere, îşi măreşte

volumul, deci ∆V > 0, de unde rezultă că:
1 − 2ν > 0 1.7-4
de unde
ν < 0,5 1.7-5
Pentru cele mai multe materiale ν = 0,33, iar pentru materialele care-şi
păstrează volumul constant, ν = 0,5.
19
1.8 IPOTEZE DE BAZĂ ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR
Rezistenţa materialelor acceptă o serie de ipoteze asupra structurii

materialelor şi asupra comportării lor sub acţiunea forţelor exterioare. Aceste
ipoteze trebuie să fie în deplină concordanţă cu realitatea, iar alteori ele
reprezintă simplificări ale fenomenelor reale, care trebuie să conducă însă la
rezultate verificate în practică.
Cele mai utilizate ipoteze în Rezistenţa materialelor, sunt:
a) Ipoteza mediului continuu, omogen şi izotrop. Rezistenţa materialelor
consideră materialele ca un mediu continuu, omogen, care ocupă întregul spaţiu
reprezentat de volumul lor. Această ipoteză nu corespunde însă realităţii. Ea este
mai apropiată de realitate la corpurile amorfe şi mai depărtată la cele cristaline.
Dă însă rezultate bune în calculele de rezistenţă.
De asemenea, Rezistenţa materialelor consideră materialele izotrope, adică
ele prezintă în toate direcţiile aceleaşi proprietăţi. În caz contra, materialele sunt
anizotrope.
b) Ipoteza elasticităţii perfecte. Această ipoteză presupune că atâta timp
cât solicitările nu depăşesc anumite limite, materialul are o comportare elastică,
adică îşi recapătă forma şi dimensiunile iniţiale odată cu înlăturarea sarcinilor. În
realitate, materialele nu prezintă o elasticitate perfectă, ele având deformaţii
remanente mici, care însă pot fi neglijate în calculele de rezistenţă.
c) Ipoteza proporţionalităţii dintre tensiuni şi deformaţii specifice.
Materialele solicitate în domeniul comportării elastice, prezintă relaţii liniare de
proporţionalitate între tensiuni şi deformaţii specifice, adică satisfac legea lui
Hooke ( σ = E ε ), unde E este un factor de proporţionalitate, numit modul de
elasticitate longitudinal al materialului.
d) Ipoteza micilor deplasări. Pentru cele mai multe corpuri, deformaţiile
elastice sunt de mărimi mici. Ca urmare, corpurile solide sub acţiunea sarcinilor
îşi modifică foarte puţin forma iniţială. Această ipoteză este cunoscută şi sub
denumirea de ipoteza menţinerii dimensiunilor iniţiale. Ea permite scrierea
ecuaţiilor de echilibru ale staticii pe starea nedeformată a elementului, când nu
se iau în considerare deplasările punctelor de aplicaţie ale forţelor care se produc
ca urmare a deformării acestuia. Calculul efectuat pe schema nedeformată,
poartă numele de calcul de ordinul I.
Ipoteza micilor deplasări nu poate fi acceptată pentru studiul problemelor
de stabilitate sau la problemele la care nu pot fi îndeplinite condiţiile de
echilibru în starea nedeformată.
Calculul de ordinul II admite ipoteza micilor deplasări, dar ecuaţiile de
echilibru se scriu însă pentru starea deformată a elementului de rezistenţă.
Calculul de ordinul III nu mai acceptă ipoteza micilor deplasări, el
referindu-se la cazul deformaţiilor mari, când ecuaţiile de echilibru trebuie
scrise pentru starea deformată.
20
Chiar dacă materialul satisface legea lui Hooke, în urma calculelor de

ordinul II se obţin de obicei relaţii neliniare între sarcini şi deplasări, iar pentru
calculul de ordinul III, rezultă ecuaţii diferenţiale neliniare.
e) Principiul lui Saint-Venant. Acest principiu destul de folosit în
Rezistenţa Materialelor, precizează că: dacă se înlocuiesc forţele care
acţionează asupra unui corp elastic cu un alt sistem de forţe echivalent din
punct de vedere static cu primul, noua distribuţie a forţelor produce la locul de
aplicare diferenţe semnificative faţă de prima, dar rămâne fără efect sau cu
efect neglijabil, la distanţe mari de locul de aplicare al forţelor (Fig.1.8-1)
F
a)
a
F
b)
a
Fig.1.8-1 Principiul lui Saint - Venant
În prima variantă (Fig.1.8-1a) forţa F se aplică întru-un punct (forţă

concentrată), iar în a doua (Fig.1.8-1b) pe o lungime mică de bară. La locul de
aplicare a sarcinii F, efectul asupra barei este cu totul diferit de la o variantă la
cealaltă. Însă, la o distanţă mare de punctul de aplicaţie, spre exemplu în
secţiunea situată la distanţa a de capătul barei sau chiar în încastrare, ambele
bare sunt solicitate la fel.
f) Ipoteza lui Bernoulli. Ipoteza lui Bernoulli sau ipoteza secţiunilor
plane, precizează că: o secţiune plană şi normală pe axa barei înainte de
deformare, rămâne plană şi normală pe axă şi după deformare (Fig.1.8-2)
Fig.1.8-2 Principiul lui Bernoulli
21
g) Ipoteza stării naturale a corpului, sau ipoteza absenţei tensiunilor,

conform căreia, pentru un corp nesolicitat, starea de tensiune şi deformaţie este
nulă.
Perfecţionarea mijloacelor de calcul şi de investigare, pot conduce la
renunţarea la unele ipoteze sau la introducerea altora noi, mai aproape de stările
reale. De aici rezultă caracterul de continuă perfecţionare a metodelor
Rezistenţei Materialelor.
1.9 COEFICIENŢI DE SIGURANŢĂ. TENSIUNI ADMISIBILE
O piesă corespunde, dacă tensiunile care iau naştere în ea datorită sarcinilor

aplicate, nu depăşesc anumite valori limită, stabilite convenţional. Aceste valori
limită ale tensiunii sunt corelate cu caracteristicile mecanice ale materialelor.
Tensiunea limită utilizată în calculele de rezistenţă este cunoscută sub
denumirea de tensiune admisibilă sau rezistenţă admisibilă. Rezistenţa
admisibilă reprezintă valoarea convenţională aleasă în calcul, pe baza practicii,
pentru tensiunea maximă care poate apare într-o piesă, în condiţii date de
material şi solicitare.
Rezistenţa admisibilă (σ a , τa ) poate fi definită faţă de o stare limită
periculoasă, stare care trebuie evitată:
σlim
σa = 1.9-1
c
unde:
σ lim – tensiunea corespunzătoare stării limită periculoase
c - coeficient de siguranţă faţă de starea limită periculoasă considerată.
Alegerea unor valori inferioare pentru rezistenţa admisibilă faţă de

tensiunea corespunzătoare stării limită periculoase este necesară deoarece:
 cunoaşterea sarcinilor este de cele mai multe ori aproximativă şi o
depăşire a acestora este foarte posibilă
 caracteristicile mecanice ale materialelor variază în limite destul de mari,
ele fiind influenţate de mulţi factori
 schema aleasă pentru calcul (aplicarea sarcinilor, schematizarea
structurii, ipotezele de calcul, etc.) depărtează modelul faţă de cel real.
Pentru calculele de verificare, tensiunea efectivă maximă din elementul de
rezistenţă trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu cea admisibilă:
22
σef max ≤ σa 1.9-2
Valoarea rezistenţei admisibile este influenţată de foarte mulţi factori:

natura materialului, tratamentele termice aplicate piesei, durata de funcţionare
a piesei, modul de acţionare în timp a sarcinilor, felul solicitării, temperatura,
gradul de periculozitate în cazul cedării piesei, etc.
De asemenea, valoarea coeficientului de siguranţă se alege în principal
ţinând seama de aceiaşi factori care influenţează şi rezistenţa admisibilă.
Rezistenţele admisibile pentru câteva materiale sunt următoarele:
 pentru OL37, solicitare de întindere, compresiune sau încovoiere: σ a =
150 MPa
 pentru lemn de brad
♦ solicitare de compresiune în lungul fibrelor şi încovoiere: σ a =
10 MPa
♦ tracţiune în lungul fibrelor: σ a = 7 MPa
♦ compresiune perpendicular pe fibre: σ a = 1,5 MPa
♦ forfecare în lungul fibrelor: τ a = 2 MPa
♦ forfecare perpendicular pe fibre: σ a = 4,5 MPa
 terenuri de fundaţie din pământ uscat sau umed: σ a = 0,2 ... 0,25 MPa.
23
M. HLUŞCU P. TRIPA – REZISTENŢA MATERIALELOR I
2. FORŢE INTERIOARE (EFORTURI). DIAGRAME DE

EFORTURI
2.1 DEFINIREA EFORTURILOR ÎN SECŢIUNEA

TRANSVERSALĂ A UNEI BARE DREPTE
Se consideră cazul general al unei bare încărcată cu un sistem oarecare de

forţe exterioare F 1 ... F 5 , care sunt în echilibru (Fig.2.1-1a).
Secţionând bara cu un plan perpendicular pe axa longitudinală, aceasta se
separă în două părţi (PS-partea din stânga şi PD-partea din dreapta), ca în
Fig.2.1-1b,c). Sub acţiunea forţelor, cele două porţiuni nu mai sunt în echilibru.
Considerând partea din dreapta (PD), pentru restabilirea echilibrului este necesar
să se introducă în planul secţiunii (FD-faţa din dreapta), o forţă rezultantă R şi
un moment (cuplu) rezultant M, care să formeze un sistem echivalent cu forţele
F 1 ... F 3 care acţionează pe partea din stânga (PS) şi care au fost înlăturate.
F1 F2 F4
a)
F3 F5
F1 F2
FS FD F4 PD
M R
R M
F3 PS F5
b) c)
Fig.2.1-1 Evidenţierea eforturilor într-o bară
Mărimile R şi M din secţiunea transversală a barei poartă numele de forţe

interioare sau forţe în secţiune sau eforturi. Calculul sistemului R, M este
echivalent cu forţele exterioare aplicate părţii din corp care a fost înlăturată. La
fel sistemul R, M ce acţionează pe faţa din stânga FS (Fig.2.1-1b) este
echivalent cu forţele exterioare F 4 , F 5 care acţionează pe partea din dreapta PD
24
care a fost înlăturată. Sistemul R, M de pe cele două feţe sunt egale şi de sens
contrar, ceea ce asigură echilibru întregului corp.
Dacă se consideră PD (Fig.2.1-1c) asupra ei acţionează R, M, F 4 şi F 5 , care
îşi fac echilibru. Rezultă atunci că R şi M se pot calcula şi din condiţiile de
echilibru ale părţii de corp asupra căreia ele acţionează, în cazul nostru PD.
Componentele R şi M se consideră aplicate în centrul de greutate al secţiunii
barei.
În concluzie, se poate preciza:
 eforturile R, M acţionează în centrul de greutate al secţiunii şi sunt
analoage oricăror forţe exterioare aplicate barei. Acestora li se pot aplica
ecuaţiile de echivalenţă şi de echilibru cunoscute din mecanica teoretică.
 eforturile R şi M formează un sistem echivalent cu torsorul de reducere
în centrul de greutate al secţiunii, a tuturor forţelor exterioare aplicate
părţii de corp care a fost înlăturată sau un sistem egal şi direct opus cu
torsorul forţelor exterioare aplicate părţii de corp care se cercetează.
În cazul cel mai general, eforturile R şi M au direcţii oarecare faţă de
secţiune. Ele se descompun în componente pe normala la planul secţiunii (pe
axa barei) şi în planul secţiunii, rezultând:
a) rezultanta R are o componentă orientată pe normala la secţiune, numită
forţă normală sau forţă axială şi notată cu N, respectiv o componentă T
conţinută în planul secţiunii şi numită forţă tăietoare (Fig.2.1-2)
b) momentul (cuplul) M se descompune în momentul de torsiune M t sau
moment de răsucire, orientat după normala la secţiune şi în momentul
încovoietor M i conţinut în planul secţiunii (Fig.2.1-2)
Mt
Miz Ty
z Tz
Miy
N
Fig.2.1-2 Eforturile din secţiunea unei bare
Mărimile N, T, M i , M t se numesc de asemenea eforturi. Fiecare astfel de

efort, luat separat, produce în bară o anumită solicitare:
25
 forţa axială N când este orientată faţă de secţiune ca în Fig.2.1-2 produce

o solicitare de tracţiune sau întindere, iar dacă are sens contrar, o
solicitare de compresiune
 forţa tăietoare T produce o solicitare de tăiere sau de forfecare
 momentul de torsiune M t produce solicitarea de torsiune sau de răsucire
 momentul încovoietor M i produce solicitarea de încovoiere.
Dacă în secţiunea transversală a barei se întâlnesc simultan mai multe
solicitări simple, atunci în acea secţiune există o solicitare compusă. Forţa
tăietoare T având o orientare oarecare şi fiind conţinută în planul secţiunii, se
descompune pe direcţiile y respectiv z, obţinându-se componentele T y şi T z . La
fel şi pentru momentul încovoietor M i se obţin componentele M iy, respectiv M iz.
(Fig.2.1-2). Aşadar, în secţiunea transversală a unui element de rezistenţă există
următoarele componente de eforturi: N (efort axial), T y, T z (efort tăietor), M t
(moment de torsiune sau răsucire), M iy, M iz (moment încovoietor).
În realitate eforturile nu sunt concentrate în centrul de greutate al secţiunii,
ci sunt distribuite pe întreaga suprafaţă a acesteia, eforturile reprezentând
rezultantele lor.
În Rezistenţa Materialelor este de mare importanţă determinarea legii de
distribuţie a eforturilor pe secţiune şi valoarea acestora. Eforturile în general
diferă de la o secţiune la alta.
Cu cine este egală atunci valoarea unui efort dintr-o secţiune transversală a
unui element de rezistenţă ?
Forţa axială în secţiunea unei bare este egală cu suma algebrică a
proiecţiilor pe axa barei a tuturor forţelor exterioare (inclusiv reacţiunile) care
acţionează asupra părţii considerate îndepărtată sau de pe aceeaşi parte dar, cu
semn schimbat.
Forţa tăietoare într-o secţiune este egală cu suma algebrică al proiecţiilor
pe normala la axa barei a tuturor forţelor exterioare care acţionează asupra
părţii considerate îndepărtată, sau de pe aceeaşi parte dar, cu semn schimbat.
Momentul încovoietor într-o secţiune este egal cu suma algebrică a
momentelor încovoietoare ale tuturor forţelor exterioare, plus cuplurile
încovoietoare exterioare (inclusiv ale reacţiunilor) care acţionează pe partea
considerată îndepărtată, sau pe aceeaşi parte dar, cu semn schimbat.
Momentul de răsucire (torsiune) într-o secţiune este egal cu suma
algebrică a momentelor de torsiune ale tuturor forţelor exterioare, plus
cuplurile de torsiune exterioare (inclusiv ale reacţiunilor) care acţionează pe
partea considerată îndepărtată, sau pe aceeaşi parte, dar cu semn schimbat.
Pentru a se face suma algebrică, acestor eforturi trebuie să li se asocieze o
convenţie de semn. Pentru cazul unui sistem plan, convenţia de semn pozitiv
pentru eforturi este prezentată în Fig.2.1-3.
26
Mi Mi faţa din stânga
N T N
T
x x
faţa din dreapta
Fig.2.1-3 Convenţia de semne pozitive ale

eforturilor la o bară dreaptă
2.2 RELAŢII DE ECHIVALENŢĂ ÎNTRE EFORTURI ŞI

TENSIUNI
Eforturile dezvoltă într-o secţiune a unui element de rezistenţă tensiuni

normale σ şi tangenţiale τ , a căror reprezentare este prezentată în Fig.2.2.-1a
(vezi şi Fig.1.6-1b). În Fig.2.2-1b sunt reprezentate eforturile din secţiunea barei
(vezi şi Fig.2.1-2).
x
x
Mt
A
Ty
z τxy Miz
z Tz
Miy
y z τxz N
σ dA A
z
y
y
a) b)
Fig.2.2-1 Echivalenţa între tensiuni şi eforturi
Componentele eforturilor se pot exprima în funcţie de tensiunile de pe

suprafaţa secţiunii transversale, rezultând un sistem de ecuaţii de echivalenţă
între eforturi şi tensiuni, sau relaţiile diferenţiale între eforturi şi tensiuni:
27
N = ∫ σ ⋅ dA
A
Ty = ∫ τ xy ⋅ dA
A
Tz = ∫ τ xz ⋅ dA 2.2-1
A
M iz = ∫ σ ⋅ y ⋅ dA
A
M iy = − ∫ σ ⋅ z ⋅ dA
A
M t = (τ xy ⋅ z − τ xz ⋅ y ) ⋅ dA
Relaţiile 2.2-1 reprezintă şase relaţii de echivalenţă între eforturi şi

tensiuni.
2.3 RELAŢII DIFERENŢIALE ÎNTRE EFORTURI ŞI SARCINI
Fie o bară dreaptă încărcată cu o sarcină distribuită după o lege oarecare

(Fig.2.3-1a). Pe un element de lungime infinit mică dx, se poate considera că
sarcina p este uniform distribuită (Fig.2.3-1a). Se detaşează elementul de
lungime dx şi pe feţele sale se aplică eforturile, considerate pozitive (Fig.2.3-
1b). Cum aceste eforturi variază în lungul barei, pe secţiunea din stânga
acţionează eforturile T şi M i , iar pe cea din dreapta T+dT şi M+dM i .
p = const.
Mi T
p(x)
M+dMi
x
dx T+dT
dx
a) b)
Fig.2.3-1 Echivalenţa între eforturi şi sarcini
28
Ecuaţiile de echilibru scrise pentru elementul din Fig.2.3-1b, conduc la

stabilirea unor relaţii foarte importante:
(∑ F) y
=0
T − p ⋅ dx − (T + dT ) = 0
de unde rezultă:
dT
= −p 2.3-1
dx
Relaţia 2.3-1 arată că derivata funcţiei forţei tăietoare în raport cu
abscisa secţiunii, este egală cu sarcina distribuită normală la axa barei din
acea secţiune, luată cu semn schimbat.
Asemănător se deduce că derivata funcţiei forţei axiale în raport cu
abscisa secţiunii este egală cu sarcina distribuită axială din acea secţiune, luată
cu semn schimbat.
Suma de momente faţă de centrul de greutate al secţiunii din dreapta,
conduce la:
M i − (M i + dM i ) + T ⋅ dx − p (dx )
2
=0
2
de unde după neglijarea infinitului mic de ordinul doi, se obţine:
dM i
=T 2.3-2
dx
Relaţia 2.3-2 arată că derivata funcţiei momentului încovoietor în raport

cu abscisa secţiunii, este egală cu forţa tăietoare din acea secţiune.
Dacă relaţia 2.3-2 se mai derivează încă o dată în raport cu dx, se obţine
următoarea relaţie diferenţială între eforturi şi sarcini:
d 2 M i dT
= = −p 2.3-3
dx 2 dx
Relaţiile diferenţiale stabilite între eforturi şi sarcini permit obţinerea unor

informaţii deosebit de importante cu privire la traseul diagramelor de eforturi.
29
Se prezintă în continuare câteva astfel de informaţii rezultate din relaţiile

diferenţiale dintre eforturi şi sarcini şi de care trebuie ţinut seama pentru
obţinerea unor diagrame de eforturi corecte:
 Valoarea efortului tăietor într-o secţiune reprezintă tangenta
trigonometrică a unghiului pe care îl face cu axa barei, tangenta la
diagrama M i în secţiunea respectivă.
 Dacă pe o porţiune (interval) oarecare:
 efortul tăietor T > 0 (pozitiv), momentul încovoietor M i este
crescător.
 efortul tăietor T < 0 (negativ), momentul încovoietor M i este
descrescător.
 efortul tăietor T trece prin valoaarea zero schimbând semnul
din + (plus) în – (minus), atunci în acea secţiune, momentul
încovoietor M i are un maxim, iar când semnul se schimbă din –
în +, momentul încovoietor M i are un minim.
 efortul tăietor T este nul (T = 0), momentul încovoietor M i este
constant.
 Dacă sarcina distribuită este nulă (p = 0) pe un interval (interval
neîncărcat), pe acel interval efortul tăietor T este constant (T =
const.). Pe acest interval, diagrama momentul încovoietor M i este
reprezentată prin drepte oblice, numai dacă T nu este nul. Dacă p < 0,
efortul tăietor T, scade.
 Pe intervale încărcate cu sarcină uniform distribuită (p = const.),
diagrama M i este o parabolă, iat diagrama T o dreaptă înclinată. În
cazul unei distribuţii neuniforme a sarcinii distribuite p, ambele
diagrame (T şi M i ) sunt curbe a căror formă depinde de tipul sarcinii.
 În secţiunile din dreptul forţelor concentrate, diagrama T prezintă o
discontinuitate de valoare (salt), egală cu valoarea acelei forţe şi
produsă în sensul acesteia, iar diagrama M i prezintă o discontinuitate
de tangentă (o frângere, schimbare de pantă) a porţiunilor vecine ale
diagramei.
 Dacă sarcina distribuită este orientată în jos (p < 0), diagrama M i
este o curbă a cărei convexitate este orientată în jos (Fig.2.3-3a), iar
dacă sarcina distribuită este orientată în sus (p > 0), diagrama M i pe
acea porţiune are convexitatea în sus (Fig.2.3-3b).
 Pe intervale încărcate cu sarcini distribuite liniar, efortul tăietor T
variază după o curbă de gradul doi, iar momentul încovoietor M i după
o curbă de gradul trei. Convexitatea diagramei M i se stabileşte la fel
ca în cazul p = const. (Fig.2.3-3). Convexitatea efortului tăietor T, se
stabileşte uşor pe baza celor cunoscute din Analiza Matematică.
 Pe reazemul articulat de la capătul grinzii, momentul încovoietor M i
este egal cu zero dacă pe acest reazem nu se găseşte un cuplu
(moment) concentrat. Dacă în secţiunea de la capătul consolei nu este
30
aplicată o forţă concentrată, efortul tăietor T pe consolă este egal cu

zero.
în jos
în sus
a) b)
Fig.2.3-3 Convexitatea diagramei momentului încovoietor
 La capătul încastrat al barei, eforturile T şi M i sunt egale cu

reacţiunea, respectiv momentul din încastrare.
 În secţiunile în care se aplică un cuplu concentrat (moment concentrat
exterior), diagrama M i prezintă o discontinuitate în valoare (salt)
egală cu valoarea acelui cuplu exterior concentrat şi produsă în
sensul de acţiune al cuplului. Asupra diagramei T, acest cuplu exterior
concentrat, nu are nici o influenţă.
2.4 TRASAREA DIAGRAMELOR DE EFORTURI. PROBLEME
Diagramele de eforturi nu sunt altceva decât reprezentarea grafică a

funcţiilor eforturilor în lungul unui element de rezistenţă. Ca urmare, pentru a
putea obţine diagramele de eforturi pentru un element de rezistenţă, mai întâi
trebuie scrise funcţiile eforturilor în lungul elementului. Scrierea funcţiilor
eforturilor se face pe câte un interval caracteristic, care este acea porţiune a
elementului pe care funcţiile de eforturi au o unică funcţie.
Înainte de scrierea funcţiilor de eforturi şi reprezentarea lor grafică, trebuie
calculate şi verificate reacţiunile (vezi calculul şi verificarea reacţiunilor,
paragraful 1.5). La scrierea funcţiilor eforturilor pe fiecare interval caracteristic,
se ţine seama de convenţia de semne pozitive ale acestora (vezi convenţia,
Fig.2.1-3)
31
APLICAŢII
2.4a PROBLEME REZOLVATE
2.4.1 Diagrame de eforturi la bare drepte
Pentru barele drepte din exemplele următoare, să se traseze diagramele

de eforturi.
R1 Bara simplu rezemată încărcată cu o forţă concentrată (Fig.2.4.1-R1)
Bara A - B este solicitată de o forţă concentrată F înclinată cu unghiul α

faţă de axa longitudinală a barei
F
HA A α B
1
x x a)
VA
a b
l VB
N
b)
F cosα
(F b sinα)/ l
T
c)
(F a sinα)/ l
Mi d)
(F a b sinα) / l
Fig.2.4.1-R1
Calculul reacţiunilor. Reacţiunile sunt poziţionate în reazeme şi prezentate în

Fig.2.4.1-R1a.
32
(∑ F) x
=0
H A − F cos α = 0
de unde rezultă:
H A = F cosα
Pentru calculul reacţiunilor V A şi V B se scriu ecuaţiile de momente faţă

de reazemele A, respectiv B.
(∑ M ) B
= VA ⋅ l − F ⋅ sin α ⋅ b = 0
de unde se obţine
F ⋅ b ⋅ sin α
VA =
l
(∑ M ) A
= VB ⋅ l − F ⋅ sin α ⋅ a = 0
de unde se obţine
F ⋅ a ⋅ sin α
VB =
l
Se trece acum la verificarea reacţiunilor:
(∑ F) y
= VA − F ⋅ sin α + VB =
F⋅a F⋅b
sin α = (a + b )sin α − F ⋅ sin α = 0
F
= sin α − F ⋅ sin α +
l l l
Se poate constata că reacţiunile verifică ecuaţia de echilibru

corespunzătoare, putându-se trece acum la trasarea diagramelor de eforturi.
Funcţiile de eforturi şi trasarea acestora. Funcţiile de eforturi se vor scrie pe

fiecare interval caracteristic şi apoi se reprezintă grafic.
Pe intervalul A-1. În Fig.2.4.1-R1a se prezintă secţiunea realizată în acest
interval şi poziţionată prin coordonata x. Se ţine seama de convenţia de semn a
eforturilor şi în acest caz funcţiile eforturilor se scriu pe faţa din dreapta a barei.
Efortul axial în secţiunea x, este:
N = H A = F cosα
33
rezultă un efort axial constant, nu depinde de poziţia secţiunii x şi pozitiv.

Valorile pozitive pentru efortul axial se reprezintă deasupra axei de valoare zero
(deasupra axei longitudinale a barei). Reprezentarea grafică a efortului axial N
este prezentată în Fig.2.4.1-R1b.
Efortul tăietor T în secţiunea x, este:
F ⋅ b ⋅ sin α
VA =
l
de asemenea constant, pozitiv, iar reprezentarea grafică este arătată în Fig.2.4.1-

R1c. Valorile pozitive ale efortului tăietor T se reprezintă deasupra axei de
valoare zero (deasupra axei longitudinale a barei).
Momentul încovoietor M i din secţiunea x, este:
F ⋅ b ⋅ sin α
M i = VA ⋅ x = ⋅x
l
şi prezintă o variaţie liniară (depinde liniar de poziţia secţiunii x). Se calculează

acum valorile momentului la capetele intervalului A-1, adică în secţiunile A,
respectiv 1. Se obţin valorile:
 pentru x = 0 , M iA = 0
 pentru x = a, M i1 = (F ·a · b · sinα) / l
Diagrama rezultată este prezentată în Fig.2.4.1-R1d. La momentul

încovoietor M i , valorile pozitive se reprezintă sub axa de valoare zero (sub axa
longitudinală a barei), tocmai pentru ca diagrama M i să apară totdeauna de
partea fibrei întinse a barei. Această observaţie trebuie reţinută, ea fiind de un
real folos la reprezentarea diagramelor de eforturi pentru sistemele spaţiale.
Se scriu acum funcţiile de eforturi pe intervalul B-1. Se parcurge
intervalul de la B spre 1 (de la dreapta spre stânga), iar funcţiile eforturilor se
scriu pe faţa din stânga (atenţie la convenţia de semne pozitive ale eforturilor
pentru această faţă). Se obţin funcţiile:
 pentru efortul axial
N=0
Nu există efort axial pe acest interval

 pentru efortul tăietor:
T = - V B = - (F · ·a · sinα) / l
34
efort constant, negativ. Valorile negative la efortul tăietor se reprezintă sub axa
de valoare zero (sub axa barei). Variaţia efortului tăietor T pe acest interval este
prezentată în Fig.2.4.1-R1c.
 pentru momentul încovoietor:
F ⋅ a ⋅ sin α
M i = VB ⋅ x = ⋅x
l
variaţie liniară, valori pozitive.

La capetele intervalului, valorile momentului încovoietor, sunt:
 pentru x = 0,
M iB = 0
 pentru x = b,
M i1 = (F ·a · b · sinα) / l
Cu aceasta s-a încheiat trasarea diagramelor de eforturi pentru exemplul

prezentat. Se poate constata că informaţiile date de relaţiile diferenţiale dintre
eforturi şi sarcini (legi de variaţie, salturi, maxime, etc) sunt satisfăcute. Rezultă
de aici că diagramele de eforturi prezentate în Fig.2.4.1-R1 sunt corecte.
R2 Bara simplu rezemată încărcată cu sarcină uniform distribuită

(Fig.2.4.1-R2a)
Calculul reacţiunilor. Se poate constata uşor că cele două reacţiuni sunt egale
şi au valorile:
VA = VB = p · l / 2
Nu există reacţiune pe orizontală, deoarece pe această direcţie nu există nici

acţiune (componente orientate după direcţia axei longitudinale a barei).
Funcţiile şi diagramele de eforturi. Pentru acest exemplu, nu există efort axial.
Bara prezintă un singur interval caracteristic, intervalul A-B.
Efortul tăietor T în secţiunea x, se scrie pentru faţa din dreapta (partea
parcursă de la A la x se consideră înlăturată) şi are expresia:
T = VA – p · x = p · l / 2 – p · x
variaţie liniară, semn pozitiv. La capetele de interval, valorile efortului tăietor T

sunt:
35
A B a)
x
VA l VB
pl / 2
T b)
l/2
pl / 2
Mi c)
pl2 / 8
Fig.2.4.1-R2
 pentru x = o,
TA = VA = p · l / 2
 pentru x = l,
TB = VA – p · l = p · l / 2 – p · l = - p · l / 2
Diagrama de variaţie a efortului tăietor T este prezentată în Fig.2.4.1-R2b.

Se observă că efortul tăietor se anulează (este zero), iar în această secţiune
momentul încovoietor prezintă extrem. Poziţia secţiunii în care T = 0, trebuie
determinată. Ea rezultă din condiţia:
T=p·l/2–p·x=0
de unde rezultă poziţia secţiunii în care efortul tăietor T este nul:
x= l/2
Această poziţie este prezentată în Fig.2.4.1-R2b.
36
În aceeaşi secţiune x, se scrie funcţia momentului încovoietor M i :
M i = V A · x – p · x · x / 2 = (p · l / 2) · x – p · x2 / 2
Rezultă o ecuaţie de gradul doi, care prezintă un extrem la x = l / 2. Valorile

momentului încovoietor la capetele intervalului şi valoarea extremă, sunt:
 pentru x = 0,
M iA = 0
 pentru x = l / 2,
M i extr. = M i max = p · l2 / 8
 pentru x = l,
M iB = 0
Diagrama momentului încovoietor M i pentru acest exemplu este

prezentată în Fig.2.4.1-R2c. Şi pentru acest exemplu se verifică toate condiţiile
rezultate din relaţiile diferenţiale dintre eforturi şi sarcini.
R3 Bara simplu rezemată încărcată cu sarcină triunghiulară (Fig.2.4.1-

R3a)
Încărcarea totală a barei este F = p l / 2, care are punctul de aplicaţie la 2l/3 de

reazemul A. Cu această încărcare se calculează reacţiunile cu metodologia
cunoscută, iar după efectuarea calculelor se obţin valorile:
1 p⋅l
VA = F =
3 6
2 p⋅l
VB = F =
3 3
Într-o secţiune oarecare x (Fig.2.4.1-R3a), sarcina distribuită are

intensitatea (din asemănare):
x
px = ⋅p
l
37
2l/3
px p
A B a)
x F
VA l VB
pl/6
T b)
31/2 l / 3
pl/3
Mi c)
31/2 pl2 / 27
Fig.2.4.1-R3
Funcţiile şi diagramele de eforturi.

Efort axial nu există.
Funcţia efortului tăietor este:
px ⋅ x p ⋅ l x x p⋅l p
T = VA − = − ⋅p⋅ = − ⋅ x2
2 6 l 2 6 2⋅l
Rezultă o variaţie parabolică. La capetele intervalului A-B, valorile efortului

tăietor T sunt:
 pentru x = 0,
TA = p · l / 6
 pentru x = l,
T B = -p · l / 3
Se constată că efortul tăietor se anulează, poziţia acestei secţiuni rezultând din

relaţia:
38
p⋅l p
T= − ⋅ x2 = 0
6 2⋅l
de unde se obţine pentru x valoarea:
l 3
x= = ⋅l
3 3
Diagrama efortului tăietor T este prezentată în Fig.2.4.1-R3b.

Funcţia momentului încovoietor M i este:
px ⋅ x x p ⋅ l p
M i = VA ⋅ x − ⋅ = ⋅x − ⋅ x3
2 3 6 6⋅l
La capetele intervalului şi în secţiunea unde efortul tăietor se anulează,

momentul încovoietor M i are valorile:
 pentru x = 0,
M iA = 0
 pentru x = l / 31/2 = 0,577 l,
3
M i max = ⋅ pl 2 = 31/ 2 ⋅ pl 2 / 27
27
 pentru x = l,
M iB = 0.
Diagrama momentului încovoietor M i este prezentată în Fig.2.4.1-3c.
R4 Bara simplu rezemată încărcată cu un moment (cuplu) concentrat

(Fig.2.4.1-R4a)
Valorile reacţiunilor sunt:
V A = -V B = M / l
Reacţiunile sunt egale dar de semn contrar.
39
Funcţiile şi diagramele de eforturi. Pentru această bară există două intervale

caracteristice: A-1 şi 1-B.
M
x x
A 1 B
a)
a b VB
VA
l
T
b)
-M / l
-M a / l
Mi c)
Mb/l
Fig.2.4.1-R4
Intervalul A-1 Se parcurge bara de la stânga la dreapta, deci funcţiile de eforturi

se scriu pe faţa din dreapta.
Efortul tăietor T are expresia:
T = -V A = -M / l
Este constant, negativ şi nu depinde de poziţia secţiunii x. Diagrama este

prezentată în Fig.2.4.1-R4b.
Momentul încovoietor are expresia:
M i = -V A · x = (-M / l) · x,
variaţie liniară şi negativ. La capetele intervalului, valorile momentului

încovoietor, sunt:
 pentru x = 0,
M iA = 0
 pentru x = a,
M i1 = -M · a / l
Diagrama momentului încovoietor pe acest interval este prezentată în Fig.2.4.1-

R4c.
40
Intervalul B-1 Acest interval se rezolvă de la dreapta la stânga, eforturile

se scriu pentru faţa din stânga (Fig.2.4.1-R4a).
Efortul tăietor T, are expresia:
T = -V B = -M / l
Este constant şi negativ. Diagrama T este prezentată în Fig.2.4.1-R4b.

Momentul încovoietor are expresia:
M i = V B · x = (M / l) · x
Variaţia este liniară, iar la capetele intervalului are valorile:

 pentru x = 0,
M iB = 0
 pentru x = b,
M i1 = M · b / l.
Diagrama momentului încovoietor pentru acest interval este prezentată în

Fig.2.4.1-R4c. Se verifică toate condiţiile rezultate din relaţiile diferenţiale care
există între eforturi şi sarcini.
R5 Bara încastrată încărcată cu o sarcină concentrată (Fig.2.4.1-R5a)
F
x
B
A a)
l
T b)
-F
-F
-F l
c)
Mi
Fig.2.4.1-R5
41
Pentru această bară există un singur interval caracteristic. Pentru scrierea

funcţiilor de eforturi nu este necesar să se calculeze reacţiunile, cu condiţia ca
intervalul să fie parcurs de la stânga la dreapta (Fig.2.4.1-R5a), adică scrierea
funcţiilor de eforturi să se facă pe faţa din dreapta.
Efortul tăietor T, în secţiunea x, are expresia:
T=-F
Este constant şi negativ. Diagrama este prezentată în Fig.2.4.1-R5b.

Momentul încovoietor din secţiunea x, are expresia:
Mi = - F · x
Momentul încovoietor este negativ şi are variaţie liniară. La capetele

intervalului A-B, valorile momentului încovoietor sunt:
 pentru x = 0,
M iA = 0
 pentru x = l,
M iB = - F · l.
Diagrama momentului încovoietor M i este prezentată în Fig.2.4.1-R5c.
R6 Bara simplu rezemată multiplu încărcată (Fig.2.4.1-R6a)
Scriind sumă de momente faţă de reazemele A şi B, rezultă următoarele valori

pentru reacţiuni:
V A = 10 p · a
V B = 12 p · a
Funcţiile şi diagramele de eforturi

Se începe spre exemplu cu intervalul A-1, care se rezolvă parcurgând bara
de la stânga la dreapta. Eforturile se scriu în acest caz pa faţa din dreapta.
Efortul tăietor are următoarea funcţie:
T = V A = 10 p a
42
şi este constant şi pozitiv. Diagrama este prezentată în Fig.2.4.1-R6b.

Efortul moment încovoietor M i , este:
M i = V A · x – 2 p · a2 = 10 p a · x – 2 p a2
2pa2 20pa
p
1 B
A 2 a)
x x x
VA 2a 2a 2a
VB
10pa
2pa
T b)
-10pa
-2pa2 -2pa2
Mi c)
18pa2
Fig.2.4.1-R6
şi prezintă o variaţie parabolică. La capetele intervalului A-1, valorile sunt:

 pentru x = 0,
M iA = - 2 p a2
 pentru x = 2a,
M i1 = 18 p a2
Diagrama momentului încovoietor M i este prezentată în Fig.2.4.1-R6c.

Pe intervalul 1-B. Şi acest interval se parcurge tot de la stânga spre
dreapta.
Efortul tăietor prezintă următoarea lege de variaţie:
T = V A – 20 p a = 10 pa – 20 p a = - 10 p a
43
Efortul tăietor este constant şi negativ. Diagrama lui T este prezentată în

Fig.2.4.1-R6b.
Momentul încovoietor este:
M i = V A · (2a + x) – 2pa2 – 20pa · x = 18 pa2 – 10 pa · x
şi prezintă o variaţie parabolică. La capetele intervalului 1-B, valorile

momentului încovoietor, sunt:
 pentru x = 0
M i1 = 18 pa2
 pentru x = 2a,
M iB = - 2 pa2
Diagrama momentului încovoietor pe acest interval este prezentată în

Fig.2.4.1-6c.
Intervalul 2-B. Acest interval se rezolvă parcurgând bara de la dreapta la
stânga (este mai uşor deoarece această parte este mai puţin încărcată), deci
scriind funcţiile de eforturi pe faţa din stânga.
T=p·x
şi prezintă o variaţie liniară.

La capetele intervalului 2-B, valorile efortului tăietor T, sunt:
 pentru x = 0,
T2 = 0
 pentru x = 2a,
TB = 2 p · a
Diagrama efortului tăietor T este prezentată în Fig.2.4.1-R6b.

Momentul încovoietor M i , este:
M i = - (p · x) · x/2 = - p · x2 / 2
şi prezintă o variaţie parabolică. La capetele intervalului 2-B, valorile

momentului încovoietor, sunt:
 pentru x = 0,
44
M i2 = 0
 pentru x = 2a
M iB = - 2 p · a2
Diagrama momentului încovoietor pe intervalul 2-B este prezentată în

Fig.2.4.1-R6c.
R7 Diagrame de eforturi la bare cu articulaţii sau tip Gerber (Fig.2.4.1-

R7a)
Barele de tip Gerber sau barele cu articulaţii, sunt acele bare care sunt
legate între ele prin articulaţii. O astfel de articulaţie are proprietatea că nu
transmite momentul (cuplul) de la bară la cealaltă. Forţa axială şi tăietoare se
transmite printr-o astfel de articulaţie de la o bară la alta. Rezultă de aici că
pentru fiecare astfel de articulaţie se poate scrie câte o ecuaţie suplimentară,
punând condiţia ca în articulaţie momentul să fie nul. Se spune că o astfel de
articulaţie micşorează gradul de nedeterminare cu o unitate.
Se prezintă în continuare modul de trasare a diagramelor de eforturi
pentru barele cu articulaţii, bare de tip Gerber.
2p pa
1 2 B
A a)
x x x
VA
2a a 3a
2pa
T b)
a
-2pa
-3pa -3pa
-11pa2
-2pa2
Mi c)
pa2
Fig.2.4.1-R7
45
La început bara pare a fi static nedeterminată, existând 4 reacţiuni (3 în

încastrare şi una în reazemul mobil). Cum aici există o bară de tip Gerber, în
articulaţia 1 momentul este nul, ceea ce ne permite să mai scriem o ecuaţie
suplimentară (pe lângă cele cunoscute din mecanică). Ca urmare, acest sistem
este static determinat.
Din ecuaţia de momente din articulaţia 1, se obţine reacţiunea din
reazemul A:
M 1 = V A · 2a – 2p · 2a ·a = 0
de unde:
V A = 2 · pa
Diagramele de eforturi pot fi scrise şi fără a se mai calcula reacţiunile din

încastrare, cu condiţia ca cele trei intervale caracteristice să fie rezolvate
parcurgându-le de la stânga la dreapta. Astfel, funcţiile de eforturi se vor scrie
pe faţa din dreapta a fiecărei secţiuni x (Fig.2.4.1-R7a). Efort axial nu există pe
nici un interval. Articulaţia a servit numai pentru scrierea ecuaţiei suplimentare,
care ne-a ajutat la determinarea reacţiunii din reazemul mobil. Scrierea funcţiilor
de eforturi, mai departe, se va face ca şi când articulaţia nu ar exista (se
neglijează pur şi simplu).
Intervalul A-1. Efortul tăietor are expresia:
T = V A – 2p · x = 2 pa – 2p · x
şi o variaţie liniară. La capetele intervalului A-1, are valorile:

 pentru x = 0,
T A = 2 · pa
 pentru x = 2a,
T 1 = - 2 · pa.
Diagrama T pe acest interval este prezentată în Fig.2.4.1-R7b. Se constată că

efortul tăietor T se anulează pe acest interval, poziţia secţiunii respectivă
rezultând din condiţia:
T = 2 · pa – 2p · x = 0
de unde,
x=a
46
Momentul încovoietor M i , este:
M i = V A · x – 2p · x · x/2 = 2 pa · x – 2 p x2 / 2 = 2pa · x – p · x2
La capetele intervalului A-1, valorile lui M i , sunt:

 pentru x = 0,
M iA = 0
 pentru x = a,
M imax = p · a2
 pentru x = 2a,
M i1 = 0.
Diagrama M i pentru acest interval este prezentată în Fig.2.4.1-R7c. Se poate

observa că în articulaţia 1, momentul încovoietor este nul.
Intervalul 1-2. Efortul tăietor T, are următoarea expresie:
T = V A – 2p · 2a = 2 · pa – 4 · pa = - 2 pa
şi este constant şi negativ. Diagrama corespunzătoare este prezentată în

Fig.2.4.1-R7b.
Momentul încovoietor, prezintă următoarea funcţie:
M i = V A · (2a + x) – 2p · 2a · (a + x) = - 2 · pa · x
Momentul încovoietor este liniar. La capetele intervalului 1-2, are valorile.

 pentru x = 0,
M i1 = 0
 pentru x = a,
M i2 = - 2 · pa2.
Diagrama lui M i este prezentată în Fig.2.4.1-R7c.

Intervalul 2-B Efortul tăietor T, este:
T = V A – 2p · 2a – pa = 2 pa – 5 pa = - 3 pa
47
Efortul tăietor este constant şi negativ. Diagrama de variaţie a efortului tăietor

pe intervalul 2-B, este prezentată în Fig.2.4.1-R7b.
Momentul încovoietor M i pe intervalul 2-B are expresia:
M i = V A · (3a + x) – 2p · 2a ·(2a + x) – pa ·x = - 2 pa2 – 3 pa · x
La capetele intervalului 2-B momentul încovoietor, are valorile:

 pentru x = 0,
M i2 = - 2 pa2
 pentru x = 3a,
M iB = - 11 pa2
Diagrama momentului încovoietor rezultată este prezentată în Fig.2.4.1-R7c.
2.4.2 Diagrame de eforturi la bare cotite în plan (cadre plane)
Cadrele sunt sisteme de bare a căror axă formează o linie frântă sau
ramificată, iar nodurile realizează legături rigide sau articulate. Un cadru este
rigid dacă nu permite deplasări de tipul celor care se produc în mecanisme, ci
numai deformaţii şi deplasări elastice. În Fig.2.4.2-1, se prezintă câteva forme de
cadre rigide.
sens de sens de parcurs

parcurs
Fig.2.4.2-1
Pentru scrierea funcţiilor de eforturi la bare cotite şi cadre, este indicat să

se aleagă un sens de parcurs al cadrului (vezi Fig.2.4.2-1). Se precizează că
pentru fiecare interval caracteristic se poate alege un anumit sens de parcurgere.
Convenţiile de semne pozitive sunt cele cunoscute de la bara dreaptă. Pentru
intervalele cadrelor care sunt pe verticală, este suficient să se rotească schema cu
48
convenţia de semne de la bara dreaptă, până când aceasta se orientează pe

verticala (Fig.2.4.2-2). Procedând astfel, nu sunt dificultăţi în scrierea funcţiilor
şi trasarea diagramelor de eforturi.
Este necesar să se mai precizeze, că atunci când se face suma sarcinilor
sau cuplurilor exterioare, aceasta se face pentru toată porţiunea de cadru situată
într-o parte sau cealaltă faţă de secţiunea considerată, secţiune în care se scriu
funcţiile de eforturi.
Liniile de valoare zero ale eforturilor, nu mai pot fi puse sub elementul de
rezistenţă ca la barele drepte orizontale. În acest caz, liniile de valoare zero ale
eforturilor, urmăresc conturul cadrului şi se aşează separat.
Observator
Observator
Fig.2.4.2-2
La cadre, pentru barele verticale, poziţia observatorului (cel care rezolvă

problema) este astfel încât trecerea la porţiunea orizontală să fie făcută fără a
trece de cealaltă parte a barei. Pentru cadrele cu contururi închise, rezultă că
poziţia observatorului trebuie să fie în interiorul cadrului.
Exemplul care urmează, clarifică suficient de bine procedura de scriere a
eforturilor şi trasarea diagramelor de eforturi la cadrele plane.
R1 Să se traseze diagramele de eforturi pentru cadrul din Fig.2.4.2-R1.
În Fig.2.4.2-R1 se prezintă sensurile în care se parcurg intervalele caracteristice,

precum şi poziţia observatorului faţă de aceste intervale. Convenţia de semne
pentru eforturi este uşor de aplicat (vezi Fig.4.2.2-R1).
Calculul reacţiunilor a condus la următoarele valori ale acestora:
H A = 4 pa
V A = 5 pa
V B = 3 pa
Intervalul A-1 Efortul axial are expresia:
49
N = - V A = - 5 pa
şi este constant şi negativ.
p 8 pa2
1
x 2
a a
A x x 3
HA 2a F = 4pa
a
VA x
B
VB
Fig.2.4.2-R1
Efortul tăietor este:
T = - H A = - 4pa
constant şi negativ.
M i = - H A · x = - 4 pa · x
La capetele intervalului A-1, valorile momentului încovoietor sunt:

 pentru x = 0,
M iA = 0
 pentru x = a,
M i1 = - 4 pa2
Intervalul 1-2 Efortul axial este:
N = - H A = - 4 pa
50
constant şi negativ.
Efortul tăietor are expresia:
T = V A – p · x = 5 pa – p · x
La capetele intervalului 1-2, valorile lui T sunt:

 pentru x = 0,
T 1 = 5 pa
 pentru x = 2a,
T 2 = 3 pa
M i = V A · x – H A · a – p x · x/2 = 5 pa · x – 4 pa2 – p · x2/2
La capetele intervalului 1-2, valorile momentului încovoietor sunt:

 pentru x = 0,
M i1 = - 4 pa2
Intervalul B-3 Efortul axial pe acest interval este:
N = 3 pa
constant şi pozitiv.
Efortul tăietor T şi momentul încovoietor M i pe acest interval sunt nule.
Intervalul 3-2 Efortul axial N este:
N = 3 pa
Efortul tăietor T are expresia:
T = F = 4 pa
M i = - F · x = - 4 pa · x
51
iar la capetele intervalului, are valorile:

 pentru x = 0,
M i3 = 0
 pentru x = a,
M i3 = - 4 pa2
Diagramele de eforturi pentru acest cadru sunt prezentate în Fig.2.4.2-

R1.1.
5pa
3pa -4pa2
3pa -4pa2 -4pa2
-4pa
4pa2
-5pa -4pa 4pa
N 3pa T Mi
Fig.2.4.2-R1.1 Diagramele de eforturi pentru cadrul din Fig.2.4.2-R1.1
2.4.3 Diagrame de eforturi la bare curbe plane
În secţiunile transversale ale barelor curbe plane solicitate de forţe

exterioare situate în planul barei, apar eforturi axiale, tăietoare şi momente
încovoietoare. Acestea se definesc la fel ca în cazul barelor drepte.
Pentru porţiunile curbe, variabila liniară x de la barele drepte nu mai poate
fi utilizată. Pentru barele curbe, variabila care poziţionează secţiunea în care se
scriu funcţiile de eforturi este un unghi, fie el notat cu ϕ (Fig.2.4.3-1).
După cum se cunoaşte de la barele drepte, efortul axial N este situat pe
direcţie perpendiculară (normală) la secţiune. La porţiunile curbe, o astfel de
direcţie este tangenta la curbă, notată cu (t) în Fig.2.4.3-1. Efortul tăietor T este
un efort conţinut în planul secţiunii. Pentru porţiunile curbe plane, această
direcţie este direcţia radială, notată cu (r) în Fig.2.4.3-1, direcţie care trece prin
secţiune şi prin centrul de curbură CC al barei curbe.
52
(r) (t) F
ϕ
R
CC (centrul de curbură)
Fig,2.4.3-1
Prin urmare, la barele curbe, efortul axial N într-o secţiune oarecare este egal cu
suma algebrică a proiecţiilor pe tangenta la axa barei în secţiunea considerată,
a tuturor forţelor exterioare, de pe o parte sau de pe cealaltă parte cu semn
schimbat.
Efortul tăietor T este numeric egal cu suma algebrică a proiecţiilor pe
direcţie radială (normala exterioară) la axa barei în secţiunea considerată a
tuturor forţelor exterioare, de pe o parte sau de pe cealaltă parte cu semn
schimbat.
Momentul încovoietor M i este numeric egal cu suma algebrică a
momentelor faţă de secţiune, a tuturor forţelor exterioare (inclusiv a cuplurilor)
de pe o parte sau de pe cealaltă, cu semn schimbat.
Convenţia de semn pozitiv a eforturilor, pentru cazul barelor curbe plane,
rămâne cea stabilită la barele drepte.
Dacă o proiectare directă a forţelor exterioare care acţionează pe partea
considerată este dificilă, atunci se recomandă reducerea tuturor forţelor
exterioare în acea secţiune (Fig.2.4.3-2).
De-a lungul unui arc de cerc, eforturile N, T şi M i , variază după legea de
variaţia a lui sinϕ sau cosϕ.
R1 Să se traseze diagramele de eforturi pentru bara curbă din Fig.2.4.3-R1.
ϕ F
(r) F
1
ϕ
(t)
A R
Fig.2.4.3-R1
53
Funcţiile de eforturi. Pentru această bară există un singur interval

caracteristic, 1-A. Pentru a putea proiecta mai uşor forţa F pe tangentă şi pe
normala exterioară la axa barei în secţiunea ϕ, s-a mutat forţa F (reprezentată cu
linie întrerupă) în secţiunea în care se scriu eforturile.
Efortul axial N, în secţiunea ϕ are expresia:
N = - F · sin ϕ
La capetele intervalului, valorile efortului axial sunt:

 pentru ϕ = 0,
N1 = 0
 pentru ϕ = π / 2,
N A = - F.
T = F · cos ϕ
La capetele intervalului, valorile lui T sunt:

 pentru ϕ = 0,
T1 = F
T A = 0.
Momentul încovoietor pe intervalul 1-A, prezintă expresia:
M i = - F · R · cosϕ
La capetele intervalului 1-A, momentul încovoietor M i , are următoarele

valori:
 pentru ϕ = 0,
M i1 = 0
54
M iA = - F · R.
Diagramele rezultate pentru această bară, sunt prezentate în Fig.2.4.3-R1.1.
N T Mi
-F
-FR
Fig.2.4.3-3 Diagramele de eforturi pentru bara din Fig.2.4.3-R1.1
2.4.4 Diagrame de eforturi la bare drepte cotite în spaţiu (cadre spaţiale)
Sistemele spaţiale sunt printre cele mai răspândite într-o construcţie sau
structură de rezistenţă. Ele pot fi formate din bare drepte, curbe sau o combinaţie
a acestora. Cele mai întâlnite sisteme spaţiale sunt cele alcătuite din bare drepte.
La sistemele spaţiale nu mai pot fi utilizate toate convenţiile de semn care
s-au folosit la barele drepte plane. La aceste sisteme este recomandat, pentru
trasarea diagramelor de eforturi, să se ţină seama de următoarele recomandări:
• Diagrama efortului axial N, se poate reprezenta în orice plan al sistemului. În
această diagramă se pune semn: plus (+) dacă efortul axial este de întindere şi
minus (-) dacă este de compresiune
• Diagrama efortului tăietor T, se reprezintă în planul în care acţionează forţele
exterioare normale la axa barei (cele care produc efortul tăietor) şi de aceeaşi
parte a barei cu forţele exterioare respective. În diagrama T, nu este nevoie să
se pună semn.
• Diagrama momentului încovoietor M i , se reprezintă pe partea fibrei întinse a
barei, iar în diagramă nu se mai pune semn
• Momentul de torsiune M t , se poate reprezenta în orice plan, iar în diagramă
nu se mai pune semn. “Haşura “ diagramei M t , se face printr-o spirală,
tocmai pentru a se deosebi de momentul încovoietor M i .
Trebuie reamintit faptul că, o dimensiune a elementului de rezistenţă, paralelă
cu suportul forţei, nu constituie braţ al forţei şi ca urmare produsul dintre forţă
şi această dimensiune, nu produce niciodată un cuplu (moment).
De multe ori, mai ales în cazul începătorilor şi pentru sisteme relativ
simple, se poate reprezenta pe fiecare interval şi sistemul de axe x,y,z (vezi şi
Fig.2.4.4-1)
55
R1 Pentru cadrul din Fig.2.4.4-R1, să se traseze diagramele de eforturi.
y
c b
z a
y
x x
2 x
3
z y
x z x
1
F
x
Fig.2.4.4-R1
Funcţiile şi trasarea diagramelor de eforturi se face separat pentru fiecare

din cele trei intervale caracteristice.
Intervalul 1-2
N=0
Ty = 0
Tz = - F
Mx = Mt = 0
M iz = 0
M iy = F · x,
iar la capetele intervalului, M iy are valorile:

 pentru x = 0
M iy1 = F ⋅ 0 = 0
 pentru x = a,
M iy2 = F · a
Intervalul 2-3
N=0
Ty = 0
56
Tz = - F
Mx = Mt = F · a
M iz = 0
M iy = F · x,
iar la capetele intervalului 2-3, M iy are valorile:

 pentru x = 0
M iy2 = F ⋅ 0 = 0
 pentru x = b,
M iy3 = F · b
Intervalul 3-A
N=-F
Ty = 0
Tz = 0
Mx = Mt = 0
M iz = F · a
M iy = F · b.
Diagramele rezultate sunt prezentate în Fig.2.4.4-R1.1.

Fa
F Fb
F F Fb
F Fb Fa
N T
Mi
F
Fig.2.4.4-R1.1
Fa Fa
Mt
57
2.4.5 Bare solicitate prin forţe concentrate mobile. Moment maxim

maximorum
În practică sunt numeroase cazurile când elementele de rezistenţă sunt

solicitate prin forţe concentrate care nu au poziţii fixe, ci ele se deplasează în
lungul elementului sau construcţiei. În acest sens, se pot aminti roţile unui
vehicul pe un pod, roţile căruciorului unui pod rulat, roţile locomotivei şi a
vagoanelor pe un pod de cale ferată, etc.
O succesiune de forţe concentrate sau distribuite, a căror mărime rămâne
constantă şi care se deplasează pe o grindă menţinând aceeaşi distanţă între
ele, se numeşte convoi de forţe mobile.
În timpul mişcării forţelor pe grindă, variază atât valoarea reacţiunilor cât
şi cea a eforturilor produse în secţiunile grinzii. Studiul unui astfel de caz,
impune determinarea modului de variaţie a eforturilor într-un număr cât mai
mare de secţiuni, în funcţie de poziţiile succesive ale convoiului de forţe mobile.
Ca în toate problemele de rezistenţa materialelor, de mare interes este
determinarea valorii maxime ale eforturilor. Valoarea cea mai mare a
momentului încovoietor pentru o astfel de solicitare, se numeşte moment maxim
maximorum.
Calculul momentului maxim maximorum se explică pe exemplul din
Fig.2.4.5-1. Se consideră că pe grindă se deplasează un convoi format din n
forţe concentrate, paralele şi de acelaşi sens F 1 , F 2 , ... F i , ... F n . Se notează cu a 1 ,
a 2 , ... a i , ... a n şi a R distanţele forţelor, respectiv a rezultantei acestora R, faţă de
o forţă oarecare F i .
F1 F3 Fn-1 Fn
F2
R
A B
a2
aR
VA a1
VB
x
Fig.2.4.5-1
Rezultanta R a forţelor concentrate F 1 ... F n este dată de relaţia :
n
R = ∑ Fi 2.4.5-1
i =1
58
Scriind o ecuaţie de momente faţă de punctul de aplicaţie al forţei F i a

tuturor forţelor concentrate aplicate (fără reacţiuni) şi a rezultantei R, se
determină poziţia rezultantei faţă de această forţă. Poziţia rezultantei R (vezi
Fig.2.4.5-1), este dată de relaţia:
n n
∑ Fi ⋅ a i ∑F ⋅a i i
aR = i =1
n
= i =1
2.4.5-2
∑ Fi
R
i =1
Pentru fiecare poziţie a convoiului, se produce un efort tăietor maxim,

egal fie cu reacţiunea din reazemul A, fie cu cea din reazemul B. Considerând
toate poziţiile posibile ale convoiului, rezultă că cea mai mare valoare a efortului
tăietor T este egală cu reacţiunea cea mai mare (maximă):
T max max = V max
O astfel de situaţie are loc atunci când convoiul ocupă o poziţie apropiată
de reazemul în care apare această reacţiune.
Cum variaţia momentului încovoietor este liniară (linii frânte), pentru o
poziţie oarecare a convoiului, momentul încovoietor maxim se produce în
dreptul unei forţe concentrate. În cazul prezentat al grinzii rezemate la capete,
momentul încovoietor maxim maximorum are loc pentru o anumită poziţie a
convoiului, în dreptul unei forţe concentrate, de obicei în dreptul forţei
concentrate, cea mai apropiată de rezultanta R.
Pentru o poziţie oarecare a convoiului, funcţie de rezultanta R, reacţiunea
din reazemul A, este:
⋅ (l − a R − x )
R
VA = 2.4.5-3
l
iar momentul încovoietor din dreptul unei forţe concentrate oarecare F i , este:
n
M i = ⋅ (l − a R − x ) ⋅ x − ∑ Fi ⋅ a i
R
2.4.5-4
l i =1
Pentru a determina valoarea maximă a momentului încovoietor, se

derivează în raport cu x relaţia 2.4.5-4 şi se egalează cu zero:
59
= ⋅ (l − a R − 2x ) = 0
dM i R
2.4.5-5
dx l
Din relaţia 2.4.5-5, se obţine distanţa x care defineşte poziţia forţei F i ,

pentru care în dreptul ei se produce momentul încovoietor maxim:
l − aR
x= 2.4.5-6
2
Din relaţia 2.4.5-6, rezultă că momentul încovoietor atinge valoarea cea

mai mare atunci când forţa F i şi rezultanta R a convoiului de forţe de pe grindă
se află la aceeaşi distanţă de mijlocul grinzii.
Pentru a obţine momentul încovoietor maxim maximorum, valoarea lui x
dată de relaţia 2.4.5-6, se înlocuieşte în relaţia 2.4.5-4. După înlocuire şi
efectuarea calculelor, se obţine:
2
R  l − aR  n
M i max max = ⋅  ∑ Fi ⋅ a i
− 2.4.5-7
l  2  i =1
Cazuri particulare:
R1 Pentru grinda din Fig.2.4.5-R1, să se determine momentul încovoietor

maxim maximorum, dacă forţele F 1 şi F 2 , formează un convoi de forţe mobile.
F1 aR R F2
A a2
B
x
VA l/2 l/2 VB
Mi max max
Fig.2.4.5-R1
Rezultanta celor două sarcini mobile este:
60
R = F1 + F2
Scriind sumă de momente faţă de punctul de aplicaţie al forţei F 1 , se

determină poziţia rezultantei R faţă de F 1 :
F2 F2
aR = ⋅a2 = ⋅a2
R F1 + F2
Dacă F 1 > F 2 , momentul maxim are loc în dreptul forţei F 1 . Se notează cu

x distanţa dintre rezultanta R şi mijlocul grinzii. Momentul încovoietor maxim,
este atunci:
l 
M i max = VA ⋅  − (a R − x )
2 
unde reacţiunea V A se calculează scriind o ecuaţie de momente faţă de reazemul

B şi are valoarea:
l − 2x
VA = ⋅R
2l
Înlocuind pe V A în expresia lui M i max , acesta capătă următoarea formă:
l − 2x l F 
M i max = ⋅ R ⋅  − 2 ⋅ a 2 + x
2l 2 R 
În expresia lui M i max singura variabilă este x. Momentul încovoietor maxim

maximorum se calculează anulând derivata de ordinul întâi în raport cu x a
expresiei lui M i max :
dM i max R  l F2  l − 2x
− ⋅  − ⋅ a 2 + x + ⋅R = 0
dx 2 l 2 R  2l
Rezolvând ecuaţia de mai sus, se obţine pentru x:
F2 a 2 F2 a
x= ⋅ = ⋅ 2
R 2 F1 + F2 2
61
sau în funcţie de distanţa a R ,
aR
x=
2
S-a obţinut acelaşi rezultat, ca în cazul precedent şi anume: momentul

maxim maximorum se produce pentru poziţia convoiului în care mijlocul grinzii
împarte în părţi egale distanţa dintre rezultanta sarcinilor concentrate ale
convoiului şi forţa concentrată în dreptul căreia are loc momentul
maximmorum.
Dacă se înlocuieşte valoarea găsită pentru x în expresia lui M i max , se
obţine valoarea momentului încovoietor maxim maximorum:
R (l − a R )
2
M i max max = ⋅
l 4
R2 . Să se calculeze momentul încovoietor maxim maximorum pentru un

convoi format din două sarcini egale şi depărtate una de cealaltă cu distanţa a
(Fig.2.4.5-R2).
F R F
a
a/2 a/2
F l/2 l/2 F
Fig.2.4.5-R2
În acest caz, momentul încovoietor maxim maximorum poate avea loc în

dreptul oricărei forţe. Rezultă că distanţa a R dintre rezultanta R şi cele două forţe
concentrate este aceeaşi şi anume:
a
aR =
2
Momentul încovoietor maxim maximorum are expresia:
2
 a
l − 
M i max max =
2F  2 
⋅ =
(2 ⋅ l − a)
2
⋅F
l 4 8⋅l
62
2.4b PROBLEME PROPUSE
Pentru sistemele următoare să se traseze diagramele de eforturi:
P1
T
8 kN 6 kN/m
F2
2m 4m
Răspuns:
12 kNm
8 kN 6 kN/m
300
2m 4m
15 kN 13 kN
6,93
N [kN]
11
T [kN]
-4
1,83 m
-13
8
Mi [kNm]
-4
-14,1
63
P2
12 kNm
7 kN/m
6 kN
2m 4m
Răspuns:
12 kNm
7 kN/m
6 kN
2m 4m
12 kN
22 kN
2m
16 kN
T [kN]
-16 kN
-6 kN
12 kNm 12 kNm
Mi [kNm]
-4 kNm
64
P3
10 kNm
9 kN/m 10 kN
4m 2m
Răspuns:
10 kNm
10 kN
9 kN/m
4m 2m
15,5 kN 30,5 kN
15,5 10
10
T [kN]
1,72 m
-20,5
20
10
Mi [kNm]
-13,35
65
P4
10 kNm
8 kN/m
2 kN
1m 3m 1m
Răspuns:
10 kNm
8 kN/m
2 kN
1m 3m 1m
18,7 kN 11,3 kN
10,7
T [kN]
2
-8 1,37 m
-13,3
8
4
Mi [kNm]
2
3,1
66
P5
1,5 pa p 0,5 pa2
a 2a a
Răspuns:
1,5 pa 0,5 pa2

p
a 2a a
3,67 pa 0,83 pa
2,17 pa 0,83 a
T -0,83 pa
-1,5 pa -1,5 pa
1,5 pa2
0,33 pa2
Mi
0,34 pa2
0,83 pa2
67
P6
5 kNm
15 kN/m
10 KN
1m 3m 1m
Răspuns:
5 kNm
15 kN/m
10 kN
1m 3m 1m
33 kN
17 kN
27
17
T [kN]
1,8 m
-18 -33
Mi [kNm]
25,5
17
30,5
41,3
68
P7
12 kNm 6 kN/m
2m 1,4 m 8 kN
1,2 m
Răspuns:
12 kNm 6 kN/m
8 kN
1,2 m 2m 1,4 m
15 kN 3,8 kN
7,8 0,71 m
T [kN]
-7,2 -4,2
-8 -8
4,3
Mi [kNm]
7,7
11,2
12,7 8
69
P8
7 kN/m 2 kNm
4 kN
1m 1,2m 0,8m
Răspuns:
7 kN/m 2 kNm
4 kN
1m 1,2m 0,8m
4 kN
14 kN
10
0,55m
T [kN] -4
-4 -4
1
Mi [kN]
1,1
70
P9
12 kN/m 6 kNm
8 kN
1m 2m 1m
Răspuns:
12 kN/m 6 kNm
8 kN
1m 2m 1m
7,5 kN
32,5 kN
20
1,29m
T [kN]
-12 -7,5
-15,5
6 6
Mi [kNm]
1,5
11,5
71
P10
6 kN/m 4 kNm
2m 2m 1m 8 kN
Răspuns:
6 kN/m 4 kNm
2m 2m 1m 8 kN
15 kN
1 kN
15
1,5 m
T [kN]
-8
-9
Mi [kNm]
14 8
17
18
72
P11
p pa2
2pa
2a a 3a
Răspuns:
p pa2
2pa
2a a 3a
1,17 pa
1,83pa 1,17a
T
-1,17pa
-0,17pa
1,83 pa2
1,5pa2
Mi
pa2
1,68pa2
73
P12
p
pa
2a a 2a
Răspuns:
p
pa
2a a 2a
pa
pa
T
a
-pa -2pa -2pa
5pa2
pa2
Mi
0,5pa2
74
P13
3pa 2p 4pa
a 2a a a a
Răspuns:
3pa 2p 4pa
a 2a a a a
6,5pa 2,75pa 1,75pa
0,25a
3,5pa 2,25pa
T
-0,5pa -1,75pa
-3pa -3pa
3pa2
0,5pa2
Mi
0,0625pa2
1,75pa2
75
P14
10 kN
2 kNm 8 kN/m
600
1m 2m 2m
Răspuns:
10 kN
8 kN/m
600 2 kNm
8 kN
1m 2m 2m
8,66 8,66
N [kN]
3,5 3,5
T [kN] -5
0,43 m -12,5
7 9
5
Mi [kNm]
0,76
76
P15
pa
2a a
a
Răspuns:
pa
2a a
a
0,25pa
pa
3,25pa
pa
pa pa pa
+
0,25pa pa
_
N 2,25pa
T
pa
3,25pa
2,5pa2
1,5pa2
pa2
pa2
Mi pa2
77
P16 2pa2 p
a 4a
4a
4a
2pa
2a
Răspuns:
1,5pa 2,5pa 1,5pa
1,5a
2,5pa
-
- T
N
2pa2 2pa
2,5pa
2pa2
1,5pa 3,25pa2 2pa
4pa2
Mi
78
P17
a
a pa
2a
Răspuns:
a
a pa
2a
pa pa pa
pa
pa
- pa
+ pa pa
pa
N T
2,5pa2
1,5pa2
0,5pa2
0,5pa2
2pa2
2pa2
Mi
79
P18
F a/2 a/2
h h
Răspuns:
F a/2 a/2
h h
F/2 F/2
Fh/a Fh/a
Fh/a Fh/a F/2

F/2
- F/2
Fh/a
+ N
-
T
F/2
Fh/a Fh/a F/2
Fh/2
Fh/2
Fh/2
Fh/2
Mi
80
P19
a/2 a/2
h h
Răspuns:
a/2 a/2
h h
pa2/8h
pa2/8h
pa/2 pa/2
pa/2 pa/2
pa/2 pa2/8h
pa2/8h
- pa2/8h
pa2/8h
- N - T pa/2
pa/2 pa/2 pa2/8h pa2/8h
pa2/8 pa2/8
pa2/8 pa2/8
Mi
81
P20
2F
Răspuns:
2F
2F
R
R
F
F
F -3F
N
FR
F
3F
4FR
T Mi
P21 M
82
Răspuns:
-M/2R M/2R
N
M/2
M/2
M/2R
T Mi
P22
R
2F
Răspuns:
2F 2,24F
R
2F
1160
F
-F F
N
83
1,235FR
2,24F 1160
1160
2FR
2F 2F
Mi
T
P23
Răspuns:
FR
F
-F
F 2FR
FR
N
F
Mi
T
P24
F a
2a 2a
84
Răspuns:
a
F
-F
F -F
2a 2a
F -F
F
N
F F
2,41Fa
2Fa
1,41F F
F
F 2Fa
450 450
450
T
Mi
P25
2a
a
F
3F 2F
85
Răspuns:
2F
3F 3F
3F
F F
+ + F
3F 2F
N T
F
6Fa
2Fa 2Fa
Fa
Fa Fa
2Fa
4Fa Mt
Mi
P26
p a
2a
a
F
Răspuns:
pa pa
+F +F
F
N T
pa2/2 pa2/2 2pa2

pa2/2
Fa
Mt Fa Fa
Mi
86
P27
p =2P/a
2a a
a
P
Răspuns:
+P +P
P
N +P +P F F P
T
F F
3Pa
Fa
Pa
3Fa Fa Mt
Mi Fa Fa
P28 F
2F
2a
4a
87
Răspuns:
F
2F
F
F F
2F 2F
2F
2F
F
2F
N T
2Fa
2Fa 2Fa
Fa
4Fa
4Fa Fa
4Fa
4Fa 2Fa
7Fa 4Fa
2Fa Mt
Mi
P29 a
F1
a
F2
F1
88
Răspuns:
+F2 +F2
F1 F2
F1
+F1
F1 F1
-F1 F2
+F1
F1
-F1
F2
N T
F1a
F2a F1a F1a
F2a
F2a
F1a
F1a
F2a F2a
F1a
Mi Mt
89
3. CARACTERISTICI GEOMETRICE ALE

SUPRAFEŢELOR PLANE
În relaţiile de calcul ale tensiunilor şi deformaţiilor elementelor de

rezistenţă, de secţiunea transversală a acestora se ţine seama prin nişte mărimi,
numite caracteristici geometrice.
Fie, spre exemplu, aceeaşi bară solicitată de acelaşi sistem de forţe
exterioare, dar aşezată faţă de sistemul forţelor în două variante (Fig.3-1). Cu
toate că barele sunt identice, se constată că cea din stânga prezintă o rezistenţă la
încovoiere mai mare. În acelaşi timp, nici deplasările barei în cele două variante
nu sunt aceleaşi. Comportarea diferită se explică prin aceea că modificarea
poziţiei secţiunii transversale faţă de planul forţelor, modifică caracteristicile
geometrice ale secţiunii transversale ale barei.
F
F
h
b
b h
Fig.3-1
Pentru efectuarea calculelor de rezistenţă şi rigiditate, cunoaşterea

caracteristicilor geometrice ale suprafeţei secţiunii transversale a elementelor de
rezistenţă este absolut necesară.
Caracteristicile geometrice ale suprafeţei secţiunii transversale a
elementelor de rezistenţă care intervin în calcule, sunt:
 aria suprafeţei
 momentul static
 momentul de inerţie
 axial
90
 centrifugal
 polar
 raza de inerţie (giraţie)
 modulul de rezistenţă
Fie o suprafaţă plană de arie A, pe care se ia un element infinit mic de arie

dA şi un sistem de axe rectangulare zOy, (Fig.3-2). Cu G s-a notat centrul de
greutate al suprafeţei, iar poziţia lui faţă de sistemul zOy este dată de y G ,
respectiv z G . Poziţia suprafeţei elementare dA faţă de acelaşi sistem de
coordonate este dată de coordonatele y, respectiv z.
y
dA
z
zG
y
r G y
G
A z
O
Fig.3-2
3.1.1 Aria suprafeţei A (Fig.3-2), se defineşte ca fiind:
A = ∫ dA 3.1-1
A
Aria suprafeţei se măsoară în [mm2].
3.2 Momentul static. Prin definiţie, momentele statice ale suprafeţei de

arie A în raport cu axele Oz, respectiv Oy (Fig.3-2) sunt date de relaţiile:
Sz = ∫ y ⋅ dA
A
3.2-1
Sy = ∫ z ⋅ dA
A
Momentul static poate fi pozitiv, negativ sau nul şi se măsoară în [mm3].
91
Dacă suprafaţa se poate descompune în suprafeţe simple la care se cunosc

poziţiile centrelor de greutate faţă de sistemul de referinţă, expresiile
momentelor statice, capătă următoarea formă:
n
Sz = ∑ y i ⋅ A i = y G ⋅ A
i =1
n 3.2-2
Sy = ∑ z i ⋅ A i = z G ⋅ A
i =1
Din relaţiile 3.2-2, rezultă că poziţia centrului de greutate G a unei suprafeţe

compuse, poate fi determinată cu relaţiile:
∑y ⋅A i i
yG = i =1
A
n 3.2-3
∑ zi ⋅ Ai
zG = i =1
A
Se constată (relaţia 3.2-2) că dacă axele sistemului de referinţă trec prin

centrul de greutate (y G = z G = 0), momentele statice sunt nule. Axele în raport
cu care momentele statice sunt nule şi care trec prin centrul de greutate al
suprafeţei, se numesc axe centrale.
3.3 Momente de inerţie

Se numesc momente de inerţie axiale, faţă de axele z, respectiv y, (Fig.3-
2), mărimile date de expresiile:
I z = ∫ y 2 ⋅ dA
A
3.3-1
I y = ∫ z ⋅ dA 2
Momentele de inerţie axiale se exprimă în [mm4] şi sunt totdeauna

pozitive.
Momentul de inerţie centrifugal, calculat faţă de sistemul de referinţă
zOy, este dat de expresia:
92
I zy = ∫ z ⋅ y ⋅ dA 3.3-2
A
Momentul de inerţie centrifugal se exprimă în [mm4] şi poate fi pozitiv, negativ

sau nul.
Se consideră o suprafaţă dreptunghiulară pe care, faţă de axa de simetrie
Oy se iau două suprafeţe elementare de arie dA, simetrice faţă de Oy (Fig.3.3-3).
Făcând suma momentelor de inerţie centrifugale pentru cele două suprafeţe
-z y z
dA dA
y y
z
b/2 b/2
Fig.3.3-1
elementare dA (din stânga şi din dreapta faţă de Oy), se obţine:
∫ z ⋅ y ⋅ dA + ∫ (− z ) ⋅ y ⋅ dA = ∫ z ⋅ y ⋅ dA − ∫ z ⋅ y ⋅ dA = 0
Adr Ast Adr Ast
3.3-3
Acelaşi raţionament se poate face pentru întreaga suprafaţă, de unde rezultă că

I zy = 0. Rezultă că, pentru o suprafaţă plană care are cel puţin o axă de
simetrie, momentul de inerţie centrifugal faţă de sistemul care conţine acea axă
de simetrie, este nul.
Momentul de inerţie polar al suprafeţei în raport cu un punct (pol) O, este
definit prin relaţia:
I O = I p = ∫ r 2 ⋅ dA 3.3-4
A
unde r, este distanţa de la polul O la elementul de arie dA. Momentul de inerţie

polar se exprimă în [mm4] şi este totdeauna pozitiv.
Dacă se are în vedere că,
93
r 2 = y2 + z2
relaţia 3.3-4, capătă forma:
Ip = ∫ (y )
+ z 2 ⋅ dA = ∫ y 2 ⋅ dA + ∫ z 2 ⋅ dA = I z + I y
2
3.3-5
A A A
adică, momentul de inerţie polar este egal cu suma momentelor de inerţie faţă
de două axe perpendiculare oarecare şi care trec prin polul considerat.
3.4 Raza de giraţie sau raza de inerţie este o mărime întâlnită în

calculele de rezistenţă, fiind definită de relaţiile:
Iz Iy
iz = ; iy = 3.4-1
A A
Se exprimă în [mm] şi este pozitivă.
3.5 Modulul de rezistenţă se determină pe baza momentelor de inerţie

axiale, prin relaţiile:
Iz Iz
Wz ,min = ; Wz ,max =
y max y min
Iy Iy 3.5-1
Wy ,min = ; Wy ,max =
z max z min
unde:
y max , y min reprezintă distanţa de la axa z la punctele extreme cele mai
depărtate, respectiv cele mai apropiate ale suprafeţei, de această axă,
z max , z min reprezintă distanţa de la axa y la punctele extreme cele mai
depărtate, respectiv cele mai apropiate ale suprafeţei, de această axă.
Modulele de rezistenţă se exprimă în [mm3] şi au sens numai pentru
valorile pozitive. Din acest motiv, în relaţiile 3.5-1, distanţele de la axe la
punctele secţiunii cele mai depărtate, respectiv cele mat apropiate (y max , y min ,
z max , z min ), se iau în valoare absolută.
În cazul suprafeţelor compuse, modulul de rezistenţă nu se obţine prin
însumarea algebrică a modulelor de rezistenţă ale suprafeţelor simple
94
componente, ci numai prin intermediul momentului de inerţie axial, pe baza

relaţiilor 3.5-1.
3.6 Momente de inerţie şi module de rezistenţă pentru câteva

suprafeţe simple
3.6.1 Suprafaţă dreptunghiulară

Fie suprafaţa dreptunghiulară din Fig.3.6.1-1 pe care se ia ca suprafaţă
elementară, fâşia de arie dA = b · dy.
y
G
h z
y
dy
b
dA
Fig.3.6.1-1
Aplicând relaţiile 3.3-1 pentru calculul momentelor de inerţie, se obţine:
h/2
b ⋅ h3
h/2
y3
I z = ∫ y ⋅ dA = ∫ y ⋅ b ⋅ dy = b ⋅
2 2
= 3.6.1-1a
A -h / 2
3 -h / 2
12
Luând o fâşie paralelă cu axa Gy de arie dA = h · dz, se obţine momentul

de inerţie faţă de axa centrală Gy.
b/2
b3 ⋅ h
b/ 2
z3
I y = ∫ z ⋅ dA = ∫ z ⋅ h ⋅ dz = h ⋅
2 2
= 3.6.1-1b
A −b / 2
3 −b / 2
12
Momentele de inerţie axiale ale dreptunghiului de dimensiuni h, respectiv b,

sunt date de relaţiile:
b ⋅ h3 b3 ⋅ h
Iz = ; Iy = 3.6.1-2
12 12
95
Pentru un pătrat la care laturile sunt egale, (h = b = a) momentele de

inerţie faţă de axele centrale rezultă din relaţiile 3.6.1-2 şi au expresia:
a4
Iz = Iy = 3.6-1-3
12
Modulele de rezistenţă faţă de axele centrale sunt date de relaţiile:
b ⋅ h3
Iz 12 b ⋅ h2
Wz ,min = Wmax = = =
y max,min h 6
2
b3 ⋅ h 3.6.1-4
Iy 12 b2 ⋅ h
Wy ,min = Wy ,max = = =
z max,min b 6
2
3.6.2 Suprafaţă circulară

Din motive de simetrie, pentru suprafeţele circulare momentele de inerţie
faţă de orice diametru (care reprezintă şi axe centrale), sunt aceleaşi. Se poate
scrie atunci:
Iz = Iy 3.6.2-1
iar relaţia 3.3-5, devine:
Ip = Iz + Iy = 2 Iz 3.6.2-2
Mai întâi se calculează momentul de inerţie polar, luând ca suprafaţă elementară

o coroană de rază r şi grosime dr, de arie dA =2 π r dr (Fig.3.6.2-1):
π ⋅ R 4 π ⋅ d4
R R
I p = ∫ r ⋅ dA = ∫ r ⋅ 2 π r ⋅ dr =
2 2
= 3.6.2-3
0 0
2 32
Ţinând seama de relaţia 3.6.2-2, se obţine relaţia pentru

momentele de inerţie axiale:
π ⋅ d4
Ip 32 π ⋅ d4
Iz = I y = = = 3.6.2-4
2 2 64
96
Şi modulele de rezistenţă faţă de orice diametru sunt egale şi se calculează

cu relaţiile:
Iz π ⋅ d3
Wz , min = Wz , max = Wy , min = Wy , max = = 3.6.2-5
d 32
2
iar modulul de rezistenţă polar este:
Ip π ⋅ d3
Wp = = 3.6.2-6
d 16
2
y
dA
dr
r
R z
r
R
d
Fig.3.6.2-1
3.6.3 Secţiune inelară

Calculul momentelor de inerţie axiale pentru o secţiune circulară cu
diametrul interior d şi diametrul exterior D, se face ca pentru suprafaţa circulară
cu observaţia că integrala pentru I p se face între limitele d/2 şi D/2 (sau altfel
între r i şi R e ).
Se obţin, relaţiile:
π ⋅ D4 π ⋅ D4
Ip =
32
( )
1− k ; Iz = Iy =
4
64
1− k4 ( ) 3.6.3-1
97
π ⋅ D3 π ⋅ D3
Wp =
16
( )
1 − k 4 ; Wz = Wy =
32
1 − k4 ( ) 3.6.3-2
unde, k = d / D.
3.7 VARIAŢIA MOMENTELOR DE INERŢIE FAŢĂ DE AXE

PARALELE
Se consideră o suprafaţă oarecare de arie A, pe care se ia un element de

arie dA. Fie de asemenea sistemul de axe central zGy faţă de care se cunosc
momentele de inerţie I z , I y, I zy şi un sistem de axe z 1 Oy1 paralele cu cel central
(Fig.3.7-1). Se caută să se determine momentele de inerţie I z1 , I y1 , I z1y1, faţă de
sistemul de axe paralel cu cel central z 1 Oy1 , la distanţele c, respectiv d de
acesta.
y1 z1 y
z dA
d
y y1
z
G c
A z1
O
Fig.3.7-1
3.7.1 Momente de inerţie axiale

Pe baza relaţiilor de definire şi a notaţiilor din Fig.3.7-1, pentru
momentele de inerţie faţă de axele Oz 1 , Oy 1 se poate scrie:
I z1 = ∫ y12 ⋅ dA = ∫ (y + c ) ⋅ dA = ∫ y 2 ⋅ dA + 2c ⋅ ∫ y ⋅ dA + c 2 ⋅ ∫ dA =
2
A A A A A 3.7.1-1
= I z + 2c ⋅ S z + c ⋅ A = I z + c ⋅ A
2 2
98
I y = ∫ z12 ⋅ dA = ∫ (z + d ) ⋅ dA = ∫ z 2 ⋅ dA + 2d ⋅ ∫ z ⋅ dA + d 2 ⋅ ∫ dA =
2
1
A A A A A
= I y + 2d ⋅ S y + d 2 ⋅ A = I y + d 2 ⋅ A
3.7.1-2
Relaţiile 3.7.1-1 şi 3.7.1-2, arată că: momentul de inerţie faţă de o axă oarecare
este egal cu momentul de inerţie faţă de o axă paralelă cu ea, trecând prin
centrul de greutate, la care se adaugă produsul dintre aria suprafeţei şi pătratul
distanţei dintre cele două axe.
Din relaţiile 3.7.1-1, 3.7.1-2 rezultă de asemenea că momentul de inerţie
faţă de o axă centrală (care trece prin centrul de greutate), este cel mai mic din
infinitatea de momente de inerţie faţă de axe paralele cu ea.
3.7.2 Momente centrifugale

Pe baza relaţiei de definire şi a notaţiilor din Fig.3.7-1, pentru momentul
de inerţie centrifugal faţă de sistemul de axe z 1 Oz 1 se poate scrie:
I z1 y1 = ∫ y1 ⋅ z1 ⋅ dA =
A
∫ (y + c) ⋅ (z + d ) ⋅ dA =
A
= ∫ y ⋅ z ⋅ dA + c ⋅ ∫ z ⋅ dA + d ⋅ ∫ y ⋅ dA + c ⋅ d ⋅ ∫ dA =
3.7.2-1
A A A A
= I zy + c ⋅ Sy + d ⋅ Sz + c ⋅ d ⋅ A = I zy + c ⋅ d ⋅ A
Relaţia 3.7.2-1 arată de asemenea că momentul de inerţie centrifugal faţă

de un sistem de axe oarecare este egal cu momentul de inerţie centrifugal faţă
de un sistem paralele cu el, trecând prin centrul de greutate a suprafeţei la care
se adaugă produsul dintre aria suprafeţei şi distanţele dintre axele sistemelor
respective.
În literatura de specialitate, relaţiile 3.7.1-1, 3.7.1-2 şi 3.7.2-1 sunt
cunoscute sub numele de relaţiile lui Steiner.
99
3.8 VARIAŢIA MOMENTRLOR DE INERŢIE FAŢĂ DE AXE

ROTITE. DIRECŢII PRINCIPALE ŞI MOMENTE DE
INERŢIE PRINCIPALE
Fie suprafaţa plană din Fig.3.8-1 de arie A şi pe care se ia o suprafaţă

elementară de arie dA. Pentru sistemul de axe zOy se cunosc momentele de
inerţie I z , I y, I zy şi se caută relaţii pentru momentele de inerţie pentru un sistem
de axe z 1 Oy1 rotit cu un unghi α faţă de cel central (I z1 , I y1 , I z1y1 = ?).
Faţă de sistemul de axe z 1 Oy1 , elementul de arie dA, are coordonatele:
y1 = PR = PQ − RQ = y ⋅ cos α − z ⋅ sin α
3.8-1
z1 = NM = NP + PM = OR + PM = z ⋅ cos α + y ⋅ sin α
y1 α y
z1 dA
P M
y1
α z1
N y
R α
O z
z Q
A
Fig.3.8-1
Pe baza relaţiilor de definire ale momentelor de inerţie, ale notaţiilor din Fig.
3.8-1 şi ale relaţiilor 3.8-1, momentele de inerţie faţă de sistemul rotit z 1 Oy1 ,
sunt:
100
I z1 = ∫ y12 ⋅ dA = ∫ (y ⋅ cos α − z ⋅ sin α ) ⋅ dA

2
A A
= cos 2 α ⋅ ∫ y 2 ⋅ dA − 2 ⋅ sin α ⋅ cos α ∫ y ⋅ z ⋅ dA + sin 2 α ⋅ ∫ z 2 ⋅ dA =

A A A 3.8-2
= I z ⋅ cos α − I zy ⋅ sin 2α + I y ⋅ sin α =
2 2
= I z ⋅ cos 2 α + I y ⋅ sin 2 α − I zy ⋅ sin 2α
I y1 = ∫ z12 ⋅ dA = ∫ (z ⋅ cos α + y ⋅ sin α ) ⋅ dA =

A A
= cos 2 α ⋅ ∫ z 2 ⋅ dA + 2 ⋅ sin α ⋅ cos α ∫ y ⋅ z ⋅ dA + sin 2 ⋅ ∫ y 2 ⋅ dA =

A A A
3.8-3
= I y ⋅ cos 2 α + I zy ⋅ sin 2α + I z ⋅ sin 2 α =
= I z ⋅ sin 2 α + I y ⋅ cos 2 α + I zy ⋅ sin 2α
Momentul de inerţie centrifugal faţă de sistemul rotit, are expresia:
I z1 y1 = ∫ y1 ⋅ z1 ⋅ dA = ∫ (y ⋅ cos α − z ⋅ sin α ) ⋅ (z ⋅ cos α + y ⋅ sin α ) ⋅ dA =

A A
= cos 2 ∫ yz ⋅ dA + sin α ⋅ cos α ∫ y 2dA − sin α ⋅ cos α ∫ z 2dA − sin 2 ∫ zy ⋅ dA = 3.8-4

A A A A
(
= (I z − I y ) ⋅ sin α ⋅ cos α + I zy ⋅ cos 2 α − sin 2 α )
Dacă în relaţiile 3.8-1 ... 3.8-3 se înlocuiesc sin2α şi cos2α prin expresiile:
1 − cos 2α 1 + cos 2α
sin 2 α = ; cos 2 α =
2 2
şi se efectuează calculele, relaţiile pentru momentele de inerţie faţă de sistemul

rotit, capătă următoarea formă:
101
Iz + I y Iz − I y
I z1 = + ⋅ cos 2α − I zy ⋅ sin 2α
2 2
Iz + I y Iz − I y
I y1 = − ⋅ cos 2α + I zy ⋅ sin 2α
2 2 3.8-5
Iz − I y
I z 1 y1 = ⋅ sin 2α + I zy ⋅ cos 2α
2
Din relaţia 3.8-4, se observă că între momentele de inerţie axiale şi cel polar,
există următoarea relaţie:
I z1 + I y1 = I z + I y = I p 3.8-6
adică, suma momentelor de inerţie axiale în raport cu orice pereche de axe

ortogonale care trec printr-un pol dat, este o constantă şi egală cu momentul de
inerţie polar.
Prin rotirea sistemului de axe, din relaţiile 3.8-4 rezultă că momentele de

inerţie variază, însă suma lor rămâne constantă. Deci, există atunci o poziţie a
sistemului de axe, pentru care momentele de inerţie au valori extreme: maxim,
respectiv minim.
Direcţii principale de inerţie

Valoarea unghiului α pentru care momentele de inerţie axiale au valori
extreme, se determină anulând derivatele funcţiilor (relaţiile 3.8-4) în raport cu
unghiul 2α:
dI z1 Iz − Iy
=− ⋅ sin 2α − I zy ⋅ cos 2α
d(2α ) 2
 Iz − Iy  3.8-7
= − ⋅ sin 2α + I zy ⋅ cos 2α  = −I z1y1 = 0
 2 
de unde rezultă
2 ⋅ I zy
tg 2α = − 3.8-8
Iz − Iy
102
Unghiul de rotire al sistemului faţă de cel de referinţă, pentru care

momentele de inerţie prezintă valori extreme, rezultă din relaţia 3.8-7 şi este:
1  2 ⋅ I zy 
α1 = ⋅ arctg − 
2  I −I  3.8-9
 z y
Poziţia celeilalte direcţii este perpendiculară pe cea dată de unghiul α 1 .

Din relaţia 3.8-6 se constată că faţă de aceste direcţii rotite pentru care
momentele de inerţie axiale prezintă valori extreme, momentul de inerţie
centrifugal I z1y1 este nul. Atunci se poate afirma că momentele de inerţie axiale
au valori extreme în raport cu direcţiile faţă de care momentul de inerţie
centrifugal este nul. Aceste direcţii se numesc direcţii principale, iar momentele
de inerţie faţă de aceste direcţii poartă numele de momente de inerţie principale.
În calculele de rezistenţă, interesează în mod special poziţia direcţiilor
principale care trec prin centrul de greutate al suprafeţei, aşa numitele direcţii
principale centrale şi evident momentele de inerţie principale centrale.
Direcţiile principale de inerţie se notează cu 1, respectiv 2. Axa principală
1 corespunde direcţiei faţă de care momentul de inerţie principal are valoarea
maximă, iar axa principală 2 pentru direcţia faţă de care momentul de inerţie
principal are valoarea minimă.
Poziţionarea direcţiilor principale pe secţiune se face după semnul
unghiului α 1 . Dacă semnul este (+), rotirea se face de la axa z spre y pe drumul
cel mai scurt, iar dacă semnul este (-), rotirea se face de la axa z spre axa y pe
drumul cel mai lung (invers decât în cazul precedent).
Momente de inerţie principale

Momentele de inerţie principale se notează cu litera I la care se pune
indicele 1 sau 2, după cum valoarea acestuia este maximă sau minimă. Există
atunci moment de inerţie principal 1 (notat I 1 ), respectiv moment de inerţie
principal 2 (notat I 2 ).
Pentru determinarea momentelor de inerţie principale se înlocuiesc
unghiurile α 1 şi α 2 = α 1 + π / 2 date de relaţia 3.8-9 în primele două relaţii ale
sistemului 3.8-5. Pentru obţinerea unor expresii mai simple se ţine seama de
relaţiile:
tg 2α 1
sin 2α = ; cos 2α = 3.8-10
1 + tg 2 2α 1 + tg 2 2α
După înlocuiri şi efectuarea calculelor se obţin expresiile pentru

momentele de inerţie principale:
103
Iz + Iy
I max = I1 =
1
⋅ + (I z − I y ) + 4 ⋅ I 2zy
2
2 2
Iz + Iy 1 3.8-11
I min = I2 = − ⋅ (I z − Iy ) + 4 ⋅ I
2 2
zy
2 2
Relaţiile de calcul (3.8-10) pentru momentele de inerţie principale, pot fi

grupate într-o singură expresie de forma:
Iz + I y
I1, 2 = ±
1
⋅ (I z − I y ) + 4 ⋅ I 2zy
2
3.8-12
2 2
Dacă momentul de inerţie centrifugal este negativ (I zy < 0), direcţia
principală care trece prin primul cadran (definit de sistemul zGy) este direcţia
principală 1.
Pentru suprafeţele cu cel puţin o axă de simetrie, direcţiile centrale Gz, Gy
sunt şi principale de inerţie. De asemenea şi momentele de inerţie axiale I z , I y
sunt momente de inerţie principale.
În Tabelul 3.8-1 sunt prezentate principale caracteristici geometrice
pentru câteva suprafeţe plane simple.
104
Tabelul 3.8-1 Momente de inerţie şi module de rezistenţă pentru suprafeţe simple
Nr. Forma, dimensiunile şi axele Momentele de inerţie I z , I y şi

crt. centrale ale secţiunii Modulele de rezistenţă W z , W y
Pătrat
y I z = I y = a4/12
1 z
a W z = W y = a3/6
Dreptunghi
y
I z = b·h3/12 I y = b3·h/12
2 z
h
W z = b·h2/6 I y = b2·h/6
Cerc
3 z I z = I y = π·d4/64 ≈ 0,05 d4
W z = W y =π·d3/32 ≈ 0,1 d3
d
Coroană circulară k=d/D
π ⋅ D4
⋅ (1 − k 4 )
y
Iz = Iy =
64
4
z
D π ⋅ D3
Wz = Wy = ⋅ (1 − k 4 )
32
d
105
Triunghi dreptunghic
b ⋅ h3
Iz =
36
y
Iz b ⋅ h 2
5 y2 z Wz max = =
h y1 12
y1
b Iz b ⋅ h 2
Wz min = =
y2 24
Trapez
h 3 (B 2 + 4Bb + b 2 )
Iz =
y 36 ⋅ (B + b )
b
Iz
Wz max =
6 h y2 z
y1
y1
Iz
B
Wz min =
y2
Elipsă
y π ⋅ a3 ⋅ b π ⋅ a ⋅ b3
Iz = Iy =
64 64
z
7
a
π⋅a2 ⋅b π ⋅ a ⋅ b2
Wz = Wy =
32 64
b
Coroană eliptică π
Iz = ⋅ (a 3 ⋅ b − a 13 ⋅ b1 )
y 64
π
Iy = ⋅ (a ⋅ b 3 − a 1 ⋅ b 13 )
z 64
8
π
⋅ (a 3 ⋅ b − a 13 ⋅ b 1 )
a a1
Wz =
32 ⋅ a
π
b1 Wy = ⋅ (a ⋅ b 3 − a 1 ⋅ b 13 )
32 ⋅ b
b
106
Hexagon
5⋅ 3 4
y Iz = Iy = ⋅L
16
9 z
5
Wz = ⋅ L3
8
L
Hexagon
y
5⋅ 3 4
Iz = Iy = ⋅L
16
10
z
L
Wz = 0,5413 ⋅ L3
Semicerc
π ⋅ d4
y I z = 0,00686·d4 I y = ≈ 0,025 ⋅ d 4
128
y2 z Iz Iz
11 Wz max = Wz min =
y1 y1 y2
d
π ⋅ d3
Wy max = Wy min = ≈ 0,050 ⋅ d 3
64
Coroană semicirculară 0.0177D 2 d 2 (D − d )

I z = 0,00686(D − d ) −
4 4
y D+d
y2 sau pentru coroană subţire I z = 0,038·t·(d 1 )3
z
12 y1
Iz Iz
t d1 t Wz max = Wz min =
d y1 y2
D
107
z
13 H
b
B
H
z B ⋅ H3 − b ⋅ h3
14 Iz =
b/2 h 12
b/2 b/2
B B ⋅ H3 − b ⋅ h3
Wz =
6⋅H
z
H h
15
b
B
108
3.9 APLICAŢII
R1 Pentru suprafaţa plană din Fig.R1 să se calculeze direcţiile principale,

momentele de inerţie principale şi modulele de rezistenţă faţă de direcţiile
centrale.
y1 y 1
y0 y2
d1 d2
1
zG
c1
2a G1 z1
z
G c2
7a 2a
6a z2 2
2 G2 yG
z0
O a
Fig.R1
Suprafaţa din Fig.R1 s-a împărţit în două suprafeţe simple (notate cu 1 şi

2) la care s-au fixat centrele de greutate G 1 şi G 2 şi sistemul de axe central
pentru fiecare suprafaţă simplă (z 1 G 1 y1 şi z 2 G 2 y2 ).
Poziţia centrului de greutate G al suprafeţei se calculează faţă de sistemul
de referinţă z 0 Oy0 cu relaţiile 3.2-3:
10a 2a 7a + a 6a 3a
yG = = 6,07a ≈ 6,1a
10a 2a + a 6a
10a 2a 5a + a 6a 7,5a
zG = = 5,57a
10a 2a + a 6a
Prin centrul de greutate s-au dus direcţiile centrale Gz şi Gy.

Momentele de inerţie axiale faţă de axele centrale se calculează cu
relaţiile 3.7.1-1, 3.7.1-2 ţinând seama şi de relaţiile 3.6.1-2, unde:
c 1 = 7a – y G = 7 a – 6,1 a = 0,9 a
c 2 = - (y G – 3a) = - (6,1 a – 3 a) = - 3,1 a
d 1 = - (z G – 5a) = - (5,57 a – 5 a) = - 0,57 a
d 2 = 7,5a - z G = 7,5 a – 5,57 a) = 1,93 a
109
I z = I z1 + c12 ⋅ A1 + I z 2 + c 22 ⋅ A 2 =
10a ⋅ (2a ) a ⋅ (6a )
3 3
= + (0,9a ) ⋅ 20a 2 + + (− 3,1a ) ⋅ 6a 2 = 98,49a 4
2 2
12 12
I y = I y1 + d12 ⋅ A1 + I y 2 + d 22 ⋅ A 2 =
=
(10a ) ⋅ 2a
3
+ (− 0,57a ) ⋅ 20a +
2 2 (a ) ⋅ 6a
3
+ (1,93a ) ⋅ 6a 2 = 196,03 a 4
2
12 12
Momentul de inerţie centrifugal faţă de direcţiile centrale, se calculează

cu relaţia 3.7.2-1:
I zy = I z1 y1 + c1 ⋅ d1 ⋅ A1 + I z 2 y 2 + c 2 ⋅ d 2 ⋅ A 2 =
= 0 + (0,9a ) ⋅ (− 0,57a ) ⋅ 20a 2 + 0 + (− 3,1a ) ⋅ (1,93a ) ⋅ 6a 2 = −46,15 a 4
Poziţia uneia dintre direcţiile principale de inerţie se determină cu relaţia

3.8-9:
1  2 ⋅ I zy 
α1 = ⋅ arctg − =
2  I −I 
 z y 
1  2 ⋅ (− 46,15a 4 ) 
= ⋅ arctg  − 4
= −21,7 0
 98,49a − 196,03a 
4
2
Pentru a se ajunge la direcţiile principale de inerţie, direcţiile centrale Gz

şi Gy trebuie rotite în sens orar (de la z spre y pe drumul cel mai lung). În
Fig.R1, sunt poziţionate direcţiile principale 1 şi 2. Deoarece I zy < 0, direcţia
care trece prin primul cadran (cel format de Gz şi Gy), este direcţia principală de
inerţie 1. Direcţia principală de inerţie 2, este perpendiculară pe prima.
Momentele de inerţie principale se calculează cu relaţia 3.8-12:
Iz + I y
⋅ (I z − I y ) + 4 ⋅ I 2zy =
1
I1, 2 = ±
2
2 2
98,49a + 196,03a 4 1
( ) ( )
4
2 2
= ± 98,49a 4 − 190,03a 4 + 4 ⋅ − 46,15a 4
2 2
de unde se obţin valorile pentru momentele de inerţie principale:
I 1 = 214,4 a4 şi I 2 = 80,115 a4
110
Modulele de rezistenţă faţă de axele centrale Gz şi Gy se calculează cu

relaţiile 3.5-1:
Iz Iz 98,49a 4
Wz , min = = = = 16,14 a 3
y max y G 6,1a
Iz Iz 98,49a 4
Wz , max = = = = 51,83 a 3
y min 8a − y G 8a − 6,1a
Iy Iy196,03a 4
Wy , min = = = = 35,19 a 3
z max zG 5,57a
Iy Iy 196,03a 4
Wy , max = = = = 44,25 a 3
z min 10a − z G 10a − 5,57a
R2 Pentru suprafaţa plană din Fig.R2, să se calculeze momentele de inerţie

principale şi modulul de rezistenţă minim faţă de direcţia centrală Gz.
y0 (2) y = y1 = y2
2a 1
c1
G z (1)
G1 z1
10a
G2 z2
yG c2
2
z0
4a
6a
Fig.R2
Suprafaţa s-a descompus în două suprafeţe : una plină de dimensiuni 12a x 6a şi

una gol de dimensiuni 10a x 4a. În Fig.R2 s-au poziţionat centrele de greutate
G 1 , G 2 ale suprafeţelor componente şi s-au reprezentat şi sistemele de axe
centrale corespunzătoare, z 1 G 1 y1 şi z 2 G 2 y2 .
Deoarece suprafaţa prezintă o axă de simetrie, este suficientă o singură
coordonată a poziţiei centrului de greutate G:
111
12a ⋅ 6a ⋅ 6a − 10a ⋅ 4a ⋅ 5a
yG = = 7,25a
12a ⋅ 6a − 10a ⋅ 4a
Distanţele dintre axe sunt:
c 1 = - (y G – 6a) = - (7,25a – 6a) = - 1,25a

c 2 = - (y G – 5a) = - (7,25a – 5a) = - 2,25a
d1 = d2 = 0
Momentele de inerţie axiale faţă de axele centrale sunt:
I z = I z1 + c12 ⋅ A1 − I z 2 + c 22 ⋅ (− A 2 ) =
6a ⋅ (12a ) 4a ⋅ (10a )
3 3
= + (− 1,25a ) ⋅ 72a 2 − + (2,25a ) ⋅ (− 40a ) = 440,66 a 4
2 2 2
12 12
I y = I y1 + d12 ⋅ A1 − I y 2 + d 22 ⋅ (− A 2 ) =
=
(6a ) ⋅ 12a
3
+0−
(4a ) ⋅ 10a
3
+ 0 = 162,66 a 4
12 12
Momentul de inerţie centrifugal I zy este nul, deoarece suprafaţa are o axă

de simetrie. Şi prin calcul se ajunge la acelaşi rezultat. Ca urmare, axele centrale
Gz şi Gy sunt şi axe de inerţie principale, iar momentele de inerţie centrale I z şi
I y sunt şi momente de inerţie principale.
Deoarece I z > I y, rezultă că direcţia principală 1 este axa centrală Gz, iar
direcţia principală 2 este axa centrală Gy (Fig.R2).
Modulul de rezistenţă minim faţă de axa centrală Gz este:
Iz Iz 440,66⋅ a 4
Wz ,min = = = = 60,78 a 3
y max yG 7,25 a
112
R3 Fie suprafaţa plană din Fig.R3 care reprezintă secţiunea transversală a

unui element de rezistenţă. Să se calculeze:
a) momentele de inerţie axiale I z , I y ,
b) razele de inerţie i z , i y ,
c) modulele de rezistenţă W z,min , W z,max , W y,min , Wy,max ,
d) momentele de inerţie principale I 1 , I 2 şi direcţiile principale de inerţie,
e) momentul static al tălpii de sus faţă de axa centrală Gz.
80
10
120
10 Fig.R3
Rezolvare
Pentru a determina caracteristicile geometrice propuse, se parcurg pas cu

pas, etapele prezentate la paragraful 4.3.
Recomand următorul 70
procedeu: pe o coală de hârtie,
format A4, desenaţi secţiunea din 10
Fig.R3 şi pe baza acestei figuri
faceţi tot ce se prezintă în
continuare (pe foaia voastră) şi 2
confruntaţi cu ce se calculează şi 120
prezintă în continuare. 1
• Împărţim suprafaţa în două
suprafeţe simple pline (Fig.R3-
1) şi le notăm cu 1, respectiv cu
Fig.R3-1
2. 10
113
y0 y1 y y2
d1 d2
G2
z2
c2
G
z
G1 z1
c1
yG = 80 mm
O z0
zG = 20 mm
Fig.R3-2
• Poziţionăm centrele de greutate ale celor două suprafeţe simple în care am

împărţit secţiunea, pe care le notăm cu G 1 , G 2 (Fig.R3-2).
• Ducem sistemele de axe z 1 G 1 y1 , respectiv z 2 G 2 y2 (Fig.R3-2).
• Luăm sistemul de axe z 0 Oy0 faţă de care calculăm poziţia centrului de
greutate G (Fig.R3-2).
• Calculăm poziţia centrului de greutate G al suprafeţei cu relaţiile 4.3-1,
respectiv 4.3-2:
A1 y1 + A 2 y 2 120 ⋅ 10 ⋅ 60 + 70 ⋅ 10 ⋅ 115
yG = = = 80 mm
A tot 120 ⋅ 10 + 70 ⋅ 10
A1z1 + A 2 z 2 120 ⋅ 10 ⋅ 5 + 70 ⋅ 10 ⋅ 45
zG = = = 19,7 mm
A tot 120 ⋅ 10 + 70 ⋅ 10
Pentru simplificarea calculelor ulterioare, considerăm z G = 20 mm.

• Poziţionăm centrul de greutate G al suprafeţei (Fig.R3-2).
• Determinăm constantele c 1 , c 2 , d 1 , d 2 (Fig.R3-2):
c 1 = -(y G - y G1 ) = - (80 - 60) = -20 mm
114
c 2 = y G2 - y G = 115 - 80 = 35 mm
d 1 = -(z G - z G1 ) = -(20 - 5) = -15 mm
d 2 = z G2 - z G = 45 - 20 = 25 mm.
a) Calculăm momentele de inerţie axiale şi centrifugal, faţă de sistemul

central zGy:
10 ⋅ 120 3 70 ⋅ 10 3
I z = I z1 + c12 A1 + I z 2 + c 22 A 2 = + (− 20) ⋅ 120 ⋅ 10 + + (35) ⋅ 70 ⋅ 10 =
2 2
12 12
= 278 ⋅ 10 4 mm 4
10 3 ⋅120 70 3 ⋅10
I y = I y1 + d A 1 + I y 2 + d A 2 = + (− 15) ⋅120 ⋅10 + + (25) ⋅ 70 ⋅10 =
2 2 2 2
1 2
12 12
≈ 100 ⋅10 mm 4 4
I zy = I z1y1 + c1 ⋅ d1 ⋅ A1 + I z 2 y 2 + c 2 ⋅ d 2 ⋅ A 2 = 0 + (− 20) ⋅ (− 15) ⋅ 120 ⋅ 10 + (35) ⋅ 25 ⋅ 70 ⋅ 10 =

97 ⋅ 10 4 mm 4
b) Razele de inerţie (giraţie) faţă de cele două axe centrale Gz şi Gy sunt:
278 ⋅ 10 4
iz = = 38,25 mm
1900
100 ⋅ 10 4
iz = = 22,94 mm
1900
c) Modulele de rezistenţă faţă de axele centrale Gz şi Gy

Din Fig.R3-2, rezultă:
y max = 80 mm ; y min = 120 - 80 = 40 mm

z max = 80 - 20 = 60 mm ; z min = 20 mm.
Se obţine atunci:
Iz 278 ⋅ 10 4
Wz ,min = = = 34,75 ⋅ 10 3 mm 3
y max 80
115
Iz 278 ⋅ 10 4
Wz ,max = = = 69,5 ⋅ 10 3 mm 3
y min 40
Iy 100 ⋅ 10 4
Wy ,min = = = 16,67 ⋅ 10 3 mm 3
z max 60
Iy 100 ⋅ 10 4
Wy ,max = = = 50 ⋅ 10 3 mm 3
z min 20
d) Momentele de inerţie principale I 1 şi I 2 :
278 ⋅ 10 4 1
I1, 2 = ± ⋅ (278 ⋅ 10 4 − 100 ⋅ 10 4 ) + 4 ⋅ (97 ⋅ 10 4 ) =
2 2
2 2
= 189 ⋅ 10 ± 131,64 ⋅ 10 4 mm 4
4
de unde rezultă:
I 1 = 189 104 + 131,64 104 = 320,64 104 mm4

I 2 = 189 104 - 131,64 104 = 57,36 104 mm4
Prima direcţie principală de inerţie, face cu axa centrală Gz, unghiul:

y 2
α1 = -23,73 0
z
G
1
α1 = -23,730
Fig.R3-3
116
1  297 ⋅ 10 4  1
α1 = ⋅ arctg −  = ⋅ arctg(− 1,089 ) = −23,730
 278 ⋅ 10 − 100 ⋅ 10  2
4 4
2
Deoarece α 1 < 0, rotirea se face în sensul acelor de ceasornic (Fig.R3-3).

Cum I zy > 0, rezultă că axa care trece prin primul cadran ( zGy ), nu este
axa 1, ci axa 2 (vezi Fig.R3-3).
e) Momentul static al suprafeţei tălpii de sus, faţă de axa centrală Gz:
S z,A1 = A 1 c 2 = 70 10 35 = 24.500 mm3.
S z,A1 este pozitiv, deoarece şi c 2 (distanţa de la centrul de greutate al

suprafeţei de arie A 1 până la axa centrală Gz faţă de care se calculează
momentul static) este pozitivă.
R4 Pentru suprafaţa plană din Fig.R4 să se calculeze:

a) modulele de rezistenţă minime,
b) direcţiile principale de inerţie,
c) momentele de inerţie principale.
b 1
h = 100 mm
H = 120 mm
H h B = 60 mm
B = 80 mm
B 2
Fig.R4
Rezolvare
• Împărţim suprafaţa din Fig.R4 în două suprafeţe: una plină de dimensiuni H şi
B şi a doua (suprafaţă gol ) de dimensiuni b şi h.
• Centrele de greutate G 1 şi G 2 coincid, la fel şi axele lor proprii G 1 z 1 , G 2 z 2 ,
G 1 y1 , G 2 y2 . De asemenea şi centrul de greutate al întregii secţiuni G, coincide
cu centrele G 1 şi G 2 (suprafaţa este dublu simetrică), iar axele centrale Gz şi
Gy se suprapun peste axele G 1 z 1 , G 2 z 2 , G 1 y1 , G 2 y2 (Fig.R4-1)
117
y
• Distanţele de la axele centrale Gz, respectiv y1 y2
Gy până la axele centrale proprii ale celor
două suprafeţe sunt: c 1 = c 2 = d 1 = d 2 = 0.
• Valoarea momentelor de inerţie axiale şi
G z1, z2
centrifugale sunt: z
G1,G2
yG = 60 mm
80 ⋅120 3 ⋅100 3
Fig.R4-1
60
I z = I z1 + c A 1 − I z 2 + c ( − A 2 ) = + (0 ) ⋅120 ⋅ 80 − + (0 ) ⋅ (−100 ⋅ 60) =
2 2 2 2
1 2
12 12
= 625 ⋅10 mm 4 4
80 3 ⋅120 60 3 ⋅100
I y = I y1 + d A 1 − I y 2 + d (−A 2 ) = + (0 ) ⋅120 ⋅ 80 + + (0 ) ⋅ (−60 ⋅100) =
2 2 2 2
1 2
12 12
= 332 ⋅10 mm 4 4
I zy = I z1y1 + c1 ⋅ d1 ⋅ A1 − I z 2 y 2 + c 2 ⋅ d 2 ⋅ (−A 2 ) = 0 + 0 − 0 − 0 = 0
La I zy = 0 se putea ajunge şi fără calcule, deoarece suprafaţa cercetată

(Fig.R4) prezintă două axe de simetrie şi este ştiut faptul că suprafeţele care
prezintă cel puţin o axă de simetrie au momentul de inerţie centrifugal I zy nul.
a) Modulele de rezistenţă minime şi maxime se calculează numai pe baza
momentelor de inerţie axiale. Pentru acest motiv s-au calculat mai devreme I z şi
I y. În cazul nostru, modulele de rezistenţă minime şi maxime faţă de cele două
axe centrale z şi y, sunt egale, deoarece distanţele până la fibrele extreme de la o
direcţie centrală, sunt egale (vezi Fig.R4-1).
Se obţine:
Iz Iz 652 ⋅ 10 4
Wz min = Wz max = = = = 108,67 ⋅ 10 3 mm 3
y max y min 60
Iy Iy 332 ⋅ 10 4
Wy min = Wy max = = = = 83 ⋅ 10 3 mm 3
z max z min 40
b) Una din direcţiile principale de inerţie face cu direcţia centrală Gz, unghiul:
118
 2 ⋅ I zy  1
α1 =
1
⋅ arctg −  = arctg − 2⋅0 
=0
4 
−  − ⋅
2  I z I y  2  ( 652 332) 10 
Deoarece α 1 = 0, rezultă că o direcţie principală se suprapune peste

direcţia centrală Gz, iar cealaltă direcţie principală, se suprapune peste direcţia
centrală Gy. Asta înseamnă de asemenea că direcţiile centrale Gz şi Gy sunt şi
direcţii principale de inerţie: G1 ≡ Gz şi G2 ≡ Gy.
c) La punctul b) a rezultat că direcţiile centrale Gz şi Gy sunt şi direcţii
principale de inerţie. Rezultă atunci că, momentele axiale de inerţie I z şi I y sunt
momente de inerţie principale:
I 1 = I z = 652 104 mm4,

I 2 = I y = 332 104 mm4.
Din acest exemplu, se desprinde următoarea concluzie foarte importantă,

care ştiută simplifică mult calculele pentru unele cazuri de secţiuni: la
suprafeţele care prezintă cel puţin o axă de simetrie şi la care I zy = 0, direcţiile
centrale Gz şi Gy, sunt şi direcţii principale de inerţie, iar momentele axiale de
inerţie I z şi I y sunt şi momente de inerţie principale. Valoarea cea mai mare
dintre I z şi I y este I 1 , iar cea mai mică valoare o are I 2 .
Aşadar, dacă:
I z > I y ⇒ I 1 = I z şi I 2 = I y ,
I z < I y ⇒ I 1 = I y şi I 2 = I z .
119
Pentru suprafeţele plane din figurile următoare să se determine modulele

de rezistenţă (W z ,W y ), direcţiile principale şi momentele de inerţie principale.
P1
Răspuns:
40 180 yG = 90 mm
Iz = I1 = 19 866 667 mm4
Iy = I2 = 19 946 667mm4
70 80
Wz,min = 220 741 mm3
Wy,min = 332 444 mm3
120
P2
Răspuns:
140 yG = 100 mm
200 Iz = I1 = 59 420 000 mm4
30 Iy = I2 = 8 955 000mm4
Wz,min = 594 200 mm3
Wy,min = 149 250 mm3
120
P3
Răspuns:
160 yG = 80 mm
Ø 60
Iz = I1 = 33 497 161 mm4
Iy = I2 = 12 697 161 mm4
Wz,min = 418 714 mm3
Wy,min = 253 943 mm3
100
120
P4
90
Răspuns:
40
yG = 81,54 mm
Iz = I1 = 5 320 000 mm4
Iy = I2 = 2 483 333 mm4
20 80 Wz,min = 65 257 mm3
Wy,min = 55 185 mm3
P5
y0 ≡ y
40 Răspuns:
z
G yG = 76,154 mm
140
80
Iz = I1 = 17 244 600 mm4
60
yG Iy = I2 = 7 065 000 mm4
Wz,min = 226 440 mm3
z0 Wy,min = 92 772 mm3
90 O
P6
y0 ≡ y
60 Răspuns:
80
150 yG = 69,286 mm
z Iz = I1 = 9 086 786 mm4
G Iy = I2 = 6 952 500 mm4
yG Wz,min = 112 580 mm3
60 40
Wy,min = 154 500 mm3
O z0
90
121
P7 80 y0 ≡ y
24
Răspuns:
24
100
yG = 65,73(3) mm
Iz = I1 = 20 189 568 mm4
z Iy = I2 = 4 595 200 mm4
G
yG Wz,min = 245 416 mm3
Wy,min = 75 587 mm3
24
O 120 z0
P8 y0 ≡ y
Răspuns:
30
Ø 40
120
yG = 53,6 mm
Iz = I1 = 7 144 200 mm4
G
z Iy = I2 = 2 034 300 mm4
yG
Wz,min = 107 590 mm3
Wy,min = 67 810 mm3
z0
O 60
P9
160 y0 ≡ y
Răspuns:
30
z yG = 90 mm
G
Iz = I1 = 25 200 000 mm4
120
yG Iy = I2 = 25 360 000 mm4

Wz,min = 280 000 mm3
Wy,min = 317 000 mm3
O z0
30 60 30
122
P10 100
120
Ø 40
30
30
Răspuns:
(2)
y0 y
100
yG = 63,5 mm; zG = 7,7 mm;

α1 Iz = 13 011 000 mm4
α2 (1)
Iy = 9 313 000 mm4
Izy = -842 200 mm4
G
z I1 = 13 194 000 mm4
I2 = 9 130 200 mm4
120
Ø 40 α1 = 12,24º; α2 = 102,24º;
4
Izy,max = 2 032 000 mm
30
z0
O 30
123
4. CARACTERISTICI MECANICE ALE METALELOR.

ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE ŞI COMPRESIUNE
A OŢELULUI
Alegerea materialului pentru confecţionarea unei anumite piese se face şi

pe baza aşa numitelor caracteristici mecanice pe care le prezintă materialul.
Cunoaşterea acestor caracteristici mecanice are loc numai pe baza unor încercări
mecanice, care să scoată în evidenţă comportarea materialului în condiţii de
solicitare.
Cea mai utilizată încercare în urma căreia se pun în evidenţă
caracteristicile mecanice ale unui material, este încercarea la tracţiune.
4.1 ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE A OŢELULUI DE UZ GENERAL
Încercarea la tracţiune a oţelului, ca şi de altfel toate încercările de

materiale, este standardizată.
În cele ce urmează, se va prezenta numai acea parte care interesează strict
caracteristicile mecanice ale oţelului.
Epruveta, de diametru iniţial d 0 , pentru încercarea la tracţiune are o
porţiune de lungime L 0 , numită baza de măsurare, pe care se măsoară lungirea
acesteia sub acţiunea solicitării.
În funcţie de raportul dintre baza de măsurare L 0 şi diametrul iniţial d 0 ,
epruvetele utilizate pentru încercări sunt:
 epruvete normale (scurte) când L 0 / d 0 = 5
 epruvete lungi când L 0 / d 0 = 10.
În timpul încercării la diferite valori ale forţei F se măsoară lungirea bazei
de măsurare:
∆L = δ = L – L 0 4.1-1
unde
L – dimensiunea bazei de măsurare la un moment dat.
Curba forţă-lungire ( F - δ ) înregistrată în urma încercării, reprezintă

curba caracteristică la tracţiune.
La încercarea la tracţiune a oţelului de uz general, diagrama caracteristică
care se obţine are forma din Fig.4.1-1.
124
Curba caracteristică la tracţiune depinde de lungimea bazei de măsurare.

Pentru înlăturarea acestui neajuns, curba caracteristică se reprezintă în
coordonate σ şi ε, definite astfel:
F δ
σ= ; ε= 4.1-2
A0 L0
unde:
A 0 – aria iniţială a secţiunii transversale a epruvetei (înainte de solicitare)
în zona bazei de măsurare, A 0 = π (d 0 )2 / 4.
Deoarece mărimile în care se reprezintă curba caracteristică la tracţiune
sunt raportate la aria iniţială a secţiunii transversale (mărimi specifice), curba
poartă numele de curbă caracteristică convenţională la tracţiune.
σ F1
E
M
C F
D
σr A B
σc σe σp
N
ε
O εe
εp
εt
εr
Fig.4.1-1 Diagrama caracteristică convenţională la

tracţiune a oţelului de uz general
Pe curba caracteristică convenţională la tracţiune (Fig.4.1-1) se pot stabili

o serie de puncte, cărora le corespund mai multe mărimi importante:
 Ordonata punctului A, până unde curba caracteristică convenţională este linie
dreaptă, se numeşte limită de proporţionalitate a materialului, σ p (σ l ).
Porţiunea OA este zona de proporţionalitate a curbei caracteristice. În acest
domeniu, este valabilă legea lui Hooke, care exprimă o proporţionalitate între
tensiune şi deformaţie specifică:
σ = E⋅ε 4.1-3
125
unde
E=σ/ε şi reprezintă panta porţiunii liniare a curbei caracteristice.
Caracteristica de material E se numeşte modul de elasticitate longitudinal
(modulul lui Young).
 Ordonata punctului B, până unde materialul se comportă perfect elastic, adică
după descărcare îşi recapătă dimensiunea iniţială L 0 , se numeşte limită de
elasticitate, σ e (R p ). În realitate nici un material nu are comportare perfect
elastică, sub acţiunea solicitărilor el capătă deformaţii permanente
(remanente, plastice).
 După punctul B urmează o porţiune BCD în care cu toate că încărcarea
continuă, forţa nu mai creşte, având mici oscilaţii în jurul unei valori. Se
spune că în această porţiune materialul curge, iar intervalul BCD este un
palier de curgere. Tensiunea corespunzătoare palierului de curgere se
numeşte limită de curgere aparentă σ c (R p ).
Limita de curgere aparentă se calculează cu relaţia:
Fc
σc = 4.1-4
A0
unde:
F c – reprezintă valoarea forţei înregistrată în momentul curgerii
materialului
 După punctul D, curba caracteristică are un traseu ascendent până în punctul
E. Porţiunea DE este numită zonă de întărire (ecruisare). În zona de ecruisare
unde se produc deformaţii plastice semnificative, legea lui Hooke nu se mai
respectă. La descărcare, relaţia dintre tensiunea σ şi deformaţia specifică ε
este liniară, paralelă cu porţiunea liniară a curbei caracteristice (dreapta MN),
Deformaţia totală (ε t ) are două componente: una elastică (ε e ) şi una plastică
(ε p ).
Ordonata punctului E, reprezintă rezistenţa de rupere σ r (Rm) a materialului,
care se poate calcula cu relaţia:
Fmax
σr = R m = 4.1-5
A0
unde:
F max – valoarea maximă a forţei înregistrată în timpul încercării.
 La atingerea valorii F max (punctul E), într-un anumit loc al epruvetei
secţiunea începe să se micşoreze (se produce gâtuirea), continuând până se
produce ruperea (punctul F).
126
Dacă după ruperea epruvetei, cele două părţi rezultate se aşează cap la cap, şi
se măsoară dimensiunea bazei de măsurare L u (lungimea ultimă), se determină
alungirea la rupere sau lungirea specifică la rupere ε r :
L u − L 0 ∆L δ
εr = = = 4.1-6
L0 L0 L0
De obicei alungirea se exprimă în procente şi se notează cu A n unde n

reprezintă numărul dat de raportul L 0 / d 0 (la epruvete normale n = 5 iar la cele
lungi, n = 10):
L u − L0
An = ⋅ 100 [%] 4.1-7
L0
Altă mărime care se determină la încercarea la tracţiune este gâtuirea la

rupere (exprimată de obicei în procente) şi definită de relaţia:
A0 − Au
Z= ⋅ 100 [%] 4.1-8
A0
Mărimile determinate: limita de proporţionalitate, modulul de elasticitate

longitudinal, limita de elasticitate, limita de curgere aparentă, rezistenţa de
rupere, alungirea la rupere şi gâtuirea la rupere, sunt cunoscute ca fiind
caracteristici mecanice ale materialului.
Din curba caracteristică convenţională rezultă că ruperea (punctul F din
Fig.4.1-1) se produce la o tensiune mai mică decât cea corespunzătoare
punctului E. Dacă însă forţa din timpul încercării s-ar raporta la aria secţiunii din
momentul înregistrării forţei (care este mai mică decât cea iniţială A 0 ), s-ar
obţine aşa numita curbă caracteristică reală a materialului (traseul OABCDF 1
din Fig.4.1-1). La curba caracteristică reală, ruperea se produce în punctul F 1 , la
o încărcare mai mare decât cea corespunzătoare punctului E. Înseamnă că
rezistenţa reală la rupere este mai mare decât rezistenţa la rupere dată de punctul
E din diagrama caracteristică convenţională. Dificultatea obţinerii diagramei
caracteristice reale faţă de cea a diagramei caracteristice convenţionale şi
considerarea unei rezistenţe la rupere mai mică decât a celei reale, face în
practică utilizarea pe scară mare a diagramei caracteristice convenţionale.
Caracteristicile mecanice determinate pe baza curbei caracteristice
convenţionale sunt şi ele caracteristici mecanice convenţionale.
127
Caracteristicile mecanice convenţionale: limita de proporţionalitate

convenţională σ p , limita de elasticitate convenţională σ e , limita de curgere
convenţională σ c şi rezistenţa de rupere σ r , constituie tensiuni limită pentru un
material. Pe baza acestor caracteristici de material se alege valoarea tensiunii
admisibile σ a (vezi paragraful 1.9) pentru calculele de rezistenţă. Cea mai
utilizată stare limită pentru stabilirea tensiunii admisibile σ a este limita de
curgere convenţională σ c :
σ lim σ c σr
σa = = sau σa = 4.1-9
c c c
Caracteristicile mecanice ale materialului sunt influenţate de o serie de
factori: temperatura, viteza de solicitare, factorii tehnologici, etc.
4.2 ÎNCERCAREA LA COMPRESIUNE A OŢELULUI
Încercarea la compresiune a oţelului decurge asemănător cu încercarea la

tracţiune, solicitarea de tracţiune fiind înlocuită cu una de compresiune.
Încercarea la compresiune a oţelului este de asemenea standardizată.
Pentru încercarea la compresiune a oţelului se utilizează epruvete de obicei
cilindrice, având diametrul egal cu lungimea (înălţimea):
d = h = L 0 = 10 ... 30 mm.
Diagrama caracteristică convenţională la compresiune este la fel ca pentru

solicitarea de tracţiune (Fig.4.2-1), cu deosebirea că pe abscisă nu mai este
alungirea ε ci scurtarea specifică A c :
L0 − L u
Ac = 4.2-1
L0
De asemenea, epruveta nu mai suferă o gâtuire, ci o umflare la rupere:
Au − A0
Zc = 4.2-2
A0
Încercarea la compresiune arată că oţelul prezintă aceleaşi valori pentru σ p ,

σ e , σ c şi E ca la cea de tracţiune. La oţelurile care au valori scăzute pentru
caracteristicile mecanice, ruperea la solicitarea de compresiune nu se produce,
128
ele se turtesc mereu. La aceste oţeluri, se prevede limita până la care se continuă
încercarea.
σ
Tracţiune
ε ε
Compresiune
Fig.4.2-1
4.3 ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE A OŢELULUI ALIAT
La oţelurile aliate pe diagrama caracteristică, momentul curgerii materialului

nu se mai evidenţiază. Pentru aceste oţeluri, poziţionarea punctelor care definesc
limita de proporţionalitate şi cea de elasticitate, este foarte greu de stabilit. Din
acest motiv, caracteristicile mecanice la materialele cu o astfel de diagramă
caracteristică la tracţiune (Fig.4.3-1), se definesc convenţional.
Limita de proporţionalitate convenţională σ p (sau σ l10 ), este tensiunea
corespunzătoare punctului de pe diagrama caracteristică pentru care modulul
de elasticitate longitudinal tangent curent E σ (în punctul respectiv) are o
abatere faţă de modulul de elasticitate iniţial E 0 (determinat pe porţiunea liniară
a curbei caracteristice). Pentru oţeluri această abatere este de 10 %.
Limita de elasticitate convenţională σ 0,01 (sau σ p0,01 ) este tensiunea
corespunzătoare punctului de pe diagrama caracteristică la tracţiune pentru
care la descărcare se obţine o deformaţie specifică remanentă (plastică) de o
anumită valoare. Pentru oţeluri această valoare este de 0,01 %.
Limita de curgere convenţională σ0,2 (sau Rp0,2), este tensiunea
corespunzătoare punctului de pe diagrama caracteristică la tracţiune, pentru
129
care la descărcare se obţine o deformaţie specifică remanentă de o anumită

valoare. Pentru oţeluri această valoare este de 0,2 %.
σ
α1
Rp0,2
σp0,01
σl10
α
ε[%]
0,01 0,2
Fig.4.3-1 Diagrama caracteristică a

oţelului aliat
La materialele care prezintă o astfel de diagramă caracteristică la

tracţiune, se definesc două module de elasticitate: unul iniţial sau în origine E 0 ,
definit pe porţiunea liniară a curbei caracteristice:
σ
E 0 = tg α = 4.3-1
ε
şi unul tangent curent E σ , definit pe porţiunea neliniară a curbei şi care este

tangenta unghiului α 1 făcut de abscisa ε cu tangenta la curbă în punctul
considerat.
E σ = tg α1 4.3-2
Modulul de elasticitate tangent curent, se modifică de la un punct la altul

al porţiunii neliniare a curbei caracteristice.
Determinarea caracteristicilor mecanice convenţionale pentru oţelul aliat
din diagrama caracteristică la tracţiune, este prezentată în Fig.4.3-1.
130
4.4 CLASIFICAREA MATERIALELOR ÎN FUNCŢIE DE

CARACTERISTICILE MECANICE
La alegerea unui material pentru realizarea pieselor stă aşa numita

tenacitate a materialului. Tenacitatea trebuie să fie atunci o însuşire mai
complexă a unui material, care să ţină seama de mai multe caracteristici
mecanice ale acestuia. În literatura de specialitate, de multe ori se face confuzie
între tenacitatea materialului şi altă caracteristică, spre exemplu ductibilitatea
materialului.
Pe baza deformaţiilor pe care le suferă un material până la rupere,
materialele pot fi:
 Dacă deformaţia plastică ∆ p până la rupere a unui material este mult mai
mare decât zero (∆ p >> 0), atunci materialul este deformabil sau ductil.
Aceste materiale prezintă diagrame caracteristice ca cele din Fig.4.4-1a,b.
 Dacă deformaţia plastică până la rupere este zero sau apropiată de zero
(∆ p =0), materialul este fragil sau casant. Aceste materiale prezintă o curbă
caracteristică ca cea din Fig.4.4-1c.
 Materialele deformabile sau ductile pot fi la rândul lor: tenace cu diagrama
caracteristică la tracţiune ca cea din Fig.4.4-1a, sau maleabile, care au o
diagramă caracteristică la tracţiune ca cea din Fig.4.4-1b.
a) b) c)
Fig.4.4-1 Forme ale diagramelor caracteristice

la tracţiune
Materialele maleabile sunt materialele care până la rupere au deformaţii

plastice mari, dar nivelul tensiunii este scăzut. Aceste materiale, în timpul
deformării plastice, nu prezintă fenomenul de ecruisare.
Materialele tenace suferă până la rupere deformaţii plastice mari, dar şi
nivelul tensiunii este ridicat. La aceste materiale este prezent fenomenul de
ecruisare.
În Fig.4.4-2, se prezintă o clasificare a materialelor, după mărimea
deformaţiei plastice suferită până la rupere.
131
Materiale
Deformabile sau Casante sau fragile

ductile ∆p = 0
∆ 0
Tenace Maleabile
Fig.4.4-2 Clasificarea materialelor după deformaţia

plastică suferită până la rupere
Pe baza celor afirmate până acum, se poate configura următoarea definire

a tenacităţii unui material: tenacitatea este însuşirea unui material de a suferi
până la rupere, sub acţiunea unui nivel de solicitare ridicat, deformaţii plastice
mari.
În funcţie de prezenţa sau absenţa deformaţiilor plastice până la rupere,
ruperea materialelor poate fi: ductilă sau fragilă. Cele două moduri de rupere,
dau suprafeţelor de separaţie (rupere), aspecte diferite. Ruperea ductilă conferă
un aspect mat, “fibros”, iar ruperea fragilă (separare sau clivaj), conferă
suprafeţei de rupere un aspect lucios, “cristalin”.
Ruperea ductilă, fiind precedată de deformaţii plastice mari, are o energie
de rupere apreciabilă, pe când la ruperea fragilă, această energie este mică. La
ruperea ductilă, ruperea se localizează într-o anumită zonă, unde se produce o
gâtuire. În această zonă, separarea se face pe feţe înclinate la 450 faţă de direcţia
de solicitare. Separarea pe feţele înclinate are loc în urma unui proces de
deformare plastică. Microfractografic, ruperea ductilă se recunoaşte prin
prezenţa pe suprafaţa de rupere a unor cavităţi semisferice, numite “cupe”, care
sunt micropori formaţi în procesul ruperii ductile. În cazul iniţierii
microfisurilor, la ruperea ductilă un rol important îl au incluziunile. În mod
obişnuit, ruperea ductilă se produce transgranular.
În cazul ruperilor fragile, suprafaţa de separaţie este perpendiculară pe
direcţia de solicitare. Ruperea fragilă se dezvoltă intergranular, sau chiar în
interiorulu unui grăunte, pe mai multe nivele care dau naştere unei imagini de
“râuri”. Într-un grăunte, râurile converg spre punctul de iniţiere al ruperii.
132
Oţelul de uz general, prezintă o rupere mixtă. Mai întâi se localizează o

rupere ductilă care se continuă cu una de clivaj.
Materialele se mai pot clasifica şi după alte criterii. Spre exemplu, după
valoarea constantelor elastice (E, G, ν) determinate pe diferite direcţii,
materialele pot fi:
 izotrope, atunci când valorile constantelor elastice rămân constante în toate
direcţiile,
 anizotrope, când valorile constantelor elastice au valori diferite după direcţii
diferite. Aceste materiale, sunt materiale care prezintă stratificaţii, fibre, etc.
Dacă materialul are totuşi trei plane de simetrie cu privire la caracteristicile sale
elastice, atunci el este ortotrop. Lemnul este un material anizotrop. Modulul de
elasticitate longitudinal pentru lemn la tracţiune în lungul fibrelor este mult mai
mare decât cel perpendicular pe fibre.
În ultimele decenii, pe plan mondial, au început să se efectueze cercetări
asupra elementelor de rezistenţă care prezintă diferite defecte, în special fisuri.
În aceste condiţii, în literatura de specialitate, a apărut o nouă noţiune:
tenacitatea la rupere. Tenacitatea la rupere, este acea proprietate a unui
material de a se opune iniţierii sau propagării (dezvoltării) fisurilor. Trebuie
făcută o netă diferenţiere între tenacitatea unui material şi tenacitatea la rupere
a acestuia.
Tenacitatea la rupere se exprimă prin una din caracteristicile de tenacitate
definite de o nouă disciplină, Mecanica ruperii, caracteristici care se determină
pe cale experimentală, după tehnici bine precizate, standardizate.
Cele două noţiuni, aparent asemănătoare, au totuşi domenii de
aplicabilitate complet diferite şi ele nu trebuie confundate.
133
Principalele mărimi mecanice, simboluri şi unităţi de măsură
U n i t ă ţ i d e m ă s u r ă
Nr. Mărimi mecanice Sistemul S. I. Unităţi de măsură S. I. şi corespondenţa Echivalenţa cu alte
crt. în sistemul vechi MK f S unităţi de măsură
Denumire Simbol Denumire Sim-bol S. I. MK f S
Denumire Simbol Denumire Simbol
Forţe, sarcini F, Q kilonewton kN tonă forţă tf 1 tf ≈ 10 kN
M HLUŞCU
1 (încărcări) (N, T, newton N 1 N = 0,102 kgf
concentrate R) decanewton daN kilogram forţă kgf 1 kgf ≈ 10 N = 1 daN
10-5 N = 1 dyn
kilonewton pe kN/m tonă forţă pe metru tf/m 1 tf /m ≈ 10 kN/m
Sarcini q newton pe metru
2 (încărcări) metru N/m 1 kgf/m ≈ 10 N/m =
P. TRPA
distribuite p decanewton pe daN/m kilogram forţă pe metru kgf/m = 1 daN/m
metru
tonă forţă metru 1 tf·m ≈ 10 kN·m
134
Momente kilonewton metru kN·m tf·m

3 (încovoietoare M newton N·m 1 N·m = 0,102 kgf·m
- REZISTENŢA MATERIALELOR
sau de răsucire) (M i , metru decanewton metru daN·m kilogram forţă metru kgf·m 1 kgf·m ≈ 10 N·m =
Mt) = 1 daN·m
Lucru mecanic L decajoule daJ kilogram forţă metru kgf·m 1 J = 0,102 kgf·m
4 joule J 1 tf·m ≈ 104 J
Energie U kilonewton metru kN·m tonă forţă metru tf·m 10-7 J = 1 erg
cai putere CP 1 W = 1,36 ·10-3 CP =
5 Putere P watt W kilowatt kW = 0,102 kgf·m/s
kilogram forţă metru pe kgf·m/s 1 CP = 75 kgf·m/s =
secundă = 736 W
Tensiune p newton pe kilonewton pe kN/m2 kilogram forţă pe kgf/cm2 1 N/mm2 = 0,102
mecanică – efort σ τ milimetru N/mm 2
metru pătrat centimetru pătrat kgf/mm2
unitar (totală, pătrat 1 kgf/cm2 = 102 kN/m2
6 normală sau decanewton pe daN/cm2 kilogram forţă pe kgf/mm2 = 105 N/m2 =
I
tangenţială) centimetru pătrat milimetru pătrat 1daN/cm2 = 1 bar
Modul de E G
elasticitate pascal Pa megapascal MPa 1 MPa = 1 N/mm2
(longitudinal sau
transversal)
5. TRACŢIUNEA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR DREPTE.

APLICAŢII
Dacă în secţiunea transversală a unui element de rezistenţă există un

singur efort şi acesta este efortul axial N, se spune că în secţiunea respectivă se
realizează o solicitare axială. Dacă efortul axial este pozitiv, solicitarea axială
este de tracţiune (întindere), iar dacă efortul axial este negativ, solicitarea este
de compresiune.
5.1 TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII LA SOLICITAREA AXIALĂ
Se consideră o bară dreaptă , de secţiune dreptunghiulară, solicitată de două

forţe egale şi de sens contrar, forţe ce acţionează în centrul de greutate al
secţiunii transversale al barei (Fig.5.1-1a).
Într-o secţiune oarecare x, singurul efort este efortul axial N (Fig.5.1-1b):
(∑ F) x
=0 ⇒ N=F 5.1-1
F
F N
b)
B
F
x
F F
a) C ∆x
x
∆l
l
c)
Fig.5.1-1
Bara are secţiune constantă, de arie A.
135
Prin aplicarea unei forţe axiale F, bara se deformează. O secţiune oarecare BC

(Fig.5.1-1c) se deplasează, dar rămâne plană şi perpendiculară pe axa
longitudinală şi după deformarea barei. Înseamnă că la solicitarea axială, ipoteza
lui Bernoulli este satisfăcută. Ca urmare, toate punctele secţiunii transversale se
deplasează în lungul axei barei, cu aceeaşi cantitate ∆x, iar alungirea ε are
aceeaşi valoare pentru fiecare punct al secţiunii (ε = const.). Alungirii constante
ε, în domeniul valabilităţii legii lui Hooke, îi corespund tensiuni normale
constante (Fig.5.1-2):
σ = E ⋅ ε = const. 5.1-2
F σ
C
x
Fig.5.1-2
Dintre cele şase ecuaţii de echivalenţă dintre eforturi şi tensiuni (vezi

paragraful 2.2), pentru secţiunea BC (Fig.5.1-2) se poate scrie una singură:
N = ∫ σ ⋅ dA = σ ⋅ ∫ dA = σ ⋅ A 5.1-3
A A
de unde, se determină valoarea tensiunii dintr-o secţiune transversală solicitată

de efortul axial N:
N
σ= 5.1-4
A
În domeniul valabilităţii legii lui Hooke, alungirea ε are expresia:
σ N
ε= = 5.1-5
E A⋅E
de unde apoi se determină lungirea totală a barei de lungime l:
136
N⋅l
∆l = ε ⋅ l = 5.1-6
E⋅A
Din relaţia 5.1-6, rezultă că lungirea totală a barei este cu atât mai mare cu
cât produsul dintre aria secţiunii A şi modulul de elasticitate longitudinal E, este
mai mic. Produsul EA se numeşte modul de rigiditate la întindere sau
compresiune al secţiunii, sau simplu, rigiditatea barei la solicitarea axială.
Pentru solicitarea axială de tracţiune deformaţia totală se numeşte lungire,
iar pentru cea de compresiune, scurtare.
Un element de rezistenţă solicitat axial, se poate calcula din condiţia de
rezistenţă (se impune σ a ) sau din condiţia de rigiditate (când se impune ε a sau
∆l a ).
Pentru cele trei tipuri de problemă specifice Rezistenţei Materialelor,
relaţiile de calcul pentru condiţia de rezistenţă şi rigiditate, sunt:
 Probleme de verificare, când se calculează valorile maxime ale tensiunii
normale sau ale alungirii
 condiţia de rezistenţă
N
σ max = ≤ σa 5.1-7
A
 condiţia de rigiditate
N
ε max = ≤ εa 5.1-8
E⋅A
 Probleme de dimensionare, când se calculează aria secţiuni şi de aici mai

departe în funcţie de forma acesteia, dimensiunea secţiunii transversale
N
A nec =
σa 5.1-9
N
A nec = 5.1-10
E ⋅ εa
137
 Probleme de efort capabil (încărcare capabilă), când se calculează mărimea

maximă admisă a efortului axial din secţiune şi de aici mai departe, forţele
exterioare care solicită elementul de rezistenţă
N cap = A ⋅ σa 5.1-11
N cap = E ⋅ A ⋅ ε a 5.1-12
Calculele de rezistenţă se fac pentru secţiunea în care tensiunile sau

deformaţiile specifice ating valorile cele mai mari. Această secţiune poartă
numele de secţiune periculoasă. Cunoaşterea secţiunii periculoase sau a unor
secţiuni posibil a fi periculoase, este absolut necesară în calcul de rezistenţă.
Aplicaţii
A1 Să se dimensioneze cablul unui troliu, care trebui să ridice o sarcină de
30 KN, dacă se cunosc: σ a = 120 MPa, ε a = 0,05 %, E = 2 ·105 MPa.
Dimensionarea trebuie făcută atât din condiţia de rezistenţă cât şi din cea
de rigiditate. Efortul axial din cablu care este de secţiune circulară cu diametrul
d, este egal cu sarcina care trebuie ridicată, N = F.
Pentru condiţia de rezistenţă, se obţine:
N π ⋅ d/ 12
A nec = =
σa 4
de unde rezultă diametrul necesar:
4⋅ N 4 ⋅ 30 ⋅10 3
d1 = = = 17,8 mm ≈ 18mm
π⋅σa π ⋅120
Pentru condiţia de rigiditate, se obţine
N π ⋅ d 22
A nec = =
E ⋅ εa 4
138
de unde rezultă diametrul necesar
4⋅ N 4 ⋅ 30 ⋅103
d2 = = = 19,54 mm ≈ 20 mm
π ⋅ E ⋅ εa π ⋅ 2 ⋅105 ⋅ 0,05 ⋅10− 2
Au rezultat două valori, din condiţii diferite, pentru aceeaşi mărime

(diametrul cablului). Pentru ca ambele condiţii să fie îndeplinite în acelaşi timp,
se va lua dimensiunea cea mai mare obţinută:
d = d max = d 2 = 20 mm.
A2 Ce greutate poate fi susţinută de tijele de secţiune circulară cu

diametrul d = 20 mm şi lungime l = 3 m (Fig.A2a), dacă σ a = 150 MPa, α = 450
? Să se calculeze şi deplasarea pe verticală a articulaţiei comune (E = 2· 105
MPa).
N1 α α
α α N2
F
F
a) b)
Fig.A2
Calculul efortului capabil se face numai din condiţia de rezistenţă. Mai

întâi, trebuie determinate eforturile axiale din cele două tije. Eforturile axiale din
tije sunt evidenţiate în Fig.A2b.
Punând condiţiile de echilibru ca proiecţii de forţe pe orizontală şi
verticală pentru schema din Fig.5.1-3, se obţine:
(∑ F) x
= 0 ⇒ N 1 ⋅ sin α − N 2 ⋅ sin α = 0
⇒ N1 = N 2
(∑ F) y
=0 ⇒ N 1 ⋅ cos α + N 2 ⋅ cos α − F = 0
⇒ 2 ⋅ N 1 ⋅ cos α = F
139
Din cele două relaţii de echilibru, rezultă valoarea eforturilor:
F F F
N1 = N 2 = = =
2 ⋅ cos α 2 2
2⋅
2
Eforturile axiale din tije sunt egale. Egale sunt şi ariile secţiunii
transversale a tijelor. Cum tijele au secţiune constantă şi eforturile sunt de
asemenea constante, rezultă că toate secţiunile sunt la fel de periculoase.
Calculul de rezistenţă se va face atunci numai pentru o singură tijă.
Cunoscând valoarea eforturilor din tije, se poate trece la calculul efortului
capabil şi apoi la determinarea forţei maxime care poate solicita cele două tije:
π ⋅ d2 F
N cap = A ⋅ σa = ⋅ σa =
4 2
de unde
2 ⋅ π ⋅ σa ⋅ d 2 2 ⋅ π ⋅ 150 ⋅ 20 2
F= = = 66643,2 N ≈ 66,64 KN
4 4
Calculul deplasării pe verticală a articulaţiei comune se face pe baza

schemei din Fig.A2-1.
δ
∆l2
Fig.A2-1
Din Fig.a2-1, rezultă că deplasarea pe verticală a articulaţiei comune, este:
Δl 2 1 N2 ⋅ l 2 66,64 ⋅10 3 ⋅ 3 ⋅10 3

δ= = = ⋅ = 3,18 mm
cos α cos α E 2 2 ⋅ 2 ⋅10 5 ⋅100 ⋅ π
140
5.2 CONCENTRAREA TENSIUNILOR
Materialele ductile se deosebesc de cele fragile şi prin comportarea lor

diferită la tensiuni locale. Tensiunile locale sunt acele tensiuni care se extind pe
o porţiune relativ redusă a secţiunii transversale a elementului de rezistenţă. În
general, aceste tensiuni sunt produse de o modificare bruscă a dimensiunilor sau
a formei secţiunilor de-a lungul elementului.
Dacă se supune la întindere o bară slăbită cu o gaură (Fig.5.2-1a), în
secţiunea slăbită la o distanţă suficient de mare de această gaură (secţiunea 2-2),
distribuţia tensiunii pe secţiune este uniformă (Fig.5.2-1b).
F σM
σn
2 2 σn σn
1 1 1 1
F
2 2
F
b)
F
a) c)
Fig.5.2-1
În secţiunea slăbită (secţiunea 1-1) şi dacă bara are o lăţime mare în

comparaţie cu diametrul găurii, distribuţia tensiunii normale este ca cea
prezentată în Fig.5.2-1c), adică în imediata vecinătate a găurii, tensiunea
normală este mult mai mare decât cea calculată cu relaţia cunoscută (σ n = N / A,
tensiune normală nominală). Această creştere bruscă a tensiunii normale se
extinde numai asupra unei porţiuni foarte reduse a secţiunii din imediata
vecinătate a găurii. Pe restul secţiunii, tensiunea normală rămâne aproximativ
egală cu σ n , ca şi cum nu ar exista nici o gaură, nici o slăbire a secţiunii. Astfel
de creşteri ale tensiunii normale se produc în cazul tuturor crestăturilor, renuri,
canale de pană, găuri pentru bolţuri, filete, zgârieturi, etc. Aceste discontinuităţi
din elementele de rezistenţă se numesc concentratori de tensiune.
Raportul dintre tensiunea locală maximă (σ M ) şi tensiunea normală
nominală (σ n ), se numeşte coeficient de concentrare al tensiunii (α k ):
σM
αk = 5.2-1
σn
Cunoscând pentru un concentrator de tensiune valoarea coeficientului de

concentrare al tensiunii, se poate calcula valoarea maximă a tensiunii din
imediata vecinătate a concentratorului:
141
N
σ max = σ M = α k ⋅ σ n = α k ⋅ 5.2-2
A
Dacă secţiunea periculoasă pentru un element de rezistenţă solicitat axial

este într-o porţiune cu concentrator de tensiune, atunci calculul de rezistenţă
trebuie făcut pe baza tensiunii normale maxime, calculate cu relaţia 5.2-2.
Cercetările experimentale care stau de altfel şi la baza determinării
coeficientului de concentrare al tensiunii α k , arată că α k depinde numai de
elementele geometrice ale concentratorului şi este independent de material.
Fenomenul de concentrare al tensiunii, este specific solicitării în domeniul
elastic. La materialele tenace, cum este şi oţelul, după ce se atinge limita de
curgere, are loc o uniformizare a tensiunii în secţiunea cu concentrator. Din
acest motiv, la materialele tenace, pentru solicitări în regim static, nu este
necesar să se ia în calculele de rezistenţă efectul de concentrare, deoarece (în
regim elastic) el produce numai anumite vârfuri de tensiune, fără însă a cauza
ruperea. La materialele fragile, fenomenul de concentrare al tensiunii nu mai
poate fi neglijat, el manifestându-se până la producerea ruperii.
5.3 BARA DE SECŢIUNE CONSTANTĂ SOLICITATĂ AXIAL,

CÂND SE ŢINE SEAMA ŞI DE GREUTATEA PROPRIE
În cele prezentate în paragraful 5.1, în forţele exterioare care solicită bara

axial, nu s-a ţinut seama de greutatea proprie a acesteia. Nu cumva prin această
simplificare a calcului se introduc erori semnificative.
Se vor determina eforturile şi deformaţiile barelor drepte întinse sau
comprimate ţinând seama de influenţa greutăţii proprii a acestora.
Se consideră o bară dreaptă de lungime l, având aria secţiunii transversale
A, modulul de elasticitate longitudinal al materialului E, greutatea specifică a
materialului γ, supusă acţiunii unei forţe exterioare axiale F (Fig.5.3-1a).
Într-o secţiune oarecare x, măsurată de la capătul liber (Fig.5.3-a,b),
efortul axial este:
Nx = F + Gx = F + A ⋅ x ⋅ γ ⋅ g 5.3-1
iar tensiunea normală din aceeaşi secţiune (Fig.5.3-2c), este:
Nx F
σx = = + γ⋅g⋅x 5.3-2
A A
142
Din relaţia 5.3-2, rezultă că tensiunea normală variază liniar de-a lungul
barei, între limitele:
F
σ min = σ x , x = 0 =
A
F 5.3-3
σ max = σ x , x = l = + γ ⋅ g ⋅ l
A
F+G
σmax
l σx
Nx
x
Gx
σmin
F
F N σ
a) b) c)
Fig.5.3-1
Se constată că secţiunea periculoasă este în încastrare, unde pentru

verificarea condiţiei de rezistenţă este necesar ca:
F
σ max = + γ ⋅ g ⋅ l ≤ σa 5.3-4
A
Pentru dimensionare, din relaţia 5.3-4, se obţine:
F
A nec = 5.3-5
σa − γ ⋅ g ⋅ l
Sub acţiunea forţei exterioare F şi a greutăţii proprii, bara se lungeşte.

Pentru această situaţie deformaţia specifică nu este constantă în lungul barei.
Lungirea totală a barei, se calculează cu relaţia:
σ 1 F  1 F 
l l l
1
∆l = ∫ ε x ⋅ dx = ∫ x ⋅ dx = ⋅ ∫  + γ ⋅ g ⋅ x  ⋅ dx = ⋅  ⋅ l + ⋅ γ ⋅ g ⋅ l 2  =
0 0 E E 0A  E A 2 
143
l  F 1 A⋅γ⋅g⋅l l  A⋅γ⋅g⋅l l  G
=  + ⋅ = F + = F + 
EA 2 A  E⋅A 2  E⋅A 2
S-a obţinut astfel, următoarea relaţie pentru calculul lungirii barei când se
ţine seama şi de greutatea proprie a acesteia:
 G
F + ⋅l
∆l = 
2
5.3-6
E⋅A
Relaţia 5.3-6, este asemănătoare cu cea obţinută când se neglijează greutatea

proprie şi ea arată că în cazul în care greutatea proprie nu se neglijează, la
efortul dat de forţele exterioare se adaugă jumătate din greutatea proprie.
Dacă bara nu este supusă forţelor exterioare, atunci numai sub greutatea
sa proprie, lungirea ei este:
G ⋅l
∆l = 5.3-7
2⋅E⋅A
Dacă se doreşte, se poate face şi un calcul al deplasării fiecărei secţiuni.

Secţiunea situată la distanţa x de capătul liber (Fig.5.3-1a), are o deplasare δ x
egală cu lungirea părţii de bară de deasupra ei. Aceasta se poate determina
scriind lungirea unui interval elementar dx şi integrând de la x la x = l:
γ
1 F  1 F
( )
l l
δ x = ∫ ε x ⋅ dx = ⋅ ∫  + γ ⋅ x  ⋅ dx = ⋅  ⋅ (l − x ) + ⋅ l 2 − x 2  5.3-8
x
E xA  E A 2 
Din relaţia 5.3-8, rezultă că deplasarea axială a secţiunilor variază după o

lege parabolică.
Analizând relaţia 5.3-5, se constată că la o anumită lungime a barei, când
numitorul devine egal cu zero, aria secţiunii tinde spre infinit, adică indiferent de
mărimea secţiunii, în bară se depăşeşte tensiunea admisibilă numai datorită
greutăţii proprii (în absenţa forţelor exterioare). Lungimea barei (lungimea
admisibilă), când numai sub greutatea proprie în bară se atinge tensiunea
admisibilă, rezultă din relaţia 5.3-5:
σa
σa − γ ⋅ g ⋅ la = 0 ⇒ la = 5.3-9
γ⋅g
Pe baza relaţiei 5.3-9, se poate determina lungimea de rupere, adică

lungimea barei care se rupe numai sub greutate proprie:
144
σr
lr = 5.3-10
γ⋅g
Dacă se are în vedere că pentru oţelul obişnuit, σ r = 370 MPa, γ = 7,8

daN/dm3 şi g = 10 m/s2, se obţine pentru lungimea de rupere a oţelului
aproximativ valoarea l r = 4743,58 m. În realitate nu există astfel de situaţii, bare
de aşa lungime care să se rupă numai sub greutatea proprie.
5.4 BARA DE EGALĂ REZISTENŢĂ
La barele de secţiune constantă, când se ţine seama şi de greutatea

proprie, s-a văzut că există o singură secţiune (cea din încastrare) în care
tensiunea normală este maximă şi egală cu cea admisibilă (pentru cazul când se
face calculul de rezistenţă). Această situaţie arată că o astfel de bară este
utilizată neeconomic.
Se urmăreşte acum să se stabilească forma unei astfel de bare, încât în
fiecare secţiune tensiunea să fie aceeaşi şi egală cu tensiunea admisibilă σ a . Bara
care prezintă în orice secţiune aceeaşi tensiune şi egală cu tensiunea admisibilă
σ a , se numeşte bară de egală rezistenţă. Anticipând puţin, se consideră că bara
de egală rezistenţă, are forma din Fig.5.4-1a.
Ax+dAx
σa σa
Ax+dAx
Ax dx
l dx
σa
x dGx Ax
σa dGx
F
a) b) c)
Fig.5.4-1
La distanţa x de capătul liber, se decupează un element de lungime dx, pe

care s-au reprezentat tensiunile şi forţele (Fig.5.4-1c). Din condiţia de echilibru
pentru acest element, ca o proiecţie de forţe pe verticală, se obţine:
145
(∑ F) y
= σa ⋅ (A x + dA x ) − σa ⋅ A x − dG x = o
unde dG x = A x ⋅ dx ⋅ γ ⋅ g 5.4-1
⇒ σa ⋅ dA x − A x γ ⋅ g ⋅ dx = 0
dA x γ ⋅ g
⇒ = ⋅ dx 5.4-2
Ax σa
Integrând ecuaţia diferenţială 5.4-2, se obţine:
γ⋅g
ln A x = ⋅x +C 5.4-3
σa
Constanta de integrare C, se determină punând condiţiile la limită:

Pentru x = 0
Ax = A0 ⇒ ln A 0 = C 5.4-4
Cu 5.4-4, relaţia 5.4-3, capătă forma:
γ ⋅g
ln A x = ⋅ x + ln A 0
σa
γ ⋅g A γ ⋅g
⇒ ln A x − ln A 0 = ⋅ x ⇒ ln x = ⋅x
σa A0 σa
γ ⋅g
⋅x
Ax σa
⇒ =e
A0
γ ⋅g 5.4-5
⋅x
⇒ A x = A0 ⋅ e σa
unde:
A 0 - este aria secţiunii din capătul liber (acolo unde greutatea proprie nu
are nici un efect) şi a cărei valoare este:
F
A0 = 5.4-6
σa
146
Relaţia 5.4-5 arată că pentru o bară de egală rezistenţă, aria secţiunii

transversale în lungul barei, variază după o funcţie exponenţială.
Lungirea barei de egală rezistenţă se calculează relativ uşor, ştiind că la o
astfel de bară, deformaţia specifică ε este constantă:
σa
∆l = ε ⋅ l = ⋅l 5.4-7
E
Realizarea practică a profilului barei de egală rezistenţă, implică

dificultăţi tehnologice deosebite. Din acest motiv, barele de egală rezistenţă, se
realizează cu secţiune variabilă în trepte, căutând un profil cât mai apropiat de
cel real. Mărirea numărului de tronsoane conduce la o apropiere de profilul real,
dar în acelaşi timp, creşte consumul de manoperă.
În Fig.5.4-2a, se prezintă o bară de egală rezistenţă cu secţiune variabilă
în trepte, iar în Fig.5.4-2b, variaţia tensiunii normale. La o astfel de bară,
tensiunea normală numai în anumite secţiuni este egală cu cea admisibilă.
σa
ln An
l3 A3
l2 A2
σa
l1 A1
F σ
a) b)
Fig.5.4-2
Aria secţiunii transversale pentru fiecare tronson de arie constantă, se

calculează uşor, ţinând seamă de faptul că pe un tronson, pe lângă forţa
exterioară, acţionează numai greutatea tronsoanelor situate sub cel care se
calculează.
Astfel, pentru cele n tronsoane, aria secţiunii transversale, este:
147
F + G 1 F + A1 ⋅ l1 ⋅ γ ⋅ g
A1 nec = = ⇒
σa σa
A 1 ⋅ σ a = F + A 1 ⋅ l1 ⋅ γ ⋅ g ⇒
A1 ⋅ σ a − A1 ⋅ l1 ⋅ γ ⋅ g = F ⇒
A1 ⋅ (σ a − l1 ⋅ γ ⋅ g ) = F ⇒
F
A1 nec = 5.4-8a
σ a − l1 ⋅ γ ⋅ g
Procedând ca mai sus şi având în vedere că
F + G 1 + G 2 F + G 1 + A 2 nec ⋅ l 2 ⋅ γ ⋅ g
A 2 nec = = ⇒
σa σa
se obţine pentru A 2 :
F + G1
A 2 nec =
σa − γ ⋅ g ⋅ l2
respectiv:
F + G1 + G 2
A 3 nec = 5.4-8b
σ a − γ ⋅ g ⋅ l3
.
.
.
n −1
F + ∑Gi
A n nec = i =1
σa − γ ⋅ g ⋅ ln
unde:
G i – greutatea tronsonului de ordinul i.
Bara de egală rezistenţă solicitată la compresiune se tratează în mod asemănător.
148
5.5 TENSIUNI PE SECŢIUNI ÎNCLINATE LA

BARA SOLICITATĂ LA TRACŢIUNE
Până acum, la bara dreaptă solicitată axial, s-a studiat numai tensiunea
care apare pe o suprafaţă normală la axa longitudinală a barei. Pentru bara
dreaptă solicitată axial, prezintă interes şi secţiunile înclinate (BD din Fig.5.5-
1a) faţă de secţiunea transversală BC a barei.
a) N σx p N
α
y C D y
A A
σα
B B σα α
σx p
σx
α τα
A cosα x A cosα x
C D τα C D
A sinα A sinα c)
b)
Fig.5.5-1
Pe suprafaţa normală la axa barei tensiunea normală σ x se calculează cu

relaţia cunoscută de la solicitarea axială. Dacă din bară se izolează un element
de volum de grosime unitară (Fig.5.5-1a,b), pentru ca acesta să fie în echilibru
trebuie ca şi pe faţa înclinată BD de arie A să acţioneze o tensiune p pe aceeaşi
direcţie cu σ x . Tensiunea p de pe faţa înclinată cu unghiul α, se descompune în
două componente (Fig.5.5-1b,c): una normală la secţiunea înclinată (σ α ) şi
cealaltă în planul secţiunii (τ α ) care este o tensiune tangenţială. Tensiunile sunt
însă uniform repartizate pe cele două suprafeţe, dar forţele produse de acestea
pot fi considerate concentrate în centrul de greutate al suprafeţei respective.
Pentru scrierea condiţiilor de echilibru se utilizează schema simplificată
din Fig.5.5-1c. Ecuaţiile de echilibru se scriu ca sumă de proiecţii de forţe pe
direcţia normală la suprafaţa înclinată, respectiv pe direcţia conţinută în planul
suprafeţei înclinate:
Se obţin astfel ecuaţiile:
σα ⋅ A − σ x ⋅ A cos α ⋅ cos α = 0
5.5-1
τα ⋅ A − σ x ⋅ A cos α ⋅ sin α = 0
149
Rezolvând sistemul 5.5-1, se obţin expresiile pentru tensiunile de pe o

suprafaţă înclinată:
σx
σα = σ x ⋅ cos 2 α = ⋅ (1 + cos 2α )
2
σ 5.5-2
τα = x ⋅ sin 2α
2
Din relaţia 5.5-2 rezultă că pentru α = 0, tensiunea normală σ α este

maximă şi egală cu σ x , iar pentru α = π / 2 (suprafaţă paralelă cu axa barei), σ α
= 0. Pentru a determina extremele tensiunii tangenţiale τ α de pe suprafaţa
înclinată, se anulează derivata sa de ordinul întâi în raport cu unghiul 2α:
dτ α σ π
= x ⋅ cos 2α = 0 ⇒ cos 2α = 0 ⇒ 2α =
d(2α ) 2 2
π 5.5-3
⇒ α=
4
Deci, tensiunile tangenţiale sunt maxime pe suprafeţe înclinate cu 450 faţă

de direcţia axei longitudinale a barei. Introducând valoarea α = 450 în expresia
tensiunii tangenţiale (relaţia 5.5-2), se obţine valoarea maximă a acesteia:
σx π σ
τα max = τα = π / 2 = ⋅ sin 2 = x 5.5-4
2 4 2
Pe secţiuni înclinate cu 450 rezultă tensiuni tangenţiale maxime a căror

valoare este jumătate din valoarea tensiunii normale ce acţionează pe suprafaţa
transversală a barei.
Pentru un element de rezistenţă, când ruperea acestuia s-a produs după o
suprafaţă normală la axa longitudinală a barei (secţiune transversală), aceasta s-a
datorat valorii mari a tensiunii normale (σ x = σ max ) din această secţiune. Când
ruperea are loc după o suprafaţă înclinată cu 450 faţă de direcţia tensiunii
normale σ x , ruperea este cauzată de tensiunea tangenţială maximă (τ max = σ x /
2). Un exemplu elocvent de o astfel de rupere la 450 faţă de direcţia de solicitare
este ruperea fontei la solicitarea de compresiune.
150
5.6 ENERGIA DE DEFORMAŢIE LA SOLICITAREA AXIALĂ
Se consideră curba caracteristică a unui oţel (Fig.5.6-1) pe care în porţiunea

liniară se fixează două puncte B şi C, infinit apropiate.
dσ B
C
ε
O ε
dε
Fig.5.6-1
Punctului C îi corespund coordonatele (σ ; ε), iar punctului B, coordonatele

(σ + dσ ; ε + dε). Forţele exterioare care solicită elementul (epruveta) efectuează
lucru mecanic care se acumulează ca energie de deformaţie în element. Dacă
elementul are secţiune constantă de arie A, efortul axial trebuie să fie:
N=σ ⋅A 5.6-1
Prin trecerea de la punctul C la B când se poate considera că efortul axial N

este constant (punctele sunt infinit apropiate), elementul se lungeşte cu
d(∆l) = dε ⋅ l 5.6-2
Lucrul mecanic produs de forţa exterioară egală cu efortul axial N, în

domeniul comportării elastice a materialului, conform principiului lui
Clapeyron, se transformă integral în energie de deformaţie:
dL = dU = N ⋅ d(∆l ) = A ⋅ σ ⋅ dε ⋅ l = A ⋅ l ⋅ σ ⋅ dε 5.6-3
În domeniul în care sunt plasate punctele C şi B, fiind valabilă legea lui

Hooke, se poate scrie:
151
dσ
σ = E ⋅ ε ⇒ dε = 5.6-4
E
Ţinând seama de relaţia 5.6-4, relaţia 5.6-3 devine
σ
dL = A ⋅ l ⋅ ⋅ dσ 5.6-5
E
Dacă relaţia 5.6-5 se integrează între limitele 0 şi σ, se obţine expresia

lucrului mecanic al forţelor exterioare şi implicit a energiei totale de deformaţie
înmagazinată în bară:
σ σ
σ σ2 σ2
L = U = ∫ dL = ∫ A ⋅ l ⋅ ⋅ dσ = A ⋅ l ⋅ = V⋅ 5.6-6
0 0 E 2 ⋅ E 2⋅E
unde:
V – volumul barei (s-a considerat aria secţiunii transversale, constantă).
Energia de deformaţie specifică (a unităţii de volum) se deduce din

relaţia 5.6-6 şi este:
U σ2
U1 = = 5.6-7
V 2⋅E
Se poate determina şi energia de deformaţie acumulată în unitatea de

volum dU:
σ2
dU = U1 ⋅ dV = ⋅ dV 5.6-8
2⋅E
Pentru un element la care aria secţiunii nu este constantă, energia totală de

deformaţie se calculează cu relaţia:
σ2
U = ∫ dU = ∫ ⋅ dV 5.6-9
V V
2 ⋅ E
sau în funcţie de efortul axial N, când
N
σ= şi dV = A ⋅ dx
A
152
l
N2
U=∫ ⋅ dx 5.6-10
0 2 ⋅ E ⋅ A
Dacă pe intervalul de lungime l, bara are efortul axial N şi rigiditatea EA

constante, atunci pe acel interval, energia totală de deformaţie este (rezultă din
relaţia 5.6-10):
N2 ⋅ l
U= 5.6-11
2⋅E⋅A
Dacă în relaţia 5.6-7 se înlocuieşte tensiunea normală funcţie de

deformaţia specifică
σ = ε⋅E
relaţia pentru energia de deformaţie specifică capătă forma:
σ⋅ε
U1 = 5.6-12
2
Relaţia 5.6-12, arată că energia de deformaţie specifică este egală cu aria

suprafeţei de sub curba caracteristică la tracţiune. Convenţional însă, această
constatare poate fi extinsă până la rupere.
153
5.7 SISTEME STATIC NEDETERMINATE LA

SOLICITAREA AXIALĂ. APLICAŢII
Dacă la un sistem, necunoscutele (reacţiuni sau eforturi) nu pot fi

determinate cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru, atunci sistemul este static
nedeterminat. Gradul de nedeterminare al sistemului, este dat de diferenţa
dintre numărul necunoscutelor şi numărul ecuaţiilor de echilibru scrise.
Pentru rezolvarea sistemelor static nedeterminate (în prima etapă aflarea
necunoscutelor), este nevoie de ecuaţii suplimentare, atâtea cât este şi gradul de
nedeterminare. Ecuaţiile suplimentare rezultă din explicitarea relaţiilor care se
scriu între deformaţiile sau deplasările diferitelor elemente componente ale
sistemului sau ale secţiunilor acestora. După găsirea acestor ecuaţii suplimentare
(numărul lor este egal cu gradul de nedeterminare) şi determinarea
necunoscutelor, problema devine una obişnuită, uşor de rezolvat.
Studiul sistemelor static nedeterminate solicitate axial se face pe cazuri de
probleme concrete, ceea ce va uşura mult înţelegerea modului de rezolvare a
acestor probleme.
5.7.1 Sisteme de bare articulate concurente, static nedeterminate

A1 Fie sistemul de trei bare solicitat de o forţă F ca în Fig.5.7.1-1a.
Cunoscându-se: A 1 = A 2 = 1 cm2, A 3 = 2 A 2 = 2 cm2, E 1 = E 2 = E 3 = 2,1⋅105
MPa, α = 300, F = 50 KN şi a = 0,5 m, σ a = 160 MPa, se cere:
a) tensiunile maxime din cele trei bare
b) deplasarea pe verticală a articulaţiei comune (a articulaţiei C).
3 a N3
C
1 2 N1 N2
a α α
F
a) α α F
b)
Fig.5.7.1-1
154
Fiind bare articulate şi neîncărcate pe lungimea lor, nu preiau decât eforturi

axiale. Eforturile axiale din cele trei bare sunt evidenţiate în Fig.5.7.1-1b.
Determinarea eforturilor se face punând condiţiile de echilibru pentru sistemul
din Fig.5.7.1-1b. Pentru acest sistem nu se poate scrie ecuaţie de momente
deoarece barele sunt concurente în articulaţia C. Deja se evidenţiază faptul că
există trei necunoscute (eforturile axiale N 1 , N 2 , N 3 ) şi se pot scrie numai două
ecuaţii de echilibru (proiecţii de forţe):
(∑ F) x
= 0 ⇒ N1 ⋅ sin α − N 2 ⋅ sin α = 0
5.7.1-1
⇒ N1 = N 2
(∑ F) y
= 0 ⇒ 2 ⋅ N1 ⋅ cos α + N 3 = F 5.7.1-2
Numai din relaţiile 5.7.1-1 şi 5.7.1-2 nu se pot determina cele trei eforturi.
Rezultă că sistemul este static nedeterminat o dată (3 necunoscute şi 2 ecuaţii de
echilibru). Relaţia suplimentară se găseşte din analiza modului de deformare a
celor trei bare (Fig.5.7.1-2). În Fig.5.7.1-2, prin linie întreruptă este prezentată
poziţia celor trei bare înainte de solicitare (în stare nedeformată).
∆l2
∆l3
Fig.5.7.1-2
Între deformaţiile celor trei bare, din Fig.5.7.1-2, rezultă următoarea relaţie:
∆l1 = ∆l 2 = ∆l 3 ⋅ cos α
care explicitată în funcţie de mărimile care intervin, capătă forma:

a
N2 ⋅
cos α = N 3 ⋅ a
5.7.1-3
E ⋅ A2 E ⋅ A3
155
şi reprezintă cea de-a treia ecuaţie necesară determinării eforturilor axiale din
bare.
După rezolvarea sistemului format din ecuaţiile 5.7.1-1, 5.7.1-2 şi 5.7.1-3,
rezultă pentru eforturile axiale, valorile:
N 1 = N 2 = 0,227 · F = 11,37 KN
N 3 = 0,606 · F = 30,31 KN.
a) Cu aceste valori pentru eforturi, se obţin tensiunile normale din cele trei
bare ale sistemului din Fig.5.7.1-1a:
N 1 11,37 ⋅ 10 3
σ1 = σ 2 = = = 113,7 MPa
A1 100
N 3 30,31 ⋅ 10 3
σ3 = = = 151,5 MPa
A3 200
Valorile tensiunii normale rezultate sunt mai mici decât cele admisibile.
c) Deplasarea articulaţiei comune C (Fig.5.7.1-2b), este uşor de calculat:
N 3 ⋅ a 30,31 ⋅ 10 3 ⋅ 500
δ C = ∆l 3 = = = 0,361 mm
E ⋅ A3 2,1 ⋅ 10 5 ⋅ 200
5.7.2 Sisteme de bare articulate neconcurente, static nedeterminate
A1 Fie sistemul de bare articulate neconcurente din Fig.5.7.2-1a.

Cunoscând l 1 = l 2 = 0,5 m, d 1 = d 2 = 20 mm, E = 2 · 105 MPa, σ a = 150 MPa,
se cere:
a) valoarea maximă admisă pentru forţa F
b) deplasarea pe verticală a punctului de aplicaţie al forţei F.
Grinda BC este rigidă (nedeformabilă).
l1 1 F N1
a F
B B a
C a a
a a l2 N2
2
a) b)
Fig.5.7.2-1
156
a) Eforturile din cele două bare sunt evidenţiate în Fig.5.7.2-1b. Pentru

acest sistem se scrie o ecuaţie de echilibru, ca o sumă de momente faţă de
articulaţia B. Nu se mai scriu ecuaţii de proiecţii de forţe, deoarece aceste ecuaţii
ar introduce şi reacţiunile din articulaţia B şi astfel nu se obţine nimic în plus.
(∑ M ) B
= 0 ⇒ N1 ⋅ a + N 2 ⋅ 2a = F ⋅ 3a
5.7.2-1
⇒ N1 + 2 ⋅ N 2 = 3 ⋅ F
S-a obţinut o relaţie şi sunt două necunoscute: N 1 şi N 2 . Rezultă că acest

sistem este un sistem static nedeterminat o singură dată. Relaţia suplimentară se
obţine din Fig.5.7.2-2, unde starea nedeformată a sistemului este prezentată prin
linie întreruptă.
a a a
∆l1 ∆l2 δC
Fig.5.7.2-2
Din Fig.5.7.2-2 se obţine relaţia între deformaţiile celor două bare (din
asemănarea triunghiurilor):
N 2 ⋅ l2 N ⋅l
∆l 2 = 2 ⋅ ∆l1 ⇒ = 2⋅ 1 1
E ⋅ A2 E ⋅ A1
de unde rezultă ecuaţia suplimentară căutată:
N 2 = 2 ⋅ N1 5.7.2-2
Rezolvarea sistemului format de ecuaţiile 5.7.2-1 şi 5.7.2-2 conduce la

următoarele valori ale eforturilor axiale:
157
3
N1 = ⋅ F = 0,6 ⋅ F
5
6 5.7.2-3
N 2 = ⋅ F = 1,2 ⋅ F
5
Cum cele două bare au aceeaşi arie a secţiunii transversale, rezultă că mai
periculoasă este bara 1, deoarece efortul axial din aceasta este mai mare decât
cel din bara 2. Sarcina capabilă se va determina atunci din condiţia de rezistenţă
a barei 1:
A1 ⋅ σ a π ⋅ d 2 σ a π ⋅ 400 150
N 2 = 1,2 ⋅ F = A1 ⋅ σ a ⇒ F = = ⋅ = ⋅ =
1,2 4 1,2 4 1,2
= 39267 N ≈ 39,27 KN
N 1 = 19,635 kN
c) Deplasarea punctului de aplicaţie al forţei F, se determină tot din

Fig.5.7.2-2, rezultând:
N 1 ⋅ l1 0,6 ⋅ 39,27 ⋅ 10 3 ⋅ 500

δ C = 3 ⋅ ∆l1 = 3 ⋅ = 3⋅ ≈ 0,56 mm
E ⋅ A1 2 ⋅ 10 5 ⋅ 100 ⋅ π
5.7.3 Sisteme cu inexactităţi de execuţie
La executarea unei structuri de rezistenţă, nu se poate realiza o

dimensiune exactă a diferitelor elemente. Totdeauna, trebuie avut în vedere
posibilitatea existenţei unei mici inexactităţi de execuţie.
În cazul sistemelor static determinate, inexactităţile de execuţie nu
provoacă nici un fel de tensiuni suplimentare.
În cazul sistemelor static nedeterminate, datorită montării forţate ca
urmare a existenţei unor inexactităţi de execuţie, în elementele de rezistenţă se
creează tensiuni suplimentare. De multe ori, aceste tensiuni sunt mari, iar
suprapuse peste cele create de forţele exterioare, pot compromite capacitatea de
rezistenţă a elementelor.
Se vor prezenta două cazuri în care se întâlnesc inexactităţi de execuţie,
iar montarea sistemului se realizează forţat.
158
a) Bare articulate static nedeterminate, cu inexactităţi de execuţie
A1 Pentru sistemul din Fig.5.7.3-1a la care dintr-o greşeală de execuţie

bara din mijloc s-a realizat mai scurtă cu δ = 2 mm, se cere să se calculeze
tensiunile care apar în bare dacă montarea sistemului se face forţat. Se cunosc:
h = 4 m, a= 1 m, E = 2⋅105 MPa, iar barele sunt circulare cu diametrul d = 20
mm.
2 3 N1 N3
h 1 N2
δ a a
a a B
a) b)
Fig.5.7.3-1
Montajul forţat se poate realiza prin lungirea barei 2 şi scurtarea barelor 1

şi 3. Sensul real al eforturilor axiale din cele trei bare este prezentat în Fig.5.7.3-
1b. Pentru acest sistem se pun şi condiţiile de echilibru, ca o sumă de forţe pe
verticală şi o sumă de momente faţă de punctul de aplicaţie al efortului axial din
bara 2 (punctul B):
(∑ F) y
= 0 ⇒ N1 + N 3 = N 2 5.7.3-1
(∑ M ) B
= 0 ⇒ N1 ⋅ a − N 3 ⋅ a = 0
5.7.3-2
⇒ N1 = N 3
Şi în acest caz, sistemul este static nedeterminat, deoarece sunt trei

necunoscute (eforturile axiale) şi se pot scrie numai două ecuaţii de echilibru.
Ecuaţia suplimentară necesară, rezultă din analiza modului de deformare a
barelor la montarea forţată a sistemului. Deformaţiile barelor la montarea lor
forţată este prezentată în Fig.5.7.3-2. Din Fig.5.7.3-2, rezultă:
∆l1 + ∆l 2 = δ 5.7.3-3
159
care explicitată, capătă forma:
N1 ⋅ h N 2 ⋅ h
+ =δ 5.7.3-4
E ⋅ A1 E ⋅ A 2
de unde având în vedere că A 1 = A 2 = A, se obţine:
E⋅A
N1 + N 2 = ⋅δ 5.7.3-5
h
∆l2
δ
∆l1 ∆l3
Fig.5.7.3-2
Rezolvând sistemul format de ecuaţiile 5.7.3-1, 5.7.3-2 şi 5.7.3-5, se obţin

pentru cele trei eforturi, valorile:
E⋅A
N1 = N 3 = ⋅ δ = 10,46 KN
3⋅ h 5.7.3-6
N 2 = 2 ⋅ N 1 = 20,92 KN
Tensiunile create în bare după montarea lor forţată sunt:
N1 10,46 ⋅ 10 3
σ1 = σ 3 = =− = −33,29 MPa
A1 100 ⋅ π
5.7.3-7
N 2 20,92 ⋅ 10 3
σ2 = = = 66,58 MPa
A2 100 ⋅ π
În bara 1 şi 3, tensiunile sunt de compresiune, iar în bara 1, de întindere.

Se poate constata că la montarea forţată a elementelor de rezistenţă, se creează
suplimentar tensiuni destul de mari. În practică, existenţa unor astfel de tensiuni
datorate montării forţate a unor elemente nu poate fi neglijată.
160
b) Bare drepte solicitate axial, care prezintă un rost (spaţiu) la un capăt
A2 Se consideră bara dreaptă din Fig.5.7.3-3a, care dintr-o greşeală s-a

executat mai scurtă cu δ. Să se calculeze tensiunea maximă care apare în bară
după aplicarea sistemului de forţe. Se cunosc: δ = 0,1 mm, A 2 = 2 A 1 = 1000
mm2, a = 0,5 m, E 1 = E 2 = 2⋅105 MPa, F = 24 KN.
A2 A1
2F F
a)
2a a a
δ
N1 2F F N2
b)
46,6
N [KN] c)
-1,4
-25,4
Fig.5.7.3-3
După aplicarea forţelor, bara se deformează ajungând cu capătul din

dreapta în reazem.
Acţiunea forţelor exterioare este prezentată în Fig.5.7.3-3b. Se poate pune
o singură condiţie de echilibru şi anume o sumă de forţe pe orizontală:
(∑ F) x
= 0 ⇒ N 1 − 2F − F + N 2 = 0
5.7.3-8
⇒ N 1 + N 2 = 3F
Bara din Fig.5.7.3-3 este static nedeterminată, deoarece există două

necunoscute (reacţiunile din înţepeniri) şi se poate scrie o singură ecuaţie de
echilibru. Relaţia suplimentară rezultă din condiţia că lungirea totală a barei
(între cele două reazeme) este egală cu δ:
N 1 ⋅ 2a (N 1 − 2F) ⋅ a (N 1 − 2F − F) ⋅ a
∆l tot = δ ⇒ + + =δ
E ⋅ A2 E ⋅ A1 E ⋅ A1
N 1 ⋅ 2a (N 1 − 2F) ⋅ a (N 1 − 3F) ⋅ a
5.7.3-9
⇒ + + =δ
E ⋅ 2A 1 E ⋅ A1 E ⋅ A1
161
5 E ⋅ A1 ⋅ δ
⇒ N1 = ⋅F+ ≈ 46,6 KN 5.7.3-10
3 3⋅ a
Diagrama de efort axial este prezentată în Fig.5.7.3-3c, de unde rezultă că

intervalul periculos este cel din dreapta, de arie A 1 şi pe care acţionează efortul
axial de compresiune N 2 = - 25,4 KN.
Tensiunea maximă în bara studiată, rezultată după aplicarea forţelor F,
este:
N2 25,4 ⋅ 103
σ max = =− = −50,8 MPa
A1 500
Observaţie: În cazul barelor asemănătoare, dar care nu prezintă rostul δ (bara

este fixată la ambele capete), calculul se face similar numai că în relaţia 5.7.3-
9, ∆l total = 0.
5.7.4 Bare cu secţiune neomogenă, solicitate axial
Secţiunile neomogene F
sunt acele secţiuni F
care în puncte
diferite, prezintă N1
proprietăţi diferite.
Asemenea elemente F F Ni
de rezistenţă se x
întâlnesc frecvent în Nn
l b)
practică: stâlpii de
beton armat, cabluri F F
de aluminiu sau cupru
cu inimă de oţel, etc. a)
La aceste elemente se Fig.5.7.4-1
studiază modul de
repartizare al efortului axial pe fiecare material, dacă se cunoaşte forţa exterioară
aplicată elementului ca un tot unitar (Fig.5.7.4-1a)
În Fig.5.7.4-1b sunt prezentate eforturile axiale N 1 , ... N i , ...N n din

secţiune pentru cele n materiale diferite. Punând condiţia de echilibru ca o sumă
de forţe pe axa longitudinală a barei, pentru acest element, se obţine:
162
(∑ F) x
= 0 ⇒ N1 + N 2 + N 3 + ... + N n = F 5.7.4-1
Se poate scrie o singură ecuaţie şi sunt n necunoscute. Rezultă că sistemul

este de (n - 1) ori static nedeterminat. Relaţiile suplimentare, rezultă din condiţia
că toate materialele componente suferă aceeaşi deformaţie:
∆l1 = ∆l 2 = ∆l 3 = ... = ∆l n
N1 ⋅ l N2 ⋅l N3 ⋅l Nn ⋅l 5.7.4-2
⇒ = = = ... =
E1 ⋅ A1 E 2 ⋅ A 2 E 3 ⋅ A 3 En ⋅ An
Ţinând seamă de relaţia 5.7.4-1, relaţia 5.7.4-2 poate fi scrisă (după

simplificare cu lungimea l) sub forma:
n
N1 N2 N3 Nn ∑N i
F
= = = ... = = i =1
= 5.7.4-3
E1 ⋅ A1 E 2 ⋅ A 2 E 3 ⋅ A 3 En ⋅ An n n
∑E
i =1
i ⋅ Ai ∑E
i =1
i ⋅ Ai
Din relaţia 5.7.4-3 rezultă eforturile axiale şi tensiunile normale din fiecare
material:
E1 ⋅ A1 N1 E1
N1 = n
⋅ F ⇒ σ1 = = n
⋅F
∑E ∑E
A1
i ⋅ Ai i ⋅ Ai
i =1 i =1
E2 ⋅ A2 N2 E2
N2 = n
⋅ F ⇒ σ2 = = n
⋅F
∑E ∑E
A2
i ⋅ Ai i ⋅ Ai
i =1 i =1
. 5.7.4-4
.
.
En ⋅ An Nn En
Nn = n
⋅ F ⇒ σn = = n
⋅F
∑E ∑E
An
i ⋅ Ai i ⋅ Ai
i =1 i =1
163
Un astfel de element de rezistenţă ar lucra în condiţii economice, dacă în

fiecare material tensiunea maximă este egală cu tensiunea admisibilă a fiecăruia,
respectiv dacă condiţia de deformaţii ar fi de forma:
σ a1 σ a 2 σ
= = ... = an
E1 E2 En
În general, o astfel de relaţie nu poate fi satisfăcută. Din acest motiv, la

dimensionarea unui element de rezistenţă cu secţiune neomogenă, se va impune
atingerea tensiunii admisibile numai în unul dintre materiale (cel mai periculos),
celelalte rămânând solicitate sub tensiunea admisibilă.
A1 Să se verifice elementele re rezistenţă ale sistemului din Fig.5.7.4-2a ,

pentru care se cunosc: F = 100 KN, δ = 0,1 mm, E OL = E 0 = 2⋅105 MPa, E Cu =
E c = 105 MPa, σ aOL = σ a0 = 150 MPa, σ aCu = σ ac = 60 MPa, d = 20 mm, d 1 =
35 mm, d 2 = 50 mm, l = 1 m.
F F
δ δ
∆lc
d N0 Nc ∆l0
Oţel
l d1
Cupru
b)
d2
c)
a)
Fig.5.7.4-2
Ambele elemente sunt solicitate la compresiune dacă cea din cupru se

scurtează sub acţiunea forţei exterioare F cu mai mult de δ. Pentru acest
exemplu, scurtarea barei din cupru sub acţiunea forţei F este mai mare decât
rostul δ. Eforturile axiale din cele două bare (N OL = N 0 , N Cu = N c ), care iau
naştere, se opun acţiunii forţei F (Fig.5.7.4-2b). Condiţia de echilibru pusă ca o
sumă de forţe pe verticală conduce la relaţia:
(∑ F) y
= 0 ⇒ N0 + Nc = F 5.7.4-5
164
Şi acest sistem este static nedeterminat, deoarece nu se mai pot scrie

ecuaţii de echilibru şi există două necunoscute: eforturile axiale din cele două
materiale.
Ecuaţia suplimentară rezultă din analiza modului de deformare al celor
două bare sub acţiunea forţei exterioare F (Fig.5.7.4-2c). Relaţia de deformaţii
care se obţine este:
∆l c − ∆l 0 = δ 5.7.4-6
care explicitată conduce la relaţia:
Nc ⋅ l N ⋅l
− 0 =δ 5.7.4-7
Ec ⋅ Ac E0 ⋅ A0
După rezolvarea sistemului format de ecuaţiile 5.7.4-5 şi 5.7.4-7, se obţin

pentru eforturile axiale din cele două materiale, valorile
N c = N Cu = 65,3 KN 5.7.4-8a
N 0 = N OL = 34,7 KN. 5.7.4-8a
Tensiunile care iau naştere în cele două materiale, sunt:
N OL N OL
σ OL = = = - 110,5 MPa < σ a OL 5.7.4-9a
A OL π ⋅ d2
4
N Cu N Cu
σ Cu = = = - 65,24 MPa > σ a Cu 5.7.4-8b
A Cu π ⋅ d 2 - d 2
( )
2 1
4
5.7.5 Bare supuse variaţiilor de temperatură
La calculul barelor care prezentau inexactităţi de execuţie, s-a văzut că la

montarea forţată chiar în lipsa unor forţe exterioare, apar tensiuni uneori destul
de mari. Tensiuni, în absenţa forţelor exterioare, pot apărea şi datorită variaţiilor
de temperatură la care sunt supuse elementele de rezistenţă, în mod voit sau
accidental. Tensiuni de acest fel, spre exemplu, se produc în şinele de cale ferată
165
vara când temperatura creşte mult sau iarna când aceasta scade semnificativ sub
00 C. În urma variaţiei temperaturii şinelor în raport cu temperatura la care
acestea s-au montat, în şine apar tensiuni normale de întindere sau compresiune,
funcţie de sensul variaţiei temperaturii (compresiune la creşterea temperaturii şi
întindere la scăderea acesteia).
Fie o bară de lungime l şi secţiune constantă de arie A, confecţionată
dintr-un material cu coeficient de dilatare termică liniară α. Dacă bara suferă o
modificare de temperatură ∆t, ea se deformează cu cantitatea:
Δl = α ⋅ l ⋅ Δt 5.7.5-1
Această deformaţie dacă se produce liber (la sisteme static determinate) nu

produce tensiuni. În sisteme static nedeterminate când deformaţiile produse de
variaţia de temperatură sunt împiedicate (Fig.5.7.5-1a), variaţia de temperatură
produce tensiuni.
A, E, α
l ∆lt = ∆lN
a) c)
N1 N2
b)
Fig.5.7.5-1
Pentru bara din Fig.5.7.5-1a, dilatarea sa nu este permisă datorită acţiunii

reazemelor (reacţiunilor, Fig.5.7.5-1b). Înseamnă că întreaga deformaţie datorată
variaţiei de temperatură, este preluată de efortul axial de compresiune din bară
(Fig.5.7.5-1c).
Din condiţia de echilibru scrisă pentru reprezentarea din Fig.5.7.5-1b,
rezultă relaţia:
(∑ F) x
= 0 ⇒ N1 − N 2 = 0 ⇒ N1 = N 2 = N 5.7.5-2
iar din condiţia de deformaţii (Fig.5.7.5-1c) se obţine:
N⋅l
∆l t = ∆l N ⇒ α ⋅ l ⋅ ∆t = 5.7.5-3
E⋅A
166
Din relaţia 5.7.5-3 se determină mărimea efortului axial din bară, datorat
variaţiei de temperatură:
N = E ⋅ A ⋅ α ⋅ ∆t 5.7.5-4
iar tensiunea normală din bară este:
N E ⋅ A ⋅ α ⋅ ∆t
σ= = = E ⋅ α ⋅ ∆t 5.7.5-5
A A
Relaţia 5.7.5-5 arată că tensiunea normală la o bară cu secţiune constantă, nu

depinde de mărimea secţiunii, ci numai de material (prin E şi α) şi de variaţia de
temperatură la care este supusă.
Dacă la o bară, la un capăt există un rost (spaţiu) δ, relaţia de deformaţii
este de forma:
∆l t − ∆l N = δ 5.7.5-6
de unde se determină apoi efortul axial N. Dacă efortul axial N rezultă negativ,
înseamnă că dilatarea datorată variaţiei temperaturii nu este suficient de mare
pentru a umple rostul şi ca urmare bara nu este solicitată (nu apar reacţiunile din
reazeme care să solicite bara).
Pentru elementul de rezistenţă supus variaţiei de temperatură format din
mai multe bare puse cap la cap, sau dintr-o singură bară cu secţiune variabilă,
efortul axial N este acelaşi pentru toate barele.
Efectul defavorabil datorat dilatării împiedicate, se înlătură pe cât posibil
prin lăsarea unor rosturi de dilatare, prin aşezarea elementelor pe reazeme cu
role, prin curbarea elementului (în cazul conductelor), etc.
A1 La ce diferenţă de temperatură ∆t poate fi supusă bara din Fig.5.7.5-

2a, pentru a nu se depăşi tensiunea admisibilă σ a .
Din Fig.5.7.5-2b, punând condiţia de echilibru, rezultă relaţia:
(∑ F) x
= 0 ⇒ N1 − N 2 = 0 ⇒ N1 = N 2 = N 5.7.5-7
Relaţia suplimentară de deformaţii, rezultă din analiza modului de

deformare a barei sub acţiunea temperaturii şi a reazemelor (Fig.5.7.5-2c):
167
∆l t − ∆l N = δ
 N ⋅ l2 N ⋅ l1  5.7.5-8
⇒ α ⋅ l1 ⋅ ∆t + α ⋅ l 2 ⋅ ∆t −  +  = δ
 E ⋅ A 2 E ⋅ A 1
E, A1, α E, A2, α δ
a) ∆lN
δ ∆lt
l1 l2 c)
l
N1 N2
b)
Fig.5.7.5-2
După efectuarea calculelor, se ajunge la următoarea expresie pentru efortul axial

din bară:
E ⋅ (α ⋅ ∆t ⋅ l − δ ) A1 ⋅ A 2
N = N1 = N 2 = = ⋅ (α ⋅ ∆t ⋅ l − δ ) ⋅ E 5.7.5-9
l1 ⋅ A 2 + l2 ⋅ A1 l1 ⋅ A 2 + l 2 ⋅ A1
A1 ⋅ A 2
Secţiunea periculoasă este situată pe tronsonul cu aria mai mică (se

presupune că acest material are şi tensiunea admisibilă cea mai mică). Condiţia
de rezistenţă care se impune şi de unde se scoate apoi ∆t, este:
N=
A1 A 2
(α⋅ ∆t ⋅ l - δ ) ⋅ E = A1 ⋅ σ a1 5.7.5-10
l1 ⋅ A 2 + l 2 ⋅ A1
Rezolvând relaţia 5.7.5-10 în raport cu ∆t, se obţine diferenţa maximă de

temperatură la care poate fi supus sistemul pentru a nu se depăşi tensiunea
admisibilă:
A1 ⋅ σ a1 l1 ⋅ A 2 + l 2 ⋅ A1 δ
∆t = + 5.7.5-11
E ⋅ α ⋅l A1 ⋅ A 2 α ⋅l
168
5.7.6 Bare supuse acţiunii mai multor factori
De foarte multe ori, se întâlnesc sisteme care sunt supuse simultan acţiunii
mai multor factori: forţe exterioare, inexactităţi de execuţie, variaţii de
temperatură, etc. Rezolvarea unor astfel de sisteme poate fi făcută în două
variante:
a) considerarea simultană a tuturor factorilor
b) evaluarea separată a eforturilor şi tensiunilor produse de fiecare factor
de influenţă.
În prima variantă, ecuaţia care rezultă din condiţia de deformare conţine
termeni care exprimă influenţa fiecărui factor. În acest fel, rezultatul care se
obţine este unul singur şi anume cel total (cel rezultant).
În varianta a doua, problema se rezolvă separat pentru fiecare factor de
influenţă. Pentru obţinerea rezultatului final (rezultant) trebuie făcută însumarea
algebrică a rezultatelor obţinute pentru fiecare factor. Această metodă, de cele
mai multe ori este mai simplă şi mai comodă, dar în acelaşi timp, necesită un
volum mare de muncă. Metoda aceasta, mai este cunoscută şi sub denumirea de
metoda suprapunerii efectelor.
Studiul influenţei mai multor factori asupra elementelor de rezistenţă, se
face pe un caz concret.
A1 Fie trei bare verticale de lungime l = 2 m şi care susţin o platformă

rigidă orizontală BC pe care se aplică o forţă F = 40 KN (Fig.5.7.6-1a). Bara
din mijloc este mai scurtă cu δ = 0,2 mm. Bara 1 este din cupru, iar barele 2 şi
3 din oţel. Dacă temperatura sistemului creşte cu ∆t = 200 C, se cere să se
determine tensiunile din cele trei bare, după montarea forţată şi creşterea
temperaturii cu ∆t. Se mai cunosc: a = 1,5 m, b = 1 m, c = 0,25 m, A 1 = 2A 2 =
200 mm2, A 3 = 3A 2 = 300 mm2, E Cu = E c = 105 MPa, E OL = E 0 = 2⋅105 MPa,
α Cu = α c = 17⋅10-6 grad-1, α Ol = α 0 = 13⋅10-6 grad-1.
Presupunem că s-a realizat montarea forţată şi că eforturile axiale care apar în

bare sunt toate de întindere. Se aplică varianta când se ţine seamă de influenţa
tuturor acţiunilor: forţa F, inexactitatea de execuţie, creşterea temperaturii.
Eforturile din bare sunt evidenţiate în Fig.5.7.6-1b. Tot pentru acest sistem
simplificat se pun şi condiţiile de echilibru:
(∑ F) y
= 0 ⇒ N1 + N 2 + N 3 = F 5.7.6-1
(∑ M ) D
=0 ⇒ N 1 ⋅ a − N 3 ⋅ b = −F ⋅ c 5.7.6-2
169
N1 N2 F N3
1 2 3 B DM C
l b)
F
δ M C
B
D c
a b
δ
a) ∆l1 ∆l2 ∆l3
c)
Fig.5.7.6-1
Deoarece nu se mai pot scrie alte ecuaţii de echilibru independente, se

caută relaţii de deformaţii. Schema simplificată cu deformarea sistemului este
prezentată în Fig.5.7.6-1c. După scrierea relaţiei dintre deformaţiile barelor şi
efectuarea calculelor necesare, se ajunge la următoarea relaţie:
∆l 3 − ∆l1 a+b
= 5.7.6-3
∆l 2 − ∆l1 − δ a
unde:
N1 ⋅ l
∆l1 = + α c ⋅ l ⋅ ∆t 5.7.6-4a
E c ⋅ A1
N2 ⋅ l
∆l 2 = + α 0 ⋅ l ⋅ ∆t 5.7.6-4b
E0 ⋅ A2
N3 ⋅ l
∆l3 = + α 0 ⋅ l ⋅ ∆t 5.7.6-4c
E0 ⋅ A3
După înlocuirea relaţiilor 5.7.6-4a...c în relaţia 5.7.6-3 şi rezolvarea

sistemului format din ecuaţiile 5.7.6-1, 5.7.6-2 şi 5.7.6-3 explicitată, se obţin
pentru cele trei eforturi, valorile:
170
N 1 = 7,92 KN
N 2 = 10,20 KN
N 3 = 21,88 KN.
Cu valorile eforturilor calculate, rezultă tensiunile din bare:

 pentru bara 1:
N1 7,92 ⋅ 103
σ1 = = = 39,6 MPa < σaCu
A1 200
 pentru bara 2:
N 2 10,2 ⋅ 103
σ2 = = = 10,2 MPa < σaOL
A2 100
 pentru bara 3:
N 3 21,88 ⋅ 103
σ3 = = = 72,93 MPa < σaOL
A3 300
Se constată că în toate cele trei bare, tensiunile rezultate sunt mai mici
decât valoarea tensiunilor admise pentru fiecare material. Toate barele satisfac
condiţia de rezistenţă.
171
5.8 APLICAŢII
R1 ( O bară cu secţiunea variabilă (Fig.R1) este încastrată în peretele (1).
Între peretele (2) şi bară există un spaţiu δ = 1 mm. Să se determine:
a. valoarea forţei F, aplicată în (3), pentru care bara atinge peretele (2);
b. tensiunile din bară pentru forţa F = 2F;
c. variaţia de temperatură la care tensiunile din cele două segmente ale
barei, (încărcată cu 2F), sunt egale în valoare absolută, precum şi valorile
tensiunilor.
Se dau: L 1 = 2L 2 = L = 2,1 m; A 1 = 2 A 2 = A = 800 mm2; E = 2,1·105
MPa; α = 1,2·10-5 1/ºC.
1 A1 2
3 A2
δ
L1 L2
F F
+
N1
H1 F H2
F/2
N2 +
F/2
3F/2 3F/2
+
N F/2
Fig.R1
Rezolvare
a. Tronsonul de bară de lungime L 1 trebuie să se lungească, sub acţiunea forţei F

cu δ, astfel că:
172
F ⋅ L1 EA1 ⋅ δ
=δ⇒F= = 80 [kN]
EA1 L1
b. Dacă forţa devine dublă în ambele încastrări apar reacţiuni, nu doar în (1) ca
în cazul (a). Aceste reacţiuni pot fi determinate utilizând condiţia de echilibru
static (ΣF x =0) şi condiţia de deformaţie (ΣΔl i = δ). Se obţine:
H 1 + H 2 = 2F
H 1 L1 (H 1 − 2F)L 2
+ =δ
EA1 EA 2
Înlocuind şi rezolvând, se obţine:

δ
H1 = F + EA = 120 [kN] ,
2 L1
H 2 = 2F − H1 = 40 [kN] .
Tensiunile din cele două tronsoane ale barei sunt:
σ1 = 150 MPa şi σ 2 = −100 MPa.
Obs. 1 Dacă se exprima condiţia de deformaţie în funcţie de reacţiunea H 2 ,

aceasta era (ΣΔl i +δ = 0), obţinându-se:
H 1 + H 2 = 2F
H 2 L 2 (H 2 − 2F)L1
+ +δ = 0.
EA 2 EA 1
Obs. 2 Cea mai sigură rezolvare este obţinută prin suprapunerea efectelor.
Aceasta presupune să încărcăm bara pe rând cu cîte o forţă F. Pentru prima
apare reacţiune doar în peretele (1), reacţiune egaţă cu F. Pentru a 2-a forţă F
nu mai există spaţiu δ şi ca urmare apar reacţiuni în ambele încastrări. Acestea
de determină din condiţiile de echilibru (ΣF x = 0) şi de deformaţie (ΣΔl i = 0). Se
obţin pentru ambii pereţi reacţiuni egale cu F/2. Reacţiunile finale se determină
prin însumarea celor obţinute la încărcările descrise anterior. În figură este
schematizată procedura de suprapunere a efectelor descrisă anterior.
c. Variaţia de temperatură produce în bară o forţă axială de compresiune, care
se determină impunându-se condiţia de deformaţie:
173
Li
θ ⋅ ∑ Li ⋅ αi = Nθ ⋅ ∑
EiAi
Din aceasta rezultă:
E ⋅ α ⋅ (L1 + L 2 ) ⋅ θ 3
Nθ = = EA ⋅ α ⋅ θ
L1 L 2 4
+
A1 A 2
Dacă se impune condiţia:

Nθ N
σ1 − = σ2 + θ
A1 A2
se obţine variaţia de temperatură:
9 σ1 − σ 2
θ= = 8,82  C
4 E⋅α
Tensiunile din cele două tronsoane au valorile:
Nθ 3
σ1' =σ1 − =σ1 − E ⋅ α ⋅ θ = 133 MPa
A1 4
Nθ 3
σ1' =σ1 − =σ1 − E ⋅ α ⋅ θ = −133 MPa
A1 4
174
R2 Sistemul de bare din Fig.R2 este E1,A1,α1 E2,A2,α2

asamblat la temperatura θ 0 = 20 ºC. Se
dau: A 1 = 1000 mm2, E 1 = 7·104 MPa, α 1 = 1
2
2,4·10-5 1/ºC, A 2 = 2000 mm2, E 2 = 2,1·105
MPa, α 2 = 1,2·10-5 1/ºC, δ = 0,1 mm.
δ
Se cer: a) să se determine tensiunile din 100 200
bare la temperatura θ 1 = 35 ºC; b)
temperatura θ 2 la care bara (2) atinge Fig.R2
peretele din stânga; c) tensiunile din bare
dacă temperature creşte cu Δθ 3 = Δθ 1 + Δθ 2 .
Rezovare
a. La temperatura θ 1 în bare apare o forţă axială N 1 , care se determină din
condiţia ca deformaţia totală, produsă de temperatură şi de forţa axială, să fie
nulă:
N 1 ⋅ 100 N ⋅ 200
α 1 ⋅ 100(θ 1 − θ 0 ) − + α 2 ⋅ 200(θ 1 − θ 0 ) − 1 =0
E1A1 E2A2
de unde:
(α1 + 2α 2 )(θ1 − θ 0 )
N1 = = 2520(θ1 − θ 0 ) = 37800 N
1 2
+
E1A1 E 2 A 2
Tensiunile din bare sunt:
N1 N
σ1 = = 37,8 MPa , şi σ 2 = 1 = 18,9 MPa
A1 A1
b. La temperatura θ 2 se produce forţa axială: N 2 = 2520 ⋅ (θ 2 − θ 0 )

În acest caz deformaţia totală a barei (2) este egală cu δ, adică:
N 2 ⋅ 200
α 2 ⋅ 200(θ 2 − θ 0 ) − + α 2 ⋅ 100(θ 2 − θ 0 ) = δ
E2A2
Rezultă:
δ
θ2 = + θ 0 = 61,6(6) °C
2 ⋅ 2520
100(3α 2 − )
E2A2
175
N 2 = 105000 N = 105 kN .
c) Dacă temperatura creşte cu Δθ 3 = Δθ 1 + Δθ 2 = 56,6(6) ºC, pe tronsonul de

lungime 200 mm al barei (2) apare o forţă axială N 3 , iar în bara (1) o forţă
axială N 3' . Pe tronsonul de lungime 100 mmm, al barei (2) forţa axială este: N 3 -
N 3' . Deformaţia totală a barei (2), datorată temperaturii şi forţelor axiale, trebuie
egalată cu δ, în timp ce deformaţia tronsonului de lungime 200 mm al barei (2)
plus deformaţia barei (1) trebuie să fie nulă.
N 3 ⋅ 200 ( N 3 − N 3' ) ⋅ 100

α 2 ⋅ 300 ⋅ ∆θ − − =δ
3 E2A2 E 2 (A 2 − A 1 )
N 3 ⋅ 200 N ' 100

α 2 ⋅ 200 ⋅ ∆θ 3 − + α 1 ⋅ 100 ⋅ ∆θ 3 − 3 =0
E2A2 E1A1
Prin rezolvare se obţin forţele axiale:
N 3 = 155.400 N şi N 3' = 92.400 N.
N 3'
- în bara(1): σ1 = = 92,4 MPa
A1
N3 N 3 − N 3'
- în bara (2): σ ='
= 77,7 MPa , şi σ 2 =
"
= 63 MPa
A 2 − A1
2
A2
176
R3 O bară din oţel are montată

A1'
în zona centrală o pană de aluminiu δ
Al, A2
A1
de lungime a. În secţiunea (1) se
aplică o forţă F = 50 kN (Fig.R3). Să F
se determine: Ol
a) tensiunile din bară şi pană produse a a a
de forţa F;
b) jocul δ care apare între bară şi B 1 2 D
pană ca urmare a aplicării forţei F;

Fig.R3
c) variaţia de temperatură Δθ 1 , care
anulează jocul;
d) tensiunile din bară şi pană produse de o variaţie de temperatură Δθ 2 = Δθ 1 +
10°C. Se dau: a = 0,4 m; A 1 = 2∙ A1' = 2∙A 2 = 2000 mm2; E Ol = 3∙ E Al = 2,1·105
MPa; α Al =2∙ α Ol = 2,4·10-5 1/ºC.
Rezolvare
a) Forţa F, aplicată prin intermediul penei, produce în bara de oţel o
solicitare axială de întindere pe intervalul (B-2), (cu N 1 = +H B ), şi de
compresiune pe intervalul (2-D), (cu N 2 = H B -F). Condiţiile de echilibru
şi de deformaţie sunt (Fig.R3-1):
A1 A’1
HB HD
F
Ol
a a a
B 1 2 D
Fig.R3-1
HB + HD = F
H B ⋅ a H B ⋅ a (H B − F) ⋅ a
+ + =0
E Ol A 1 E Ol A 1' E Ol A 1
Rezolvând în raport cu H B şi H D se obţin:
F
HB = = 12,5 kN şi H D = 37,5 kN
4
Tensiunile din bară sunt:
177
N B−1 N N
σ 1B−1 = = 6,25 MPa; σ11− 2 = 1−' 2 = 12,5 MPa; σ12−D = 2−D = −18,75 MPa
A1 A1 A1
Tensiunea din pană este:

F
σ2 = − = −50 MPa
A2
b) Spaţiul δ se crează ca urmare a lungirii părţii centrale a barei din oţel şi

scurtării penei, astfel că:
HB ⋅ a F⋅a 13 ⋅ F ⋅ a
δ= + = = 0,31 mm
E Ol ⋅ A 1 E Al ⋅ A 2 4 ⋅ E Ol ⋅ A 1'
c) Forţa F = 50 kN a determinat apariţia jocului δ = 0,31 mm. Ca atare

eforturile apărute în bară şi pană ca urmare a acţiunii forţei nu mai intervin în
calculele pentru determinarea temperaturii. Pentru anularea jocului ansamblul
trebuie să se încălzească.
Dacă temperatura creşte cu Δθ 1 în bara de oţel apare o forţă axială de
compresiune N θ1 care se determină din condiţia de deformaţie:
N θ1 ⋅ a  1 1 1 
3 ⋅ α Ol ⋅ a ⋅ ∆θ1 −  + ' +  = 0 ⇒
E Ol  A1 A1 A1 
3 ⋅ α Ol ⋅ E Ol 3 ⋅ α Ol ⋅ E Ol ⋅ A1'
N θ1 = ⋅ ∆θ1 = ⋅ ∆θ1
2 1 2
+
A1 A1'
Deformaţia penei este egală cu dilatarea datorată creşterii temperaturii.

Aceasta trebuie să egaleze atât jocul cât şi deformaţia zonei centrale a barei
produsă de creşterea temperaturii şi de compresiunea care apare din cauza
dilatării împiedicate:
N θ1 ⋅ a
α Al ⋅ a ⋅ ∆θ1 = α Ol ⋅ a ⋅ ∆θ1 − +δ
E Ol ⋅ A 1'
Înlocuind forţa axială N θ1 se obţine:
178
1
α Al ⋅ ∆θ1 = − ⋅ α Ol ⋅ ∆θ1 + δ ⇒
2
δ 13 ⋅ F
∆θ1 = = = 25,8 °C
 1  10 ⋅ E Ol ⋅ α Ol ⋅ A1'
 α Al + ⋅ α Ol  ⋅ a
 2 
d) Dacă temperatura creşte cu Δθ 2 = Δθ 1 + 10°C în pană apare o forţă axială

de compresiune N θ2 , care va solicita zona centrală a barei la întindere, micşorând
astfel efectul de compresiune al barei datorat dilatării împiedicate. Bara de oţel
va fi deci solicitată conform schemei din Fig.R3-2
Nθ 2
N N
Fig.R3-2
Condiţia de deformţie a barei este:
N ⋅ 2a ( N − N θ 2 ) ⋅ a
3 ⋅ α Ol ⋅ a ⋅ ∆θ 2 − − =0
E Ol ⋅ A 1 E Ol ⋅ A 1'
Deformaţia penei trebuie să egaleze atât jocul δ cât şi deformaţia zonei

centrale a barei:
α Al ⋅ a ⋅ ∆θ 2 −
Nθ2 ⋅ a
= α Ol ⋅ a ⋅ ∆θ 2 −
(N − N θ 2 ) ⋅ a + δ
E Al ⋅ A 2 E Ol ⋅ A1'
Înlocuind datele cunoscute în ultimele două condiţii, acestea devin:
2 N − N θ 2 = 3 ⋅ α Ol ⋅ E Ol ⋅ A1' ⋅ ∆θ 2
 δ
− N + 4 ⋅ N θ 2 =  α Ol ⋅ ∆θ 2 −  ⋅ E Ol ⋅ A 1'
 a
Rezolvând sistemul format din cele două ecuaţii se obţin:
1 δ
N = 13 ⋅ α Ol ⋅ ∆θ 2 −  ⋅ E Ol ⋅ A 1' = 144300 N
7 a
179
1 2⋅δ 
N θ 2 =  5 ⋅ α Ol ⋅ ∆θ 2 −  ⋅ E Ol ⋅ A 1 = 18000 N
'
7 a 
Tensiunile produse de variaţia de temperatură în bară sunt:
−N − N + N θ2
σ1B−1 = σ12− D = = −72,15 MPa; σ 11− 2 = = −126,3 MPa]
A1 A 1'
Nθ2
Tensiunea din pană este: σ 2 = − = −18 MPa
A2
R4
Pentru bara din Fig.R4, solicitată de forţa axială F şi având un joc de
montaj δ = 0,1 mm, se cer:
a) trasarea diagrmei (N) după ridicarea nedeterminării;
2A,E A,E
b) tensiunea σ max = ? A,E
F
Se cunosc: F = 10 kN; A = 100 mm2;
δ
E = 2⋅10 MPa; a = 500 mm .
5 2
a a a a
Rezolvare
Fig.R4
a. Relaţia de echilibru este:
H1 + H 2 = F
iar cea de deformaţii:
∆l tot = δ
care explicită conduce la:
H1 ⋅ a (H1 − F) ⋅ a (H1 − F) ⋅ 2a
+ + =δ
2EA 2EA EA
180
2A,E A,E A,E
δ
a a a a
9666,66
N
[N] 333,33
Fig.R4-1
După rezolvarea celor două ecuaţii se obţine:
H1⋅ ⋅ a + H1 ⋅ a − F ⋅ a + 4F ⋅ a − 4F ⋅ a = 2EA
Se obţine:
H 1 = 9666,66 N = 9,(66) kN
H 2 =333,33 N = 0,(33) kN
Diagrama de variaţie a efortului axial este prezentată în Fig.R4-1.
b. Tensiunea normală maximă este:
H1 9666,6
σ max = = = 48,33 MPa
2A 2 ⋅ 100
R5
O bară cu secţiunea variabilă este încastrată în peretele (4). Între
peretele (1) şi bară există un spaţiu δ = 0,3 mm. Bara este construită din două
materiale (Fig.R5). Se cer:
a. să se traseze diagrama forţelor axiale şi să se calculeze tensiunile din
fiecare troson;
b. să se determine tensiunile din bară dacă temperatura scade cu Δθ = 10
°C.
Se dau: F = 100 kN; a = 0,5 m; A 2 = 2 A 1 = 2A = 1000 mm2; E 1 = 2E 2 =
2·105 MPa; α 2 = 2 α 1 = 2,4·10-5 1/ºC.
181
Rezolvare
a. Tronsonul de bară (3-4), de lungime 2a, trebuie să se lungească, sub
acţiunea forţei F` cu δ, astfel că:
F ` ⋅ 2a E A ⋅δ
= δ ⇒ F` = 2 2 = 30 kN
E2A2 2a
Ca urmare din F = 100 kN, după anularea jocului mai rămâne F” = 70 kN, care
aplicată pe bară determină apariţia reacţiunilor N” 1 şi N” 4 . Acestea se calculează
δ E1,A1,α1 E2,A2,α2
a a 2a
1 2 3 4
F` N`4
F` F`=30 kN
+
N`
N”1 F”
N”4
F”/2 35 kN
+
N”
F”/2=35kN
65 kN
+
N
35 kN
86 kN
Nθ
14 kN
Fig.R5
182
impunându-se condiţia de echilibru şi cea de deformaţie, (ultima o scriem în

funcţie de N” 1 ):
N 1" + N "4 = F"
N 1" ⋅ a N 1" ⋅ a ( N 1" − F" ) ⋅ 2a

+ + =0
E1A1 E 2 A 2 E2A2
Rezolvând în raport cu reacţiunile se obţin: N 1" = 35 kN şi N 4 = 35 kN.

"
Diagrama de eforturi cerută (N), se obţine prin însumarea diagramelor (N`) şi

(N”). Reacţiunile vor fi: N 1 = 35 kN şi N 4 = 65 kN.
Tensiunile se obţin ca fiind:
N 1− 2 35000
σ1 = =− = −70 MPa
A1 500
N 2 −3 35000
σ'2 = =− = −35 MPa
A2 1000
N 3−4 65000
σ"2 = = = 65 MPa
A2 1000
Obs. 1 Dacă determinam direct reacţiunile totale datorate forţei F = 100 kN, se
utilizau: condiţia de echilibru static (ΣF x = 0) şi condiţia de deformaţie (ΣΔl i +δ
= 0). Se obţineau:
N1 + N 4 = F
N 1 ⋅ a N 1 ⋅ a ( N 1 − F) ⋅ 2a
+ + +δ =0
E1A1 E 2 A 2 E2A2
Obs. 2 Dacă se exprima condiţia de deformaţie în funcţie de reacţiunea N 4 ,

aceasta era (ΣΔl i = δ), obţinându-se:
N1 + N 4 = F
N 4 ⋅ 2a ( N 4 − F) ⋅ a ( N 4 − F)a
+ + =δ
E2A2 E2A2 E1A1
b. Variaţia de temperatură produce o scurtare a barei cu:
183
∆l θ = (α1 ⋅ a + α 2 ⋅ 3a ) ⋅ ∆θ = 7 ⋅ α1 ⋅ a ⋅ ∆θ = 0,42 mm
Daca scurtarea este împiedicată în bară apare o forţă axială de tracţiune, care se
determină impunându-se condiţia de deformaţie:
Li N ⋅ a N ⋅ 3a 0,42 ⋅ EA
Nθ ⋅ ∑ = θ + θ = 0,42 ⇒ N θ = = 21000 N
E i A i E1A1 E2A2 2a
Diagrama forţelor axiale va fi cea notată cu (N θ ). Reacţiunile vor fi: N 1,θ = -5+21
= -14 kN şi N 4,θ = 65 +21 =86 kN.
Tensiunile din cele două tronsoane au valorile:
N1− 2 ,θ 14000
σ1,θ = =− = −28 MPa
A1 500
N 2 − 3 ,θ 14000
σ ' 2 ,θ = =− = −14 MPa
A2 1000
N 3−4 ,θ 86000
σ"2 ,θ = = = 86 MPa
A2 1000
R6 O bară de oţel şi patru bare de cupru sunt F

fixate
la capete şi încărcate cu forţa F = 280 kN (Fig.R6).
Să se determine: Cu Cu
a) tensiunile din bare; Ol
b) variaţia de temperatură pentru care deformaţiile
barelor sunt nule.
Se dau: E Ol = 2,1·105 MPa; α Ol = 1,2·10-5 1/ºC; F
E Cu = 1,4·105 MPa, α Cu = 1,7·10-5 1/ºC.
Ø42
Ø36
Rezolvare
a) Sistemul este simplu static nedeterminat
interior, deoarece singura condiţie de echilibru
utilă este: Fig.R6
4 ⋅ N Cu + N Ol = F
184
Cele două necunoscute N Cu şi N Ol , se vor determina impunându-se condiţia ca

deformaţiile celor două materiale să fie aceleaşi:
N Cu N Ol
∆l Cu ≡ ∆l Ol ⇔ =
E Cu ⋅ A Cu E Ol ⋅ A Ol
π ⋅ 36 2
1,4 ⋅
E Cu ⋅ A Cu 4 N = 0,4898 ⋅ N ⇒
⇒ N Cu = N Ol =
E Ol ⋅ A Ol π ⋅ 42 2 Ol Ol
2,1 ⋅
4
⇒ 4 ⋅ 0,4898 ⋅ N Ol + N Ol = F ⇒ N Ol = 0,3379F = 94,62[kN] ⇒
N Cu = 0,16552F = 46,345 kN
Tensiunile din cele două materiale vor fi:
N Ol N Cu
σ Ol = = −68,296 MPa; σ Cu = = −45,53 MPa
π ⋅ 42 2
π ⋅ 36 2
4 4
b) Pentru ca deformaţiile să fie nule este necesar ca ansamblul să fie încălzit,

astfel ca scurtarea datorată forţei F să fie compensată de dilatarea termică.
θ
Eforturile care apar în bare au alte valori: N Cu şi N Olθ . Aceste valori se determină
rezolvând sistemul de ecuaţii format din condiţia de echilibru şi din condiţia de
deformaţie:
4 ⋅ N θCu + N θOl = F
N θCu N θOl
α Cu ⋅ ∆θ − ≡ α Ol ⋅ ∆θ − ≡0
E Cu ⋅ A Cu E Ol ⋅ A Ol
Din ultima relaţie se obţin:
N θCu = α Cu ⋅ E Cu ⋅ A Cu ⋅ ∆θ şi N θOl = α Ol ⋅ E Ol ⋅ A Ol ⋅ ∆θ
Înlocuind aceste eforturi în condiţia de echilibru obţinem variaţia de

temperatură necesară penru ca deformaţiile să fie nule:
185
4 ⋅ N θCu + N θOl = F ⇔ 4 ⋅ α Cu ⋅ E Cu ⋅ A Cu ⋅ ∆θ + α Ol ⋅ E Ol ⋅ A Ol ⋅ ∆θ = F ⇒
F
⇒ ∆θ = =
4 ⋅ α Cu ⋅ E Cu ⋅ A Cu + α Ol ⋅ E Ol ⋅ A Ol
280000 ⋅ 4
= = 21,242 °C
(4 ⋅ 1,7 ⋅ 1,4 ⋅ 36 2 + 1,2 ⋅ 2,1 ⋅ 42 2 ) ⋅ π
R7
Într-un cilindru se introduce o bară sub forma unui trunchi de con
(Fig.R7). Sistemul este încărcat cu o forţă F = 1500 kN, aplicată prin
intermediul unei plăci rigide. Să se calculeze tensiunile din cele două bare şi să
se traseze diagramele lor de variaţie în lungul barelor. Se cunosc: d = 40 mm;
E 1 = 1,5∙E 2.
F
188,6 251,4
x
d N2
σ 2 (x) = 2
 x
1 A 0 1 + 
 a
a =10d
62,8
188,6
2d
σ1 σ2
3d
Fig.R7
Rezolvare
La aplicarea forţei în fiecare din cele două bare apare câte un efort, N 1 şi N 2 ,
care se determină din condiţiile de echilibru static şi de deformaţie:
N1 + N 2 = F
∆l1 = ∆l1
unde:
186
N1 ⋅ a 4 ⋅ N1 ⋅ a
∆l1 = =
E ⋅ A1 5 ⋅ E ⋅ π ⋅ d 2
1 1
a N 4 ⋅ N2 a dx 2 ⋅ N2 ⋅ a
∆l 2 =∫ 2
dx = ⋅ ∫ =
0 E ⋅A E ⋅ π⋅d 0 
2
x 
2
E ⋅ π ⋅ d2
1 + 
2 x 2 2
 a 
astfel că:
N1 10 ⋅ E1 15 15 4
= = ⇒ N1 = F = 1184 kN ⇒ N 2 = F = 316 kN
N2 4 ⋅ E2 4 19 19

4 ⋅ N1
σ1 = = 188,6 MPa
5 ⋅ ⋅π ⋅ d 2
4 ⋅ N2
σ2 = 2
π ⋅ d ⋅ 1 +
x

2
 a
iar diagramele de variaţie sunt trasate în figura de mai sus.
R8 Bara de secţiune constantă A = 1000 mm2, din oţel, cu: E = 2,1·105 MPa
şi α = 1,2·10-5 1/ºC, este solicitată de două forţe: F1 = 80 kN şi F2 . Bara este
mai scurtă cu δ = 1 mm (Fig.R8). Se cer: 1 4
a) să se determine valoarea forţei F 2 astfel 2 3
încât capătul barei să atingă peretele (4); F1 F (a)

b) să se determine eforturile şi tensiunile
1m 1,2m 0,8m δ
din fiecare tronson, dacă F 2 = 120 kN;
c) care este variaţia de temperatură
necesară pentru ca tensiunea maximă de Fig.R8
întindere să fie egală cu modulul celei
maxime de compresiune.
Rezolvare
a) Dacă bara este solicitată de F 1 = 80 kN şi de o fracţiune din F 2 , adică F 2,δ ,
(vezi Fig.R8-1), atunci diagrama forţelor axiale este (N δ ).
187
Tronsoanele de lungime 1m şi 1,2 m se lungesc în total cu δ = 1 mm, astfel că

valoarea forţei F 2,δ rezultă din:
F2 ,δ ⋅ 1200 (F2 ,δ + F1 ) ⋅ 1000

+ =δ⇒
EA EA
EA ⋅ δ F1
F2 ,δ = − = 59,091 kN
2200 2,2
b) Pentru a trasa diagrama forţelor axiale în cazul F 2 = 120 kN, vom proceda la
metoda suprapunerii efectelor: din cei 120 kN, 59,091 kN se consumă pentru
anularea jocului, solicitând doar tronsoanele cuprinse între (1) şi (3); diferenţa
de 60,909 kN se distribuie pe toată bara, conform schemei din figura (c) şi
diagramei (N X ). Valoarea reacţiunii H1,δ F1=80k F2,δ
H 4 = X se determină impunând (b)
condiţia ca deformaţia totală a barei
F1+ F2,δ
din cazul (c) să fie nulă: F2,δ
+
Nδ +
X ⋅ 800 (X − 60,909 ) ⋅ 2200
+ =0⇔ (c)
EA EA H1,0 61kN
X-61
NX +
1000
(0,8 ⋅ X + 2,2 ⋅ X − 60,909 ⋅ 2,2) = 0 ⇒
EA X
⇒ X = 44,6(6) kN
16,3(3) kN
N-
Pentru această încărcare diagrama δ
forţelor axiale este (N -δ ). 44,6(6) kN
Diagrama finală pentru încărcările 155,3(3) kN
cu F 1 = 80 şi F 2 = 120 kN este cea
75,3(3) kN
notată cu (N) şi se obţine prin +
suprapunerea diagramelor (N δ ) şi N
+
(N -δ ).
44,6(6) kN
Tensiunile din secţinile barei vor fi: Fig.R8-1
σ1−2 = 155,3(3) MPa

σ 2−3 = 75,3(3) MPa
σ 3−4 = −44,6(6) MPa
188
Obs.1 Dacă nu aplicam metoda suprapunerii efectelor, diagrama (N) se

putea obţine impunând condiţia de deformaţie:
H 1 ⋅1000 (H 1 − F1 ) ⋅1200 (H 1 − F1 − F2 ) ⋅ 800

+ + =δ
EA EA EA
dacă acceptam ca primă necunoscută reacţiunea din reazemul (1);
Obs.2. Dacă exprimam deformaţiile în raport cu reacţiunea din reazemul (4),

condiţia de deformaţie era:
H 4 ⋅ 800 (H 4 − F2 ) ⋅1200 (H 4 − F2 − F1 ) ⋅ 800

+ + +δ =0
EA EA EA
c) Deoarece tensiunea maximă de întindere are valoare mai mare decât cea
maximă de compresiune, pentru egalizarea acestor tensiuni bara trebuie
încălzită cu Δθ. Dilatarea liberă nu este posibilă şi ca atare în secţiunile barei
apare o forţă axială de compresiune N θ . Aceasta exprimată în funcţie de Δθ
are expresia: N θ = EA ⋅ α ⋅ ∆θ . Tensiunile produse de N θ sunt de compresiune
şi se suprapun peste cele datorate forţelor. Se obţin tensiunile maxime:
σ max,t =σ1− 2 −E ⋅ α ⋅ ∆θ = 155,3(3) − E ⋅ α ⋅ ∆θ

σ max,c = σ 3− 4 + E ⋅ α ⋅ ∆θ = 44,6(6) + E ⋅ α ⋅ ∆θ
Egalând cele două tensiuni se obţine:
σ1−2 − σ 3−4
∆θ = = 21,958 °C
2⋅E⋅α
R9
Se dă sistemul de bare din Fig.R9 şi se cer: a) să se determine valoarea
forţei F care anulează jocul δ = 0,15 mm; b) să se calculeze tensiunile din
secţiunile barelor pentru o forţă de două ori mai mare decât cea care anulează
jocul; c) să se determine variaţia de temperatură la care trebuie supus sistemul
încărcat doar cu forţa F, astfel ca tensiunea maximă de tracţiune să fie egală cu
modulul celei de compresiune. Se dau: A = 200 mm2; E = 2,1·105 MPa; α =
1,2·10-5 1/ºC; a = 0,5 m.
189
1 E,A 2
E,2A 3 4
F
a a δ 2a
Fig.R9
Rezolvare
a) Jocul se anulează dacă alungirea tronsonului (1-3) este egală cu δ = 0,15
mm:
F⋅a 2EAδ 2 ⋅ 2,1 ⋅ 10 5 ⋅ 200 ⋅ 0,15
∆l1−3 = =δ⇒F= = = 25200 N
2EA a 500
b) Dacă forţa se dublează, prima jumătate din ea este preluată de trosonul (1-
3) pentru anularea jocului, iar cea de-a doua jumătate, adică F, este
aplicată în secţiunea (3) şi determină apariţia unor reacţiuni în secţiunile
(1) şi (2). Reacţiunea din (1) se determină din condiţia de deformaţie:
H1' ⋅ a (H1' − F) ⋅ a (H1' − F) ⋅ 2a

∆l1− 2 = ∆l1−3 + ∆l 3−4 + ∆l 4−2 = 0 ⇔
+ + =0⇒
E 2A E 2A EA
⇒
a
(H1' + H1' − F + 4H1' − 4F) = 0 ⇒ 6H1' = 5F ⇒ H1' = 3 F = 21000 N
E 2A 4
Reacţiunea totală din (1), H 1 se obţine prin însumare:
H1 = H1' + F = 21000 + 25200 = 46200 N
Reacţiunea din (2), este: H 2 = 4200 N.

H
σ1−3 = 1 = 115,5 MPa
2A
H − 2F
σ 3−4 = 1 = −10,5 MPa
2A
H − 2F
σ 4− 2 = 1 = −21 MPa
A
c) Dacă bara se încălzeşte cu Δθ, atunci în secţiunile ei apare o forţă axială

de compresiune N θ care se poate determina din condiţia ca deformaţia
totală a barei, (produsă de Δθ şi de N θ ), să fie nulă:
190
N θ ⋅ 2a N θ ⋅ 2a 8 ⋅ E ⋅ A ⋅ α ⋅ ∆θ
4 ⋅ a ⋅ α ⋅ ∆θ − − = 0 ⇒ Nθ =
E 2A EA 6
4 ⋅ E ⋅ α ⋅ ∆θ
Tensiunea produsă de încălzire este: σ θ = − pe trosonul (4-2) şi
3
2 ⋅ E ⋅ α ⋅ ∆θ
σθ = − pe trosonul (1-4). Dacă bara este solicitată în plus doar de o
3
singură forţă F, atunci tronsonul (1-3) este solicitat la întindere datorită forţei
şi la compresiune din cauza temperaturii. Tensiunea maximă de intindere
este:
25200 2Eα ⋅ ∆θ
σ max,t = −
400 3
Egalând valorile tensiunilor maxime se obţine:
25200 2Eα ⋅ Δθ 4Eα ⋅ Δθ 25200

− = ⇒ ∆θ = = 12,5 °C
400 3 3 2 ⋅ 400 ⋅ E ⋅ α
R10 Cilindrul din Al, cu aria A = 100 mm2, este fixat în (B) şi intră în
orificiul cilindrului din oţel, fixat în (D).
Lungimea barei de Al este: 1000-2δ, iar cea a δ 2δ
celei din oţel: 2000-δ. Se cunosc: A Ol,B1 = 300 3A 4A
mm , E Ol = 2,1·10 MPa, α Ol = 1,2·10 1/ºC,
2 5 -5
F
A Ol,1D = 400 mm2, E Al = 7·104 MPa, α Al = Al
Ol
2,4·10-5 1/ºC, δ = 0,1 mm (Fig.R10). Se cer: a) A
tensiunile produse de forţa F = 36 kN; b) 1000 500 500
variaţia de temperatură care anulează jocul B 1 2 D
dintre cele două bare, (Δθ); c) tensiunile din
bare dacă temperatura creşte cu încă 10 ºC.
Fig.R10
Rezolvare
a) Forţa F produce în absenţa reazemului (D) şi a barei de aluminiu
deformaţia:
F⋅a 36000 ⋅ 500

∆l 0 = = = 0,2143 mm
E Ol ⋅ 4A 2,1 ⋅10 5 ⋅ 400
191
Deoarece δ = 0,15 mm este mai mic decât Δl 0 = 0,2143 mm, iar distanţa dintre
cele două bare este de 2δ = 0,3 mm, mai mare decât Δl 0 , rezultă că în cele două
încastrări apar reacţiuni, în timp ce bara de Al rămâne nesolicitată. Schema de
solicitare este reprezentată Fig.R10-
1: δ1
Pentru această scematizare se 3A 4A
poate scrie:
N1,B F N1,D
Al
Ol
N 1,B + N 1,D = F
1000 500 500
N 1,B ⋅ 1000 N 1,B ⋅ 500 ( N 1,B − F) ⋅ 500 B 1 2 D
+ + +δ =0
E Ol 3A E Ol 4A E Ol 4A
Fig.R10-1
Rezolvâd sistemul în raport cu N 1,B şi N 1,D se obţin:
3 6 δE Ol A
N 1, B = F− = 2314,3 N si N 1, D = F − N 1, B = 33685,7 N
14 7 500
Tensiunile din bara de oţel sunt:
N 1,B N 1,B
σ B−1 = = −7,714 MPa σ 1− 2 = = −5,786 MPa
3A 4A
N 1,D
σ 2−D = = 84,214 MPa
4A
b) După aplicarea forţei F între cele două bare rămâne un spaţiu δ 1 care se
calculează cu:
N 1,B ⋅ 500 N 1,D ⋅ 500

δ1 = 2δ + ∆l1− 2 − ∆l 2− D = 2 ⋅ 0,15 + − = 0,1133 mm
E 4A E 4A
Prin încăzire bara de Al se dilată liber. Bara din oţel este solicitată la
compresiune. Condiţiile din care se determină variaţia de temperatură sunt:
N θOl ⋅ 1000  1 1 
α Ol ⋅ 2000 ⋅ ∆θ −  + =0
E Ol A  3 4 
N θOl ⋅1000
(α Ol + α Al ) ⋅ 1000 ⋅ ∆θ − = δ1
E Ol 4A
192
Din prima relaţie rezultă:

24
N θOl = E Ol A ⋅ α Ol ⋅ ∆θ = 864 ⋅ ∆θ
7
Înlocuind în a-2-a relaţie, se obţine:
864 ⋅ ∆θ ⋅ 1000 δ1 ⋅ 100

(α Ol + α Al ) ⋅ 1000 ⋅ ∆θ − = δ1 ⇒ ∆θ = = 4,406 °C
E Ol 4A (3,6 − 1,028)
În bara de oţel apar tensiuni suplimentare datorate forţei axiale de
compresiune:
N θOl = 864 ⋅ ∆θ = 864 ⋅ 4,406 ≈ 3807 N
Aceste tensiuni au valori diferite pe intervale:
N θOl N θOl
σ θ
B −1
= = −12,69 MPa σ θ
1− D = = −9,52 MPa
3A 4A
şi se cumulează cu tensiunile calculate anterior la punctul a).
c) Dacă bara este încălzită, pe fiecare tronson apar forţele indicate în figura
alăturată, (N θ,Al , N` θ,Ol şi N θ,Ol ).
În valoare absolută deformaţiile fiecărei porţiuni de bară (Fig.R10-2) trebuie
să fie aceleaşi. Se pot scrie relaţiile:
1000
N θ ,Ol ⋅ 2000 Nθ,Ol 4A
− α Ol ⋅ 2000 ⋅ ∆θ = Ol
E Ol 4A
3A, Ol
N`θ ,Ol ⋅2000 D
α Ol ⋅ 2000 ⋅ ∆θ − = Nθ,Al N`θ,Ol
E Ol 3A Al
N θ ,Al ⋅ 2000
α Al ⋅ 2000 ⋅ ∆θ − 1000
E Al A B 1
De asemenea este evidentă egalitatea: Fig.R10-2
N θ ,Ol = N'θ ,Ol + N θ ,Al
Rezolvând, se obţin succesiv:
193
3N θ ,Ol
N`θ ,Ol = 6 ⋅ E Ol A ⋅ α Ol ⋅ ∆θ −
4
N E
N θ ,Al = E Al A ⋅ (α Ol + α Al ) ⋅ ∆θ − θ ,Ol Al
4 E Ol
 3 1 E Al 
N θ ,Ol 1 + +  = E Al A ⋅ (α Ol + α Al ) ⋅ ∆θ + 6 ⋅ E Ol A ⋅ α Ol ⋅ ∆θ ⇒
 4 4 E Ol 
A ⋅ ∆θ[0,7 ⋅ (1,2 + 2,4 ) + 6 ⋅ 2,1 ⋅ 1,2]

⇒ N θ ,Ol = = 9621,8 N
3 1 0,7
1+ +
4 4 2,1
3 ⋅ 9621,8
N'θ ,Ol = 6 ⋅ 2,1 ⋅ 100 ⋅ 1,2 ⋅ 10 − = 7903,6 N
4
9621,8 0,7
N θ ,Al = 0,7 ⋅ 100 ⋅ (1,2 + 2,4) ⋅ 10 − = 1718,2 N
4 2,1
Tensiunile finale din bare sunt:
N'θ ,Ol
σ OlB−1 = σ B−1 + σ θB−1 − = −7,714 − 12,69 − 26,345 = −46,75 MPa
3A
N
σ1Ol−2 = σ1−2 + σ1θ−2 − θ ,Ol = −5,786 − 9,52 − 24,0545 = −39,36 MPa
4A
N
σ Ol2−D = σ 2−D + σ θ2−D − θ ,Ol = 84,214 − 9,52 − 24,0545 = 50,64 MPa
4A
N
σ Al = θ ,Al = −17,182 MPa
A
194
P1
Pentru bara încastrată din Fig.P1 solicitată de forţa axială F, realizată
pe porţiunea B-C din două materiale (1 şi 2a a
2) şi pe porţiunea C- D din materialul 3
pentru care se cunosc F = 3,5 kN; A 1 = A; B F D
C
A 2 = 1,5A; A 3 = 2,5A; E 1 = 0,5E; E 2 = E 3
= E, se cere:
1 2 3
1. Reacţiunea din punctual (B). Fig.P1
a) | 2 kN| b) |4 kN| c) | 3 kN|
b) | 1 kN| e) | 5 kN|
P2 O bară de secţiune variabilă, 1

realizată din două material diferite (1) şi 2
(2), este încastrată la ambele capete (B)
B
şi (C) ca în Fig.P2. C
Se cere: a a
1. Tensiunea maximă în valoare

Fig.P2
absolută, dacă bara se încălzeşte cu ∆t =
30°C. Se cunosc: E1 = 2,5 E 2 = 2·105 MPa; A 1 = A; A 2 = 0,5 A; A = 100 mm2;
α 1 = 12·10-6 °C-1; α 2 = 2 α 1 .
a) 72 MPa b) 36 MPa c) 18 MPa d) nici un răspuns nu este correct

e) 54 MPa
P3 a a
Fie sistemul de 3 bare din Fig.P3.
Bara (1) este din secţiune neomogenă (A OL,1 =
300 mm2; E OL = 3·E Al ) din oţel şi aluminiu
1
(A Al = 900 mm2; E Al ), iar barele (2) şi (3) din 2
60º 60º
3
oţel, cu A 2 = A 3 = 900 mm2, E OL = 2,1·105
MPa. Bara (2) şi B
Bara (1)
Se cere: (3) F
1. Dacă F = 110 kN, forţa din bara (1) este: OL OL Al
a) 110 kN; b) 120 kN; c) 80 kN;

d) 40 kN; e) 50 kN. Fig.P3
195
2. Deplasarea orizontală a punctului (B):

a) 0 mm; b) 1,5 mm; c) 2 mm;
d) 1 mm; e) 0,5 mm
3. Săgeata pe verticală în punctul (B) are valoarea:

a) 10 mm; b) 20 mm; c) 24 mm; d) 16,4 mm; e) 12,8 mm.
P4 Se consideră sistemul de
3A Al A
bare din Fig.P4 pentru care: A =
600 mm2; E OL = 2,1⋅105 MPa; E AL F
= 0,7⋅105 MPa a = 300 mm; δ =
δ Ol
0,2 mm. Pentru bara din figură, 2a a 2a
solicitată de forţa axială F şi
având un joc de montaj δ = 0,1
mm, Fig.P4
Se cer:
1. Forța necesară pentru anularea jocului este (în kN):

a) 24; b) 56; c) 34; d) 42; e) 84; f) 26
2. Dacă F își dublează valoarea, tensiunea maximă în valoare absolută în

secțiunile barelor este (în MPa):
a) 112; b) 42; c) 140; d) 28; e) 70; f) 46,6.
P5
Bara rigidă orizontală din
Fig.P5 este susţinută de două fire de
1
oţel. Se cunosc: F = 27 kN; E = 2⋅105 2
MPa; a = 0,5 m; L = 2 m; σ a = 160 L A
A
MPa. F
Se cer:
1. Aria necesară Aa secțiunii 3a a 3a

transversale a firelor este (în [mm2]):
a) 200; b) 300; c) 50; d) 88; Fig.P5
e) 150; f) 100; g) 75
196
2. Deplasarea punctului de aplicație a forței pentru aria determinată anterior,

este (în [mm]):
a. 1,6; b) 0,6; c) 1,0(6); d)0,5(3); e) 0,8; f) 1,2.
P6 Bara din Fig.P6 are o δ = 1,2 mm

diferenţă de montaj δ = 1,2 mm. A 1,5A
Cunoscând a, A, δ, (a = 1 m; A =
100 mm2; E = 2·105 MPa ) şi α =
12·10-6 °C-1
Se cer: a 1,5 a
Fig.P6
1. Valoarea diferenței de
temperatură ∆t pentru care jocul δ se anulează:
a) ∆ t = 30 °C; b) ∆ t = 40 °C; c) ∆ t = 50 °C; ; d) ∆t = 15 °C;
e) ∆ t = 45 °C; f) ∆ t = 60 °C;
2. Dacă temperatru se dublează să se determine tensiunea maximă din bară.

a) σ max = 120 MPa; b) σ max = 100 MPa; c) σ max = 150 MPa;
d) σ max = 80 MPa; e) σ max = 140 MPa; f) σ max = 60 MPa;
P7
Bara din Fig.P7 este încastrată în
punctele (1) şi (2) este solicitată prin forţa A,E
F. 1 F
2
K
Se cer:
2a a
1. Raportul forțelor axiale =?
a) ; b) 1; c) - ; Fig.P7
d) -1; e) 2; f) -2
2. Deplasarea punctului (K) este:
b) · b) · ; c) · ; d) · e) · ; f)
197
P8 Bara cu secţiune neomogenă din Fig.P8 este solicitată la compresiune

cu forţa F. Dacă A 1 = 3A 2 = A şi E 2 = 3E 1 = E.
Să se calculeze: 2 B
F
1. Scurtarea barei. A
a) 0,5· ; b) 0,75· ; c) ;
1 L
d) 1,25· ; e) 1,5· ; f) 2·
Fig.P8
2.
a) ; b) ; c) ; d) ; e) ; f) .
P9
Bara rigidă (1)-(3) este susţinută printr-o articulaţie (2) de tija vertical
de rigiditate EA (Fig.P9).
Se cer:
1. Tensiunea din tija verticală. E, A

1,5a
a) ; b) ; F
c) ; d) ;
e) ; f) 3
2a 2 a
1
2. Deplasarea pe verticală a punctului
(3) este: Fig.P9
a) ; b)
c) ; d) ; e) ; f)
198
P10 Bara ABCD din Fig.P19 are rigiditate infinită. Se cunosc: F = 20

kN; A 1 = A 2 = A = 100 mm2; A 3 = 1,5 A; a = 0,8 m; E = 2,1·105 MPa.
30° 2
1 30°
a
F
a
B C
A
2L D
a a
a
Fig.P10
Se cer:
1. Efortul N 3 în bara (3) este:

a) 3800 N ; b) 4480 N; c) 9200 N; d) 10100 N;
e) nici o variantă corectă
2. Deplasarea verticală a punctului (D) este:

a) 0 mm; b) 0,226 mm; c) 0,615 mm; d) 0,824 mm;
P11
Pentru bara din Fig.P11 se cunosc: d = 10 mm; δ = 0,1 mm; a = 0,5
m; E = 2,1·105 MPa.
1 4
2 3 F d
F
2d
δ
a
Fig.P11
199
Se cer:
1. Valoarea F 0 a forței F pentru care δ se anulează este:

a) 4238 N ; b) 5211 N; c) 8796 N; d) 11625 N;
2. Pentru F = 2F 0 , tensiunea maximă din bară este cuprinsă în intervalul:

a) (80...85) MPa; b) (90...95) MPa; c) (110...115) MPa;
d) (100...105) MPa; e) nici o variantă corectă
P12 Fie bara din Fig.P12.
2E,A
E,A
F
δ=
0,6 L 0,4 L L
Fig.P12
Se cer:
1. Valoarea F pentru anularea jocului de montaj δ.

a)F = 33,3 kN; b) F = 44,4 kN; c) F = 55,5 kN; d) F = 66,6 kN;
e) F = 88,8 kN;
2. După anularea jocului, bara în trepte se încălzeşte cu ∆t = 60°C. Cunoscând:
α = 12·10-6 °C-1; E = 2·105 MPa; L = 1 m, să se determine σ max , dacă A = 100
mm2.
a)σ max = 237,33 MPa; b) σ max = 115,4 MPa; c) σ max = 280 MPa;
d) σ max = 58 MPa; e) σ max = 184,52 MPa;
P13
Pentru sistemul din Fig.P13 se cunosc: E 1 = 1,5 E 2 = 3 E 3 = 21·104
MPa; A = 100 mm2; L =0,8 m; p = 10 kN/m; a = 0,5 m.
Se cer:
1. raportul tensiunilor din bara cu secţiune neomogenă.
200
a) = 2; b) = 1,12; c) = 1,5; d) = 1;
e) alt răspuns;
1,2 L
B B Secţ. „B – B”
(3), E3, 1,5A
a p
K
(2), E2, A
2a
Bară rigidă
L, E1;2A
Fig.P13
2. Deplasarea secţiunii (K).

a) δ K = 0,02 mm; b) δ K = 0,04 mm; c) δ K = 0,088 mm;
d) δ K = 0,096 mm; e) alt răspuns.
P14
O bară formată din două tronsoane, unul din aluminiu(1) şi celălalt din
oţel (2), este solicitată de forţa F ca în Fig.P14. Se cunosc: F = 235 kN; L = 0,5
m; σ a,Ol = 90 MPa;
σ a,Al = 50 MPa; E Al = 0,7·105 MPa; E Ol = 2,1·105 MPa. 3
Se cer: 1 (Al)
1,5d
2L
1. Diametrul necesar are valoarea aproximativă: 2

a) 80 mm; b) 65 mm; c) 40 mm; d) 105 mm;
e) 76 mm; f) 95 mm. F 2(Ol)
3L
(Ol)
d
2. Deplasarea secţiunii (2) este aproximativ:
a) 0,3 mm; b) 0,63 mm; c) 3,5 mm; d) 1,13 mm; 1
e) 0,87 mm; f) 0,2 mm. Fig.P14
201
P15
Fie bara din Fig.P15 pentru care se cunosc: a = 0,5 m; A= 1000 mm2;
E = 2·105 MPa. A 3 2A
Se cer: 1 F 4
δ=
1. Care este valoarea forţei F 2
a 0,5 a 0,5 a
pentru anularea jocului de
montaj δ.
a) 8 kN; b) 20 kN; Fig.P15
c) 40 kN; d) 80 kN;
e) 16 kN;
f) nici un răspuns nu este corect
2. Pentru F = 160 kN se notează cu k = . Valoarea lui k este:

a) k = 0,36; b) k = 0,18; c) k = 0,09; d) k = 0; e) k = 1;
f) nici un răspuns nu este corect
P16
Pentru sistemul din Secţiune Bara: (1)
Fig.P16, se cunosc: a = 0,8 m; OL
A Ol = 100 mm2; A Cu = 160
a
mm2; = 1,6; E Ol = 2·105 F

1
Cu
A RIGIDĂ
MPa. B
C
Se cer:
2a a
1. =?
Fig.P16
a) 1; b) 0,8;
c) 1,2; d) 1,4; e) 1,6; f) nici un răspuns nu este corect
2. Deplasarea punctului B (de aplicare al forţei) este:

a) δ B = 0,533 mm; b) δ B = 0,266 mm; c) δ B = 2,133 mm;
d) δ B = 0,275 mm; e) δ B = 0,825 mm; f) nici un răspuns nu
este corect
202
P17
Bara din Fig.P17 este alcătuit din două tronsoane: pe A – B secţiune
circulară plină, cu rigiditatea E 1 A 1 , iar pe B – C secţiune neomogenă, alcătuită
din bare cu rigidităţile E2 A 2 şi E 3 A 3 . Se cunosc: E 1 A 1 = 1,5 E3 A 3 = 2 E 2 A 2 =
2·108 N; A 1 = 103 E1 A1
H C Secţ. „H – H”
2 A B
mm ; A 2 = 1,2 A 3 (3), E3, A3
= 0,8 A 1 ; a = 800 F
mm.
Se cer: δ
a/2 a/2 a (2), E2, A2
H
1. Forţa necesară
anulării jocului δ Fig.P17
= 0,1 mm este
aproximativ:
a) 10.450 N ; b) 18.420 N; c) 25.360 N; d) 31.250 N;
e) nici o variantă nu este corectă
2. Tensiunea maximă din sistem este aproximativ:

a) 18,5 MPa; b) 23,5 MPa; c) 9,5 MPa; d) 32,5 MPa;
e) nici o variantă nu este corectă
P18
Barele articulate din Fig.P18 au aceeaşi
lungime a, aceeaşi rigiditate EA şi secţiune A
circulară cu diametrul d = 40 mm. Se dau: E =
2·105 MPa; α = 12·10-6 1/grad; β = 60°. 1
Se cer:
D
1. Efortul din bara(1), la încălzirea sistemului cu 2
∆t = 40 °C este cuprins între: β β 3
a) (30 … 35) kN; b) (105 … 110) kN; B C
c) (120 … 125) kN; d) (185 … 195) kN;
e) nicio variantă nu este corectă
Fig.P18
2. Deplasarea orizontală a articulaţiei din (D)
este aproximativ:
a) 0,75 mm; b) 0,64 mm; c) 0,47 mm; d) 0 mm;
e) nicio variantă nu este corectă
203
P19
Bara rigidă A – C este
susţinută de tirantul de secţiune 2
E1 = 1,5 E2
neomogenă B – B 1 şi solicitată de E2 = E
D
forţa F ca în Fig.P19. 1
a
2D F
A B
1. Tensiunea normală din tija centrală a C
tirantului este: 2a a
a) ; b) ; c) ; d) 0;
e) Fig.P19
2. Deplasarea pe verticală a punctului C de aplicaţie al forţei este:
a) ; b) ; c) 0; d) ; e)
P20
Fie bara de secţiune variabilă din Fig.P20, pentru care se cunosc: a
= 1 m; d = 20 mm; E = 2·105 MPa; α = 12·10-6 grad-1; δ = 1 mm.
1. Valoarea forței F pentru anularea B C

A
jocului δ este: F
2d
d
a) 62,8 kN; b) 48,17 kN;

c) 14,12 kN; d) 85,26 kN; δ
a a
e) 58,23 kN
2. Tensiunea normală pe tronsonul A – B, Fig.P20

dacă bara de la punctul precedent (după
anularea jocului δ) se încălzește cu ∆t = 50°C are valoarea:
a) -16,2 MPa; b) 35,14 MPa; c) 12 MPa; d) – 4,2 MPa;

e) 8 MPa
204
6. FORFECAREA PIESELOR DE GROSIME MICĂ
6.1 TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII LA FORFECARE
Dacă singurul efort din secţiunea transversală a unui element de rezistenţă

este efortul tăietor T, se spune că în acea secţiune se realizează o solicitare de
forfecare pură. O astfel de solicitare se întâlneşte destul de rar în practică. Chiar
şi în laborator, forfecarea pură se realizează numai cu dispozitive speciale.
Forfecarea este însoţită în general de încovoiere şi strivire. În studiul care se va
efectua în continuare, efectul încovoierii se neglijează.
Se consideră o bară dreaptă , de secţiune dreptunghiulară şi având grosimea
mică, solicitată de două forţe exterioare egale, paralele şi de sens opus F. Forţele
F sunt perpendiculare pe axa barei şi sunt situate la o distanţă mică una de
cealaltă (Fig.6.1-1a).
F
F
F
a)
F Ty = F
e τ
A
F
b) c)
Fig.6.1-1 F
205
După ce cuţitele au pătruns în material, prin producerea unei compresiuni

foarte mari care distruge materialul, între cele două forţe de tăiere sau de
forfecare, apare o excentricitate e (Fig.6.1-1b), şi de aici un moment
încovoietor:
Mi = F ⋅ e 6.1-1
Aşadar, nu există o forfecare pură, ea fiind însoţită de încovoiere şi

strivire. Convenţional, se consideră că într-o astfel de secţiune, nu există decât
efort tăietor.
Sub acţiunea forţelor exterioare, elementul se deformează, producându-se
lunecări γ, iar în secţiunea transversală se dezvoltă tensiuni tangenţiale τ.
Calculul la forfecare al pieselor de grosime mică admite că pe secţiunea
forfecată, tensiunea tangenţială τ este uniform distribuită pe secţiunea
transversală a elementului(Fig.6.1-1c).
Din cele şase relaţii de echivalenţă dintre eforturi şi tensiuni, în cazul
forfecării, există una singură:
T = ∫ τ ⋅ dA = τ ⋅ ∫ dA = τ ⋅ A 6.1-2
A A
de unde se poate determina valoarea tensiunii tangenţiale τ:
T
τ= 6.1-3
A
Tensiunea tangenţială τ este în general neuniformă pe secţiune şi

determinarea exactă a acestei distribuţii, este o problemă foarte dificilă. Însă, la
piese de grosime mică, se poate considera o distribuţie uniformă a tensiunii
tangenţiale τ.
Relaţia 6.1-3 de calcul a tensiunii tangenţiale este o relaţie aproximativă
care însă dă rezultate bune la calculul la forfecare al pieselor care apar la
îmbinări cu nituri, buloane, şuruburi, pene, suduri, construcţii din lemn, etc.
Calculul la forfecare, se face exclusiv din condiţia de rezistenţă. Pentru
cele trei tipuri de problemă, relaţiile de calcul la forfecare sunt:
T
τmax = ≤ τa 6.1-4
Af
206
T
A nec = 6.1-5
τa
 probleme de efort capabil
Tcap = A f ⋅ τa 6.1-6
În relaţiile 6.1-4 şi 6.1-6, mărimea A f se citeşte aria de forfecare sau aria

forfecată, iar τa – tensiune tangenţială admisibilă:
τ a = (0,6 ... 0,8) · σ a
Deformaţiile produse la forfecare sunt nesemnificative şi fără importanţă

practică. Deformaţia la forfecare constă dintr-o deplasare relativă v a unei
secţiuni faţă de alta situată la distanţa l. Dacă solicitarea de forfecare are loc în
domeniul valabilităţii legii lui Hooke, deplasarea v se poate calcula cu relaţia:
τ T⋅l
v = γ⋅l = ⋅l = 6.1-7
G G⋅A
unde
G – o constantă de material, numită modul de elasticitate transversal
τ – tensiune tangenţială la forfecare:
Produsul GA de la numitorul relaţiei 6.1-7 se numeşte modul de rigiditate

la forfecare sau rigiditatea secţiunii la forfecare.
Materialele anizotrope au pe direcţii diferite, module de elasticitate
transversale, diferite.
6.2 CALCULUL ÎMBINĂRILOR DE PIESE
Îmbinările dintre diferitele elemente ale unei structuri de rezistenţă, pot fi:
 demontabile, din care fac parte îmbinările cu şuruburi, cuie, buloane,
chertări, etc
 nedemontabile, ca cele realizate prin nituire, sudare, încleiere, etc.
Elementele componente ale unei structuri, sunt solicitate în general la forfecare,
întindere, compresiune sau uneori la strivire (care este tot o compresiune locală).
207
6.2.1 Calculul îmbinărilor nituite
Pentru realizarea unei îmbinări nituite între două platbande, se execută în

cele două platbande găuri prin care se introduce tija nitului, prealabil încălzită
până la roşu. Nitul are un singur cap, celălalt se realizează prin baterea
extremităţii tijei cu ajutorul unui ciocan special sau cu ajutorul unei prese special
realizată în acest scop.
Fie două platbande îmbinate prin intermediul a două nituri ca în Fig.6.2.1-1a.
F F F1
m m
F1
b)
t1 F
F
t2
F1
a) c)
F1
Fig.6.2.1-1
Sub acţiunea forţelor F, platbandele tind să lunece una faţă de alta, iar
niturile împiedică această lunecare şi preiau acţiunea forţelor F.
La fiecare nit, se transmit prin platbande, câte două forţe egale şi de semn
contrar. Cercetările experimentale au scos în evidenţă faptul că fie şi în acelaşi
rând, niturile se încarcă în mod diferit, unele mai mult, altele mai puţin. Până în
momentul ruperii, datorită deformaţiilor plastice, eforturile care se transmit la
nituri se uniformizează. Din acest motiv, se poate considera că toate niturile se
comportă la fel.
În cazul mai multor nituri, asupra unui singur nit, acţionează câte două
forţe egale şi de sens contrar, numită forţa pe nit (Fig.6.2.1-1b):
F
F1 = 6.2.1-1
n
unde, n reprezintă numărul de nituri care preiau forţa F. Forţa pe nit se transmite
la nit datorită presiunii exercitate de platbandă pe suprafaţa laterală
semicilindrică a tijei nitului. Forţa pe nit F 1 tinde să foarfece nitul după planul
m-m de separaţie a celor două platbande.
208
Pentru determinarea tensiunilor din tija nitului, se secţionează tija acestuia

la nivelul planului m-m şi se elimină partea inferioară (Fig.6.2.1-1b). Eforturile
care se transmit prin secţiunea tijei nitului de la partea inferioară la cea
superioară, echilibrează forţa F 1 , adică acţionează paralel cu aceasta în planul
secţiunii şi prin însumare dau o rezultantă egală cu F 1 . Tensiunile care apar în
această secţiune şi care acţionează tangent la planul secţiunii, sunt tensiuni
tangenţiale τ. La nituri care fac parte din categoria pieselor de grosime mică, se
consideră că tensiunea tangenţială τ este uniform distribuită pe secţiune.
Tensiunea tangenţială τ din secţiunea transversală a unui nit dintr-o
îmbinare cu n nituri, se calculează cu relaţia:
F1 F
τ = = ≤ τa 6.2.1-2
π⋅d 2
π ⋅ d2
n⋅
4 4
care reprezintă şi relaţia de verificare a condiţiei de rezistenţă.

Dimensionarea unei îmbinări nituite, necesită determinarea diametrului
nitului. Din relaţia 6.2.1-2 rezultă expresia pentru diametrul necesar al unui nit,
atunci când se cunoaşte numărul de nituri din îmbinare:
4⋅F
d= 6.2.1-3
n ⋅ π ⋅ τa
În general, diametrul tijei niturilor, se alege în funcţie de grosimea t a pieselor

care se îmbină (în mod obişnuit d = 2t). În aceste situaţii, se calculează atunci
numărul de nituri necesar îmbinării pentru transmiterea forţelor exterioare:
F
n ≥ 6.2.1-4
π ⋅ d2
⋅τ
4 a
Forţa capabilă a unei îmbinări nituite se determină cu relaţia:
π ⋅ d2
Fcap = n⋅ ⋅ τa 6.2.1-5
4
209
La calculele prezentate până acum s-a neglijat faptul că forţele de

forfecare F 1 nu sunt dirijate pe aceeaşi dreaptă, ci ele formează un cuplu. Acest
cuplu este însă echilibrat de celălalt cuplu care este format de reacţiunile
exercitate de platbande asupra capului nitului (Fig.6.2.1-1c) şi conduce la
apariţia unor tensiuni normale, care acţionează în secţiunea m-m.
În tija nitului mai apar tensiuni normale şi datorită faptului că prin răcire,
tija nitului tinde să se scurteze fiind împiedicată de capetele nitului, care sunt
presate pe platbande. Acest fenomen asigură pe de-o parte, strângerea
platbandelor cu ajutorul niturilor şi apariţia între ele a unor forţe de frecare, iar
pe de altă parte, conduce la apariţia tensiunilor normale mari în tija nitului.
Tensiunile normale din tija nitului nu pot provoca inconveniente deosebite şi ca
urmare, acestea se neglijează în calcule.
Deoarece transmiterea forţelor la nit se realizează prin presarea dintre
pereţii găurii şi tija nitului, este necesar a se cunoaşte dacă nu se produce o
strivire a tijei sau a pereţilor găurii platbandei. Această verificare este o
verificare la strivire sau la presiunea pe gaură.
Modul de transmitere a presiunii (tensiunii) pe tija nitului este arătată în
Fig.6.2.1-2a. Legea de distribuţie a presiunii pe suprafaţa semicilindrică a tijei
nitului, nu este cunoscută, ea depinzând de neregularităţile formei găurii şi ale
tijei nitului, funcţie de modul de execuţie a acestora. Din acest motiv, calculul la
strivire este un calcul convenţional, admiţându-se că presiunea neuniformă care
se transmite la suprafaţa tijei nitului de la platbandă, este uniform repartizată pe
planul diametral al secţiunii tijei nitului (Fig.6.2.1-2b).
F1 d
m m σs
F1 t
b)
σg
a)
Fig.6.2.1-2
Tensiunea σ s pe acest plan diametral este aproximativ egală cu tensiunea

maximă la presiunea pe gaură σ g .
Pentru a calcula această tensiune de strivire convenţională σ s, este necesar ca
forţa ce revine nitului F 1, să se împartă la aria secţiunii diametrale (Fig.6.2.1-2b).
210
Această suprafaţă diametrală este un dreptunghi, care are ca laturi diametrul

nitului d şi grosimea platbandei t, care transmite presiunea pe tija nitului.
Pentru o îmbinare cu n nituri, relaţia de verificare la strivire, are forma:
F1 F
σ max,s = σ s = = ≤ σ as 6.2.1-6
d⋅t n ⋅d⋅t
unde,
σ as – tensiunea admisibilă la strivire
σ as = (2 ... 2,5) σ a
Pe baza relaţiei 6.2.1-6, se calculează numărul de nituri necesar pentru

satisfacerea condiţiei de rezistenţă la strivire:
F
n≥ 6.2.1-7
d ⋅ t ⋅ σas
Din cele prezentate până acum cu privire la calculul niturilor, reiese faptul
că nitul trebuie calculat atât la solicitarea de forfecare cât şi la cea de strivire.
Pentru problemele de dimensionare sau de calcul al numărului de nituri necesar,
rezultă două valori pentru aceeaşi mărime. În această situaţie, se va lua valoarea
cea mai mare rezultată.
În general, rezistenţa niturilor este mai mică la solicitarea de forfecare.
Acest lucru se întâmplă la aşa numitele nituri cu o singură secţiune de forfecare,
la care fiecare nit este forfecat într-o singură secţiune.
În cazul îmbinărilor nituite între două platbande prin intermediul
ecliselor, forţa F se transmite de la o platbandă prin cele două eclise la cealaltă
platbandă (Fig.6.2.1-3).
Eclisă Platbandă
F/2n
t1 F/2n
F/n
t
t1 F/2n
F/2n
F/n
Eclisă
Fig.6.2.1-3
211
Dacă se notează cu n numărul niturilor care transmit forţa F de la platbandă la

eclise şi de la eclise mai departe la cealaltă platbandă, rezultă că fiecărui nit îi
revine să preia de la platbandă sarcina F/n. În acelaşi timp, prin eclise, nitul
preia sarcina F/2n. Tija nitului prezintă la o astfel de îmbinare, două secţiuni de
forfecare, deoarece platbanda tinde să lunece faţă de ambele eclise. În cazul
prezentat în Fig.6.2.1-3, lunecarea platbandei are loc spre dreapta. Pe cele două
suprafeţe de forfecare, se presupune că efortul tăietor F/n se repartizează în mod
egal.
Tensiunea tangenţială la forfecarea tijei nitului, este:
F1 F F
τ= = = 6.2.1-8
π⋅d 2
π⋅d 2
π ⋅ d2
2⋅ n ⋅2⋅ n⋅
4 4 2
Condiţia de verificare la forfecare pentru nitul cu două secţiuni de

forfecare, este:
F
τ= ≤ τa 6.2.1-9
π ⋅ d2
n⋅
2
iar numărul de nituri necesare, se calculează cu relaţia:
F
n≥ 6.2.1-10
π ⋅ d2
⋅ τa
2
Se poate constata că, în cazul niturilor cu două suprafeţe de forfecare,

numărul acestora este redus la jumătate, faţă de cazul niturilor cu o singură
suprafaţă de forfecare.
Grosimea platbandelor este t, iar a ecliselor t 1 (Fig.6.2.1-3). Grosimea
ecliselor trebuie să fie de cel puţin 0,5t, deoarece preia fiecare jumătate din forţa
preluată de o platbandă. Din acest motiv,
0,5 t < t1 ≤ t 6.2.1-11
Forţa F/n striveşte atât porţiunea de mijloc a nitului cât şi porţiunea de sus
şi de jos a acestuia. Mai periculoasă este acea porţiune care are suprafaţa de
strivire mai mică, adică cea cu grosimea mai mică. Deoarece grosimea
platbandei nu depăşeşte suma grosimilor celor două eclise, rezultă că mai
212
periculoasă este platbanda. Dacă suma grosimilor celor două eclise este mai
mică decât grosimea platbandei, atunci eclisele sunt cele mai periculoase.
Rezultă că relaţia de verificare la strivire, în acest caz, este de forma:
 pentru platbandă - nit
F F
≤ σas ; n ≥ 6.2.1-12
n ⋅d⋅t d ⋅ t ⋅ σas
 pentru eclisă – nit
F F
≤ σas ; n ≥ 6.2.1-13
2 ⋅ n ⋅ d ⋅ t1 2 ⋅ d ⋅ t1 ⋅ σas
Dacă nitul, platbandele şi eclisele nu sunt realizate din acelaşi material,

atunci în relaţiile 6.2.1-12 şi 6.2.1-13 se ia tensiunea admisibilă la strivire cea
mai mică (a materialului cu rezistenţa la strivire cea mai mică).
În concluzie, pentru calculul tensiunii tangenţiale, forţa care revine unui
nit, trebuie împărţită la aria totală de forfecare care preia această forţă. La
strivire însă, trebuie stabilită acea parte a nitului care se află în condiţiile cele
mai periculoase, adică preia forţa cea mai mare pe o suprafaţă minimă.
Tensiunea maximă la strivire rezultă prin împărţirea acestei forţe la aria secţiunii
diametrale a porţiunii celei mai solicitate a nitului.
Platbandele şi eclisele sunt solicitate la întindere sau compresiune.
Secţiunea periculoasă a fiecăreia, este secţiunea care trece prin găurile de nit,
unde lăţimea efectivă este mai mică. În practică se spune că această secţiune este
slăbită de gaura de nit.
Fie îmbinarea nituită din Fig.6.2.1-4a, la care platbandele au lăţimea totală
b. Sunt 6 nituri, câte două pe un rând transversal.
Forţa ce revine unui singur nit este:
F
F1 = 6.2.1-14
6
şi ea se transmite prin nit de la o platbandă la alta. Nu toate secţiunile

transversale ale platbandelor, cu toate că sunt slăbite de acelaşi număr de găuri,
sunt la fel de periculoase. Aceasta din cauză că efortul axial din platbandă nu
este acelaşi pe toată lungimea ei. Diferenţa de efort axial de la o secţiune la alta,
este cauzată de faptul că prin fiecare nit se transmite forţa F 1 , ceea ce face ca la
secţiunile următoare, forţa care rămâne să fie din ce în ce mai mică. Acest
fenomen este explicitat mai bine în Fig.6.2.1-4b, unde este reprezentată variaţia
efortului axial în lungul platbandei. Efortul axial N mai mare şi egal cu forţa de
213
solicitare F, este pentru fiecare platbandă în porţiunea cuprinsă între secţiunea de

aplicare a forţei F şi secţiunea cu primul rând de nituri.
Trebuie avut în vedere şi faptul că aceste găuri de nit constituie
concentratori de tensiune, ceea ce face ca tensiunile din vecinătatea găurii să fie
considerabil mai mari decât cea determinată prin calcul.
2 1
t1
t2
F
F
F b F
a)
N=F
F-2F1
F-4F1
Platbanda 1
N=F
F-2F1
F-4F1
Platbanda 2
b)
Fig.6.2.1-4
Pentru exemplul prezentat, rezultă că tensiunea maximă din platbandă este:
F
σ max =
(b − 2d ) ⋅ t 6.2.1-15
sau pentru cazul general:
F
σ=
(b − m ⋅ d ) ⋅ t 6.2.1-16
214
unde, m – numărul de nituri pe un rând transversal.

În general, deoarece platbanda este mai solicitată la primul rând de nituri,
în această secţiune se aşează mai puţine nituri pe un rând. Dacă nu se întâmplă
aşa, atunci funcţie de numărul niturilor pe un rând şi a valorii efortului axial, se
stabileşte secţiunea periculoasă pentru platbandă şi calculul se efectuează în
această secţiune.
La calculul la întindere sau compresiune al unei eclise, trebuie avut în
vedere faptul că în eclisă efortul axial are valoarea cea mai mare şi egală cu
F 1 /2, la nivelul primului rând de nituri prin care se transmite forţa de la eclisă la
platbandă.
6.2.2 Calculul îmbinărilor sudate
La îmbinarea diferitelor elemente ale structurilor de rezistenţă se

utilizează pe scară mare sudura. Îmbinarea prin sudare prezintă o serie de
avantaje faţă de îmbinarea nituită: manoperă scăzută, elementele nu sunt slăbite
prin efectuarea găurilor de nit, preţ de cost redus, consum redus de metal, etc.
Calculul îmbinărilor sudate ca şi al celor nituite de altfel, se face
convenţional, considerându-se că tensiunile sunt distribuite uniform în
secţiunile respective.
Cea mai simplă şi sigură în acelaşi timp, este îmbinarea cap la cap. Acest
tip de îmbinare constă în umplerea cu metal topit a spaţiului (rostului) dintre
extremităţile elementelor care se îmbină (Fig.6.2.2-1).
F F
b
F t Sudură F
Fig.6.2.2-1
Grosimea cordonului de sudură depinde de grosimea elementelor care se

îmbină. Se cunosc mai multe procedee de realizare a cordonului de sudură, care
nu fac obiectul de studiu al Rezistenţei Materialelor.
Deoarece calculul îmbinărilor sudate este un calcul convenţional, trebuie
văzut care sunt elementele constitutive ale unui cordon de sudură. Elementele
215
constitutive şi cele de calcul ale unui cordon de sudură sunt prezentate în

Fig.6.2.2-2.
t lef t lc a
t lef
a
t
a) b)
Fig.6.2.2-2
Un cordon de sudură trebuie să arate ca în Fig.6.2.2-2a, unde:

t – este lăţimea cordonului de sudură
l ef – lungimea efectivă a cordonului de sudură.
După cum rezultă din Fig.6.2.2-2a, în secţiune transversală cordonul are un
bombeu, care de multe ori din cauza superficialităţii sudorului, acesta lipseşte.
Ca urmare, se consideră că în secţiune transversală cordonul de sudură are forma
unui triunghi isoscel (Fig.6.2.2-2b) unde a = 0,7t şi reprezintă înălţimea
cordonului de sudură. Se mai ştie că la capetele unui cordon de sudură datorită
curgerii metalului de adaos sau datorită amorsării greoaie uneori a procesului de
sudare, nu se asigură pentru cordon înălţimea necesară. Din acest motiv, la
fiecare cordon de sudură, la capete nu se ia în considerare o lungime egală cu
înălţimea cordonului, rezultând aşa numita lungime de calcul l c (Fig.6.2.2-1b):
l c = l ef – 2a 6.2.2-1
. Revenind la sudura cap la cap (Fig.6.2.2-1), aceasta este solicitată la

întindere. Condiţia de rezistenţă pe care trebuie să o satisfacă cordonul de sudură
este:
F F F
σs = = = ≤ σ as
A c (b − 2a ) ⋅ t (b − 2t ) ⋅ t
6.2.2-2
unde: A c este aria de calcul.
216
σ as – tensiunea admisibilă la tracţiune a materialului cordonului de

sudură.
La acest tip de îmbinare (cap la cap) înălţimea cordonului de sudură este
egală cu grosimea plăcilor care se îmbină (a = t). Pentru determinarea ariei de
calcul, din lungimea efectivă a cordonului de sudură care este egală cu lăţimea
plăcilor (l ef = b), s-a scăzut dimensiunea 2a, deoarece se consideră că la margini
cordonul de sudură nu mai are înălţimea corespunzătoare.
De multe ori în practică, îmbinarea elementelor se face prin suprapunere,
sau cap la cap, dar cu ajutorul ecliselor. În acest caz, elementele nu se mai află
în acelaşi plan, ceea ce conduce la realizarea unor cordoane de colţ, care pot fi:
frontale sau transversale când sunt perpendiculare pe direcţia de acţiune a forţei
(Fig.6.2.2-3b) şi laterale când sunt paralele cu direcţia forţei (Fig.6.2.2-3a).
F F
l t
a)
F t
F
t
F b F
b)
Fig.6.2.2-3
Elementele unui cordon de colţ au fost prezentate în Fig.6.2.2-2. Ruperea

cordoanelor de colţ are loc într-un plan la 450 faţă de lăţimea cordonului sau
altfel, în planul care conţine înălţimea triunghiului isoscel al secţiunii
transversale a cordonului. La cordoanele frontale, tensiunea care ia naştere, se
poate descompune în două componente: o tensiune normală şi alta tangenţială
în lungul cordonului de sudură. Deoarece la materialul de adaos, rezistenţa la
lunecare este mai mică decât cea la întindere şi cordonul frontal se calculează tot
la forfecare ca şi cel lateral.
217
Pentru îmbinarea cu cordoane laterale din Fig.6.2.2-3a, tensiunea

tangenţială la forfecare este:
F F
τ= = ≤ τ aS
2 ⋅ (l − 2a ) ⋅ a 2 ⋅ (l − 2 ⋅ 0,7 ⋅ t ) ⋅ 0,7 ⋅ t
6.2.2-3
iar pentru îmbinarea frontală din Fig.6.3-3b, este:
F F
τ= = ≤ τ aS
2 ⋅ (b − 2a ) ⋅ a 2 ⋅ (b − 2 ⋅ 0,7 ⋅ t ) ⋅ 0,7 ⋅ t
6.2.2-4
În relaţiile 6.2.2-3 şi 6.2.2-4, τaS este tensiunea admisibilă la forfecare a

materialului cordonului de sudură, iar la numitor apare factorul 2, deoarece în
ambele cazuri există două cordoane de sudură.
Deoarece tensiunea admisibilă la întindere pentru materialul cordonului
de sudură este mai mică decât a materialului pieselor care se îmbină cap la cap,
se caută mărirea lungimii cordonului de sudură. Pentru aceasta, se utilizează
îmbinarea cap la cap cu cordon oblic (Fig.6.2.2-4a).
F b F
α
σα
σα
pα
τα α
τα
Fig.6.2.2-4
Cercetările experimentale au relevat faptul că rezistenţa unor astfel de

îmbinări este egală cu cea a materialului de bază. Într-un cordon oblic, iau
naştere atât tensiuni normale cât şi tangenţiale, a căror expresie este:
218
F F
σ α = p α ⋅ sin α = ⋅ sin α = ⋅ sin α
Aα t ⋅lc
F F 6.2.2-5
τ α = p α ⋅ cos α = ⋅ cos α = ⋅ cos α
Aα t ⋅lc
unde
l c – este lungimea de calcul a cordonului de sudură şi are convenţional
expresia:
b
lc = − 10 6.2.2-6
sin α
Mărimea cea mai raţională pentru unghiul de înclinare α al cordonului de

sudură faţă de direcţia de solicitare este de 450 ... 500. Îmbinarea cu cordon de
sudură înclinat are dezavantajul că centrarea elementelor care trebuie îmbinate
este destul de dificil de realizat.
Există situaţii destul de întâlnite în care direcţia forţei de solicitare nu este
axă de simetrie pentru elementele care se îmbină sau pentru aşezarea
cordoanelor de sudură. În aceste situaţii. problema mai dificilă este aceea de a
determina efortul din fiecare cordon. Problema determinării eforturilor din
cordoanele de sudură se rezolvă însă cu metodele cunoscute din statică.
6.3 CALCULUL ÎMBINĂRILOR DE PIESE DIN LEMN
Tensiunile de întindere-compresiune, forfecare şi strivire se întâlnesc şi în

cazul îmbinărilor de piese din lemn. Lemnul este un material neomogen şi ca
urmare prezintă rezistenţe diferite funcţie de direcţia pe care o au fibrele faţă de
cea de solicitare.
Din punct de vedere al forfecării şi strivirii, se disting rezistenţe diferite
când solicitarea este paralelă cu fibrele şi când aceasta are loc perpendicular pe
direcţia fibrelor.
În Tabelul 6.3-1 se prezintă rezistenţa de rupere la forfecare pentru două
sortimente de lemn, iar în Tabelul 6.3-2, rezistenţele admisibile pentru aceleaşi
sortimente, funcţie de direcţia solicitării cu direcţia fibrelor.
Tabelul 6.3-1 Rezistenţa de rupere la forfecare [MPa]

Specia Direcţia de solicitare faţă de a fibrelor
Paralelă cu fibrele Perpendiculară pe fibre
Pin 6 3
Stejar 9 -
219
Cele mai întâlnite îmbinări în lemn, sunt:

 îmbinări prin chertare cu prag sau cu mai multe praguri (Fig.6.3-1a)
 îmbinări cu pene (Fig.6.3-1b)
 îmbinări cu elemente de legătură din oţel : cuie, buloane, eclise, scoabe, tije,
etc. (Fig.6.3-1c)
 îmbinări prin încleiere.
Tabelul 6.3-2 Tensiuni admisibile pentru pin şi stejar [MPa]

Felul solicitării Notaţia Pin Stejar
Întindere σa 10 13
Compresiune paralel cu fibrele şi strivirea σ ac 12 15
capetelor
Strivire în îmbinări paralel cu fibrele σ a str 8 11
Strivire normală pe fibre (pe o lungime >10 cm) σ a str 90 0
2,4 4,8
Forfecare în paralel cu fibrele τa 0,5 ... 1 0,8 ... 1,4
Forfecare în îmbinări normal pe fibre τ a 90 0
0,6 0,8
Încovoiere σi 12 15
Forfecare din încovoiere τi 2 2,8
b)
c)
a)
Fig.6.3-1
Abaterile tensiunii admisibile faţă de valorile prezentate în Tabelul 6.3-2

pot fi în limitele a 25...30 % şi ele depind de calitatea lemnului, gradul de
umiditate, condiţiile de solicitare, etc. În cazul solicitării sub un unghi α faţă de
direcţia fibrelor (ca în cazul îmbinării prin chertare), tensiunea admisibilă are o
valoare intermediară între σ a str şi σ a str 90 0 (sau τa şi τa 90 0) şi se calculează cu
relaţia convenţională:
220
σa str
σα =
 σa str  6.3-1
1+  − 1 ⋅ sin 2 α
 σa str 90 0 
Când forţele de forfecare acţionează într-un plan tangenţial înclinat sub un

unghi α faţă de direcţia fibrelor, tensiunea admisibilă se calculează cu ajutorul
aceleiaşi relaţii (relaţia 6.3-1) în care σ a str se înlocuieşte cu τ a .
Îmbinările prin chertare, transmit sarcinile de la o piesă la alta în mod
direct, prin intermediul unui prag, fără alte corpuri intermediare. Eventualele
legături suplimentare, cum sunt buloanele, scoabele, etc., nu constituie elemente
de rezistenţă şi ele nu preiau forţe din îmbinare.
Pentru îmbinarea prin chertare din Fig.6.3-2, tensiunile din secţiunile
periculoase sunt:
P
P
a c
b
α
h1
F h
I
IV III
V II
Fig.6.3-2
 Secţiunea I este solicitată la forfecare în lungul fibrelor:
P ⋅ cos α F
τ= = 6.3-2
a⋅b a⋅b
 Secţiunea II este solicitată la strivire
P ⋅ cos α F
σs = = 6.3-3
b ⋅ h1 b ⋅ h1
 Secţiunea III este solicitată la strivire, perpendicular pe fibre:
221
P ⋅ sin α
σs = 6.3-4
b⋅c
 Secţiunea IV este solicitată la întindere
F
σ≈
(h − h1 ) ⋅ b 6.3-5
Aici s-a neglijat faptul că direcţia forţei F nu coincide (datorită chertării

h 1 ) cu cea corespunzătoare centrului de greutate a secţiunii slăbite IV, existând
o mică excentricitate.
În cazul unei îmbinări prin pene (Fig.6.3-3), tensiunile care apar într-o
singură pană, sunt:
F
h1
h
F
b a
Fig.6.3-3
 tensiuni de forfecare
F
τ= 6.3-6
m⋅b⋅a
 tensiuni de strivire
F
σs = 6.3-7
m ⋅ b ⋅ h1
În relaţiile 6.3-6 şi 6.3-7, multiplicatorul m reprezintă numărul penelor

care preiau forţa F.
222
6.4 APLICAŢII
R1 Să se dimensioneze elementele din oţel ale ansamblului din Fig.R1
pentru care se cunosc: F = 150 KN, h = 5 b, σ a = 150 MPa, τa =τas = 100
MPa, σ as = 300 MPa .
d
a
F c h F
e
2 4 3
t b
F F
Fig.R1
În acest ansamblu, există 4 elemente (notate în Fig.R1) care trebuie

dimensionate: bolţul (1), urechea (2), tija (3) şi sudura (4). Se va pune condiţia
de rezistenţă, pe rând pentru fiecare element component.
Bolţul (elementul 1):

 solicitat la forfecare în două secţiuni, de către ureche
π ⋅ d2 F 2⋅F
2⋅ = ⇒d= = 31 mm
4 τa π ⋅ τa
223
 solicitat la strivire, la suprafaţa de contact cu urechea
F F
2⋅d⋅t = ⇒ t= = 9 mm
σ as 2 ⋅ d ⋅ σ as
Urechea (elementul 2):

 solicitată la întindere, cu secţiunea periculoasă în zona slăbită de gaura pentru
bolţ
2 ⋅ (c − d ) =
F F
⇒ c= + d = 93 mm
σa 2 ⋅ σa
 solicitată la strivire, pe suprafaţa de contact cu bolţul. Fiind din acelaşi

material cu bolţul şi aceeaşi suprafaţă de contact, nu mai este nevoie de
calculul la strivire al urechii
 solicitată la forfecare de către bolţ
F F
4⋅e⋅t = ⇒ e= = 42 mm
τa 4 ⋅ t ⋅ τa
Tija (elementul 3):

 solicitată la întindere
F F F
b⋅h = ⇒ b ⋅ 5b = ⇒ b= = 15 mm
σa σa 5 ⋅ σa
⇒ b = 15 mm, h = 75 mm
Sudura (elementul 4)
 este solicitată la forfecare. Cum sudura este realizată pe întreg conturul, nu
există capete imperfect realizate
(2 ⋅ b + 2 ⋅ h ) ⋅ a = F
⇒ 12 b ⋅ a =
F
⇒ a=
F
= 9 mm
τa τa 12 ⋅ b ⋅ τ a
224
R2 Să se verifice elementele îmbinării din Fig.R2 realizate din acelaşi

material, pentru care se cunosc: F = 40 KN, d = 10 mm, b = 40 mm, t = 10 mm,
σ a = 160 MPa, τa = 130 MPa, σ as = 240 MPa.
1II 1I I
b F
d 1 3 2
F
t
Fig.R2
Elementul 3 având aceeaşi grosime t ca şi elementul 2, dar o lăţime mai

mare, este mai puţin periculos decât elementul 2 şi ca urmare nu i se mai face
calculul de verificare.
Se vor verifica numai cele două elemente: nitul (1) şi placa (2).
Nitul (elementul 1):
 este solicitat la forfecare, având o singură suprafaţă de forfecare. Mai întâi se

calculează forţa pe un nit, îmbinarea realizându-se cu 4 nituri:
F F
Fnit = F1 = = = 10 KN
n 4
Tensiunea maximă de forfecare în tija nitului este:
225
F1 4 ⋅ F1
τ= = = 127 MPa < τ a
π ⋅ d2 π ⋅ d2
4
 este solicitat la strivire, pe suprafaţa de contact dintre tija nitului şi placă
F1
σs = = 100 MPa < σas
d⋅t
Placa (elementul 2)
 este solicitată la întindere. În secţiunea I, efortul axial este mai mare (cel mai
mare) decât în secţiunea II, dar şi aria secţiunii I este mai mare decât aria
secţiunii II (aici sunt două găuri de nit pe un rând). Ca urmare, stabilirea
tensiunii maxime (a secţiunii periculoase) se poate face numai prin calcul. Se
face atunci verificarea în ambele secţiuni.
 În secţiunea I, efortul axial este N I = F. Tensiunea maximă la întindere
este:
NI F F
σ= = = = 133,3 MPa < σ a
A I A I (b − d ) ⋅ t
 În secţiunea II, efortul axial este:
N II = F – F nit = F – F 1 = 30 KN
iar tensiunea normală din această secţiune,
N II N II
σ= = = 150 MPa < σa
A II (b − 2d ) ⋅ t
 Secţiunea III, nu mai prezintă importanţă, deoarece este mai puţin

periculoasă decât celelalte două. Cu toate astea, să calculăm tensiunea
normală şi în această secţiune.
Efortul axial din secţiunea III, este:
N III = F – 3F nit = F – 3F 1 = 10 KN
iar tensiunea normală,
226
N III N III
σ= = = 33,3 MPa < σa
A III (b − d ) ⋅ h
În urma calculelor efectuate, rezultă că toate elementele îmbinării satisfac

condiţia de rezistenţă.
227
P1 Piesele (1) şi (2), din fontă, F

de formă cilindrică, sunt solicitate de o Disc
1
forţă F = 200 kN ca în Fig.P . Forţa se
aplică printr-un disc masiv. Să se 2
h1
determine diametrele d, d 1 şi d 2 şi
h2
grosimile h 1 şi h 2 , astfel încât să nu se
depăşească rezistenţa la forfecare: τaf
= 80 MPa şi presiunea maxim admisă d1
la strivire: σ as =160 MPa. Piesa (2) d2
este susţinută de un suport fix.
Fig.P1
Răspuns
Aria pentru strivire disc-piesa (1) este: A 1 = πd2/4 → d nec = 39,89 ≈ 40 mm;
Aria pentru forfecare piesă (1): A 2 = πd∙h 1 → h 1,nec = 20 mm;
Aria pentru strivire între pisele (1) şi (2): A 3 = π(d 1 )2/4 - πd2/4 → d 1,nec = 56 mm;
Aria pentru forfecare piesă (2): A 4 = π·d 2 ∙h 2 → h 2,nec = 14 mm;
Aria de strivire piesă (2) - support fix: A 5 = π(d 2 )2/4 - π(d 1 )2/4 → d 2,nec = 69 mm.
P2 Ventilul unei supape are F=120 kN
forma şi dimensiunile din Fig.P2. Ø16

Să se verifice supapa dacă Tijă
tensiunile admisibile sunt: pentru
compresiune: σ ac = 160 MPa; Ø100
pentru strivire: σ as = 320 MPa şi
pentru forfecare: τaf = 100 MPa.
10
Se consideră că tija supapei nu

poate flamba fiind ghidată pe
aproape întreaga ei lungime.
Ventil
Ø60
Răspuns
Solicitările la care trebuie să reziste Fig.P2
ventilul sunt:
- compresiune tijă: A 1 = π∙162/4 = 201,06 mm2 → σ ef,1 = 99,47 < σ ac = 160
MPa;
- forfecare ventil: A 2 = π∙60∙10 = π∙600 mm2 → τ ef,2 = 10,61 < τaf = 100
MPa;
227
- strivire ventil: A 3 = π∙1002/4 - π∙602/4 = 5026,55 mm2 → σ ef,7 = 4 < σ as =

320 MPa.
P3 Îmbinarea a trei
platbenzi este realizată cu F F
două bolţuri cu diametrul d ca Platbandă b
în Fig.P3. Dacă se cunoaşte
mărimea forţei F=100 kN şi Bolţ d d
rezistenţele admisibile: la
a
întindere σ at = 120 MPa, la d
forfecare τaf = 80 MPa şi la
a
strivire σ as = 240 MPa, se cere h/2 h h/2
dimensionarea elementelor
înbinării (d nec , h nec , l nec , b nec = F/2 F/2 F
?). Fig.P3
Răspuns
Dimensiunile rezultă din condiţiile de rezistenţă scrise pentru solicitările:
- forfecare bolţ: A 1 = 4πd2/4 → d nec = 19,95 ≈ 20 mm;
- strivire platbandă - bolţ: A 2 = 2∙h∙d → h nec = 10,42 ≈ 11 mm;
- forfecare platbandă: A 3 = 4h∙a → a nec = 28,41 ≈ 29 mm;
- tracţiune platbandă: A 4 = h∙(b-2d) → b nec = 115,76 ≈ 116 mm.
P4 Îmbinarea din Fig.P4 trebuie să reziste solicitărilor produse de o forţă

F = 120 kN. Să se dimensioneze elementele înbinării, (tijă, pană, suport), dacă
ele sunt confecţionate din oţel, □a h/4
cu următoarele rezistenţe
admisibile: σ at = 140 MPa, σ as
= 280 MPa, τaf = 90 MPa. Se
c
cer deci: d nec , a nec , h nec şi c nec.

h
Corpul tijei este cicular cu

diametrul d, iar capul tijei este
de secţiune patrată. d d
Răspuns F F
- Aria pentru tracţiune corp tijă Fig.P4
este: A = πd2/4→ d nec = 33 mm;
- Aria pentru forfecare pană: A = 2∙h∙h/4 → h nec = 51,6 ≈ 52 mm;
228
- Aria pentru strivire pană: A = a∙h/4 → a nec,s = 32,97 ≈ 33 mm;

- Aria pentru tracţiune cap tijă: A = a(a-h/4) → a nec,t = 36,5 ≈ 37 mm; Se adoptă
a = 3 7 mm;
- Aria de forfecare cap tijă: A = 2∙c∙a → c nec = 18,1 ≈ 19 mm.
P5
Îmbinarea a trei F
platbenzi este realizată cu F
două bolţuri cu diametrul d ca Platbandă b
în Fig.P5. Dacă se cunoaşte
Bolţ
mărimea forţei, F = 100 kN şi d d
a
rezistenţele admisibile: la
d
întindere σ at = 120 MPa, la
a
forfecare τaf = 80 MPa şi la
strivire σ as = 240 MPa, se cere h/2 h h/2
să se facă dimensionarea
F/2 F
elementelor înbinării (d nec , F/2
h nec , l nec , b nec = ?).

Fig.P5
Răspuns
- forfecare bolţ: A 1 = 4πd2/4 → d nec = 19,95 ≈ 20 mm;
- strivire platbandă - bolţ: A 2 = 2∙h∙d → h nec = 10,42 ≈ 11 mm;
- forfecare platbandă: A 3 = 4h∙a → a nec = 28,41 ≈ 29 mm;
- tracţiune platbandă: A 4 = h∙(b - 2d) → b nec = 115,76 ≈ 116 mm.
P6 O tijă din Ol 37 de secţiune circulară, este solicitată la întindere de

forţa F = 110 kN ca înFig.P6. Tija este fixată la partea superioară prin
intermediul unei pene cu secţiune dreptunghiulară: b·h. Pana se sprijină pe o
placă circulară din oţel, iar aceasta pe un support masiv din beton. Se acceptă b
= 0,3∙d. Se cere să se calculeze dimensiunile: d, b, h, h 1 , L şi D. Se cunosc
rezistenţele admisibile: pentru Ol: σ at = 150 MPa, σ as = 300 MPa, τaf = 0,6·σ at
= 90 MPa; pentru beton: σ as = 8 MPa.
229
D L
b
Placă Ol
Placă Ol
h1
h
h
Tijă Tijă
Pană
d d
Placă beton
F F
Fig.P6
Răspuns
Solicitările sunt:
- tracţiune tijă: A 1 = πd2/4-d∙b → d nec = 38,87 mm ≈ 40 mm;
- forfecare pană: A 2 = 2∙h∙b → h nec = 50,92 mm ≈ 51 mm;
- strivire pană - tijă: A 3 = b∙d = 480 mm2 → σ ef,3 = 229,17 mm < σ as =300 MPa;
- forfecare cap tijă: A 4 = 2∙h 1 ∙d → h 1nec = 15,27 mm ≈ 16 mm;
- strivire pană - placă Ol: A 5 = b∙(L-d) → L nec =70,55 mm ≈ 71 mm;
- strivire placă Ol - placă beton: A 6 = πD2/4 - πd2/4 = F/σ as,beton → D nec = 138,23
mm ≈ 140 mm.
P7
Îmbinarea din
δ
d1
Fig.P7 este F/2

solicitată de F
forţele F = F/2
460 kN. Să se
δ
calculeze Fig.P7
dimensiunile:
d1
d d
d, d 1 , b şi δ,
b
F
dacă toate F
elementele
îmbinării sunt
230
confecţionate din oţel, cu următoarele rezistenţe admisibile: la întindere:σ at =

140 MPa; la strivire: σ as = 280 MPa; la forfecare: τaf = 90 MPa.
Răspuns
- Aria pentru tracţiune corp tijă este: A 1 = πd2 1 /4 → d 1nec = 61,8 mm ≈ 62 mm;
- Aria pentru forfecare şuruburi: A 2 = 4∙πd2/4 → d nec =38,54 mm≈ 40 mm;
- Aria pentru strivire şuruburi - eclise laterale: A 3 = 4∙d∙δ → δ nec,s = 21,875 mm
≈ 22 mm;
- Aria pentru tracţiune eclise: A 4 = δ (b-d) → b nec,t = 176,36 mm≈ 180 mm.
P8
Arborele cu diametrul d = 60 mm trebuie să transmită un moment de
răsucire M t =2 kNm (Fig.P8). Pentru diametrul dat normele impun b=18 mm şi
h = 11mm. Cunoscând rezistenţele admisibile: la strivire: σ as = 220 MPa şi la
forfecare: τaf = 90 MPa, se cere să se determine lungimea necesară a penei şi
să se verifice pana la forfecare.
A-A
A b
Pană
h
d
A Butuc Arbore
Fig.P8
Răspuns
Forţa care solicită pana este: F = 2M t /d = 133,33 kN;
- Aria de strivire între pană şi arbore este: A s = 5·a→ a nec = 121,2 mm ≈ 122
mm; - Aria de forfecare pană este: A f = a·b → τ f = 60,72 MPa < τ af = 90 MPa.
P9 Să se verifice pana paralelă din Fig.P9 care fixează pe arborele de

diametru d = 70 mm o roată cu diametrul D = 480 mm. La periferia roţii
lucrează forţa tangenţială F = 10 kN. Pana utilizată are dimensiunile: b = 16
231
mm; h = 10 mm şi L = 100 mm şi este confecţionată din oţel Ol 50. Rezistenţele

admisibile sunt: la forfecare τaf = 80 MPa şi la strivire σ as = 240 MPa.
b L
4
h
F
d
D
Fig.P9
Răspuns
Pana este solicitată de o forţă F 1 = F·D/d = 68,57 kN.
- pentru forfecare: A f = L·b = 1600 mm2 → τ f = 42,85 mm < τ af = 80 MPa;
- pentru strivire: A s,min = L·4 = 400 mm2 → σ s = 171,425 MPa < σ as = 240 MPa.
P10 Pentru îmbinarea din Fig.P10 compusă dintr-o tijă şi un manşon

confecţionate din oţel, se cere să se facă dimensionarea elementelor înbinării,
(a nec , c nec , d nec , b 1,nec , b nec, a 1nec = ?), dacă se cunosc rezistenţele admisibile: la
întindere σ at =120 MPa, la forfecare τaf = 40 MPa şi la strivire σ as = 240 MPa.
Mărimea forţei este F = 80 kN iar pentru cordonul de sudură τafs = 100 MPa.
A
A-A
d c a1
Tijă
Tijă
□b1
F
□b
□a
Manşon fix
Manşon fix
A
Fig.P10
232
Răspuns
- tracţiune corp tijă: A 1 = a2 → a nec = 25,82 mm ≈ 26 mm;
- forfecare tijă: A 2 = 4a∙c → c nec = 19,23 mm ≈ 20 mm;
- strivire între tijă şi manşon: A 3 = b 1 2 - a2 → b 1,nec =31,77 mm ≈ 32 mm;
- forfecare manşon: A 4 = 4b 1 ∙d → d nec = 15,625 mm ≈16 mm;
- tracţiune manşon: A 5 = b2 - b 1 2 → b nec =41,11 mm ≈ 42 mm;
- forfecare cordon de sudură: A 6 = 4·b·a 1 = 4·42·a 1 → a 1 = 4,76 mm → a 1 = 5
mm.
P11 Se dă asamblarea a
două platbenzi sudate ca în
Fig.P11. Să se determine
valoarea maximă a forţei F, dacă
rezistenţele admisibile ale
F F
50
platbenzilor sunt: la întindere σ at
= 120 MPa; la forfecare τaf = 80
MPa, iar pentru cordonul de
sudură cu grosimea a = 6 mm,
rezistenţa admisibilă la forfecare 6
60
F
este 0,7 din cea a platbenzilor
8
8 F
(τaf,s = 56 MPa).
Fig.P11
Răspuns
Lungimea L a cordonului de sudură este 2·(60 - 2·6) + (50 - 2·6) = 134 mm.
Din condiţia de rezistenţă la forfecare a cordonului de sudură rezultă forţa
capabilă:
F cap = L · a = 45024 N = 45,024 kN.
P12
O platbandă, cu lăţimea B =200 mm şi grosimea δ = 8 mm, este
sudată de o tablă cu aceeaşi grosime ca în Fig.P12. Grosimea cordonului
realizat este a = 6 mm. Forţa F = 160 kN este aplicată excentric la 125 mm de
latura (1-3). Se dau: - pentru sudură: σ at,s = 140 MPa şi τaf,s = 90 MPa; -pentru
materialul de bază: σ at = 160 MPa şi τaf = 80 MPa.
Se cer:
a) lungimile cordoanelor de sudură pe cele două laturi: L 23 şi L 45 ;
233
b) lungimea cordonului suplimentar pentru ca rezistenţele sudurii şi

materialului de bază să fie egale. Tablele se suprapun pe o lungime de 300 mm.
5
4 6
7
2
3 F
1
δ 125
δ
L45
4 5 6
F
200 7
125
3 1
2
L23
Fig.P12
Răspuns
a) Lungimea totală a cordonului este: L 23 + L 45 = F/(a·τaf,s ) = 296 mm. L 23 se
determină din condiţia de echilibru static: L 23 · a · τaf,s · 125 – F · 75 = 0; rezultă:
L 23 = 111 mm; apoi L 45 = 296 – 111 = 185 mm.
b) Lungimea suplimentară este: L nec - ( L 23 + L 45 ) = 178 mm. L nec rezultă din:
L nec · a · τ af,s = B · δ · σ at , ca fiind: 474 mm.
P13 Două grinzi din lemn sunt îmbinate ca în Fig.P13. Să se calculeze

lungimea L necesară şi să se verifice apoi la strivire. Se dau rezistenţele
80
F F
h=240
80
80
L L b=180
Fig.P13
234
admisibile: la întindere: σ at = 10 MPa; la strivire: σ as = 20 MPa; la forfecare

în lungul fibrelor: τaf = 4 MPa.
Răspuns
- din condiţia de rezistenţă la întindere F cap = 44 kN;
- din condiţia de rezistenţă la forfecare τaf · L ∙ b = F cap rezultă: L = 200 mm;
- strivirea se produce pe aria A s = 80 ∙ 180 = 14400 mm2 → σ s,ef = 10 MPa < σ as
= 20 MPa.
235
7. ÎNCOVOIEREA BARELOR PLANE

singur efort şi acesta este momentul încovoietor M i , se spune că în acea secţiune
se realizează o solicitare de încovoiere pură.
 În funcţie de poziţia în spaţiu a forţelor exterioare, solicitarea de încovoiere
este:
 plană, dacă toate forţele exterioare sunt situate într-un singur plan
longitudinal şi conţine una din axele principale centrale de inerţie ale
tuturor secţiunilor transversale ale barei
 oblică, dacă toate forţele exterioare sunt într-un singur plan, care nu
conţine axele principale centrale de inerţie ale tuturor secţiunilor
transversale ale barei
 strâmbă, dacă forţele exterioare sunt conţinute în plane longitudinale
diferite.
 În funcţie de natura eforturilor din secţiunea transversală a barei, solicitarea
de încovoiere poate fi:
 pură, dacă în secţiunea transversală acţionează numai momente
încovoietoare
 simplă (sau cu forţă tăietoare), dacă în secţiunea transversală a barei pe
lângă moment încovoietor există şi efort tăietor.
În practică, cea mai întâlnită este încovoierea simplă, încovoierea pură
întâlnindu-se destul de rar.
7.1 TENSIUNI ÎN BARE DREPTE SOLICITATE LA ÎNCOVOIERE

PURĂ
Studiul încovoierii pure se face acceptând următoarele ipoteze:

 Direcţia forţelor exterioare trece prin centrul de greutate al secţiunii
transversale
 Bara prezintă un plan de simetrie, care este şi planul forţelor exterioare.
Direcţia centrală a secţiunii transversale care este axa de simetrie, este şi
direcţie centrală principală de inerţie
 Axa longitudinală a barei este o linie dreaptă
 Înălţimea secţiunii transversale a barei este mică în raport cu lungimea
acesteia
 Materialul se supune legii lui Hooke
 Este valabilă ipoteza secţiunilor plane a lui Bernoulli.
236
Se consideră o bară dreaptă de secţiune constantă solicitată ca în Fig.7.1-1a.
F F
dx a)
F a a F
F F
T b)
-F -F
Mi c)
Fa Fa
Fig.7.1-1
Analizând diagramele de eforturi (Fig.7.1-1b,c) se constată că intervalul

din mijloc este solicitat la încovoiere pură, iar cele laterale la încovoiere simplă.
Din intervalul solicitat la încovoiere pură se detaşează un element dx. În
Fig.7.1-2a se prezintă acest element înainte de solicitare, raportat la sistemul de
axe centrale xOy. Prin solicitarea de încovoiere, elementul împreună cu grinda
se deformează, secţiunile transversale rotindu-se. Unghiul dϕ cu care se rotesc
două secţiuni transversale situate la distanţa dx una de cealaltă, se numeşte
rotire elementară. Raportul dintre rotirea elementară şi lungimea elementului
dx, se numeşte rotire specifică:
dϕ
θ= 7.1-1
dx
Prin deformarea elementului, fibrele sale îşi modifică dimensiunea. Unele se

lungesc, iar altele se scurtează (Fig.7.1-2b). Există însă şi fibre care nu şi-au
modificat dimensiunea. Aceste fibre se numesc fibre medii deformate.
O fibră situată la distanţa y de axa Oz se lungeşte cu cantitatea ∆dx
(Fig.7.1-1b). Fiind valabilă ipoteza secţiunilor plane a lui Bernoulli, adică
secţiunile transversale rămân plane şi normale la axa deformată a elementului,
lungirea fibrei se poate exprima cu relaţia:
∆dx = y dϕ 7.1-2
237
Fibra medie Planul forţelor
ρ Miz
O x dϕ z
y
Mi
dx σ Mi
y y
y σ Axa neutră
∆dx
a) dx
b) c)
Fig.7.1-2
Dacă ρ reprezintă raza de curbură a fibrei care nu şi-a modificat lungimea,

atunci se poate scrie:
dx = ρ ⋅ dϕ 7.1-3
iar lungirea specifică este:
∆dx y ⋅ dϕ y
ε= = = 7.1-4
dx ρ ⋅ dϕ ρ
Dacă solicitarea este în domeniul valabilităţii legii lui Hooke, lungirii

specifice îi corespunde o tensiune normală σ:
y
σ = E⋅ε = E⋅ 7.1-5
ρ
unde,
E - reprezintă modulul de elasticitate longitudinal al materialului barei.
Relaţia 7.1-5, arată că tensiunea normală la încovoierea pură variază liniar pe
secţiune (este funcţie de y), crescând odată cu depărtarea faţă de fibra medie.
Tensiunea este nulă la nivelul fibrei medii şi maximă în fibrele cele mai
depărtate de fibra medie. Fibrele pentru care y = 0 şi tensiunea normală este
nulă, formează planul neutru. Axa Oz prin care planul neutru intersectează
secţiunea transversală a grinzii, se numeşte axă neutră.
238
Pentru exemplul prezentat, fibrele situate sub planul neutru sunt întinse,
cele deasupra planului neutru sunt comprimate, iar cele din planul neutru nu sunt
solicitate. Punctele situate la aceeaşi distanţă de axa neutră (y = const.), au
aceeaşi tensiune normală.
Tensiunea normală maximă are loc în fibrele cele mai depărtate de axa
neutră, cele care au y max :
y max
σ max = E ⋅ 7.1-6
ρ
Din cele 6 relaţii de echivalenţă dintre eforturi şi tensiuni, pentru

solicitarea de încovoiere pură se pot scrie numai trei, cele în care intervine
tensiunea normală σ:
N = ∫ σ ⋅ dA = 0 7.1-7a
A
M iy = ∫ σ ⋅ z ⋅ dA = 0 7.1-7b
A
M iz = ∫ σ ⋅ y ⋅ dA ≠ 0 7.1-7c
A
În cazul nostru nu există efort axial (este încovoiere pură), iar singurul moment
încovoietor care există este orientat după direcţia Oz şi este M iz .
Ţinând seama de relaţia 7.1-5, relaţiile 7.1-7a,b,c capătă formele:
E
ρ A∫ ∫ y ⋅ dA = 0
N= ⋅ y ⋅ dA = 0 ⇒ 7.1-8a
A
E
ρ A∫ ∫ z ⋅ y ⋅ dA = 0
M iy = ⋅ z ⋅ y ⋅ dA = 0 ⇒ 7.1-8b
A
E
M iz = ⋅ ∫ y 2 ⋅ dA 7.1-8c
ρ A
Relaţia 7.1-8a reprezintă momentul static al suprafeţei secţiunii

transversale faţă de axa Oz şi arată că axa neutră trece prin centrul de greutate al
239
secţiunii transversale, deoarece numai faţă de o axă centrală momentul static al

unei suprafeţe este nul. Înseamnă că originea O a sistemului de coordonate ales,
coincide cu centrul de greutate al secţiunii transversale (O ≡ G).
Relaţia 7.1-8b reprezintă momentul de inerţie centrifugal. Se ştie că
momentul de inerţie centrifugal al unei secţiuni este nul numai pentru sistemul
de axe principale de inerţie. De aici rezultă că momentul încovoietor trebuie să
fie orientat după o direcţie principală de inerţie.
Ţinând seama de expresia momentului de inerţie axial
I z = ∫ y 2 ⋅ dA 7.1-9
A
relaţia 7.1-8c capătă forma:
E 1 M iz E ⋅ Iz
M iz = ⋅ Iz ⇒ = ⇒ ρ= 7.1-10
ρ ρ E ⋅ Iz M iz
şi permite determinarea razei de curbură a fibrei medii deformate la solicitarea

de încovoiere pură a unei bare.
Relaţia 7.1-5 care exprimă tensiunea normală la încovoiere pură, ţinând
seama de relaţia 7.1-10, devine:
1 M iz
σ= ⋅E⋅y = ⋅E⋅y
ρ E ⋅ Iz
M iz 7.1-11
⇒σ= ⋅y
Iz
Relaţia 7.1-11, cunoscută şi sub numele de relaţia lui L. M. H. Navier,
permite calculul tensiunii normale într-un punct situat la distanţa y de axa neutră
dintr-o secţiune solicitată la încovoiere pură.
Şi relaţia 7.1-11 arată că tensiunea normală la încovoiere este o funcţie
liniară de distanţa punctului la axa neutră (Fig.7.1-3).
Miz Miz Miz

σ σ
Fig.7.1-3
240
În calculele practice, interesează mai mult valoarea maximă a tensiunii

normale, aceea care se produce în fibrele extreme. Formula lui Navier (relaţia
7.1-11) se poate scrie sub forma:
M iz M M iz
σ max = ⋅ y max = iz = 7.1-12
Iz Iz Wz , min
y max
În calculele de rezistenţă, la solicitarea de încovoiere pură pentru cele trei

tipuri de problemă, relaţiile de calcul sunt:
 Probleme de verificare
M iz
σ max = ≤ σa 7.1-13
Wz , min
 Probleme de dimensionare
M iz
Wz , min, nec = 7.1-14
σa
 Probleme de efort capabil
M iz , cap = Wz , min ⋅ σa 7.1-15
Calculul de rezistenţă al barelor drepte solicitate la încovoiere se face în

secţiunea periculoasă a barei, adică în secţiunea în care tensiunea normală are
valoarea cea mai mare.
În secţiunile transversale ale barelor solicitate la încovoiere pot exista
concentratori de tensiune, care modifică distribuţia tensiunii, mai ales în
imediata vecinătate a acestora. În acest caz, tensiunea determinată cu formula lui
Navier, dă numai valoarea tensiunii nominale σ n , valoarea tensiunii normale
maxime calculându-se cu ajutorul coeficientului de concentrare α k :
M iz
σ max = α k ⋅ σ n = α k ⋅ 7.1-16
Wz , min
Valorile lui α k, se determină pe cale experimentală şi ele se găsesc în literatura

de specialitate sub formă tabelară sau de diagrame.
241
7.2 FORME RAŢIONALE DE SECŢIUNE PENTRU

SOLICITAREA DE ÎNCOVOIERE
Din relaţia de calcul a tensiunii normale maxime, reiese că o bară

solicitată la încovoiere, prezintă o rezistenţă mai mare cu cât modulul de
rezistenţă minim are o valoare mai mare. Modulul de rezistenţă depinde de
mărimea secţiunii dar şi de forma acesteia. De asemenea o mare importanţă o
are şi modul de aşezare a secţiunii faţă de planul forţelor exterioare. În practică
se urmăreşte obţinerea unei rezistenţe cât mai mari a barei, cu un consum de
material cât mai mic. O secţiune transversală este cu atât mai economică, cu cât
raportul Wz,min /A, este mai mare. În Tabelul 7.2-1 se prezintă valoarea acestui
raport pentru câteva forme de secţiune des întâlnite la elementele solicitate la
încovoiere.
Tabelul 7.2-1
Forma z
h h h z
secţiunii
d b
W z,min / A 0,125 d 0,167 h 0,25 h 0,3 h
La profilele laminate, secţiunea este îngustată în apropierea axei neutre

Gz, deoarece aici şi tensiunile normale la încovoiere sunt mici. Faţă de direcţia
Gy, modulul de rezistenţă are o valoare mică, ceea ce face ca rezistenţa grinzii la
încovoiere faţă de axa Gy să fie mică. Ca urmare, profilele laminate U şi I
trebuie astfel aşezate încât axa Gy să coincidă cu planul forţelor şi atunci se
obţine rezistenţa la încovoiere cea mai mare.
La secţiunea circulară şi pătrată, modulul de rezistenţă este relativ mic,
deoarece cel mai mult material se află în apropierea axei neutre, acolo unde
tensiunile normale sunt mici. Secţiunea circulară, în schimb, prezintă avantajul
că are aceeaşi rezistenţă la încovoiere faţă de orice axă centrală. Această însuşire
este utilizată în cazul arborilor. Pentru solicitarea de încovoiere, secţiunea
inelară este de preferat celei circulare.
La materialele care prezintă rezistenţă diferită la întindere faţă de
compresiune, cum este spre exemplu fonta, mai raţionale sunt secţiunile la care
axa neutră nu este axă de simetrie. În această categorie, intră secţiunile în formă
de T , I cu tălpi neegale sau secţiunile trapezoidale, etc. La aceste elemente, de
mare importanţă este modul de aşezare a grinzii faţă de sensul forţelor. La
materialele cu rezistenţă la compresiune mai mare decât la întindere, grinda se
242
aşează astfel încât tensiunile cele mai mari să fie de compresiune. În cazul unui
profil T (Fig.7.2-1), şi o solicitare de încovoiere care întinde fibrele de jos, talpa
profilului T trebuie să fie în partea de jos (distanţa de la axa neutră la fibra cea
mai depărtată a tălpii este mai mică decât până la celelalte fibre extreme).
y σc max
y2
Miz z
y1
σt max
Fig.7.2-1
La o grindă din fontă având secţiunea sub formă de T la care raportul

dintre tensiunea admisibilă la compresiune şi cea la întindere este 2,5, profilul
trebuie astfel aşezat încât să se verifice relaţia:
y 2 σ c max
= = 2,5
y1 σ t max 7.2-1
7.3 ÎNCOVOIEREA CU FORŢĂ TĂIETOARE
7.3.1 Tensiuni tangenţiale la încovoierea cu forţă tăietoare
La încovoierea simplă sau încovoierea cu forţă tăietoare, într-un punct din

secţiunea transversală a unei grinzi, există atât tensiune normală σ produsă de
momentul încovoietor M i , cât şi tensiune tangenţială τ produsă de efortul tăietor
T. Fie un element de volum paralelipipedic decupat dintr-o grindă (Fig.7.3.1-1)
care are faţa abcd situată în planul secţiunii transversale , iar faţa abef într-un
plan orizontal, paralel cu planul xGz. Pe feţele lui, conform principiului
dualităţii tensiunilor tangenţiale (care se va prezenta în paragraful 8.5),
acţionează tensiunile tangenţiale τxy = τ yx . Sub acţiunea tensiunilor tangenţiale
paralelipipedul se deformează, iar secţiunile plane şi normale la axa barei înainte
de deformare nu mai rămân plane, ci ele se deplanează. Deplanarea este mai
mare în apropierea axei neutre şi mai mică în apropierea fibrelor extreme. Ca
urmare, ipoteza lui Bernoulii nu mai este îndeplinită, iar formula lui Naviere
pentru calculul tensiunii normale la încovoiere nu mai este exactă.
243
Tensiunile tangenţiale τxy şi τzx trebuie să satisfacă relaţiile de echivalenţă

dintre eforturi şi tensiuni:
Ty = T = ∫ τ xy ⋅ dA ≠ 0 7.3.1-1a
A
Tz = ∫ τ xz ⋅ dA = 0 7.3.1-1b
A
τyx e
G f z
a b
c d τzx
τxy τxz
Fig.7.3.1-1
Din relaţiile 7.3.1-1a,b rezultă că tensiunea tangenţială τxy trebuie să

existe, iar τzx sunt nule sau de semne contrare.
Se consideră un element de lungime dx (Fig.7.3.1-2a) decupat dintr-o bară
solicitată la încovoiere simplă.
y
a c
T τxy
T T
Mi G
Mi + dMi z
x y
y1 y τyx C y1
y1 B
ymax e f
D dA
σ b dx d
σ+dσ b
a) b)
Fig.7.3.1-2
Pe cele două feţe acţionează momentele încovoietoare: M i şi M i + dM i şi

forţa tăietoare T ≡ T y considerată constantă. Aceste eforturi, produc pe cele două
244
feţe tensiunile normale σ şi σ + dσ, respectiv tensiunea tangenţială τxy . Dacă se

face o secţiune orizontală prin bară cu ajutorul unui plan paralel cu planul xGz
se obţine elementul de volum haşurat. În planul orizontal, acţionează tensiunile
tangenţiale τ yx = τ xy . Conform ipotezei lui Juravski, pe linia BC paralelă cu axa
neutră (Fig.7.3.1-2b), tensiunile τ xy sunt constante. Se notează cu y distanţa de
la linia BC la axa neutră şi cu y 1 distanţa unui element oarecare al suprafeţei
BCD la axa neutră. Pe faţa din stânga aeb (Fig.7.3.1-2a), tensiunea normală σ
într-un punct situat la distanţa y 1 de axa neutră, este:
Mi
σ= ⋅ y1 7.3.1-3
Iy
Tensiunea normală de pe faţa eb, produce un efort axial:
Mi Mi Mi
N= ∫
BCD
σ ⋅ dA = ∫ I
BCD z
⋅ y1 ⋅ dA =
I z
⋅ ∫
BCD
y1 ⋅ dA =
I z
⋅ Sz 7.3.1-4
unde
S z - este momentul static faţă de axa Gz a porţiunii de secţiune BCD
situată sub linia BC (sub planul de lunecare BC):
y max
Sz = ∫
BCD
y 1 ⋅ dA = ∫y
y
1 ⋅ dA 7.3.1-5
Asemănător, se poate scrie pentru faţa fd (Fig.7.3.1-2a) la aceeaşi distanţă

y 1 de axa neutră:
M i + dM i
σ + dσ = ⋅ y1 7.3.1-6
Iz
de unde rezultă:
M i + dM i M i + dM i
N + dN = ∫
BCD I z
⋅ y1 ⋅ dA =
I z
⋅ Sz 7.3.1-7
Scriind o ecuaţie de proiecţii a tuturor forţelor aplicate pe direcţia x, în

care intră N, N+ dN şi cea dată de tensiunea tangenţială de pe faţa ef (τ yx b⋅dx),
se obţine:
245
N + τ yx ⋅ b ⋅ dx − (N + dN ) = 0 7.3.1-8
Înlocuind relaţiile 7.3.1-4 şi 7.3.1-7 în relaţia 7.3.1-8, aceasta devine:
Mi M dM i
⋅ Sz + τ yx ⋅ b ⋅ dx − i ⋅ Sz − ⋅ Sz = 0 7.3.1-9
Iz Iz Iz
de unde, după reduceri se obţine:
dM i ⋅ Sz dM i Sz S T ⋅ Sz
τ yx = = ⋅ = T⋅ z = 7.3.1-10
dx ⋅ b ⋅ I z dx b ⋅ I z b ⋅ Iz b ⋅ Iz
În relaţia 7.3.1-10, s-a ţinut seama de relaţia diferenţială care există între
efortul tăietor şi momentul încovoietor (T = dM i /dx).
Fiind valabil principiul dualităţii tensiunilor tangenţiale (τ yx = τ xy), din
relaţia 7.3.1-10, se deduce relaţia de calcul a tensiunii tangenţiale din secţiunea
transversală a unui element de rezistenţă, secţiune în care acţionează efortul
tăietor T ≡ T y:
T ⋅ Sz
τ xy = τ = 7.3.1-11
b ⋅ Iz
Relaţia 7.3.1-11 este cunoscută sub denumirea de relaţia lui Juravski.

Semnificaţia mărimilor din relaţia lui Juravski, este următoarea:
T – efortul tăietor din secţiune
I z – momentul de inerţie al întregii secţiuni, faţă de axa neutră
b - lăţimea secţiunii la nivelul la care se calculează tensiunea tangenţială
S z – momentul static al suprafeţei cuprinse între nivelul la care se
calculează tensiunea şi fibrele extreme, calculat faţă de axa neutră.
Cum într-o secţiune, efortul tăietor T şi momentul de inerţie I z sunt
constante, rezultă că variaţia tensiunii tangenţiale pe secţiune este impusă de
variaţia raportului S z / b. Variaţia acestui raport, după cum se poate constata, nu
este una liniară, ea depinde de la caz la caz.
La nivelul la care secţiunea prezintă o modificare bruscă de lăţime,
diagrama de variaţie a tensiunii tangenţiale prezintă o discontinuitate (salt).
246
7.3.2 Variaţia tensiunii tangenţiale la suprafeţe simple
a) Suprafaţă dreptunghiulară Se consideră o secţiune dreptunghiulară la

care se scrie expresia tensiunii tangenţiale în punctele situate la distanţa y de axa
neutră (Fig.7.3.2-1a).
G
G r 4r/3π
h z τmax
y y +(h/2-y)/2
B C d = 2r
τ
h/2-y b
a) b)
Fig.7.3.2-1
Se calculează mai întâi momentul static al suprafeţei cuprinse între nivelul

punctului la care se calculează tensiunea (nivelul BC) şi fibrele extreme
(suprafaţa umbrită din Fig.7.3.2-1) faţă de axa neutră:
h   h y   h2  b
S z = b ⋅  − y  ⋅  y + −  =  − y 2  ⋅ 7.3.2-1
2   4 2  4  2
Tensiunea tangenţială la nivelul y de axa neutră, este.
 h2 2 b  h2 2 2  y2 
T ⋅  − y  ⋅ 6 ⋅ T ⋅  − y  T ⋅ h ⋅ 1,5 − 6 ⋅ 2 
τ=  4  2
=  4 =  h =
b⋅h 3
b⋅h 3
b⋅h 3
b⋅
12 7.3.2-2
 y2 
T ⋅ 1,5 − 6 ⋅ 2 

 h   y2  T
= = 1,5 − 6 ⋅ 2  ⋅

b⋅h  h  A
247
Cum variabila este y, rezultă că pentru secţiuni dreptunghiulare, tensiunea

tangenţială variază pe secţiune după o parabolă. Valorile extreme ale tensiunii
tangenţiale se obţin pentru y = 0 şi y = h / 2.
Astfel:
 pentru y = h / 2 (în fibrele extreme)
 h2 
 
τ = 1,5 − 6 ⋅ 2  ⋅ = (1,5 − 1,5) ⋅ = 0
 4 T T
 h  A A 7.3.2-3
 
 
În fibrele extreme, acolo unde tensiunea normală este maximă, tensiunea

tangenţială este nulă.
 pentru y = 0 (la nivelul axei neutre)
 0  T T
τ = 1,5 − 6 ⋅ 2  ⋅ = 1,5 ⋅ 7.3.2-4
 h  A A
La nivelul axei neutre, acolo unde tensiunea normală este nulă, tensiunea
tangenţială este maximă.
După cum s-a constatat, maximul fiecărei tensiuni (normală şi
tangenţială), se produce individual, de unde în fibrele extreme nu trebuie să se
ţină seama de tensiunile tangenţiale. De altfel, la piesele de grosime mare,
tensiunea tangenţială are valori relativ mici, motiv pentru care de cele mai multe
ori, acestea se neglijează în calculele de rezistenţă.
Calculul tensiunii tangenţiale maxime cu relaţia lui Juravski, pentru
secţiuni dreptunghiulare, conduce la un spor de 50 % faţă de calculul acesteia cu
relaţia aproximativă, utilizată la forfecarea pieselor de grosime mică (τ = T / A).
Variaţia tensiunii tangenţiale pe o secţiune dreptunghiulară, este
prezentată în Fig.7.3.2-1b.
b) Suprafaţă circulară. Pentru secţiunea circulară (Fig.7.3.2-2a), se poate

scrie:
BC = b = 2 ⋅ R 2 − y 2 7.3.2-5
Momentul static al suprafeţei de sub planul de lunecare, este:
248
R R
S z = ∫ y1 ⋅ dA = ∫ y1 ⋅ 2 ⋅ R 2 − y12 ⋅ dy1
y y
( ) ( ) ( )
R R 1 3
2
Sz = 2 ⋅ ∫ R − y ⋅ y1 ⋅ dy1 = − ∫ R 2 − y12 2 ⋅ d R 2 − y12 = ⋅ R 2 − y 2
2 2
1
2
7.3.2-6
y y
3
R
z τmax
y1 y B
C
dy1
a) b)
Fig.7.3.2-2
Cu aceste mărimi, relaţia lui Juravski devine:
( )
3
2
T ⋅ ⋅ R 2 − y2 2
T ⋅ Sz
τ=
b ⋅ Iz
= 3
π⋅R
=
4
⋅
3 π⋅R
T
⋅ R 2 − y2 = ( )
( )
1 4 4
2 ⋅ R 2 − y2 2 ⋅
4 7.3.2-7
2  y  4 4 T  2 y2 
( )
2
4 T T
= ⋅  
⋅ R ⋅ 1 − 2  = ⋅ ⋅ R − y = ⋅ ⋅  R − 2 
2 2
3 π⋅R4  R  3 π ⋅ R 2
3 A  R 
Relaţia 7.3.2-7, arată că şi pentru secţiuni circulare, tensiunea tangenţială

variază tot parabolic pe secţiune. Valorile extreme ale tensiunii tangenţiale
pentru secţiunea circulară sunt:
 pentru y = R
4 T  R2 
τ = ⋅ ⋅ 1 − 2  = 0 7.3.2-8
3 A  R 
Tensiunea tangenţială în fibrele cele mai depărtate de axa neutră este nulă.
 pentru y = 0
249
4 T
τ = τ max = ⋅ 7.3.2-9
3 A
Tensiunea tangenţială are valoare maximă la nivelul axei neutre şi este cu

33,3 % mai mare decât cea calculată cu relaţia aproximativă de la forfecarea
pieselor de grosime mică.
Variaţia tensiunii tangenţiale este prezentată în Fig.7.3.2-2b.
c) Suprafaţă inelară cu perete subţire. Şi în cazul secţiunilor inelare,

tensiunea tangenţială are valoare maximă tot în dreptul axei neutre (Fig.7.3.2-
3).
t
2R z τmax
yG
G
Fig.7.3.2-3
Dacă secţiunea este cu perete subţire, momentul de inerţie axial al

secţiunii, poate fi exprimat funcţie de aria secţiunii A şi de raza medie R a
secţiunii:
1 1
Iz = ⋅ Ip = ⋅ A ⋅ R 2 7.3.2-10
2 2
La rândul său, momentul static faţă de axa neutră a jumătăţii de secţiune,

este
1 1 2⋅R A⋅R
S z , max = A ⋅ yG = ⋅ A ⋅ = 7.3.2-11
2 2 π π
Având în vedere că b = 2t, expresia tensiunii tangenţiale maxime, la

secţiunea inelară cu perete subţire, este:
250
A⋅R
T ⋅ S z ,max T⋅
τ max = = π =
T
=
T
= 2⋅
T
b ⋅ Iz 1 π⋅R ⋅t 1 A 7.3.2-12
2t ⋅ ⋅ A ⋅ R 2 ⋅2⋅π⋅R
2 2
În acest caz, se constată că valoarea tensiunii maxime este dublă faţă de cea
calculată cu relaţia aproximativă de la forfecarea pieselor de grosime mică.
d) Suprafaţă în formă de U, cu perete subţire (Fig.7.3.2-4). La o astfel

se secţiune compusă, se poate considera că secţiunea este formată din trei
suprafeţe dreptunghiulare. Pe înălţimea acestora, tensiunea tangenţială τ xy
variază parabolic Fig.7.3.2-4b).
b
T1
τxy
τxy
T τxz
T
I h z
G τxy,max
t
B
δ
T1τxz C z
a
b)
τxz
τxz,max
a)
Fig.7.3.2-4
O dată cu trecerea de la talpă la inimă, lăţimea profilului scade brusc şi ca

urmare, valoarea tensiunii tangenţiale τ xy creşte şi ea brusc, obţinându-se:
t ⋅ h3 h2
Iz ≅ + 2⋅b⋅δ⋅ 7.3.2-13a
12 4
t ⋅ h2 h
S z ,max ≅ + b⋅δ⋅ 7.3.2-13b
8 2
Ţinând seama de relaţiile 7.3.2-13a,b, expresia tensiunii tangenţiale

maxime τ xymax = τ max , este:
251
3 T t ⋅h + 4⋅b⋅δ
τ xy max = τ max = ⋅ ⋅ 7.3.2-14
2 t ⋅h t ⋅h + 6⋅b⋅δ
Efortul tăietor T care acţionează în centrul de greutate G al secţiunii,

creează în tălpi şi tensiuni tangenţiale τ xz . Aceste tensiuni se determină tot cu
relaţia lui Juravski, considerând însă linia BC perpendiculară pe axa tălpii. La o
distanţă z de capătul tălpii (Fig.7.3.2-4a), expresia tensiunii tangenţiale τ xz , are
expresia:
T ⋅ Sz T ⋅ h ⋅ z
τ xz = = 7.3.2-15
δ ⋅ Iz 2 ⋅ Iz
Aceste tensiuni variază liniar pe lungimea tălpii (în relaţia 7.3.2-15 variabila este
z) şi are valoarea maximă pentru z = b (Fig.7.3.2-4a):
T⋅h⋅b 6⋅T⋅b
τ xz max = =
h ⋅ (t ⋅ h + 6 ⋅ b ⋅ δ )
7.3.2-16
2 ⋅ Iz
Tensiunile tangenţiale care acţionează pe talpă dau o rezultantă T 1 , egală

cu:
1 3 ⋅ T ⋅ b2 ⋅ δ
T1 = ⋅ b ⋅ δ ⋅ τ xz max =
h ⋅ (t ⋅ h + 6 ⋅ b ⋅ δ )
7.3.2-17
2
Mai departe, forţele T 1 din tălpi, creează un cuplu M t = T 1 ⋅h. care solicită
secţiunea la torsiune. Aşadar, sub acţiunea forţelor tăietoare chiar dacă ele
acţionează pe direcţia centrului de greutate al secţiunii, se produce o solicitare
suplimentară de torsiune la solicitarea de încovoiere simplă.
Pe axa neutră există atunci un punct I (Fig.7.3.2-4a) şi numit centru de
încovoiere, faţă de care momentul tuturor tensiunilor tangenţiale τ xy şi τ xz este
nul. Dacă planul forţelor exterioare ar trece prin centrul de încovoiere al
secţiunii transversale, secţiunea nu ar mai fi solicitată suplimentar la torsiune.
Apariţia solicitării suplimentare de torsiune are loc în cazul barelor solicitate la
încovoiere simplă, atunci când axa principală centrală de inerţie situată în planul
forţelor nu este şi axă de simetrie pentru secţiunea transversală a grinzii. Dacă
planul forţelor este un plan de simetrie al secţiunii transversale, centrul de
încovoiere ca şi centrul de greutate al secţiunii transversale este situat pe axa de
simetrie.
252
Poziţia centrului de încovoiere situat la distanţa a de mijlocul inimii

(Fig.7.3.2-4a), se determină uşor, din condiţia:
M I = T ⋅ a − T1 ⋅ h = 0 7.3.2-18
de unde se obţine:
T1 b2 ⋅ h 2 ⋅ δ 3 ⋅ b2 ⋅ δ
a = ⋅h = = 7.3.2-19
T 4 ⋅ Iz t ⋅h + 6⋅b⋅δ
La calculul poziţiei centrului de încovoiere s-a presupus că rezultanta tuturor

tensiunilor τ xz trece prin inima secţiunii.
7.4 NEGLIJAREA TENSIUNII TANGENŢIALE ÎN UNELE

CALCULE LA ÎNCOVOIERE SIMPLĂ
S-a mai precizat că în cazul solicitării de încovoiere simplă a pieselor de

grosime mare, tensiunile tangenţiale au valori relativ mici şi în unele situaţii se
pot neglija. Nu este lipsit de interes, găsirea condiţiei care permite neglijarea
tensiunii tangenţiale în calculele de rezistenţă la încovoiere simplă.
Se consideră grinda de secţiune dreptunghiulară din Fig.7.4-1a.
Diagramele de eforturi pentru această grindă, sunt prezentate în Fig.7.4-1b,c.
a) h
F/2 l/2 l/2 F/2

b
F/2 F/2
b) T
- F/2 - F/2
Mi
c)
Fl / 4
Fig.7.4-1
Eforturile din secţiunile periculoase (la forfecare şi la încovoiere) sunt:
253
F F⋅l
T= ; M iz = 7.4-1
2 4
iar tensiunile maxime corespunzătoare, sunt:
F
3 T 3 3 F
τmax = ⋅ = ⋅ 2 = ⋅ 7.4-2
2 A 2 b⋅h 4 b⋅h
F⋅l
M iz 3 F⋅l
σ max = = 42 = ⋅ 7.4-3
Wz , min b⋅h 2 b ⋅ h2
6
Dacă se împarte relaţia 7.4-2 la relaţia 7.4-3, se obţine:
τmax 3 F 2 b ⋅ h 2 h
= ⋅ ⋅ ⋅ = 7.4-4
σ max 4 b ⋅ h 3 F ⋅ l 2⋅l
Din relaţia 7.4-4 se constată că pentru grinzi la care raportul h / l este mic
şi raportul τ max / σ max este mic, de unde rezultă că tensiunile tangenţiale sunt
mici în raport cu tensiunea normală şi ca urmare tensiunea tangenţială se poate
neglija. Raportul h / l este mic la grinzile la care deschiderea acesteia l (distanţa
dintre reazeme) este mare faţă de înălţimea secţiunii transversale h a grinzii. La
grinzile cu deschidere mică, tensiunile tangenţiale produse de efortul tăietor, nu
pot fi neglijate.
7.5 ENERGIA DE DEFORMAŢIE LA ÎNCOVOIERE PURĂ
La solicitarea axială s-a determinat expresia energiei de deformaţie:
σ2
U=∫ ⋅ dV 7.5-1
V 2 ⋅ E
Dacă se neglijează tensiunile tangenţiale, relaţia 7.5-1 este valabilă şi

pentru solicitarea de încovoiere pură. Înlocuind expresia tensiunii normale la
încovoiere determinată cu relaţia lui Navier:
254
M iz
σ= ⋅y 7.5-2
Iz
în relaţia energiei de deformaţie (relaţia 7.5-1), se obţine:
1 y 2 ⋅ M iz2 1 y 2 ⋅ dA
U=∫ ⋅ ⋅ dA ⋅ dx = ∫ ⋅ ⋅ ∫ M iz2 ⋅ dx 7.5-3
A
2⋅E Iz2
A
2⋅E Iz2
l
Relaţia 7.5-3 se mai poate scrie sub forma:
1 1 1
2 ∫
U= ⋅ y 2 ⋅ dA ⋅ ∫ M iz2 ⋅ dx = ⋅ I z ⋅ ∫ M iz2 ⋅ dx = ⋅ ∫ M iz2 ⋅ dx
2 ⋅ E ⋅ Iz A l
2 ⋅ E ⋅ Iz
2
l
2 ⋅ E ⋅ Iz l
sau în cazul general al barei cu secţiune şi moment încovoietor variabile,

expresia energiei de deformaţie este:
M iz2
U=∫ ⋅ dx 7.5-4
l 2 ⋅ E ⋅ I z
255
7.6 GRINZI DE EGALĂ REZISTENŢĂ
La studiul încovoierii simple s-a constatat că tensiunile maxime se produc

într-o secţiune sau într-un număr mic de secţiuni. Înseamnă că astfel de elemente
de rezistenţă sunt calculate neeconomic. Se pot proiecta grinzi cu secţiune
variabilă la care tensiunea normală maximă din fiecare secţiune transversală să
fie egală cu tensiunea normală admisibilă. O astfel de grindă, la care tensiunea
normală din fiecare secţiune transversală este egală cu cea admisibilă, se
numeşte grindă de egală rezistenţă.
Condiţia de rezistenţă pentru grinzile de egală rezistenţă, este:
M iz (x )
σ max = = σ a = const.
Wz (x )
7.6-1
Din relaţia 7.6-1 rezultă că pentru grinzile de egală rezistenţă, secţiunea

transversală trebuie să varieze în lungul grinzii, aşa cum variază W z (x) din
relaţia 7.6-1:
M iz (x )
Wz (x ) =
σa 7.6-2
În relaţiile 7.6-1 şi 7.6-2, atât momentul încovoietor cât şi modulul de

rezistenţă al secţiunii transversale a grinzii, variază în lungul grinzii, fiind
funcţie de abscisa x a secţiunii. Relaţia 7.6-2 permite determinarea variaţiei
secţiunii grinzii de egală rezistenţă, care depinde însă de modul de încărcare şi
rezemare, precum şi de forma secţiunii transversale. În cazul unei solicitări de
încovoiere pură, grinda de egală rezistenţă are secţiune constantă (M iz (x) este
constant), iar pentru o solicitare de încovoiere simplă, grinda de egală rezistenţă
este o grindă cu secţiune variabilă. La o variaţie continuă a secţiunii, relaţia 7.6-
2 este aproximativă, deoarece ea este dedusă pentru grinda de secţiune
constantă, dar diferenţele sunt neglijabile.
Din relaţia 7.6-2 rezultă că în dreptul secţiunilor în care momentul
încovoietor este nul şi modulul de rezistenţă trebuie să fie nul. Acest lucru în
realitate nu este posibil deoarece, atunci, nu se mai realizează rezistenţa de
ansamblu a grinzii. În secţiunile în care momentul încovoietor este nul, efort
tăietor există şi se realizează o solicitare de forfecare, care permite
dimensionarea acestor secţiuni transversale.
Grinda de egală rezistenţă are o serie de avantaje faţă de grinda cu
secţiune constantă: economie de material, realizarea unor grinzi rezistente şi
elastice, o repartiţie uniformă a tensiunii în lungul grinzii, etc. Cu toate aceste
avantaje, grinzile de egală rezistenţă nu se utilizează în practică pe scară largă.
256
Aceasta se datorează în primul rând dificultăţii tehnologice de realizare a unor

profile de egală rezistenţă, de montarea lor în ansamblul din care fac parte, de
posibilitatea schimbării condiţiilor de exploatare, etc. Atunci când profilul
grinzii de egală rezistenţă rezultat din relaţia 7.6-2 este dificil de realizat, se
recurge la profile compuse cu variaţie discontinuă a secţiunii, care respectă pe
cât posibil relaţia 7.6-2.
Se prezintă în continuare, câteva cazuri de grinzi de egală rezistenţă.
a) Grinda încastrată de secţiune dreptunghiulară cu lăţime constantă,

încărcată cu o forţă concentrată, aplicată la capătul liber (Fig.7.6-1)
b x F
C B
h0
h hx y
x0
Fig.7.6-1
În Fig.7.6-1, profilul grinzii de egală rezistenţă pentru acest caz, este

anticipat, şi trasat înainte de stabilirea relaţiei de variaţie.
Tensiunea normală în secţiunea x de la capătul liber al grinzii de egală
rezistenţă, este,
M iz , x F⋅ x F⋅ x
σ max = = = 6 ⋅ = σa 7.6-3
Wz , x b ⋅ h 2x b ⋅ h 2x
6
de unde rezultă expresia înălţimii secţiunii transversale:
6⋅F⋅ x
hx = 7.6-4
b ⋅ σa
Relaţia 7.6-4, arată că variaţia înălţimii secţiunii în lungul grinzii este

parabolică.
Înălţimea maximă se obţine pentru x = l:
257
6⋅F⋅l
y max = h = 7.6-5
b ⋅ σa
În capătul liber al grinzii unde momentul încovoietor este nul, rezultă că

înălţimea secţiunii este zero. În capătul liber, însă există efort tăietor care supune
grinda la forfecare. Punând condiţia de rezistenţă la forfecare în capătul liber, se
obţine înălţimea minimă h 0 a secţiunii transversale:
3 T 3 F
τ max = ⋅ = ⋅ = τa 7.6-5
2 A 2 b ⋅ h0
de unde se obţine:
3 F
h0 = ⋅ 7.6-7
2 b ⋅ τa
Lungimea x 0 pe care se menţine această înălţime minimă se determină din

condiţia de rezistenţă la încovoiere:
M iz F ⋅ x 0 F ⋅ x0
σ max = = 2 = 6⋅ σa
=
Wz b ⋅ h0 9 F2
b⋅ ⋅ 2 2
6 4 b ⋅ τa 7.6-8
3 F ⋅ σa
⇒ x0 = ⋅
8 b ⋅ τ a2
b) Grinda încastrată de secţiune dreptunghiulară cu lăţime constantă,

încărcată cu sarcină uniform distribuită pe toată lungimea (Fig.7.6-2)
În secţiunea situată la distanţa x de capătul liber al grinzii, momentul
încovoietor este:
p ⋅ x2
M iz , x = 7.6-9
2
iar condiţia de rezistenţă, are expresia:
258
p⋅x2
M iz , x 2 p⋅x2
σ max = = = 3⋅ = σa 7.6-10.
Wz , x ⋅
b hx2
⋅ 2
b hx
6
Din relaţia 7.6-10, se obţine relaţia pentru variaţia înălţimii secţiunii

transversale a grinzii:
3⋅ p
hx = x ⋅ 7.6-11
b ⋅ σa
p x
b
hx
h
Fig.7.6-2
Din relaţia 7.6-11, rezultă o variaţie liniară pentru înălţimea secţiunii în

lungul grinzii (Fig.7.6-2). Cum în capătul liber al grinzii efortul tăietor este nul,
în această secţiune nu se mai pune condiţia de rezistenţă la forfecare.
Înălţimea maximă a secţiunii transversale este cea din încastrare când x = l:
3⋅ p
h max = h = l ⋅ 7.6-11
b ⋅ σa
c) Grinda încastrată de secţiune dreptunghiulară cu înălţime constantă,

încărcată cu o forţă concentrată în capătul liber (Fig.7.6-3a)
În secţiunea situată la distanţa x de capătul liber al grinzii, momentul
încovoietor are expresia:
M iz , x = F ⋅ x 7.6-12
259
iar condiţia de rezistenţă, rezultă:
M iz , x F⋅ x 6⋅F⋅ x
= = = σa 7.6-13
Wz , x bx ⋅ h 2 bx ⋅ h
6
Din relaţia 7.6-13 se obţine relaţia pentru variaţia lăţimii grinzii:
6⋅F
bx = ⋅x 7.6-14
h ⋅ σa
şi este o variaţie liniară (Fig.7.6-3b).
F
x h
a)
l
x h
b) b0 b
1 bx
2
x0
3
4 5
F
c) 1
2
3
4
5
Fig.7.6-3
Punând condiţia de rezistenţă la forfecare în capătul liber al grinzii, se

obţine lăţimea minimă b 0 :
260
3 T 3 F 3⋅ F
τmax = ⋅ = ⋅ = τa ⇒ b 0 = 7.6-14
2 A 2 b0 ⋅ h 2 ⋅ h ⋅ τa
Această lăţime minimă se păstrează pe lungimea x 0 , care se determină din

condiţia de egală rezistenţă la încovoiere:
F ⋅ x0 6 ⋅ F ⋅ x0 4 ⋅ x 0 ⋅ τa
σa = = =
b0 ⋅ h 2 3⋅ F h
⋅ h2
6 2 ⋅ h ⋅ τa
7.6-15
σ h
⇒ x0 = a ⋅
τa 4
Această grindă de egală rezistenţă, este utilizată pentru realizarea arcului

de foi, atât de utilizat la autocamioane. Grinda se taie în lung în fâşii, după care
foile se suprapun (Fig.7.6-3b,c).
d) Grinda de secţiune circulară simplu rezemată, încărcată cu sarcină

distribuită şi o forţă concentrată la mijlocul deschiderii (Fig.7.6-4a)
Reacţiunile sunt egale şi au valorile:
F p⋅l
VA = VB = + 7.6-16
2 2
iar în secţiunea x, momentul încovoietor este:
p ⋅ x2
M iz , x = VA ⋅ x − 7.6-17
2
Condiţia de rezistenţă în secţiunea x, are forma:
p⋅x2
VA ⋅ x −
M iz , x 2 π ⋅ d 3x
Wz , x = = = 7.6-18
σa σa 32
Din relaţia 7.6-18, rezultă legea de variaţie a diametrului în lungul grinzii:
261
 p ⋅ x2 
32 ⋅  VA ⋅ x − 
dx =
3  2 
7.6-19
π ⋅ σa
Diametrul grinzii variază în lungul acesteia (dar numai până la mijlocul

deschiderii, datorită simetriei) după o parabolă cubică (Fig.7.6-4b).
F
p
a) A B
x
l/2 l/2
VA VB
x
x0
b) d0 dx
c) d0
Fig.7.6-4
Din condiţia de rezistenţă la forfecare în reazeme, se determină diametrul

minim d 0 (Fig.7.6-4b,c):
4 T 4 VA VA
τ max = ⋅ = ⋅ = τ ⇒ d = 4 ⋅ 7.6-20
3 A 3 π ⋅ d 02 3 ⋅ π ⋅ τa
a 0
Diametrul maxim se obţine din relaţia 7.6-19, pentru x = l/2:
4 ⋅ l ⋅ (4 ⋅ VA − p ⋅ l )
d max = d =3 7.6-21
π ⋅ σa
l
x=
2
262
Lungimea x 0 pe care se adoptă diametrul minim d 0 , se determină din

condiţia de egală rezistenţă la încovoiere:
p ⋅ x 02
VA ⋅ x 0 −
π ⋅ d 30 2
= ⇒ x 0 = ... 7.6-22
32 σa
Realizarea unui profil care rezultă din relaţia 7.6-19, practic este deosebit
de greu de realizat. Din acest motiv, astfel de grinzi de egală rezistenţă se
realizează cu secţiune variabilă în trepte (Fig.7.6-4c), care să se apropie cât mai
mult de profilul real. Apropierea de profilul real implică un număr mare de
tronsoane, ceea ce conduce la un consum ridicat de manoperă.
Din exemplu prezentat, pot rezulta două cazuri particulare:
 când F = 0, se obţine grinda încărcată cu p = const.
 când p = 0, se obţine grinda încărcată cu o forţă F concentrată.
În ambele cazuri, legile de variaţie a diametrului grinzii în lungul acesteia,
rezultă din relaţia 7.6-19, particularizată pentru cele două situaţii.
7.7 LUNECAREA LONGITUDINALĂ ŞI ÎMPIEDICAREA EI
Fie grinda simplu rezemată din Fig.7.7.1a, realizată prin suprapunerea a

două profile laminate cu secţiune patrată constantă cu latura a. Dacă la mijlocul
deschiderii dintre reazeme se aplică o forţă F grinda se va deforma ca urmare a
încovoierii ca în Fig.7.7.1b, cele două profile comportându-se ca şi cum ar fi
independente unul în raport cu celălalt.
Ipoteza lui Bernoulli nu mai este valabilă pentru ansamblul celor două profile, ci
doar pentru fiecare profil în parte. Fiecare profil preia jumătate din momentul
încovoietor din fiecare secţiune, sau altfel spus modulul de rezistenţă al
ansamblului se obţine prin însumarea celor două module de rezistenţă:
a3 a3
W1 = 2 ⋅ = 7.7-1
6 3
Distribuţia tensiunilor normale este cea din Fig.7.7.1b, tensiunile maxime având
valoarea:
M 3⋅ F⋅l
σ max 1 = i 3max = 7.7-2
a 4 ⋅ a3
3
263
a
A
a
B
z a a.
C
l/2 l/2 y
F
A1 σmax,1
B1 σmax,1
B1 b.
F/2
C1 σmax,1
F F/2
A2 σmax,2
Nl Nl
c.
C2
pană pană
Fig.7.7.1
Pentru a menţine ipoteza lui Bernoulli pentru ansamblul celor două profile
este necesar să se solidarizeze profilele, împiedicându-se lunecarea
longitudinală a lor (Fig.7.7.1c). Solidarizarea se poate face cu două pene
transversale sau cu două buloane. În acest caz modulul de rezistenţă va fi:
b ⋅ h 2 a ⋅ (2 ⋅ a ) 2 3
3
W2 = = = ⋅a 7.7-3
6 6 3
Se vede că W 2 = 2W 1 ceea ce înseamnă că grinda solidarizată rezistă de

două ori mai bine decât cea iniţială, tensiunea maximă în acest caz fiind de două
ori mai mică decât în primul caz:
264
M i max 3 ⋅ F ⋅ l σ max,1
σ max, 2 = = = 7.7-4
2⋅a3 8⋅a3 2
3
Lunecarea longitudinală dintre cele două profile, din Fig.7.7.1b se datorează

tensiunilor tangenţiale care apar în planul median orizontal şi care însumate
dau o forţă paralelă cu axa barei:
T ⋅ Sz
dN l = τ xy ⋅ a ⋅ dx = ⋅ dx 7.7-5
Iz
Pe o lungime oarecare, l, de grindă forţa de lunecare longitudinală este:
T ⋅ Sz
N l = ∫ dN l = ∫ ⋅ dx 7.7-6
l l Iz
Pentru bara prismatică din Fig.1c, I z şi S z sunt constante şi deci:
Sz
Nl = ∫ T ⋅ dx
Iz l
7.7-7
Dacă forţa F se aplică la mijlocul deschiderii dintre reazeme, forţa tăietoare

T este constantă şi egală cu F/2 pe jumătate din lungimea barei, şi fiecare
pană transversală va trebui să preia forţa:
Sz F 2
S ⋅F⋅l
Nl = ∫
Iz 0 2
⋅ dx = z
4 ⋅ Iz
7.7-8
Cum pentru cazul concret:
b ⋅ h 3 a ⋅ (2a ) 2 4
3
a a3
Sz = a ⋅ =
2
şi Iz = = = ⋅a 7.7-9
2 2 12 12 3
rezultă:
265
a3
⋅F⋅l
2 3 F⋅l
Nl = = ⋅ 7.7-10
2⋅a 4
16 a
4⋅
3
Problema lunecării longitudinale se pune întotdeauna când secţiunea
grinzii nu este realizată dintr-o singură bucată de material.
Să examinăm împiedicarea longitudinală la o grindă cu secţiunea tip profil I
cu tălpi sudate (Fig.7.7.2). Cordonul aderă de talpă pe faţa CD şi pe inimă pe
faţa BC. Talpa şi inima introduc două forţe egale şi de sens contrar N l care
solicită cordonul la forfecare. Se admite că ruperea cordonului se face după
planul CEE′C′ (de secţiune minimă).
Ca urmare pe acest plan, a cărui arie este A = a⋅c, se produc tensiuni de
forfecare τ ce se consideră uniform distribuite şi deci au mărimea:
Nl
τ= 7.7-11
a ⋅c
x B′
t
c
E′
B
z G
E D′
h
c C′
Nl
C D
Nl a
Fig.7.7.2
y
Cordoanele de sudură care împiedică lunecarea longitudinală pot fi continue

sau intermitente. În cazul cordonului continuu, dacă se ia o lungime oarecare
de cordon, c, şi se egalează forţa de lunecare cu forţa capabilă la forfecare a
celor două cordoane, rezultă:
266
S S⋅T
Nl = ⋅ T ⋅ c ≤ 2 ⋅ τ af ⋅ a ⋅ c ⇒ a≥ 7.7-12
Iz 2 ⋅ τ af ⋅ I z
unde:
S - momentul static al tălpii în raport cu axa Gz;

T - forţa tăietoare considerată constantă pe lungimea cordonului c;
τ af - rezistenţa admisibilă la forfecare.
267
7.8 APLICAŢII
R1 Pentru grinda din Fig.R1-1a, se cere:

a) valoarea dimensiunii t, astfel încât tensiunea normală maximă să nu
depăşească σ a = 150 MPa
b) calculul şi reprezentarea variaţiei tensiunii normale σ şi a celei tangenţiale τ
în secţiunea din dreptul reazemului B.
M=10 KNm
p=20 KN/m F= 10 KN
B y
A 3t
a)
1m
2m 2m t z
VA = 30 KN VB = 20 KN
30 3t yG
10
T [KN] t
b) 1,5 m
-10 -10
-10
Mi [KNm]
c) 10
20
22,5
Fig.R1-1
a) Calculul reacţiunilor a condus la următoarele valori:
V A = 30 KN, V B = 20 KN.
Pentru a putea face calculul de rezistenţă, se trasează diagramele de

eforturi. Acestea sunt prezentate în Fig.R1-1b,c. La încovoiere, secţiunea
periculoasă este la distanţa de 1,5 m de reazemul din stânga (reazemul A), iar la
forfecare, secţiunea periculoasă este pe reazemul A.
Calculul caracteristicilor geometrice ale secţiunii transversale, conduc la
poziţia centrului de greutate al secţiunii y G = 2,5t şi la:
268
I z = 8,5 t4
W z,min = 3,4 t3.
Dimensionarea secţiunii transversale a grinzii se face numai din condiţia

de rezistenţă la încovoiere. De altfel, pentru forfecare nici nu s-a specificat
tensiunea admisibilă.
Condiţia de rezistenţă la încovoiere pentru probleme de dimensionare
este:
M iz , max
Wz , min = = 3,4 t 3
σa
de unde se obţine.
M iz , max 22,5 ⋅ 106

t= 3 = 3 ≅ 36 mm
3,4 ⋅ σa 3,4 ⋅ 150
b) Cu t = 36 mm, rezultă I z ≅ 1427,67 cm4.

Pentru secţiunea de pe reazemul B, tensiunile normale extreme, sunt:
M iz ,B 10 ⋅ 10 6
σ max = ⋅ y max = ⋅ 2,5 ⋅ 36 ≅ 63 MPa
Iz 1427,67 ⋅ 10 4
M iz ,B 10 ⋅ 10 6
σ min = − ⋅ y min =− ⋅ 1,5 ⋅ 36 = −37,82 MPa
Iz 1427,67 ⋅ 10 4
2 2 -37,82
0,9 2,7
3 3
4 4 2,83
1 1
63
σ [MPa] τ [MPa]
a) b)
Fig.R1-2
269
Diagrama de variaţie a tensiunii normale în secţiunea B, este prezentată în

Fig.R1-2a.
La nivelul punctelor extreme 1-1 şi 2-2 tensiunea tangenţială este nulă:
τ 1-1 = τ2-2 = 0
La nivelul 3-3 există un salt, deoarece se modifică lăţimea b a secţiunii. Pentru

punctele 3-3 care aparţin tălpii, tensiunea tangenţială este:
Tb ⋅ S z ,3−3 10 ⋅10 3 3 ⋅ 36 ⋅ 36 ⋅ 36
τ 3−3 min = = ⋅ = 0,9 MPa
I z ⋅ b 3− 3 1427,67 ⋅10 4 3 ⋅ 36
iar pentru cele care aparţin inimii (lăţimea b scade de trei ori):
τ 3−3 max = 3 ⋅ τ 3−3 min = 3 ⋅ 0,9 = 2,7 MPa
Tensiunea tangenţială are valoare maximă la nivelul axei neutre (nivelul

punctelor 4-4).
3 ⋅ 36
2,5 ⋅ 36 ⋅ 36 ⋅
10 ⋅ 10 3
2 = 2,83 MPa
τ max = τ 4− 4 = ⋅
1427,67 ⋅ 10 4 36
Diagrama de variaţie a tensiunii tangenţiale din secţiunea B, este

prezentată în Fig.R1-2b.
R2 Pentru grinda înţepenită din Fig.R2-1a, se cere:

a) sarcina capabilă p pentru σ a = 150 MPa
b) diagrama de variaţie şi tensiunea tangenţială maximă.
a) Poziţia centrului de greutate al secţiunii este cunoscută şi nu mai trebuie

calculată.
Momentul de inerţie faţă de axa de încovoiere se calculează relativ uşor:
150 ⋅ 1503  60 ⋅ 603 

Iz = − 4 ⋅  + 60 ⋅ 60 ⋅ 452  = 870,75 ⋅ 104 mm 4
12  12 
iar modulul de rezistenţă minim, este:
270
4pa2 y
p p
a) 60
a a 2 a= 1 m z
30
3pa
2pa 60
b) T 60 30 60
2,5pa2 2pa2
c) Mi
2pa2
Fig.R2-1
Iz 870,75 ⋅ 104
Wz , min = = = 116,1 ⋅ 103 mm3
y max 75
Diagramele de eforturi sunt prezentate în Fig.R2-1b,c. Atât pentru

încovoiere cât şi pentru forfecare, secţiunea periculoasă este cea din înţepenire.
Efortul capabil se determină din condiţia de rezistenţă la încovoiere.
Pentru problema de efort capabil, condiţia de rezistenţă la încovoiere este:
M i ,cap = σ a ⋅ Wz ,min = 2,5pa 2
de unde se obţine pentru sarcina capabilă:
σ a ⋅ Wz ,min 150 ⋅ 116,1 ⋅ 10 3

p cap = p = = = 27,86 KN / m
2,5 ⋅ a 2 2,5 ⋅ 500 2
b)Tensiunea tangenţială trebuie calculată la nivelul modificării lăţimii

(nivelul punctelor 1-1, Fig.7.9-4), precum şi la nivelul axei neutre (nivelul
punctelor 2-2). La nivelul punctelor 1-1 secţiunea are două lăţimi şi ca urmare
există două valori pentru tensiunea tangenţială:
271
T S z ,1−1 3⋅ p ⋅a 30 ⋅ 60 ⋅ 45
τ1−1, max = ⋅ = ⋅ = 12,96 MPa
I z b1−1 , min 870,75 ⋅ 10 4
30
T Sz ,1−1 3⋅ p ⋅a 30 ⋅ 60 ⋅ 45
τ1−1, min = ⋅ = ⋅ = 2,59 MPa
I z b1−1, max 870,75 ⋅ 104 150
Tensiunea tangenţială de la nivelul axei neutre, este:
T Sz , 2 − 2 3⋅ p ⋅a 30 ⋅ 60 ⋅ 45 + 150 ⋅ 15 ⋅ 7,5
τmax = τ2 − 2 = ⋅ = ⋅ = 2,8 MPa
I z b 2 − 2 870,75 ⋅ 104 150
Diagrama de variaţie a tensiunii tangenţiale este prezentată în Fig.R2-2.
1 1 12,96
2 2 z 2,8
1 1
2,59
τ [MPa]
Fig.R2-2
La această secţiune, valoarea maximă a tensiunii tangenţiale nu este la

nivelul axei neutre. La nivelul axei neutre, tensiunea tangenţială prezintă doar un
extrem.
Tensiunea tangenţială pentru secţiunea prezentată, s-a calculat datorită
simetriei secţiunii, numai pentru o jumătate de secţiune, cealaltă fiind identică.
272
R3 Pentru grinda din Fig.R3-1a se cere:

a) valoarea dimensiunii a, pentru σ a = 150 MPa
b) cu valoarea lui a astfel determinată, să se calculeze şi să se reprezinte
tensiunile σ şi τ din secţiunea n-n.
F2=35 KN y
p=15 KN/m n 1m a
a) z 6a
n
VA=25 kN VB=30 kN a
F1=40KN
a
2m 2m 2m 3a
35
25
b) 5
T[KN]
-5
1,66 m -30 -30
c)
Mi[KNm]
-20 -30
-20,83
-60
Fig.R3-1
a) Pentru secţiunea grinzii, rezultă următoarele caracteristici geometrice:
I z = 92 a4
W z,min = 23 a3
Pentru încovoiere secţiunea periculoasă este secţiunea în care acţionează

F 2 , iar pentru forfecare, intervalul dintre forţele F 1 şi F 2 .
273
Condiţia de rezistenţă la încovoiere, pentru probleme de dimensionare,

este:
M iz ,max
Wz ,min = = 23 a 3
σa
de unde se obţine:
M iz ,max 60 ⋅ 10 6
a=3 = 3 ≅ 26 mm
23 ⋅ σ a 23 ⋅ 150
Cu această valoare pentru dimensiunea a, celelalte caracteristici

geometrice sunt.
I y = 4204,1792⋅104 mm4
W z,min = 40,4248⋅104 mm3.
b) Pentru această secţiune, fiind dublu simetrică, tensiunile se vor calcula

numai pentru o jumătate de secţiune.
Tensiunea normală maximă din secţiunea n-n, este:
M iz ,n − n ,max 30 ⋅ 10 6
σ n − n ,max = = = 74,21 MPa
Wz ,n − n ,min 23 ⋅ 26 4
Diagrama de variaţie a tensiunii normale în secţiunea n-n, este prezentată

în Fig.R3-2a,
Tensiunea tangenţială trebuie calculată la nivelul punctelor 1-1, unde
datorită modificării lăţimii secţiunii, prezintă două valori (minim şi maxim):
Tn −n Sz ,n − n 30 ⋅ 10 3 3a ⋅ a ⋅ 3,5a
τ1−1,min = ⋅ = ⋅ = 1,68 MPa
I z b n −n ,1−1 max 92 ⋅ 26 4 3a
Tn −n Sz ,n −n ,1−1 30 ⋅ 10 3 3a ⋅ a ⋅ 3,5a
τ1−1,max = ⋅ = ⋅ = 3 ⋅ τ1−1,min = 5,04 MPa
I z b n −n ,1−1,min 92 ⋅ 26 4 a
274
Tn − n S z ,n − n , 2− 2 30 ⋅10 3 3a ⋅ a ⋅ 3,5a + a ⋅ 3a ⋅1,5a

τ 2− 2 = τ max = ⋅ = ⋅ = 7,23 MPa
I z b n − n , 2− 2 92 ⋅ 26 4 a
Diagrama de variaţie a tensiunii tangenţiale din secţiunea n-n, este

prezentată în Fig.R3-2b.
y
-74,21
1,68 5,04
1 1
2 2 z 7,23
1 1
1,68 5,04
74,21
σ [MPa] τ [MPa]
a) b)
Fig.R3-2
275
R4 Pentru grinda de secţiune constantă confecţionată din fontă, cu

rezistenţele admisibile: σ at = 50 şi σ ac = 90 MPa, reprezentată în Fig.R4-1 se
cer:
- a) dimensionarea secţiunii: δ nec = ?;
- b) care este aşezarea economică a grinzii, (cea din figură? sau inversa
acesteia?);
- c) diagramele tensiunilor normale şi tangenţiale în secţiunile în care
fiecare dintre acestea iau valorile maxime.
Se dau: y C = 4,63⋅δ; I z = 509,05⋅δ 4; W z,min = 79,92⋅δ 3; W z,max = 109,936⋅δ 3;
Rezolvare
a. Diagramele de eforturi sunt prezentate în Fig.R4-1. Valoarea maximă a

momentului încovoietor este M imax = 7,78 kN·m. Cu valorile eforturilor rezultate
se obţine valoarea parametrului δ al secţiunii pentru diferite moduri de aşezare a
secţiunii grinzii.
3 kNm
6 kN/m 6δ
6 kNm
δ
12 kN
4δ
5δ
0,6 m 3,4 m 0,8 m
11,38
7,78 2,1 m
5δ
yC
T
0,62 [kN]
12,62
5,5 6
2,75
Mi
[kNm]
5,74
7,78
Fig.R4-1
δ nec,t = 11,45 mm (pentru secţiunea reazemului din dreapta);

δ nec,c = 10,26 mm, (pentru secţiunea în care T = 0, deci cea cu M i maxim).
276
 δ nec = 11,45 mm (se adoptă valoarea maximă dintre cele două calculate).
b. Aşezarea economică a secţiunii grinzii este cea din figură, deoarece dacă
secţiunea ar fi aşezată invers, s-ar obţine δ nec,t = 12,48 mm, şi deci încărcarea
capabilă ar fi mai mică. (În secţiunea cu M i.max fibrele întinse ar avea W z,min ,
situaţie care trebuie evitată).
c. Diagramele de variaţie a tensiunilor maxime normale şi tangenţiale sunt
prezentate în Fig.R4-2.
6δ
σmax,c = 64,85
1,11
δ
3,33
4δ
5δ
2,022
6,066
τmax = 2,027
5δ
yC
σmax,t = 47,14
σmax τmax
[MPa] [MPa]
Fig.R4-2
277

rezistenţele admisibile: σ at = 50 şi σ ac = 90 MPa, reprezentată în Fig.R5-1 se
cer:
- a) determinarea sarcinii capabile: p cap = ?;
acesteia?);
Se dau: y C = 54,4444 mm; I z = 711,33⋅104 mm4; W z,min = 130.653 mm3; W z,max =
156.146 mm3;
Rezolvare

momentului încovoietor este M imax = 3pa2.
Cu valorile eforturilor prezentate în Fig.R5-1 se obţin valorile pentru
120
2p 2pa
3pa2
100
20
a 3a a = 1m
60
3,75pa
3,75pa yC
1,125a
1,125a
20
T 90
2pa
2pa
2,25pa
2,25pa
4,25pa
4,25pa 2
3pa2
3pa
pa22
Mi
1,25pa22
1,25pa
2
,515pa2
22,515pa
Fig.R5-1
278
sarcina capabilă p cap .
Astfel, σ max,c = M i,Max /W z,min = 3pa2 => p cap,c = 3,92 N/mm, în secţiunea cu
M i,max = 11,76 kNm.
σ max,t = max(3pa2/W z,max ; 2,515pa2/ W z,min ) = 2,515pa2/ W z,min => p cap,t = 2,597
N/mm.
Rezultă că p cap = min(3,92; 2,597) = 2,597 N/mm.
b. Aşezarea economică este cea din figură, deoarece în această poziţie p ,cap,t =
2,597 N/mm, în timp ce pentru cea inversă ar fi: p ,cap,t = 2,177 N/mm. (În
secţiunea cu M i.max fibrele întinse ar avea Wz,min , situaţie care trebuie evitată).
c. Diagramele de variaţie a tensiunilor maxime normală şi tangenţială sunt
120
σmax,t = 49,89
1,1 6,62
100
20
τmax = 7,13
60
yC
6,21
20
1,38
σmax,c= 59,63
90
σmax τmax
[MPa] [MPa]
Fig.R5-2
279

rezistenţele admisibile: σ at = 50 MPa şi σ ac = 90 MPa, reprezentată în Fig.R6-1
se cer:
- a) verificarea secţiunii grinzii;
acesteia?);
Se dau: y C = 116,(6) mm; I z = 2526·104 mm4; W z,min = 216.514,3 mm3; W z,max =
398.842 mm3.
Rezolvare

momentului încovoietor este M imax = 11,76 kNm. În secţiunea cu M imax
tensiunea normală maximă este σ max,c = 54,3 MPa < σ ac iar în secţiunea cu M i =
10,13 kNm tensiunea normală maximă este σ max,t = 46,787 MPa < σ at .
4 kN 12 kN/m 130
7 kNm
20
60
1m 3m 1,4 m 30 30
160
yC
13,08 16,80
30
T
4 4 [kN]
1,09 m
22,92
11,76
Fig.R6-1
Mi
3
[kNm]
10,13
280
b. Aşezarea economică este cea din figură, deoarece în această poziţie M i,cap,t =
19,94 kNm, în timp ce pentru cea inversă ar fi: M i,cap,t = 10,8257 kNm.
σ max,c = 54,3 MPa, în secţiunea cu M i,max = 11,76 kNm.
σ max,t = 46,787 MPa, în secţiunea cu M i = 10,13 kNm.
c. Diagramele de variaţie ale tensiunilor maxime normală şi tangenţială sunt
130
σmax,t = 29,48
0,97
1,80
20
60
2,64 6,17
τmax = 6,175
30 30
160
yC
30 σmax,c = 54,3
σmax τmax
[MPa] [MPa]
Fig.R6-2
281
R7 Pentru grinda de secţiune constantă confecţionată din fontă (Fig.R7-1)

cu rezistenţele admisibile: σ at = 50 MPa şi σ ac = 90 MPa, reprezentată în figură
se cer:
- a) dimensionarea secţiunii: δ nec = ?;
- b) care este aşezarea economică a grinzii, (cea din figură sau inversa
acesteia?);
Se dau: y C = 8,579⋅δ; I z = 1451,86⋅δ4; W z,min = 169,235⋅δ3; W z,max = 267,82⋅δ3;
Rezolvare

momentului încovoietor este M imax = 15,36 kNm.
Cu valorile obţinute pentru momentul încovoietor rezultă pentru parametrul δ:
δ nec,t = 11,34 mm, (pentru secţiunea în care T = 0, deci cea cu M i = 12,35 kNm);
δ nec,c = 10,03 mm, (pentru secţiunea reazemului din stânga, în care M i are
valoarea maximă). În final se adoptă valoarea maximă dintre cele două calculate
 δ nec = 11,34 mm.
12 kN/m 12 kNm 14 δ
4kN
1,6 m 3m 1m 2δ
12 δ
25,79
0,85 m
4 4
2pa
T 3δ
2δ 2δ
[kN]
19,2 10,21
15,36
4 Fig.R7-1
Mi
8
[kNm]
12,35
282
b. Aşezarea economică a secţiunii grinzii este cea din figură, deoarece dacă
secţiunea ar fi aşezată invers, s-ar obţine δ nec,t = 12,2 mm, şi deci încărcarea
capabilă ar fi mai mică. (În secţiunea cu M imax fibrele întinse ar avea W z,min ,
situaţie care trebuie evitată).
c. Diagramele de variaţie ale tensiunilor maxime normală şi tangenţială pentru
secţiunile în care eforturile au valori maxime sunt prezentate în Fig.R7-2.
14δ σmax,t = 39,33

2δ 1,22
4,275
C
τmax = 5,083
12 δ
yC
3δ σmax,c = 62,24
2δ 2δ
σmax τmax
[MPa] [MPa]
Fig.R7-2
283
R8 Pentru grinda de secţiune constantă confecţionată din fontă cu

se cer:
- b) care este aşezarea economică a grinzii, (cea din figură sau inversa
acesteia?);
98.290 mm3.
Rezolvare

momentului încovoietor este M imax = 2,515 pa2.
Cu valorile obţinute pentru momentul încovoietor rezultă σ max,c = M i,Max /W z,min =
2,515 pa2 => p cap,c = 2,9 N/mm, în secţiunea cu M i,max = 2,515∙ pa2.
Pentru σ max,t = 2pa2/ W z,min = => p cap,t = 1,954 N/mm.
În final se alege p cap = min( 2,9; 1,954) = 1,954 N/mm.
2p
2
pa 60
2pa
15
pa
a 4a a = 1m
60
3,75pa
3pa yC
20
pa pa
40 30 40
T
4,25pa
2pa2
2pa2
2
pa
Mi Fig.R8-1
2,515pa2
284
b. Aşezarea economică este cea din figură, deoarece în această poziţie p ,cap,t =
1,954 N/mm, în timp ce pentru cea inversă ar fi: p ,cap,t = 1,613 N/mm. (În
secţiunea cu M i.max fibrele întinse ar avea Wz,min , situaţie care trebuie evitată).
60
σmax,c = 60,55
15
1,31 2,63
60
τmax = 3,976
yC 3,46
1,296
20
30 40 σmax,t = 50
40
σmax τmax
[MPa] [MPa]
Fig.R8-2
285

se cer:
acesteia?);
207.690 mm3.
Rezolvare

momentului încovoietor este M imax = 2 pa2.
Cu valorile obţinute pentru momentul încovoietor rezultă σ max,c = M i,max /Wz,min =
2pa2/ W z,min = σ ac => p cap,c = 11,847 N/mm, în secţiunea cu M i,max = 2pa2
respectiv, σ max,t = 1,645pa2/ W z,min = 1,645pa2/ W z,min = σ at => p cap,t = 8,00
N/mm.
În final se alege p cap = min( 11,847; 8)= 8 N/mm.
p
1,5pa2 120
2pa
2a 4a a = 1m
15 20 15
120
80
2,7pa
1,3a
0,7pa
20
T 80
2pa
2pa
1,3pa
2pa2
Fig.R9-1
Mi
0,8pa2
2
1,645pa 1,5pa2
286
b. Aşezarea economică este cea din figură, deoarece în această poziţie p ,cap,t = 8
N/mm, în timp ce pentru cea inversă ar fi: p ,cap,t = 6,58 N/mm. (În secţiunea cu
M i.max fibrele întinse ar avea W z,min , situaţie care trebuie evitată).
120
σmax,t=49,3
1,128 4,516
15 20 15
τmax = 5,246
80
120
yC
1,45 3,87
20
80 σmax,c = 60,77
σmax τmax
[MPa] [MPa]
Fig.R9-2
287
R10 Pentru grinda de secţiune constantă confecţionată din fontă din

Fig.R10-1 cu rezistenţele admisibile: σ at = 50 MPa şi σ ac = 90 MPa,
reprezentată în figură se cer:
- a) verificarea secţiunii grinzii;
acesteia?);
Se dau: y C =81,(6) mm; I z = 2219,95·104 mm4; W z,min = 271.830 mm3; W z,max =
315.652 mm3.
Rezolvare

momentului încovoietor este M imax = 12,74 kNm. În secţiunea cu M imax
tensiunea normală maximă este σ max,c = 46,87 MPa < σ ac iar în secţiunea cu M i
= 11,2 kNm tensiunea normală maximă este σ max,t = 41,2 MPa < σ at .
13 kN/m
12 kNm
6 kN
140
1,4 m 3m 1,4 m 16 20 16
120
152
14,05 18,20
16
T
100
6 6 [kN]
1,08 m
24,95
12,74
8,4
Mi Fig.R10-1
3,6
[kNm]
11,2
288
b. Aşezarea economică este cea din figură, deoarece în această poziţie M i,cap,t =
15,72 kNm, în timp ce pentru cea inversă ar fi: M i,cap,t = 13,59 kNm.
σ max,c = 46,87 MPa, în secţiunea cu M i,max = 12,74 kNm.
σ max,t = 41,2 MPa, în secţiunea cu M i = 11,2 kNm.
c. Diagramele de variaţie ale tensiunilor maxime normală şi tangenţială sunt
140
σmax,t = 40,36
1,12 4,9
16 20 16
τmax = 6,56
120
152
yC
1,32 4,14
16
σmax,c = 6,88
100
σmax τmax
[MPa] [MPa]
Fig.R10-2
289

rezistenţele admisibile: σ at = 50 MPa şi σ ac = 90 MPa, reprezentată în Fig.R11-
1 se cer:
- a) dimensionarea secţiunii: t nec = ?;
acesteia?);
Se dau: y C = 6,775 t; I z = 1582,62 t4 ; W z,min = 233,596 t3; W z,max = 254,236 t3;
Rezolvare

momentului încovoietor este M imax = 12,2 kNm.
σ max,c = M i,max /W z,min = 12,2∙106 /W z,min = σ a,c => t nec,c = 8,34 mm, în secţiunea cu
M i,max = 12,2∙106 N∙mm;
σ max,t = 10,43∙106 / W z,min = 12,2∙106 / W z,max => t nec,t = 9,28 mm;
În final, t nec = max(t nec,c; t nec,t ) = 9,28 mm.
b. Aşezarea economică este cea din figură, deoarece în această poziţie t nec,t =
9,28 mm, în timp ce pentru cea inversă ar fi: t nec,t = 9,55 mm. (În secţiunea cu
M i.max fibrele întinse ar avea W z,min , situaţie care trebuie evitată).
6 kN 5 kNm 8 kN/m 5 kNm
6t 6t 6t
2t
1,2 m 4,2 m 1,4m

9t
19,03
11,2 yC
2t
T
10t
6 6 [kN]
1,38 m
14,57
12,2 Fig.R11-1
7,2 2,84
Mi
[kNm]
5
10,43
290

6t 6t 6t
σmax,t = 60
2t
1,256 3,77
τmax = 4,843
9t
yC
1,39 3,47
2t
σmax,c = 65,3
10 t
τmax
σmax
[MPa]
[MPa]
Fig.R11-2
291
P1 Pentru grinda având forma, dimensiunile şi încărcarea din Fig.P1,

valoarea cotei ″t″ din condiţia de rezistenţă la încovoiere dacă se cunosc: a = 1
m; F = 5 kN; σ a = 150 MPa este:
6t
F F
1 2
A B
12 t
8t
a 4a a
Fig.P1
8t
a) t = 10,3 mm; b) t = 15,4 mm; c) t = 24,6 mm; d) t = 35,4 mm; e) t

= 6,8 mm;
P2 O grindă simplu rezemată şi încărcată ca înFig.P2 are secţiunea

dreptunghiulară. Raportul momentelor capabile încovoietoare M I / M II pentru
cele două variante de aşezare agrinziidacă se cunosc: F, a, b, σ a este:
(I) (II)
F F
2b
2b
b
a a 2a
b
Fig.P2
a) 1 b) 2 c) 3 d) 4 e) 0,5
292
P3 Se consideră structura din Fig.P3.
q qa
4qa2
2
1 3
4a 2a
Fig.P3
1) Momentul din punctul (3) are valoarea absolută:
a) 0,75 qa2; b) 3 qa2; c) 4 qa2; d) 5 qa2 e) 1,5 qa2
2) Valoarea în modul a momentului încovoietor de pe bara (1-2), în secţunea în

care se anulează forţa tăietoare este:
a) 0,75 qa2; b) 0,5 qa2; c) 0,65 qa2; d) 0,25 qa2; e) 0,9 qa2
P4 Secţiunea transversal a unei bare are forma din din Fig.P4.
1) Momentul de inerţie faţă de axa central principal Gz are valoarea (cu două
zecimale):
3t 6t 3t
a) 834,56 t4; b) 10023,7 t4; c) 732,25 t4;

3t
d) 11234,25 t4; e) 12234,87 t4

T
6t
2) Dacă forţa tăietoare din secţiune este T = 1000 kN

24t
şi t = 10 mm, atunci tensiunea tangenţială din punctul K

K (τ K ) are valoarea: z
a) 0,05 MPa; b) 0,5 MPa; c) 5,8 MPa;

d) 50,8 MPa; e) 508 MPa 12t
Fig.P4
293
P5
Secţiunea transversală a unei grinzi are forma dinFig.P5. Se cunosc: t
= 15 mm; σ a = 150 MPa.
2t
1) Momentul capabil faţă de axa orizontală din figură
este cuprins între (în kNm):
t
T
2t
a) (5...8); b) (8...11); c) (12...15); d) (16...19);
e) (19...22); f) (22...25)
8t
K
2) Pentru o forţă tăietoare T = 18 kN, tensiunea

tangenţială maximă în punctul (K) din secţiune are
valoarea cuprinsă între ( în MPa):
4t
a) (1...4); b) (4...7); c) (7...10); d) (10...13);

e) (13...15); f) (15...18) Fig.P5
P6
Pentru grinda din Fig.P6 se cer:
F/a
F
3
1 4
2 a
a 2a
Fig.P6
1) = ?:
a) Fa b) c) 2 Fa d) Fa e) 0 f)
2) M 2 = ?
a) b) - c) 2 Fa d) 0 e) Fa f)
294
P7 Se consideră grinda de oţel din Fig.P7, pentru care se cunosc: t = 15

mm, a = 0,4 m, σ a = 100 MPa. Se cer:
1) Sarcina capabilă (p max = ?):
a) p max ∈ [25...30] ; b) p max ∈ [20...25] ; c) p max ∈ [35...40] ;

d) p max ∈ [30...35] ; e) Nici o variantă corectă
3t
F = 2pa
A p B
2t
M0 = 2pa2
a 2a a t
4t
K
Fig.P7
t
6t
2) Tensiunea tangenţială maximă în punctul (K) din secţiunea (B) este de forma
unde k are valoarea:
a) k ∈ (0,45...0,5); b) k ∈ (0...0,1); c) k ∈ (0,8...0,85);

d) k ∈ (0,1...0,2); e) Nici o variantă corectă
P8 Dacă F = 4 kN; t = 15 mm; a = 0,5 m Fig.P8,

8t
A F
1 2 B
2t
a a a/2 a/2 2t
6t
Fig.P8
2t
1) Tensiunea σ max în secţiunea (1) este:
a) σ max = 8,29 MPa; b) σ max = 5,3 MPa; c) σ max = 7,4 MPa;
295
d) σ max = 10,6 MPa; e) σ max = 15 MPa;
2) Tensiunea τ max în secţiunea (1) este:
a) τ max = 1,16 MPa; b) τ max = 2,32 MPa; c) τ max = 4,64 MPa;

d) τ max = 0,58 MPa; e) τ max = 2,95 MPa;
P9 Se consideră grinda cu articulaţie interioară din Fig.P9. Se cunosc: F =

2pa, p = 2,5 kN/m, a = 1m.
p F
a a a
Fig.P9
1) Valoarea absolută maximă a momentului încovoietor este:
a) 2,5 kNm; b) 15 kNm; c) 0,3125 kNm; d) 18,75 kNm;

e) 12,5 kNm; f) 5 kNm
P10 Pentru grinda cu secţiune constantă din Fig.P10, se cunosc: a = 0,6

m; σ a = 150 MPa.
20
p 2pa
140
220
K
4a 2a 2a
120
Fig.P10 200
1) Sarcina maximă admisă p max este aproximativ:
a) 150 kN/m; b) 17 kN/m; c) 89 kN/m; d) 162 kN/m;
296
e) 105 kN/m; f) 22 kN/m

2) Tensiunea tangenţială maximă în punctual K din secţiunea transversală este
cuprinsă între:
a) (2…3) MPa; b) (1…2) MPa; c) (0…0,5) MPa; d) (0,5…1) MPa;

e) (3…4) MPa; f) (4…4,5) MPa.
P11 Se consideră grinda din Fig.P11.
x = 2L p M
B
A
C
D E
L 2L L
Fig.P11
1) Valoarea momentului aplicat în punctul (C) astfel încât pentru x = 2L forţa

tăietoare să se anuleze, este:
a) M = 0,5 pL2 b) M = pL2 c) M = 1,5 pL2 d) M = 2 pL2

e) M = 2,5 pL2 f) nici un răspuns corect
2) Valoarea momentului maxim este:
a) M i,max = 0,5 pL2 b) M i,max = pL2 c) M i,max = 1,5 pL2

d) M i,max = 2 pL2 e) M i,max = 0 f) nici un răspuns corect
4a
I I
P12 Grinda având secţiunea din Fig.P11 este

2a
solicitată prin: M = 2 kNm şi T = 10 kN.
1) Dacă se notează cu k raportul , atunci

4a
valoarea lui k este:
a) k = 0,7; b) k = 1; c) k = 1,4; d) k = 2,1; e) II II

k = 2,8; f) nici un răspuns adevărat 2a
2) Valoarea lui τ max pe secţiune pentru a = 10 mm,

Fig.P12
este:
297
a) τ max = 5,8 MPa; b) τ max = 12,4 MPa;

c) τ max = 7,8 MPa; d) τ max = 15 MPa; e) τ max = 12 MPa;
f) nici un răspuns adevărat
P13 Grinda din Fig.P13 are secţiunea alăturată.

a 2a a
F = 100 kN
B
a
2a
A
2a
K
C
100 2000 z
5a
y
Fig.P13
1) Momentul de inerţie axial al secţiunii grinzii, în raport cu axa centrală

principală z, are valoarea cuprinsă între:
a) (80 ... 85) a4; b) (150 ... 154) a4; c) (90 ... 94) a4;
d) (114 ... 118) a4; e) nici un răspuns nu este corect
2) Pentru a = 10 mm, tensiunea tangenţială τ din punctul K al secţiunii (B) este

cuprinsă în intervalul:
a) (15 ... 18) MPa; b) (33 ... 36) MPa; c) (41 ... 44) MPa;
d) (67 ... 70) MPa; e) nici un răspuns nu este corect
P14 O grindă din oţel cu σ a = 160 MPa este rezemată şi încărcată ca în

Fig.P14. t
q = 20 kN/m
M = 10 kNm
6t
8t
2m 1m 1m
Fig.P14 4t
298
1) Momentul încovoietor maxim (în modul, în [kNm]) este:
a) 10 b) 40 c) 20 d) 30 e) nici un răspuns nu este corect
2) Parametrul ″ t″ al secţiunii grinzii are valoarea (în [mm]):
a) (2 … 3); b) (9 … 10); c) (18 … 19); d) (24 … 25);
e) nici un răspuns nu este corect
P15 Pentru grinda cu încărcarea şi forma secţiunii transversale din

Fig.P15, cunoscând a = 0,5 m; t = 10 mm şi σ a = 150 MPa, se cere:
6t
q
A 2qa2 C
2t
D
B
2a 2a a
K
6t
2t
Fig.P15
2t
1) q max pentru σ a = 150 MPa este:
a) 13 N/mm; b) 27 N/mm; c) 14,6 N/mm; d) 0; e) 46,2 N/mm;
2) Tensiunea tangenţială τ în punctul K situat în secţiunea (B), (τ K,(B) ):
a) 0; b) 4,17 MPa; c) 2,39 MPa; d) 85,4 MPa;

e) 16,72 MPa
299
P16 Se consideră grinda din Fig.P16 pentru care: F = 12 kN; L = 1 m; σ a

= 150 MPa.
Secţiunea M-N
a
L/2 M
K
N L
4a
L
Fig.P16 2a
1) Dimensiunea secţiunii transversale a, rotunjită la mm întregi, este:
a) 24 mm; b) 12 mm; c) 20 mm; d) 29 mm; e) alt răspuns
2) Cu dimensiunea ”a” determinată la punctul 1) tensiunile normală şi

tangenţială (σ şi τ), în modul, în punctul K din secţiunea MN, sunt:
a) σ = 7,14 MPa b) σ = 24,11 MPa c) σ = 24,11 MPa d) σ = 19,2 MPa e) alt

răspuns
τ = 0,4 MPa τ = 0,4 MPa τ = 2,31 MPa τ = 4,67 MPa
P17 Pentru grinda cu încărcarea şi secţiunea dinFig.P17 se dau: L = 1 m; a

= 40 mm; p = 8 kn/m.
2a
p F = 4pL
4a
2L L
2a
4a
Fig.P17
300
1) Tensiunea normală maximă este:
a) 30,2 MPa; b) 50 MPa; c) 35,48 MPa; d) 81,4 MPa;

e) alt răspuns
P18 Bara cu secţiunea transversală

y
dinFig.P18 este solicitată la încovoiere. Pentru t 8t t
secţiunea în care M iz = 35 pa2 şi T y = 12 pa:
2t
1) Tensiunea normală în fibra MN este de M N
forma: k· în care factorul k, în modul, are
2t
valoarea:
3t
a) 0,2 ; b) 11,82; c) 23,08; d) 0;
e) 4,17
2) Tensiunea tangenţială maximă din fibra MN t 3t 3t
este de forma: k 1 · în care factorul k 1 , în Fig.P18

modul, are valoarea:
a) 0; b) 3,84; c) 1,02; d) 18,72; e) 0,18
P19 Se consideră sistemul din Fig.P19. Cunoscând: σ a = 160 MPa; E =

2,1·10 MPa; a = 200 mm şi secţiunea simetrică cu dimensiunile prezentate (în
5
milimetri) se cer:
60
A p B
pa
10
D
10
80
C
3a a a
10
Fig.P19
1) Forţa capabilă (p cap ):
a) 50,20 N/mm; b)76,46 N/mm; c) 15,32 N/mm; d) 25,12 N/mm;

e) 30,57 N/mm
301
7.9 ÎNCOVOIEREA OBLICĂ A BARELOR DREPTE
Dacă forţele exterioare nu sunt situate toate într-un plan principal de inerţie
al secţiunii transversale, atunci vectorul momentului încovoietor nu se află pe
una din direcţiile centrale principale de inerţie.
Solicitarea de încovoiere la care vectorul moment încovoietor nu este
situat pe o direcţie principală de inerţie, este o solicitare de încovoiere oblică.
La încovoierea oblică, vectorul moment încovoietor face cu axele centrale
principale de inerţie un unghi α.
Încovoierea oblică se întâlneşte în multe situaţii:
 în cazul unei bare solicitate de forţe exterioare atât în plan orizontal cât şi în
plan vertical (Fig.7.9-1a). La aceste bare, diagrama de momente
încovoietoare are componente în plan orizontal M iy şi în plan vertical M iz
 la profilele la care direcţiile principale de inerţie nu coincid cu planul forţelor
(Fig.7.9-1b).
Fie o secţiune de formă dreptunghiulară (Fig.7.9-1a), la care direcţiile
principale de inerţie coincid cu direcţiile centrale Gz şi Gy (Fig.7.9-2).
Direcţia momentului încovoietor M i din secţiunea transversală a grinzii nu
coincide cu nici una din direcţiile principale de inerţie.
2
F1 1
z
F2 G
l
Miz = F1 l
Miy =F2 l
b)
a)
Fig.7.9-1
Momentul încovoietor M i se descompune în două componente orientate pe

direcţiile principale de inerţie:
302
M iz = M i ⋅ cos α ; M iy = M i ⋅ sin α 7.9-1
Axa neutră
σC σT
y
T
Miz
z
α
Miy
C β
Fig.7.7-2
Cele două momente încovoietoare, produc într-un punct al secţiunii, tensiunile:
M iz M ⋅ cos α
σ' = ± ⋅y = ± i ⋅y
Iz Iz
M iy M iy ⋅ sin α 7.9-2
σ' ' = ± ⋅z = ± ⋅z
Iy Iy
În relaţia 7.9-2 s-a pus semnul ±, deoarece într-un punct oarecare al

secţiunii, cele două momente încovoietoare pot produce tensiuni normale de
întindere sau de compresiune.
Aceste tensiuni, fiind normale la secţiunea barei şi având aceeaşi direcţie,
dau o tensiune normală rezultantă:
 cos α ⋅ y sin α ⋅ z  M
σ rez = σ'+σ' ' = M i ⋅  ± ±  = ± M iz ⋅ y ± iy ⋅ z
 I y 
7.9-3
 Iz Iz Iy
Din relaţia 7.9-3, rezultă că tensiunea normală rezultantă la încovoierea

oblică variază liniar pe secţiune. Analizând diagramele de momente (care sunt
reprezentate pe fibra întinsă) rezultă că punctul T este cel mai întins, iar punctul
C, cel mai comprimat (Fig.7.9-2).
303
Pentru calculul tensiunii normale rezultante într-un punct, în relaţia 7.9-3

se pune semnul + sau – în funcţie de ce efect are în acel punct momentul
încovoietor respectiv.
Ecuaţia axei neutre, rezultă din relaţia 7.9-3, punând condiţia ca σ rez = 0:
M iz M iy
⋅ y0 + ⋅ z0 = 0 7.9-4
Iz Iy
unde:
z 0 , y0 – reprezintă coordonatele unui punct situat pe axa neutră.
Axa neutră la încovoierea oblică este o dreaptă care trece prin centrul de
greutate al secţiunii. Scriind sub altă formă relaţia 7.9-4, se obţine:
M iz M iy M iy Iy y Iy
⋅ y0 = − ⋅ z0 ⇒ = − ⋅ 0 ⇒ tgα = − ⋅ tgβ 7.9-5
Iz Iy M iz Iz z0 Iz
unde:
α - unghiul format de momentul încovoietor M i cu axa principală Gz
β - unghiul format de axa neutră cu axa principală Gz.
Din relaţia 7.7-5, se deduce expresia care dă valoarea unghiului β:
Iz  I   I M iy 
tgβ = − ⋅ tgα ⇒ β = arctg − z ⋅ tgα  = arctg − z ⋅  7.9-6
Iy    
 Iy   I y M iz 
Dacă I z = I y, , rezultă α =β, adică axa neutră se suprapune peste

direcţia momentului încovoietor M i . Această constatare, permite o determinare
simplă a tensiunii normale maxime pentru secţiuni circulare, unde tensiunea
maximă se obţine în punctele cele mai depărtate de axa neutră, dar şi cele mai
depărtate de direcţia momentului încovoietor M i :
M M iz2 + M iy2
σ max = i = 7.9-7
Wz Wz
Pentru secţiunile la care I z > I y, se obţine β>α.

Variaţia tensiunii normale din secţiunea dreptunghiulară a barei din
Fig.7.9-1a, este prezentată în Fig.7.9-2.
304
APLICAŢII
R1 Să se dimensioneze bara de secţiune circulară din Fig.R1 cunoscând σ a
= 200 MPa. Se va neglija efortul tăietor.
100 kN 200 kN
120 kN 180 kN
1,2 m 0,6 m 1,2 m 0,5 m
200 kN
120 kN
556
460
MiH [kN·m]
100 kN
180 kN
MiV [kN·m]
216
360
Fig.R1
Rezolvare
Diagramele de eforturi ale momentelor încovoietoare din cele două plane
(orizontal şi vertical) sunt prezentate în Fig.R1.
Se constată că secţiunea periculoasă este în încastrare, unde momentul
încovoietor resultant M irez are valoarea:
M irez = M iH2 + M iV2 = 556 2 + 360 2 = 662 kN ⋅ m
Relaţia de dimensionare este:
305
M irez π ⋅ d 3
Wznec = =
σa 32
de unde se obţine:
32 ⋅ M irez 3 32 ⋅ 662 ⋅ 10 6
d nec =3 = = 323,2 mm
π ⋅ σa π ⋅ 200
Se va alege d min = 324 mm.
R2 Pentru bara cu forma şi încărcarea din Fig.R2 se cer:

a) diagrama momentului încovoietor
b) tensiunile extreme din secţiunea periculoasă
c) poziţia axei neutre
Se cunosc: F = 2,4 kN, p = 4 kN/m.
p
200
600
F
100
a=2m
Fig.R2
Rezolvare
a) Schema simplificată pentru trasarea diagramelor de eforturi este prezentată în
Fig.R2-1
a=2m
F·sin600
F·cos600
Fig.R2-1
306
iar diagrama momentului încovoietor este prezentată în Fig.R2-2.

F·sin600·2a + p·a2/2
F·cos600·2a
Fig.R2-2
b) Secţiunea periculoasă este în încastrare unde eforturile au valorile:
M iz = F·sin600·a + p·a2/2 = 2,4·0,866·2 + 4·22/2 = 12,16 kN·m
M iy = F·cos600·a = 2,4·0,5·2 = 2,4 kN·m
Modulele de rezistenţă ale secţiunii periculoase (secţiune dreptunghiulară) sunt:
200 2 ⋅ 100
Wz = = 0,67 ⋅ 10 6 mm 3
6
200 ⋅ 100 2
Wy = = 0,33 ⋅ 10 6 mm 3
6
Punctele cele mai solicitate din secţiunea periculoasă sunt precizate în Fig.R2-3
y
T
z
Fig.R2-3
Tensiunea normală din punctele cele mai solicitate este:
M iz M iy 12,16 ⋅ 10 6 2,4 ⋅ 10 6
σ max t = σT = + = + = 18,15 + 7,27 = 25,42 MPa
Wz Wy 0,67 ⋅ 10 6 0,33 ⋅ 10 6
307
M iz M iy 12,16 ⋅ 10 6 2,4 ⋅ 10 6
σ max c = σ C = − − =− − = −18,15 − 7,27 = −25,42 MPa
Wz Wy 0,67 ⋅ 10 6 0,33 ⋅ 10 6
c) Poziţia axei neutre rezultă din relaţia:
100 ⋅ 200 3
I z M iy 12 2,4 ⋅ 10 6 200 2
tgβ = ⋅ = ⋅ = ⋅ 0.197 = 0,788
I y M iz 100 ⋅ 200 12,16 ⋅ 10 6 100 2
3
12
de unde se obţine
β = arctg0,788 = 38,20
Poziţia axei neutre din secţiunea periculoasă este prezentată în Fig.R2-4.
y
T
Fig.R2-4
308
P1 Pentru bara din Fig.P1 se cer:

a) diagramele de eforturi tensiunile normale maxime
b) tensiunile maxime din secţiunea periculoasă
b) diagrama de variaţie a tensiunii normale din secţiunea periculoasă.
Se cunosc: F = 3 kN, t = 20 mm.
4t
2t
4t 2t
10t
2F
F 10t
Fig.P1
Răspuns
a) Schema simplificată a încărcării barei şi diagramele de eforturi sunt
prezentate în Fig.P1-1.
F F
10t
2F 2F
10t
2F·10t
2F
F
F·20t
T Mi
Fig.P1-1
309
b) M iz = 20Ft, M iy = 20Ft, W z = W y = 10t3, σ maxt = 60 MPa, σ maxt = - 60 MPa

c) β = 450. Diagrama de variaţie a tensiunii normale din secţiunea periculoasă
este prezentată în Fig.P1-2.
-60
Fig.P1-2
σ [MPa] 60
P2 Pentru bara din Fig.P2 se cer:

a) diagramele de eforturi
b) dimensiunile secţiunii transversale (b = ?) pentru σ a = 150 MPa
c) diagrama de variaţie a tensiunii normale din secţiunea periculoasă după
dimensionarea barei.
Se cunosc: M = 10 kN·m, p = 8 kN/m, a = 1 m, h = 2b.
h
a
Fig.P2
b
310
Răspuns
a) Diagramele de eforturi sunt prezentate în Fig.P2-1.
pa pa2/2
T M
Fig.P2-1
b) M iz = M = 10 kNm, M iy = pa2/2 = 4 kNm, I z = 2b4/3, I y = b4/6, W zmin = 2b3/3,

W ymin = b3/3, b = 57 mm, h = 114 mmm, σ min = -145,79 MPa
c) β = -580
Diagrama de variaţie a tensiunii normale din secţiunea periculoasă după
dimensionarea barei este prezentată în Fig.P2-2.
β
C
≈150
-145,79
σ [MPa]
Fig.P2-2
P3 Pentru bara din Fig.P3 se cere:

b) încărcarea capabilă (F = ?) pentru σ a = 150 MPa
c) diagrama de variaţie a tensiunii normale σ (fără valori) pe secţiune.
Se cunosc: b = 100 mm, h = 2b, a = 0,8 m.
311
2F
h F
b
Fig.P3
Răspuns
a) Schema simplificată şi diagramele de eforturi sunt prezentate în Fig.P3-1.
2Fa
2F
F Fa
a
2F
2F
F
Mi
F
T
Fig.P3-1
b) M iz = 2Fa = 1,6 F, M iy = Fa = 0,8 F, I z = 2·108/3 mm4, I y = 108/3 mm4, W zmin

= 2·106/3 mm3, W y = 106/3 mm3, F cap = 31,25 kN
c) β = -63,430. Diagrama de variaţie a tensiunii normale pe secţiune este
prezentată în Fig.P3-2.
T
β
C Fig.P3-2
σat
σc
σ [MPa]
312
7.10 ÎNCOVOIEREA PURĂ A BARELOR CURBE PLANE
În secţiunea transversală a unei bare curbe plane, se întâlnesc în general

toate cele trei eforturi: N, T, M i . Tensiunea normală produsă de efortul axial N
este uniformă pe secţiune şi se poate calcula cu relaţia cunoscută de la barele
drepte (σ = N / A), iar cea tangenţială produsă de efortul tăietor T, se poate
neglija sau se poate calcula cu relaţia lui Juravski utilizată în cazul barelor
drepte cu grosime mare.
Calculul tensiunii normale produse de momentul încovoietor în barele
curbe plane, se face acceptând următoarele ipoteze:
 axa barei este o curbă plană, iar bara este solicitată prin forţe conţinute în
planul său
 este valabilă legea lui Hooke
 planul forţelor este un plan de simetrie al barei, cu axa Gy axă de simetrie a
secţiunii barei
 momentul încovoietor M i este orientat după direcţia principală Gz
Pentru bara cu curbură mică (rază de curbură mare), având raportul dintre
raza de curbură R şi înălţimea secţiunii h (măsurată pe direcţie radială) mai mare
decât 5 ... 6, tensiunile normale σ produse de momentul încovoietor M i , se
poate calcula cu relaţia lui Navier, de la barele drepte.
Relaţia lui Navier conduce la erori cu atât mai mari, cu cât curbura barei este
mai mare (rază de curbură mică). Dacă raportul R / h < 5 ... 6, relaţia lui Navier
nu este satisfăcătoare, fiind nevoie de o altă relaţie pentru calculul tensiunii
normale la încovoiere pură.
În literatura de specialitate se utilizează în general două relaţii pentru calculul
tensiunii normale în bare curbe plane cu curbură mare, solicitate la încovoiere
pură:
 relaţia lui Winkler
 relaţia lui Toll.
Pentru deducerea relaţiei lui Winkler, se ia un element de bară cu unghiul

la centru dϕ (Fig.7.10-1a) delimitat de două secţiuni plane ab şi cd, solicitat la
încovoiere pură de către momentul încovoietor M i ≡ M iz .
313
Axa geometrică
a σmin
Axa neutră
Mi
G c’
e O
y c
σdA B Mi
R2
b D D’ σmax
σdA
R d d’
b)
r r-y y
R1
dϕ
∆dϕ
dϕ-∆dϕ
a)
Fig.7.10-1
Notaţiile din Fig.7.10-1 au următoarea semnificaţie:

♦ R 1 , R 2 – razele extreme (interioară, respectiv exterioară) ale barei curbe
♦ R – raza de curbură a axei geometrice pe care este situat şi centrul de greutate
G, al secţiunii transversale
♦ r – raza de curbură a axei neutre
♦ BD – o fibră oarecare situată la distanţa y de axa neutră, în care se calculează
tensiunea normală σ. Distanţa y este pozitivă pentru punctele situate faţă de
axa neutră spre interiorul barei curbe (spre centul de curbură C)
♦ e – (excentricitatea) distanţa dintre axa geometrică şi cea neutră
♦ M i – momentul încovoietor din secţiunea transversală. El se consideră
pozitiv, dacă întinde fibrele din interiorul barei curbe.
Datorită solicitării la încovoiere pură de către momentul încovoietor M i ,
elementul izolat se deformează, fibrele dinspre centrul de curbură (din interior)
se lungesc (solicitate la întindere), iar cele dinspre exterior, se scurtează (sunt
comprimate). Presupunând secţiunea ab fixă, în urma solicitării, secţiunea cd se
roteşte în raport cu ab cu unghiul ∆dϕ, ajungând în poziţia c’d’. Atunci, fibra
BD se lungeşte ajungând în D’.
Înainte de deformare, fibra BD a avut lungimea:
314
ds = arc BD = (r − y ) ⋅ dϕ 7.10-1
iar lungirea ei este:
∆ds = D D' = y ⋅ ∆dϕ 7.10-2
Lungirea specifică (alungirea) fibrei este:
∆dϕ y ∆dϕ
ε= = ⋅ 7.10-3
ds r − y dϕ
Fiind valabilă legea lui Hooke, expresia tensiunii normale este:
y E ⋅ ∆dϕ
σ = E⋅ε = ⋅ 7.10-4
r−y dϕ
Deoarece în relaţia 7.10-4, mărimile E, ∆dϕ şi dϕ sunt constante, rezultă că

tensiunea normală variază pe secţiune după o lege hiperbolică (Fig.7.10-1b).
Este maximă spre interior unde y are valoarea cea mai mare, zero în axa neutră
şi minimă spre exterior.
Poziţia axei neutre faţă de care s-a poziţionat fibra la care se calculează
tensiunea normală, se determină din relaţia de echivalenţă care există între
efortul axial şi care în acest caz este nul şi tensiunea normală:
E ⋅ ∆dϕ y E ⋅ ∆dϕ y
N = ∫ σ ⋅ dA = ∫ ⋅ ⋅ dA = ⋅∫ ⋅ dA = 0 7.10-5
A A
d ϕ r − y d ϕ A
r − y
de unde rezultă:
y
∫ r − y ⋅ dA = 0
A
7.10-6
Rezolvând relaţia 7.10-6 se obţine raza de curbură r a axei neutre.

Relaţia de echivalenţă dintre momentul încovoietor M i şi tensiunea
normală σ, este:
E ⋅ ∆dϕ y2
M i = ∫ y ⋅ σ ⋅ dA = ⋅∫ ⋅ dA 7.10-7
A d ϕ A r − y
315
Integrala din relaţia 7.10-7, după rezolvare devine de forma:
y2  r⋅y  y
∫A r − y A∫  r − y  ⋅ dA = −A∫ y ⋅ dA + r ⋅ A∫ r − y ⋅ dA
= −  y − 7.10 -8
Ţinând seama de relaţia 7.10-6, relaţia 7.10-8, devine:
y2
∫A r − y ⋅ dA = −A∫ y ⋅ dA = − yG ⋅ A 7.10-9
Cum y G = -e, relaţia 7.10-9 are forma:
y2
∫A r − y ⋅ dA = − yG ⋅ A = A ⋅ e 7.10-10
Înlocuind relaţia 7.10-10 în relaţia 7.10-7, rezultă:
E ⋅ ∆dϕ E ⋅ ∆dϕ Mi
Mi = ⋅A⋅e ⇒ = 7.10-11
dϕ dϕ A⋅e
Ţinând seama de relaţia 7.10-11, relaţia 7.10-4, devine:
Mi y
σ= ⋅ 7.10-12
A⋅e r − y
şi reprezintă relaţia lui Winkler pentru calculul tensiunii normale la o bară curbă
plană solicitată la încovoiere pură.
În relaţia 7.10-12 atât momentul încovoietor M i cât şi coordonata z intră
cu semn. Atunci, relaţia lui Winkler sub o formă mai generală se poate scrie sub
forma:
± Mi ±y
σ= ⋅
A ⋅ e r − (± y ) 7.10-13
Convenţia de semne pozitive pentru aceste mărimi, a fost prezentată ceva mai
devreme.
În fibrele extreme, tensiunea normală, calculată pe baza relaţiei 7.10-12
sau 7.10-13, este:
316
M i d1
σ max = σint . = ⋅ 7.10-14
A ⋅ e R1
Mi d 2
σ min = σext . = − ⋅ 7.10-15
A ⋅ e R2
unde, d 1 , d 2 reprezintă distanţa în valoare absolută dintre axa neutră şi fibrele

extreme interioare, respectiv extreme exterioare.
În relaţia 7.10-13 nu este cunoscută poziţia axei neutre (mărimea r) şi de
aici nici excentricitatea e, care se obţine din relaţia:
e=R–r 7.10-16
Dacă se ţine seama şi de efortul axial, atunci tensiunea normală rezultantă

este:
N ± Mi ±y
σ=± + ⋅
A A ⋅ e r − (± y )
7.10-17
iar în fibrele extreme
N M i d1
σ max = ± ± ⋅
A A ⋅ e R1
N M d 7.10-18
σ min =± ± i ⋅ 2
A A ⋅ e R2
În mod asemănător se poate determina tensiunea normală în orice punct k din

secţiune:
N Mi yk
σk = ± ± ⋅ 7.10-19
A A ⋅ e rk
unde
r k – este distanţa de la centrul de curbură la punctul k (raza de curbură a
fibrei care conţine punctul k). În relaţia 7.10-19 se ia semnul + dacă eforturile
produc tensiuni de întindere în punctul k, respectiv semnul −, dacă produc
tensiuni de compresiune. Toate celelalte mărimi se iau în valoare absolută.
317
Poziţia axei neutre se determină pe baza relaţiei 7.10-6, pentru fiecare

secţiune în parte.
Pentru secţiunea dreptunghiulară (Fig.7.10-2), se poate scrie:
b
h G
e z
y O
dy R2
y r R
v R1
C
Fig.7.10-2
dA = b dy
Se face o schimbare de variabilă, înlocuind pe y cu v:
v=r–y ⇒ y=r-v
Cu aceste notaţii, integrala din relaţia 8.7-6, devine:
y r−v r
∫ r − y ⋅ dA = ∫
A A
v
⋅ dA = ∫ ⋅ dA − ∫ dA = 0
A
v A
Rezultă mai departe:
r r dA
∫v
A
⋅ dA − ∫
A
dA = ∫v
A
⋅ dA − A = 0 ⇒ A = r ∫v
A
A b⋅h h h
⇒ r= = = =
b ⋅ dv
R2 R2
dA dv R
∫A v R1
∫ v ∫
R1
v
ln 2
R1
S-a obţinut pentru poziţia axei neutre la secţiuni dreptunghiulare, relaţia:
318
h
r= 7.10-20
R
ln 2
R1
iar pentru excentricitate

h
e= R−r = R−
R
ln 2
R1
Dacă numitorul relaţiei 7.10-20 se dezvoltă în serie
h h
R+ 1+
h  1  h  1  h  
2 4
ln
R2
= ln 2 = ln 2 ⋅ R = ⋅ 1 + ⋅   + ⋅  + ...
R1 R−
h
1−
h R  3  2 ⋅ R  5  2 ⋅ R  
2 2⋅R
şi se iau numai primii doi termeni, se obţine pentru poziţia axei neutre:
h R
r≈ = 7.10-21
h  1  h   2
1  h 
2
⋅ 1 + ⋅    1+ ⋅ 
R  3  2 ⋅ R   3  2⋅R 
şi a excentricităţii e:
R h2 Iz
e = R−r = R− ≈ = 7.10-22
1  h 
2
12 ⋅ R A ⋅ R
1+ ⋅ 
3  2⋅R 
Relaţia 7.10-22 de calcul aproximativ a excentricităţii e, se poate utiliza

cu rezultate destul de bune, mai ales atunci când pentru suprafaţa respectivă nu
se dispune de relaţia exactă pentru determinarea poziţiei axei neutre. Pe baza
relaţiei 7.10-22, se determină poziţia axei neutre:
r=R–e 7.10-23
Valorile pentru r şi e, trebuie calculate cu precizie de până la trei

zecimale, altfel se pot obţine rezultate mult neconforme cu realitatea.
În literatura de specialitate se recomandă în general relaţiile exacte pentru
poziţia axei neutre.
319
Pentru o secţiune compusă formată din mai multe secţiuni dreptunghiulare

(Fig.7.10-3), relaţia exactă pentru poziţia axei neutre, este:
b3
h3
b2
h2 e
z
h1 R3 R4
b1 R
R2 r
y R1
Fig.7.10-3
b1 ⋅ h 1 + b 2 ⋅ h 2 + b 3 ⋅ h 3
r=
R R R
b1 ⋅ ln 2 + b 2 ⋅ ln 3 + b 3 ⋅ ln 4
R1 R2 R3
În Tabelul 7.10-1 se prezintă poziţia axei neutre la diferite secţiuni ale barelor
curbe plane.
320
Tabelul 7.10-1. Poziţia axei neutre la diferite secţiuni ale barelor curbe plane
Nr. Poziţia r a axei neutre

crt. Forma secţiunii A – aria secţiunii
R – raza de curbură a axei geometrice
b
B+b
h z ⋅h
r= 2
e
B ⋅ R 2 − b ⋅ R1 R
1 ⋅ ln 2 − (B − h )
R2 h R1
B r R
R1
R
r≈ 2
R2 z 1  h 
h 1+ ⋅ 
2 e 3  2R 
r R h2
y R1 e≈
12 ⋅ R
z
3 e d2
r=
(
4 ⋅ 2R − 4R 2 − d 2 )
r R
y
321
D
d
A
4
z r=
e  d2 D 2 

2 π R −
2
− R −
2
 4 4 
r R
y
z
a e b2
r=
5
(
4 ⋅ 2R − 4 ⋅ R 2 − b 2 )
y r R
b3
h3
b2
h2 z
R2 e b1 ⋅ h 1 + h 2 ⋅ b 2 + h 3 ⋅ b 3
6 r=
a c R
h1 b1 ⋅ ln + b 2 ⋅ ln + b 3 ⋅ ln 2
R R1 a c
b1
a r
y c
R1
322
APLICAŢII
R1 Se consideră bara curbă cu forma şi încărcarea din Fig.R1 pentru
care se cunosc: F = 10 kN, R = 500 mm, M = F·R, a = 100 mm.
Neglijându-se efortul axial se cer:
a) tensiunile normale maxime şi reprezentarea acestora pe secţiune
b) tensiunea tangenţială maximă
F
M
450 R
a Fig.R1
Rezolvare
a) Diagramele de eforturi sunt prezentate în Fig.R1-1
F 1,707·F· 0,707·F·
R R
-F
2·F·R
N T Mi
Fig.R1-1
Secţiunea periculoasă este în încastrare, unde momentul încovoietor are valoarea

maximă M imax = 2 F R.
Relaţiile de calcul ale tensiunii normale produsă numai de momentul încovoietor
este:
M iz d1
σ max c = σ int = − ⋅
A ⋅ e R1
323
M iz d 2
σ max t = σ ext = + ⋅
A ⋅ e R2
Elementele grafice necesare calculului tensiunii normale sunt prezentate în

Fig.R1-2.
R
e r
R1
CC
d2 d1
R2
Fig.R1-2
Pentru acest caz rezultă:
M iz = 2 ⋅ F ⋅ R = 2 ⋅ 10 ⋅ 10 3 ⋅ 500 = 10 4 kN ⋅ mm
A = a2 = 1002 = 104 mm2
a 4 108
Iz = = = 8,33(3) ⋅ 10 6 mm 4
12 12
a4
Iz 12 a4 10 4 ⋅ 10 4
e≈ = = = = 1,67 mm
A ⋅ R A ⋅ R 12 ⋅ A ⋅ R 12 ⋅ 10 4 ⋅ 5 ⋅ 10 2
d 1 = a/2 – e = 50 – 1,67 = 48,33 mm
d 2 = a/2 + e = 50 + 1,67 = 51,67 mm
R 1 = 500 – 50 = 450 mm
R 2 = 500 + 50 = 550 mm
Cu aceste valori, tensiunile normale din secţiunea periculoasă sunt:
324
M iz d1 10 4 ⋅ 103 48,33
σ max c = σ int = − ⋅ =− 4 ⋅ = −64,31 MPa
A ⋅ e R1 10 ⋅ 1,67 450
M iz d 2 10 4 ⋅ 103 51,67
σ max t = σ ext = ⋅ = ⋅ = 56,25 MPa
A ⋅ e R 2 10 4 ⋅ 1,67 550
Variaţia tensiunii normale din secţiunea periculoasă este prezentată în Fig.R1-3.
Axa neutră
CC
e
-64,31 MPa
+56,25 MPa
Fig.R1-3
b) Secţiunea periculoasă la forfecare este secţiunea din capătul liber al barei,

unde efortul tăietor este maxim, T max = F.
Tensiunea tangenţială din această secţiune poate fi calculată cu relaţia
aproximativă:
3 Tmax F 10 4
τ max ≈ ⋅ = 1,5 ⋅ = 1,5 ⋅ 4 = 1,5 MPa
2 A A 10
Se poate constata că τ max << σ max . Şi pentru acest caz, tensiunea tangenţială
produsă de efortul tăietor se poate neglija.
325
R2 Se consideră bara cu forma şi încărcarea din Fig.R2.

Neglijând efortul axial se cer:
b) momentul încovoietor capabil (M 0cap = ?) pentru σ at = 30 MPa, σ ac = - 90
MPa R = 200 mm şi d = 40 mm
c) diagrama de variaţie a tensiunii normale pe secţiune (fără valori numerice).
M0
d
Fig.R2
Rezolvare
a) Diagramele de eforturi sunt prezentate în Fig.R2-1.
M0/2R
-M0/2R M0/2R
T
N
-M0/2
M0/2
Mi
Fig.R2-1
b) Secţiunea periculoasă la încovoiere este secţiunea în care este aplicat

momentul M 0 . În această secţiune momentul încovoietor maxim are valoarea
M 0max = M 0 / 2, respectiv M 0max = - M 0 / 2.
326
Pentru calcule vom considera M 0max = M 0 / 2.

Relaţiile de calcul pentru tensiunile normale sunt:
M iz d1
A ⋅ e R1
M iz d 2
A ⋅ e R2
iar elementele necesare pentru calcul sunt:

M
M iz = 0
2
π ⋅ d 2 π ⋅ 40 2
A= = = 100 ⋅ π ≈ 314 mm 2
4 4
π ⋅ d 4 π ⋅ 40 4 π ⋅ 16 ⋅ 16 ⋅ 10 4
Iz = = = = 4 ⋅ π ⋅ 10 4 mm 4
64 64 64
I 4 ⋅ π ⋅ 10 4
e≈ z = = 2 mm
A ⋅ R 100 ⋅ π ⋅ 2 ⋅ 100
d 1 = d/2 – e = 20 – 2 = 18 mm d 2 = d/2 + e = 20 + 2 = 22 mm
R 1 = 200 – 20 = 180 mm R 2 = 200 + 20 = 220 mm
şi prezentate în Fig.R2-2
d2 e
d1
R2
R
r
R1
CC
Fig.R2-2
327
Condiţia de rezistenţă pusă pentru faţa din dreapta conduce la:
M '0 d
σ max c = σ int = − ⋅ 1 = −σ ac
2 ⋅ A ⋅ e R1
2 ⋅ A ⋅ e ⋅ R 1 ⋅ σ ac 2 ⋅ 314 ⋅ 2 ⋅ 180 ⋅ 90
⇒ M '0 = = ≈ 1,13, kN ⋅ m
d1 18
M '0' d 2
σ max t = σ ext =+ ⋅ = σ at
A ⋅e R2
2 ⋅ A ⋅ e ⋅ R 2 ⋅ σ at 2 ⋅ 314 ⋅ 2 ⋅ 220 ⋅ 30
⇒ M '0' = ≈ 0,376 MPa
d2 22
Momentul capabil este:
M 0 cap = min (M '0 ; M '0' ) = M '0' = 0,376 kN ⋅ m
c) Variaţia tensiunii normale din secţiunea periculoasă (faţa din dreapta) este
prezentată în Fig.R2-3.
σt
σc
σ
CC
Fig.R2-3
328
R3 Se consideră bara curbă de oţel din Fig.R3 cu secţiunea pătrată pentru

care se cunosc: a = 100 mm, R = 500 mm şi σ a = 150 MPa.
Se cere:
a) încărcarea capabilă (M 0 = ?)
b) să se reprezinte variaţia tensiunii normale (fără valori numerice) pe
secţiunea periculoasă
c) după determinarea încărcării capabile, să se facă o verificare cu relaţia de la
barele drepte.
M0
Fig.R3
Rezolvare
a) Diagrama momentului încovoietor este prezentată în Fig.R3-1. Se observă că
toate secţiunile sunt la fel de solicitate. Calculul acestei bare se face considerând
secţiunea periculoasă, secţiunea din încastrare.
M0 M0
Mi
Fig.R3-1
Relaţiile de calcul pentru tensiunile normale sunt:
329
M iz d1
A ⋅ e R1
M iz d 2
A ⋅ e R2
iar elementele necesare pentru calcul sunt:
M iz = M 0 A = a 2 = 100 2 = 10 4 mm 2
a 4 100 4 100
Iz = = = ⋅ 10 6 = 8,33(3) ⋅ 10 6 mm 4
12 12 12
Iz 8,33 ⋅ 10 6
e≈ = ≈ 1,67 mm
A ⋅ R 10 4 ⋅ 5 ⋅ 10 2
d 1 = a/2 – e = 50 – 1,67 = 48,33 mm d 2 = a/2 + e = 50 + 1,67 = 51,67

mm
R 1 = 500 – 50 = 450 mm R 2 = 500 + 50 = 550 mm
şi prezentate în Fig.3-2.
R
e r
CC
d2 d1 R1
R2
Fig.R3-2
Tensiunea maximă este atinsă în fibrele din interiorul curburii, unde tensiunea
normală este de întindere. Relaţia de calcul pentru această situaţie este:
330
M 0 d1
σ max t = σ int = − ⋅ = σ at
A ⋅ e R1
A ⋅ e ⋅ R 1 ⋅ σ at 10 4 ⋅1,67 ⋅ 450 ⋅150
⇒ M 0 cap = = ≈ 23,324 ⋅10 6 N ⋅ mm = 23,324 kN ⋅ m
d1 48,33
b) Variaţia tensiunii normale pe secţiune este prezentată în Fig.R3-3.
CC
σt
σ
σc
Fig.R3-3
c) Făcând acum calculul cu formula de la încovoierea barelor drepte se obţine:
M i M '0 6 ⋅ M '0
σ max t = = 3 = = σ at
Wz a a3
6
de unde rezultă:
a 3 ⋅ σ at 100 3 ⋅ 150
M '
0 cap = = = 25 ⋅ 10 6 N ⋅ mm = 25 kN ⋅ m
6 6
Între cele două rezultate există o diferenţă:
M '0 − M 0 25 − 23,324
∆M 0 cap = '
⋅ 100 = ⋅ 100 = 0,067 ⋅ 100 = 6,7 %
M0 25
Acoperitor este rezultatul obţinut cu relaţiile utilizate pentru bara curbă.
331

P1 Pentru bara curbă din Fig.P1 se cer:
a) Diagramele de eforturi N şi M i
b) tensiunea normală maximă σ max (se neglijează efectul efortului axial)
c) diagrama de variaţie a tensiunii normale σ.
Se cunosc: M = 2 kNm, α = 600, R = 300 mm.
R
α
60
30 40
50
Fig.P1
Răspuns
a) Diagramele de eforturi N şi M i sunt prezentate în Fig.P1-1.
1,5
1,6
0,5
α
α
-3,33 3,33
N [kN] Mi [kNm]
Fig.P1-1
b) I z = 40,75·105 mm4, A = 900 mm2, e ≈ 1,509 mm, r = 298,491 mm, σ maxc = -

116,55 MPa, σ maxt = 105,46 MPa
c) Diagrama de avriaţie a tensiunii normale din secţiunea periculoasă la
încovoiere este prezentată în Fig.P1-2.
332
105,46
α
-116,55
CC
σ [MPa]
Fig.P1-2
P2 Pentru bara curbă din Fig.P2. se cer:

b) verificarea barei pentru σ a = 150 MPa
c) variaţia tensiunii normale pe secţiunea periculoasă.
Se cunosc: F = 8 kN, b = 30 mm, h = 2b = 60 mm, R = 5h.
h b
F
R
Fig.P2
Răspuns
a) diagramele de eforturi sunt prezentate în Fig.P2-1.
FR
+F
+F FR Mi
N T
Fig.P2-1
b) e = 0,033·b, r = 10,966·b, σ maxt = 125,25 MPa, σ maxc = -143,21 MPa
333
c) Diagrama tensiunii normale din secţiunea periculoasă este cea din Fig.P2-2.
CC
+125,25
-143,21
σ [MPa]
Fig.P2-2
Variaţia tensiunii normale s-a reprezentat pentru secţiunea periculoasă cea

din încastrare. Se poate constata că pentru această bară există două secţiuni la fel
de solicitate la încovoiere.
P3 Pentru bara cotită din Fig.P3 se cer:

b) încărcarea capabilă (M cap = ?) pentru σa = 150 MPa.
c) diagrama de variaţie a tensiunii normale din secţiunea periculoasă la
valoarea lui M cap .
Se cunosc: R = 300 mm, b = 40 mm, h = 60 mm.
b h
500
R
M
Fig.P3
Răspuns
a) Diagramele de eforturi sunt prezentate în Fig.P3-1.
M
M Mi
Fig.P3-1
334
b) e = 1 mm, r = 299 mm, d 1 = 29 mm, d 2 = 31 mm, R 1 = 270 mm, d 2 = 330

mm, M cap = 3,35 kNm.
c) Diagrama de variaţie a tensiunii normale este prezentată în Fig.P3-2.
+131,19
-150
σ [MPa]
CC
Fig.P3-2
P4 Pentru bara cotită din Fig.P4 se cere:

b) tensiunile normale maxime
c) diagrama de variaţie a tensiunii normale din secţiunea periculoasă.
Se cunosc: d = 100 mm, R = 300 mm, M = 8 kNm.
M
2R
R
d
Fig.P4
Răspuns
a) Diagrama M i (Fig.P4-1).
M
M1 M
Fig.P4-1
335
b) e ≈ 2,1 mm, r = 297,9 mm, d 1 = 47,9 mm, d 2 = 52,1 mm, R 1 = 250 mm, R 2 =
350 mm, σ maxt = 92,93 MPa, σ maxc = -72,2 MPa
c) Toate secţiunile de pe porţiunea curbă sunt la fel de periculoase. Diagrama de
variaţie a tensiunii normale este prezentată în Fig.P4-2.
CC
92,93
σ [MPa] -72,2
Fig.P4-2
P5 Pentru bara din Fig.P5, se cer:

a) sarcina capabilă (p = ?) pentru σ at = 40 MPa şi σ ac = - 90 MPa
b) variaţia tensiunii normale din secţiunea periculoasă (fără calculul valorilor
maxime). Se neglijează efortul axial.
20
40
20
40
p
a = 0,6 m
r = 275 mm
Fig.P5
336
Răspuns
a) Diagrame de eforturi sunt prezentate în Fig.P5-1.
4pR2
2pR
2pR2 2pR2
N Mi
Fig.P5-1
M imax = 4pR2, A = 1600 mm2, e ≈ 1 mm, d 1 = 24 mm, d 2 = 36 mm, R 1 = 275

mm, R 2 = 335 mm, p capt = 1,654 kN/m, p capc = 4,58 kN/m, p cap = 1,654 kN/m.
b) Diagrama de variaţie a tensiunii normale din secţiunea periculoasă pentru
solicitarea de încovoiere este prezentată în Fig.P5-2.
40
-32,48
σ [MPa]
CC
Fig.P5-2
337
8. RĂSUCIREA BARELOR DREPTE

singur efort şi acesta este momentul de răsucire (torsiune) M t , se spune că în
acea secţiune se realizează o solicitare de răsucire (torsiune).
8.1 MOMENTUL DE RĂSUCIRE
Momentul de răsucire într-o secţiune transversală a unei bare este egal cu

suma algebrică a momentelor tuturor forţelor exterioare şi a cuplurilor situate la
stânga sau la dreapta secţiunii, în raport cu axa longitudinală a barei. Momentul
de răsucire este un efort care apare cu prioritate în cazul arborilor care transmit
puteri la diferite maşini. Din acest motiv, este necesar a se cunoaşte care este
relaţia dintre momentul de şi puterea transmisă prin arbore.
Din fizică este cunoscută relaţia:
P = Mx ⋅ ω = Mt ⋅ ω 8.1-1
unde:
P – puterea transmisă
ω - viteza unghiulară a arborelui
Din relaţia 8.1-1 se obţine expresia momentului de M t , funcţie de putere:
P[W ] P[W ] P[W ] P[W ]

M t [Nm] =
30
= = ⋅ = 9,55
ω[rad / s] π ⋅ n[rot / min ] π n[rot / min ]
8.1-2
n[rot / min ]
30
unde:
n – turaţia arborelui.
Dacă puterea P se exprimă în kW şi momentul de M t în kN·m, relaţia 8.1-2,
devine:
P[kW ]
M t [kN ⋅ m] = 9,55 ⋅
n[rot / min ]
8.1-3
338
În situaţia în care puterea se exprimă în CP (cai putere), ţinând seama de

relaţia care există între kW şi CP (1 CP = 736 W), relaţia dintre momentul de
M t şi puterea P, este:
P[CP ]
M t [kN ⋅ m] = 7,02 ⋅
n[rot / min ]
8.1-4
8.2 RĂSUCIREA BARELOR DE SECŢIUNE CIRCULARĂ
Se consideră o bară dreaptă de secţiune circulară constantă, solicitată de

momentul de răsucire M t (Fig.8.2-1a). Se acceptă următoarele ipoteze:
 materialul este omogen şi izotrop
 materialul este solicitat în domeniul valabilităţii legii lui Hooke.
Mt
Mt
τ
Mt τ’
dx
Mt
a) b)
dA c)
τ
Mt
r
d) Fig.8.2-1
Pe bară se trasează un caroiaj (Fig.8.2-1b) şi apoi bara se solicită la

răsucire. Dreptunghiurile iniţiale ale caroiajului, au devenit paralelograme, ceea
ce indică prezenţa unor tensiuni tangenţiale τ, respectiv τ’, care sunt tangente la
conturul secţiunii (Fig.8.2-1c). Se mai poate constata că, cercurile caroiajului
rămân plane şi perpendiculare pe axa barei, ceea ce confirmă valabilitatea
ipotezei lui Bernoulli, iar generatoarele s-au transformat în arce de elice.
Aşadar, în planul secţiunii transversale, apar tensiuni tangenţiale τ,
perpendiculare pe rază la elementul de arie dA considerat (Fig.8.2-1d).
Din cele 6 relaţii diferenţiale dintre eforturi şi tensiuni, pentru acest caz,
se poate scrie una singură:
339
Mt = ∫ (τ ⋅ dA ) ⋅ r = ∫ τ ⋅ r ⋅ dA
A A
8.2-1
Legea de distribuţie a tensiunii tangenţiale pe secţiune, nu este însă

cunoscută. Pentru studiul tensiunii tangenţiale τ, din bara solicitată la răsucire,
se izolează un element de lungime dx (Fig.8.2-2a).
γmax τmax
Mt
B
B1 γ
D Mt
τmax
r D1
Mt
dϕ b)
R dx
a)
Fig.8.2-2
Din Fig.8.2-2a, se poate scrie:
BB1 = R ⋅ dϕ ≅ γ max ⋅ dx 8.2-2a
DD1 = r ⋅ dϕ ≅ γ ⋅ dx 8.2-2b
Împărţind relaţia 8.2-2a la 8.2-2b, se obţine:
γ max ⋅ dx R ⋅ dϕ γ R r
= ⇒ max = ⇒ γ = ⋅ γ max 8.2-3
γ ⋅ dx r ⋅ dϕ γ r R
Deoarece este valabilă legea lui Hooke, se poate scrie:
r r
τ = γ ⋅ G = γ max ⋅ ⋅ G = τ max ⋅ 8.2-4
R R
340
Relaţia 8.2-4 arată că tensiunea tangenţială la răsucire are o variaţie

liniară, funcţie de poziţia punctului, poziţie determinată de raza r (Fig.8.2-2b).
Scriind relaţia de echivalenţă dintre momentul de răsucire M t şi tensiunea
τ (relaţia 8.2-1), rezultă:
r τ τ
M t = ∫ τ ⋅ r ⋅ dA = ∫ τmax ⋅ ⋅ r ⋅ dA = max ⋅ ∫ r 2 ⋅ dA = max ⋅ I p 8.2-5
A A R R A R
de unde:
Mt M
τmax = ⋅R = t 8.2-6
Ip Wp
Înlocuind relaţia 8.2-6 în relaţia 8.2-4, se obţine expresia tensiunii tangenţiale

într-un punct al secţiunii transversale:
r Mt r M
τ = τmax ⋅ = ⋅R ⋅ = t ⋅r 8.2-7
R Ip R Ip
Deformarea barei solicitate la torsiune este o răsucire şi se exprimă prin

unghiul de răsucire ∆ϕ:
τ 1 M ⋅l
l l l l
1 Mt M
∆ϕ = ∫ dϕ = ∫ ⋅ ⋅ dx = ∫ ⋅ ⋅ r ⋅ dx = t ⋅ ∫ dx = t 8.2-8
0 0G r 0 G ⋅ r Ip G ⋅ Ip 0 G ⋅ Ip
unde:
G·I p constituie rigiditatea la răsucire a secţiunii barei.
G – modul de elasticitate transversal al materialului barei.
Răsucirea specifică la răsucire, este:
∆ϕ Mt
θ= = 8.2-9
l G ⋅ Ip
Relaţia 8.2-8 reprezintă răsucirea relativă dintre două secţiuni aflate la

distanţa l, interval pe care acţionează momentul de răsucire M t , iar rigiditatea la
răsucire a barei este GI p . Dacă pe lungimea l, mărimile din relaţia 8.2-8 nu sunt
constante, răsucirea relativă se calculează prin însumarea deformaţiei de pe
fiecare interval pe care aceste mărimi sunt constante.
341
La răsucire de obicei, calculul se efectuează atât din condiţia de rezistenţă

cât şi din cea de rigiditate. Pentru cele trei tipuri de problemă şi condiţiile
impuse, relaţiile de calcul la răsucire ale barelor drepte de secţiune circulară,
sunt:
 condiţia de rezistenţă
Mt
τmax = ≤ τa 8.2-10a
Wp
 condiţia de rigiditate
Mt
θmax = ≤ θa 8.2-10b
G ⋅ Ip
Mt
Wp , nec = 8.2-11a
τa
Mt
I p , nec = 8.2-11b
G ⋅ θa
 probleme de efort capabil

M t , cap = τa ⋅ Wp 8.2-12a
M t , cap = G ⋅ I p ⋅ θa 8.2-12b
342
8.3 RĂSUCIREA BARELOR DREPTE DE SECŢIUNE

DREPTUNGHIULARĂ
Răsucirea barelor drepte de secţiune transversală oarecare a fost studiată

mai profund de către Barre de Saint Venant (1855). La barele de secţiune
necirculară, ipoteza lui Bernouli nu se mai verifică. În cele ce urmează se vor
prezenta numai câteva rezultate obţinute pentru secţiuni dreptunghiulare.
În Fig.8.3-1 se prezintă o bară dreaptă de secţiune dreptunghiulară în două
situaţii: înainte de solicitare (Fig.8.3-1a) şi după solicitarea de răsucire (Fig.8.3-
1b). În starea nesolicitată, pe suprafaţa exterioară a barei s-a trasat un caroiaj
care formează nişte dreptunghiuri. După solicitare, suprafeţele dreptunghiulare
ale caroiajului s-au deplanat (nu au mai rămas plane).
h Mt
τ1
Mt
a) b)
Fig.8.3-1
Pătrăţelele situate la mijlocul laturii mai mari se deformează cel mai mult,
ceea ce însemnă că aici tensiunile tangenţiale au valorile cele mai mari. În
schimb, pătrăţelele situate în vecinătatea colţurilor secţiunii (muchiilor) îşi
păstrează forma. Rezultă atunci că în dreptul acestora, tensiunea tangenţială este
nulă.
Diagrama de variaţie a tensiunii tangenţiale la răsucire pentru o secţiune
dreptunghiulară este prezentată în Fig.8.3-2.
Reprezentarea tensiunii tangenţiale pentru o astfel de secţiune, impune
utilizarea mai multor diagrame, pentru că valorile tensiunilor în fiecare punct al
secţiunii, depind de ambele coordonate ale punctului. Pe axele de simetrie ale
secţiunii, tensiunile sunt repartizate aproape liniar, prezentând valorile cele mai
343
mari în punctele de pe conturul exterior. Pe laturile conturului însă, tensiunile

tangenţiale au o distribuţie parabolică.
Valoarea maximă a tensiunii tangenţiale se atinge la mijlocul laturii mari
a dreptunghiului secţiunii şi are valoarea:
Mt
τmax = τ1 = 8.3-1
α ⋅ b2 ⋅ h
τ1
h τ1
τ1
τ2
τ2
Fig.8.3-2
Tensiunea tangenţială la mijlocul laturii mici, este:
Mt
τ2 = = k ⋅ τ1 8.3-2
γ ⋅ b2 ⋅ h
Unghiul de răsucire (torsiune) specific se determină cu relaţia:
Mt Mt
θ= = 8.3-3
β ⋅ G ⋅ b ⋅ h G ⋅ It
3
Valoarea maximă a tensiunii tangenţiale, poate fi calculată şi cu relaţia

aproximativă:
 b M
τ max ≅  3 + 1,8 ⋅  ⋅ 2 t 8.3-4
 h  b ⋅h
344
În relaţia de calcul a tensiunii şi a răsucirii specifice, mărimea b este

totdeauna latura cea mai mică a dreptunghiului, iar coeficienţii α, β, γ, k depind
de raportul h/b. Valori ale acestor coeficienţi se prezintă în Tabelul 8.3-1.
Dacă raportul laturilor h/b este foarte mare, atunci se poate considera:
α=β=1/3 8.3-5
iar:
Mt
τmax = 3 ⋅
b2 ⋅ h
Mt 8.3-6
θ = 3⋅
G ⋅ b3 ⋅ h
Tabelul 8.3-1
h/b α β k
1 0,208 0,141 1
1,2 0,219 0,166 0,93
1,5 0,231 0,196 0,86
1,75 0,239 0,214 0,82
2 0,246 0,229 0,79
2,5 0,258 0,249 0,77
3 0,263 0,263 0,75
4 0,281 0,281 0,74
Momentul de răsucire pentru tensiunea admisibilă, respectiv răsucirea

specifică se poate determina cu relaţiile:
b2 ⋅ h b3 ⋅ h
M t = τa ⋅ ; M t = θa ⋅ G ⋅ 8.3-7
3 3
Relaţia 8.3-7 poate fi extinsă pentru profilele deschise formate din

suprafeţe dreptunghiulare de grosime mică (Fig.8.3-3):
b3 ⋅ h
Mt = θ ⋅ G ⋅ ∑ 8.3-8
3
de unde rezultă răsucirea specifică:
3 ⋅ Mt
θ=
G ⋅ ∑ b3 ⋅ h
8.3-9
345
Tensiunea tangenţială maximă la aceste profile se produce la mijlocul

laturii mari a dreptunghiului de lăţime maximă:
3 ⋅ Mt
τmax = θ ⋅ G ⋅ b max = ⋅ b max
∑ b 3
⋅ h 8.3-10
h3
b3
h2 b2
b1
h1
Fig.8.3-3
Pentru profilele deschise a căror secţiune transversală este alcătuită din

suprafeţe dreptunghiulare cu grosime mică (Fig.8.3-3), tensiunea tangenţială
maximă poate fi calculată şi cu relaţia:
Mt
τ max = ⋅ b max 8.3-11
It
unde:
1 n
I t = ⋅ ∑ h i ⋅ b 3i 8.3-12
3 i =1
şi reprezintă momentul de inerţie la răsucire al secţiunii barei.

Pentru profilele standardizate, datorită racordărilor profilului I t se
corectează cu un coeficient η (coeficient de profil):
1 n 
I t =  ⋅ ∑ h i ⋅ b 3i  ⋅ η 8.3-13
 3 i =1 
Astfel pentru: profilul I, η = 1,31
346
profilul U, η = 1,12
profilul L, η = 1.
profilul T, η = 1,2
8.4 RĂSUCIREA BARELOR TUBULARE CU

PEREŢI SUBŢIRI
Se consideră un tub de secţiune transversală oarecare, având perete cu

grosime mică. Secţiunea transversală a tubului are formă oarecare însă ea este
constantă în lungul tubului. Sub acţiunea momentului de răsucire, în secţiunea
transversală a tubului apar tensiuni tangenţiale paralele cu linia medie a
profilului. Datorită grosimii mici a peretelui, tensiunile tangenţiale care sunt
tangente la contur, pot fi considerate constante pe grosimea peretelui τ1 =const.,
τ 2 = const. În diferite puncte ale conturului, ele au însă valori diferite τ1 ≠ τ2
(Fig.8.4-1).
b1 τ2
b2
τ1
Mt
Fig.8.4-1
Din tub se izolează un element de lungime dx (Fig.8.4-2a).
347
b1 b2
ds τ
x
dx Mt
dA=b ds r
τ1 τ2 b b)
ds
Su
a) dSu
c)
Fig.8.4-2
Se pune condiţia de echilibru pentru acest element, ca o sumă de forţe pe

direcţia axei longitudinale a tubului:
(∑ F) x
= 0 ⇒ τ1 ⋅ (b1 ⋅ dx ) − τ2 ⋅ (b 2 ⋅ dx ) = 0 8.4-1
de unde se obţine
τ1 ⋅ b1 = τ 2 ⋅ b 2 = τ ⋅ b = const. 8.4-2
Produsul dintre tensiunea tangenţială şi grosimea peretelui, se numeşte

fluxul tensiunii tangenţiale. Se poate constata că acolo unde grosimea peretelui
este mare, tensiunea tangenţială este mică şi invers, dar fluxul tensiunii
tangenţiale are o valoare constantă.
Relaţia de echivalenţă dintre momentul de răsucire şi tensiunea
tangenţială, pentru acest caz, se poate scrie sub forma:
M t = ∫ r ⋅ τ ⋅ dA = ∫ r ⋅ τ ⋅ b ⋅ ds 8.4-3
A A
Se poate observa că
1
dSu = ⋅ r ⋅ ds 8.4-4
2
348
şi formează aria elementară corespunzătoare lungimii de arc ds din suprafaţa

delimitată de linia mijlocie a profilului (Fig.8.4-2b,c).
Ţinând seama de relaţiile 8.4-2 şi 8.4-4, relaţia 8.4-3 se poate scrie sub
forma:
M t = τ ⋅ b ⋅ ∫ r ⋅ ds = 2 ⋅ τ ⋅ b ⋅ S u 8.4-5
A
unde S u reprezintă aria suprafeţei închise de conturul mediu al suprafeţei

secţiunii transversale (Fig.8.4-2c). Din relaţia 8.4-5, rezultă expresia tensiunii
tangenţiale:
Mt
τ= 8.4-6
2 ⋅ b ⋅ Su
Pe baza relaţiei 8.4-6, rezultă expresia tensiunii tangenţiale maxime:
Mt
τmax = 8.4-7
2 ⋅ b min ⋅ Su
şi se atinge acolo unde peretele prezintă cea mai mică grosime (b min ).
Unghiul de răsucire se determină pe baza teoremei lui Clapeyron, a
egalităţii dintre lucrul mecanic al forţelor exterioare şi energia de deformaţie
înmagazinată în tub:
1 1
⋅ M t ⋅ dϕ = ⋅ ∫ τ2 ⋅ dV 8.4-8
2 2⋅G V
unde volumul elementar dV este:
dV = b⋅ds⋅dx 8.4-9
Ţinând seama de relaţiile 8.4-6 şi 8.4-9, relaţia 8.4-8 capătă forma:
1 M 2t M 2t ⋅ l ds
M t ⋅ dϕ = ⋅ ∫ dx ⋅ ∫
4 ⋅ G ⋅ S2u ∫ b
⋅ b ⋅ ds = 8.4-10
G l 4 ⋅ b 2 ⋅ S2u
de unde simplificând cu M i , se obţine expresia unghiului de răsucire:
349
Mt ⋅ l ds
2 ∫
dϕ = ⋅ 8.4-11
4 ⋅ G ⋅ Su b
Unghiul de răsucire specific se determină pe baza relaţiei 8.4-11:
dϕ Mt ds 1
4 ⋅ G ⋅ S2u ∫ b 2 ⋅ G ⋅ Su ∫
θ= = ⋅ sau θ = ⋅ τ ⋅ ds 8.4-12
l
Integrala de suprafaţă din relaţiile prezentate, se efectuează pe toată

lungimea s a liniei medii a grosimii suprafeţei secţiunii transversale.
Relaţiile 8.4-6, 8.4-11 şi 8.4-12 sunt cunoscute sub numele de relaţiile lui
R. Bredt.
Dacă în lungul liniei medii grosimea peretelui este constantă, unghiul de
răsucire specific are expresia:
Mt ⋅ s
θ= 8.4-13
4 ⋅ G ⋅ b ⋅ S2u
Cele prezentate în acest paragraf, pot fi extinse şi la secţiuni complexe,

care prezintă mai multe contururi închise, secţiuni întâlnite la batiurile de
maşini, aripi de avion, etc.
Se consideră secţiunea complexă din Fig.8.4-3, secţiune formată din două
contururi ce închid ariile S 1 şi S 2 , având grosimile de pereţi constante b 1 , b 2 şi
b 3 pe lungimile de contur s 1 , s 2 şi s 3 .
τ1b1 Mt
τ2b2
b1 τ3b3 S2
b3
S1 s2
s1 b2
s3
Fig.8.4-3
350
Fluxul tensiunilor tangenţiale este constant pe fiecare porţiune de contur. Relaţia

8.4-12 se poate scrie şi sub forma:
2 ⋅ G ⋅ θ ⋅ S u = ∫ τ ⋅ ds 8.4-14
iar pentru cele două contururi:
2 ⋅ G ⋅ θ ⋅ S1 = τ1 ⋅ s1 + τ 3 ⋅ s 3 8.4-15a
2 ⋅ G ⋅ θ ⋅ S2 = τ 2 ⋅ s 2 − τ3 ⋅ s 3 8.4-15b
Scriind relaţia de echivalenţă în raport cu un punct situat pe peretele

intermediar, rezultă:
M t = 2 ⋅ τ1 ⋅ b1 ⋅ S1 + 2 ⋅ τ 2 ⋅ b 2 ⋅ S2 8.4-16
Condiţia de echilibru a tensiunilor tangenţiale în nodul de întâlnire a celor

trei pereţi, conduce la relaţia:
τ1 ⋅ b1 = τ2 ⋅ b 2 + τ3 ⋅ b3 8.4-17
de unde se obţine:
⋅ (τ1 ⋅ b1 − τ2 ⋅ b 2 )
1
τ3 = 8.4-18
b3
Rezolvând sistemul format de ecuaţiile 8.4-15a,b, 8.4-16 şi 8.4-18 având

ca şi necunoscute tensiunile tangenţiale τ1 , τ 2 , τ 3 şi unghiul de răsucire specific
θ, rezultă:
⋅ [S1 ⋅ (b 2 ⋅ s3 + b3 ⋅ s 2 ) + S2 ⋅ b 2 ⋅ s3 ]
Mt
τ1 =
2 ⋅ f (S)
8.4-19a
⋅ [S1 ⋅ b1 ⋅ s3 + S2 ⋅ (b1 ⋅ s3 + b3 ⋅ s1 )]
Mt
τ2 =
2 ⋅ f (S)
8.4-19b
⋅ [S1 ⋅ b1 ⋅ s 2 − S2 ⋅ b 2 ⋅ s1 ]
Mt
τ3 =
2 ⋅ f (S)
8.4-19c
351
⋅ [b1 ⋅ s 2 ⋅ s3 + b 2 ⋅ s1 ⋅ s3 + b3 ⋅ s1 ⋅ s 2 ]
Mt
θ=
4 ⋅ G ⋅ f (S)
8.4-19d
unde:
f (S) = S12 ⋅ b1 ⋅ b3 ⋅ s 2 + S22 ⋅ b 2 ⋅ b3 ⋅ s1 + (S1 + S2 ) ⋅ b1 ⋅ b 2 ⋅ s3

2
8.4-19e
În Tabelul 8.1 se prezintă date necesare calculului de rezistenţă la răsucire

pentru secţiuni necirculare.
8.5 ENERGIA DE DEFORMAŢIE LA RĂSUCIRE
Pentru stabilirea relaţiei energiei de deformaţie la răsucire, se porneşte de la

relaţia energiei de deformaţie stabilită la solicitarea axială, însă particularizată
pentru răsucire:
τ2 1 M 2t 2 1
U=∫ ⋅ dV = ⋅ ∫ 2 ⋅ r ⋅ dA ⋅ dx = 2 ∫
⋅ r 2 ⋅ dA ⋅ ∫ M 2t ⋅ dx
V
2⋅G 2 ⋅ G V Ip 2 ⋅ G ⋅ Ip A l
Dar,
∫r ⋅ dA = I p
2
şi expresia energiei de deformaţie, devine:
M 2t
U= ∫l 2 ⋅ G ⋅ Ip
⋅ dx 8.5-1
Pentru o bară de secţiune circulară constantă şi lungime l, solicitată la

răsucire, energia de deformaţie are expresia:
M 2t ⋅ l
U= 8.5-2
2 ⋅ G ⋅ Ip
352
8.6
8.7 DUALITATEA TENSIUNILOR TANGENŢIALE. STAREA
DE FORFECARE PURĂ
Fie un element de volum de laturi dx, dy şi grosime unitară, pe feţele

căruia acţionează tensiunile normale σ x , σ y precum şi tensiunile tangenţiale
paralele cu axele x, respectiv y: τ yx şi τ xy (Fig.8.6-1a).
Starea de tensiune la care tensorul tensiune are numai componente
paralele cu două din axe (sunt într-un plan), constituie o stare plană de tensiune.
O stare plană de tensiune se poate reprezenta ca în Fig.8.6-1b.
Punând condiţia de echilibru, ca o sumă de momente faţă de punctul O 1 ,
se obţine ecuaţia:
dx dy
2 ⋅ τ xy ⋅ dy ⋅ 1 ⋅ − 2 ⋅ τ yx ⋅ dx ⋅ 1 ⋅ =0 8.6-1
2 2
de unde rezultă:
τ xy = τ yx 8.6-2
dx
z σy
τyx σy
1 τyx
τxy x O x
σx O
σx
dy σx σx dy
τxy O1
τxy τxy
τyx τyx
σy σy
dx y
y
a) b)
Fig.8.6-1
Relaţia 8.6-1, exprimă principiul dualităţii tensiunilor tangenţiale care se

exprimă astfel: dacă pe un plan din interiorul unui corp există o tensiune
tangenţială, atunci pe un plan perpendicular pe el, există aceeaşi tensiune
353
tangenţială, ambele fiind simetric orientate faţă de muchia comună a planelor şi

perpendiculare pe ea.
Fie acum un element de volum la care pe feţele sale acţionează numai
tensiuni tangenţiale, toate egale, conform principiului dualităţii tensiunilor
tangenţiale (Fig.8.6-2a). Se spune că un astfel de element de volum se află în
stare de forfecare pură. Acesta îşi modifică unghiurile dar nu şi lungimile
laturilor.
În cele ce urmează, se caută relaţii pentru tensiunile de pe o faţă înclinată
cu unghiul α faţă de axa Oy. Aceste tensiuni se determină din condiţia de
echilibru a elementului de volum reprezentat în Fig.8.6-2b.
z τyx
1 τyx Asinα
x O x
τxy O τxy A
τxy dy α τ
Acosα σ
τyx
dx y
y
a) b)
Fig.8.6-2
Condiţiile de echilibru, se scriu ca sumă de forţe pe direcţia tensiunilor σ şi τ

care acţionează pe faţa de arie A:
σ ⋅ A − τ xy ⋅ A cos α ⋅ sin α − τ yx ⋅ A sin α ⋅ cos α = 0 8.6-3a
τ ⋅ A + τ xy ⋅ A cos α ⋅ cos α − τ yx ⋅ A sin α ⋅ sin α = 0 8.6-3b
Deoarece τxy = τ yx , din relaţiile 8.6-3a,b se obţine expresia tensiunilor pe faţa

înclinată în cazul stării plane de forfecare:
σ = τ xy ⋅ sin 2α 8.6-4a
τ = −τ xy ⋅ cos 2α 8.6-4b
354
Se poate observa că pentru α = 450, din relaţiile 8.6-4a,b, se obţine:
σ α = 450 = τ xy şi τ α = 450 = 0 8.6-5
De asemenea, pe o secţiune perpendiculară pe aceasta când α = 1350, se obţine:
σ α =1350 = − τ xy şi τ α =1350 = 0 8.6-6
Starea de forfecare pură, se întâlneşte la un tub subţire (grosimea peretelui

δ şi raza medie R) solicitat la răsucire.
În acest caz, tensiunea poate fi considerată uniform distribuită, ceea ce conduce
la următoarea relaţie:
M t = τ ⋅ δ ⋅ 2πR ⋅ R 8.6-7
de unde se obţine tensiunea tangenţială din peretele tubului subţire:
Mt
τ= 8.6-8
2 ⋅ π ⋅ R2 ⋅ δ
8.8 CALCULUL ARCURILOR ELICOIDALE CU PAS MIC
Arcurile elicoidale cu pas mic sunt elemente des întâlnite în practică: la

vagoanele de cale ferată, la supape, la unele mecanisme etc. Ele sunt supuse
acţiunii unor forţe exterioare care întind sau comprimă arcul.
Fie arcul elicoidal cu pas mic din Fig.8.7-1a, la care: F – sarcina aplicată
arcului; R – raza de înfăşurare; d – diametrul sârmei arcului; n – numărul de
spire.
Dacă unghiul de înclinare al spirei α este mare, în secţiunea transversală a
spirei iau naştere eforturile: axial, tăietor, moment încovoietor şi moment de
răsucire. La arcul cu unghiul α mic, efortul axial şi momentul încovoietor sunt
foarte mici şi se pot neglija. Deci, la arcurile elicoidale cu pas mic, singurele
eforturi care apar în secţiunea spirei arcului, sunt Fig.8.7-1b):
 efortul tăietor T = F
 momentul de răsucire M t = F R.
355
F
F
α Mt = F R
d α
T=F
b)
R
F
a)
Fig.8.7-1
Distribuţia tensiunilor tangenţiale în punctele reprezentative ale secţiunii,

produse de cele două eforturi sunt prezentate în Fig.8.7-2.
τt B
τt
E C
τf T τf Mt
τt
τt
D
Fig.8.7-2
Tensiunea maximă se produce în puntul E situat la interiorul spirei, acolo

unde tensiunile produse de cele două eforturi sunt maxime şi de acelaşi sens.
Tensiunea tangenţială maximă produsă de efortul tăietor este cea din
punctele C şi E (în punctele B şi D, tensiunea tangenţială produsă de efortul
tăietor este nulă) şi are valoarea:
T F 4⋅F
τ f ,max = τ f = = = 8.7-1
A π⋅d 2
π ⋅ d2
4
Tensiunea tangenţială maximă produsă de momentul de răsucire se

produce în toate punctele situate pe conturul secţiunii şi are valoarea:
356
Mt F ⋅ R 16 ⋅ F ⋅ R
τ t ,max = τ t = = = 8.7-2
Wp π ⋅ d 3 π ⋅ d3
16
În punctul cel mai solicitat (punctul E din Fig.8.7-2), tensiunea tangenţială

maximă este:
4 ⋅ F 16 ⋅ F ⋅ R 4⋅F  4⋅R 
τ max = τ f + τ t = + = ⋅ 1 +  8.7-3
π ⋅ d2 π ⋅ d3 π ⋅ d2  d 
De cele mai multe ori, la astfel de elemente, se neglijează tensiunea

tangenţială produsă de efortul tăietor, calculul făcându-se numai din condiţia de
rezistenţă la răsucire:
M t 16 ⋅ F ⋅ R
τmax = = = τa 8.7-4
Wp π ⋅ d3
de unde rezultă diametru sârmei pentru realizarea arcului:
16 ⋅ F ⋅ R
d=3 8.7-5
π ⋅ τa
În practică, la calculul arcurilor, în relaţia 8.7-4 se introduce un coeficient

de corecţie k, prin care se ţine seama atât de influenţa forfecării cât şi de o serie
de alţi factori neluaţi în considerare (încovoierea, deformaţiile longitudinale,
etc.). Valoarea coeficientului k este cu atât mai mare cu cât raportul R/r (r – raza
sârmei, r = d/2) este mai mic, adică cu cât arcul este mai rigid din punct de
vedere geometric.
Relaţia 8.7-4 corectată are forma:
Mt 16 ⋅ F ⋅ R
τmax = k ⋅ = k⋅ 8.7-6
Wp π ⋅ d3
Valorile coeficientului k sunt prezentate în Tabelul 8.7-1
357
Tabelul 8.7-1
R/r 3 4 5 6 7 8 9 10
k 1,58 1,40 1,31 1,25 1,21 1,18 1,16 1,14
Săgeata arcului f, adică lungirea sau scurtarea lui pe direcţia forţei de

solicitare, se determină din egalitatea lucrului mecanic al forţei F cu energia de
deformaţie a arcului.
Lucrul mecanic al forţei F de solicitare, este:
1
L= ⋅F⋅f 8.7-7
2
iar energia de deformaţie a arcului, este:
M 2t ⋅ l F 2 ⋅ R 2 ⋅ 2πR ⋅ n 32 ⋅ F 2 R 3 ⋅ n
U= = = 8.7-8
2 ⋅ G ⋅ Ip π ⋅d4 G ⋅d4
2⋅G ⋅
32
Egalând relaţiile 8.7-7 şi 8.7-8, se obţine:
1 32 ⋅ F 2 ⋅ R 3 ⋅ n
⋅F⋅f = 8.7-9
2 G ⋅ d4
de unde rezultă relaţia pentru săgeata arcului:
64 ⋅ F ⋅ R 3 ⋅ n
f = 8.7-10
G ⋅ d4
În practică, uneori se calculează variaţia săgeţii ∆f datorată unei variaţii a

forţei ∆F:
64 ⋅ ∆F ⋅ R 3 ⋅ n
∆f = 8.7-11
G ⋅ d4
Din relaţia 8.7-10 se poate constata, că între săgeată şi forţa care solicită
arcul, există o relaţie liniară.
În Tabelul 8.1 sunt prezentate date referitoare la răsucirea profilelor de

secţiune necirculară.
358
Tabelul 8.1. Date referitoare la răsucirea profilelor de secţiune necirculară
Forma secţiunii Momentul de inerţie al secţiunii Modulul de rezistenţă al Punctele cu

la răsucire, I t secţiunii la răsucire, W t tensiuni
tangenţiale Observaţii
maxime
τ max = M t / W t
 h 
 2,6 ⋅ − 1
d 
4
 Mt h
⋅  
3
h d d > 0,5
It = ⋅  2,6 ⋅ − 1 Wt = τ max =
h 16  d  8  h  Wt d
 0,3 ⋅ + 0,7 
 d 
Valorile coeficienţilor
α şi β
d/D α β d/D α β
d
0,00 1,57 1,57 0,40 0,76 1,22
D4 D3 τ max
M
= t
It = α ⋅ Wt = β ⋅
16 8 Wt 0,05 0,80 1,56 0,60 0,66 0,92
D
0,10 0,81 1,56 0,80 0,52 0,63
α şi β – coeficienţi conform tabelului în funcţie de 0,20 0,82 1,46 1,00 0,38 0,38
raportul d/D
359
La extremitatea
semiaxei mici
Mt
τ max =
Wt
π m3 π ⋅ b3
It = ⋅ 2 ⋅ b4 = Wt = ⋅m = h
h 16 m + 1 16 La = m >1
b
16 ⋅ A 4 π ⋅ b2 ⋅ h extremitatea
= 3 =
π ⋅ b ⋅ h ⋅ (b 2 + h 2 )
semiaxei mari A – aria secţiunii
16
τ
τ = max
b
m
La extremitatea
b2 semiaxei mici h1 h 2
= m >1
Mt b1 b 2
τ max =
Wt
π π ⋅ b13
⋅ b14 ⋅ (1 − α 4 ) ⋅ m ⋅ (1 − α 4 )
m3
It = ⋅ 2 Wt = h 2 b2
= = α <1
h2 h1 16 m + 1 16 h 1 b1
La
δ extremitatea La cazul când grpsimea δ este mică
semiaxei mari se poate admite o distribuţie a
τ max tensiunii tangenţiale pe secţiune
b1 τ=
m
Mt
τ=
2⋅A⋅δ
360
La mijlocul Valorile coeficienţilor α, β şi γ

laturilor lungi m= α β γ
Mt h/b
τ max =
Wt 1,0 0,140 0,208 1,0
h I t = α ⋅ b4 Wt = β ⋅ b 3 La mijlocul 1,5 0,294 0,346 0,859

laturilor scurte
2,0 0,457 0,493 0,795
τ = γ ⋅ τ max
b
La colţuri 3,0 0,790 0,801 0,753
tensiunea
tangenţială este 4,0 1,123 1,150 0,745
nul
m=
h/b α β γ
În punctele de pe
latura lungă cu 1,789 1,789 0,743
excepţia 6,0
colţurilor
h It =
(m − 0,63) ⋅ b 4
Wt =
(m − 0,63) ⋅ b 3 τ max =
Mt 8,0 2,456 2,456 0,742
3 3 Wt
b 10,0 3,123 3,123 0,742
La mijlocul
laturilor scurte
Pentru m = h/b > 4 se poate utiliza
atât tabela coeficienţilor α, β şi γ cât
τ = 0,74 ⋅ τ max şi relaţiile date aici.
361
b
La mijlocul La colţurile interioare are loc o
b0
laturii lungi intensă concentrare a tensiunilor care
ajung la limita de curgere a
Wt1 = 2 ⋅ h 0 ⋅ b0 ⋅ δ1 Mt materialului.
h 02 ⋅ b 02 ⋅ δ1 ⋅ δ 2 τ1 =
δ1 It = Wt1 În cazul unor racordări făcute cu
h0 h ⋅ δ 2 + b ⋅ δ1 − δ12 − δ 22 Wt 2 = 2 ⋅ h 0 ⋅ b 0 ⋅ δ 2 raza r, coeficientul de concentrare se
h ia:
La mijlocul
laturii scurte
δmax
δ2 M αc = 1,74 ⋅ 3
τ2 = t r
Wt 2
362
8.8 APLICAŢII
R1 Să se verifice arborele din Fig.R1a, ştiind că transmite prin roata 1 o

putere P = 180 kW sub o turaţie n = 500 rot/min, la două maşini consumatoare
de puteri: P 1 = 80 kW, P 2 = 100 kW. Se cunosc: diametrul arborelui d = 100
mm, τ a = 80 MPa, G = 8,5⋅104 MPa, θ a = 0,3 0/m.
1 d 2 3
P1 P2
a)
P Mt2
Mt1
b)
Mt
3,438 KNm
1,91 KNm
Mt
c)
Fig.R1
Problema poate fi rezolvată în două variante.

Varianta I: Se calculează momentele de răsucire în funcţie de puterea transmisă:
P 180
M t = 9,55 ⋅ = 9,55 ⋅ = 3,438 kNm
n 500
P1 80
M t1 = 9,55 ⋅ = 9,55 ⋅ = 1,528 kNm
n 500
P2 100
M t 2 = 9,55 ⋅ = 9,55 ⋅ = 1,91 kNm
n 500
Cele trei momente de răsucire sunt reprezentate în Fig.R1b, iar diagramele

lor în Fig.R1c. Din diagramele de eforturi, rezultă că secţiunea periculoasă se
află între roata 1 şi roata 2, unde momentul de răsucire are valoare maximă.
Verificarea condiţiei de rezistenţă se face cu relaţia:
363
M t , max Mt 16 ⋅ 3,438 ⋅ 106

τmax = = = = 17,51 MPa < τa
Wp π ⋅ d3 π ⋅ 1003
16
Verificarea condiţiei de rigiditate se face cu relaţia:
M t , max Mt 32 ⋅ M t 32 ⋅ 3,438 ⋅ 106

θmax = = = = = 4,12 ⋅ 10− 6 rad / mm
G ⋅ Ip π⋅d 4
G ⋅π⋅d 4
8,5 ⋅ 10 ⋅ π ⋅ 100
4 4
G⋅
32
180
θmax = 4,12 ⋅ 10− 6 rad / mm = 4,12 ⋅ 10− 6 ⋅ ⋅ 103 0 / m = 0,236 0 / m < θa
π
Ambele condiţii sunt verificate pentru acest arbore.
Varianta a II-a: În această variantă nu este nevoie de trasarea diagramelor

de momente, dacă se observă că prin porţiunea dintre roata 1 şi 2 se transmite
cea mai mare putere (puterea P = 180 KW) şi ca urmare aici şi momentul de
răsucire este cel mai mare, cel corespunzător puterii P.
Mai departe calculul este cel prezentat la Varianta I.
Observaţie: La acest arbore roţile prin care se primeşte şi se transmit mai

departe puterile, nu sunt aşezate economic, deoarece la această aşezare răsucire
dintre roata 1 şi 2 este foarte solicitată. O descărcare a arborelui are loc dacă
roata 1 de acţionare este aşezată între cele două roţi cu puteri consumatoare. În
acest caz, într-un interval dintre două roţi, s-ar transmite cel mult puterea P 3 =
100 KW, semnificativ mai puţin decât în varianta prezentată. La astfel de
transmisii, este foarte importantă aşezarea roţii motoare.
364
R2 Un arbore de transmisie din oţel, primeşte prin roate 3 o putere P 3 =

750 CP şi acţionează sub o turaţie n = 400 rot/min prin roţile 1, 2 şi 4, trei
maşini care consumă puterile P 1 = 200 CP, P 2 = 300 CP, P 4 = 250 CP
(Fig.R2a). Distanţa dintre roţi este aceeaşi, l = 1 m.
Cunoscând τa = 38 MPa, θ a = 0,25 0/m, G = 8,1⋅104 MPa, se cere
diametrul arborelui şi răsucirea relativă între roţile 3 şi 4.
1 2 3 4
a)
P1 P3
P2 P4
Mt2 Mt3
Mt1 Mt4
b)
8,775
3,51
Mt [KNm]
c)
4,39
Fig.R2
Momentele de răsucire care iau naştere pe cele 4 roţi, sunt prezentate în

Fig.8.8.2-1b, iar diagramele pe fiecare porţiune a arborelui, în Fig.8.8.2-1c,
rezultate din următoarele calcule:
P1 200
M t,1−2 = 7,02 ⋅ = 7,02 ⋅ = 3,51 kNm
n 400
P1 + P2 500
M t, 2−3 = 7,02 ⋅ = 7,02 ⋅ = 8,775 kNm
n 400
P4 250
M t, 4−3 = 7,02 ⋅ = 7,02 ⋅ = 4,39 kNm
n 400
Secţiunea periculoasă este situată între roata 2 şi 3. Acest lucru se putea

observa de la început, deoarece pe aici se transmite cea mai mare putere.
Dimensionarea din condiţia de rezistenţă, se face cu relaţia:
365
M t, max M t, 2−3 π ⋅ d13

Wp,nec = = =
τa τa 16
16 ⋅ M t, 2−3 16 ⋅ 8,775 ⋅ 10 6
⇒ d1 = 3 =3 ≅ 106 mm
π ⋅ τa π ⋅ 38
Din condiţia de rigiditate, se obţine:
M t , max π ⋅ d 42
M t ,2−3
I p , nec = = =
G ⋅ θa G ⋅ θa 32
32 ⋅ M t , 2 − 3 32 ⋅ 8,775 ⋅ 106
⇒ d2 = 4 = = 125 mm
π ⋅ G ⋅ θa 4 π −3
π ⋅ 8,1 ⋅ 10 ⋅ 0,25 ⋅
4
⋅ 10
180
Dimensiunea finală pentru diametrul arborelui se ia aceea care să satisfacă

ambele condiţii:
d = max (d 1 ; d 2 ) = d 2 = 125 mm.
Răsucirea relativă între roţile 3 şi 4, se calculează cu relaţia:
M t , 3 − 4 ⋅ l3 − 4 4,39 ⋅106 ⋅103

∆ϕ3− 4 = = = 2,26 ⋅ 10− 3 rad = 0,1290
G ⋅ Ip π ⋅ 125 4
8,1 ⋅ 104 ⋅
32
366
R3 O bară cu secţiune variabilă, cu forma şi dimensiunile din Fig.R3a,

este solicitat de cuplurile M 0 . Se cere să se determine valoarea capabilă a
cuplului M 0 dacă τ a = 50 MPa şi apoi deformaţia totală a secţiunii 2. Se
cunosc: d = 50 mm, G = 8,5⋅104 MPa.
M0
M0
3 2d 2 d 1 a)
1 1= 0,8 m
2M0
M0
Mt b)
Fig.R3
Diagrama momentului de torsiune este prezentată în Fig.R3b.

Secţiunea periculoasă este pe intervalul 1-2, unde cu toate că momentul de
torsiune este jumătate din cel de pe intervalul 2-3, modulul de rezistenţă polar
este de 8 ori mai mic.
Efortul capabil se determină cu relaţia:
M t ,cap = τ a ⋅ Wp ,min = M 0
π ⋅ 503
⇒ M 0 = τ a ⋅ Wp,1−2 = 50 ⋅ = 1227184,63 Nmm ≅ 1,227 kNm
16
Unghiul de răsucire al secţiunii 2, este:
M 2−3 ⋅ l 2 ⋅ 1,227 ⋅ 10 6 ⋅ 800

φ = Δφ 2−3 = = 4 = 2,35 ⋅ 10
−3
rad
G ⋅ I p, 2−3 π ⋅ 100
8,5 ⋅ 10 ⋅
4
32
367
R4 Pentru bara de secţiune circulară din Fig.R4a, cu diametrul d = 80

mm, se cere:
a) tensiunea maximă
b) răsucirea relativă între secţiunile 1 şi 2.
Se cunosc: M 0 = 4 kNm, G = 8 ⋅104 MPa, l = 0,5 m.
MA M0 2M0
MB
A 1 d 2 B a)
l 2l l
1,25M0
0,25M0
Mt b)
1,75M0
Fig.R4
Pentru obţinerea diagramei momentului de răsucire, trebuie determinate

mai întâi reacţiunile (sau măcar una dintre ele). În acest scop, pentru sistemul
din Fig.R4a se pune condiţia de echilibru (singura care se poate pune):
∑M = 0 ⇒ M A − M 0 − 2M 0 + M B = 0
R4-1
⇒ M A + M B = 3M 0
Există două necunoscute şi s-a putut scrie o singură relaţie. Rezultă că

acest sistem, este un sistem static nedeterminat la răsucire. Ca şi pentru celelalte
solicitări şi aici se caută o relaţie de deformaţie, care apoi se explicitează şi se
ataşează ecuaţiei de echilibru deja scrise.
Relaţia suplimentară care se poate scrie este (de fapt sunt două astfel de
relaţii):
ϕA = 0 sau ϕB = 0
Se va explicita numai prima condiţie:
368
M A ⋅ l (M A − M 0 ) ⋅ 2l (M A − M 0 − 2M 0 ) ⋅ l
ϕ A = ∆ϕ A − B = + + =0
GI p GI p GI p
sau
M A + 2M A − 2M 0 + M A − 3M 0 = 0
iar după reducerile necesare, se obţine:
5
4 M A = 5M 0 ⇒ MA = M 0 = 1,25 M 0 R4-2
4
Având determinată reacţiunea din reazemul A, din relaţia R4-1 se obţine

reacţiunea din reazemul B:
M B = 3M 0 − M A = 3M 0 − 1,25M 0 = 1,75 M 0
Diagrama momentului de răsucire pentru această bară, este prezentată în

Fig.R4b.
Din analiza diagramei momentului de răsucire şi a variaţiei secţiunii
transversale în lungul barei, rezultă că secţiunea periculoasă a barei este pe
interval 2-B, interval pe care momentul de răsucire are valoare maximă, bara
fiind cu secţiune constantă.
a) Tensiunea tangenţială maximă se calculează cu relaţia:
M t , max 1,75M 0 16 ⋅ 1,75 ⋅ 4 ⋅ 106

τmax = = = = 69,63 MPa
Wp π ⋅ d3 π ⋅ 803
16
b) Răsucirea relativă între secţiunile 1şi 2, este:
M t,1−2 ⋅ 2l 0,25M 0 ⋅ 2l 32 ⋅ 0,25 ⋅ 4 ⋅ 10 6 ⋅ 2 ⋅ 500

Δφ1−2 = = = = 3,1 ⋅ 10 −3 rad
G ⋅ Ip π⋅d 4
8 ⋅ 10 ⋅ π ⋅ 80
4 4
G⋅
32
180
Δφ1−2 = 2,49 ⋅ 10 −2 rad = 3,1 ⋅ 10 −3 ⋅ = 0,17 0
π
369
R5 Pentru o bară de secţiune constantă tip cheson din Fig.R5, să se

calculeze momentul de torsiune capabil, dacă τa = 80 MPa, θ a = 0,25 0/m şi G
= 8⋅104 MPa.
B
b
t1
B = 100 mm
H = 150 mm
H h
t1 = 10 mm
t2 = 5 mm
t2
Fig.R5
Condiţia de rezistenţă este
M 1t
τ max = = τa
2 ⋅ S u ⋅ t min
de unde rezultă:
M1t ,cap = 2 ⋅ Su ⋅ t min ⋅ τ a = 2 ⋅ b ⋅ h ⋅ t min ⋅ τ a =

= 2 ⋅ 90 ⋅145 ⋅ 5 ⋅ 80 = 10,44 ⋅106 Nmm = 10,44 kNm
Condiţia de rigiditate este
M 2 t ,cap = θ a ⋅ G ⋅ I t
unde:
h 2 ⋅ b 2 ⋅ t1 ⋅ t 2 1452 ⋅ 90 2 ⋅ 10 ⋅ 5
It = = = 5,24 ⋅ 10 6 mm 4
H ⋅ t 2 + B ⋅ t 1 − t 1 − t 2 150 ⋅ 5 + 100 ⋅ 10 − 10 − 5
2 2 2 2
370
Cu valoarea obţinută pentru momentul de inerţie la torsiune, rezultă momentul

de torsiune:
π
M 2 t,cap = 0,25 ⋅ ⋅ 10 −3 ⋅ 8 ⋅ 10 4 ⋅ 5,24 ⋅ 106 = 1,83 ⋅ 106 Nmm = 1,83 kNm
180
Momentul de torsiune capabil pentru bară, este:
M t,cap = min (M 1t,cap , M 2t,cap ) = M 2t,cap = 1,83 kNm.
Observaţie: La colţurile interioare ale secţiunii, se produce o puternică

concentrare a tensiunii tangenţiale, care poate ajunge la limita de curgere. În
cazul unor racordări ale colţurilor interioare cu raza r, coeficientul de
concentrare al tensiunii tangenţiale se poate calcula cu relaţia:
t max
α τ = 1,74 ⋅ 3
r
371
R6 Pentru o bară de secţiune pătrată tip cheson cu dimensiunea a = 4t

(Fig.R6a), se cere să se studieze cum se modifică rezistenţa şi rigiditatea barei
la răsucire, prin tăierea acesteia ca în Fig.R6b.
a) b)
Fig.R6
Pentru secţiunea din Fig.8.8.6-1a, modulul de rezistenţă la răsucire, este:
Wt1 = 2 ⋅ t ⋅ Su = 2 ⋅ t ⋅ (a ) = 2 t ⋅ (4 t ) = 32 t 3
2 2
iar pentru secţiunea din Fig.8.8.6-1b
It
1
∑ h i b3i
1
( )
⋅ a ⋅ t3 + a ⋅ t3 + a ⋅ t3 + a ⋅ t3
4 16
Wt 2 = =3 =3 = ⋅ a ⋅ t 2 = ⋅ t3
t max t max t 3 3
Făcând raportul modulelor de rezistenţă pentru cele două variante, se

obţine:
Wt1 32 ⋅ t 3
= =6
Wt 2 16 3
⋅t
3
Rezultă că prin tăierea secţiunii barei care devine profil deschis,

capacitatea ei de rezistenţă la răsucire se micşorează de 6 ori.
Rigiditatea la răsucire pentru secţiunea netăiată, este
372
G ⋅ I t1 = G ⋅
4 ⋅ S2u
= G⋅
( )
4 ⋅ a2
2
= G⋅
4 ⋅ a4
= G ⋅ a3 ⋅ t
ds 1 1
∫t t
⋅ ∫ ds
t
⋅ 4a
iar pentru secţiunea tăiată:
h i b 3i = G ⋅ ⋅ (at 3 + at 3 + at 3 + at 3 ) = G ⋅ ⋅ a ⋅ t 3
1 1 4
G ⋅ I t2 = G ⋅
3
∑ 3 3
Făcând raportul rigidităţilor, rezultă:
G ⋅ a3 ⋅ t 3 a 2 3 (4 t )
2
Wt1
= = ⋅ = ⋅ = 12
Wt G ⋅ 4 ⋅ a ⋅ t 3 4 t 2 4 t 2
3
Pentru secţiunea tăiată, rigiditatea la răsucire s-a micşorat de 12 ori.

Din acest exemplu, reiese că profilele cu contur închis, prezintă o
rezistenţă şi rigiditate la răsucire mult mai mari decât cele cu contur deschis.
373
R7 Să se calculeze tensiunile tangenţiale şi răsucirea specifică pentru

secţiunea dublu conexă din Fig.R7, unde: t 1 = t 2 = t 3 = 10 mm, M t = 15 kNm, G
= 8⋅104 MPa.
τ1 τ2
t1 t3 t2
s3
120
S1 S2
τ3
s1 s2
50 50
Fig.R7
La început se calculează funcţia (relaţia 8.4-19e):
f (S) = S12 t 1 t 3 s 2 + S 22 t 2 t 3 s1 + (S1 + S 2 ) t 1 t 2 s 3 = 4392 ⋅ 10 9 mm 7

2
unde:
S 1 = S 2 = 120 ⋅ 50 = 6⋅103 mm2
s 1 = s 2 = 50 +120 +50 = 220 mm
s 3 = 120 mm
Tensiunile tangenţiale din laturile secţiunii se determină cu relaţiile 8.4-

19a,b,c:
= [S1 (t 2 s 3 + t 3 s 2 ) + S 2 t 2 s 3 ] = 3,142 ⋅ 6t = 47,13 MPa

Mt M
τ1 =
2 ⋅ f (S) 10
374
⋅ [S1 t 1s 3 + S 2 ⋅ (t 1s 3 + t 3 s1 )] = 3,142 ⋅ 6t = 47,13 MPa

Mt M
τ2 =
2 ⋅ f (S) 10
⋅ [S1t1s 2 − S2 t 2s1 ] = ⋅ [0] = 0

Mt Mt
τ3 =
2 ⋅ f (S) 2 ⋅ f (S)
Se constată că porţiunea centrală este nesolicitată.

Răsucirea specifică se calculează cu relaţia 8.4-19d:
= [t 1 ⋅ s 2 ⋅ s 3 + t 2 ⋅ s1 ⋅ s 3 + t 3 ⋅ s1 ⋅ s 2 ] =
Mt
θ=
4G ⋅ f (S)
= 21,6 ⋅ 10 −3 rad/m = 1,23 0 /m
375
P1 Pentru arborele de secţiune circulară 1 0 2

constantă Fig.P1 se cer: d
a) diagrama momentului de răsucire;
b) verificarea arborelui din condiţia de
P1
rezistenţă la răsucire; a P0 2a P2
c) răsucirea relativă între roţile 1 şi 2.
Se cunosc: n = 300 rot/min, d = 60 mm, G = Fig.P1
8,5⋅104 MPa, a = 0,5 m, P 1 = 30 kW, P 2 = 60
kW, P 0 = 90 kW, τa = 60 [MPa].
Răspuns
a) |M t,max | = M t,0-2 = 1,91 kNm; M t,1-0 = 0,955 kNm;
b) τ max = 45,03 MPa < τ a = 60 MPa;
c) ∆ϕ 1-2 = 0,0044 rad ≈ 0,253°.
P2 Pentru sistemul de transmisie din

Fig.P2 se cer: 0 1 2
d
a) diagrama momentului de răsucire
b) verificarea condiţiei de rezistenţă şi de
rigiditate ale arborelui P0
c) răsucirea relativă între roţile 0 şi 1 a1
P1
a2
P2
Se dau: d = 120 mm, P 0 = 180 kW, P 1 = 110

kW, P 2 = 70 kW, n = 100 rot/min, τa = 80
Fig.P2
MPa, θ a = 0,4 0/m, G = 8⋅104 MPa, a 1 = 0,4 m,
a 2 = 0,6 m.
Răspuns
a) |M t,max | = M t,0-1 = 17,19 kNm; M t,1-2 = 6,685 kNm;
b) τ max = 50,66 MPa < τ a = 80 MPa; θ max = 0,606 °/m > 0,4 °/m ≡ θ a
c) ∆ϕ 0-1 = 0,0042 rad ≈ 0,242°.
376
P3 Arborele din Fig.P3 cu diametrul 1 0 2

d
constant este antrenat prin roata 0 de către un
motor de putere P 0 = 120 kW sub turaţia n =
300 rot/min. Puterea este distribuită, prin
roţile 1 şi 2, la două maşini consumatoare de P1
a1 P0 a2
P2
puteri P 1 = 50 kW şi P 2 = 70 kW (vezi figura).
Se cer:
a) diametrul arborelui pentru τa = 40 MPa Fig.P3
b) raportul lungimilor celor două
tronsoane astfel încât răsucirea relativă între roţile 1 şi 2 să fie nulă.
Răspuns
a) |M t,max | = M t,1-0 = 3,82 kNm; M t,0-2 = 2,228 kNm; d nec = 65,7 mm ⇒ d ef = 66
mm;
b) a 1 / a 2 = 1,4
P4 1 0 2 3
Pentru arborele circular d
din Fig.P4 se cer:
a) diagrama momentului de
răsucire P1
P0 P3
a P2
b) dimensionarea arborelui din
condiţia de rezistenţă şi rigiditate
c) răsucirea relativă între roţile 1 Fig.P4
şi 0.
Se cunosc: P 0 = 180 kW, P 1 = 70 kW, P 2 = 60 kW, P 3 = 50 kW, n = 300
rot/min, τa = 60 MPa, θ a = 0,3 0/m, G = 8⋅104 MPa, a = 1 m.
Răspuns
a) |M t,max | = M t,0-2 = 3,501(6) kNm; M t,1-0 = 2,228 kNm, M t,2-3 = 1,591(6) kNm;
b) Din condiția de rezistență: d nec = 65,7 mm; din condiția de rigiditate d nec =
96,06 mm; ⇒ d ef = 97 mm;
c) ∆ϕ 1-0 = 0,0032 rad ≈ 0,184°.
377
P5 Pentru arborele de secţiune 1 2 0 3

circulară din Fig.P5 se cer: d
a) diagrama momentului de
răsucire
b) verificarea condiţiei de P3
rezistenţă şi a celei de rigiditate. P1 P2 P0
Se cunosc: P 0 = 400 CP, P 1 = 140

CP, P 2 = 100 CP, P3 = 160 CP, n Fig.P5
= 300 rot/min, d = 120 mm, τa = 50
MPa, θ a = 0,3 0/m, G = 8⋅104 MPa, M t [kNm] = 7,22 ·P [CP] / n [rot/min].
Răspuns
a) |M t,max | = M t,2-0 = 5,776 kNm; M t,1-2 = 3,369(3) kNm, M t,2-0 = 5,776 kNm,
M t,0-3 = 3,850(6) kNm
b) τ max = 17,02 MPa < τ a = 50 MPa; θ max = 0,011 °/m << 0,3 °/m ≡ θ a
P6 Arborele 2
din Fig.P6 1 (A) T
D2 (B)
transmite puterea P = 60 kW la
turaţia n = 100 rot/min. Roata
motoare este cea din secţiunea
(1). Cunoscând: D 2 = 0,2 m; L = P, n T
L L L
0,5 m; τ a = 75 MPa:
1) Forţa T este:
Fig.P6
a) 2865 daN b) 2230 daN
c) 8 kN d) 2865 N e) alt rezultat
2) Diametrul arborelui este:
a) 73 mm b) 0,73 cm c) 20 cm d) 0,2 cm e) alt rezultat
P7 Pentru bara de secţiune M0 M0

circulară constantă (GI p = A 1 B
2
constant), încastrătă la ambele
d
capete şi solicitată la răsucire ca in

a 2a a
Fig.P7, valoarea raportului dintre
reacţiunile din încastrări Fig.P7
378
este:
a) 0,5 b) 0 c) 1 d) 1,5 e) 2,5
P8 Pentru arborele din Fig.P8, se cunosc: M 0 = 6 kNm; d = 60 mm; D =

d; G OL = 8·104 MPa; G Cu = 4·104 MPa. Pe tronsonul de secţiune inelară, d 1
= 0,7 D.
3M0
OL A M0 A–A
Cu
OL
A B d1
d
d
A 2a = 800 mm D
a a
Fig.P8
1) Tensiunea tangenţială maximă în porţiunea de cupru are valoarea

aproximativă (în [MPa]):
a) 94 b) 76 c) 30 d) 55,4 e) 107 f) 55
2) Rotirea secţiunii (1) este (în grade):
a) 2,6 b) 1,96 c) 1,3 d) 0,98 e) 1,24 f) -2,6
P9 Barele din Fig.P9 sunt

solicitate la răsucire cu momentele
M 0 , respectiv 0,5M 0 . Dacă
diametrul primei bare (de secţiune
circulară plină) coincide cu D
diametrul exterior al celei de-a
doua bare (D), se cer:
M0
1) Raportul pentru ca
tensiunile tangenţiale maxime să
fie egale este: D
d
a) = b) =
Fig.P9
0,5 M0
379
c) = d) =
e) = f) =
2) Raportul rotirilor la capetele barelor este:

φ1 1 φ1 φ1
a) = b) =1 c) φ1 = 2φ 2 d) =4
φ2 2 φ2 φ2
φ 1 φ 1
e) 1 = f) 1 =
φ2 4 φ2 3
P10 Pentru bara din Fig.P10 D 2d B

pentru care se cunosc: M 0 , d, a, G. A d M0
1) Modulul raportului momentelor C
de torsiune din (A) şi (B), este:

a/2 a/2 a
a) 8/9 b) 8/7 c) 7/6 d) Fig.P10

6/5 e) nici o variantă corectă
2) Raportul rotirilor secţiunilor din (C) şi (D), este:
a) 7 b) 8 c) 9 d) 10 e) nici o variantă corectă
3M0
P11 Pentru bara din Fig.P11 2d M0
A d B
1) raportul momentelor din
încastrări este:
2a a 1,5 a 1,5 a
Fig.P11
a) = 4,25 b) = 3,12 c) = 5,88
d) = 2,13 e) =2
380
2) Dacă M 0 = 0,8 kNm şi τ a = 80 MPa diametrul barei are valoarea (d nec = ?):
a) d = 31,05 mm b) d = 41,23 mm c) d = 13,05 mm d) d = 18,2 mm
e) d = 27,5 mm
P12 Arborele din Fig.P12 cu

A M0 d B
diametrul d = 40 mm, este fixat la
capete şi solicitat de două momente
M 0 = 1,884·104 MPa.
GIp = ct. M0
1) Tensiunea maximă în arbore este L 2L L
de aproximativ:
Fig.P1
a) 25 MPa b) 50 MPa 2
c) 75 MPa d) 100 MPa e) 125 MPa f) 150 MPa
2) Rotirea secţiunii aflate la mijlocul arborelui este:
a) 0,05 rad b) 2,86° c) 8,6° d) 0,15 rad e) rad

f) 0.
P13 Arborele din Fig.P13, de

diametru d, este acţionat de un motor cu F
puterea P = 100 π [kW] la o turaţie n = 300 d D

rot/min. Se cunosc: τ a = 80 MPa; G = 8·104
MPa; θ a = 0,2·10-4 rad/mm.
(M t = 9,55 [kNm] ≈ [kNm]) Motor
F
1) Forţa F pentru echilibrul sistemului este: Fig.P13
a) F = 10 kN b) F = 5 kN c) F = 20 kN d) F = 15 kN
e) F = 2,5 kN f) nici un răspuns adevărat
2) Diametrul d al arborelui este:
a) d∈ [44 … 55] mm b) d∈ [55 … 60] mm c) d∈ [25 … 35] mm

d) d∈ [60 … 70] mm e) d∈ [70 … 80] mm f) nici un răspuns adevărat
381
P14 Arborele din Fig.P14 este supus

2a
unui cuplu de forţe în C şi unui moment de
răsucire concentrat în B. Se cunsc: d = 40 mm;
a E
F = 20 kN; a = 400 mm; G = 8·104 MPa.
F
a D = 2d
1) Tensiunea maximă din arbore este cuprinsă
în intervalul: C
B F
d
a) (80 … 85) MPa b) (65 … 70) MPa c) A
(95 … 100) MPa d) (50 … 55) MPa e) 3 Fd
nicio variantă corectă Fig.P14
2) Rotirea secţiunii din C este cuprinsă în intervalul:
a) (6 … 7)·10-4 rad b) (7 … 8)·10-4 rad c) (8 … 9)·10-4 rad

d) (9 … 10)·10-4 rad e) nicio variantă corectă
P15 Bara de secţiune circulară 4 M0 B

A d
din Fig.P15 înţepenită la ambele M0
capete este solicitată de momentele
2d
C
M 0 , respectiv 4 M 0.
a a a a
1) Raportul momentelor din reazeme
(A) şi (B), este:
Fig.P15
a) 1 b) 0 c) 11/42 d) 2 e) 58/7
2) Unghiul de răsucire al secţiunii (C). Se cunoaşte modulul de elasticitate

transversal G al materialului barei:
2 M0 ⋅ a 2 4 M0 ⋅ a 17 M 0 ⋅ a 224 M 0 ⋅ a 2
a) b) c) d) e) 0
3 π ⋅ G ⋅ d4 3 π ⋅ G ⋅ d4 16 π ⋅ G ⋅ d 4 17 π ⋅ G ⋅ d 4
382
P16 Bara tronsonată din Fig.P16 3M0 M0

A B
este acţionată de două momente de
răsucire. 1,5d
d
1) Raportul momentelor din reazeme
2a a a a
este:
Fig.P16
a) 0 ÷ 1 b) 13 ÷ 15 c) 2 ÷ 3 d) 1,5 e) nici un răspuns corect
2) Ştiind că M 0 = 1 kNm şi τ a = 80 MPa diametrul minim necesar (d nec = ?)

este:
a) d nec ∈(10,32 … 11,32) mm b) nici un răspuns corect c) d nec ∈(15 …

16) mm d) d nec ∈(20 … 25) mm e) d nec ∈(37 … 38) mm
P17 Bara dublu încastrată AB 2Ip

din Fig.P17 este solicitată de cuplul A Ip M0
B
M 0 . Se cunosc: a, I p , G, (Secţiunile
C
d
sunt circulare).
0,5a
1) Modulul raportului momentelor de a a 2a
răsucire din încastrările (A) şi (B),
, este: Fig.P17
a) 2 b) 1/3 c) 1/2 d) 3 e) alt rezultat

M0 ⋅ a
2) Modulul unghiului de răsucire din (C) se scrie sub forma: φ C = k ⋅ ,
G ⋅ d4
unde k are valoarea:
a) π b) 3,41 c) 2,2 d) 31,4 e) alt rezultat
383
9. NOŢIUNI DE TEORIA ELASTICITĂŢII.

STAREA DE TENSIUNE ŞI DEFORMAŢIE
În acest capitol se vor prezenta unele aspecte ale Teoriei Elasticităţii,

insistându-se mai mult pe starea de tensiune şi deformaţie din vecinătatea unui
punct. Noţiunile care se vor prezenta, sunt necesare studierii teoriilor de
rezistenţă, a plăcilor plane, a tuburilor cu pereţi groşi, etc., care vor fi tratate în
alte capitole.
9.1 TENSORUL TENSIUNE
Fie un punct de coordonate x, y, z din interiorul unui corp prin care trec
trei axe ortogonale xyz.
Forţa aplicată asupra acestui punct, este cunoscută dacă se cunosc
componentele acesteia pe cele trei direcţii. Dacă asupra punctului acţionează
tensiuni, starea de tensiune este cunoscută numai dacă se cunosc pe lângă
componentele tensiunii pe cele trei direcţii şi orientarea suprafeţei pe care
acestea se produc.
Prin punct se pot duce trei plane ortogonale xOy, yOz, zOx şi alte trei
paralele cu acestea, care să formeze un paralelipiped de dimensiuni infinit mici
(care la limită se poate reduce la un punct). Starea de tensiune în jurul punctului
se cunoaşte când sunt cunoscute tensiunile pe fiecare din cele trei plane. Pe
fiecare suprafaţă a paralelipipedului tensiunea poate avea orice orientare şi poate
fi descompusă pe o direcţie normală dând componenta σ şi pe direcţii paralele
cu axele, dând componentele τ. Astfel, pe cele şase feţe ale paralelipipedului
există nouă componente ale tensorului tensiune (Fig.9.1-1c):
σ x τ xy τ xz 
 
Tσ = τ yx σy τ yz  9.1-1
 
τzx τzy σz 
În baza dualităţii tensiunilor tangenţiale, există de fapt numai şase

componente distincte.
Din această stare, rezultă câteva cazuri particulare:
384
 starea liniară de tensiune, când există o singură componentă (de

exemplu σ x , Fig.9.1-1a)
 starea plană de tensiune, când toate componentele tensorului sunt
paralele numai cu două dintre axele de coordonate (Fig.9.1-1b)
 starea spaţială de tensiune (Fig.9.1-1c).
z z z
σy σy
O x O x O x
τxy τxz
σx σx σx σx
τyz
σz
σy σy
y y y
a) b) c)
Fig.9.1-1
9.2 STAREA PLANĂ DE TENSIUNE
Starea plană de tensiune se întâlneşte la plăcile subţiri solicitate prin forţe

în planul ei, la tuburile cu pereţi groşi de lungime infinită, la vasele cilindrice cu
pereţi subţiri, etc.
9.2.1 Tensiuni pe secţiuni înclinate. Direcţii principale şi tensiuni

principale
În Fig.9.2.1-1 este reprezentată starea de tensiune plană pentru elementul

paralelipipedic de grosime unitară din Fig.9.1-1b, proiectat în planul xOy.
Pentru această stare, tensorul tensiune are numai componente paralele cu
axele Ox şi Oy:
σ x τ xy 
Tσ =   9.2.1-1
τ yx σ y 
385
Dacă aceste tensiuni provin dintr-o solicitare de încovoiere simplă, ele se

calculează cu relaţiile cunoscute:
M iz T ⋅ Sz
σx = ⋅y ; τ xy = τ yx = ; σy = 0 9.2.1-2
Iz Iz ⋅ b
σy
τyx
O x
τxy
σx σx
τxy
τyx
σy
y
Fig.9.2.1-1
Se caută acum relaţii pentru tensiunile de pe o suprafaţă rotită cu un unghi

α faţă de axa Oy (Fig.9.2.1-2).
σy A⋅sinα
τyx
O D x
τxy A
σx τα
α
σα
A⋅cosα C
Fig.9.2.1-2
Pentru starea din Fig.9.2.1-2 se cunosc tensiunile σ x , σ y, τ xy = τ yx şi se

caută tensiunile σ α şi τ α pe faţa înclinată CD de arie A.
386
Se pun condiţiile de echilibru pentru elementul din Fig.9.2.1-2, ca o sumă

de forţe pe direcţia tensiunilor σ α şi τ α :
σ α A − σ x A cos 2 α − σ y A sin 2 α − 2τ xy A sin α ⋅ cos α = 0 9.2.1-3a
τα A − σ x A sin α ⋅ cos α + σ y A sin α ⋅ cos α + τ xy A cos 2 α − τ xy A sin 2 α = 0 9.2.1-3b
de unde se obţin relaţiile:
σα = σ x cos 2 α + σ y sin 2 α + 2 ⋅ τ xy ⋅ sin α ⋅ cos α

(
τα = (σ x − σ y ) ⋅ sin α ⋅ cos α + τ xy ⋅ sin 2 α − cos 2 α ) 9.2.1-4
Dacă se ţine seama că
1 + cos 2α 1 − cos 2α
cos 2 α = ; sin 2 α = ; 2 ⋅ sin α ⋅ cos α = sin 2α
2 2
relaţiile 9.2.1-4, capătă forma:
σx + σy σx − σy
σα = + ⋅ cos 2α + τ xy ⋅ sin 2α 9.2.1-5a
2 2
σx − σy
τα = ⋅ sin 2α − τ xy ⋅ cos 2α 9.2.1-5b
2
Relaţiile 9.2.1-5a,b permit calculul tensiunilor, normală şi tangenţială, pe

o suprafaţă de orice direcţie α.
Există două direcţii, numite direcţii principale, pentru care tensiunea
normală are valori extreme, numite tensiuni normale principale.
Pentru determinarea direcţiilor principale şi a tensiunilor normale
principale, se anulează derivata de ordinul întâi al tensiunii σ α (relaţia 9.2.1-5a)
în raport cu unghiul 2α:
dσ α σx − σy
=− ⋅ sin 2α + τ xy ⋅ cos 2α = 0 = −τ α
d(2α )
9.2.1-6
2
Relaţia 9.2.1-6 arată că derivata calculată este tocmai -τ α , ceea ce

înseamnă că pe direcţiile principale ale tensiunii normale, tensiunea tangenţială
este nulă.
387
Din relaţia 9.2.1-6, rezultă:
2 ⋅ τ xy
tg 2α = 9.2.1-7
σx − σy
de unde poziţia uneia dintre direcţiile principale este dată de relaţia:
1 2 ⋅ τ xy
α1 = arctg 9.2.1-8
2 σx − σy
Se poate demonstra uşor că cele două direcţii principale sunt

perpendiculare.
Ţinând seama de relaţiile dintre sin2α, cos2α şi tg2α (vezi momentele de
inerţie principale):
2 ⋅ τ xy σx − σy
sin 2α = ± ; cos 2α = ±
(σ x − σ y ) + 4 ⋅ τ2xy
2
(σ x − σ y ) + 4 ⋅ τ2xy
2
şi înlocuind în relaţia 9.2.1-5a, se obţin expresiile pentru tensiunile normale

principale:
σx + σy
σ1, 2 = ±
1
⋅ (σ x − σ y ) + 4 ⋅ τ 2xy
2
9.2.1-9
2 2
Când se ia semnul + se obţine valoarea maximă pentru tensiune, iar când

se ia semnul − se obţine valoarea minimă.
Ca şi tensiunea normală şi tensiunea tangenţială are valori extreme. Deci
şi pentru tensiunea tangenţială există direcţii principale. În vederea determinării
direcţiilor principale şi a tensiunilor tangenţiale principale, se anulează derivata
de ordinul întâi în raport cu unghiul 2α al tensiunii tangenţiale (relaţia 9.2.1-5b):
dτ α σx − σy
= ⋅ cos 2α + τ xy ⋅ sin 2α = 0 9.2.1-10
d(2α ) 2
Din relaţia 9.2.1-10, se obţine:
σx − σy 1
tg 2α' = − =− 9.2.1-11
2 ⋅ τ xy tg 2α
388
de unde pentru una din direcţiile principale ale tensiunii tangenţiale se obţine
expresia:
1  σx − σy 
α' = ⋅ arctg − 
  9.2.1-12
2  2 ⋅ τ xy 
Din relaţia 9.2.1-11 se observă că direcţiile 2α şi 2α’ sunt perpendiculare,

ceea ce înseamnă că direcţiile principale ale tensiunii normale şi ale tensiunii
tangenţiale fac între ele un unghi de 450. Rezultă atunci că, tensiunile tangenţiale
sunt maxime la un unghi de 450 faţă de direcţia principală a tensiunii normale.
Înlocuind relaţia 9.2.1-12 în relaţia 9.2.1-5b, se obţine expresia
tensiunilor tangenţiale principale:
σ1 − σ 2
τ1 = τ2 = ± 9.2.1-13
2
Se constată că cele două tensiuni tangenţiale principale sunt egale şi de

semn contrar, confirmând şi pentru acest caz, principiul dualităţii tensiunilor
tangenţiale.
9.2.2 Cercul lui Mohr pentru starea plană de tensiune
La paragraful 9.2.1 s-a stabilit că pe direcţiile principale ale tensiunii

normale, tensiunile tangenţiale sunt nule.
Pentru reprezentarea din Fig.9.2.2-1a, rezultă că direcţiile axelor sunt
direcţii principale, iar tensiunile σ x şi σ y sunt tensiuni principale.
σy=σ2 σ2
O D
O D
σx=σ1 α σx=σ1 τ
α
C
σ
C
σ2
a) b)
Fig.9.2.2-1
389
Pentru acest caz, expresiile tensiunilor de pe faţa înclinată cu unghiul α

(Fig.9.2.2-1b) rezultate din relaţiile 9.2.1-5a,b, sunt:
σ1 + σ 2 σ1 − σ 2
σ= + ⋅ cos 2α
2 2
σ − σ2 9.2.2-1
τ= 1 ⋅ sin 2α
2
Eliminând unghiul 2α între cele două relaţii, se poate scrie:
 σ − σ2 
2 2
 σ + σ2 
σ − 1  +τ = 1 
2
9.2.2-2
 2   2 
Ecuaţia 9.2.2-2 reprezintă ecuaţia unui cerc, cercul lui Mohr pentru starea
plană de tensiune. Acest cerc are centrul pe axa Oσ situat la distanţa
OD=(σ 1 +σ 2 )/2 şi raza R = (σ 1 - σ 2 )/2. Cercul lui Mohr pentru starea plană de
tensiune este reprezentat în Fig.9.2.2-2.
E
B
τmax
A1 C1 τxy
D 2α
O σ
C A
σ2
B1
σy
(σ1+σ2)/2
σx
σ1
Fig.9.2.2-2
Pe baza cercului lui Mohr, tensiunile pe o secţiune înclinată cu unghiul α

faţă de axa Oy se determină ducând raza DB care face unghiul 2α cu axa Oσ şi
măsurând coordonatele punctului B
OC = σ = σ x ; CB = τ = τ xy
390
O secţiune perpendiculară pe cea poziţionată de punctul B se obţine

ducând diametrul BDB 1 , rezultând punctul B 1 .
Cu ajutorul cercului lui Mohr, cunoscând tensiunile σ x , σ y, τ xy se pot
obţine direcţiile principale şi tensiunile normale principale. Pentru aceasta se
construieşte cercul lui Mohr, fixând punctele B(σ x ,τ xy) şi B 1 (σ y , -τ xy ) şi ducând
dreapta BB 1 , care reprezintă diametrul cercului. Cercul fiind construit, se pot
măsura tensiunile principale σ 1 , σ 2 precum şi unghiul 2α, de unde rezultă apoi
unghiul α care este unghiul unei direcţii principale cu axa Oy.
9.2.3 Cazuri particulare ale stării plane de tensiune
Particularizând relaţiile 9.2.1-9 şi 9.2.1-13 se obţin cazuri particulare ale

stării plane de tensiune.
 Starea liniară de tensiune (întindere sau compresiune). Dacă în relaţia 9.2.1-
9 se particularizează σ y = 0, τ xy = 0 ceea ce corespunde unei solicitări axiale,
se obţine starea plană de tensiune:
σx σx
σ1, 2 = ± ⇒ σ1 = σ x ; σ 2 = 0
2 2
iar, din relaţia 9.2.1-13:
τmax = ± ⋅ (σ1 − σ 2 ) = ± ⋅ σ x
1 1
2 2
 Starea de forfecare pură se realizează când σ x = σ y = 0. Făcând înlocuirile

corespunzătoare, se obţine:
σ1, 2 = ± τ xy ⇒ σ1 = τ xy ; σ 2 = −τ xy
π 3π
tg 2α = ∞ ⇒ α1 = ; α2 =
4 4
 Tensiuni principale la încovoiere simplă. La solicitarea de încovoiere simplă,

tensiunea normală σ y = 0. În acest caz, se obţine:
σx 1
σ1, 2 = ± ⋅ σ 2x + 4 ⋅ τ2xy
2 2
2 ⋅ τ xy
tg 2α =
σx
391
În aceste relaţii, σ x şi τ xy sunt tensiunile normală, respectiv tangenţială

dintr-un punct al secţiunii produse de momentul încovoietor, respectiv forţa
tăietoare.
9.3 STAREA PLANĂ DE DEFORMAŢIE
Un element se află într-o stare plană de deformaţie dacă el suferă numai

deformaţii specifice situate într-un plan: ε x ,ε y, γ xy. În acest caz, tensorul
deformaţiilor are forma:
 1 
ε
 x γ xy 
2 
Tε =   9.3-1
1 γ εy 
 2 yx 
Şi aici este valabilă legea dualităţii lunecărilor specifice γ xy = γ yx .

În cele ce urmează, se caută relaţii între deformaţii specifice şi deplasări
pentru starea plană de deformaţie. Pentru aceasta, se consideră un element de
volum paralelipipedic de laturi dx, dy, dz, element care suferă deformaţii numai
în planul xOy (Fig.9.3-1).
u+(∂u/∂x)dx
dx
u
O A
x
v dϕ1
v+(∂v/∂x)dx
dy O1
A1
dϕ2
C
B
v+(∂v/∂y)dy
B1 C1
u+(∂u/∂y)dy
y
Fig.9.3-1
În urma deformării, punctul O suferă o deplasare (în cazul stării plane de

deformaţie) de componente u pe direcţia axei Ox şi v pe direcţia Oy (Fig.9.3-1).
Punctul A situat pe axa Ox la distanţa dx suferă o deplasare pe axa Ox,
u+(∂u/∂x)dx. Lungirea elementului pe direcţia Ox este:
392
∂u ∂u
∆dx = u + dx − u = dx 9.3-2
∂x ∂x
iar lungirea specifică (alungirea) este:
∆dx ∂u
εx = = 9.3-3
dx ∂x
În mod analog se determină alungirea şi pe direcţia Oy:
∂v
εy = 9.3-4
∂y
În acelaşi timp, punctul A suferă o deplasare şi pe direcţia axei Oy, egală

cu:
∂v
v+ dx
∂x
iar punctul B o deplasare pe direcţia Ox egală cu:
∂u
u+ dy
∂y
Datorită acestor deplasări, patrulaterul OABC se transformă în

patrulaterul O 1 A 1 B 1 C 1 (Fig.9.3-1), iar latura OA se înclină cu unghiul dϕ 1 , care
are expresia:
∂v
v+ dx − v
∂x ∂v
tg dϕ1 ≈ dϕ1 = = 9.3-5
dx ∂x
La fel şi latura OB se roteşte cu unghiul dϕ 2 :
∂u
u+ dy − u
∂y ∂u
tg dϕ2 ≈ dϕ2 = = 9.3-6
dy ∂y
După cum se cunoaşte, lunecarea specifică în planul xOy este dată de

suma celor două unghiuri:
393
∂u ∂v
γ xy = dϕ1 + dϕ2 = + 9.3-7
∂y ∂x
În mod asemănător se pot determina lunecările specifice şi în celelalte

plane.
Relaţiile 9.3-2, 9.3-3, 9.3-7, prezintă legătura între deformaţiile specifice
şi deplasări, în cazul stării plane de deformaţie.
9.4 STAREA SPAŢIALĂ DE TENSIUNE
Dacă asupra unui element acţionează tensiuni în toate planele, se spune că

se realizează o stare spaţială de tensiune.
9.4.1 Tensiuni pe secţiuni înclinate
Un element aflat într-o stare spaţială de tensiune a fost reprezentat în

Fig.9.1-1c.
Pentru a studia variaţia tensiunii pe secţiuni înclinate cu orice unghi, se
consideră un tetraedru OBCD (Fig.9.4.1-1a) care are cele trei feţe situate în
planele axelor de coordonate. Pe feţele tetraedrului acţionează tensiunile σ x , σ y,
σ z , τ xy = τ yx , τ yz = τzy , τ zx = τ xz . Se caută expresia tensiunii pe un plan înclinat
BCD, a cărei normală are cosinusurile directoare l, m, n. (Fig.9.4.1-1b).
z z
D σy D n(l,m,n)
p
σ
τyx p
τxy τyz B pz B
O x
σx O τzy
x
px
τxz τzx τ
py
σz
C C
y y
a) b)
Fig.9.4.1-1
394
Pe planul înclinat BCD acţionează tensiunea p, de direcţie necunoscută

şi care poate fi descompusă în trei componente paralele cu axele Ox, Ox, Oz:
p x , p y, p z . Notând cu A aria suprafeţei triunghiulare BCD, triunghiurile
situate în planele axelor au atunci suprafeţele:
∆OCD → A⋅l ; ∆OBD → A⋅m ; ∆OBC → A⋅n
Punând condiţiile de echilibru, ca ecuaţii de proiecţii ale forţelor pe

direcţiile celor trei axe şi simplificând cu A, se obţin relaţiile:
p x = l⋅σ x + m⋅τ yx + n⋅τ zx

p y = l⋅τzy + m⋅σ y + n⋅τ zy 9.4.1-1
p z = l⋅τ xz + m⋅τ yz + n⋅σ z
Cunoscând aceste componente, se poate determina tensiunea p de pe

suprafaţa înclinată:
p = p 2x + p 2y + p 2z 9.4.1-2
Tensorul tensiune p se descompune în două componente: una normală σ

pe direcţia normalei n la suprafaţă şi una tangenţială τ conţinută în planul
secţiunii (Fig.9.4.1-1b).
Componenta normală σ se determină proiectând pe p x , p y, p z pe
direcţia normalei n:
σ = l ⋅ px + m ⋅ p y + n ⋅ pz 9.4.1-3
Înlocuind relaţiile 9.4.1-2 în relaţia 9.4.1-3, se obţine pentru tensiunea normală

σ, expresia:
σ = l 2 ⋅ σ x + m 2 ⋅ σ y + n 2 ⋅ σ z + 2 l m ⋅ τ xy + 2 m n ⋅ τ yz + 2 n l ⋅ τzx 9.4.1-4
Dacă se cunoaşte tensiunea p şi tensiunea normală σ, tensiunea

tangenţială τ se obţine uşor, cu relaţia:
τ = p2 − σ2 9.4.1-5
395
9.4.2 Tensiuni principale
Se consideră un vector al cărui modul este invers proporţional cu rădăcina

pătrată a tensiunii σ şi care are direcţia normalei n (Fig.9.4.1-1b):
k
v= 9.4.2-1
σ
de unde:
k2
σ=± 2 9.4.2-2
v
Extremitatea acestui vector, care are aceiaşi cosinusuri directoare ca şi

normala n, are următoarele coordonate:
x = l⋅v ; y = m⋅v ; z = n⋅v
de unde se obţine:
x y z
l= ; m= ; n= 9.4.2-3
v v v
Odată cu schimbarea poziţiei suprafeţei BCD se modifică şi poziţia

vectoruluiv. Pentru determinarea locului geometric al extremităţii vectorului
v, se elimină l, m, n, înlocuind relaţiile 9.4.2-2 şi 9.4.2-3 în relaţia 9.4.1-4,
obţinându-se:
k2 x2 y2 z2 xy yz zx
± 2 = 2 ⋅ σ x + 2 ⋅ σ y + 2 ⋅ σ z + 2 2 ⋅ τ xy + 2 2 ⋅ τ yz + 2 2 ⋅ τzx
v v v v v v v
iar după simplificări, rezultă:
σ x x 2 + σ y y 2 + σ z z 2 + 2 τ xy x y + 2 τ yz y z + 2 τzx z x = ± k 2 9.4.2-4
Ecuaţia 9.4.2-4 este o suprafaţă de gradul II. Aceasta este complet

determinată de starea de tensiune din punctul O. Dacă se face o schimbare
convenabilă de axe, raportând suprafaţa la propriile sale axe, dispar termenii
care conţin produse duble, adică cei care conţin tensiunea tangenţială τ.
396
Rezultă că este posibil să se găsească într-un punct al unui corp elastic trei
plane perpendiculare între ele pe care tensiunile tangenţiale τ să fie nule. Pe
aceste direcţii se obţin atunci tensiunile normale principale, iar direcţiile
respective sunt direcţii principale.
Tensorul tensiunilor dintr-un punct este complet determinat, dacă se
cunosc cele trei direcţii principale şi mărimea celor trei tensiuni normale
principale.
Pentru determinarea lor, se presupune că planul BCD este chiar un plan
principal, adică normala n este una din direcţiile principale. În această situaţie,
tensiunea p este orientată chiar pe normala n şi devine tensiunea normală σ,
iar tensiunea tangenţială τ este nulă. Rezultă că cele trei componente ale
tensiunii normale σ pe axe, sunt:
p x = l⋅σ ; p y = m⋅σ ; p z = n⋅σ 9.4.2-5
Înlocuind relaţia 9.4.2-5 în relaţia 9.4.1-1, se obţine:
l⋅(σ x - σ) + m⋅τxy + n⋅τ xz = 0
l⋅τ yx + m⋅(σ y - σ) + n⋅τ yz = 0 9.4.2-6
l⋅τzx + m⋅τ zy + n⋅(σ z - σ) = 0
Între cosinusurile directoare există următoarea relaţie:
l2 + m2 + n2 = 1 9.4.2-7
Pentru ca sistemul de ecuaţii 9.4.2-6 să aibă soluţii diferite de zero,

trebuie ca determinantul său să fie nul:
σx − σ τ xy τ xz
τ yx σy − σ τ yz =0 9.4.2-8
τzx τzy σz − σ
Dezvoltând determinantul, se obţine o ecuaţie de gradul trei, de forma:
σ3 + I1 ⋅ σ 2 + I 2 ⋅ σ − I3 = 0 9.4.2-9
unde I 1 , ... I 3 sunt invarianţi, care au expresia:
397
I1 = σ x + σ y + σ z
I 2 = σ x σ y + σ y σ z + σ z σ x − τ2xy − τ2yz − τ2zx 9.4.2-10
σx τ xy τ xz
I3 = τ yx σy τ yz
τzx τzy σz
Ecuaţia 9.4.2-9 are trei soluţii reale, care sunt tocmai cele trei tensiuni
normale principale: σ 1 > σ 2 > σ 3 .
Poziţia direcţiilor principale se obţine prin rezolvarea ecuaţiilor din
relaţiile 9.4.2-6 şi 9.4.2-7.
Şi la starea spaţială de tensiune se poate demonstra că în plane situate la
45 de direcţiile principale ale tensiunii normale, tensiunile tangenţiale au valori
0
extreme (sunt principale). Valoarea tensiunilor tangenţiale principale este dată

de relaţiile:
σ 2 − σ3 σ − σ1 σ − σ2
τ1 = ± ; τ2 = ± 3 ; τ3 = ± 1 9.4.2-11
2 2 2
Dacă se iau ca axe direcţiile principale, relaţiile 9.4.1-1 capătă forma:
p x = l ⋅ σ1 ; p y = m ⋅ σ 2 ; p z = n ⋅ σ3 9.4.2-12
iar relaţia 9.4.1-3, devine:
σ = l 2 ⋅ σ1 + m 2 ⋅ σ 2 + n 2 ⋅ σ3 9.4.2-13
Pentru tensiunile normale principale, tensorul tensiune T σ este:
σ1 0 0
 
Tσ = 0 σ2 0  9.4.2-14
0 σ3 
 0
Dacă σ 1 = σ 2 = σ 3 , tensorul tensiune se numeşte tensor sferic şi are ca

efect numai variaţia volumului fără însă a modifica forma. Când σ 1 + σ 2 + σ 3
398
=0 tensorul se numeşte deviator, modificând forma dar nu şi volumul corpului.

În caz general, tensorul tensiune modifică atât forma cât şi volumul corpului.
9.4.3 Tensiuni octaedrice
Ducând diagonalele pătratelor unui cub se pot construi 8 plane octaedrice

(Fig.9.4.3-1).
O x
Fig.9.4.3-1
Pe un astfel de plan iau naştere tensiunile octaedrice a căror mărime este

dată de relaţiile:
σ1 + σ 2 + σ 3
σ oct = 9.4.3-1a
3
⋅ (σ1 − σ 2 ) + (σ 2 − σ 3 ) + (σ 3 − σ1 ) =
1
τ oct =
2 2 2
3
2 9.4.3-1b
= ⋅ τ12 + τ 22 + τ 32
3
9.4.4 Elipsoidul tensiunilor
Se urmăreşte determinarea locului geometric al extremităţii vectorului

tensiune p, atunci când înclinarea planului BCD variază. Pentru aceasta, între
expresiile 9.4.2-13 ale coordonatelor extremităţii lui p şi relaţia 9.4.2-7, se
elimină parametrii l, m, şi n. După aceste eliminări, se obţine relaţia:
2
p 2x p y p 2z
+ + =1 9.4.4-1
σ12 σ 22 σ 32
399
Ecuaţia 9.4.4-1 reprezintă un elipsoid, care se numeşte elipsoidul

tensiunilor sau elipsoidul lui Lame.
Tensiunile principale din punctul respectiv sunt tocmai semiaxele
elipsoidului.
La o stare plană de tensiune, caz în care σ 3 = 0, ecuaţia 9.4.4-1
particularizată pentru acest caz, reprezintă elipsa tensiunilor. La starea liniară de
tensiune când σ 2 = σ 3 = 0, ecuaţia 9.4.4-1, devine ecuaţia unei drepte.
9.4.5 Cercul lui Mohr pentru starea spaţială de tensiune
Dacă se consideră plane paralele cu direcţiile principale, ca şi la starea

plană de tensiune şi la starea spaţială se pot construi cercuri (Fig.9.4.5-1).
z z z z
σ2 σ2 σ2 σ2
x x x x
O
σ1 O σ1 σ1 O σ1 O
σ3 σ3 σ3
σ3
y y y y
a) b) c) d)
τ τ τ τ
O σ
O σO σ O σ
σ3 σ2 σ3 σ3
σ2
σ1 σ1 σ2
σ1
Fig.9.4.5-1
Pe un plan paralel cu direcţia lui σ 1 (Fig.9.4.5-1a) tensiunile sunt date de

un cerc de diametru σ 2 - σ 3 . Analog, rezultă cercurile lui Mohr şi pentru
celelalte situaţii. Pentru starea cea mai generală, rezultă situaţia din Fig.9.4.5-1d,
400
când tensiunile de pe această suprafaţă sunt date de coordonatele unui punct M

situat în zona haşurată.
9.5 STAREA SPAŢIALĂ DE DEFORMAŢIE
În cazul stării spaţiale de deformaţie, tensorul deformaţiilor rezultă uşor prin

analogia cu starea plană de deformaţie şi are forma:
 1 1 
ε x 2
γ xy
2
γ xz 
 
1 1 
Tε =  γ yz εy γ yz 
2 2  9.5-1
1 1 
 2 γ zx γ zy εz 
 2 
După cum se poate uşor constata, în cazul stării spaţiale de deformaţie,

tensorul deformaţiilor are şase componente distincte: ε x , ε y, ε z , γ xy = γ yx , γ yz =
γ zy, γ zx = γ xz . În orice punct al unui corp, există trei direcţii principale de
deformaţie, direcţii pe care se produc lungirile specifice (alungirile) principale:
ε 1 , ε 2 , ε 3 . Pe direcţiile principale de deformaţie, lunecările specifice sunt nule.
Dacă se consideră aceste direcţii principale ca axe, atunci tensorul
deformaţiilor este de forma:
ε1 0 0
 
Tε = 0 ε2 0  9.5-2
0 
ε3 
 0
La starea spaţială de deformaţie, un punct suferă deplasări pe toate cele

trei axe, deplasări notate cu u, v, w. Procedând analog ca la starea plană de
deformaţie, în cazul stării spaţiale de deformaţie, între deformaţiile specifice şi
deplasări, rezultă următoarele relaţii:
∂u ∂v ∂w
εx = ; εy = ; εz = 9.5-3a
∂x ∂y ∂z
∂v ∂u ∂w ∂v ∂u ∂w
γ xy = + ; γ yz = + ; γ zx = + 9.5-3b
∂x ∂y ∂y ∂z ∂z ∂x
401
9.6 LEGEA LUI HOOKE GENERALIZATĂ
Fie un element de volum paralelipipedic pe feţele căruia acţionează

tensiunile normale principale σ 1 , σ 2 , σ 3 (Fig.9.6-1).
σ2
z
σ3
O x
σ1 σ1
σ3
σ2
Fig.9.6-1
Pentru starea liniară de tensiune, între tensiune şi deformaţia specifică

există relaţia (relaţia lui Hooke):
σ = E⋅ε 9.6-1
iar deformaţia transversală, este:
ε tr = −ν ⋅ ε 9.6-2
Elementului de volum i se aplică trei stări de solicitare succesive:

a) σ 1 ≠ 0, σ 2 = σ 3 = 0. În acest caz, tensiunea normală principală σ 1 , produce o
lungire specifică ε′ 1 pe direcţia sa şi două contracţii ε′ 2 şi ε′ 3 pe celelalte
două direcţii.:
σ1 σ1 σ1
ε1′ = ; ε′2 = −ν ⋅ ; ε′3 = −ν ⋅ 9.6-3
E E E
b) σ 2 ≠ 0, σ 1 = σ 3 = 0 În acest caz, relaţiile dintre deformaţiile specifice şi

tensiunile normale sunt:
402
σ2 σ2 σ2
ε1′′ = − ν ⋅ ; ε′2′ = ; ε′3′ = − ν ⋅ 9.6-4
E E E
c) σ 3 ≠ 0, σ 1 = σ 2 = 0. Relaţiile dintre deformaţiile specifice şi tensiuni sunt:
σ3 σ3 σ3
ε′1′′ = − ν ⋅ ; ε′2′′ = − ν ⋅ ; ε′3′′ = 9.6-5
E E E
Dacă asupra elementului acţionează în acelaşi timp toate cele trei tensiuni
normale principale, deformaţia totală pe fiecare direcţie se obţine prin însumarea
deformaţiilor produse de fiecare tensiune pe direcţia respectivă:
⋅ [σ1 − ν ⋅ (σ 2 + σ3 )]
1
ε1 = ε1′ + ε1′′ + ε1′′′ = 9.6-6a
E
⋅ [σ 2 − ν ⋅ (σ 2 + σ1 )]
1
ε 2 = ε′2 + ε′2′ + ε′2′′ = 9.6-6b
E
⋅ [σ3 − (σ1 + σ 2 )]
1
ε3 = ε′3 + ε′3′ + ε′3′′ = 9.6-6c
E
Dacă în locul tensiunilor normale principale se scriu tensiunile normale
orientate după axele de coordonate, relaţiile 9.6-6a,b,c sunt de forma:
εx =
1
E
[
⋅ σ x − ν ⋅ (σ y + σ z ) ] 9.6-7a
εy =
1
E
[
⋅ σ y − ν ⋅ (σ x + σ z ) ] 9.6-7b
εz =
1
E
[
⋅ σ z − ν ⋅ (σ x + σ y ) ] 9.6-7c
Dacă axele x,y,z nu sunt direcţii principale, există şi tensiuni tangenţiale

care produc lunecările specifice:
τ xy τ yz τzx
γ xy = ; γ yz = ; γ zx = 9.6-8
G G G
403
Relaţiile 9.6-6, 9.6-7 şi 9.6-9 reprezintă legea lui Hooke generalizată.

Deformaţia volumică a elementului reprezentat în Fig.9.6-1 se determină
pornind de la volumul său înainte de deformare:
dV = dx ⋅ dy ⋅ dz
În urma deformării, volumul elementului este:
dV + ∆dV = dx ⋅ (1 + ε x ) ⋅ dy ⋅ (1 + ε y ) ⋅ dz ⋅ (1 + ε z ) 9.6-9
După desfacerea parantezelor şi neglijând infiniţii mici de ordin superior,

expresia volumului devine:
dV + ∆dV = dx ⋅ dy ⋅ dz ⋅ (1 + ε x + ε y + ε z ) 9.6-10
iar numai creşterea volumului este:
∆dV = (dV + ∆dV ) − dV = dx ⋅ dy ⋅ dz ⋅ (ε x + ε y + ε z ) 9.6-11
Deformaţia volumică specifică se obţine prin împărţirea creşterii

volumului la volumul iniţial:
∆dV dx ⋅ dy ⋅ dz ⋅ (ε x + ε y + ε z )
e= = = εx + ε y + εz 9.6-12
dV dx ⋅ dy ⋅ dz
Dacă se înlocuiesc deformaţiile specifice (relaţiile 9.6-7) în relaţia 9.6-12,

pentru deformaţia specifică volumică se obţine următoarea expresie:
1− 2⋅ν
e= ⋅ (σ x + σ y + σ z ) 9.6-13
E
Notând cu
σx + σ y + σz
p= 9.6-14
3
numită tensiune medie, expresia deformaţie specifice de volum devine de forma:
404
1− 2⋅ ν
e = 3⋅ ⋅p 9.6-15
E
Relaţia 9.6-15 este cunoscută sub denumirea de ecuaţia lui Poisson. Se

mai poate defini în acest caz un modul de elasticitate cubică a cărui expresie
este:
E
K=
3 ⋅ (1 − 2 ⋅ ν )
9.6-16
care conduce la ecuaţia lui Poisson de forma:
p
e= 9.6-17
K
Ecuaţia lui Poisson sub forma 9.6-17, este asemănătoare cu relaţia lui lui
Hooke:
σ
ε= 9.6-18
E
Pentru starea plană de tensiune când σ z = τ yz = τ zx = 0 relaţiile dintre

deformaţiile specifice şi tensiuni sunt de forma:
⋅ (σ x − ν ⋅ σ y )
1
εx =
E
ε y = ⋅ (σ y − ν ⋅ σ x )
1
E
ν
ε z = − ⋅ (σ x + σ y ) 9.6-19
E
τ xy
γ xy =
G
Se constată că unei stări plane de tensiune îi corespunde o stare spaţială de

deformaţie (ε z ≠ 0).
Dacă se doreşte exprimarea tensiunilor normale funcţie de deformaţiile
specifice, din relaţiile 9.6-19, rezultă:
405
⋅ (ε x + ν ⋅ ε y )
E
σx = 9.6-20a
1 − ν2
⋅ (ε y + ν ⋅ ε x )
E
σy = 9.6-20b
1− ν 2
9.7 RELAŢIA DINTRE CONSTANTELE ELASTICE E, G, ν
Se consideră un element de volum MNPR (Fig.9.7-1) supus pe feţele sale

acţiunii tensiunilor principale σ x , σ y egale şi de sens contrar. Dintr-un capitol
anterior, se cunoaşte că pe feţele elementului ABCD, feţe înclinate cu 450 faţă de
ale primului element apare o stare de forfecare pură:
τ = σ x = −σ y 9.7-1
σy=- σx
M N
A Π/4−γ/2
D1 A1 C1
σx D O C σx
B1
P R
σy=- σx
Fig.9.7-1
Sub acţiunea solicitărilor, laturile elementului ABCD lunecă ocupând

poziţia A 1 B 1 C 1 D 1 iar unghiul iniţial de 450 se va micşora, devenind egal cu:
π γ
−
4 2
406
Se reaminteşte că lunecarea specifică γ este dată de măsura cu care se

modifică unghiul de Π/2 făcut de laturile elementului ABCD, deci unghiul de
450 scade cu γ / 2.
Ţinând seama că tg(γ/2) ≈ γ / 2, se poate scrie:
π γ γ
− tgtg 1−
π γ 4 2 = 2
tg ( OC1A1 ) = tg −  = 9.7-2
π
 4 2  1 + tg ⋅ tg γ γ
1+
4 2 2
De asemenea, acelaşi unghi se poate exprima şi prin raportul :
tg ( OC1A1 ) =
OA1
9,7-3
OC1
unde
OC1 = OC ⋅ (1 + ε x )
OA1 = OA ⋅ (1 + ε y )
9.7-4
Conform legii lui Hooke generalizate
σ
⋅ (σ x − ν ⋅ σ y ) = ⋅ [σ x − ν ⋅ (− σ x )] = x ⋅ (1 + ν )
1 1
εx = 9.7-5a
E E E
σ
⋅ (σ y − ν ⋅ σ x ) = ⋅ (− σ x − ν ⋅ σ y ) = − x ⋅ (1 + ν ) = −ε x
1 1
εy = 9.7-5b
E E E
Ţinând seama că OC = =OA şi înlocuind σ x cu τ, rezultă:
 τ 
OA ⋅ 1 − ⋅ (1 + ν ) 1 − τ ⋅ (1 + ν )
tg ( OC1A1 ) =
OA1
=  E = E
 τ  τ 9.7-6
OC ⋅ 1 + ⋅ (1 + ν ) 1 + ⋅ (1 + ν )
OC1
 E  E
Din egalitatea relaţiilor 9.7-2 şi 9.7-6, rezultă:
407
γ τ
= ⋅ (1 + ν ) 9.7-7
2 E
Dacă se are în vedere legea lui Hooke (τ = G⋅γ), relaţia 9.7-7, capătă forma:
γ G ⋅ γ ⋅ (1 + ν )
= 9.7-8
2 E
de unde rezultă relaţia dintre cele trei constante elastice de material:
E
G=
2 ⋅ (1 + ν )
9.7-9
Pentru oţel, la care E = 2,1 ⋅105 MPa şi ν = 0,3, modulul de elasticitate

transversal G este:
2,1 ⋅ 105
G= = 8,07692 ⋅ 104 MPa
2 ⋅ (1 + 0,3)
În general, în calculele de rezistenţă, pentru oţel se ia pentru modulul de

elasticitate transversal, valoarea G = 8,1⋅104 MPa.
9.8 ENERGIA DE DEFORMAŢIE
Pentru un element de volum de laturi dx, dy, dz asupra căruia acţionează

progresiv tensiunile normale σ x , σ y, σ z , forţa care acţionează pe o direcţie este
dată de produsul dintre tensiune şi aria suprafeţei respective. Astfel pe direcţia x,
forţa este σ x ⋅dy⋅dz. Deplasându-se pe direcţia ei cu cantitatea δ = ε x ⋅dx, forţa
efectuează un lucru mecanic elementar:
1
dL = ⋅ σ x ⋅ dx ⋅ dy ⋅ dz ⋅ ε x = dU 9.8-1
2
şi conform principiului lui Clapeyron este egal cu energia de deformaţie
înmagazinată în material. Factorul ½ din relaţia 9.8-1 apare deoarece forţa ia
valori între zero şi valoarea sa finală.
408
Dacă deformaţia specifică ε x are o valoare finită, energia ce corespunde

elementului de volum dV = dx⋅dy⋅dz se poate exprima prin aria de sub diagrama
caracteristică la tracţiune pe porţiunea liniară (Fig.9.8-1)
1
dU =⋅ σ x ⋅ ε x ⋅ dV 9.8-2
2
iar energia pe unitatea de volum (energia specifică) este:
1
U1 = ⋅ σx ⋅ εx 9.8-3
2
σ
σx B
A
O ε
εx
Fig.9.8-1
Având în vedere şi tensiunile de pe celelalte două direcţii, prin însumare

se obţine:
⋅ (σ x ⋅ ε x + σ y ⋅ ε y + σ z ⋅ ε z )
1
U1 = 9.8-4
2
În situaţia în care există şi tensiuni tangenţiale, energia specifică de

deformaţie se determină printr-o arie asemănătoare cu cea din Fig.9.8-1 având
însă ca axe pe τ şi γ, obţinându-se relaţia generală:
⋅ (σ x ε x + σ y ε y + σ z ε z + τ xy γ xy + τ yz γ yz + τ zx γ zx )
1
U1 = 9.8-5
2
Energia specifică de deformaţie poate fi exprimată şi funcţie numai de
tensiuni. Pentru aceasta, se exprimă deformaţiile ε şi γ prin expresiile date de
relaţiile 9.6-7 şi 9.6-8, obţinându-se în final:
409
ν
⋅ (σ 2x + σ 2y + σ 2z ) − ⋅ (σ x σ y + σ y σ z + σ z σ x ) +
1
U1 =
2E E
9.8-6
⋅ (τ 2xy + τ 2zy + τ 2zx )
1
+
2G
Relaţia 9.8-6 permite calculul energiei specifice de deformaţie pentru

cazurile particulare de solicitare.
 Pentru starea plană de tensiune, se obţine:
ν
U1 =
1
2E
( )
⋅ σ 2x + σ 2y − ⋅ σ x σ y +
E
1 2
2G
⋅ τ xy 9.8-7
 Pentru starea de întindere simplă:
σ 2x
U1 = 9.8-8
2E
 Pentru starea de forfecare pură:
τ2xy
U1 = 9.8-9
2G
Energia de deformaţie acumulată într-un corp, are în general două efecte:
variaţia volumului şi variaţia formei. Dacă elementul este solicitat pe toate
feţele de tensiuni egale, se obţine numai o modificare de volum.
Dacă asupra tuturor feţelor acţionează tensiunea medie p:
⋅ (σ1 + σ 2 + σ3 )
1
p=
3
aceasta produce deformaţia volumică e, iar energia de variaţie a volumului este:
p⋅e p 1 − 2ν 3 ⋅ (1 − 2ν ) 2
U 1v = = ⋅3⋅ ⋅p = ⋅p =
2 2 E 2E
3 ⋅ (1 − 2 ν ) (σ 1 + σ 2 + σ 3 )
2 9.8-10
= ⋅
2E 9
410
iar după simplificări:
1− 2ν
U1v = ⋅ (σ1 + σ 2 + σ3 )
2
9.8-11
6E
Energia de modificare a formei se obţine scăzând din energia totală,

energia de modificare a volumului:
U1f = U1 − U1v =
ν 1 − 2ν
=
2E
(
1 2
σ1 + σ 22 + σ 32 ) − (σ1σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ1 ) −
E 6E
(σ1 + σ 2 + σ 3 )2 9.8-12
După unele transformări, relaţia 9.8-12 poate fi scrisă şi sub forma:
U1f =
1+ ν
6E
[
(σ1 − σ2 )2 + (σ2 − σ3 )2 + (σ3 − σ1 )2 ] 9.8-13
Împărţirea energiei de deformaţie în două componente derivă din

împărţirea tensorului tensiunilor, într-un tensor sferic T S de componente egale
cu p care produce modificarea volumului şi un tensor deviator T d , care produce
modificarea formei:
Tσ = TS + Td
sau sub formă explicită:
σ1 0 0  p 0 0 σ1 − p 0 0 
     
0 σ2 0  = 0 p 0 + 0 σ2 − p 0  9.8-14
0 σ3  0 p 0 σ3 − p
 0 0 0
Suma tensorială (relaţia 9.8-14) este prezentată în Fig.9.8-2.
411
σ2 p=(σ1+σ2+σ3)/3 σ2-p
z z z
x x x
p σ1-p
σ1 O
= O
+ O
σ3 p σ3-p
y y y
Fig.9.8-2
412
B I B L I O G R A F I E
1. BABEU T: Rezistenţa Materilelor, Lito. I.P. “T. V.” Timişoara, 1980

2. BEJAN M: Rezistenţa Materialelor, Vol. 1, Ed. AGIR, Cluj Napoca, 2007, ISBN 978-
973-8466-12-1
3. BELEAEV N. M: Rezistenţa Materialelor Vol. I-II, Ed. Tehnică, Bucureşti. 1956
4. BIA C, ILLE V, SOARE M,V: Rezistenţa Materialelor şi Teoria Elasticităţii, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
5. BUZDUGAN G: Rezistenţa Materialelor, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986
6. BUZDUGAN GH şi alţii: Culegere de probleme din Rezistenţa materialelor, Ediţia a VI-
a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
7. DEUTSCH I: Rezistenţa Materialelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
8. DEUTSCH I, GOIA I, CURTU I, NEAMŢU T, SPERCHEZ F: Probleme de Rezistenţa
Materialelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
9. DUMITRU I, NEGUŢ N: Curs de Rezistenţa Materialelor, Lito I.P. “T.V.” Timişoara,
1984
10. HAJDU I: Rezistenţa Materialelor, Lito I.P. “T.V.”, Timişoara, 1983
11. MOCANU D.R: Rezistenţa Materialelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1980
12. TRIPA P: Etape şi modele de rezolvare a problemelor de rezistenţa materialelor, Ed.
MIRTON, Timişoara, 1999, ISBN 973-578-916-7
13. TRIPA P, HLUŞCU M: Rezistenţa Materialelor. Noţiuni fundamentale şi aplicaţii. Ed.
MIRTON, Timişoara, 2006, ISBN (10) 973-661-934-6
14. VOINEA R, VOICULESCU D, SIMION F.P: Introducere în mecanica solidului cu
aplicaţii în inginerie, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1989
15. * * * Probleme date la concursul professional - ştiinţific cu caracter naţional „C. C.
Teodorescu” la disciplina de Rezistenţa materialelor (Etape locale şi naţionale).
413
C U P R I N S
Prefaţă 5
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ………………………………………….. 7
1.1 Solid rigid. Solid deformabil ........................................................................... 7

1.2 Obiectul şi problemele Rezistenţei materialelor .............................................. 7
1.3 Clasificarea corpurilor în Rezistenţa materialelor ........................................... 9
1.4 Forţe exterioare ................................................................................................ 10
1.5 Reazeme şi reacţiuni (Forţe de legătură) 12
..........................................................
1.6 Mărimi fundamentale în Rezistenţa materialelor: tensiuni, deplasări,
deformaţii, deformaţii specifice ....................................................................... 15
1.7 Contracţia transversală ..................................................................................... 18
1.8 Ipoteze de bază în Rezistenţa materialelor ....................................................... 20
1.9 Coeficienţi de siguranţă. Tensiuni admisibile .................................................. 22
2. FORŢE INTERIOARE (EFORTURI). DIAGRAME DE EFORTURI 24
2.1 Definirea eforturilor în secţiunea transversală a unei bare drepte ................... 24

2.2 Relaţii de echivalenţă între eforturi şi tensiuni ................................................ 27
2.3 Relaţii diferenţiale între eforturi şi sarcini ....................................................... 28
2.4 Trasarea diagramelor de eforturi. Probleme ..................................................... 31
2.4a Probleme rezolvate …………………………………………………….. 32
2.4.1 Diagrame de eforturi la bare drepte ................................................. 32
2.4.2 Diagrame de eforturi la bare cotite în plan (cadre plane) ................ 48
2.4.3 Diagrame de eforturi la bare curbe plane ......................................... 52
2.4.4 Diagrame de eforturi la bare cotite în spaţiu (cadre spaţiale) .......... 55
2.4.5 Bare solicitate prin forţe concentrate mobile. Moment maxim
maximorum ...................................................................................................... 58
2.4b Probleme propuse ……………………….……………………………… 63
3. CARACTERISTICI GEOMETRICE ALE SUPRAFEŢELOR 90

PLANE ……………………………………………………………………….
3.1 Aria suprafeţei plane ........................................................................................ 91

3.2 Momentul static ............................................................................................... 91
3.3 Momente de inerţie .......................................................................................... 92
3.4 Raza de inerţie (giraţie) .................................................................................... 94
3.5 Modulul de rezistenţă ....................................................................................... 94
3.6 Momente de inerţie şi module de rezistenţă pentru câteva suprafeţe simple ... 95
3.7 Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe paralele ......................................... 98
3.8 Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe rotite. Direcţii principale şi
momente de inerţie principale .......................................................................... 100
3.9 Aplicaţii ........................................................................................................... 109
3.9b Probleme propuse ……………………………………………………… 120
414
4. CARACTERISTICI MECANICE ALE METALELOR .
ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE ŞI COMPRESIUNE A OŢELULUI .. 124
4.1 Încercarea la tracţiune a oţelului de uz general ................................................ 124

4.2 Încercarea la compresiune a oţelului ............................................................... 128
4.3 Încercarea la tracţiune a oţelului aliat .............................................................. 129
4.4 Clasificarea materialelor în funcţie de caracteristicile mecanice ..................... 131
5. TRACŢIUNEA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR DREPTE.

APLICAŢII …………………………………………………………………. 135
5.1 Tensiuni şi deformaţii la solicitarea axială. Aplicaţii ....................................... 135

5.2 Concentrarea tensiunilor .................................................................................. 141
5.3 Bara de secţiune constantă solicitată axial când se ţine seama şi de greutatea
proprie .............................................................................................................. 142
5.4 Bara de egală rezistenţă ................................................................................... 145
5.5 Tensiuni pe secţiuni înclinate la bara solicitată la tracţiune ........................... 149
5.6 Energia de deformaţie la solicitarea axială ...................................................... 151
5.7 Sisteme static nedeterminate la solicitarea axială. Aplicaţii ............................. 154
5.7.1 Sisteme de bare articulate concurente static nedeterminate ............. 154
5.7.2 Sisteme de bare articulate neconcurente static nedeterminate ......... 156
5.7.3 Sisteme cu inexactităţi de execuţie ................................................... 158
5.7.4 Bare cu secţiune neomogenă solicitate axial ................................... 162
5.7.5 Bare supuse variaţiilor de temperatură ............................................. 165
5.7.6 Bare supuse acţiunii mai multor factori ............................................ 169
5.8 Aplicaţii ……………………………………………………………………… 172
5.8a Probleme rezolvate ……………………………………………………… 172
5.8b Probleme propuse ………………………………………………………. 195
6. FORFECAREA PIESELOR DE GROSIME MICĂ ………………….. 205
6.1 Tensiuni şi deformaţii la forfecare ................................................................... 205

6.2 Calculul îmbinărilor de piese ........................................................................... 207
6.2.1 Calculul îmbinărilor nituite .............................................................. 208
6.2.2 Calculul îmbinărilor sudate .............................................................. 215
6.3 Calculul îmbinărilor de piese din lemn ............................................................ 219
6.4 Aplicaţii ............................................................................................................ 223
7. ÎNCOVOIEREA BARELOR PLANE ………………………………….. 236
7.1 Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere pură ....................................... 236

7.2 Forme raţionale de secţiune pentru solicitarea de încovoiere .......................... 242
7.3 Încovoierea cu forţă tăietoare .......................................................................... 243
7.3.1 Tensiuni tangenţiale la încovoierea cu forţă tăietoare ..................... 243
7.3.2 Variaţia tensiunii tangenţiale la suprafeţe simple ............................ 247
7.4 Neglijarea tensiunii tangenţiale în unele calcule la încovoiere simplă ............ 253
7.5 Energia de deformaţie la încovoiere pură ........................................................ 254
415
7.6 Grinzi de egală rezistenţă ................................................................................. 256
7.7 Lunecarea longitudinală şi împiedecarea ei ………………………………… 263
7.8 Aplicaţii ……………………………………………………………………... 268
7.9 Încovoierea oblică a barelor drepte .................................................................. 302
7.9b Probleme propuse ……………………………………………….……… 309
7.10 Încovoierea pură a barelor curbe plane ............................................................ 313
7.10b Probleme propuse ……………………………………………………... 332
8. RĂSUCIREA BARELOR DREPTE ……………………………………. 338
8.1 Momentul de răsucire (torsiune) ...................................................................... 338

8.2 Răsucirea barelor de secţiune circulară ........................................................... 339
8.3 Răsucirea barelor de secţiune dreptunghiulară ................................................ 343
8.4 Răsucirea barelor tubulare cu pereţi subţiri ...................................................... 347
8.5 Energia de deformaţie la răsucire .................................................................... 352
8.6 Dualitatea tensiunilor tangenţiale. Starea de forfecare pură ............................ 353
8.7 Calculul arcurilor elicoidale cu pas mic .......................................................... 355
8.8 Aplicaţii ………………………….................................................................... 363
8.8b Probleme propuse ………………………………………………………. 376
9. NOŢIUNI DE TEORIA ELESTICITĂŢII. STAREA DE

TENSIUNE ŞI DEFORMAŢIE .................................................................... 384
9.1 Tensorul tensiune .............................................................................................. 384

9.2 Starea plană de tensiune .................................................................................... 385
9.2.1 Tensiuni pe secţiuni înclinate. Direcţii principale şi tensiuni
principale .......................................................................................................... 385
9.2.2 Cercul lui Mohr pentru starea plană de tensiune .............................. 389
9.2.3 Cazuri particulare ale stării plane de tensiune .................................. 391
9.3 Starea plană de deformaţie ................................................................................ 392
9.4 Starea spaţială de tensiune ................................................................................ 394
9.4.1 Tensiuni pe secţiuni înclinate ........................................................... 394
9.4.2 Tensiuni principale ........................................................................... 396
9.4.3 Tensiuni octaedrice ........................................................................... 399
9.4.4 Elipsoidul tensiunilor ........................................................................ 399
9.4.5 Cercul lui Mohr pentru starea spaţială de tensiune ........................... 400
9.5 Starea spaţială de deformaţie ............................................................................ 401
9.6 Legea lui Hooke generalizată ........................................................................... 402
9.7 Relaţia dintre constantele elastice E, G, ν ........................................................ 406
9.8 Energia de deformaţie ....................................................................................... 408
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………. 413
CUPRINS ……………………………………………………………………. 414
416

RM I Curs Hluscu Tripa PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RM I Curs Hluscu Tripa PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. cons. dr. Ing. Ion DUMITRU

Conf. dr. ing. Dana PERJU SILAGHI

Rezistenţa Materialelor a apărut ca urmare a cerinţelor practice legate de realizarea de

1.1 SOLID RIGID. SOLID DEFORMABIL

1.2 OBIECTUL ŞI PROBLEMELE REZISTENŢEI MATERIALELOR

Practica dovedeşte că sub acţiunea forţelor exterioare, orice corp solid se

Fig.1.2-1 Variante de solicitare a unui corp solid

1.3 CLASIFICAREA CORPURILOR ÎN REZISTENŢA

Clasificarea corpurilor din punct de vedere al Rezistenţei materialelor, se

Fig.1.3-1 Tipuri de bare drepte

După destinaţie şi modul de solicitate, barele au diferite denumiri:

Plăcile care au grosime foarte mică şi nu pot prelua sarcini transversale

Fig.1.3-2 Elementele unei plăci

c) Corpurile care au dimensiunile de acelaşi ordin de mărime, se numesc

1.4 FORŢE EXTERIOARE

Fig.1.4-1 Sarcini concentrate şi distribuite

b) după modul de acţiune în timp, se disting (Fig.1.4-2):

 sarcini statice, care se aplică lent şi rămân constante (Fig.1.4-2a)

c) după locul de aplicare, sarcinile pot fi:

1.5 REAZEME ŞI REACŢIUNI (FORŢE DE LEGĂTURĂ). ECUAŢII

Între elementele de rezistenţă ale unei structuri, există o serie de legături

Deoarece elementele de rezistenţă sunt supuse acţiunii diferitelor sarcini,

fixă, se înlocuieşte reacţiunea R prin două componente ale sale: H orientată în

Fig.1.5-2 Reacţiuni în principalele tipuri de reazem

Determinând reacţiunile unui element de rezistenţă cu relaţiile prezentate,

Valorile reacţiunilor determinate cu relaţiile 1.5-2 se introduc în relaţia 5.2-1,

În acest ultim caz, se reface calculul.

1.6 MĂRIMI FUNDAMENTALE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR:

Fig.1.6-1 Tensiuni în secţiunea unei bare

Tensiunea p având o direcţie oarecare, poate fi descompusă într-o

Din Fig.1.6-1a, rezultă următoarea relaţie între cele trei tensiuni:

Deoarece tensiunea tangenţială τ are o direcţie oarecare pe secţiune,

Fig.1.6-2 Deplasări şi deformaţii

Se consideră acum un corp solid raportat la un sistem de axe ortogonal

Fig.1.6-3 Deplasările punctelor unui corp solid

Fig.1.6-4 Deformaţii specifice

De cele mai multe ori, deformaţia specifică se exprimă în procente.

1.7 CONTRACŢIA TRANSVERSALĂ

Practica arată că odată cu lungirea unei bare, apare o micşorare a mărimii

Fig.1.7-1 Contracţia transversală

Contracţia transversală este proporţională cu lungirea specifică, coeficientul

Se consideră acum o bară cilindrică de lungime l şi aria secţiunii transversale

Practica arătă, că o astfel de bară solicitată la întindere, îşi măreşte

ν < 0,5 1.7-5

1.8 IPOTEZE DE BAZĂ ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

Rezistenţa materialelor acceptă o serie de ipoteze asupra structurii

Chiar dacă materialul satisface legea lui Hooke, în urma calculelor de

Fig.1.8-1 Principiul lui Saint - Venant

În prima variantă (Fig.1.8-1a) forţa F se aplică întru-un punct (forţă

Fig.1.8-2 Principiul lui Bernoulli

g) Ipoteza stării naturale a corpului, sau ipoteza absenţei tensiunilor,

1.9 COEFICIENŢI DE SIGURANŢĂ. TENSIUNI ADMISIBILE

O piesă corespunde, dacă tensiunile care iau naştere în ea datorită sarcinilor

Alegerea unor valori inferioare pentru rezistenţa admisibilă faţă de

σef max ≤ σa 1.9-2

Valoarea rezistenţei admisibile este influenţată de foarte mulţi factori:

2. FORŢE INTERIOARE (EFORTURI). DIAGRAME DE

2.1 DEFINIREA EFORTURILOR ÎN SECŢIUNEA

Se consideră cazul general al unei bare încărcată cu un sistem oarecare de

Fig.2.1-1 Evidenţierea eforturilor într-o bară

Mărimile R şi M din secţiunea transversală a barei poartă numele de forţe

Fig.2.1-2 Eforturile din secţiunea unei bare