Omul și destinul

CONTEXT ISTORIC

Antichitatea este cea de-a doua epocă a istoriei și reprezintă epoca în care s-au dezvoltat cultura,
arta, religia și marile civilizații.

Irakul este locul unde a luat naștere civilizația: civilizația sumeriană. Tărâmul dintre cele două fluvii:
Tigru și Eufrat, un tărâm muntos și arid, cu lagune și mlaștini, denumit de greci ca „Mesopotamia”,
este considerată de istorici ca fiind leagănul civilizației.

Prima scriere literară a umanității, Epopeea lui Ghilgameș, a fost creată în Mesopotamia.

O altă civilizație antică importantă a fost cea greacă. Aceștia aveau în comun cultura, religia, limba,
obiceiurile, deși nu erau organizați într-un stat, ci în mai multe orașe-state. Arta, teatrul, democrația,
filosofia sunt elemente ce au fost moștenite de la civilizația greacă și se manifestă și azi. Începuturile
culturii sunt legate de lucrările literare ale lui Homer: Iliada și Odiseea ce istoriseau desfășurarea
Războiului Troian. Explorează viețile războinicilor ce luptau pentru onoare, răzbunare, câștig
personal, eroism și victorie.

Printre operele literare apărute în antichitate regăsim: Epopeea lui Ghilgameș, Oedip Rege, Iliada și
Metamorfoze.

EROUL ANTIC (Ghilgameș)

Epopeea lui Ghilgameş ilustrează faptul că oamenii de-a lungul timpului au fost
conştienţi de faptul că vor muri şi în acelasi timp, că unii vor trăi veșnic în memoria celorlalți.La
începutul epopeei, Ghilgameş, domnitorul antic al Urukului ( Warka de astazi), este binecuvântat cu
darul viziunii. Semizeul neinițiat este un tip imoral, care abuzează într-un mod cutremurator de
poporul său, mai ales de femei (un locuitor spune că : „Ghilgameş, spun ei, nu se îndură să lase nici
un fiu părintelui său; zi şi noapte se dezlănţuie asuprirea lui! El, Ghilgameş, păstorul Urukului-celui-
împrejmuit, el, păstorul oamenilor săi, îi chinuie fără-ncetare; Ghilgameş nu lasă pe nimeni să se
bucure de femeia pe care o iubeşte, fie ea fiică de războinic, sau nevasta oricăruia dintre noi!”
Aparitia lui Ekindu schimba cursul aparent al actiunii. Datorită prieteniei dintre cei doi, Ghilgameș se
schimbă, fiind dornic de a face bine. Însă, după ce Ghilgameș o sfidează pe Iștar și împreună cu
Enkidu ucid taurul ceresc zeii hotărăsc că cei doi sunt prea puternici. Prin urmare, Enkidu este răpus
de boală, iar Ghilgameș dorește să obțină viața veșnică dar în final nu reușește.

EROUL ANTIC (Oedip)

Tragedia, prin definiție, este o specie literară în care personajul se confruntă cu un destin implacabil
și, desi nu îl poate invinge, el capătă sentimentul eternității, căci fapta sa presupune moarte sublimă,
iar istoria sa intră în memoria colectivă. Piesa „Oedip Rege” a marelui poet tragic Sofocle,
ilustrează viziunea asupra legăturii între om și destin. Subiectul mitului de la care pornește
tragedia prezintă evenimentele din viața eroului Oedip și confruntările lăuntrice cu soarta
incontestabilă. Laios află de la Oracolul din Delfi că urma să fie ucis de propriul său fiu drept
pedeapsa pentru incalcarea legilor ospitalitatii. Atunci când s-a născut fiul său, Oedip, Laios i
l-a încredințat unui slujitor pentru a-l ucide dar i l-a dat unui păstor din Corint. La maturitate,
Oedip află de la același oracol că destinul său este să-şi ucidă tatăl şi să se căsătorească cu
mama sa. Oedip a hotărât să nu se întoarcă la Corint, dar, întâmplător s-a întâlnit cu Laios,
adevăratul său tată, şi, în urma unei încăierări, l-a omorât, fără să bănuiască cine era. Astfel
s-a adeverit prima parte a profeţiei. În Teba îşi făcuse apariţia Sfinxul, care, cerea tuturor
drumeților să dezlege o ghicitoare, omorându-i pe cei care nu reuşeau. (Este vorba despre
celebra ghicitoare cu privire la „fiinţa cu patru picioare, apoi cu două şi apoi cu trei, dar cu
un singur glas”). Oedip dezleagă ghicitoarea, și în semn de recunoștintă, tebanii i-au oferit
tronul şi mâna Iocastei, regina Tebei. Ca urmare a acestei întâmplări , asupra Tebei s-a
abătut o molimă cumplită. Oracolul din Delfi prezice că cetatea nu va fi cruțată până când
nu va fi pedepsit ucigașul lui Laios. Astfel, Oedip află adevărul despre originea sa, iar în
agonia sa, își scoate ochii.

ATITUDINEA FAȚĂ DE DESTIN

Ghilgameș se transformă dintr-un tiran într-un om bun. După ce moare prietenul său, acceptă
faptul împlinit ,dar, caută viața veșnică însă nu reușește să o dobândească.

Oedip ,după ce află de la oracol că își va omorî tatăl și se va căsători cu mama sa, hotărăște să plece
și să facă tot posibilul pentru a se împotrivi soartei. Dar, această plecare a dus la îndeplinirea
destinului.

DESTINUL ȘI ZEII ÎN ILIADA

„Iar când Paris trebuia să se înfățișeze Elenei, Afrodita ceru ajutor fiului ei, Eros. Abia ridică ochii
frumoasa Elena asupra feciorului lui Priam, când Eros făcu să-i alunece din arcu-i o săgeată lină,
drept în inima ei. Săgeata micului zeu îi zdrobise orice împotrivire.” Dar, atinse și pe tânărul Paris.
Acesta, uită de prietenia lui Menelaos cu tatăl său.

„Acum e rândul lui Menelaos. Înainte de a arunca sulița, el se roagă fierbinte de stăpânul zeilor:

Părinte al lumii, ajută-mă să osândesc cu mâna mea pe oaspetele nerușinat(...).

Zeus îi călăuzi lovitura și lancea lui străbate platoșa dușmanului care se prăbușește la pământ.
Menelaos repede sabia în coiful de aramă, dar zeii care aveau grijă de soarta lui Paris frâng
sabia(...)”.

„(...)Menelaos îl apucă de tuiul coifului târândul către ai săi.

Paris gemea, sugrumat de cureaua de sub bărbie, dar zeița Afrodita, nașa lui, tăie cureaua, nelăsând
decât coiful în mâinile lui Menelaos. Înfășurând pe mândrul Paris într-un văl subțire, zeița îl duse pe
brațe până acasă, în patul lui.”

„Săgeata zbură spre pieptul descoperit al lui Menelaos. L-ar fi ucis, dacă nu-l păzea Atena
îndeaproape. Ea îndepărtă săgeata din inima lui Menelaos, oprind-o în platoșă și în brâul de aramă.”

„Ares, zeul războiului, îi ațâță pe unii, Atena, îi întărâtă pe alții și, printre gloatele în mijlocul cărora
răsună mereu strigătele celor ce cad (...)”
„Eneas cade rezemat într-o mână și ar fi fost ucis, dacă nu sărea zeița Afrodita în ajutorul feciorului
ei.”

CONCLUZIE

Tema destinului ,abordată în operele antice, este reprezentată ca o forță de natură divină, de la care
omul nu se poate sustrage în vreun fel.