Ideologii şi practici politice

în România secolului XX
Secolul XX a mai fost numit si secolul extremelor. Regimurile politice au cunoscut o evolutie spectaculoasa,
de la extrema dreapta la extrema stânga. Dupa 1918, sub influenta unor diversi factori (votul universal,
schimbarile în plan economico-social, integrarea provinciilor unite, noile mentalitati etc.), regimul politic din
România a cunoscut o importanta evolutie. În anii ’30 în Europa se înregistreaza o criza a regimului
democratic si o tendinta de crestere a gruparilor de extrema dreapta. Aceasta tendinta se manifesta si în
România. Dinamica partidelor politice s-a înscris pe doua directii: o tendinta de fuziune, specifica primului
deceniu de dupa razboi; aparitia în anii ’30 a multor partide mici, situatie alimentata de tendintele lui Carol II
de a discredita sistemul pluripartidist si de cresterea influentei miscarii legionare. Democratia româneasca
interbelica
Factorii care au contribuit la afirmarea democratiei românesti:
- adoptarea votului universal pentru barbatii de la 21 de ani în sus (1918);
- Constitutia din 1923, unde erau consfintite drepturile si libertatile cetatenesti si se preciza separatia
puterilor în stat (executiva, legislativa si judecatoreasca);
- dinamica sistemului pluripartidist;
- parasirea scenei politice de catre unele formatiuni: conservatorii;
- mentinerea pe scena politica a unor formatiuni: liberalii si socialistii;
- aparitia unor partide noi pe scena politica, de diferite orientari.
Viata politica a devenit tot mai complexa, ca urmare a integrarii în viata politica a partidelor din teritoriile
unite în 1918, a confruntarii de idei si multiplicarii ofertelor politice adresate electoratului, a mutatiilor
produse în mentalitatea colectiva si afirmarea spiritului civic, a diversificarii mijloacelor de informare (de la
16 periodice în 1918, s-a ajuns la peste 2351 de periodice în 1935), a eliminarii rotativei guvernamentale si
organizarii periodice a alegerilor parlamentare.
Carențe ale democratiei interbelice:
- ubiectivismul unor politicieni;
- abuzurile administratiei în timpul alegerilor parlamentare, judetene, comunale;
- în perioada 1919-1937, regele a dizolvat de opt ori parlamentul prin decret regal, înainte de termenul
legal de 4 ani, fapt ce a afectat regimul democratic;
- Legea electorala din 1926 stabilea ca partidul care obtinea minimum 40% din voturi primea 50% din totalul
mandatelor în Adunarea Deputatilor (prima electorala), cealalta jumatate se împartea proportional între toate
partidele, inclusiv cel câstigator;

1
- sistemul „rasturnat” prin care regele numea guvernul, dizolva parlamentul, se schimba conducerea
administratiei locale si apoi se organizau alegeri generale (astfel guvernantii îsi asigurau succesul electoral);
- exagerarile presei, îndeosebi ale celei de partid, demagogia, recurgerea la cenzura, starea de asediu, abuzuri
ale administratiei;
- amestecul tot mai evident al regelui Carol II (dupa 1930) în activitatea de guvernare, cu scopul
introducerii regimului de autoritate monarhica (fapt realizat în februarie 1938);
- ascensiunea organizatiei extremiste de dreapta, fapt ce a condus la practici antidemocratice: amenintarea,
santajul, crima (asasinarea lui I.G.Duca în 1933, a lui A.Calinescu în 1939, a lui N.Iorga în 1940).
LIBERALISMUL
Liberalismul punea în centrul societatii individul, teorie care a fost sustinuta pâna la primul razboi mondial.
Dupa razboi au loc în ideologia liberala, aparând neoliberalismul care pune accentul pe interventia statului,
apreciind ca interesul general prima asupra celui individual. Aceasta conceptie a fost dezvoltata de
personalitati de marca, precum: Stefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintila Bratianu, Victor Slavescu s.a. Ei
au adus importante contributii la teoria si practica industrializarii, punctul esential al doctrinei neoliberale.
Viitorul era, în conceptia lui Zeletin – cel mai de seama teoretician al neoliberalismului – în industrializare si
urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei si au întrevazut o strânsa legatura între industrializare, modernizare
si consolidarea independentei politice. Reprezentantii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind
protectionismul, concretizata prin formula „prin noi însine” prin care se putea asigura o valorificare
superioara a resurselor nationale, în primul rând prin forte proprii. Deviza „prin noi însine” nu trebuie
interpretata ca o atitudine exclusivista, de înlaturare a capitalului strain, ci ca o colaborare cu acesta în conditii
mai avantajoase ca pâna atunci. Pentru Zeletin, Constitutia din 1923 reprezenta documentul oficial de nastere
a neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic si se întemeia pe separatia
puterilor în stat. Democratia, idee de baza a gândirii liberale de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan teoretic,
de atentia ideologilor liberali, cu deosebire în perioada interbelica, în care aceasta era virulent combatuta de
gruparile extremiste de dreapta.
Liberalismul a fost promovat de Partidul National Liberal. În perioada interbelica, la conducerea lui s-au
succedat politicieni remarcabili: Ion I.C.Bratianu (pâna în 1927), Vintila Bratianu (1927-1930), I.G.Duca
(1930-1933), C.I.C.Bratianu (1934-1947). Organul central de presa al partidului era Viitorul. Acest partid,
aureolat cu înfaptuirea Marii Uniri si adept al democratiei parlamentare, a dominat scena politica interbelica.
Între realizarile de marca ale guvernelor PNL se înscriu: Constitutia din 1923, legile de unificare
(administrativa, judecatoreasca, a învatamântului etc.), legile privind comercializarea si controlul
întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924), legea pentru organizarea si exploatarea
cailor ferate (1925) etc.

2
TARANISMUL
Taranismul a fost cea de-a doua conceptie cu un impact deosebit în societatea româneasca. Aceasta conceptie
a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane s.a. Ei sustin ca România –
ca si celelalte state agrare – evolua pe o cale necapitalista, întemeindu-se pe mica proprietate taraneasca. Spre
deosebire de pozitia proindustriala, puternic sustinuta în plan politic de Partidul National Liberal – care
considera problema agrara rezolvata, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare dupa primul razboi
mondial – Partidul Taranesc si apoi Partidul National Taranesc, au acordat o atentie deosebita gospodariei
taranesti si agriculturii. Taranismul sustinea primatul taranimii, ca o clasa omogena si independenta, cu un rol
deosebit în evolutia ulterioara a societatii românesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei taraniste si apoi a
„statului taranesc” – ca cea mai autentica expresie a democratiei – se putea realiza gospodaria taraneasca
trainica, bazata pe „proprietatea de munca”. Taranistii sustineau cresterea rolului statului în economie,
considerând-o chiar o necesitate. Pornind de la conceptia ca România trebuie sa ramâna un stat preponderent
agrar, reprezentantii taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri industriale, în mod special a
celor care valorificau produsele agricole si bogatiile subsolului. În schimb ei se împotriveau protectionismului
vamal ridicat, sustinut de liberali. Reprezentantii taranismului apreciau ca România nu dispunea de suficient
capital pentru sustinerea dezvoltarii economiei si se pronuntau pentru politica „portilor deschise” fata de
capitalul strain. Din punct de vedere politic, C.Stere aprecia în 1920 ca statul român nu poate fi decât un stat
taranesc, pentru ca poporul român este un popor de tarani si pentru ca munca taraneasca conditiona toata viata
economica si sociala. La început (1919-1924) taranistii au sustinut „lupta de clasa” a taranimii si muncitorimii
împotriva „burgheziei oligarhice”, apoi (dupa 1924) au preconizat „apararea de clasa” împotriva agresiunii la
care taranimea era supusa din partea burgheziei. În motiunea adoptata în 1935 la Congresul Partidului
National Taranesc se insista pe ideea de colaborare a tuturor fortelor sociale în cadrul statului national taranesc
pe baza unei reale democratii. Mecanismul democratic stabilit în Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem
de dificil de pus în aplicare. Dificultatea a fost data în primul rând de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut
vechea practica, instituita de regele Carol I, ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma dizolvarea
corpurilor legiuitoare si organizarea de alegeri. Astfel ca nu legislativul desemna executivul, ci invers. În
perioada interbelica s-a înregistrat o mare instabilitate guvernamentala; în cei 20 de ani ai perioadei interbelice
s-au perindat la cârma tarii 30 de guverne si au avut loc 10 alegeri generale. Daca primul deceniu interbelic a
fost dominat de liberali, cel de-al doilea are ca trasatura alternanta la guvernare a national-taranistilor si a
liberalilor. Taranistii au guvernat în intervalele 1928-1931 si 1932-1933, punând în practica politica „portilor
deschise”. Partidul Taranesc s-a înfiintat în 1918, iar la 10 octombrie 1926, dupa mai multe discutii
prealabile, a avut loc fuziunea Partidului Taranesc cu Partidul National, rezultând Partidul National
Taranesc, prezidat de Iuliu Maniu. Dupa o intensa campanie împotriva liberalilor, culminând cu Marea

3
Adunare de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, national-taranistii au fost chemati la guvernare în noiembrie 1928,
obtinând (pe un val de entuziasm) cea mai categorica victorie electorala, cu 77,76% din voturi. Guvernarile
1928-1931 si 1932-1933 au coincis cu criza economica, fapt ce le-a erodat popularitatea. În practica de
guvernare, national-taranistii nu si-au putut transpune doctrina; nu numai ca nu au putut înfaptui „statul
taranesc”, dar au si renuntat (în 1933) la politica portilor deschise. În anii de opzitie s-au pronuntat pentru
apararea regimului democratic, luând atitudine împotriva fortelor prodictatoriale.
EXTREMA D R EAPT A
Alaturi de cele doua conceptii – liberalism si taranism – în perioada interbelica au aparut si curente extremiste
de dreapta si de stânga. Cea mai importanta grupare extremista de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea
Codreanu care, în 1927, se desprinde de Liga Apararii National-Crestina (întemeiata de A.C.Cuza în 1923;
fuzioneaza cu Partidul National Agrar în 1935, formând Partidul National Crestin) si întemeiaza Legiunea
Arhanghelului Mihail, iar în 1930 îsi constituie o sectie politica – Garda de Fier. Doctrina legionara se
proclama înainte de toate crestina, element menit sa sublinieze atât orientarea antisemita, cât si condamnarea
morala a oamenilor politici din partidele democratice acuzati de materialism, de lipsa de credinta în
Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificarii prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura,
intoleranta si apologia mortii. În viziunea lor, democratia parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita
vinovata de scindarea natiunii prin lupta dintre partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea populatiei,
lipsa de moralitate, facilitarea acapararii avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea României
marii finante internationale evreiesti. În locul sistemului democratic de alegere a conducatorilor tarii,
legionarii sustineau teoria elitelor. În planul politicii externe miscarea legionara a actionat pentru alianta
României cu Germania si Italia afirmând ca seful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „o tara
mândra ca soarele de pe cer”. Adepti ai regimului totalitar, ei propuneau solutii radicale: stergerea datoriilor
facute la banci si camatari, stârpirea hotiei, ameliorarea situatiei materiale a populatiei. Pentru atragerea
cetatenilor foloseau diverse modalitati: procesiuni religioase, repararea sau construirea unor biserici sau troite,
organizarea taberelor de munca, a unor cantine si magazine pentru muncitori etc. Interzisa de guvernul liberal,
Garda de Fier nu a ezitat sa-l asasineze pe I.G.Duca la 29 decembrie 1933. Peste un an ea s-a legalizat sub
numele „Totul pentru Tara”. În deceniul al patrulea, într-un context favorabil (îngaduinta autoritatilor
dezamagirea unor largi categorii sociale fata de politica guvernamentala, disensiunile dintre liberali si
national-taranisti), miscarea legionara s-a aflat în ascensiune. La alegerile parlamentare din 1937 s-a situat pe
locul al treilea, cu 15,58% din voturi.
EXTREMA STÂNGA
Comunismul a fost reprezentat de Partidul Comunist din România, înfiintat în 1921. Comunismul urmarea
instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie si trecerea

4
lor în proprietatea colectiva. Acest partid nu a gasit aderenta în România, din mai multe cauze: numarul mic
de militanti, ideile nerealiste din program, puternicul sentiment de proprietate specific taranimii, numarul
relativ redus de muncitori. Fiind o sectie a Internationalei a III-a (aflata în slujba URSS), PCR a preluat o serie
de idei care contraveneau intereselor nationale (România – „stat multinational”) si instiga la tulburari mai ales
în Basarabia. Acest partid a fost scos în afara legii în 1924 (Legea Mârzescu). În anii ilegalitatii (1924-1944)
influenta sa a fost modesta, partidul având circa 1000 de membri, cei mai multi provenind din rândul
minoritatilor nationale. În august 1944, în conditiile înlaturarii regimului antonescian, PCR participa la
guvernare si treptat reuseste sa preia întreaga putere politica în stat.