Universitatea ,,Al.I.

Cuza`` din Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae``
Seminarul de Misiologie Ortodoxă
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I

Misiunea Bisericii în lumina lui Hristos.

Fundamentul Hristologic al Misiunii Creștine

Coordonator: Dr.Gheorghe Mihalache

Student : Marișca Ioan-Cristian
 Fundamentul Hristologic al Misiunii Creștine

„Fiindcă Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).
Biserica lui Hristos trăiește „în lume”, dar nu este „din lume” (In 17, 11, 14-15).
Misiunea creștină își are temeiul profund în Dumnezeu Sfânta Treime, în iubirea Tatălui
față de Fiul, în trimiterea Lui în lume de către Tatăl în Duhul Sfânt. Citatul scripturistic „aşa
cum Tatăl m-a trimis pe mine, tot astfel şi eu vă trimit pe voi” (In. 20,21), prin care Iisus
Hristos i-a trimis pe Sfinţii Apostoli în lucrarea misionară, reprezintă punctul de plecare
pentru a se reliefa temeiul trinitar, hristologic – şi de aici pnevmatologic şi eclesiologic – al
misiunii creştine.
Aceasta este trimiterea Bisericii în lume, actul de universalizare a Evangheliei şi de
integrare a tuturor oamenilor în condiţia mântuitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu. De reţinut
aici este că temeiul cel mai profund îl constituie comuniunea interpersonală veşnică în iubire
a Sfintei Treimi – mişcarea perihoretică a iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt, şi de aici
către lumea întreagă. Trimiterea văzută a Fiului şi a Duhului Sfânt în lume, voită şi iniţiată de
Tatăl ceresc, reprezintă baza misiunii, ilustrată în propovăduirea Evangheliei, chemarea la
pocăinţă şi săvârşirea Botezului în numele Sfintei Treimi ( Mt. 28,18-20, şi Mc. 16,15-16).
În această perspectivă, misiunea Bisericii nu se rezumă la transmiterea unor idei sau a
unor porunci morale; ea urmăreşte transmiterea vieţii de comuniune care este în Dumnezeu
sau, cu alte cuvinte, atragerea tuturor oamenilor în comuniunea de iubire cu Sfânta Treime.
„Trimiterea” misiunii are drept corolar participarea la trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt (In.
20,21-23 şi 14,26). Ele sunt Persoanele dumnezeieşti care revelează viaţa de comuniune a lui
Dumnezeu; părtăşia de aceasta este sinonimă cu accederea la Împărăţia lui Dumnezeu, a
cărei anticipare se realizează încă de acum în viaţa de comuniune a Bisericii – Trup mistic al
lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt.
Atributele divine sunt comune Celor Trei Persoane treimice şi ele se văd în lucrarea
creatoare, proniatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Ele sunt „numele” lui Dumnezeu
(Is. 45): Dumnezeu este Duh, adică fiinţă vie, personală, netrupească şi nematerială (In.
4,24); El nu primeşte existenţa din afară, nu o are din participare (Is. 40,18, 25); este veşnic,
atotprezent şi atotputernic, „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Is. 41,4); „Dumnezeu este iubire”
(I In. 4,8), şi de aici decurg sfinţenia, bunătatea şi dreptatea Sa (Ieş. 34,6, Lev. 19,2, II Cor. 1,3
etc.). Dumnezeu reprezintă astfel ţelul absolut şi desăvârşit al vieţii umane, culmea şi
modelul desăvârşirii creştinului: „Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este” (Mt. 5,48).
Toată lucrarea creştinilor în lume se fundamentează pe cele două mari dogme: cea despre
Sfânta Treime (triadologia) şi cea despre Întruparea şi Răscumpărarea lui Iisus Hristos
(iconomia soteriologică).
 Mesajul creștin, centru al misiunii, trebuie să fie necontenit reprezentat de Evanghelie,
vestirea „evenimentului prin excelență” care este Întruparea. Aceasta reprezintă „centrul
vital al unității Universului”, căci doar în om lumea își regăsește sensul și își împlinește
scopul creațional. Dacă după cădere are loc un eșec din acest punct de vedere, după
Înomenirea Cuvântului lui Dumnezeu – act chenotic (Filip. 2,7) – firea umană primește o
nouă putere de purificare și regenerare, nu doar al sinelui propriu, ci și al întregii creații.
Altcândva „înstrăinată”, în Hristos umanitatea revine la comuniunea cu Sfânta Treime și
astfel își împlinește menirea.
Același rol unificator îl posedă și Duhul Sfânt, Care este vestit de Scripturi încă de la
începutul creației ca „purtându-se deasupra apelor” (Fac. 1, 2). El continuă apoi să lucreze în
istorie, inspirându-i pe profeți și călăuzindu-i pe oameni spre „plinirea vremii” când va avea
loc Întruparea Fiului. De altfel, Duhul Sfânt contribuie decisiv, nemijlocit, la Întruparea
Mântuitorului și la întemeierea Bisericii. De la Cincizecime încoace, până la A Doua Venire a
Mântuitorului, Duhul împlinește lucrarea de sfințire a omului și a creației, El fiind „Cel Care
este pretutindenea și pe toate la plinește”.
Misiunea creștină în lume nu poate așadar să fie înțeleasă decât plecându-se de la
realitatea trimiterii, prezenței și lucrării Persoanelor Sfintei Treimi în lume, iar această
prezență presupune în mod necesar Biserica. Ea este organul mistic, Trupul lui Hristos, în
care „comuniunea” umană dobândește o altă ordine și o altă calitate, chiar după chipul
iconic al modelului ei prin excelență, Sfânta Treime. Mult râvnita unitate umană,
contrapusă, după cum se va vedea, globalizării exterioare ce predomină lumea de azi, nu se
poate realiza decât la un nivel interior, în profunzimile naturii umane. Aici lucrează Hristos
prin Duhul Sfânt, aici unitatea devine cu adevărat vie într-o „comuniune de iubire”. Acesta
este sensul sobornicității – o calitate a Bisericii care subliniază calitatea fiecărui membru al
Bisericii de a fi o „celulă vie” a Trupului lui Hristos. Fiecare persoană în parte, ca și întregul
ansamblu, este chemat să realizeze eu-l propriu, să-și dezvolte puterile în armonie cu
ceilalți, într-o iubire care constituie trăsătura fundamentală a „chipului dumnezeiesc”.
Biserica este prelungirea şi „plenitudinea” Întrupării, sau, mai exact, a vieţii întrupate a
Fiului, „cu tot ceea ce a împlinit pentru mântuirea noastră: Crucea şi mormântul, Învierea de
a treia zi, Înălţarea la cer, şederea de-a dreapta Tatălui (Anaforaua Sfântului Ioan
Hrisostom)”. Iar comentariul Părintelui Florovsky se îndreaptă în aceeaşi direcţie:
„Întruparea se continuă deci şi se împlineşte în Biserică. Într-un fel, Biserica este Însuşi
Hristos, în plenitudinea sa ce îmbrăţişează totul ( I Cor. 12,12)”1. Izvor și criteriu al misiunii
este Liturghia ortodoxă, deoarece aceasta reprezintă modul maxim de comuniune al
oamenilor cu Dumnezeu în această lume. O corectă hermeneutică liturgică poate să ofere o
profundă semnificație teologică omului de astăzi și misiunii sale. Un exemplu ortodox este
interpretarea „Intrării mici” din cadrul Sfintei Liturghii ca simbolizând ieşirea Mântuitorului
Iisus Hristos la porpovăduire. A vedea „intrarea” de la Sfânta Liturghie ca ceva care se
întâmplă poporului lui Dumnezeu, întregii Biserici, „ca mişcarea reală (şi nu simbolică) a
Bisericii care intră în prezenţa lui Dumnezeu, se adună în jurul tronului Său”, oferă o

1
Florovski George „Le Corps du Christ vivant. Une interprétation orthodoxe de l’Eglise”, în La Saint Eglise
Universelle – Confrontation Oecuménique, Neuchatel, 1948. p. 21
provocare nu numai pentru participarea cuiva la Liturghie, ci de asemenea provoacă chiar
întreaga viaţă a unei persoane. În trăirea Liturghiei Bisericii noi avem parte de o experienţă a
prezenţei lui Dumnezeu şi o viziune a faptului cum Dumnezeu se află în legătură cu toate
aspectele vieţii.
În nici un caz slujirea Bisericii – adică a trupului eclezial ca întreg, deopotrivă clerici și laici,
bărbați și femei etc. – nu poate fi despărţită de activitatea misionară. În fapt, Pr.Dumitru
Stăniloae a vorbit sensul martiriului ca mărturie prin excelenţă. Este o mărturie prin sânge,
după modelul lui Hristos, săvârşită de-a lungul secolelor şi care se întâlneşte şi în zilele
noastre. De fapt, sunt mai multe forme de martiriu: Sfinţii Apostoli au fost martiri în
activitatea lor misionară (2 Cor. 1,8; 6,4-6; 11,26-27); mai târziu, monahii au trăit experienţa
martiriului prin viaţă lor ascetică în pustie, luptând direct cu forţele demonice şi acceptând
în mod liber experienţa unei vieţi în sărăcie; în toată istoria Bisericii regăsim apoi un lung şir
de martiri şi sfinţi, pe care îi celebrăm zilnic, printre ei fiind bărbaţi, femei, copii, bogaţi,
săraci, persoane de rang înalt sau persoane anonime; astăzi, participarea la martiriu îmbracă
forme noi şi neaşteptate, fiind legată de injustiţia socială şi de confruntarea cu structurile
societăţii contemporane, caracterizate prin secularizare. Iar sfințenia vieții lor constituie cel
mai bun argument în realizarea unei lucrări misionare 2.
Această activitate a Bisericii în lume se cuvine desigur dublată de promovarea iubirii ca dar
al Duhului Sfânt. Din punct de vedere creştin, nu numărul iniţiativelor guvernamentale sau
măsurile în sfera asistenţei sociale vor duce la eliminarea suferinţei umane. Experienţa
sfinţilor poate să fie revelatoare pentru omul de astăzi căci doar acceptând durerea şi
Crucea, după modelul lui Hristos – urmat și de sfinții înșiși –, poţi să ajungi la starea de
fericire. Auto-sacrificiul prin urmarea unui ideal de viaţă ascetică deschide calea
îndumnezeirii. Rămâne o sarcină de îndeplinit ca înţelepciunea spiritualităţii ascetice a
Bisericii Ortodoxe să se regăsească în viaţa şi gândirea de zi cu zi ca o contrapondere la
hedonismul specific lumii de azi. Rezolvarea problemelor exterioare nu se poate face fără
rezolvarea celor interioare, şi de aceea experienţa liturgico-spirituală a Ortodoxiei are
implicaţii misionare şi pastorale directe şi imediate. Trebuie ca realităţile de azi să fie privite
în perspectiva eshatonului de mâine, dar nu ca transformare într-o evadare nostalgică către
ieri. Dimpotrivă, realităţile sacramentale trebuiesc asimilate şi încorporate în viaţa cotidiană
– prelungirea Dumnezeieștii Liturghii în viața de zi-cu-zi, ca o „Liturghie după Liturghie”3 (cf.
A. Yannoulatos și I. Bria).
Biserica apare deci ca o realitate antinomică, cu o „viaţă duală” (duas vitas) sau, cu alte
cuvinte, experiind o dublă dimensiune: eshatologică şi temporală. Faptul că Biserica este
încă in vie nu este lipsit de importanţă – în primul rând ea se constituie ca un „corp
misionar, trimis în lume pentru a proclama şi a propovădui Împărăţia, şi întreaga creaţie este
aşteptată să împărtăşească sau să participe la această ultimă re-înnoire care a fost deja
inaugurată de Domnul Întrupat”. În al doilea rând, chiar perspectiva eshatologică, prezentă

2
Pr.Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă,3 vol., București, 1978. p. 45-51
3
Bria Ion, „Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă : aspecte, posibilităţi şi perspective actuale”, Glasul Bisericii
41 (1982), nr. 1-3, p. 70-109. ; Yannoulatos Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad.
Gabriel Mândrilă şi Constantin Coman, Bizantină, Bucureşti, 2003
în viaţa Bisericii, evită căderea în ispita de „dez-istorizare radicală a credinţei creştine.”
Întemeiată „pe evenimente, nu pe idei”, teologia creştină trebuie să fie construită ca o
„Teologie a Istoriei”, a „istoriei mântuirii”4.
În fine, un ultim aspect mai trebuie evidențiat: a face misiune este sinonim, din punct de
vedere ortodox, cu a face misiune„după modelul lui Hristos”(arhiep. Anastasios
Yannoulatos). Acest lucru ne arată cererea din Rugăciunea Domnească, „Facă-Se voia Ta”, cu
trimitere la opera mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Exegeza cuvintelor „facă-Se
voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, ne mai arată că voia Tatălui este deja o realitate –
nu doar o speranţă, ci un fapt. Centrul acestei realităţi este Dumnezeu şi Împărăţia Lui şi de
aici provine baza realismului credinţei; pe această ontologie se bazează fiecare efort creştin
pe pământ. Toate cererile din această rugăciune rostită de Mântuitorul posedă o
perspectivă eshatologică. Subiectul fiecărei lucrări este Dumnezeu însuşi, iar oamenii sunt
chemaţi să îndeplinească poruncile divine, să „facă” voia Tatălui. Avem aşadar de-a face cu o
lucrare ce posedă o dublă dimensiune, fiind vorba despre o cooperare divino-umană. Pe de
altă parte, dezideratul „precum în cer aşa şi pe pământ” posedă mai multe aspecte
interconectate: etic, social, misionar, ecumenic şi unul pe care l-am putea numi ontologic.
Biserica este chemată să „transfigureze” pământul. Acest eveniment este posibil doar
după Cincizecime, prin iluminarea Crucii şi a Învierii, căci Hristos este primul care realizează
voia divină.

4
Florovsky George . Biserica, Scriptura, Tradiţia – Trupul viu al lui Hristos –, trad. Florin Caragea şi Gabriel
Mândrilă, Platytera, Bucureşti, 2005. P. 293
 Bibliografie

 Biblia ( Patriarhul Teoctist) ,Editura Societatea Biblică , 1986 .

 https://basilica.ro/misiunea-bisericii-ortodoxe-in-lumea-contemporana/

 Florovski George „Le Corps du Christ vivant. Une interprétation orthodoxe de

l’Eglise”, în La Saint Eglise Universelle – Confrontation Oecuménique, Neuchatel,
1948. p. 21

 Pr.Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă,3 vol., București, 1978. p. 45-51

 Bria Ion, „Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă : aspecte, posibilităţi şi perspective

actuale”, Glasul Bisericii 41 (1982), nr. 1-3, p. 70-109. ; Yannoulatos Anastasios,
Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. Gabriel Mândrilă şi Constantin
Coman, Bizantină, Bucureşti, 2003.

 Florovsky George . Biserica, Scriptura, Tradiţia – Trupul viu al lui Hristos –, trad.
Florin Caragea şi Gabriel Mândrilă, Platytera, Bucureşti, 2005. P. 293