Sunteți pe pagina 1din 104

Nr.

6 / 2019

Decretul nr. 1306/2018 privind promulgarea Legii pentru instituirea


anului 2019 ca „Anul Cărții” în România

În vigoare de la 03 ianuarie 2019

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 3 din 03 ianuarie 2019.

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) și ale art. 100 alin. (1) din Constituția României,
republicată,
Președintele României decretează:
Anuarul
stiintif ic
´ ´
Articol unic. - Se promulgă Legea pentru instituirea anului 2019 ca „Anul Cărții” în România

al Bibliotecii „V.A. Urechia”


ISSN:
și se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREȘEDINTELE ROMÂNIEI
KLAUS-WERNER IOHANNIS

București, 27 decembrie 2018


din Galati
´
ISSN 2392 – 8352
Editura
Axis Libri
10PENTRU CARTE

Legea nr. 357/2018 pentru instituirea anului 2019 ca


„Anul Cărții” în România

În vigoare de la 06 ianuarie 2019

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 3 din 03 ianuarie 2019.

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Art. 1. - Se instituie anul 2019 ca „Anul Cărții” în România.


Art. 2. - (1) Cu prilejul sărbătoririi „Anului Cărții” se organizează evenimente
culturale dedicate acestei inițiative.
(2) Autoritățile administrației publice centrale și locale pot acorda sprijin logistic
și/sau financiar, după caz.
Art. 3. - (1) În „Anul Cărții” se lansează Programul național „România citește”,
denumit în continuare Programul. Programul se va desfășura în cadrul unităților
de învățământ primar și gimnazial și presupune organizarea de întâlniri
săptămânale ale elevilor cu voluntari, precum părinți, personalități publice,
jurnaliști. În cadrul Programului, voluntarii vor lectura împreună cu elevii
fragmente din operele literare incluse în programa școlară.
(2) Programul presupune și organizarea de întâlniri bianuale ale elevilor cu
scriitori români contemporani, de anvergură națională sau locală, care să lectureze
fragmente din propriile creații literare, în scopul încurajării lecturii și promovării
acestora.

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea


prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicată.
PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTAȚILOR, PREȘEDINTELE SENATULUI
FLORIN IORDACHE CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON
POPESCU-TĂRICEANU

București, 27 decembrie 2018


Anuarul științific
al
Bibliotecii „V.A. Urechia”
Nr. 6/2019

Editura
Axis Libri

Galaţi
ISSN 2392 – 8352
ISSN-L 2392 - 8352

Fondator:
Prof. dr. Zanfir Ilie
Redactor coordonator:
Dorina BĂLAN
Redactor responsabil:
Violeta MORARU
Secretar general:
Catrina CĂLUIAN
Redactor responsabil biblioteconomie și știința informării:
Prof. univ. dr. Mircea REGNEALĂ
Redactor responsabil literatură și lingvistică:
Prof. univ. dr. Simona ANTOFI
Redactor responsabil jurnalism și științele comunicării
Prof. univ. dr. Marian PETCU
Corectură:
Dorina Bălan și a.g. secară
Tehnoredactare:
Sorina RADU

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”


Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037
Fax: 0236/311060
e-mail: balan_drn@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 109)
axislibri@gmail.com

Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.

Copyright © 2019 Editura „Axis Libri” Galaţi


valori Patrimoniale 3

cuprins

Valori patrimoniale
100 de ani de biblioteconomie românească
Prof. univ. emerit Mircea Regneală.................................................................. 5
Ipostaze ale cărții, milostenii, blesteme și dedicații în însemnările manuscrise de pe
vechile cărți românești
Letiția Buruiană........................................................................................... 14

Biblioteconomie și știința informării


Calitatea serviciilor oferite de Biblioteca „V.A. Urechia” Galaţi
Catrina Căluian............................................................................................ 20
Rețelele de comunicare profesională - instrumente de formare continuă
Dorina Bălan................................................................................................ 26
Catalogarea pe subiecte reflectată în modelele conceptuale ale IFLA
Violeta Moraru ............................................................................................. 34

Științe socio-umane
„Unirea au făcut-o românii, prin reprezentanții lor cei mai conștienți și mai activi”
Maria Stanciu............................................................................................... 39
Infamii electorale. Procesul alegătorilor de la Galați (1883)
Ana-Maria Cheșcu........................................................................................ 49
Mioriticii carpatini, creatori de dinastii în Egiptul antic: Libienii şi nubienii
Iulius Preduşel............................................................................................... 52

Literatură și lingvistică
Aspecte ale literaturii feminine contemporane: Anii 2010-2020 (II)
Adi-George Altay-Secară............................................................................... 58
Categorii, genuri şi teme majore ale literaturii ştiinţifico-fantastice
Nelu Stamate................................................................................................. 71

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


4 valori Patrimoniale

Cultură și civilizație
Discurs motivațional, ideologie națională și exemple medievale în discursul lui Nicolae
Iorga, de la Iași, din 14 decembrie 1916
Sorin Langu.................................................................................................. 82
Elena Ghica (Dora d’Istria)
Radu Moțoc................................................................................................... 87
Nina Arbore, personalitate marcantă a artei avangardiste românești - 130 de ani
de la naștere
Corneliu Stoica.............................................................................................. 94

Cronică de întâmpinare
Oprea Sam D. - Dumnezeu, Diavolul, îngerii și creația lor - omul
Andrei Parapiru............................................................................................ 99

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


valori Patrimoniale 5

1 0 0 DE A N I DE
B I B L IOT E C ONOM I E
ROM Â N E AS C Ă

P rof. uni v. emeri t Mi rcea R egneal ă

Biblioteconomie universală

Nu putem vorbi de biblioteconomia românească fără a ne referi mai întâi la


biblioteconomia universală, care a stat la baza biblioteconomiei românești.
Termenul de biblioteconomie, ca atare, a apărut relativ târziu. După ultimele cercetări,
prima utilizare a acestui termen, cu sensul de știință a bibliotecii, a apărut în 1808, în lucrarea
germanului Martin Schrettinger, Versuch eines vollständigen Lehrbuches der Bibliothek-
Wissenschaft oder Anleitung zur volkommenen Geschäftsführung eines Bibliothekars in
wissenschaflicher Form (Încercare de manual complet de biblioteconomie sau instrucțiuni
privind organizarea perfectă și științifică a muncii de către un bibliotecar).
Fără îndoială, activități biblioteconomice s-au desfășurat încă de la constituirea
primelor biblioteci, fără însă să existe un termen care să le cuprindă pe toate. Cea mai mare
bibliotecă a Antichității, Biblioteca din Alexandria, a realizat acel celebru catalog-ghid
bibliografic Pinakes (Tabele bibliografice), document biblioteconomic de mare interes pentru
istoricul biblioteconomiei.
Teoretizarea activității dintr-o bibliotecă, a biblioteconomiei ca domeniu științific bine
delimitat, cu principii și norme de lucru, s-a făcut abia în secolul al XVII-lea, odată cu apariția
lucrării lui Gabriel Naudé, Advis pour dresser une bibliothèque (1627), care s-a bucurat de
un succes extraordinar, fiind timp de trei secole manualul de bază al multor generații de
bibliotecari. Numai în secolul al XVII-lea apar patru ediții din această lucrare, urmate de alte
patru ediții în secolele următoare. În această lucrare de mici dimensiuni, cercetătorii au găsit
principiile care trebuie să stea la baza funcționării oricărei biblioteci (principiul informării
catalografice, principiul bibliotecii enciclopedice, principiul organizării publicațiilor la raft în

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


6 valori Patrimoniale

funcție de conținut). De reținut că Naudé nu a fost de meserie bibliotecar, ci medic, un medic


ilustru, profesie de la care a moștenit rigoarea muncii. El a ajuns în poziția de bibliotecar
datorită pasiunii extraordinare pentru achiziția de cărți de valoare pe care să le pună la
dispoziția unui public cât mai larg, ideal pentru care a luptat întreaga sa viață și care s-a
materializat în 1647 prin deschiderea către publicul larg a Bibliotecii Mazarine, organizată
de el.
Secolul al XIX-lea - urmare a creșterii interesului pentru manuscrisele vechi, dar și a
producției de carte, care a determinat extinderea numărului de biblioteci - se remarcă prin
apariția unor școli legate de documentele scrise, cum este École des Chartes, înființată în
1821, la Paris. Această școală este importantă pentru biblioteconomie deoarece unii dintre
absolvenții săi au devenit bibliotecari renumiți.
Sfârșitul secolului al XIX-lea a fost perioada de mare avânt a biblioteconomiei, ca
știință a organizării colecțiilor al căror număr a sporit considerabil.
În 1897, sub conducerea lui Léopold Delisle, absolvent de la Ėcole des Chartes, prin
aplicarea unor tehnici catalografice moderne, apare Catalogue général des imprimés de la
Bibliothèque Nationale (Catalogul general al tipăriturilor Bibliotecii Naționale) considerat
multă vreme cel mai important repertoriu bibliografic din lume.
Numele care va marca sfârșitul de secol este al lui Melvil Dewey, deschizător de
drumuri în biblioteconomia americană și chiar în cea mondială. El va realiza în 1876 cel mai
durabil sistem de clasificare pentru publicațiile din biblioteci apărut până astăzi, cunoscut
sub numele Clasificarea Zecimală Dewey. Dewey este cel care va trasa direcțiile de dezvoltare
ale bibliotecilor americane la începutul secolului al XX-lea. În afara sistemului de clasificare,
Melvil Dewey înființează în 1877, la Boston, The Library Journal (Revista bibliotecilor), care a
avut o mare înrâurire asupra dezvoltării bibliotecilor americane. Determină guvernul american
să ia bibliotecile publice în grija sa, ceea ce va contribui la realizarea primului sistem național
de biblioteci publice. De asemenea, contribuie la constituirea, în 1876, a primei asociații din
lume a bibliotecarilor, American Library Association (Asociația Bibliotecarilor Americani).
În 1883, la Columbia College deschide cea dintâi formă de învățământ superior pentru
pregătirea bibliotecarilor, School of Library Economy (Școala de Tehnică de Bibliotecă), la
care, printre cursanți, se numărau și fetele, noutate pentru acea vreme, fapt care îi produce
multe neajunsuri. Tot Dewey este și inițiatorul fișei de catalog de format internațional (75 ×
125 mm).
Sfârșitul de secol se caracterizează printr-o multitudine de lucrări de biblioteconomie,
cele mai numeroase legate de clasificarea documentelor de bibliotecă. Între autorii care au
rămas în istoria științelor bibliotecii din această perioadă , amintim pe Charles Ammi Cutter,
cu Expansive Classification (Clasificarea Expansivă) din 1891. În 1895, Paul Otlet și Henri
La Fontaine creează la Bruxelles Institutul Internațional de Bibliografie care va avea un
rol extrem de important în dezvoltarea studiilor legate de prelucrarea documentelor. Ei au

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


valori Patrimoniale 7

preluat și au perfecționat clasificarea lui Dewey, realizând Clasificarea Zecimală Universală,


pe care o publică în 1904. Împreună cu marele arhitect Le Corbusier au fondat Cetatea
mondială a culturii și științei – Mundaneum, care urma să adune totalitatea cunoștințelor
umane, între care toate informațiile despre cărți. În anul 1934, Otlet va publica lucrarea Traitè
de documentation : Le livre sur le livre, thèorie et pratique (Tratat de documentare: carte despre
carte, teorie și practică) în care își expune ideile privind „mondializarea” cărții, punându-se
bazele documentării, ca domeniu științific distinct. Deși privită cu rezervă la timpul său,
lucrarea este reconsiderată astăzi prin ideile care anticipează internetul: „aici, pe masa de
lucru [cercetătorul] nu mai are nicio carte, în locul ei va fi un ecran legat la un telefon. În
depărtare, într-o sală uriașă se află toate cărțile și informațiile. De acolo, vor veni pe ecran
paginile de citit ca urmare a cererii transmise prin telefon”.
O altă mare personalitate biblioteconomică care a trăit spre mijlocul secolului al
XIX-lea și care a influențat profund gândirea biblioteconomică este indianul Shiyali Ramamrita
Ranganathan, matematician de profesie. Acesta va propune lumii biblioteconomice, în 1931,
cele cinci legi ale biblioteconomiei, iar doi ani mai târziu, în 1933, Sistemul de clasificare
Colon. Ambele își păstrează încă valabilitatea. Contribuția lui Ranganathan la dezvoltarea
biblioteconomiei este recunoscută și apreciată de toți cercetătorii în științele bibliotecii. Nu
întâmplător, John Foskett, unul din marile nume ale biblioteconomiei contemporane, face
următoarea afirmație: „cu excepția lui Melvin Dewey, probabil că nu există un alt bibliotecar
mai cunoscut și universal admirat ca Shiyali Ramamrita Ranganathan”.
Acesta este foarte pe scurt drumul biblioteconomiei mondiale.

Biblioteconomie românească

Este destul de greu să stabilești o dată certă a nașterii biblioteconomiei românești.


Ca și în alte țări, pe măsura constituirii bibliotecilor, s-au aplicat și la noi tehnici
legate de stocarea și prelucrarea publicațiilor, cele mai numeroase fiind preluate din practica
bibliotecilor din Vest. Primele asemenea tehnici aveau în vedere descrierea cărților în
cataloage. Pentru informarea cititorilor, au fost redactate, în paralel, și bibliografii, conținând
aceleași date ca și notițele catalografice.
Putem lega, fără a greși prea mult, începutul biblioteconomiei naționale de numele
lui Petrache Poenaru, cel care redactează în 1836, în calitate de director al Eforiei Școalelor,
primul regulament de organizare și funcționare al bibliotecilor publice. Se vorbește în
acest regulament de inventarierea publicațiilor, așezarea sistematică a publicațiilor la raft,
cataloagele pentru cititori, depozitul legal, serviciul de lectură publică etc. Datorită priceperii
sale, Biblioteca Colegiului Național de la „Sf. Sava” din București va avea unul din cele mai
moderne sisteme de cataloage din țară – format dintr-un catalog sistematic pe domenii, un
catalog alfabetic general și un catalog privind achizițiile curente. Petrache Poenaru s-a ocupat

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


8 valori Patrimoniale

și de schimbul intern și internațional de publicații, ca modalitate eficientă de îmbogățire a


colecțiilor unei biblioteci. Împreună cu Nicolae Kretzulescu, Poenaru va redacta, în 1864,
Regulamentul pentru bibliotecile publice, cel care va sta foarte multă vreme la baza dezvoltării
sistemului național de biblioteci, care în accepțiunea de atunci cuprindea biblioteci centrale,
biblioteci didactice și biblioteci comunale. După alți 30 de ani, în 1898 apare un alt regulament
pentru bibliotecile populare.
Dintre precursorii biblioteconomiei românești vom cita la început pe B.P. Hasdeu.
Marele savant care s-a ocupat cu atâtea domenii a avut în atenție și organizarea activităților
într-o bibliotecă. Ca vizitator în biblioteci străine, în Austria, Germania, Franța, apoi
ca bibliotecar în mai multe biblioteci românești, va încerca să aplice sisteme moderne de
organizare și prelucrare a colecțiilor. El face prima încercare de sistem biblioteconomic.
Alexandru Odobescu este o altă personalitate din perioada de naștere a biblioteconomiei
românești. Preocupările sale merg în direcția strângerii de publicații, îndeosebi a incunabulelor
„tipografiei române”, cum este Liturghierul din 1508 și Tetravangheliarul din 1512 pe care
le descoperă și le depune la Biblioteca Centrală a Statului. Este preocupat de elaborarea
bibliografiei naționale retrospective, publicând o impresionantă bibliografie daco-romanică,
dar și de stabilirea unei bibliografii adecvate domeniului cărții și bibliotecii.
Personalitatea care a dominat biblioteconomia românească spre sfârșitul secolului al
XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea a fost Ioan Bianu, care a condus timp de
51 de ani Biblioteca Academiei Române. Plecând de la o mână de cărți, a făcut din această
bibliotecă o instituție de talie europeană. Meritul cel mai mare al lui Ioan Bianu, insuficient
subliniat astăzi, este legat de adunarea într-un singur loc a unei impresionat număr de
publicații românești, risipite în toate spațiile locuite de români, practic tot ce s-a putut găsi
atunci din manuscrisele și tipăriturile de la noi. Activitatea biblioteconomică a lui Ioan Bianu
la Biblioteca Academiei Române începe în 1884 cu întocmirea Regulamentului Bibliotecii
Academiei, care nu este doar un regulament administrativ, ci, în principal, unul tehnic, care
are în vedere atât prelucrarea cărților și revistelor, cât și relațiile cu cititorii. Pe măsura creșterii
colecțiilor acestei biblioteci, Ioan Bianu aplică o serie de măsuri menite să faciliteze accesul
la publicații. Între anii 1903 și 1905, separă cărțile de reviste și dispune așezarea acestora pe
formate. În 1908 adoptă clasificarea lui Otto Hardwig, foarte apreciată în epocă, dar nu ezită,
în 1915, să o înlocuiască cu CZU, popularizată de Paul Otlet în Europa și care își dovedise
superioritatea.
Al. Sadi-Ionescu a fost o altă mare personalitate a biblioteconomiei românești. A lucrat
la Biblioteca Academiei și a fost inspiratorul lui Ioan Bianu pentru multe dintre realizările
acestuia. A fost un bibliograf de renume și colaborator principal al lui Bianu la Bibliografia
românească veche. A realizat un cod românesc de clasificare, rămas în manuscris, despre care
puțină lume mai știe, și a predat primul curs de biblioteconomie la noi, la Școala Superioară
de Arhivistică și Paleografie.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


valori Patrimoniale 9

Personalitățile despre care am vorbit până acum erau și oameni de știință sau
cultură, scriitori, literați, bibliografi, așa cum au fost și în alte țări în perioada de naștere a
biblioteconomiei ca domeniu științific distinct.
În secolul al XX-lea, ca urmare a creșterii exponențiale a numărului de publicații în
biblioteci, apar specialiștii în biblioteconomie a căror preocupare de bază este legată exclusiv
de activitățile din bibliotecă.
Vom începe prezentarea acestora cu Nicolae Georgescu-Tistu, cel mai reprezentativ
bibliolog din perioada interbelică. Ca și alți intelectuali români, Nicolae Georgescu-Tistu
studiază în străinătate. Studiile sale sunt în domeniul cărții și al bibliotecii. Urmează cursuri
la Collège de France, unde se familiarizează cu probleme de paleografie și cu aspecte specifice
ale cercetării cărții vechi, apoi la Bruxelles, la Institutul Internațional de Bibliografie al lui
Otlet, unde ia cunoștință de tehnologiile moderne ale clasificării și indexării documentelor,
în sfârșit la Berlin la Bibliothekswissenschlishes Institut din cadrul Universității din Berlin,
unde se formau bibliotecarii. Cu o asemenea pregătire, nu este de mirare că Georgescu-Tistu
obține titlul de doctor docent în bibliologie. Tistu a fost atât bibliotecar, cât și teoretician al
biblioteconomiei. A fost profesor la Școala Superioară de Arhivistică și Paleografie, succesor
al lui Sadi-Ionescu, dar și la Universitatea din București, unde a întemeiat învățământul
universitar biblioteconomic românesc, în anul 1932. În 1938 publică Orientări bibliologice,
prima lucrare serioasă în domeniul biblioteconomiei. Câțiva ani mai târziu, în 1944, editează
revista Scriptum (pentru anii 1943/1944), model de publicație de bibliologie, realizat după
ultimele standarde științifice ale epocii, cu articole în limbi diferite, în funcție de originea și
redactarea autorilor. Din păcate este un număr unic.
Un alt nume care trebuie evocat aici este cel al lui Ioachim Crăciun. Spre deosebire
de Georgescu-Tistu, Ioachim Crăciun s-a ocupat mai mult de bibliografie decât de
biblioteconomie. Ca și Tistu, studiază în Franța, dar la École des Chartre, apoi la Bruxelles, la
Institutul Internațional de Bibliografie. Inaugurează învățământul universitar de bibliologie
la Universitatea din Cluj, în anul 1932, cu lecția de deschidere, O știință nouă, bibliologia
în învățământul universitar din România. Este un bibliograf de prestigiu. Lucrările sale se
caracterizează prin erudiție și rigoare. Inițiază colecția Bibliotheca Bibliologica. Are ideea
creării unui institut național bibliografic, luându-l ca model pe cel creat de Paul Otlet. Din
păcate inițiativa sa nu s-a bucurat de sprijin din partea autorităților.
Perioada interbelică înregistrează un număr important de specialiști în domeniul
biblioteconomiei, cei mai mulți cu studii de specialitate, nume mai puțin cunoscute, dar
care au contribuit la afirmarea științei bibliotecii în România. Aproape toți au făcut studii în
străinătate pe care le-au fructificat la noi. Să ne oprim asupra câtorva dintre aceștia. Emanuel
Bucuța a fost un mare iubitor al cărții și al bibliotecii. În revista Buletinul cărții, dar și în
revista Boabe de grâu, pe care le-a editat, a militat pentru înființarea de biblioteci în mediul
rural, pentru o asociație profesională și pentru un învățământ de specialitate. Idei de susținere

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


10 valori Patrimoniale

a bibliotecii apar și în lucrarea sa, Biblioteca satului, din 1936. De reținut că editează și colecția
Cartea satului care se ocupă cu aceleași probleme. Bucuța a fost un aprig susținător al lui
Dimitrie Gusti și al Institutului Social Român, unde educația pentru carte și lectură ocupa
un loc important. Barbu Theodorescu este cunoscut prin lucrarea Manualul bibliotecarului,
editat în 1939, care a servit ca instrument de lucru multor bibliotecari ai timpului. Reținem
și două nume de directori de biblioteci, care au obținut rezultate remarcabile în organizarea
colecțiilor și modernizarea accesului la publicații. Este vorba de Karl Kurt Klein, director al
bibliotecii Universității din Iași și Christina Tudori, director al Bibliotecii Academiei de Înalte
Studii Comerciale.
Creșterea numărului de biblioteci și profesionalizarea activității de bibliotecă a
condus la înființarea de asociații profesionale. Imediat după război, în 1919, se constituie
Asociația Bibliotecilor Publice, sub conducerea lui Nicolae Iorga, care și-a propus să
refacă bibliotecile distruse de război și să înființeze noi biblioteci populare. Anii care au
urmat nu au avut niciun fel de urmări pozitive în activitatea asociației, astfel încât aceasta
și-a încetat activitatea. În 1923, se înființează Asociația Bibliofilă Română, după model
francez, sub conducerea lui Jean Steriadi, pasionat bibliofil. Asociația a strâns un grup
de intelectuali preocupați de cărți cu valoare bibliofilă, încercând să dezvolte o emulație
pentru cărțile vechi și de valoare românești. La inițiativa lui Ioan Bianu, în 1924, ia naștere
Asociația Bibliotecarilor din România în al cărei program găsim cele mai importante
probleme biblioteconomice românești – înființarea de biblioteci, tehnici moderne de lucru
în biblioteci, învățământ de specialitate, legislație de bibliotecă. În calitate de președinte
al acestei asociații, Ioan Bianu participă la reuniuni europene de profil, la care prezintă
aspecte legate de bibliotecile românești.
Venirea regimului comunist la putere a întrerupt cursul ascendent al biblioteconomiei
românești din perioada interbelică. Mulți dintre bibliotecarii competenți au fost înlăturați
din biblioteci fiindcă nu mai răspundeau noilor comandamente ideologice.
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1542/1951 privind măsurile ce trebuie luate pentru
îmbunătățirea activității bibliotecilor din Republica Populară Română, publicată în Monitorul
Oficial nr. 120 din 29 decembrie 1951, este documentul biblioteconomic de referință emis de
regimul comunist. Această hotărâre are valoarea unei legi a bibliotecilor și a avut valabilitate,
cu mici ajustări, în întreaga perioadă comunistă. Ea cuprinde atât părți pozitive, cât și negative.
Între părțile pozitive cităm: crearea Fondului de Stat al Cărții; crearea Bibliografiei Naționale
Curente și a Bibliografiei Naționale Retrospective; crearea de biblioteci regionale, raionale
și comunale (înființarea anuală a câte 300 de biblioteci regionale, raionale și comunale cu
câte 1500 volume și bibliotecar salariat); norme pentru împrumutul interbibliotecar; norme
pentru schimbul interbibliotecar; instrucțiuni pentru păstrarea securității și igienei fondurilor
bibliotecilor; constituirea unui cod unitar de norme și tehnici de bibliotecă (introducerea
registrului inventar și a registrului de mișcare a fondurilor); forme unice de evidență și de

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


valori Patrimoniale 11

statistică în toate bibliotecile științifice, documentare, de masă și școlare. Documentul a


avut și însemnate părți negative: eliminarea bibliotecarilor care nu corespundeau din punct
de vedere politic; introducerea cenzurii comuniste în biblioteci și eliminarea din circuitul
lecturii a unor mari valori ale culturii noastre (fondul secret); cărțile devin mijloace fixe și
nu pot fi eliminate din colecții, chiar deteriorate, decât cu dificultate; bibliotecarul devine
gestionar egal cu cel dintr-o unitate comercială. Declinul bibliotecilor românești a devenit
vizibil în ultimii ani ai regimului, când numărul bibliotecilor, dar și al bibliotecarilor se
reduce progresiv.
După 1989, speranțele bibliotecarilor capătă un nou contur. Între 1990-2000, când
are loc un reviriment în domeniul bibliotecilor, se începe construcția mai multor clădiri de
bibliotecă; se elimină legile care îngrădesc accesul la cărți și documente aflate la fondul secret;
bibliotecarul nu mai este gestionarul comercial al colecțiilor; se constituie structuri cu rol de
coordonare pe plan național (Comisia Națională a Bibliotecilor) sau de ramură (Consiliul
Național al Bibliotecilor din Învățământ).
Ca activitățile biblioteconomice să se desfășoare în condiții cât mai apropiate de
cerințele contemporane, asociațiile de bibliotecari recent constituite impun o serie de
modificări în legislație, favorabile bibliotecilor în totalitate sau numai anumitor categorii de
biblioteci. Astfel, apar: Decretul-lege nr. 141/1990 privind organizarea activității de informare
și documentare (Sistemul Național de Informare și Documentare - SNID); Regulamente de
organizare a tuturor tipurilor de biblioteci (naționale, universitare, publice și școlare); Legea
nr. 111/1995 privind depozitul legal de documente modificată prin Legea nr. 209/2007;
Ordonanța Guvernului nr. 84/1998 privind constituirea fondului de susținere a bibliotecilor
din învățământ (surse extrabugetare, sume provenite din cărți pierdute, alte venituri ale
bibliotecilor).
Prin Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic – bibliotecarii din
învățământ devin cadre didactice auxiliare, beneficiind astfel de un salariu decent, dar și
de o altă poziție în structura unității de învățământ din care fac parte. Cartea din colecțiile
bibliotecilor este altfel privită prin Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural național mobil.
Momentul cel mai important în istoria biblioteconomiei românești de după 1989 îl
reprezintă apariția Legii bibliotecilor nr. 334/2002. Spre deosebire de alte state, unde există o
lege a bibliotecilor numai pentru bibliotecile publice, legea românească are în vedere toate
tipurile de biblioteci și se ocupă de toate aspectele activității biblioteconomice (patrimoniu,
personal, conducere, relații cu autoritățile, utilizatori). Legea creează chiar o Comisie Națională
a Bibliotecilor, care supervizează totalitatea aspectelor biblioteconomice românești, mergând
de la construcția de biblioteci și ajungând până la tipizatele utilizate în activitatea cu cititorii.
Legea nr. 186/2003 privind promovarea culturii scrise are în vedere și achizițiile de
publicații pentru bibliotecile publice și școlare.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


12 valori Patrimoniale

O problemă care se cerea a fi rezolvată grabnic era legată de formarea profesională,


România fiind singura țară din Europa care nu a avut învățământ de specialitate în întreaga
perioadă comunistă. După modele străine și cu sprijinul profesorilor de biblioteconomie
din alte țări invitați în România, în 1990 se pun bazele învățământului biblioteconomic
de lungă durată la Universitatea din București, care a purtat diferite nume ținându-se
seama deopotrivă de vechea tradiție românească, dar și de evoluțiile mondiale ale școlilor
de biblioteconomie (1990 - bibliologie și știința informării; 2005 - biblioteconomie și
știința informării; 2011 - științe ale informării și documentării). Lipsa de personal calificat
impune, un an mai târziu, și o formă de pregătire de scurtă durată, de 3 ani, Colegiul de
biblioteconomie-arhivistică. Din 2002, se fac și studii doctorale în biblioteconomie, iar din
2005, prin noile modificări aduse învățământului superior, apare forma de pregătire prin
master și cursuri postuniversitare. Începând cu anul de învățământ 2006-2007, ca urmare
a extinderii centrelor de informare și documentare, se pregătesc alături de bibliotecari și
profesori documentariști.
După modelul Bucureștiului, iau naștere școli de biblioteconomie în numeroase alte
orașe, astfel: Sibiu – 1991, Târgoviște – 1993, Brașov – 1995, Cluj-Napoca – 1995, Oradea
– 1996, Suceava – 2005. Cu excepția școlii de la Cluj-Napoca și a celei de la Sibiu, care
funcționează încă, celelalte, din lipsă de candidați, și-au încetat activitatea. Singurul loc în
care există astăzi o catedră de specialitate și un corp profesoral cu normă completă numai la
catedră este la București, în celelalte ca profesori sunt specialiști din bibliotecă care predau
cursuri de biblioteconomie.
Un rol important în susținerea și dezvoltarea profesiei de bibliotecar l-au avut
asociațiile de bibliotecari. Începând cu 1990, s-au înființat mai multe asociații profesionale
ale bibliotecarilor din România (Asociația Bibliotecarilor din România - ABR, 1990,
Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România - ANBPR, 1990,
Asociația Bibliotecarilor și Documentariștilor din România - ABIDOR, 1997-2013, Asociația
Bibliotecarilor din Biblioteca Națională - ABBNR, 1999, Asociația Bibliotecarilor Maghiari
din România - ABRM, 1990, Federația Asociațiilor de Bibliotecari din România - FABR,
1999-2007). Dintre acestea doar două, ABR și ANBPR, au o largă cuprindere națională și
activități extinse legate de formarea profesională. Celelalte fie ca s-au desființat, fie că și-au
încetat activitatea. O preocupare constantă în sprijinul formării continue prin editarea de
cărți și alte materiale de studiu și cercetare o are ABR, care a ajuns cu colecția „Biblioteca
ABR” la numărul 31.
După 1989, literatura de specialitate s-a dezvoltat intens, ca urmare a dezvoltării
învățământului de specialitate și a cerințelor de perfecționare continuă. Au apărut multe
monografii care au în vedere subiecte variate de biblioteconomie. Lucrarea cea mai importantă
realizată în domeniul biblioteconomiei la noi, una dintre puținele de acest gen existente în
lume, este Tratatul de biblioteconomie, în patru volume, totalizând 2267 de pagini, apărut sub

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


valori Patrimoniale 13

auspiciile Asociației Bibliotecarilor din România. Indicii acestuia, de nume și de subiecte, vor
fi curând tipăriți, sub forma unei lucrări distincte, permițând o orientare exactă a cititorului
asupra conținutului Tratatului.
În afară de lucrări monografice, au apărut câteva reviste, care și-au dobândit
notorietate. În 1997, Asociația Bibliotecarilor din România a scos Buletin ABR, devenit în
2005, Revista română de biblioteconomie și știința informării, în ediție bilingvă româno-
engleză, singura revistă de biblioteconomie de nivel academic de la noi, astăzi numai în
format electronic și numai în limba engleză. Catedra de Științele informării și documentării
de la București editează din anul 1995 revista, cu apariție anuală, Studii de biblioteconomie
și Știința Informării.
La BCU „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, apare din 2011, revista Philobiblion, dedicată
îndeosebi cercetărilor privind manuscrisele și cartea veche.
Multe dintre bibliotecile județene de la noi editează reviste cu caracter cultural general,
dar în care apar și articole de specialitate, cu o periodicitate mai mult sau mai puțin regulată.
Dintre acestea, pe o poziție fruntașă se află Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” din Galați.
Această bibliotecă editează publicațiile Axis Libri, din 2008, Buletinul Fundației Urechia
(care datează din 1901, reluat 1990), Anuarul Științific al Bibliotecii „V.A. Urechia”, din 2014.
Biblioteca Metropolitană București editează Biblioteca Bucureștilor, pe hârtie și în format
electronic, Biblioteca Județeană „Ion Heliade Rădulescu” din Târgoviște editează revista
Curier, din 1994, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare editează revista Biblioteca
septentrionalis – care apare atât în format pe hârtie, cât și în format electronic, Biblioteca
Județeană „Gheorghe Asachi” din Iași editează Asachiana, din 2013, Biblioteca Județeană
„Gh. Barițiu” din Brașov editează Astra, un serial tip magazin, în condiții grafice excelente,
din 2010.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


14 valori Patrimoniale

Ipostaze ale cărții,


milostenii, blesteme și
dedicații în însemnările
manuscrise de pe vechile
cărți românești

Leti ți a burui ană, bibliotecar ,


bi bl i o t e c a „V. A . U re c h i A” Ga l aț i

Pentru o lungă perioadă după inventarea tiparului, cartea a reprezentat pentru cei
care-și permiteau să o dețină, un obiect de preț, dar și o oportunitate personală de asigurare
a hranei spirituale precum și un leac de mângâiere a sufletului în vremuri de restriște, așa
cum încă s-a păstrat consemnat în piatră deasupra porții la intrarea într-un celebru templu
din zorii civilizațiilor antice. De asemenea, și cei care acordau zăbavă pentru „cetitul cărților”,
după apariția invenției lui Guttenberg, au simțit imboldul de a face astfel de însemnări, atât
despre efectul lecturii cărților, cât și despre motivațiile care au stat la baza procurării lor sau
despre scopul realizării unor donații.
În colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” din Galați, pe tipăriturile vechi românești se
păstrează o sumedenie de astfel de însemnări manuscrise, care atestă rolul jucat de carte
atât ca obiect de consum cultural, cât și ca valoare bibliofilă și patrimonială. Cele mai multe
însemnări manuscrise de pe marginea cărților vechi sunt consemnări de proprietate ce redau
crâmpeie de viață, fapte și evenimente notabile, cu datări și semnături, acestea constituindu-
se uneori în veritabile fragmente de cronică. În același timp, urmărind referirile directe la
carte, se poate reconstitui locul pe care aceasta îl ocupa în viața spirituală a românilor.
Multe dintre atributele ce însoțesc termenul „carte” sau substitutele sale sunt din sfera
lexicului spiritual-religios, iar epitetele demonstrează locul de cinste la care aceasta se situa în
viața cotidiană a oamenilor. Astfel, constatăm că unele expresii, frecvent întâlnite în adnotări,

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


valori Patrimoniale 15

se trag dintr-un fel de halou mistic conferit


cărții, iar altele indică obișnuința utilizării
unor practici magice cu rol de protecție.
Fie că este denumită „carte”, „cazanie”
sau „pravilă”, după cum reiese în exemplele
de mai jos, epitetul „sfânt” este des întâlnit
în însemnări și subliniază principalul rol al
cărții în viața omului, acela de leac pentru
suflet: „sfânta carte”, „au luat[-o] Mărie
pintru sufletul ei” (Evanghelie învățătoare,
Govora, 1642, p. 8); „sfântă Cazanie”
(Evanghelie Învățătoare, Mănăstirea Dealu,
1644, p. 13); „această sfântă carte, anume
pravilă”, „sfântă pravilă” (Îndreptarea
legii, Târgoviște, 1652, f. 22 nen.); „sfântă
Mărgăritară” (Ioan Gură de Aur, Mărgăritare,
București, 1691, p. 3); „sfântă carte anume
Molitvenicul” (Molitvenic, Târgovişte, 1713,
p. 92); „ilustră și convinabilă pentru omul
cu credință fierbinte și temător de cuvintele
mântuitorului Iisus. 1882 octombrie.
Cantorul Iliescu”, precum și „această sfântă și Sf. Ioan Damaschin, gravor: Ioannis. În: Octoih,
dumnezeiască carte ieste plină de bunătate” Blaj, 1760, f. de titlu, verso. Cota BVAU CS II 24.
(Miniat, Ilie. Cazanii de prăznuire, București, 1742, f. lim., d 1); „cinstită și sfântă carte”
(Evanghelie, Iași, 1762, p. 1); „această sfântă și dumnezeiască carte” (Simion, Arhiepiscopul
Thesalonicului. Voroava de întrebări și răspunsuri, București, 1765, f. 4 nen.); „De mult ai avut
dragoste asupra acestei cărți [că am zis] acela un prietin nouă este” (Grigore, Mitropolitul
Țării Românești. Dovedire împotriva eresului armenilor. București, 1824, f. titlu verso).
Multe însemnări conțin expresii stereotipe, cum ar fi „să să știe că...” sau „scris-am cu
mâna de țărână...”, care fixează un alt rol al cărții, acela de martor sau depozitar informațional
al momentelor importante din viața deținătorului, a numelui său și al membrilor familiei
sale, cu speranța că astfel se va învinge efemeritatea existenței biologice: „Antonie Gellici,
capelan[ul] parohiei Susan. Însemnat 27 noembrie 1845 că mîna va putrezi iară scrisoarea
în veac va rămânea și se va pomeni” (Evanghlie, Snagov, 1697, p. 56); „Spre eternă suvenire
însemn aicia...” (Maxim Peloponesianul. Carte sau lumina, Snagov, 1699, coperta 1, interior);
„Scris-am eu Giurcă Gheorghe cu mâna de țărână și pana de găină. Scrisoarea va rămânea
și mâna va putrezi”, „Scris-am cu mâna de țărână și cu pana de rață pentru aducere aminte”
(Octoih, Blaj, 1760, forzaț post.); „Scris-am cu mâna de țărână, cu pana de gâscă. Mâna va

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


16 valori Patrimoniale

putrezi, iar scrisoarea în veci va trăi. George Giurea” (Catavasiariu grecesc și românesc. Buda,
1818, coperta 2, interior). Alteori, cititorii își menţionează smerit doar numele: „Am citit și
eu robul lui Dumnezeu Scarlat Nicolae” (Molitvenic. Rm. Vâlcea, 1730, f. 2 nen).
Printre numeroasele exemplare ce conțin istorioare se află și unul care a fost salvat de
la distrugere după Primul Război Mondial. Despre episodul cu pricina, salvatorul relatează:
„După războiul cel mare 1916-1918 din care țara noastra România a eșit mărită în vechile ei
hotare, m-am dus pe la sf. Schit Brazi pe care ca protopop al județului l-am ocrotit și am găsit
o jale. Totul era distrus și risipit. Acest Tipic l-am găsit zvârlit prin grădina. Ca iarăși să-l dau
sfântului schit Brazi eu protoiereul Stavrofor, Clement Bontea, din Focșani. Anul 1918 luna
martie 19” (Tipicon, Iași, 1816, p. 23).
Prețul pe care cumpărătorii erau nevoiți să-l plătească pe cărți atrăgea de bună seamă și
tentații necreștinești asupra lor și de aceea, adesea, proprietarii încercau să le protejeze contra
sustragerii cu ajutorul formulelor magice de tipul blestemului: „Această sfântă Cazanie este
la biserica din Cerbișori și cine o va ispiti să o fure să fie afurisit de domnul Isus Hristos
(Evanghelie Învățătoare, Mănăstirea Dealu, 1644, p. 13-16); „Cine s-ar întâmpla să o fure să
fie afurisit de toți părinții sfinți de la Nicheia” (Îndreptarea legii, Târgoviște, 1652, p. 10); „l-am
cumpărat să rămâie pomenire copiilor mei și celor ce vor ceti pe dânsa să zică Dumnezeu să
erte. Iar de l-a înstrăina cineva făr de voea mea ca să nu știu eu sau copiii mei cine l-au [luat]
să fie supt blăstămul sfântului nostru botezător și a toți sfinților de la cele 3 soboare. Amin”
(Ioan Gură de Aur, Mărgăritare, Bucuresti, 1691, p. 3-21); „cine l-a lua va să fie blestemat de
cei trei sute de sfinți” (Catavasier, Râmnic, 1753, f. 1 nen.); „cine să va ispiti să o fure [să fie]
blestematu...” (Molnar, Ioan. Retorica, Buda, 1798, coperta 1, interior); „Și această sfântă carte
ce se numește Biblie este a dumnealui robu lui Dumnezeu chir Ivanciu, iar cine va îndrăzni a
o fura să fie blestemat de 300 sfinți părinți, iar cine va citi să zică Dumnezeu să-l miluiască în
veci amin” (Biblia, Sankt Petersburg, 1819, pe f. lim.).
Alt deținător respinge această practică pe care o consideră nesănătoasă:
„Sunt mulţi cari au stăpânit această carte și cu blestem au blestemat pre cel ce va fura.
Însă eu nu-l voiu blestema că blestemul e în gura nebunilor. Numai judece-l Dumnezeu cu
dreptate. Și mie să-mi fie Dumnezeu milostiv. Gheorghe Petrovici protopop al Hășmașului
lăcuind în Belinț, 16 ianuarie 1809 anu.” (Îndreptarea legii, Târgovişte, 1652, p. 465, d 1).
Pentru propria pomenire sau a apropiaților, ori pentru răsplătirea unor persoane cartea
constituia un dar de mare preț: „s-au dăruitu sfinției sale părintelui episcop Mitrofan ca să
mă pominească, 1729”; „Această Cazanii am dat-o bisericei Precista din Târgul Ocna pentru
pomenirea mea și tot neamul meu. Eufrosina Ghica, 1878 februarie” (Miniat, Ilie. Cazanii
de prăznuire, București, 1742, f. 3-5, d1, f. 476); „Am cetitu servitiului din Triodu 1891 în
postulu mare. I. Herțiu” (forzaț anterior) „sfânta carte” cumpărată pentru sufletul fratelui său
și a neamurilor sale, „s-au dat la beserica de Marin, [...] iara care o va fura, au o va schimba
pe alta sau o va înstrăina di la biserica de Marin să fie afurisit...” (Triodion, Blaj, 1800). O

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


valori Patrimoniale 17

raritate printre însemnările de pe cartea


veche religioasă este și această dedicație
în versuri pe cartea de dar: „Fii în Isus
prea iubit[ă]/ Și de-a pururea dorit[ă]/
Te poftesc mă rog primește/ Acest dar
și pomenește/ Pre cel ce-i îndatorit/ A
nu uita până-n sfârșit/ Prietșugul cel
curat/ Fără de intrigi arătat” (Învățătura
creștinească. Iaşi, 1790, f. de gardă).
O altă practică de donare a cărților
viza preponderent figurile bisericești. Pe
lângă semnificația gestului de pomenire
și milostenie, apărea uneori și intenția
asigurării unei utilități practice, oficierea
în cadrul slujbelor sau chiar pregătirea
pentru exigențele profesionale: „o au
dat la beserica de pe Marin [să] fie
pomană sufletul frate-su Petrea canon
pentru un sărindariu și care preot va fi la
beserica de Marin să fie dator a pomeni.
Pomenește doamne sufletul robului tău Însemnare manuscrisă pe forzaț posterior, în: Octoih,
Petrea și Pascu și Florea 1778” (Octoih, Blaj, 1760. Cota BVAU CS II24.
Râmnicu Vâlcea, 1742, f. 18-45); „o au dat în mâna lui popa Ursu să-i fie pomană. De vor fi
popi feciorii lui popa Ursu cartea să fie în mâna lor. Iară cine s-ar afla să o vânză au să o fure
să fie afurisit” (Molitvenic, Târgovişte, 1713, f. 126-136); „Această prăvilioară s-au dat de la
sfânta Mitropolie preotului Teodor când s-au hirotonisit și s-au rânduit la satul... în județul
Ialomița ca să îndeletnicească la cetirea ei și cându i să va face cercare de la mitropolie să știe
răspuns la toate cele ce va fi întrebat dintr-însa. 1801 ghenar 15” (Carte folositoare de suflet,
București, 1800, ed. a II-a, f. 6 nenum.) și „Aceasta pravilă a pământului întocmai dupa cea
grecească s-au dat a fi la logofeție departamentului străinilor pricini, ca să fie în păstrare
de-a pururea în mâna celor după condicari împreună cu cea grecească ca să metahisisească
în pricinile de judecăți ce se vor întâmpla. Constantin Bălăceanu vel logofăt 1809 ghenar 1”
(Legiuirea lui Caragea, București, 1818, f. titlu verso).
Totodată, cărțile erau un obiect transmis prin moștenire sau un cadou prețios pentru
cei apropiați, care ajungeau uneori să circule după zicala „dar din dar...”: „Această carte este
dăruită de la Vasile al Măriuței, lăsată de la Gh. Ocrainicul; au fost a lui Vasile Pricopi; au
scos-o D-zeu și mi-a dat-o mie spre folosu sufletesc Gheorghe Enache P. Diaconu” (Teofilact.
Tâlcuire la cele patru evanghelii, Iași, 1805, f. lim. post.).

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


18 valori Patrimoniale

Dintr-o altă însemnare reiese că transferul s-a facut prin schimb: „Iar acum eu am
dat-o părintelui ieromonahului Chelsie de la schitul Preuteștilor pe o icoană... cu preț 34 lei,
1874 martie 10. Susana Shimonaha” (Efrem Syrul, Cuvinte și învățaturi, M-rea Neamțului,
1818, vol. 3, p. 13, d 3). Uneori, transferul de proprietate îmbracă o formă juridică expresă și,
pentru asigurarea opozabilității față de terți, se apelează la prezența unor martori: „Această
sfântă carte s-au cumpărat în casa jupânului Lațcu […] și au fost martori gazdele şi jupâneasa”
(Îndreptarea legii, Târgovişte, 1652, p. 10).
În alte însemnări întâlnim mențiuni despre lucrările de intervenție asupra cărții: „Să să
știe că la leat 1822 s-au legat aceasta Cazanie pri toată cheltuiala robului Dumnezeu Mărin ot
Stănești și de mine Ioan ot Câmpulung” (Evanghelie Învățătoare, Mănăstirea Dealu, 1644, p.
788); „De când s-a legatu această carte la legătoriu de cărți. 1796 este tipărită cartea aceasta și
ține până la anul 1889” (Psaltire, Movilău, 1796, f. gardă). Însuși V.A. Urechia a consemnat pe
exemplarul Psaltirii în versuri a lui Dosoftei sursa și intervenția asupra lui: „Acest exemplar
l-am cumpărat din Banat și l-am completat pe cât posibil cu alt exemplar din care am luat filele
care lipsesc în acest de față. București 1896 noiemb. 27. V.A. Urechia” (Dosoftei. Psaltirea în
versuri. Uniev, 1673, f. lim. ant.). În ceea ce privește intervențiile pe text, unii cititori au operat
corecturi sau adăugiri pentru ameliorarea lizibilității, cum ar fi cazul la Cartea românească de
învățătură, Iași, 1643, la care peste literele estompate și greu de citit s-a suprascris cu creionul
și s-au adăugat expresii sinonime la cele învechite.
Fără a considera tema de cercetare epuizată, conchidem că toate însemnările acestea,
care aparțin majoritar preoților sau învățătorilor (în afara acestora și a înalților dregători
puțini știau să citească!) aduc și astăzi la lumină fiorul și prospețimea trăirilor omenești
de pe timpul unor vremuri în care centrul și simbolul viu al vieții spirituale erau biserica
și cartea. Fără îndoială, unicitatea acestor mesaje ce conturează pentru fiecare exemplar un
traseu individualizat, cu un istoric propriu, și care, totodată, conservă „amprentele” celor
care le-au citit și buchisit, constituie un plus semnificativ la valoarea bibliofilă și îmbogățesc
blazonul bibliotecii, acum și pentru posteritate.

Bibliografie

Biblia, Sankt Petersburg, 1819, 2 f. nen. + 12+ 303 p., CS II 137


Carte folositoare de suflet, București, 1800, ed. a II-a, 12 f. nen. + 157 p., CS II 54
Cartea românească de învățătură, Iași, 1643, CS IV 3
Hâncu, Gh., Cartea veche românească veche: Bibliografie, Galați, Biblioteca V.A.
Urechia, 1965, 192 p.
Catavasier, Ed. a 3-a. Râmnic, 1753, 2 f. nen. + 216 p., CS I 11
Catavasiariu grecesc și românesc, Buda, 1818, CS II 86

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


valori Patrimoniale 19

Dosoftei, Psaltirea în versuri, Uniev, 1673, 6 f. nen. + 258 f., CS II 4


Efrem Syru, Cuvinte și învățături, trad. de ieromonahii Isaac și Iosif, M-rea Neamțului,
1818-1823, vol. 1-3, CS IV 22
Evanghlie, Snagov, 1697, 3 f. nen + 180 f. [Tipărită de Antim Ivireanu], CS IV 6
Evanghelie, Iași, 1762, 4 f. nen. + 192 p., CS IV 16
Evanghelie învățătoare, Govora, 1642, 4 f. nen. + 600 p. CS 5
Evanghelie învățătoare, Mănăstirea Dealu, 1644, 4 f. nen. + 788 p. + 109 f. nen., CS IV 4
Grigore, Mitropolitul Țării Românești, Dovedire împotriva eresului armenilor.
București, 1824, 2 f. nen. + 155 p., CS I 80
Ioan Gura de Aur, Mărgăritare, adecă cuvinte de multe feliuri, Traducere de Șerban și
Radu Greceanu, Bucuresti, 1691, 6 f. nen. + 178 f., CS III 2
Îndreptarea legii, Târgoviște, 1652, 25 f. nen. + 760 p., CS IV 5
Învățătura creștinească, Iași, 1790, 1 f. titlu + 16 p., CS II 43
Legiuirea lui Caragea, București, 1818, 2 f. + 104 p. + 2 f. nen., CS. IV 21
Maxim Peloponesianul, Carte sau lumină, Snagov, 1699, 4 f. nen + 108 f., CS II 7
Miniat, Ilie, Cazanii de prăznuire, București, 1742, 4 f. nen. + 267 p., CS IV 12
Molitvenic, Rm. Vâlcea, 1730, 10 f. nen + 510 p. + 1 f. nen., CS II 15
Molitvenic, Târgoviște, 1713, 4 f. nen. + 496 p., CS II 10
Molnar, Ioan, Retorica, Buda, 1798, 296 p., CS II 51
Octoih, Blaj, 1760, 1 f. nen. + 498 + 219+ 36 p., CS II 24
Octoih, Râmnicu-Vâlcea, 1742, 4 f. nen. + 253 f. + 124 f., CS II 18
Psaltire, Movilău, 1796, 8 f. + 433 p., CS II 50
Simion, arhiepiscopul Thesalonicului, Voroava de întrebări și răspunsuri, București,
1765, 4 f. + 562 p. + 1 f., CS V 6
Teofilact, Tâlcuire la cele patru evanghelii, Iași, 1805, CS V 2374
Tipicon, Iași, 1816, 6 f. nen. + 728 p., CS V 2379
Triodion, Blaj, 1800, 1 f. titlu + 630 p., CS V 15

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


20 biblioteconomie şi ştiinţa informării

C A L I TAT E A SE RV IC I I L OR
OF E R I T E DE B I B L IOT E C A
„V. A . U R E C H IA” G A L AŢ I

catri na căl ui an, bibliotecar ,


bi bl i o t e c a „V. A . U re c h i A” Ga l aț i

În România, după anul 1990, odată cu apariţia calculatorului în prelucrarea informaţiei,


s-au produs schimbări majore şi la nivelul managementului din biblioteci. Pentru a putea
răspunde noilor provocări, activitatea managerială trebuie să se bazeze pe flexibilitate,
adaptabilitate şi creativitate. În acest context, implementarea managementului calităţii totale
în biblioteci implică crearea de noi structuri şi procese de interacţiune a personalului cu
utilizatorii şi totodată adaptarea obiectivelor bibliotecii la noile cerinţe ale societăţii din
secolul al XXI-lea.
Managementul serviciilor de bibliotecă face parte din ştiinţa managementului care
studiază tehnicile de conducere a bibliotecilor, procesele şi relaţiile de management din
biblioteci, în scopul obţinerii şi furnizării instrumentelor şi serviciilor de informare în
acord cu tendinţele de evoluţie manifestate în era informatizării. Calitatea serviciilor într-o
bibliotecă este influenţată atât de factorii interni dependenţi de munca bibliotecarului, cât şi
de factorii externi independeţi de activitatea acestuia. De multe ori, între aceşti factori există
interdependenţă. De exemplu, implementarea strategiei de achiziţie care vizează numărul
de documente din fondul bibliotecii, un factor intern, depinde de posibilitatea obţinerii de
fonduri necesare achiziţiilor, un factor extern.
Ca utilizator al unei biblioteci publice contemporane, am aşteptări dintre cele mai
mari, începând cu ambientul oferit de bibliotecă, calitatea şi mărimea fondului de documente,
diversitatea şi calitatea serviciilor oferite, paleta şi atractivitatea manifestărilor oferite ca
alternativă de petrecere a timpului liber, înlesnirea accesului la clădire, documente, servicii,
posibilitatea accesului de la distanţă la toate acestea prin intermediul website-urilor şi, nu în
ultimul rând, amabilitatea şi profesionalismul bibliotecarilor.
Biblioteca publică gălăţeană, o bibliotecă istorică având în vedere că este înfiinţată
din 1889 prin Decret regal semnat de Regele Carol I, a avut, în cei 130 de ani de existenţă,

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


biblioteconomie şi ştiinţa informării 21

în centrul atenţiei, utilizatorul. Fondul enciclopedic a acoperit nevoile de informare din


toate domeniile cunoaşterii. Informatizarea Bibliotecii a început în anul 1992, iar primul
serviciu bazat pe Worl Wide Web a fost oferit utilizatorilor prin publicarea, în iunie 1999,
a primei versiuni a homme page-ului Bibliotecii. Odată cu informatizarea bibliotecii s-au
produs mari transformări la nivelul tipurilor de servicii oferite şi a tipurilor de documente
achiziţionate. Începând cu anul 1992 şi până în prezent, Biblioteca „V.A. Urechia” depune
eforturi considerabile pentru a menţine eficienţa şi calitatea serviciilor pentru utilizatori. Iată
câteva dintre punctele tari care au apropiat utilizatorul de bibliotecă de la reabilitarea din
2004 şi până în prezent:
1. Accesibilitate:
• Remodelarea spaţială a zonei destinate împrumutului de documente la domiciliu:
utilizatorul este întâmpinat în hol, pe dreapta, de un pupitru modern unde îşi poate returna
singur documentele, în stânga sunt spaţiile expoziţionale şi de informare despre activităţile
desfăşurate, în faţă un pupitru de referinţe, unde doi bibliotecari furnizează informaţii şi
referinţe şi însoţesc utilizatorul spre zona cu documente. Pentru tipul de informaţii şi
referinţe care necesită mult timp de documentare, utilizatorii apelează la serviciile Biroului
de referinţe cu acces tot din holul de la intrare. Desfiinţarea uşilor, existenţa unui TV pe hol,
dotarea sălilor cu scaune, mese şi PC dau libertate, confort şi bună dispoziţie utilizatorilor.
Tot legat de ambient s-a renovat iluminatul (iluminat controlat prin senzori), s-a asigurat
microclimatul controlat (vara şi iarna), existenţa echipamentelor automate pentru asigurarea
umidităţii controlate, uşi dotate cu dispozitive pentru acces controlat, existenţa unui generator
de curent care asigură autonomie de aproximativ 8 ore din perspectiva alimentării cu energie
electrică a sistemelor;
• Înfiinţarea a patru filiale în cartierele mari ale oraşului au înlesnit accesul utilizatorului
la sediile Bibliotecii;
• Programul cu publicul este de 12 ore pe zi, de luni până vineri în toate lunile anului,
cu excepția perioadei vacanței de vară pentru copii (lunile iunie-septembrie) când programul
cu publicul este de 8 ore pe zi. Duminica, programul la Sediul Central al Bibliotecii este de 5
ore.
2. Colecţii:
• În sălile cu documente destinate adulţilor s-a restructurat modul de aranjare la raft
combinându-se aşezarea sistematico-alfabetică cu o aşezare în funcţie de domeniile de interes
şi grupele de vârstă. Accesul este liber la raft!
• Achiziţiile anuale de până la 30.000 de unităţi de evidenţă au mărit şi actualizat
fondul;
• Politica de achiziţie a vizat cu precădere resursele aflate pe suport electronic (CD, DVD,
CD-ROM, DVD-ROM) şi oferirea lor spre împrumutul la domiciliu, dar si achiziţionarea de
cărţi Daisy pentru nevăzători;
• Achiziţiile se fac din toate domeniile cunoaşterii, iar politica de achiziţie se bazează
şi pe sugestiile formulate de către utilizatori.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


22 biblioteconomie şi ştiinţa informării

3. Personalul:
• Bibliotecarii din toate secţiile au beneficiat de cursuri de perfecţionare în domeniul
comunicării, relaţiilor cu publicul, managementul proiectelor, prelucrarea documentelor, IT,
achiziţii publice etc. Un punct tare îl constituie prezenţa bibliotecarilor tineri la relaţiile cu
publicul. Cei tineri sunt mai flexibili când vine vorba de schimbare, de dobândirea de abilităţi
în zona tehnologiilor informaţionale şi de comunicare, de abordarea unui comportament
deschis, amabil. În procesul de servire al utilizatorului, personalul de contact este elementul
primordial: zâmbetul şi amabilitatea încurajează utilizatorul să înainteze şi să-şi formuleze
întrebările, apoi rapiditatea şi corectitudinea răspunsurilor primite îl motivează să mai vină
şi a doua oară în bibliotecă;
• De profesionalismul bibliotecarului depinde calitatea tuturor serviciilor: identificarea
corectă a documentului care conţine informaţia dorită, corectitudinea descrierilor
bibliografice standardizate, întocmirea bibliografiilor, calitatea achiziţiilor, îndrumarea în
folosirea noilor tehnologii, tranzacţii corecte, organizarea de manifestări de interes pentru
utilizatori, calitatea recondiţionării şi restaurării documentelor etc.
4. Tehnologia
• În prezent, utilizatorii au la dispoziţie un număr de 52 de PC, 4 imprimante, 4
scannere, 2 cititoare de cărţi electronice, 3 fotocopiatoare;
• Tranzacţiile de împrumut la domiciliu, rezervările, prelungirile, consultările la sala
de lectură, împrumutul interbibliotecar se realizează în sistem informatizat;
• Existenţa porţilor magnetice la intrare şi securizarea documentelor cu banda
magnetică, antifurt;
• Existenţa echipamentelor necesare eliberării permiselor de tip card cu fotografie;
• Sistem de monitorizare cu camere de supraveghere;
• Automatizarea bibliotecii prin existenţa unei reţele electrice cu cinci subsisteme,
reţea de date (LAN, VPN, WAN), reţea internă de telefonie cu trunchiuri externe şi
servicii de tip interior, reţea video, reţea audio (furnizare de semnal analogic în sălile de
audiţie), reţea antiefracţie, antiincendiu şi antiinundaţie, reţea antifurt şi de control al
accesului;
• Server extern;
• Soft integrat de bibliotecă (TinRead).
5. Servicii:
Utilizatorii beneficiază de servicii bazate pe instrumente moderne specifice conceptului
Library 2.0:
OPAC-ul este de nouă generaţie:
• cu interfaţă modernă web;
• navigare faţetată;
• permite utilizatorilor să facă recomandări, recenzii;
• utilizatorul poate să se autentifice în sistem şi să-şi verifice contul (împrumuturile în
curs, data de expirare a perioadei de împrumut, datoriile de plată);

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


biblioteconomie şi ştiinţa informării 23

• utilizatorul îşi poate actualiza informaţiile personale (telefon, e-mail, adresă etc.) dar
fără să aibă acces la schimbarea numelui sau a numărului de permis/card;
• se pot transmite mesaje către personalul bibliotecii (informații și referințe virtuale);
• utilizatorii pot verifica disponibilitatea unui document şi pot solicita reţinerea
(rezervarea) unui exemplar sau rezervarea pe titlu;
• socializare bazată pe subiectele citite de interes comun (căutarea pornind de la topicul
adnotărilor realizate de cititori);
• navigare bazată pe elementele de bază (entități, atribute și relații) ale modelului
conceptual FRBR (Cerințe Funcționale pentru Înregistrările Bibliografice);
• înregistrări catalogate într-un format bibliografic (UNIMARC) respectându-se cele
mai recente standarde, reguli și norme stabilite la nivel internațional;
• interfaţă pentru dispozitive mobile (telefoane mobile, telefoane inteligente, tablete cu
sisteme de operare variate);
• căutare distribuită (o căutare este transmisă către mai multe surse de informare şi
rezultatele primite sunt combinate şi prezentate cititorului).
Website-ul Bibliotecii conţine servicii moderne de comunicare a utilizatorului cu
biblioteca: mesagerie instantanee (rubrica Întreabă bibliotecarul), reţele social-media (G+,
Facebook), blogul CIC unde utilizatorii au posibilitatea de a pune întrebări, ori comenta
la fiecare articol postat şi, mai mult, pot fi anunţaţi despre noutăţi prin sistemul RSS (web
feed-uri):
• site-ul poate fi accesat prin intermediul telefonului mobil;
• Biblioteca este prezentă prin intermediul site-ului în reţele sociale (G+, Facebook),
reţele de partajare a fotografiilor (Flickr, Pinterest);
• site-ul conţine un tip de unealtă social-media de tip wiki, în rubrica InfoGhid unde
utilizatorul are posibilitatea să contribuie la completarea conţinutului.
Utilizatorul poate merge în Secţia Multimedia pentru audiere şi vizionare, se
poate opri în Compartimentul Referinţe electronice şi Internet unde, folosind un
PC, are acces la Internet, îşi poate crea documente, poate printa pe hârtie sau stoca
informaţia pe dispozitive optice de stocare proprii, poate consulta baza de date
legislativă Indaco, poate consulta cărţi şi periodice la sala de lectură, poate xeroxa,
contra cost, documente.
De 11 ani, Biblioteca, împreună cu alţi organizatori locali, naţionali și internaționali,
oferă gălăţenilor, timp de cinci zile, un frumos târg de carte. În luna iunie se desfăşoară
ediţia anuală a carnavalului dedicat copiilor (derulat fără întrerupere de 39 de ani!),
săptămânal, scriitorii au posibilitatea să-şi lanseze cărţile în cadrul Salonului literar „Axis
Libri” organizat de Bibliotecă; în vacanţa de vară, copiii îşi petrec timpul liber la Biblioteca
Estivală în Parcul central „Mihai Eminescu” sau Grădina Publică.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


24 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Analiza SWOT a Bibliotecii:


Puncte tari Puncte slabe
• Achiziţii anuale de documente din • Puţine eliminări de documente şi de
toate domeniile cunoaşterii aici o rată mare de înnoire a colecţiei (peste
• Fond enciclopedic actualizat 25 de ani, în condițiile în care acest indicator
• 4 filiale deschise în diverse cartiere este considerat bun pentru o valoare până
ale oraşului în 10-15 ani)
• Amenajare modernă atât a Sediului • Spaţiu insuficient pentru
Central, cât și a sediilor filialelor documentele cu acces liber la raft
• Existența Centrului de Excelenţă, • Există şi bibliotecari mai puţin
care oferă servicii utilizatorilor adulţi cu flexibili şi amabili
vârsta cuprinsă între 41-60 de ani și cursuri • Fondul de Colecţii speciale nu este
profesionale pentru colegii bibliotecari din integral convertit în sistem informatizat
bibliotecile comunale • Fondul de Colecţii speciale nu este
• Personal specializat și tânăr digitizat
• Tehnologia este bine reprezentată • Utilizatorul poate restitui
(bibliotecă automatizată) documentele doar la sediul de unde le-a
• Catalogul online (OPAC) este vizibil împrumutat
şi accesibil online • Servicii foarte puţine dedicate
• Deţine un fond de Colecţii speciale persoanelor cu dizabilităţi
de valoare (unele titluri sunt de valoare • Spaţiu restrâns pentru activităţi de
patrimonială) loisir dedicat utilizatorilor
• Oferă suportul info-documentar • Promovare insuficientă a
pentru educaţie şi cercetare documentelor deţinute
• Serviciile oferite sunt gratuite
• Desfășoară manifestări multiple şi
variate dedicate tuturor categoriilor de
vârstă
Oportunităţi Ameninţări
• Construirea unui sediu nou și • Migrarea personalului
modern, mult mai generos ca spaţiu • Reconversia profesională
• Atragerea utilizatorilor prin diver­ • Evoluţia rapidă a tehnologiei
sificarea paletei de activităţi informaţiei și fonduri insuficiente pentru
• Dezvoltarea voluntariatului achiziția noilor tehnologii
• Instalarea unui echipament de • Fonduri insuficiente pentru achiziția
autoîmprumut de tip RFID de documente
• Lărgirea ariei de eligibilitate a
bibliotecilor în accesarea fondurilor
europene

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


biblioteconomie şi ştiinţa informării 25

• Restructurarea website-ului • Existenţa competitorilor (biblioteci


Bibliotecii şi mărirea gradului de universitare) și alte organizații non-
interactivitate utilizator-bibliotecă profit care organizează activități cultural-
• Dezvoltarea serviciilor oferite prin educative pentru copii și tineret
intermediului website-ului • Reorientarea utilizatorilor către alţi
• Dezvoltarea programelor de integrare furnizori culturali
socială
• Îmbunătăţirea şi eficientizarea
comunicării

Gradul de satisfacţie a utilizatorilor indică calitatea serviciului oferit. Din acest motiv,
biblioteca, prin cercetări de marketing, va trebui să perceapă performaţa unui serviciu doar
prin prisma utilizatorului. Serviciile trebuiesc adaptate la nevoile utilizatorilor şi nu utilizatorii
adaptaţi la serviciile oferite! Prin intermediul website-ului, a unui caiet de sugestii, din
aplicarea chestionarelor se pot afla nevoile de informare, educare, recreere ale utilizatorilor.
Bibliotecarul trebuie să conştientizeze că fiecare, prin comportament şi cunoştinţele deţinute,
contribuie la buna calitate a serviciilor. Calitatea trebuie să fie mereu produsul efortului
conjugat al bibliotecarilor din toate sectoarele de activitate ale organizaţiei, iar utilizatorul -
ţinta acestui efort.

Bibliografie
Dediu, Liviu-Iulian. Managementul serviciilor pentru utilizatori în bibliotecile
contemporane. Bucureşti: ANBPR, 2012, 274 p.
Perigard, Michel. Etapele calităţii: Demersuri şi instrumente. Bucureşti: Editura
Tehnică, 1997, 210 p.
Webliografie
Madge, Octavia-Luciana. Managementul cunoaşterii în biblioteci. În: Studii de
Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării. Disponibil online la: http://www.lisr.ro/14-madge.pdf.
Accesat: 10 ianuarie 2017

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


26 biblioteconomie şi ştiinţa informării

Rețelele de comunicare
profesională
instrumente de formare continuă

Dori na Băl an, şef birou ,


bi bl i o t e c a „V. A . U re c h i A” Ga l aț i

În 2019 - Anul Cărții în România, pornind de la premisa că bibliotecile aduc


oamenii mai aproape, unesc comunități, idei și inspiră la creativitate, consider comunicarea
profesională absolut necesară în procesul de promovare a cărții și lecturii, pentru a lega
prietenii pe domenii de interes și pentru a inspira în creativitate, în așa fel încât formarea
și dezvoltarea ca bibliotecar să fie continuă, în acord cu toate noutățile în domeniu și cu
programele și proiectele la nivel național sau internațional.
Legislație privind dezvoltarea personală și profesională:
- EUROPA 2020 - O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și
favorabilă incluziunii1;
- Cadrul strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educației și formării
profesionale („ET 2020”)2;
- Strategia Educației și Formării Profesionale din România pentru perioada 2015-
2020 .
3

Comunicarea pe tipuri de informaţii profesionale, specifice membrilor comunităţii cu


același profil, poartă numele de cultură profesională. Ea dă imaginea de ansamblu a activității
din domeniu și se poate desfăşura fie într-un cadru formal (şedinţe, consfătuiri etc.), fie
1. Comisia Europeană. EUROPA 2020 O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și
favorabilă incluziunii. Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CEL
EX:52010DC2020&from=RO. Data consultării: 20190322
2. Comisia Europeană. Cadrul strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educației și formării
profesionale („ET 2020”). Disponibil la: https://ec.europa.eu/education/policies/european-policy-
cooperation/et2020-framework_ro. Data consultării: 20190322.
3. Strategia Educației și Formării Profesionale din România pentru perioada 2015-2020. Disponibil
la: https://www.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Minister/2016/strategii/Strategia_VETData
consultării: 20190322.%2027%2004%202016.pdf. Data consultării: 20190321

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


biblioteconomie şi ştiinţa informării 27

într-un cadru non-formal (discuții on-line, discuţii între salariaţi) impunând ca principală
valoare etica profesională.
Etica profesională este determinată de particularităţile specifice ale unor profesii, de
interesele ei, de tradiţiile specifice, de principiile de solidaritate și respect profesional în stare
să păstreze reputaţia grupului4. Etica profesională impune următoarele reguli: lipsa atacului
personal; comentarea ideii, nu a persoanei; folosirea unui limbaj decent; concentrarea pe
ideea principală.
Ca orice profesie, domeniul biblioteconomia și știința informării evoluează și
impune o cultură profesională. Pentru a fi în permanență conectați la noutățile în domeniu,
bibliotecarii trebuie să recurgă la modalități de formare și să găsească surse de informare
pentru o formare continuă în domeniu. Dintre acestea amintim:
- lucrări nou apărute în domeniu;
- articole de specialitate;
- cultivarea prieteniei profesionale;
- schimburi interpersonale de informații sau de opinii profesionale;
- materiale ale secțiunilor profesionale și ale conferințelor;
- comunicarea profesională prin rețeaua internet.
Dacă mijloacele tradiționale de informare sunt familiare majorității, cunoașterea
rețelelor de comunicare profesională la un clic distanță este necesară în condițiile unei evoluții
fulminante a internetului și poartă numele de perfecționare profesională curentă5.
Avantajele folosirii rețelelor profesionale sunt variate:
- un mijloc comod și confortabil (la un clic distanță);
- libertatea și gratuitatea accesării;
- comunicarea în timp real;
- accesul la cursuri online gratuite;
- posibilitatea promovării produselor și serviciilor;
- accesul deschis la informații utile în dezvoltarea profesională;
- promovarea gratuită a profesiei;
- evoluția educaţională şi de carieră;
- crearea de noi conţinuturi sau rearanjarea unora deja existente;
- costuri relativ scăzute.
Cultura profesională se poate dezvolta în mediul online prin:
A) listele de discuții servesc pentru schimbul de idei, discuții între mai multe
persoane, pe teme profesionale și, în principiu, pot fi folosite de oricine din lume; ele pot fi
4. Valeria Zazuc. Etica profesională. Disponibil la: http://www.academia.edu/20222592/ETICA_
PROFESIONALA. Data consultării: 20190314
5. Bune practici pentru dezvoltare personală și profesională în contextul noilor tehnologii informatice.
Disponibil la: https://proform.snsh.ro/sesiuni-online/bune-practici-pentru-dezvoltare-personala-si-
profesionala-in-contextul-noilor-tehnologii-informatice. Data consultării: 20190321

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


28 biblioteconomie şi ştiinţa informării

însă limitate la nivelul unei organizații, oraș sau țară și pe un anumit domeniu, iar discuțiile
se poartă prin e-mail; se pot trimite anumite știri în mod regulat;
B) site-urile profesionale conțin documente și informații pe domenii, legate între
ele; etimologic expresia vine din limba engleză web site și desemnează mai multe pagini
multimedia (conținând texte, imagini fixe, animații ș.a.), accesibile în internet (în principiu
oricui), de obicei pe o temă anume și sunt conectate între ele prin așa-numite hiperlinkuri;
C) blogurile de specialitate conțin articole din domeniu, bazate pe analize,
cercetări, studii, conferințe, seminarii; etimologic cuvântul blog provine din limba engleză
web log și se traduce jurnal pe internet;
D) reţelele de socializare sunt aplicaţii în continuă dezvoltare care facilitează
întâlnirea în spaţiul virtual a unor persoane care de obicei împărtăşesc interese comune;
A. Liste de discuții profesionale
1. Biblos – este o listă de discuţii destinată bibliotecarilor, găzduită de Serverul de
comunicaţii de la BCU „Mihai Eminescu” din Iaşi, din 31 martie 1998.
Pentru a vă înscrie pe listă, trimiteţi un mesaj la biblos-request@apollo.bcu-iasi.ro,
conţinând numele şi adresa de email şi având ca subiect: „subscribe”.
Veţi primi un mesaj de confirmare de la adresa biblos@APOLLO.bcu-iasi.ro că aţi fost
înscris. Din acel moment veţi primi toate mesajele adresate listei.
Pentru a scrie un mesaj colegilor se va folosi adresa: biblos@bcu-iasi.ro.
Pentru a vă dezabona de la lista Biblos, trimiteţi un mesaj la biblos-request@apollo.
bcu-iasi.ro, conţinând numele şi adresa de email şi având ca subiect: „unsubscribe”. Este
disponibilă la adresa: http://www.bcu-iasi.ro/lista-biblos.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


biblioteconomie şi ştiinţa informării 29

B. Site-uri profesionale
1. Asociația Bibliotecarilor din România (ABR), înființată în 1990, este o organizație
profesională și științifică a bibliotecarilor și bibliotecilor din România care reunește bibliotecari
din toate tipurile de biblioteci – http://abr.org.ro/.

2. Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România


(ANBPR), înființată 1990, are drept scop asocierea pe plan naţional a persoanelor fizice
şi juridice care prin profesie, atribuţii şi preocupări sunt implicate sau susţin profesia de
bibliotecar, dezvoltarea biblioteconomiei şi a ştiinţelor informării şi documentării - https://
anbpr.org.ro/

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


30 biblioteconomie şi ştiinţa informării

3. Asociația Bibliotecarilor din Republica Moldova (ABRM), înființată în 1991,


promovează biblioteca și informația în societate, susține activ bibliotecarul, acționând pentru
dezvoltarea accesului egal la informații și cunoștințe pentru toți - http://abrm.md/

4. Federația Internațională a Asociațiilor și Instituțiilor Bibliotecilor (IFLA),


înființată în 1927, este organismul internațional principal care reprezintă interesele serviciilor
de bibliotecă, de informare și ale utilizatorilor acestora. Este vocea globală a bibliotecii și a
profesiei - https://www.ifla.org/

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


biblioteconomie şi ştiinţa informării 31

B. Bloguri profesionale
1. Blog excesiv –
biblioteci universitare
– este un blog de
biblioteconomie și
știința informării, dar
nu numai, administrat
de Robert Coravu, lector
universitar al Facultății
de Litere, Departamentul
de Științe ale Comunicării
din cadru Universității
București - https://coravu.
wordpress.com/author/
robertcoravu/
2. Kosson este un blog pentru Tehnologie, biblioteci, arhive și mulți biți, coordonat de
Nicolae Constantinescu, arhitect de informare online pentru bibliotecă și comunitatea de
știința informării - https://www.kosson.ro/blog-nick/blog-nick-home

3. Bibliotecar în devenire – așa cum se desprinde din nume, este un blog de


biblioteconomie pentru studenți și doctoranzi, administrat de drd Mihai Constantinescu -
https://mihaiconstantinescu7.wordpress.com/
4. Blog de biblioteconomie şi ştiinţa informării creat în scopul difuzării conţinuturilor
şi a informaţiei de specialitate, coordonat de Vera Osoianu, director adjunct, Biblioteca
Naţională a Republicii Moldova – https://clubbib2.wordpress.com/

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


32 biblioteconomie şi ştiinţa informării

5. Blogul tinerilor bibliotecari


(CTB) este destinat tuturor celor
dornici de a comunica, de a afla ceva
nou, într-un cuvânt celor deschişi
spre inovaţie şi schimbare, coordonat
de Aliona Mandea, președinte CTB -
https://bnrm.wordpress.com/
6. Blogul Bibliotecile Publice
din Republica Moldova are scopul
de a aduna informaţia despre
activitatea bibliotecilor publice şi a
o face disponibilă online, membrii
echipei blogului fiind colaboratorii
Direcţiei Cercetare şi Dezvoltare în
Biblioteconomie, BNRM – https://
bibliotecipublicerm.wordpress.com/
about-2/
7. IFLA Public Library
Section este un forum internațional
interactiv pentru dezvoltarea și
promovarea bibliotecilor publice
care se angajează să asigure accesul
liber și egal al comunităților din
lume la informație și la serviciile din
bibliotecile publice, administrat de
Comitetul Permanent al Bibliotecilor
Publice - https://blogs.ifla.org/
public-libraries/

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


biblioteconomie şi ştiinţa informării 33

D. Reţelele de socializare profesională


1. ABR – rețeaua de socializare a membrilor Asociației Bibliotecarilor din România -
https://www.facebook.com/Asociatia-Bibliotecarilor-din-RomaniaRomanian-
Library-Association-811917285583627/
2. ANBPR - rețeaua de socializare a membrilor Asociației Naţionale a
Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România - https://www.facebook.com/search/
top/?q=anbpr&epa=SEARCH_BOX.

3. Biblioteci și bibliotecari – rețeaua de socializare a bibliotecarilor care promovează


activitatea din biblioteci și ne povestesc despre ei și pasiunile pe care le au – https://www.
facebook.com/groups/204579172924404/.
4. IFLA Section Public Libraries - Secțiunea Biblioteci publice IFLA oferă un forum
internațional activ pentru dezvoltarea și promovarea bibliotecilor publice - https://www.
facebook.com/pg/iflapubliclibraries/about/?ref=page_internal.
Pentru a ne face o imagine concretă asupra necesității perfecționării curente este necesar să
spunem că primul website din lume a fost construit în 1989, la laboratoarele CERN, în Elveţia, şi
a fost online începând cu data de 6 august 1991. Raportul anual, care prezintă evoluţia accesului,
utilizării şi a competenţelor în domeniul TIC, din 155 de ţări, arată că, în 2012 aproximativ 2,3
miliarde de oameni din întreaga lume (adică o treime din cele şapte miliarde de locuitori ai Terrei)
au folosit Internetul. În 2016, numărul de utilizatori era de 3,2 miliarde, iar potrivit companiei
Facebook, numărul acestora a crescut în ultimii zece ani cu 200-300 milioane pe an.
În context european, consolidarea identității prin educație și cultură necesită crearea unui
impuls pentru stimularea învățării pe tot parcursul vieții, prin instituirea unui obiectiv de referință
mai ambițios pentru participarea la activitățile de învățare pe tot parcursul vieții, având în vedere
că se urmărește ca un procent de 25% din populație să îl parcurgă până în 20256.
În condițiile evoluției noilor tehnologii informatice și a impactului major pe care
acestea le au, rețelele de comunicare profesională ne oferă un real suport pentru o continuă
dezvoltare personală și în domeniu, pentru îmbunătățirea și extinderea perfecționării
continue, prin experiența, prin exemplele de bune practici, prin colaborarea colegială și prin
cunoașterea normelor și terminologiei, disponibile în timp real pe internet.
6. Comisia Europeană.Consolidarea identității europene prin educație și cultură p. 9. Disponibil la: https://eur-
lex.europa.eu/legal-content/ro/TXT/PDF/?uri=CELEX:52017DC0673&from=ro. Data consultării: 20190322

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


34 biblioteconomie şi ştiinţa informării

C atalogarea p e
subiecte R eflectată
î n modelele
conce p tuale ale I F L A

Vi ol eta Moraru, şef serviciu ,


bi bl i o t e c a „V. A . U re c h i A” Ga l aț i

Dezvoltarea tehnologiei şi apariţia programelor şi a sistemelor în mediu electronic


au determinat evoluţia regulilor de catalogare, în concordanţă cu diversificarea tipurilor de
materiale şi a informaţiilor înmagazinate în colecţiile bibliotecilor, precum şi a suporturilor
pe care acestea sunt stocate.
Descrierea corectă a resurselor condiționează într-o măsură considerabilă accesul
utilizatorilor la informațiile conținute, prin conceperea și organizarea instrumentelor
și elementelor care să permită: găsirea, identificarea, selectarea şi obţinerea acestora în
conformitate cu cerinţele formulate. Evoluția concepţiilor internaţionale de catalogare în
condiţiile informatizării au condus la crearea unor viziuni noi asupra funcţiilor pe care
trebuie să le îndeplinească înregistrările bibliografice, creând premisele apariţiei modelelor
conceptuale: FRBR, FRAD, FRSAD, dezvoltate şi publicate de IFLA în perioada 1992-
2011.
Primul model, cel al FRBR (Cerinţe Funcţionale pentru Înregistrările Bibliografice),
concepe universul bibliografic prin prisma entităţilor, cărora le sunt asociate anumite atribute
şi între care se stabilesc legături numite relaţii. Entităţile abordate în FRBR sunt grupate în
trei categorii:
- entităţi din grupa 1 (bibliografice): lucrare, expresie, manifestare, exemplar –
„reprezintă diferitele aspecte ale interesului utilizatorului faţă de produsele activităţilor
intelectuale sau artistice”1;
1. RAPORTUL FRBR (1997). Trad. Constanţa Dumitrăşconiu ș.a. În: Catalogare – Metodologice :
[on-line]. [Citat 25 aprilie 2017]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.cimec.ro/Metodologice/
Catalogare/FRBR-RaportRomana.pdf. p. 1-5

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


biblioteconomie şi ştiinţa informării 35

- entităţi din grupa 2 (nominative - reprezintă responsabilitatea intelectuală): persoană,


colectivitate – „îi reprezintă pe cei responsabili pentru conţinutul intelectual sau artistic,
pentru producţia fizică şi pentru difuzarea sau păstrarea entităţilor din grupa 1”; ulterior, la
acestea s-a mai adăugat o entitate, familie, introdusă prin cel de-al doilea model conceptual,
FRAD (Cerinţe Funcţionale pentru Datele de Autoritate);
- entităţi din grupa 3: concept, obiect, eveniment, loc – „servesc drept subiecte pentru
lucrări”2.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre entităţi, pentru cele referitoare la subiect se
poate remarca faptul că nu numai entitățile din grupa 3 pot reprezenta subiecte pentru
o lucrare, ci fiecare dintre entitățile modelului poate fi identificat drept subiectul unei
lucrări. Așadar, o lucrare şi respectiv expresiile care o realizează, cu toate manifestările
acestora pot „fi despre un concept, un obiect, un eveniment sau loc; … despre o persoană,
[o familie] sau o colectivitate; … despre o expresie, o manifestare sau un exemplar; …
despre o altă lucrare. Legătura logică dintre o lucrare şi o entitate relativă de subiect
serveşte ca bază atât pentru identificarea subiectului unei lucrări individuale, cât şi
pentru certificarea faptului că
toate lucrările relevante pentru un
anumit subiect sunt legate de acel
subiect.”3
Relaţiile de tip „subiect” din
cadrul entităţilor prevăzute de FRBR
şi FRAD sunt ilustrate în fig. 1.
Aspectele referitoare la
înregistrările de autoritate pentru
subiect sunt abordate de cel de-al
treilea model conceptual, FRSAD
(Cerinţe Funcţionale pentru Datele
de Autoritate Subiect), publicat în
iunie 2010.
În FRSAD au fost alese ca
denumiri ale entităţilor termeni
latini, neutri din punct de vedere
cultural şi care nu necesită traducere:
thema – o entitate utilizată ca subiect
în lucrare – şi nomen – orice semn
Fig. 1 Entitățile din grupa 3 și relațiile de tip „subiect” sau secvenţă de semne (caractere
alfanumerice, simboluri, sunet etc.)
2. Ibidem, p. 3-3
3. Ibidem, p. 5-5

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


36 biblioteconomie şi ştiinţa informării

sub care o thema este cunoscută. O thema are unul sau mai multe nomens, iar un nomen se
poate referi la mai mult de o thema.

Fig. 2 Ilustrarea legăturilor între entitățile modelelor conceptuale ale IFLA

De remarcat este legătura primelor două modele ale familiei cu cel de-al treilea (fig.
2): în general, orice entitate bibliografică definită în FRBR şi/sau FRAD poate deveni un tip
de thema, deci poate reprezenta subiect pentru o lucrare. Orice lucrare are ca subiect o temă.
Persoana, colectivitatea sau familia, locul, obiectul, conceptul sau evenimentul pot reprezenta
teme pentru lucrare, deci lucrarea are ca subiect temele definite prin entităţile respective.
Însăşi lucrarea poate reprezenta subiectul altei lucrări, deci poate fi thema pentru aceasta.
Pentru fiecare thema se poate defini un nomen, care reprezintă codificarea subiectului într-
un limbaj de indexare. În cazul indexării prin CZU, indicii de clasificare zecimală universală
reprezintă nomen pentru subiectele identificate în documentele prelucrate. Prin utilizarea
indicilor auxiliari comuni sau generali, se „exprimă caracteristici particulare ale noțiunilor
exprimate prin indici principali”, ceea ce, la nivelul modelului conceptual FRSAD, ilustrează
faptul că entitatea nomen care definește indicele se referă la mai multe aspecte definite prin
thema. Aceasta reprezintă, de altfel caracteristica CZU de clasificare fațetată.

Ex:
811.135.1’36(075) nomen
ilustrează subiectele

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


biblioteconomie şi ştiinţa informării 37

limba română thema


gramatică thema
manual thema

De asemenea, un subiect este regăsit în sistemul clasificării zecimale universale în


mai multe locuri, sub indici diferiți, ceea ce demonstrează caracterul CZU de „clasificare
aspectuală, în care un fenomen este clasificat potrivit contextului sau disciplinei în cadrul
căreia este analizat (astfel încât aspectele sale variate se relevă în diferite locuri).”4 Astfel,
putem afirma că o thema poate fi reflectată prin mai multe coduri de tip nomen.

Ex:
821.135.1-91 nomen
398.2(498) nomen
codifică subiectul
Literatură română populară thema

Apariţia FRBR a reprezentat un moment deosebit de important în domeniul catalogării


şi a influenţat toate normele din această sferă concepute ulterior, constituind totodată
punctul de plecare al următoarelor două modele conceptuale: FRAD şi FRSAD. Acestea
sunt în continuă evoluție și modificare, fiind supuse unui proces permanent de îmbunătățire.
Grupurile de lucru ale IFLA create în scopul cercetării, studierii și optimizării modelelor
Familiei FR au ca obiectiv prioritar dezvoltarea acestora și exemplificarea în vederea
înțelegerii și aplicării lor în cadrul comunității biblioteconomice, toate acestea vizând, în final,
satisfacerea cerințelor utilizatorului, primul și cel mai important dintre principiile prevăzute
în Declarația de principii internaționale de catalogare5.
În februarie 2016, a apărut un nou model conceptual, FRBR-Library Reference Model
(LRM), care a fost conceput prin consolidarea celor trei modele anterioare ale familiei FR –
FRBR, FRAD, FRSAD - pentru a clarifica înțelegerea acestora și pentru a elimina barierele
în calea adoptării lor. În martie 2017 a fost publicată varianta revizuită, sub denumirea IFLA
Library Reference Model (IFLA LRM).
În LRM sunt definite 11 entități, aflate într-o structură ierarhică de supraclasă/subclasă
în care se permite transferul atributelor și relațiilor de la o supraclasă către subclasele sale.
Entitatea utilizată ca subiect, definită în FRSAD sub conceptul thema, a fost redenumită
în LRM drept res, fiind plasată la nivelul cel mai înalt al ierarhiei. În res sunt incluse orice
4. CLASIFICAREA Zecimală Universală: Ediţie medie internaţională în limba română. Partea 1. Vol. 1.
Bucureşti: Biblioteca Naţională a României, 1998, p. X
5. Principiile Internaţionale de Catalogare (IFLA 2009) : [on-line]. România, Bucureşti: Biblioteca
Naţională a României. [Citat 25 aprilie 2017]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.bibnat.ro/
dyn-doc/Declaratia-de-principii.pdf

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


38 biblioteconomie şi ştiinţa informării

materiale și concepte considerate relevante pentru universul bibliografic. Res este supraclasă
pentru celelalte 10 entități definite în LRM, inclusiv pentru nomen.
Se poate afirma, fără îndoială, că familia de cerinţe funcţionale, prin cele trei modele
elaborate de grupurile profesionale de lucru ale IFLA, precum și consolidarea acestora în
cadrul Library Reference Model, au determinat crearea unei viziuni noi asupra obiectului
catalogării, în special asupra funcţiilor înregistrărilor bibliografice şi de autoritate.

Bibliografie:
MONOGRAFII
1. CLASIFICAREA Zecimală Universală: Ediţie medie internaţională în limba
română. Partea 1. Vol. 1-2. Bucureşti: Biblioteca Naţională a României, 1997-1998.
2. McILWAINE, I. C. Clasificarea Zecimală Universală: Ghid de utilizare. Bucureşti:
Asociaţia Bibliotecarilor din Învăţământ România, 2006. 287 p.
3. NICULESCU, Zenovia. Arhitectura sistemului Clasificării Zecimale Universale :
Caracteristici funcţionale în context contemporan. Ed. a 2-a. Bucureşti: Editura Universităţii
din Bucureşti, 2005. 256 p.

RESURSE WEB
1. FUNCTIONAL Requirements for Authority Data: Final Report, 2009 : [on-line].
[Citat 25 aprilie 2017]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.ifla.org/publications/
functional-requirements-for-authority-data.
2. FUNCTIONAL Requirements for Bibliographic Records: Final Report, 2009 :
[on-line]. [Citat 25 aprilie 2017]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.ifla.org/files/
cataloguing/frbr/frbr_2008.pdf.
3. FUNCTIONAL Requirements for Subject Authority Data: Final Report, 2010 :
[on-line]. [Citat 25 aprilie 2017]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.ifla.org/files/
classification-and-indexing/functional-requirements-for-subject-authority-data/frsad-final-
report.pdf.
4. IFLA Library Reference Model : [on-line]. [Citat 1 august 2017]. Disponibil pe
Internet la adresa: https://www.ifla.org/files/assets/cataloguing/frbr-lrm/ifla_lrm_2017-03.
pdf.
5. PRINCIPIILE Internaţionale de Catalogare (IFLA 2009) : [on-line]. România,
Bucureşti: Biblioteca Naţională a României. [Citat 25 aprilie 2017]. Disponibil la: http://
www.bibnat.ro/dyn-doc/Declaratia-de-principii.pdf.
6. RAPORTUL FRBR (1997). Trad. Constanţa Dumitrăşconiu ș.a. În: Catalogare
- Metodologice : [on-line]. [Citat 12 mai 2017]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.
cimec.ro/Metodologice/Catalogare/FRBR-RaportRomana.pdf.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


Științe socio-umane 39

„U N I R E A AU FĂC U T- O
ROM Â N I I , P R I N
R E P R E Z E N TA N Ț I I L OR
C E I M A I C ON ȘT I E N Ț I
ȘI M A I AC T I V I ”

Mari a stanci u, jurnalist

Interviul1 cu academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române a fost


acordat în săptămâna Învierii Domnului - 2018, imediat după alegerea distinsului invitat (joi,
5 aprilie 2018), în fruntea Înaltului For de Cultură și Știință din România. Interlocutorul nostru
este și rectorul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj.
— Domnule Președinte al Academiei Române, profesor universitar dr. Ioan-Aurel
Pop, ne bucurăm că ați urcat treptele Înaltului
For de Cultură și Știință! Vă mulțumim mult,
că ați găsit timp să ne răspundeți la câteva
întrebări legate de Anul Centenar al Marii Uniri,
dar și de unele aspecte cu care ne confruntăm
noi, românii, în viața de zi cu zi. Vă rugăm să
creionați, pe scurt, importanța evenimentului
care s-a petrecut la 1 Decembrie 1918. Ce
anume a contribuit, atunci, la înfăptuirea
marelui pas în istoria mântuirii neamului
românesc și creștinesc: dragostea acelor elite
- intelectuali, clerici, țărani - conjunctura
națională și internațională?
— Este clar pentru oricare cercetător că
Unirea au făcut-o românii, prin reprezentanții acad. Ioan A. Pop
1. Preluare după revista „Călăuza ortodoxă”, editată de Arhiepiscopia Dunării de Jos

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


40 Științe socio-umane

lor cei mai conștienți și mai activi din toate categoriile sociale. Toate provinciile istorice care
s-au unit în 1918 aveau - în ciuda politicilor teribile de deznaționalizare și a recensămintelor
falsificate de către imperiile stăpânitoare - majorități etnice românești. Pe acest fond însă, se
înscriu și alți factori favorizanți, de la prăbușirea Imperiului Rus - în 1917 - și de la victoria
Antantei - în 1918 - până la sprijinul unora dintre marile puteri și la slăbiciunile unora dintre
vecini. Un rol va fi avut și instaurarea bolșevismului în Ungaria și eliminarea lui de către armata
română, în anul 1919. România a ieșit din Primul Război Mondial cu un prestigiu crescut și cu
hotărârea de a obține recunoașterea internațională a Marii Uniri. Ceea ce a și reușit în cea mai
mare măsură! Nu trebuie să uităm atmosfera internațională favorabilă creată prin enunțarea și
aprobarea în Congresul SUA a celor 14 puncte ale președintelui Woodrow Wilson, din 8 ianuarie
1918, prin care se recunoștea inclusiv dreptul popoarelor la autodeterminare.
— Cine sunt Arhitecții României moderne - „de la Vlădică la opincă” - pe care
trebuie să-i punem la inimă, să-i cinstim, măcar în acest an, și care prin jertfa lor s-au
identificat cu dragostea și unitatea de neam și de credință?
— Trebuie să rămânem la înțeleapta constatare a lui Mihail Kogălniceanu, care spunea
că „unirea, Națiunea a făcut-o”. De fapt, ceea ce s-a realizat la noi în 1918 este o încununare
a „secolului naționalităților”, care a fost veacul al XIX-lea. Atunci, cele mai avansate idei din
societate erau cele legate de solidaritatea etnică, de lupta pentru emanciparea națională și de
făurirea statelor naționale unitare, prin prăbușirea imperiilor multinaționale. Dacă vă referiți la
categorii sociale, atunci trebuie spus că am avut o elită politică, intelectuală și religioasă de mare
clasă, care a știut să-i conducă bine și pe țărani, și pe lucrătorii de la orașe, și pe liderii profesioniști,
și pe proprietarii de întreprinderi, de pământuri, de bănci etc. Personalitățile individuale - dacă
ne referim la ele - au fost pe măsura înfăptuirilor de atunci. Din Basarabia, trebuie pomeniți
Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Constantin Stere, Alexe Mateevici, din Bucovina Iancu Flondor,
Ion Nistor, Sextil Pușcariu, Aurel Onciul, Dionisie Bejan, din Transilvania Vasile Goldiș, Ștefan
Cicio-Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Gheorghe Pop de Băsești, Alexandru Vaida Voevod, Iuliu
Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Silviu Dragomir și mulți alții. Firește, coordonarea generală
venea de la București, din partea regelui întregitor Ferdinand, a reginei Maria, a lui Ion I.C.
Brătianu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, adică a majorității oamenilor de stat de atunci. Nici Petre
Carp sau Titu Maiorescu nu au fost contra unirii Transilvaniei și Bucovinei – cum se afirmă
uneori în mod tendențios – dar ei voiau, în calitate de filogermani și de conservatori, alianța
cu Germania și unirea mai întâi a Basarabiei. Toată generația de lideri de la 1918 merită toată
prețuirea noastră, pentru că au știut să fie adevărați oameni de stat, să lase deoparte interesele
meschine și individuale și să ridice națiunea română la rangul de protagonist al istoriei Europei
Centrale și de Sud-Est.
— Aduceți în atenția românilor, adeseori, conștiința de neam a unor Voievozi, a
unor elite care au călăuzit acest neam, prin jertfă și Cruce - întocmai ca Jertfa de pe Cruce
a Mântuitorului - spre eliberarea provinciilor românești din robia atâtor asupritori.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


Științe socio-umane 41

Ce înseamnă să ai conștiință de neam și să acționezi în spiritul dragostei de neam și de


credința în care ne-am născut?
— De o vreme, de când trebuie să explic în alte țări și în alte limbi istoria noastră și mai
ales istoria făuririi României, folosesc mai rar noțiunea de „neam”, pentru că este intraductibilă.
Coeziunea românilor din Evul Mediu, coeziune care a existat indubitabil sub forma solidarităților
locale (regionale), aș numi-o (alături de alți istorici, între care și regretatul academician Șerban
Papacostea) „națiune medievală”. De ce? Mai întâi pentru că aceasta este sintagma care se
folosește, de mai bine de un secol, în istoriografiile occidentale pentru denominarea acelor vechi
forme de unitate etnică din Evul Mediu. Prin urmare, „conștiința de neam” sau conștiința
etnică medievală românească este - cred eu - acea convingere a unora dintre români (nu
toți românii se simțeau atunci solidari și, din păcate, nu se simt nici azi) că vorbesc aceeași
limbă, au aceeași credință, au aceeași origine, aceleași obiceiuri, tradiții, straie, că locuiesc
același pământ binecuvântat de Dumnezeu și numit peste tot, unde trăiau la un loc românii,
„țară românească”. Din această convingere a unității poporului român, unitate fragmentată
în Evul Mediu, fiindcă erau fragmentate și țările românilor, s-au născut și atitudini menite să
conducă la unitatea reală, politică și teritorială. Acest lucru nu s-a putut însă întâmpla decât în
Epoca Modernă (după secolul al XVI-lea), când s-a format și s-a afirmat conștiința națională.
Conștiința etnică medievală este una mai mult pasivă, constatativă, livrescă, pe când conștiința
națională este activă, luptătoare, de masă și conduce la rezultate politice concrete.
— În anul 2012, într-un interviu pe care l-am realizat cu Înaltpreasfințitul
Părinte Laurențiu Streza, Mitropolit al Ardealului, consemnam că pe masa Comisiei de
canonizare a sfinților români din cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
sunt la studiu, pentru canonizare, viața și faptele Voievodul Mihai Viteazul. Cum se văd
astăzi faptele lui Mihai Viteazul?
— Mihai Viteazul a fost și s-a considerat membru marcant al Republicii Creștine
europene. De aceea, a aderat la Liga Sfântă și a participat la „Războiul de 15 ani” (1591-1606).
Papa a elaborat o strategie de atragere a principilor creștini din răsărit la Cruciada Târzie. A
trimis, prin urmare scrisori (breve) de invitație pentru aceștia. Documentul adresat principelui
Țării Românești conținea, totuși, un fragment inexistent în celelalte breve: „Iar despre tine
am auzit că ești un suflet mare, și despre poporul tău am aflat că sunteți descendenți din
strămoși latini și italici”, ceea ce presupunea - adăuga pontiful - ridicarea la nivelul gloriei
pomeniților înaintași și alăturarea românului la gruparea antiotomană. De altfel, din alte surse
se știe că Mihai Viteazul își îndemna oștenii „să se poarte vitejește, atât pentru cinstea lui
Hristos, pentru care se luptau, cât și pentru mărirea națiunii lor și a celei a romanilor, din
care făceau mărturisire că descind” (per la gloria della loro natione et di que’ Romani, da
cui facevano professione di discendere). În memoriul adresat de către Mihai Viteazul, în
1601, împăratului Rudolf al II-lea se spune: „Provincia mea, Țara Românească, nu e mai
departe de scaunul tiranului, ce se numește Constantinopol, decât cale de cinci zile și numai

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


42 Științe socio-umane

Dunărea o desparte de teritoriul dușmanului. În această țară aș fi putut trăi liniștit sigur și
fără nici o frică, dacă nu mă simțeam chemat de credința mea față de Maiestatea Voastră, și
față de întreaga Creștinătate. Eu însă, nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostașii mei,
spre distrugerea creștinilor, de bună voie m-am arătat gata de a lua parte la Liga Creștină,
fapt prin care mi l-am făcut pe tiran dușman de moarte, însetat după sângele meu”. Dacă
rememorăm numai politica religioasă a principelui român în Transilvania (1596-1601), ne
vom putea forma o imagine asupra dimensiunilor personalității sale: reașezarea Mitropoliei
Transilvaniei sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești, în acord cu tradiția exarhatului
Ungariei și a Laturilor (Plaiurilor sau Părților dependente de Ungaria) – Tratatul de la Alba
Iulia, 1596; ridicarea bisericii mitropolitane din cetatea de la Alba Iulia; numirea lui Ioan de
Prislop, în fruntea bisericii transilvane, ca „arhiepiscop și mitropolit al Bălgradului, Vadului,
Silvașului, Făgărașului și Maramureșului” (aprilie 1600), reunind, se pare, sub autoritatea
sa toate episcopiile ortodoxe românești din Transilvania; numirea altor ierarhi, la Vad sau
la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina); astfel, Serghie, egumen de Tismana, colaborator al
principelui român, devine episcop de Muncaci, sufragan al pomenitului mitropolit Ioan de
Prislop; aducerea din Țara Românească a unor preoți, ca acel Neagoslav, din Târgul de Floci,
așezat în Șcheii Brașovului; ctitorirea unor biserici din zona intracarpatică, la Lujerdiu (lângă
Cluj), la Râmeți (în Munții Apuseni), la Făgăraș, în Șcheii Brașovului sau la Ocna Sibiului,
unde chipul lui Mihai apare pictat în tabloul votiv; domnul a dăruit aceste locașuri de cult
cu moșii, venituri și odoare de preț; preocuparea pentru persoana preoților români, singurii
slujitori ai lui Dumnezeu din țară care aveau statut de țărani supuși. De aceea, Mihai a cerut
dietei din iulie 1600 să îndrepte acest abuz, iar dieta s-a văzut obligată să se conformeze: „În
ceea ce privește a doua dorință a Măriei Tale, ca persoanele preoților români să nu poată fi silite
de nimeni la robotă, am respectat și în această privință dorința Măriei Tale și am hotărât ca
preoții români să fie scutiți pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe”. Era un important
act pe calea emancipării și a ridicării lor la egalitate cu preoții confesiunilor recepte.
De asemenea, în cadrul Contrareformei, Domnul român a luat măsuri contra tendințelor
de calvinizare a românilor transilvani: anularea formală a efectelor calvinizării din unele
zone românești ale Transilvaniei, readuse acum sub jurisdicția mitropoliei din Alba Iulia;
instituționalizarea și oficializarea ierarhiei ortodoxe și a Bisericii Ortodoxe din țară, subordonate
Mitropoliei de la Târgoviște; prin oficializarea Bisericii Ortodoxe în Transilvania (numită
și „Biserica valahă”), s-ar fi ajuns și la recunoașterea națiunii române în rândul națiunilor
oficiale, alături de nobilimea ungară, de sași și de secui. Faptele lui Mihai - creștine și românești
în același timp - se înscriu într-un cadru european și pun în lumină o personalitate europeană
care a prefigurat „Europa națiunilor”.
— Cum ar trebui să percepem discursul „Inima Transilvaniei”, rostit (în 3 mai 1915) de
patriotul, diplomatul și profetul Nicoale Titulescu, cu trei ani înainte de 1 Decembrie 1918,
când la Alba Iulia se împlinea un vis irepetabil - Unirea românilor din provinciile istorice?

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


Științe socio-umane 43

— Titulescu, dotat cu un geniu vizionar unic, a înțeles că România nu poate exista, la


nivelul duratei lungi, fără Transilvania, de unde venea seva corpului națiunii noastre. Vigoarea
națiunii române se măsura tot prin transilvăneni, care, fără să poată forma o țară românească
(în sens de organizare românească a puterii politice), au rămas peste un mileniu români, în
ciuda stăpânirilor străine. România de la 1914 era ca două brațe sau aripi (Țara Românească și
Moldova) întinse spre corpul numit Transilvania și care era încă înstrăinat. Provinciile istorice
s-au unit, desigur, în 1918 în jurul nucleului numit România, dar Transilvania era provincia
de dragul căreia „ne răposaseră și moșii și părinții”, cum ar fi spus, cu obidă multă, Octavian
Goga.
— Jertfa românilor în Primul Război Mondial a fost un pas important în realizarea
idealului de veacuri - Unirea României Mari. Vă rog, faceți câteva considerații despre
faptele de arme ale generalului Eremia Teofil Grigorescu, la Oituz și Mărășești, în acele
momente de încrâncenare și confuzie, pe tot frontul românesc.
— „Pe-aici nu se trece!” este o zicere care mi-a marcat copilăria, atunci când am învățat
de la părinți, bunici și dascăli ce este patria și de ce trebuie ea apărată. Armata română nu
a fost pregătită de Marele Război, nu a avut armament și echipament adecvate, nu a avut o
instruire pe măsura exigențelor, dar a avut noroc de suflete mari în fruntea ei. Unul dintre
acestea a fost, fără îndoială, generalul Eremia Grigorescu, care a salvat Țara, așa frântă cum era
atunci și a creat premisele Marii Uniri. Într-un moment în care aproape nimeni nu mai avea
speranțe - nu de unire, dar nici de salvare a Vechiului Regat - Eremia Grigorescu a știut să
țină speranța vie, să nu abdice de la comandamentele națiunii care-i încredințase o misiune
sfântă.
— Unul dintre răstigniții neamului nostru - „Sfântul preacurat al ghiersului
românesc... un crucificat”, cum îl numește Tudor Arghezi - este Mihai Eminescu, marele
patriot, poet și gazetar de maximă actualitate astăzi. Raportându-ne la nedemnele discuții
care se duc în jurul acestui mare Patriot și Martir al românilor, era (este) Mihai Eminescu
xenofob? Avem dreptul să-i scoatem faptele și opera din contextul vremii?
— Eminescu a fost omul vremii sale, vreme care și-a avut mărimile și micimile sale, idei
general valabile și idei lamentabile, idealuri sublime și obsesii trecătoare. Poetul și publicistul
a scris uneori cu asprime despre anumiți străini, i-a veștejit cu epitete grele, pentru venalitate,
politicianism, rapacitate, dar, câteodată, și numai pentru „vina” de a fi fost străini. Ca și alți
contemporani din elita intelectuală, Eminescu voia să-i vadă pe români stăpâni, în fine, în
România și să vadă România întreagă, condusă și organizată de români. Mai toate sunt de
înțeles, după atâtea secole de supunere și umilință, venite din partea unor vecini lacomi. Cum
și de ce să-i cerem lui Eminescu să fi fost vizionar, când Pușkin, Șevcenko sau Petőfi nu au fost?
Cum putea Eminescu să prevadă, de exemplu, Holocaustul, să știe că va urma, după al Doilea
Război Mondial, Declarația Universală a Drepturilor Omului (adoptată de ONU) sau să știe că,
mai recent, UE avea să reglementeze chestiunea minorităților? Este ca și cum l-am condamna

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


44 Științe socio-umane

pe Isaac Newton că nu a știut teoria relativității! Oare nu ar fi mai corect să-l restituim pe
Eminescu timpului său, ca să vedem mai bine cât a fost el de atemporal? Se știe că nici vremii
sale nu i s-a potrivit prea bine și că s-ar fi vrut contemporan cu Alexandru cel Bun, trăitor în
„umbra sfântă a Basarabilor și Mușatinilor”, așa cum îi stă bine oricărui romantic, glorificator
al Evului Mediu. Eminescu a iubit sincer poporul și țara aceasta, cărora le-a închinat pagini
nemuritoare, dar nu a urât cu adevărat popoare și nu a ridicat arma contra străinilor. A urât și
veștejit - uneori cu vorbe grele - oameni, dar cine nu face asta, într-o formă sau alta? În schimb,
câtă lumină a revărsat asupra omenirii! Vă îndemn să vrem să vedem această lumină, în centrul
căreia stăteau poporul său și România. A scris, cu patimă, la 17 ani și a publicat în Familia (în
1867) poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, pe când România abia exista, cuprinzând
cu puțin peste o treime din România împlinită la 1918. Dar încă de atunci, el vedea aievea
România întreagă, exact în sensul în care Kogălniceanu numea Patrie toată acea întindere
de pământ pe care se vorbea românește. Citam altădată o scrisoare a poetului către Iosif
Vulcan, în care Oradea este plasată, cu decenii înainte de Unire, în România. Cu alte cuvinte,
Eminescu a fost și un patriot vizionar, cum erau toți marii oameni atunci! Critica lui Eminescu
este firească și aceasta poate fi făcută și se face din varii unghiuri, de la erori de prozodie până la
cronologii șchioape și de la narațiuni filosofice greoaie până la decizii de viață discutabile. Dar
critica nu are nimic a face cu denigrarea și cu demolarea Poetului. Azi, la aproape 130 de ani de
la moartea Poetului, nu putem decât să constatăm cât de intensă continuă să-i fie nemurirea,
cât de vie rămâne „tăria parfumurilor sale” și câtă dreptate avusese Călinescu când l-a
numit pe „băietul” care cutreiera demult pădurile eternității „cel mai mare poet pe care l-a ivit
și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Eminescu, dincolo de ura exprimată contra
inamicilor țării sale, a construit România în și prin poezie, iar această construcție s-a dovedit la
fel de reală ca Țara în hotarele sale din 1918. Eminescu este Demiurgul sufletului și trupului
nostru național, iar prin aceasta el ne-a proiectat în universalitate, în rând cu popoarele lumii.
— Care este diferența dintre xenofob și patriot? Unde se întâlnesc și unde se despart
aceste două stări și atitudini? Ce nu înțeleg unii dintre contemporanii noștri?
— Cele două noțiuni nu se întâlnesc deloc! Xenofobul este acela care-i urăște pe străini,
iar patriotul este acela care-și iubește patria, adică locul nașterii sale, al părinților și moșilor săi.
Xenofobul poartă în sine ură, iar patriotul poartă iubire. Azi, însă, într-un peisaj dezolant, lipsit
de lecturi și de cultură generală, unii „analiști” făcuți peste noapte ne învață că patrioții urăsc
alte patrii, ale altora, în loc să ne spună adevărul: patriotul iubește vatra nașterii și devenirii
sale, prețuind și patriile celorlalți.
— În a doua parte a veacului al XIX-lea, Mihai Eminescu vorbea despre formele
fără fond, care în contextul societăților de tranziție, stimulează introducerea unor
forme noi care „cu greu se configurează în structuri instituționale eficiente”, pentru că
se introduc „fără elementul moderator al tradițiilor trecutului”. Cât de importantă este
tradiția trecutului, în devenirea unui neam?

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


Științe socio-umane 45

— Teoria formelor fără fond, formulată de Titu Maiorescu și preluată de Eminescu, în


ambianța „Junimii”, arată ce înseamnă „așezarea”, „rânduiala” și buna chivernisire în existența
unui popor. Noi eram, pe la 1850, un popor cu limbă, nume, origine, formă de creștinare
occidentale, dar cu credință, tradiție, limbă medievală de cult, cultură și cancelarie răsăritene,
bizantino-slave. Dar voiam să fim la nivelul eficienței pragmatice a Vestului, să ardem toate
etapele și să avem instituții ca la Paris, Londra, Roma sau Berlin. Eminescu ne îndeamnă să
ne construim universul nostru național la nivel european, dar să nu ne repudiem sufletul,
adică felul de a fi, unduirea noastră domoală, portul, graiul, acumulările din veac în
veac. Respingând tradiția, ne nimicnicim pe sine, ne autodesființăm, ne condamnăm la
paupertate intelectuală și materială.
— Tot Eminescu observă că „vechile neajunsuri au fost îmbrăcate în forme
costisitoare și cu totul în disproporție, și cu puterea de producțiune a poporului și cu cultura
lui intelectuală”. Domnule academician Ioan-Aurel Pop, v-am admirat curajul cu care
combateți modul diluat și superficial în care se face educație în școlile noastre. Observați
lipsa de coerență în alcătuirea unor manuale, prin „eliminarea dimensiunii istorice din
studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”... Cine ar trebui să îndrepte aceste
neajunsuri care își pun amprenta, în mod negativ, asupra formării și educării copiilor și
tinerilor noștri?
— Educația greșită de la noi pornește din start, adică de la începutul vârstei școlare,
pentru că nu reușim să-i școlarizăm pe copiii care ar trebui să meargă la școală, nu reușim
să-i menținem în cadrul sistemului de educație (abandonul școlar este foarte ridicat) și pentru
că nu reușim să-i facem să înțeleagă ceea ce citesc (analfabetismul funcțional). Neajunsurile
acestea ar trebui să le îndrepte Ministerul Educației, Ministerul Culturii, Academia Română și
alte instituții, dacă ar fi lăsate să o facă. Dar nu sunt lăsate și atunci ne mișcăm în nesiguranță
și marasm, facem mereu experimente, introducem și scoatem materii, alcătuim și re-alcătuim
planuri de învățământ și programe școlare, tipărim și abandonăm manuale etc., fără nicio
noimă.
— Academicianul Mircea Malița vorbește într-una din cărțile sale despre „Zece
mii de culturi, o singură civilizație”, evident, civilizația calculatorului. Observăm, din
ce în ce mai mult, în ultimii ani, că „didactica fără Dumnezeu” (termenul aparține
Înaltpreasfințitului Părinte Casian al Dunării de Jos) și „pokemonii” lui mister Google
înlocuiesc modelele de conduită, de jertfă, de patriotism, în educația copiilor și tinerilor
noștri. Cine ar trebui să intervină în formarea și „restaurarea” omului contemporan?
— Sunt indivizi și forțe contemporane care vor să-i facă pe elevi și tineri simple mecanisme,
simple mașini, simpli roboți. Or, omul nu este „digital” prin natura lui, ci are suflet și, prin
„fărâma de suflet”, are har de la Domnul, este făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.
Asta ce ne spune? Că omul, dincolo de materie, este spiritualitate și, dacă are nevoie de telefoane
mobile, de tablete și de laptop-uri, trebuie să știe că acestea sunt mijloace, nu scopuri în sine.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


46 Științe socio-umane

— Ce legătură există între cult și cultură? Unii consideră că între cele două există
o dihotomie iremediabilă, deși, limba noastră este limba vechilor cazanii, este „ca un
fagure de miere”, iar primele școli s-au format în cadrul Bisericii...
— Cultul și cultura vin din aceeași rădăcină și rodesc împreună spirit. Să nu uităm că,
în tot Evul Mediu, marea cultură a fost patronată de Biserică, că nu se puteau imagina, fără
credință și fără Biserică, nici școala, nici creația, nici filosofia, nici istoria, nici științele. De
exemplu, prima școală românească (în care s-a predat românește) de pe teritoriul României
este cea de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, ctitorită de domnii Țării
Românești și Moldovei. Pe lângă această biserică au funcționat școala propriu-zisă de obște,
o școală de preoți, una de copiști și de traducători, o bibliotecă, o arhivă, o tiparniță etc. Aici,
preoții au lăsat opere nemuritoare, de teologie, de istorie, de gramatică etc. Prin urmare, cultul
și cultura sunt de nedespărțit.
— Pe de altă parte, se reclamă tot mai mult, în mediile intelectuale românești, o
contradicție între Știință și Teologie... V-aș ruga să aplicăm această întrebare la relația
dintre Istorie și Teologie, de exemplu, cunoscut fiind că marii Voievozi, marile voci din
fruntea Țării erau și smeriți iubitori de Dumnezeu, Acel Dumnezeu al părinților părinților
noștri... În procesul de formare a neamului și a limbii române, apoi, al înfăptuirii Marii
Românii a existat această falsă dihotomie, reclamată astăzi?
— Dihotomia aceasta era mult mai cultivată la noi în timpul regimului comunist. După
1989, oamenii serioși – teologi de marcă, precum Părintele Stăniloae, Părintele Galeriu, Monahul
Nicolae (Nicolae Steinhardt) sau Mitropolitul Bartolomeu Anania, dar și laici ca Petre Țuțea
– ne-au arătat cât de deșartă este opoziția dintre Știință și Credință. Istoria, ca istoriografie și
credința ca teologie au fost mereu complementare, întrepătrunse. Teologia nu se poate face fără
cunoaștere, iar scrisul istoric devine sec fără spiritualitate.
— Ce conotații au pentru Dumneavostră cuvintele „Țară, țăran, țărână”?
— Toate cele trei cuvinte au aceeași rădăcină latină, au o vechime de două milenii și ne
arată temeliile noastre etnice, de civilizație și de trăire. Țara este geografia îmbinată cu istoria,
țăranul este cetățeanul, locuitorul de drept al țării, iar țărâna este țara cea mică, pe care
o luăm în pumn ca să ne „re-sfințim”, atunci când ne este dor, când ne petrecem morții,
când ne simțim pustii și rătăciți. Țăranul român sărută câteodată țărâna, pentru că de acolo
îi vine seva dată de Dumnezeu. Și sărutând cu evlavie țărâna - ca personajul Ion din romanul
omonim - cinstește de fapt țara, care (cum ar zice Arghezi) „în sânul ei ne ține, hrănindu-ne pe
mine și pe tine”...
— Care este poziția românului și academicianului Ioan-Aurel Pop, față de
aversiunea violentă la adresa Bisericii Ortodoxe Române, față de zidirea Catedralei
Mântuirii Neamului Românesc?
— Pescuitul în ape tulburi este la ordinea zilei astăzi. Faptul se produce mult mai ușor
decât odinioară, pentru că nu mai există în mințile tinere baza de cultură necesară, nu se mai

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


Științe socio-umane 47

poate manifesta receptarea critică. Critici ai bisericilor au fost mereu în societățile democratice,
iar această situație este, până la un punct, firească. Chestiunea care se pune este însă aceea
de decență, de natură a criticii, de limbaj folosit etc. Azi, la noi, unii dintre critici își exhibă
urâțenia, cinismul, răutatea, minciuna și o fac în limbaj suburban, proferând injurii, atacând
bazele credinței, devenind intoleranți cu credincioșii și cu biserica. Biserica noastră bizantină
a stat și stă la baza civilizației românești, iar gloria lui Dumnezeu a fost mereu cinstită la noi
prin locuri de închinăciune de toate felurile, de la acelea modeste de lemn până la impunătoare
locașuri domnești de piatră și zid. Toate popoarele credincioase L-au slăvit și Îl slăvesc pe
Dumnezeu, iar unele dintre monumentele ridicate în cele două milenii trecute de la Nașterea
Mântuitorului sunt de o mărime care tulbură și astăzi. Poporul român este astăzi - din punct
de vedere canonic - al doilea ca număr de credincioși ortodocși în lume, după poporul rus. O
catedrală pe măsura credinței noastre și a credincioșilor români s-a plănuit la scurtă vreme după
obținerea recunoașterii independenței și după proclamarea Regatului României (1878-1881),
dar soarta a vrut să nu se poată face. Acum se face și se cuvine să aducem pentru asta slavă
Mântuitorului! Este evident că mai sunt și alte lucruri importante de făcut în România, dar
adăposturile pentru suflete sunt la fel de necesare ca și cele pentru trupuri, câteodată chiar mai
necesare, mai alinătoare și mai vindecătoare. Cei care hulesc adevărurile și cutumele credinței
- chiar dacă cred că știu - nu știu ce fac. Ei sapă la temelia identității creștine, dar și la temelia
tradiției națiunii române. Menirea învățătorilor nu este însă aceea de a condamna, de a blama
și de a respinge, ci aceea de a lumina, de a ierta și de a îndrepta. Sunt convins că monumentul
credinței noastre, odată ridicat și sfințit în anul Centenarului, va rămâne mărturia iubirii și
bunătății noastre peste secole.
— Domnule Președinte al Academiei Române, ani la rând, am relatat despre faptul
religios din poziția ziaristului de factură creștină, la un ziar laic. Unul dintre neajunsuri
a fost acela că mulți termeni ai spiritualității noastre creștin-ortodoxe, consacrați în
Biserica noastră - „Mamă a Neamului Românesc” -, lipsesc cu desăvârșire din dicționarele
de Limbă română (și enciclopedice), editate și girate de Academia Română. Această lipsă
din dicționare a unor termeni ai spiritualității noastre mă determina, uneori, să explic,
de exemplu, ce înseamnă „a experia” (termen folosit de părintele Dumitru Stăniloae) și
dacă nu cumva trebuie înlocuit cu verbul „a experimenta” (?!) sau dacă „iconomia lui
Dumnezeu” nu trebuia înlocuită cu „economia Lui”!... Din această perspectivă, ce este de
făcut? Cum ar putea Limba română să-și recapete acel „strai de purpură și aur”, de care
este tot mai vitregită, astăzi?
— Ca și Academia Română, limba română suferă și ea în această epocă a suferinței, a
nesiguranței și neașezării. Limbajul românesc ortodox de specialitate nu va pătrunde niciodată
în întregimea sa în dicționarele obișnuite ale limbii române, pentru că acesta are și o doză de
inefabil, de mister, de taină. Este cumva ca-n poezia lui Lucian Blaga, acela care nu voia să ucidă
cu mintea tainele întâlnite în cale și care vedea taina nopții sporită prin lumina lunii... Necazul

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


48 Științe socio-umane

limbii noastre este, însă, mult mai profund: limba română riscă să ajungă o necunoscută
printre români, pentru că nu se mai învață la școală cum se cade, pentru că se taie ore de
gramatică și de literatură română în detrimentul unor discipline inventate peste noapte,
pentru că ortografia este masacrată cu invenții ciudate, pentru că sensul cuvintelor este
pierdut. „Straiul” limbii noastre, al limbii noastre „sfinte” - cum ar zice Mateevici - nu s-a
stricat cu totul. Limba cea frumoasă și armonioasă există în scrierile literaților, istoricilor,
teologilor etc. și nu trebuie decât redescoperită, readusă în prim plan, ștearsă de colb.
Limba aceasta cuviincioasă și curgătoare o mai vorbesc încă părinții și bunicii noștri. Este
important să nu se piardă! Pentru aceasta, școala trebuie să rămână școală, cu suficiente
ore de română, cu dascăli dăruiți și respectați, cu un statut de instituție primordială a
națiunii.
— Cum subliniază Academia Română anul Centenar al Unirii de la 1 Decembrie
1918?
— Academia Română are unul dintre cele mai bogate, coerente și prestigioase programe
de cinstire a Centenarului Marii Uniri. Peste 200 de volume ale clasicilor literaturii, coordonate
de academician Eugen Simion, peste 20 de volume de istorii ale tuturor marilor domenii ale
cercetării și creației, coordonate de academician Victor Spinei, zeci de simpozioane, colocvii
și congrese, sute de tipărituri scoase la Editura Academiei, nenumărate manifestări la filialele
din Iași, Cluj-Napoca și Timișoara. Toate acestea se așază peste mari opere, precum Atlasul
lingvistic românesc pe regiuni, Marele Dicționar al Limbii Române, Tratatul de Istorie a
Românilor, în 10 volume etc. Aceste opere și acțiuni vin să confirme statutul Academiei Române
de unificatoare a națiunii noastre, unificare pe care instituția noastră a făcut-o înainte de a
exista România întregită pe harta Europei. Ca o încununare, în anul Centenarului, conducerea
noastră a decis înființarea unei filiale a Academiei, a patra, la Chișinău, în România de peste
Prut... Prin urmare, la 100 de ani de la Marea Unire, Academia, ca și Biserica, a dat exemplul
cel bun și a făcut reîntregirea.
Vreau, în final, să aduc un cuvânt de mulțumire și de mare laudă Arhiepiscopiei Dunării
de Jos, pentru invitație și pentru marea osârdie a Întâistătătorului său - Înalt Prea Sfinția Sa
Casian - întru păstorirea turmei și luminarea căii celei drepte. Aici, în această eparhie, cultul și
cultura merg în continuare mână în mână, spre marea slavă a Bisericii și Națiunii.
— Domnule Președinte al Academiei Române, vă mulțumim pentru promptitudine
și pentru interesantele răspunsuri date cititorilor periodicului eparhial „Călăuză
ortodoxă”. Sincer, ne bucurăm, că Academia Română are în fruntea sa un Român, în
toată puterea cuvântului, un erudit și un ales Patriot, în persoana Domniei Voastre. Să
vă dea Dumnezeu sănătate, putere de lucru și bucurii, pe măsura credinței, dragostei și
sincerității cu care ne-ați obișnuit! Doamne ajută!

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


Științe socio-umane 49

I nfamii electorale
Procesul alegătorilor
de la Galați (1883)

Ana-Mari a cheșcu, publicist

În timpul prefectului C. Ch. Cherchez, Galații au cunoscut o perioadă de mari


frământări politice. Sub mantia democrației, principalele partide politice au început să
lupte pentru a dobândi supremația. Pe acest fundal, în primăvara anului 1883, a avut loc
un scandal, mediatizat și publicat în întreaga țară, atunci când un grup de alegători a fost
abuzat și lovit de bandele prefectului C. Ch. Cherchez. Deși ,,cetățenii fugiseră, spre a se
ascunde prin casele lor”, trupele de bătăuși ,,plecaseră pe la domiciliile alegătorilor, pe
care îi presupuneau contrari lor, invadară prin case și începuseră operațiunea bâtelor și a
ghiogelor plumbuite”1. Astfel, o mulțime de cetățeni pașnici au fost bătuți și umiliți în cel
mai crunt mod. După producerea altercației, victimele și-au procurat certificate medico-
legale și au intentat proces împotriva abuzatorilor.
Desfășurarea și culisele acestui proces le vom analiza în rândurile următoare. Drept
urmare, în numărul din 6 mai 1883, al Vocii Covurluiului, suntem informați că, pe data de
24-25 aprilie 1883, cu ocazia alegerilor locale de la Galați, prefectul orașului C. Ch. Cherchez,
a fost trimis în judecată, atunci când ,,toată presa țerei întregi, fără deosebire de partidă, a
răsunat în toată țara, de sălbateca actelor săvârșite în orașul nostru”2.
Din relatări mai aflăm că bandele de bătăuși, în frunte cu Țepeluș, Căldăraru, au spart
capetele lui Dobrea, Tudorachi M., Teodor V., Gănescu. În urma acestor fapte, victimele au
făcut certificate medico-locale. În numărul din 11 mai, al cotidianului Vocea Covurluiului, au
fost publicate o parte din acestea3. Printre victime, regăsim următoarele nume: Haralambie
Dobrea, comerciant, 42 de ani; Tudorachi Mihail, pescar, 48 de ani; T. Gănescu, 40 de ani;
Ștefan Ion, 51 de ani, plugar; Mihalachi Toader, plugar, 70 de ani4.
1. Vocea Covurluiului, 11 mai 1883, p. 1.
2. Ibidem, 6 mai 1883, p. 1.
3. Ibidem, 11 mai 1883, pp. 2-3.
4. Ibidem.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


50 Științe socio-umane

Prima întrevedere, fixată la data de 7 mai, anul curent, avea să fie adusă la cunoștință
și ministrului de interne V. Rosetti. Tribunalul a fost prezidat de G. Nicorescu, avocații
apărării au fost Robescu G. și Șerbescu C., iar avocații acuzării D. Benisache și D.N.
Istrati5. Principalii martori au fost: D.N. Catargi, deputat colegiul I; I.D.P. Constantin, fost
deputat; D.G. Robescu, fost prefect6. Între cele două părți se creează o serie de conflicte.
Deși „apărătorii lui Țelepeluș, Căldăraru și consorții”, au vrut să reducă violențele la
rangul unui delict ordinar, d-nii Robescu și Șerbescu au considerat că ,,acțiunea trebuie
privită în întregul ei, cu atoritorii care concepuseră infamiile din dilele de 24-25 aprilie
18837. La acest proces a fost invitat și prefectul incriminat, dar acesta ,,a avut aerul a
spune că funcționarii publici nu pot fi traduși înaintea justiției, fără o prealabilă învoire
a ministrului”8.
După ascultarea celor două părți, președintele, Nicorescu, a decis amânarea
verdictului, pe 31 mai, același an. În numărul din 2 iunie 1883, aflăm că unul din acuzați
își retrăsese plângerea, motiv pentru care procesul nu mai putea continua, regula de bază
cerând cel puțin 5 reclamanți pentru începerea unei acțiuni. Pe toată durata procesului,
s-a desfășurat o întreagă campanie de presă contra prefectului C. Ch. Cherchez, acuzat
de lipsă de onestitate și integritate. De menționat că publicația pe care o cităm susținuse
punctul de vedere conservator până în anul 1879, când trecuse de partea liberalilor,
grupați în jurul lui I.C. Brătianu9. Deși liberali, ziariștii din cadrul acestui cotidian s-au
ridicat contra colegilor din partid. Într-un articol din 4 mai 1883 aflăm că: ,,ingerențele,
bâtele, silnicia, fraudele dintre cele mai nedemne” au însoțit activitatea acestui prefect,
dar și a liberalilor din jurul său10. Mai mult decât atât, liberalii s-au făcut vinovați și de
denigrarea ilustrului prieten al Galațiului, V.A. Urechia. Revoltați, autorul articolului
afirmă: ,,Vă făliți cu V.A. Urechia? Dar pe el l-ați luat numai la extremă necesitate, pentru
a da puțin lustru propriilor voastre candidaturi11. Pentru a evita toate aceste neplăceri,
marii gânditori ai ,,țerei” au căutat tot felul de soluții. Prima dintre acestea a presupus
eliminarea partidelor mici și păstrarea partidelor mari, mai exact partidul conservator
și partidul liberal. Prin acest sistem, se elimina rivalitatea dintre partide. Prin sistemul
rotativei guvernamentale, cele două urmau să își împartă puterea în mod alternativ, odată
la 4 ani. A doua soluție, propusă de un reprezentant al Vocii, și nu numai, s-a axat pe
promovarea votului cenzitar. Ținând cont că mare parte din populație era neștiutoare de
carte, Al. I. Cuza fiind cel care a introdus prima dată învățământul gratuit și obligatoriu

5. Ibidem, 10 mai 1883, p. 1.


6. Ibidem, 10 mai 1883, p. 1.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Paul Păltănea, Istoria orașului Galați, vol. I, Editura Porto-Franco, Galați, 1994 , p. 193.
10. Vocea Covurluiului, 4 mai 1883, p. 1.
11. Ibidem, 30 aprilie 1883, p. 1.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


Științe socio-umane 51

pentru toată lumea, acordarea dreptului de vot tuturor era o acțiune destul de riscantă.
Tocmai de aceea s-a ajuns la votul cenzitar, vot acordat doar celor cu avere, care, implicit,
aveau și școală. După introducerea educației, marile elite încep să se gândească la
introducerea votului universal, mai ales că cei săraci și fără școală reprezentau marea
masă a populației. În numărul din 2 decembrie 1883, al cotidianului Poșta, aflăm că 55 de
deputați au strâns semnături pentru a modifica legea electorală, mai exact a reduce cele
4 colegii la 1 și a introduce votul universal12. În numărul următor, al aceluiași cotidian,
aflăm că celebrul prefect fusese demis, căci autorul articolului scria: „prefectul este nou
și încă necunoscător de oamenii și lucrările județului”13.
Fragmente din documentele care au stat la baza întocmirii articolului:
,,La 7 ale curentei este termenul fixat, spre a se judica procesul intentat contra D-lui
prefect, pentru faptele petrecute în dilele de 24-25 aprilie, cu ocazia alegerilor colegiului
III. Materia, fiind pe deplin cunoscută și dezbătută tuturor, noi ne vom abștinea de la
orice comentariu astădi, spre a lăsa justiția deplină și suverană și a rosti cuvântul său.
Sângele vărsat în dilele de 24, capetele spate ale orășenilor, spatele și brațele rănite ale
alegătorilor, vor infera, purure, orgia bandelor de bătăuși, cari se năpustiseră în acea di
contra cetățenilor și substituiseră ciomagul și bâtele în locul votului”. (Vocea Covurlului,
6 mai 1883, p. 1.)
„În cursul dezbaterilor se împărtăși și o adresă d-lui prefect, cari ar fi avut aerul a
spune că funcționarii publici nu pot fi traduși înaintea justiției, fără o prealabilă învoire a
ministrului”. (Vocea Couvurluiului, 10 mai 1883, p. 1.)
,,Cetățenii fugiseră, spre a se ascunde prin casele lor. Dar bandele nici aici nu îi lăsaseră
liniștiți. Plecară pe la domiciliul alegătorilor, pe care îi presupuneau contrari lor, invadară
prin case și începuseră operațiunea bâtelor și a ghiogelor plumbuite. O mulțime de cetățeni
pașnici și nevinovați fură bătuți, li se spărseseră capetele în modul cel mai crunt, fură schilodiți
și puși într-o pozițiune de plâns”.( Vocea Couvurluiului, 11 mai 1883, p. 1.)

12. Poșta, 2 decembrie 1883, p. 1.


13. Ibidem, 3 decembrie 1883, p. 2.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


52 Științe socio-umane

M I OR I T IC I I C A R PAT I N I
C R E ATOR I DE DI NAS T I I
Î N E G I P T U L A N T IC
L I B I E N I I ŞI N U B I E N I I

I ul i us P reduşel, cercetător independent

După un secol în care cercetările unor arheologi şi istorici precum A. Moret, G.


Davy, Morgan, Abbé Moreaux, C. Leonard Wolley, L. Delaporte, G. Glotz şi alţii au fost
ignorate, iată că în iulie 2003, Naţional Geografic Magazine a realizat harta Egiptului
Antic, o istorie scrisă de preotul egiptean Manetho care enumeră dinastiile şi conducătorii
începând cu Predinastia celor trei: Ka, Ro şi Narmer (cca 3100 î.Hr.) până la cucerirea de
către Alexandru cel Mare (332 î.Hr.)
Alăturat prezint extras din originalul tabel: Predinastie, Dinastii vechi, Dinastia
Hicsoşilor (asiaticilor) adică a mioriticilor care au făcut popas (îndelungat în Sumer),
Dinastiile XXII şi XXIII a Libienilor şi Dinastia XXV a Nubienilor.

Regi și dinastii
În secolul al III-lea î.Hr., un preot egiptean numit Manetho a scris Aegyptiaca, o
istorie a Egiptului, care enumeră toţi conducătorii, începând cu Menes (2950 î.Hr.). Deşi
opera sa a supravieţuit doar sub forma unor citate în scrierile istoricilor clasici, Manetho
rămâne sursa principală de informaţii în reconstituirea cronologiei dinastice de mai jos.
(Doar principalii conducători sunt menţionaţi.)

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


Științe socio-umane 53

Predinastic
Theba – Capitală de dinastie regională
cca 3100 î.Hr.
Ka
Ro
Narmer
Dinastii vechi
cca 2950-2575 î.Hr.
Menes
Djer
Djet
Dinastia I Den
Anedjib
Semerkhet
Qaa
Hotepsekhemui
Reneb
Nynetjer
Dinastia a II-a
Peribsen
Sekhemib
Khasekhemui
Djoser
Nebka I
Dinastia a III-a
Khaba
Huni
LIBIENII
Sheshonq I
Osorkon II
Takelot I
Sheshonq II
Osorkon III
Dinastia a XXII-a Takelot II
Sheshonq III
Pami
Sheshonq V
Osorkon V
Theba
Harsiese

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


54 Științe socio-umane

LIBIENII
Leontopolis
Pedibastet
Sheshonq IV
Osorkon IV
Dinastia Takelot III
a XXIII-a Rudamon
Iuput
Hermopolis
Nimlot
Herakleopolis
Peftjauawybast
Saïs
Dinastia
Tefnakht
a XXIV-a
Bakenranef
NUBIENII
Dinastia
Kashta
a XXV-a
Piye
Epoca Târzie
cca 715-332 î.Hr.
NUBIENII
Shabaka
Shebitku
Taharqa
Tantamani
Saïs
Psammetic I
Necho II
Dinastia
Psammetic II
a XXVI-a
Apries
Amasis
Psammetic III

Acum voi face prezentarea pe scurt numai a libienilor. În primul volum „Migratorii
carpatini în antichitate” ce va apare la sfârşitul anului 2019 sau începutul lui 2020 am acordat
două capitole: Egiptenii şi Libienii.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


Științe socio-umane 55

Ca şi în Mesopotamia (Sumer), civilizaţia egipteană a fost creată şi impulsionată în


Delta Nilului, fiind adusă din afară.
„Dezvoltarea rapidă care a pus fundamentul la ceea ce noi numim civilizaţia egipteană,
se datoreşte unei influenţe streine”1.
„Prin cine, Egiptul de Sus, a fost influenţat, decât prin Egiptul de Jos, care a evoluat în
timpul acestor milenare, înscrise în contul dinastiilor divine din Delta”2.
Se afirmă că în timpuri protoistorice, în occidentul Deltei Nilului a avut loc un aflux
de populaţie libiană venită din occident, formată din păstori cu imense turme de ovine,
bovine, cabaline etc. practicând o viaţă semi-nomadă, semi-sedentară, ciobani, văcari şi
vânători.
Conducătorul acestor libieni este descris: …„în picioare, piciorul stâng înainte, coafat
cu două pene simetrice ţinând, cu o mână ridicată într-un gest de autoritate cârja păstorului,
iar cu cealaltă biciul…”3 Numele lui de Antzi dispare din textele istorice, pentru a fi înlocuit
cu divinul Osiris care acaparează cârja, penele şi biciul.
Acest Osiris Antzi, a fost mai întâi rege în Busiris şi apoi asupra Deltei Nilului, cel
care a pus bazele unei exploataţii metodice a pământului, o muncă colectivă pe vastă scară,
forţând oamenii să inventeze metode agricole ştiinţifice.
„În timpul revoluţiei (2360-2160 î. Hr.), libienii profită de slăbiciunea inerentă acestei
stări anarhice şi acaparează puterea în nordul ţării”.
Mai târziu, după 12 secole, aceşti păstori din nord devin războinici şi democraţi şi
astfel, un libian, pe nume Tehenou, şef de mercenari, profită de disensiunile interne şi îşi
arogă puterea cu forţa, iar al 6-lea descendent al său (Sheshong I) cucereşte întreaga Deltă,
şi ia cu asalt Ierusalimul (924 î.Hr.), contribuie a amâna hegemonia lui Israel şi formează
Dinastia XXII (945 î.Hr.) şi XXIII (a 745 î.Hr.) la Bubastis. Regii libieni ai acestor dinastii sunt
soldaţi, a căror forţă rezidă în triburile războinice libiene, pe care le comandă.
În timpul Dinastiei a XXIII-a Tefnakht uzurpă regalitatea şi mută capitala Deltei
occidentale la Sais, încercând să cucerească întreaga Deltă, dă naştere Dinastiei a XXIV-a.
Regii din Sais s-au făcut populari prin legile lor democratice şi moravurile lor simple.
Urmaşul lui Tefnakht, regale Bocehores (Bakenranef) a desfiinţat sclavagismul, a
emancipat proprietăţile oamenilor liberi, a reglementat cenzura şi a uşurat clasele populare
de o serie de poveri.
Libienii de sud – nubienii au cucerit Etiopia numită Koush, paralel cu cucerirea verilor
lor din Delta Nilului şi pornind spre nord sub regele lor Kashta ocupă Theba şi la anul 745
î.Hr. urmaşul său Piamki (Piye) duce campaniile sale de cucerire până la Marea Mediterană.
Regele Bocchoris, pentru că nu acceptă hegemonia lui Piamki este ars de viu, ca inamic
al divinităţii Amon din Theba.
În acest timp asirienii invadează Egiptul, Taharqua nu rezistă şi în 671 î.Hr. e cucerit
Memphis, iar în 688 î.Hr. Theba. Astfel au dispărut regii nubieni din Dinastia XXV.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


56 Științe socio-umane

Libienii au avut un rol foarte important, atât în începuturile, cât şi în momentele grele
din istoria Egiptului datorită energiei, curajului şi vigorii lor fizice.
Dar, cine erau aceşti libieni?
Moret şi G. Davy în Des Clans au Empieres, la pagina 194 îi descrie „ca avînd culoarea
pielii deschisă, ochi albaştri, părul blond, oameni mari, voinici, mai musculoşi ca egiptenii.
La sudul Nilului, nubienii (Saliou) aşezaţi între întâia şi a treia cataractă, de talie înaltă, cu
părul frizat, sau nu, arată a fi de aceeaşi rasă cu libienii”.
Episcopul Isidor de Sevilla scrie: „Despre getuli, cel mai numeros popor din Libia, se
spune că au fost geţi care, în număr foarte mare, au plecat cu corăbiile din locurile lor şi au
ocupat Syrtele din Libia, şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor, li s-a aplicat numele derivat
de getuli.”
Herodot scrie: „În partea de răsărit a râului Triton se află libienii agricoli care au
locuinţe stabile şi poartă numele de maxi [în districtul R.-Sărat avem comuna Maxineni]. Ei
îşi lasă pletele în partea dreaptă a capului, iar în partea stângă le tund şi susţin că se trag din
Troia.”4
Nicolae Densuşianu citând tot pe Isidor în Orig, 1.IX.2.118 afirmă: „că în timpurile ale
lui Uran şi Saturn, au fost strămutaţi şi stabiliţi în josul Mauritaniei aşa-numiţii getuli care
emigraseră din ţinuturile geţilor, fiind transportaţi cu corăbiile peste mare.”5
După alte texte, afirmă Nicolae Densuşianu, libienii locuiseră, într-o epocă foarte
îndepărtată, lângă Dunărea de Jos.
„Odyssea” lui Homer aminteşte de Libya care se află situată lângă erembi (arimi de la
Istru). Iar după genealogia veche a popoarelor preistorice, Lybia personificată era o fiică a
râului Oceanos, adică a Istrului.
În Ţara Făgăraşului, precum şi în regiunile vechi ale Ţării Româneşti, numele familiar
Leabu este şi astăzi foarte uzitat. În vechea inscripţie egipteană de la Karnak, libienii sunt
numiţi Rebu, adică Lebu (De Rouge, „Atacurile dirijate contra Egiptului de Popoarele Mării”6
p.6). De asemenea, în judeţul Olt se cunoaşte numele familiar de Liba. În Banatul Severinului,
de la 1404 există satul Liban şi un chinez cu numele Lyban (Pesty. A. Ször Bánság, II, 295).
Libienii sunt urmaşii Catuzzilor, oameni din vestul Mării Negre, un trib pelasg care
avea ca zeu suprem pe MEN (Luna). Etnonimul lor, CAT-TUZOS se traduce prin „Mâna
Curată, Mâna Mare, Prima Mână, Dreapta, Cei Drepţi, Cei Cinstiţi, Nobilii, Fericiţii”, de
unde în română au rămas: cătuşă, cotoşman, a cuteza, găteje, a (se) găti, ghiduşie, scutec,
a scotoci.
Variante din Cattuzos erau EURY-MENES şi RO-MAN, cu aceleaşi sensuri, de unde
avem în română: aromân, lumină, rogman, rohman, romaniţă, român, rumen.7
Asemănarea alfabetelor folosite de berberi, kabili, tuaregi şi libieni cu alfabetele geţilor
de pe tăbliţele de plumb, confirmă pe deplin aceste informaţii, iar Burada când cerceta pe
valahii din Galiţia a reţinut că aceştia îşi mânau oile cu expresia ber, ber!8

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


Științe socio-umane 57

Aceştia sunt libyenii şi nubyenii, două triburi de geţi care au ajuns să dea trei dinastii
conducătoare Egiptului după ce mai întâi au migrat în Nordul Africii şi pe coastele de est al
Africii, pe ţărmurile Arabiei şi izvoarele Nilului, confruntându-se cu o altă ramură de geţi
care cu mult înainte au dat prima dinastie conducătoare a Egiptului odată cu prima unificare,
în jurul anului 3500 î.Hr.
La anul 671 î.Hr. regele Taharoqua nu rezistă împotriva asaltului dat de asirieni şi
pierde Menphis şi apoi Theba la 668 î.Hr.
Aşadar libyenii, neam getic, au jucat un rol foarte important în istoria Egiptului prin
energia, curajul, vigoarea lor fizică.

BIBLIOGRAFIE
1. Apud C. Leonard Wolley, Nicolae Portocală în Marile Civilizaţii ale traco-geţilor,
pag. 25
2. Apud A. Moret et Davy, Nicolae Portocală, Op. cit. pag. 25
3. Idem, Op. cit. pag. 26
4. Op. cit. pag. 31
5. Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol. V, Ed. Obiectiv, Craiova, pag. 175
6. Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Vol. IV, Ed. Obiectiv, Craiova, pag. 92
7. Adrian Bucurescu, Atlanţii din Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, pag. 18
8. Constantin Olariu Arimin, Adevăruri ascunse, vol. I, 2016, Iaşi, pag. 170

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


58 literatură și lingvistică

Asp ecte ale


literaturii feminine
contem p orane
anii 2 0 1 0 - 2 0 2 0 ( I I )

adi -george Altay-secară, bibliotecar ,


bi bl i o t e c a „V. A . U re c h i A” Ga l aț i

În continuare, vom prezenta „Liricul ca pulp fusion”, adică poemele din „Ochi
de culoare bacoviană”, Ed. Junimea, Iaşi, 2017, volum semnat de Alina Simona
Dragomir, fără a insista prea mult asupra unei posibile legături cu genul literar pulp
fiction sau cu filmul care l-a făcut celebru pe Tarantino.

O destul de cunoscută cântăreaţă contemporană, Gabriella Cilmi are o melodie,


„Sweet about me”, cu un video clip sugestiv, din care se înţelege de fapt că… nimic nu
este dulce despre „personajul” cântecului.
Într-un fel, Alina Simona Dragomir, cu noua
sa carte, un debut în toată puterea cuvântului, după
o plachetă mai veche şi alte încercări prin antologii,
aduce o oarecare schimbare de abordare: poeta
cuminte îşi „trage” straie noi de cuvinte şi propune
un alt „gust”, amintind de frumoasele vremuri când
debutau Adina Dabija, Alina Durbacă, Florina
Zaharia ori Ioana Dudnic, ultimele trei, renunţând,
se pare, din păcate, în ultimul timp cel puţin, să mai
scrie ori să mai publice…
Apropo de gust; chiar aşa începe cartea, cu
„bergamota aia. Acrişoară./ sfârtecă limba-n două.”
Este o anume dezinvoltură, şi în ceea ce priveşte
fragmentele cu substrat şi aluzie erotice, dar totul
pleacă, dacă este să continuăm dansul cu Cilmi,

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 59

de la „o pacifistă celibatară”, un pic obosită de primii paşi în lumea literară, atât


de agitată, în pofida aparenţelor… Aflăm de oboseală şi de cuminţenia… pacifistă
dintr-un poem fără titlu, de la pagina 27, unde imaginea şi tonul sunt… capsate:
„mi-am prins un ochi într-o carte./ cu capsatorul./ celuilalt i-am pus sare.”
Avem aici un… pui de Angelă Marinescu, pe Alina Simona Dragomir, „cu un
iz de sălbăticie”, p. 69, căreia nu-i este teamă să-şi asume ca părinte literar nu numai
pe Bacovia, deşi, ca scriitură, după cum bine observă şi Ioan Holban în prefaţă, este
discutabilă descendenţa sau ascendenţa, ci şi pe un Stephen King:
„citisem un roman. acum câţiva ani./ «o mână de oase». ce clişeu. cam aşa eram
şi eu./ o mână de oase./ fetele la 17 ani/ ar trebui să aducă din ce în ce mai mult a
femei./ eu tindeam spre înfăţişarea merelor crude./ Stephen King credea că poeţii
intră într-un soi de transă./ moartea inspiraţiei. spun băieţaşii de pe scara blocului/
cum şi-ar mai înfige ei dinţii/ în carnea mea nu prea scoasă în lume.” (p. 41)
Nu ştiu dacă Stephen King , un rege al horror-ului, a scris şi poezie, dar probabil
nu ar scrie… precum Alina Simona Dragomir. Cuvintele-ei-de-carne sunt şi dintr-un
fel de jurnal unde vârstei i se dă o oarecare valoare existenţială (întorcându-mă la
pagina 27: „fata cu părul negru. am scorţişoară sub unghii./ m-am văzut ieri seară.
spânzuram de streşina casei/ un felinar/ plouă/ ei spun că tot cerul. frânghii înnodate
la geamuri./ am 22. şi-o mână de poet.”), îndrăzneala nu-i lipseşte, la urma urmei,
de ce nu ar avea o amuletă chiar „o mână de poet”, moaştele ar putea fi reevaluate:
„Durerea e-o victimă. ca o locomotivă cu aburi./ caut violatori, aştept provincia./ în
pantofi o lamă” (tot 27)
Ludicul (şi) auto-critic o pot provoca să afirme: „asta nu-i artă./ să crezi că
aburii grei de carne fiartă/ pot naşte un poem./ ce delicioasă insolenţă!/ ci un hoit
arzând. vulgar/ prin cuvinte” (p. 10)
Abstractul relativ ne reaminteşte că arta cuvintelor, Poezia, poate fi şi un fel de
vrăjitorie, dacă nu chiar magie… Referinţele pot fi surprinzătoare: „dimineaţa eşti
doar 55%/ din conţinutul cazanului cu apă de ploaie/ unde se-adună plânsul ţăranilor/
după recoltă.” (p. 11)
Între ruralul aproximativ şi fluviu este… Oraşul, citadinul fiind, totuşi,
predominant: „vizavi e Dunărea./ un tramvai. azi noapte. îşi croia calea./ printre
necunoscuţi. şchiopătând rizibil./ o adunătură de violatori. beţivi. soţi depravaţi./
tătici, poate. peste ei se întindea leneşă/ nervozitatea./ deghizată. insultând noaptea./
cursa rapidă spre nicăieri.” (p. 13)
Dacă tot este amintit întru texte Benjamin Spark, artist plastic franco-belgian
(„sunt Mata Hari./ curtezana bărbilor încâlcite./ aseară B. Spark s-a trezit tuşind:/
«fato, uite cum îţi zdrobesc zorile pruncul», p. 17), poemele Alinei Dragomir au ceva
din rupturile lucrărilor plastice ale acestuia şi, ţinând cont şi de un film cult, dar şi

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


60 literatură și lingvistică

de un gen muzical, ar putea face parte dintr-un curent căruia i-am putea spune „pulp
fusion”, dar nu „pulp fiction”: „albeaţa pileii lui mă-ndeamnă la rugăciune./ vergurul
e demoniac la ora asta târzie./ şi râde cu gura până la urechi văzându-mă/ cum mă
poticnesc./ goliciunea hermafroditului nu m-a prins/ niciodată.” (p. 21)
„Furia feminină” aproape virginală îşi agaţă amortizor subtil (sau nu), între o
„goală pe străzi” şi o „lenjerie intimă”, preferându-se oarecum „Chitterling con carne”
(copy right Pucho & His Latin Soul Brothers), cu un metaflirt: „acum nu ştiu dacă mă
atragi fizic sau intelectual./ buzele-ţi sunt mai ispititoare când se freacă una de alta./
provoacă un soi de malahie./ surdă. Metaforică în spaţiile goale. Ferecate./ claustrarea-
ntr-un pahar de vin e mai diluată./ inepţiile se şterg cu podul palmei./ nostalgicii se
tem de curiozitate./ la fel cum tu priveai terifiat molohul în ochii mei.” (p. 23)
Deloc la vârsta nostalgiilor, deşi „rafale din trecut îmi aburesc ochelarii”, p.
33, Alina Dragomir are curaj să privească literar Molohul, zeitatea cărora fenicienii
sacrificau copiii (literari, adaug eu). Şi nu îi este frică de păcate posibile: „încheietura
ta goală mă îndeamnă spre păcat./ păcătuieşte cu mine. Dumnezeu e orb./ şi surd pe
deasupra./ astâmpără seceta cu brobroadele de transpiraţie de pe frunte./ iubesc.” (p. 28)
Alina Dragomir experimentează, dar nu de dragul experimentului, vrea să
simtă şi cum iubesc statuile, p. 30, sau măcar cum se îndrăgostesc, cum este să fii
şi bătrână, poate de „85”, poate şi cum este să fii Ană Karenină sau Ană de Manole
(„trenul se apropie/ răsăritu-mi colorează unghiile-n roşu”, p. 33), „şi femeile pot bea
whisky”, este Ină, p. 36, poate să-şi piardă vocale din nume în lupta cu consoanele
altcuiva, p. 60, uneori parcă este un ecou de pastişă, sentimentală sau nu („obrajii
bărbaţilor/ sunt un câmp de floarea soarelui/ prădat/ şi ars din temelii./ în urmă doar/
trupuri de călugări/ decapitate/ şi/ despuiate/ cu găuri în piele./ hoţii n-au milă./
umblă şi deflorează/ Măriile/ lui august şi septembrie/ în cruciada de la apus.”, p. 76),
sub ramuri de măslini se pot ţese coşmaruri, texte-om, deja înrăite/ţi, pot fi născute:
„umbre negre ies din întuneric. îmi intră în ochi./ zici că-s moaşe. vor să mă asiste./
dâre de sânge. mânia./ îmi iese din gură şi ţipă./ te-am născut.” (p. 38)
Pe pagina următoare este anunţată naşterea unui vârcolac, bref, în condiţiile
în care oboseala jucată sau nu de care scriam mai sus poate avea „gheare de mâţă”,
p. 40, poate este prea târziu să fie vorba, poezia despre o „Carrie”, dacă tot ziceam
şi de King, a poeziei româneşti tinere, nemiloasă, naivă, pândind neobosită înainte,
aici sunt aluzii la poemul de la p. 45, „nebunii privesc fix. ca pisicile/ saturnaliile-n
încâlceala părului lui./ cărările albe-şi caută sensul prin mâna/ de cărbune./ un copil
cu o torţă nu mai vrea să crească./ nemilos. naiv./ pândeşte neobosit înainte.”
Scriam mai sus de un anume abstracţionism, relativ, poate chiar de un ermetism,
dacă aluziile culturale nu sunt îndeajuns de clare sau de uşor de reamintit. Într-un text
apare anul 1852. Probabil anul, dacă nu cumva este o altă cameră de hotel dintr-un alt

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 61

film de groază: „m-a întrebat dacă am ochi verzi şi şerpi în păr./ galant străinul. l-am
întâlnit în întuneric./ mi-a dăruit două cărţi. Cu reţete de frumuseţe./ oricum eşti. mă
încuraja./ bărbaţii se nasc galantoni. în 1852./ seara. femeile-şi ascundeau obrajii în
dantele./ poalele rochiilor aveau rafturi cu cărţi.” (p. 49)
Să fie anul morţii lui Gogol, căror suflete moarte le-ar scrie Alina Dragomir,
prin aluzii diverse la un social, unde şi părinţii apar, la un moment dat, dar şi alte
personaje („P. îşi altoia molcom buricul degetelor/ pe linia secetoasă a taliei mele./
desfrâul căpăta noi sensuri în mâinile lui.”, p. 51), uneori Nebunia te duce cu gândul
la personaje din „Game of Thrones”: „îşi plimba ochii pe pulpele mele prea albe./
tremuratul timid al gleznelor îi stârnea pofta./ cunoşteam zvâcnetul muşchilor la
câinii/ de vânătoare.”, p. 52, Scârba pare să maturizeze uneori prea curând, dincolo de
orice sete de frumuseţe şi candoare: „mi se scârbise de atâta inocenţă înfierbântată./
mâinile i se plimbau tremurând peste clape./ recunosc, mereu mi-am dorit să iubesc/
un pianist./ timpul întins comod peste noi/ ne-a acoperit trăsăturile luminoase ale
feţei./ nu mai vedeam/ nu mai eram văzută./ unde era bărbatul frumos şi viu/ ca un
copac de primăvară?” (p. 53)
Ispita concluziilor seduce şi ea, ca la un Pierre Choderlos de Laclos: „facerea
poemului e perversă/ ca orice joc de noroc.”, dar/sau „ce-ar mai putea însemna poezia
dacă nu un act incestuos?” (pp. 54-55)
Într-o „lume a bărbaţilor în care/ tot mai multe femei iubesc femeile”, p. 57,
dacă tot vorbeam de „Carrie”, „fata asta are ceva hain în ochi”, p. 75, nu mă pot abţine:
„roşul nu mai e atât de roşu cum era ieri./ nici ieri-ul nu se mai simte atât de ieri ca
roşul./ doar pântecul fetei e la fel ca ieri./ roşu./ dar gol./ roşul nu mai e atât de roşu
cum era ieri./ e doar gol.” (p. 56) Iar când „sinele era sânge”, p. 66, poate urma „în
pântecul unei palme de pământ/ cinci bărbaţi trecuţi de patruşcinci/ culeg firul roşu
al unui poem/ care de obicei face excepţie de la regulă;/ când eram copilă/ am învăţat
că există şi văduve fericite.” (p. 69)
Un personaj liric, Nora, zice şi ea: „dacă n-ai cu ce/ să conştientizezi durerea/
nici nu-i durere”, p. 72. Bref, Privirea cărţii, bacoviană sau nu, scanează o lume, a
noastră, unde zeii sunt uitaţi în coastele creştinilor, p. 74, lasă o mărturie a unei
anume receptări: „orice bărbat e dator să-ncerce./ sus la brutărie./ plâng lebedele pe
poante/ în braţele mujicilor/ în jeans./ nu se jenează/ de uitătura gravă/ a tatălui./
şi-a fiului./ şi-a Sfântului Duh./ Amin.”, p. 77, aşa se încheia cartea, măsură a unei
diluări a bănuitei nobleţe, fiinţă care se ascunde din ce în ce mult de frica unor
sacrificii inexplicabile.
Spiritul vremii a ars buzele poetei, sărutul i-a fost cuvânt:
„cuvânt sublim. spânzurat./ împleteşte-mi noaptea în păr./ siluete de smoală
încinsă./ s-au prelins pe gât la vale. îndrugă-mi:/ «te iubesc, copil al nopţii.»” (p. 14)

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


62 literatură și lingvistică

Şi demonul (inspiraţiei, de găsit şi ea, cu tot cu absenţă în carte!) zâmbeşte: „ţi-s


buzele sete./ sete de somn./ pe sânii ei mici./ sau poate sub laba piciorului.” (p. 15)
Într-un fel, au trecut mii de ani până să spună cineva că orice femeie îşi naşte
iubitul. Alina Dragomir a fost acolo, pe fază, şi a surprins momentul. Sau poate Poezia
a ars filmul? Cine este iubitul? Cine mai este Bacovia? King, dintr-un turn negru,
poate da un răspuns, de un anume lirism…

Continuăm acest al doilea episod cu Adela Efrim,


„Şi moartea scrie uneori poeme”, Piteşti, Paralela 45,
2016, sau…La ce poate duce alergia la praful de stele…
Fiinţa umană racordată la un anume sentiment al
nimicniciei („sunt un nimic/ şi tac”), dar şi la fenomenele
naturii, ca să nu spunem şi de un instrument la care se
cântă la nesfârşit preludiul lui Bach, iată o posibilă carte
de vizită pentru omul-carte care este „sistemul Adela
Efrim - Şi moartea scrie uneori poeme”…
„Naratorul liric” joacă rol de… veşnicie sau de
Jack, cel din basmul celebru cu vrejul de fasole (cu o
imagine generată de asocierea cu acea naraţiune începe
cartea), dar Uriaşul-Poezie nu este omorât la urmă ci,
ca într-o altfel de Adela (sic!) în Ţara Minunilor, eroina,
împărţind conţinutul sticluţei sau prăjiturica cu uriaşul,
îl aduce la dimensiuni normale şi îl invită la un ceai sau la o cafea într-o încăpere
magică unde abia s-a făcut o curăţenie demnă de mari sărbători: „Băgaţi de seamă/
azi am făcut curat/ mi-am luat toate amintirile sub braţ/ şi le-am urcat la mansardă/
pe acoperişul lumii/ nu le-am pus laolaltă/ de teamă să nu se amestece/ şi să rămân
atârnată/ cu capul în nori/ cine ştie ce mai iese/ şi nu îmi mai ajunge timpul/ să le
mai descurc vreodată/ uitările/ dau să plec/ sunt alergică la praf de stele/ şi nu pot
zăbovi prea mult/ ploaia însă/ îmi cere să îmi mai spele/ din păcate/ cele din urmă/
măcar”.
Discuţia imaginară cu Poezia poate duce la învieri de iubiri, aşa cum acestea
pot fi înviate doar întru Poezie, precum citim într-un superb poem de… primăvară:
„Ştii/ păpădiile acelea/ pe care le-ai răvăşit/ prin părul meu/ strângându-le-n cunună/
asemeni Ciuleandrei/ da/ păpădiile acelea din lanul/ unde greierii au rămas muţi/ de
câtă iubire au cântat în noi/ păpădiile ce ne-au dat roua/ cu care ochii tăi ne limpezeau
dimineţile/ aidoma fetelor cămeşile la râu/ ei bine/ păpădiile acelea/ sunt acum doar

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 63

leacul/ ce-mi vindecă trupul/ sorbindu-l/ din tine/ prin părul tău/ fără de cununi/
unde/ doar un greiere rătăceşte/ fără să ştie/ să ne mai cânte/ iubirea”…
Dacă este să ne jucăm referenţial, dincolo de jocul de lumini (în poemul încredinţez
corbilor amintirile sunt următoarele versuri, printre altele: „îţi sunt lumină/ (nu-mi
vorbi de lumină/ ochii mei ar putea şchiopăta)” şi de ninsoare, chiar şi de ninsoare de
sfârşit de martie sau început de aprilie, cum este în acest an pe la noi, amintind de jocul
inteligent al ideilor filmului „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” (este şi un poem,
ochii minţii, care sună aşa: „Când lumina ochilor/ nu mai poate percepe/ nici măcar
umbre/ desţelenim/ vibraţii”), poezia Adelei Efrim se situează între sau în vecinătatea
candorii viguroase a Anei Blandiana şi regretele lirice anti-regrete ale Constanţei Buzea
(un poem precum minciuna duce cu gândul la jurnalul fostei soţii a lui Adrian Păunescu:
„Ea/ îşi priveşte mâinile/ vineţii/ mânjite de tuş/ negru/ sufletul/ lui/ tras la/ indigo”; ne
mai ne putem gândi şi la poemul „aşa târziu a înţeles”), strigătele ei (următorul poem
citat se numeşte „Strigăt”) având amortizor de sunet: „Ascunde-te bine/ şi lasă-i durerii
un ultim geamăt/ nu vei putea să îi râzi în faţă aşa cum vei vrea/ uneori/ nu poate sta
locului/ acolo/ unde i-ai ordonat/ murmură grotescul cotidian/ ce mâine te va surprinde
iarăşi/ mimează charisma/ unui actor de mâna a doua/ te priveşte cu subînţeles/ ipocrit şi
sumbru/ şi repetă surd/ patetic/ aceleaşi uzate/ lecţii de normalitate”…
Normalitatea poeziei Adelei Efrim este una care ţine de o anumită atmosferă,
care depăşeşte, să spunem, întrebări precum „Ce înseamnă a citi? Ce înseamnă a scrie?
De ce limbajul, într-o perspectivă materialistă şi dialectică, nu este un instrument, un
ornament?”, dialectica semnificant – semnificat, poate apropiindu-se de o afirmaţie
a lui Ph. Sollers: „Literatura nu reprezintă viaţa, ea este un fel de a trăi şi de a gândi.”
Aşadar, Poezia Adelei Efrim este şi Viaţă, dar şi Moarte, dar întru multe dintre
sensurile acordate acestor „cuvinte”, mai crezând, parcă, în ridicol: „cine se crede/
ridicol se obişnuieşte cu singurătatea florii-soarelui/ asta-i normalitatea celor orbi din
dragoste, zic,/ ce rătăcesc prin maidanul ei de viaţă”…
Veşniciei despre care aminteam mai sus i se dedică următorul poem, cu toată
răceala ei aproape luciferică (de la „Luceafăr” citire): „Între doi stâlpi/ bătuţi pe o
rână/ stă veşnicia/ nu vor fi niciodată clintiţi de ploaie/ rădăcini de lut prind/ pe
marginea acestui timp/ clătinându-ne iubirea/ veşnicia e albă/ ca o statuie cioplită în
secole/ contemplarea-i pentru orbi/ dăruirea, pentru ceilalţi”…
Ceremonialul poate căpăta nuanţe strident-contemporane, de „dor nebun”:
„Privesc pe geam/ fulgii cern/ zici că-i făina din ciurul bunicii/ tot un fel de
plămădeală-i şi asta/ ninsoarea are mirosul acela/ de pâine dospită/ coaptă la ţest/
bunica îmi zâmbeşte/ o simt/ prin ghioceii/ ce despică ninsori/ şi veşnicii/ îi privesc/
mă frământ/ iau în mână un bulgăre/ îl fac petiţie/ on line/ Bunico/ la ceruri/ a ajuns
internetul?/ căci mi-e dor/ de tine/ şi-i tare frig la noi”…

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


64 literatură și lingvistică

Adela Efrim simte prin ghiocei cam cum simţea un personaj, Smilla, zăpada
într-un thriller care a fost şi carte, şi film, sau, dacă vreţi, încă este. Sau, dacă vă
place altfel, dacă tot face aluzie şi la Bacovia într-un poem, deşi moldoveanul s-ar
putea dezice de urmaşă, poate Borges, Homer ori Saramago (aluzia este la eseul
său roman, da?) ar invita-o la un banchet literar, unde i-ar cânta/recita: „E/ palid
asfinţit/ seceră orice gând/ nu-i vremea culesului/ timp ce doare/ ochiul dăruit
ceţii/ lumina i-a fost smulsă/ s-a înrădăcinat/ morţii/ ne privesc/ ei nu înţeleg/ cât
de orbi putem fi/ într-un amurg/ poştalion de lumină-n/ ceruri” şi poeta ar simţi
„orbirea” aceea pe care doar Oedip a ştiut s-o trăiască; poate pe eroul antic l-ar
invita, era să scriu super eroul, şi poate nu greşeam, la un joc de marocco: „Nu
mă mai mir de ipocrizie/ o iau cu mine la masă şi-i vorbesc cu blândeţe/ ea nu mă
ascultă/ stâlceşte siluete sub felinare/ nu mă înverşunez/ zâmbesc şi joc marocco/
îmi iau toate gândurile în pumni/ le împrăştii pe covor/ răvăşite/ se strecoară tiptil
în amintiri/ încleştate se fâstâcesc/ îmi vine să râd în hohote/ le eliberez/ cum aţi
putut crede că vă puteţi agăţa cu îndârjire/ de păpădii”…
În ultimă instanţă, Adela Efrim este o ludică, dar o ludică care are ca joc,
nu neapărat preferat, dar destul de obişnuit, acest marocco cu tristeţile, regretele,
nostalgiile; dar delicat, ca şi când toate acestea, împreună cu gândurile ce le poartă, ar
fi un fel de elfi şi elfe micuţe, precum Tinker Bell, care îşi au patria/matria într-un pian
înzăpezit unde un Mozart mic, oare cine s-a prins că Micul Prinţ seamănă cu Amadeus,
veşnic mic, compune Requiemul tuturor copilăriilor din noi (altfel cum puteţi explica
un mini poem precum acesta: „ultimatum// Dacă ochii se încăpăţânează să mă mai
doară/ îi transform în/ fază lungă pentru stele ce îmi trag/ ocheade”), din iubirile
noastre, unele îmbătrânite, moarte, zombi, poate unele mai putând fi transformate
într-un bumerang cu care loveşti poezia, care se preschimbă pe loc în bumerangul
care se întoarce, cum altfel, la poeta care a arătat cum se poate să te urci pe un vrej
de fasole, chiar şi când ninge, ascultând şi Albinoni, adagio, adagio, până la castelul
unde Uriaşul-Poezie s-a mai mirat încă o dată: încă un om a auzit de el, încă un om îl
descifrează, încă un om îl poate iubi, încă un om poate învăţa prozaicul său fel de a fi,
uneori violent, uneori bădăran, uneori chiar insensibil…
Adela Efrim, în afara unora, puţine, totuşi, texte, „l-a tradus” altfel: poemul
ce deschide ascensiunea sună aşa: „Vântul şuieră/ şăgalnic/ îmi cuprinde coapsele/
precum/ vrejul de fasole/ şi scara nu e atât de înaltă/ să urc până la cer/ cu palmele/
desfăcute/ degetele-mi par franjuri/ ale rochiei/ ce îţi fură/ privirea/ când vântul/ se
băgă/ în seamă/ să răscolească/ basme”… Evident, wittgensteinian sau nu, scara a fost
aruncată, „eroina” a salvat luminiţele pe care cred că le aprind lampagiii în spaţii fără
timp unde fiinţele-cărţi trăiesc aproape la infinit: „devenim lampagiii/ aceleiaşi rutine/
niciodată nu întrebăm/ doar luminăm/ străzi pustii/ şi nimeni nu are nevoie de asta”…

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 65

Există o teroare existenţialistă nu foarte fioroasă în întreg spaţiul fiinţei-carte,


de fantomă (terorizantă) promisă, cuvintele ei pot crede că „sunt/ molozul ce acoperă/
caldarâmul”, dar printre molozul acela sunt florile galbene de păpădie, sunt desene
viu colorate, moartea cam greu poate pune capul pe aceste grămezi-poeme ca să se
odihnească şi ea, poate câte un „It” de frig să vrea şi el să apuce ceva, măcar o idee
(„Nopţi// Ce trag/ draperii/ luna stă/ de veghe/ să prindă/ schimbul/ de tură/ cu/
dimineţi/ zdrobite de/ lumină/ sunt laolaltă/ vifor/ noapte/ şi-i atât de frig în mine”),
totuşi clownul acela metafizic este „doar/ un pretext/ pentru roşeaţa/ din obrajii tăi”,
vibraţia poate fi precum mocirla, dar contează mult mai mult „post-it”-ul, scuzat să
ne fie jocul de cuvinte, inspirat sau nu: „post-it// Nu uita să tragi/ draperia/ mă doare
atâta lumină/ şi astupă/ te rog/ cumva ploaia/ cu grefa gândurilor tale”…
Dorinţele mai există, poeta se mai expune: „picur/ prin toţi porii capului/ curg/
sunt/ apă vie/ */ am înţeles/ Adela – totul sau nimic –/ ca în/ liceu”…
Invocarea aproape medeleană a Liceului, apropo şi de copilăriile amintite, ar
trebui să sugereze destul de multe: dacă nu-ţi creşti morţile, ele pot rămâne doar nişte
animale de companie sau nişte păsări care cuibăresc fără voia ta în livezi cu vişini…
Vişini înfloriţi în ninsoare de martie! Frumuseţe celebrând diferenţa ontologică dintre
ea şi oameni!

Trăind Doliul la Porţile Rătăcirii ca Paradis

Amalia Rodian, Cheamă-mă pe vechiul meu


nume, Ed. SemnE, Bucureşti, 2019

Alt titlu al cronicii ar fi putut fi „Singurătatea


dintr-un lacăt părăsit pe o poartă a raiului”. Aceasta
pentru că simbolicele lacăte ale condiţiei umane apar
şi în poemul care dă titlul cărţii, primul de altfel din
volum, dar şi la pagina 14, în poemul „Lângă un cer
netrăit lângă tine”: „În dimineaţa condamnării mele
eram flămândă/ doar lacrimile au mângâiat cele două
linii din palmă// păsări s-au zbătut să numere pomii
în floare/ acum nu-ţi pot rosti cuvântul mamă/ deşi
e pregătit de ieri// întunericul lipit de tălpi se aşază/
lângă-mi tristeţea de orfană/ fără să mai dezlege
dimineţi fără nume// copilăria mea a devenit un

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


66 literatură și lingvistică

strigăt/ numele tău se odihneşte lângă lacătul părăsirii// a rămas doar o fotografie
într-un sertar/ şi culori agăţate pe sârmă/ lângă un cer netrăit lângă tine”…
Dar şi pentru că zeiţa Singurătăţii, care o fi ea, huzureşte în aceste poeme care
sunt cât o carte de… despărţire meta-fizică.
Cartea Amaliei Rodian este şi una a unei Tristeţi enorme, într-un fel chiar
poeta, prin noul nume literar ales, până mai în Ieriul fericirii aproximative semnând
Marilena Apostu, fiind o nou născută a acestei Tristeţi, care, mamă fiind, îşi cântă/
cheamă şi prin poetă tatăl-Euridice-Orfeu!
Tehnic, volumul este împărţit în trei părţi: „un plâns de copil”, apropo de nou
născuta de care vorbeam mai sus, cu toată „tristeţea sa de orfană”; a doua parte: „ziduri
fără ferestre”, psihedelic oarecum; a treia parte şi cea mai consistentă, ca număr de
pagini, de la 29 la 79, fiind „precum doi fluturi rănile noastre”…
Oricum, sunt „prea multe ziduri”, p. 11, există sentimentul zădărniciei
frumuseţii răsăriturilor care „intră într-o gutuie”, există o tensiune existenţialistă
unde un modernism bine calibrat şi cu un ecou simbolist bacovian, şi chiar un meta-
modernism discret, „trădând” lecturi de calitate, se întrec în a defini noua fiinţă, care
îşi aduce aminte: „Într-o duminică cu soare negru/ pe tatăl meu l-au acoperit cu
pământ/ cuiele bătute-n sicriu le port…// sunt o copilă nedorită de nimeni”…
Morţii i se acordă în această dramatizare lirică, fatidic, un rol important, demn
de mai de mult menţionatul Joe Black, cu ea şi terminându-se, la propriu şi la figurat,
cartea: „ascult cum umblă ninsorile prin şoapte/ ce ticăloasă este moartea disperată
pe prag!” (p. 79)
Moartea sau… Netrăirea, suspendarea clipelor deja trăite cu oamenii dragi! Un
poem se intitulează „Știu că moartea se plimbă cu umbra pe umăr”: „Oasele mele
au început să se teamă de tristețea scursă/ știu că moartea se plimbă cu umbra pe
umăr/ în fiecare dimineață/ umblă prin iarbă iubind femeia cu umerii prea strâmți/
când trece pe la cimitir râde de mine/ în praful uitării trăiește cât fluturii bătrâni/ se
aude cum tușește/ scuipă semințe golite de frică/ e tot mai înverzită iarba îmblânzită
de ea…” (p. 39) Altundeva „moartea râde în hohote/ când desenează nebuni ce
sângerează în vrăbii” (p. 41)
Evident, poeta este conştientă că Arta are şi rolul de a înfrumuseţa… Realitatea:
„Încerc să fac moartea mai frumoasă” scrie Amalia Rodian, dar nu oricum, oricând,
ci rememorând şi prin publicare, atunci când i se apropie de cel drag: „Încerc să fac
moartea mai frumoasă/ atunci când îți dă târcoale// murim cu mâinile în buzunarele
cusute/ în timp ce crinii cei roșii plâng pentru tine// iar ploaia se așază pe sârma din
balconul meu/ altădată pictam împreuna vise cu aer de mușcată amară// pe un petic
de pânză fluturii își fac felinare/ dragostea lor neagră e adunată de la Dunăre…” (p.
46)

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 67

Poveştile lirice sunt „răvăşite” (p. 48), dar Alegerea, asumarea… Păcatului sunt
hotărâte: „Azi am ales să fiu femeie/ să miros a lapte, a măr și a moarte/ să fiu o coastă
nerostită ca un păcat.” (p. 54) O altfel de Ană a lui Manole este şi ea asumată, visată,
poate dorită, atât la paginile 23, 24, 25, par exemple, dar şi la 68, în „Târziul înveleşte
cu sete un plâns”: „Trupul meu îl las la poarta bisericii tale/ îl găsești în trunchiul
copacului/ târziul învelește cu sete un plâns/ în timp ce-mi vorbești despre moarte/
felinarele împrăștie tăceri/ în fiecare pantof rătăcit/ ca un copil într-o chilie de sfânt
aștept/ mă tem de cuvinte neștiute/ îngerul îmi coase uniformă/ teama trăiește în
mersul meu/ frica tocmai ce-a pus cătușe peste mâinile care scriu/ despre târziul pictat
cu întrebări/ cuvântul miroase a spaimă dospită/ e zbârcit ca trupul epilepticilor/
galbenul ce nu poate minți frunzele/ răstoarnă din tomberoanele tristeții/ cântecul
ce-a uitat să mai vină/ iarba călcată pe ascuns/ a strâns într-un corset ridurile
strecurate/ somnul păsărilor e tot mai zidit”…
Este un „înger necesar”, uneori „istovit”, purtând câte o femeie în lesă, îngerii
sunt simţiţi, sunt „văzuţi” cum „pictează o cămașă subțire de noapte/ și măsoară
singurătatea în odaie/ silabe rupte-n fâșii au gust de viață împușcată// povara numelui
meu o port cu disperare pe umăr/ ninsori ce se dezlipesc de pe buzele tale/ îmi vor
coase cu fir de cerc astupat retina”… (p. 77)
Între această povară a numelui (cu care vom fi strigaţi la judecata de apoi,
probabil) şi frumuseţea retrăirii momentelor cu adevărat de rememorat dintr-o
viaţă, poeta întâlneşte şi Luciditatea: „Ziua nu-şi aminteşte de ieri e un crud adevăr”,
strigătul poate fi în zadar, ca în poemul „Te strig”: „Să risipesc dimineața lustruită pe
dinăuntru/ e ora când macii intră în verdele pierdut// târziul se așază cu sete peste
mâinile care scriu/ minutele care au plecat au zăvorât înțelesul/ în trupul zarzărului
din dreptul ferestrei mele// e ziua care aude cum plânge cerul bătut în cuie/ al unei
duminici fără sfârșit” (p. 69)
Deseori picturală, Poezia Amaliei Rodian este şi „carne” care „caută căldura
versului” omului dispărut, poet şi el prin destin, este şi „frică” lovind „fără milă
pereţii/ toamna-n oglindă se sparge în ţăndări// pe buzele mele îngerul a ruginit/ şi
nici măcar nu ştiu/ cum să ies din lacrima aceasta/ care tot mai tare mă strânge”…
Ană rămasă fără Manole (titlu de poem: „În șoldul Anei ai zidit un cântec”),
închisă în zid de lacrimi de potop personal, copilă orfană, poeta concepe maculat
de-un tragic omenesc prea firesc o arcă, un pui de arcă-fiinţă, o catedrală plutitoare,
cât o coajă de nucă, poate, încă fără nume, dacă nu este cel vechi, sau cel nou, unde
fiecare cititor îşi poate salva măcar o iubire, de taină sau nu: „Pe urma paşilor/ împinşi
în frunze/ plâng cu ochii mei de acum// privirea ta e un lemn dulce/ ce mă aşteaptă/
în catedrala înălţată de cuvinte// până când luna urcă un deal verde/ pe umărul tău
stâng// oare vom rămâne/ doar intenţia degetelor?”

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


68 literatură și lingvistică

Şi poate va trimite Dumnezeu „o pasăre de sârmă” care să „umple zilele până la


refuz”… Cu măcar o certitudine…

Găsind sensuri şi virgule în lipsa de sens…

Pentru cine nu o cunoaşte pe poeta Stela Iorga, descoperindu-i apoi și Poezia,


va fi o dublă surpriză! Pentru cine-i știa doar Poezia, surpriza ar putea fi la fel de
mare, adică dublă, cele 22 de proze scurte și foarte scurte oferind cititorului un
caleidoscop-carusel prozaic, cu inserturi lirice care, măcar la început, ne-ar aduce
aminte de atmosfera din una dintre primele sale cărți, „Coffin Blues”…
Pudibonderia sa estetică este contrazisă argumentat, aici putând fi o altă surpriză,
dar cea mai mare ar fi jocul său literar-social: cine era obişnuit cu lirismul său clasic,
raportat la ego, are aici o observatoare a oamenilor din jurul său, fiinţe mici sau nu, nu
că ar fi tonul prea elegiac, ori absurdul dus către Eugen Ionescu, ci şi pentru că avem
şi pisici şi alte necuvântătoare care au rolul lor bine determinat, precum ţestoasa din
dreapta oricui care apare într-o nebunie de text cu vânare de suflete, un safari în care
doar Alzheimer pare să câştige… Autoreferenţialitatea fatalistă din lirică este înlocuită şi
cu un autobiografic asumat (de pildă în „Sf. Gheorghe al mamei”, proza care deschide…
cartea şi mormintele aproape ca într-o carte recentă a lui Ştefan Mitroi, „Goarna lui
Tuturuz”, aici citadin, acolo rural macondonian), radiografia apropiaţilor fiind uneori
aproape transparentă, Şeherezada din sicriul de cleştar al Albei ca Zăpada, există şi o
proză „Şeherezada”, mimând onest adormirea, observând şi redând observaţiile în ceea
ce priveşte unii cunoscuţi, ascuns, evident, de nume false…
Dacă nu mă înşel, am mai numit-o „o Kafka feminină”, a Galaţiului prin destin,
deşi şi iubitorii de Ilf şi Petrov, Cehov, Daniel Harms, Caragiale, Groşan, Răzvan
Petrescu, Cortazar, în proporţii diferite, chiar şi de Victor Cilincă, şi el identificabil,
motănit sau nu, în „Cerullean blue, puțin ratat din fabricație”, ori Dimitrie Lupu, pot
să se bucure de dexteritatea autoarei în a tatua pe pielea Monstrului Literaturii mici
mesaje de Viaţă, mici scene de iubire, unele aducând aminte şi de iubirile caraghioase
sau ridicole ale lui Milan Kundera!
Scrie Cristian Crăciun pe coperta a IV-a (cu prilejul acesta mulţumim şi editorului
Valentin Ajder pentru curajul său de a investi şi în scriitori gălăţeni contemporani!):
„Personajele Stelei Iorga sunt pierdute în eşecuri erotice şi existenţiale, prinse în
crizele cotidianului, în majoritate femei dincolo de vârsta balzaciană (nota a.g.s.:
pentru nebalzacieni, 30 de ani!), care bovarizează inevitabil deasupra foii de ziar pe
care răzuiesc morcovii şi găsesc anunţul matrimonial răpitor. Totul scăldat într-o

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 69

ironie uneori caustică, o răceală de chirurg în analizarea impulsurilor existenţiale.


Personajele îşi trăiesc autentic ridicolul existenţei mărunte. Nu pentru că ele ar fi în
sine ridicole, ci pentru că existenţa are această dimensiune. Cehoviene, ele visează la
alte spaţii şi stări, pentru ca sfârşitul să le fie, de cele mai multe ori, la fel de banal ca
şi viaţa. Chiar moartea e privită în aceeaşi notă melancolic sarcastică, printr-o bruscă
tăietură a finalului. O proză din chiar miezul existenţei noastre din care cineva a furat
sensul. Pe care nici punctul final al morţii nu i-l mai redă…”
Poate mai corect spus „personajele văzute şi traduse în viziunea Stelei Iorga”
sunt mai toate demne de o colecţie de mici jucării puse într-o cutiuţă muzicală (în
care Pink Floyd să se audă la aproape nesfârşit), unde te întorci, ca la un jurnal ludic,
să-ţi aminteşti că, într-adevăr, trebuie să avem un anume simţ al umorului pentru a
ne… mântui: mama care a fost educată „să fie necondiţionat religioasă, adică să nu
mârâie la croirea naşpa a lumii, dar a adaptat chestia la cerinţele fireşti ale bunului
ei simţ”, Titiana, de o grandisimă naivitate, Ludmila, cea cu morcovii, o profesoară
de română cu toţi piticii ei, Tania Generăleasa şi porţelanurile sale, un Don Juan
neaoş, semănând sau nu cu Nino d’Angelo, poate doar „în adâncul inimii” (care poate
înjura cam aşa: „Da, dar vezi, că aşa intelectuală şi aeriană cum era, a vrut să mă ţină
numai pentru ea, javra dracului!”, p. 52), un număr neclar de „zăltate”, Liviu, care-şi
spălase genitalele în muşeţel toată viaţa, un Ion care „simţea de la un timp, de când
recitise Cortazar, că îşi iubeşte soţia aşa cam ca un hingher care trage cu ochiul în
timpul liber, la câinele şchiop al vecinilor de bloc, şi aceasta începuse mai ales să se
petreacă de când Ion îşi adusese iarăşi aminte că în tinereţe dorise foarte mult să scrie,
numai că anii de căsnicie îl neteziseră, apoi copiii şi îndatoririle lui zilnice, serviciul,
toate îl purtaseră departe, departe de masa de scris, la care Ion nu mai ajunsese
niciodată.”, veţi vedea dacă se mai apucă sau nu de scris, el Tristan, ea Isoldă, Jenica
fiind consoarta (lui), tradiţională, ca toate visele erotice şi ele, ciudata Otohime (din
„Made în U.S.A.”), care, când plângea, „parcă avorta îngerii fără aripi, deodată era o
zburătăcire grozavă la ea în suflet, de unde alunga cu disperare înaripatele făpturi,
care ţâşneau disperate din ea şi nu îşi găseau hainele albe cu pene cu tot, apoi veneau
la rând serafimii care, vai!, nu mai puteau trâmbiţa frumuseţile lumii, ci numai sunete
de jale scoteau, ceva ca între un blues ritmat, dar totodată şi sictirit cumva, pe la
încheieturile ritmului, apoi veneau heruvimii care nu mai acopereau nici ei faţa urâtă
a lumii, ci numai îi acopereau lui Otohime ochii, să nu mai vadă drumul spre iubitul
ei, să nu mai ştie veşnic de el, ci numai să se tânguiască, aşa cum scrisese cineva în
dreptul ei, la începutul veacului, când Otohime fusese blestemată să locuiască singură
într-un ostrov, până în ziua când l-a auzit pe îndrăzneţul pescar venind înspre ea
şi, fericită în sfârşit că cineva îşi găsise drumul înspre ea, din adâncurile de mare,
Otohime i s-a arătat acestuia toată, laolaltă cu nemurirea ei şchioapă de nefericire,

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


70 literatură și lingvistică

fiindcă Otohime era o femeie profund nefericită între apele mătăsoase ale visurilor
unde sălăşluia, şi nimeni, dar absolut nimeni nu le tulburase sineala vreodată, cu
atâta frumuseţe umană, drept care se lăsă o umbră fioroasă pe Duhul Apelor, care se
înroşi de ciudă pe iubirea nesăţioasă a lui Otohime şi, turbat de invidie, tulbură toate
abisurile gândurilor lui, până la nămolul unde sălăşluiau ultimii lui nuferi – gândurile
lui bune, care o înfăşurară lanţuri, lanţuri pe Otohime şi o spânzurară de cerurile
disperării cu ele, să moară, să uite, să lase pescarul îndrăzneţ undeva la o margine de
cer şi de lume, să îşi trăiască viaţa searbădă şi comună.
Iar Otohime chiar a murit de disperare, dar mult mai încet de cât se poate credea
şi decât chiar se anticipa, fiindcă ochii lui Otohime au ieşit din lanţul nuferilor şi l-au
urmat pe pescar pe drumul lăsat de ape, au presărat firimituri pe ele, să regăsească
drumul spre casă şi la uşa inimii lui mute într-o zi cu desăguţa au bătut, om bun
deschide-ne poarta şi dă-ne o cană cu vin, dar nimeni nu au răspuns, dar nimeni nu
au răspuns, decât vântul singuratic, „Otohime, Otohime, aici şade nimeni”.
Cu alte cuvinte, Stela Iorga mai şi mârâie când scrie, frumos, pe multe voci,
straniu, nebulos, întunecos, cu bun simţ (şi cetăţenesc), mai şi toarce oniric, a reverie,
ştie a asculta confesiunile strigoilor iubirii, pe care îi (poate) surprinde în metafizicul
gol (în „Strigoiul”, p. 91), are armele ei, uneltele ei de explorator, Lară Croft a comorilor
fiinţelor iubirilor condamnate şi ele la uitare…
Bref, ca să bat apropo şi la un alt text, pagina 50, final de „Generăleasa”, pe lângă
punctele lirice deja puse în lume, Stela Iroga aduce şi nişte virgule, ca nişte acadele în
formă de bastonaşe alb-roşii pentru un anume pom de Crăciun. Virgule psihedelice
sau nu.

Bibliografie selectivă:

Alina Simona Dragomir - „Ochi de culoare bacoviană”, Ed. Junimea, Iaşi, 2017.
Adela Efrim - „Şi moartea scrie uneori poeme”, Piteşti, Paralela 45, 2016.
Amalia Rodian – „Cheamă-mă pe vechiul meu nume”, Ed. SemnE, Bucureşti,
2019.
Stela Iorga, „Poveşti mici pentru oameni mari”, Eikon, Bucureşti, 2019.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 71

Categorii, genuri
şi teme majore
ale literaturii
ştiinţifico-fantastice

N el u Stamate, profesor

Ca orice ramură literară care a ajuns la maturitate, şi literatura ştiinţifico-fantastică


a evoluat în numeroase specii, genuri şi subgenuri. Şi, chiar dacă preponderenţa aparţine
romanului sau povestirii scurte, există şi poezii S.F., piese de teatru S.F. (este suficient să
amintim doar „R.U.R.” a cehului Karel Capek, care a consacrat termenul „robot”) sau (mai
ales) benzi desenate S.F. Însă, dacă exegeţii şi criticii literari au şi acum opinii contradictorii
privind clasificarea operelor S.F. prin prisma apartenenţei lor la o categorie/gen sau alta,
câteva motive arhetipale revin în mai toate scrierile ştiinţifico-fantastice şi, pe baza acestora,
pot fi extrase câteva „specii” principale. Este vorba de cele două orientări care definesc toate
creaţiile scriitorilor de literatură S.F.: „hard S.F.” şi „soft S.F.”.
Hard S.F. este tipul de literatură ştiinţifico-fantastică axată pe interesul faţă de de-
taliile şi acurateţea ştiinţifică, fiind opusul „soft S.F.”-ului. Între cititori şi scriitori există însă
un profund dezacord cu privire la ceea ce reprezintă un interes faţă de detalii ştiinţifice.
Multe povestiri hard S.F. se concentrează asupra ştiinţelor naturale şi asupra evoluţiei
tehnologice, dar multe altele lasă tehnologia în fundal. Alţii susţin că, dacă tehnologia este
lăsată pe plan secund, avem de-a face cu un exemplu de „soft S.F.”. O altă distincţie în
cadrul genului se referă la portretizarea condiţiei umane. Unii autori încearcă să reflecte
precizia tehnologică în cadrul unei societăţi avansate, aproape utopice, în care omenirea
a obţinut victoria asupra celor mai multe tare umane; alţii încearcă să prezinte impactul
tehnologiei asupra rasei umane, cu toate defectele umane încă prezente, uneori chiar în
formă amplificată.
Soft S.F., pe de altă parte, se axează pe ştiinţe mai puţin „exacte”, cum ar fi sociologia,
psihologia sau antropologia. Un exemplu excelent de sociologie avansată îl constituie seria
„Fundaţia” a lui Isaac Asimov. Alte lucrări reprezentative sunt „Omul ilustrat” de Ray Bradbury,

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


72 literatură și lingvistică

„The Squares of the City” de John Brunner, „Maze of Death” de Philip K. Dick, „Străin în ţară
străină” de Robert Heinlein.
Dar dacă în ceea ce priveşte categoriile literaturii S.F. lucrurile sunt cât de cât lămurite,
când vine vorba de genurile acestei literaturi ne găsim în faţa mult mai multor variabile. De
la „space opera” la „cyberpunk”, de la „political fiction” la „distopie”, genurile S.F.-ului
sunt destul de numeroase şi nu de puţine ori se întrepătrund sau se suprapun în mai mică
sau mai mare măsură. Câteva dintre cele mai importante şi mai răspândite sunt opera (sau
epopeea) spaţială („space opera”), utopia/distopia, ucronia sau ficţiunea politică, curentul
cyberpunk (şi derivatele acestuia - biopunk, steampunk şi dieselpunk), călătoria în timp,
S.F.-ul apocaliptic, colonizarea spaţiului, S.F.-ul militar/militarist, ficţiunea socială
(„social-fiction”), schimbările climatice şi Pământul muribund, S.F.-ul poliţist şi, într-o
oarecare măsură, fantezia eroică („heroic fantasy”).

Opera sau epopeea spaţială (space opera) este forma tipică de S.F. practicată în
Statele Unite ale Americii spre sfârşitul anilor ’20 şi în tot cursul epocii numite „de aur”
(aproximativ 1937—1945), când apar în revistele pulp un număr de texte considerate azi
clasice - „Triplanetary”, din ciclul „Lensman”, de E. E. Smith (Astounding, 1933), „The Legion
of Space”, de Jack Williamson (Astounding, 1934) sau „The Star Kings”, de Edmond Hamilton
(Amazing, 1947).
Principalul reprezentant al speciei, judecată global, poate fi considerat Edgar Rice
Burroughs (1875—1950), autorul celebrei serii „Tarzan” şi al unor cicluri S.F. despre Marte,
Pellucidar (ciclul subteran), Lună şi Venus, traduse în peste şaizeci de limbi. Inspirându-se
dintr-o literatură în care accentul cade pe aventura în stare pură, din Walter Scott (Ivanhoe),
din Odiseea şi din povestirile de tip western, E.R.B. inaugurează, în comparaţie cu Jules Verne
şi cu H.G. Wells, al treilea drum al literaturii S.F.
Iată, pe scurt, intriga romanelor din seria Venus:
Temerarul Carson Napier, eroul întregului ciclu, născut în India şi crescut de hindusul
Chand Kabi, care îi dezvoltă capacitatea de a proiecta la distanţă gândurile şi imaginea
obiectelor pe care le priveşte, se stabileşte în America, după ce împlineşte 11 ani. Aici, Carson
învaţă boxul şi înotul, participă la mai multe concursuri pe care le câştigă, cucereşte titlul de
campion al Californiei la categoria semi-uşoară şi se dovedeşte un excelent luptător. Datorită
aptitudinilor dobândite în India, el intră în contact telepatic cu romancierul E.R.B., căruia îi
va transmite aventurile de pe planeta Venus (Amtor).
În primul volum al ciclului, „Pirates of Venus” (1934), Carson Napier construieşte o
rachetă de 16 tone, cu care decolează de pe insula Guadelupa, vrând să ajungă pe Marte. Din
cauza unei erori de calcul (ignorarea forţei de atracţie a Lunii!), eroul se va îndrepta însă spre
Venus. În apropierea acestei planete, el va îmbrăca un costum de protecţie îmblănit, se va
înarma cu o pereche de ochelari şi cu un rezervor de oxigen şi va sări cu paraşuta. Dar, fireşte,

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 73

atmosfera de pe Amtor este perfect respirabilă, aşa încât personajul nostru se va putea mişca
nestingherit. Ajuns pe o insulă din Vepa’ja, într-un oraş construit în copaci de 2.000 de metri
înălţime, Carson este găzduit în locuinţa regelui Mintep, de a cărui fiică, prinţesa Duare, se
îndrăgosteşte. În ciuda apucăturilor şi a tehnologiei de tip feudal, locuitorii din Vepa’ja sunt
nemuritori, graţie unui ser care trebuie administrat la fiecare doi ani. După un timp, prinţesa
Duare este răpită de thorişti, un popor barbar, care dispreţuieşte activitatea spirituală şi care
doreşte să obţină cu forţa serul nemuririi. Carson cade şi el în mâna thoriştilor dar, transportat
pe o navă, organizează o revoltă şi o salvează pe fată cu ajutorul oamenilor-pasăre. În ultima
clipă însă, oamenii-pasăre se răzgândesc şi o predau din nou pe Duare thoriştilor.
În „Lost on Venus” (1934), Carson Napier, făcut iarăşi prizonier, este chinuit de thorişti
în „camera cu şapte uşi„, păzită de un tharban (animal de pradă, prevăzut cu dinţi, cleşti
şi cu un imens ochi pedunculat). Dar eroul scapă şi de aici, împreună cu prinţesa Duare.
În oraşul Morov, unde regele Skor pregătea oameni-morţi, cu ajutorul sângelui celor vii,
Carson salvează o altă prinţesă, pe Nalte. În Havatoo, Carson, Nalte şi mai târziu Duare
sunt examinaţi de o comisie eugenică, formată dintr-un biolog, un psiholog, un chimist, un
fizician şi un soldat. Găsindu-l inutil pentru societatea lor, cei cinci hotărăsc uciderea lui
Carson. Datorită însă cunoştinţelor sale de astronomie şi de astronautică (ştiinţe inexistente
pe Venus/Amtor), eroul se salvează construind un avion din lemn şi oţel sintetic, cu un motor
propulsat de elementul vik-ro, care în combinaţie cu substanţa yorsan produce o cantitate
imensă de energie.
În „Carson of Venus” (1939), Duare este capturată de un trib de femei din Houtomai,
care trăiesc în peşteri şi-i terorizează pe bărbaţi. După ce o eliberează pe fată, Carson ajunge
în Sanara, unde se înrolează în armata regală, obţinând gradul de căpitan. Oraşul este asediat
de trupele zani ale lui Mephis. Membrii „mişcării zani” (nazi!) au două obsesii: anexarea
teritorială şi puritatea rasei. Armata zani utilizează în timpul parăzilor un pas special de
defilare, cu sărituri verticale de 60 de cm. La teatrele din oraşele zani se joacă o singură piesă,
care descrie viaţa lui Mephis, şi pe care toţi cetăţenii sunt obligaţi să o vadă cel puţin o dată
la zece zile. Închisorile sunt pline de adversari ai mişcării, care sunt torturaţi periodic, în
prezenţa liderilor şi a regelui. Şi în acest volum Carson salvează o prinţesă, pe frumoasa Nna,
fiica lui Taman, regele din Korva. În urma acestei fapte de eroism, el este proclamat prinţ.
În „Escape on Venus” (1946), după ce luptă cu oamenii-peşte şi cu oamenii-fruct,
Carson Napier reuşeşte să se întoarcă în regatul Korva, ajutat de oamenii-din-nori.
Exemplul ciclului „Venus”, imitat de Otis Adelbert Kline sau de Ralph Milne Fariey,
conţine toate elementele tipice ale operei spaţiale, în varianta consacrată de E.R.B.: eroul
infailibil, prinţesa cosmică, monstrul extraterestru. Tipic este şi amestecul delirant de
civilizaţii, concomitenţa tehnologiilor avansate şi a barbariei, luptele cu gladiatori, recuzita
incoerentă, vestimentaţia sumară a femeilor, zalele, pantalonii scurţi şi sandalele romane
ale bărbaţilor. În luptă, eroii (călare pe insecte uriaşe şi pe cai hexapozi) manevrează fie

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


74 literatură și lingvistică

dezintegratoare atomice, fie suliţa, sabia sau arcul cu săgeţi - armele cele mai răspândite ale
operei spaţiale.
Spre deosebire de tipul E.R.B., a doua variantă de operă spaţială, ilustrată de Edmond
Hamilton sau de E.E. Smith, mută intriga în cadru galactic, punând accentul pe confruntarea
dintre om, care ilustrează întotdeauna binele, şi rasele extraterestre, rele din principiu.
Ponderea motivaţiei şi a recuzitei ştiinţifice creşte dar, în esenţă, atenţia este îndreptată tot
spre aventura repetată metronomic, din galaxie în galaxie, cu acelaşi rezultat.
Compus din „Triplanetary” (1948), „The First Lensmen” (1950), „Galerie Patrol” (1950),
„Gray Lensmen” (1951), „Second Stage Lensmen” (1953) şi „Children of the Lens” (1954), ciclul
lui E.E. Smith (1890-1965) este povestea coliziunii a două galaxii, reprezentate prin planetele
Arisia şi Eddore, şi a conflictelor care decurg de aici.
Arisia este condusă de un Mentor şi de „Sfatul înţelepţilor”, care funcţionează pe
principii democratice; Eddore este subordonată „Cercului interior”, organizaţie ierarhică,
de tip militar, în care Primul Stăpân are întotdeauna dreptate. Cei din Arisia sunt filosofi;
eddorienii dezvoltă o inteligenţă tehnică, obsedată de câştigul material. Valorile pe care le
apără Arisia sunt dragostea, adevărul, onoarea, credinţa, puritatea, omenia. Eddorienii,
dimpotrivă, sunt grosolani, brutali şi vor să distrugă valorile pozitive cu ajutorul crimei, al
drogurilor, şantajului şi instinctelor rele. Arisia, care este localizată în galaxia noastră, luptă
pentru o civilizaţie paşnică şi liberă; Eddore, care este un intrus, iubeşte războiul şi anexiunile
cosmice.
Conflictul dintre aceste două tipuri de civilizaţie, care se reduce, în fond, la conflictul
dintre principiul binelui şi al răului (sau, după Brian W. Aldiss, la o joacă „de-a hoţii şi
vardiştii„), se desfăşoară pe o scenă de proporţii uriaşe. Bătăliile se dau la scară galactică,
între formaţiuni militare care se întind pe spaţiul unui întreg sistem solar. Pe Pământ,
Nero, Hanibal, Gingis-Han, Attila, Kaiserul german, Mussolini şi dispariţia Atlantidei sunt
personaje sau evenimente programate de eddorieni.
În Triplanetary, după al Doilea Război Mondial, consumat pe Pământ, Arisia intervine
împotriva Eddorei organizând în America de Nord „un puternic guvern democratic„. Mai
mult, ea iniţiază pe planetele Sol III, Rigel IV şi Palain VII un „program de dezvoltare arisian„,
care debutează cu pregătirea genetică a unor super-eroi, selecţionaţi pe parcursul mai multor
milenii, şi care are ca finalitate realizarea unei patrule galactice din care vor face parte „cei
mai importanţi bărbaţi ai civilizaţiei”, în frunte cu pământeanul Kimball Kinnison, eroul
întregului ciclu.
Principalii adversari ai patrulei galactice sunt boskonienii de pe planeta Ploor,
reprezentanţi ai unei organizaţii piratereşti care practică traficul de droguri tbionit. În
ultimul volum al ciclului, membrii patrulei galactice, împreună cu cei cinci copii ai lui
Kimball Kinnison, reuşesc să distrugă organizaţia boskonienilor şi planeta Eddore - centrul
universal al răului.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 75

O variantă îmbunătăţită a tipului al doilea de operă spaţială poate fi întâlnită la Isaac


Asimov, în ciclul „Fundaţiei” („Fundaţia”, 1951; „Fundaţia şi Imperiul”, 1952; „A doua
Fundaţie”, 1953), a cărei acţiune se desfăşoară începând cu anul 12.000 A.D.
Hari Seldon, întemeietorul psihoistoriei (ramură a matematicii generale, care
studiază reacţia conglomeratelor umane la stimuli economici şi sociali), anticipează în jurul
anului 12.002 destrămarea Imperiului Galactic, în cursul următorilor 500 de ani, ca urmare
a birocraţiei, a lipsei de iniţiativă şi a spiritului de castă exagerat. Imperiul cuprinde peste
25 de milioane de planete, colonizate de aproximativ un trilion de locuitori. El este împărţit
în quadranţi, provincii, prefecturi şi sectoare şi este condus de un împărat cu reşedinţa
pe planeta Trantor. Dacă istoria şi-ar continua în mod firesc cursul, după dezmembrarea
Imperiului ar trebui să urmeze o perioadă de nesiguranţă şi de nelinişte care ar dura 13.000
de ani. Întemeierea celui de-al doilea Imperiu ar deveni posibilă abia după scurgerea acestui
interval. Pentru a scurta perioada de tranziţie la numai 1.000 de ani, Hari Seldon elaborează
un plan cu o finalitate dublă. Ţelul aparent constă în redactarea unei lucrări monumentale,
Encyclopedia Galactica, în care 30.000 de savanţi, selecţionaţi din întregul Imperiu, urmează
să consemneze toate cunoştinţele umanităţii. Enciclopediştii se vor stabili pe două planete,
la cele două extremităţi ale galaxiei - Terminus (Fundaţia I) şi Star’s End (Fundaţia II). Ţelul
real al lui Seldon urmăreşte ca, de fapt, cele două Fundaţii să joace rolul principal în alcătuirea
noului Imperiu.
În primul volum al trilogiei, în timp ce pe planetele învecinate civilizaţiile degenerează
şi populaţia se întoarce Ia folosirea surselor primitive de energie (cărbunele şi petrolul),
Fundaţia I dezvoltă sisteme din ce în ce mai rafinate de întrebuinţare a energiei atomice. Ea
devine „centrul religios” al Galaxiei, iar enciclopediştii de aici se transformă în negustori
care îşi vând produsele aşa cum misionarii îşi vindeau religia, subordonându-i rând pe rând
pe vecini. După 50 de ani urmează „prima criză Seldon” (o ascuţire a conflictelor dintre
Terminus şi celelalte planete), după 80 de ani, a doua, după 155 de ani a treia; dar fiecare din
aceste crize reprezintă un pas nou în vederea formării noului Imperiu Galactic. Al doilea
volum înregistrează a patra şi a cincea criză Seldon: conflictul dintre Fundaţia I şi generalul
galactic Bel Riose şi confruntarea cu un mutant (The Mule), care reuşeşte în cele din urmă
sa învingă şi care porneşte în căutarea Fundaţiei II, pentru a cuceri întregul Imperiu Galactic.
Apariţia acestui personaj ameninţă să răstoarne toate calculele psihoistoricului Hari Seldon,
care studiase numai statistica maselor, fără să poată prevedea intervenţia unui mutant în
istorie.
În cel de-al treilea volum, mutantul este convertit de către psihologii Fundaţiei II, care
este o planetă a ştiinţelor umaniste, pandant al primei Fundaţii, consacrată ştiinţelor exacte.
Fundaţia I îşi recâştigă poziţiile temporar ameninţate şi procedează la desăvârşirea planului
Seldon. Temându-se totuşi de existenţa Fundaţiei II, o „conspiraţie” condusă de doctorul Toran
Darell, specialist în encefalografie, decide să o descopere. Finalul ciclului reprezintă o expunere

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


76 literatură și lingvistică

de concluzii, în stilul romanelor poliţiste. Bibliotecarul Homir Mann susţine că Fundaţia II nu


există, dar se dovedeşte că personajul acesta este „controlat” de psihologi. După tânărul Pelleas
Anthor, Fundaţia II s-ar găsi pe planeta Kalgan, dar Pelleas Anthor este el însuşi un psiholog.
În fine, în versiunea lui Toran Darell, Fundaţia II se află chiar pe Terminus, în inima Fundaţiei
I, dar de fapt şi această teorie nu reprezintă decât tot o înscenare a psihologilor; în realitate, ca
în romanele poliţiste, cea mai bună ascunzătoare este un loc expus vederii tuturor. Fundaţia II
există pe Trantor, în centrul fostului Imperiu. Susţinând că a întemeiat Fundaţia II la celălalt
capăt al Galaxiei (Star’s End), Seldon dăduse acestei afirmaţii un înţeles simbolic: Trantor fusese
centrul vechiului Imperiu, prin urmare, după căderea lui, opusul urma să devină chiar Trantor!
Utilizând ca termen de referinţă exemplul „Istoriei declinului şi a prăbuşirii Imperiului
Roman”, de Edward Gibbon, ciclul „Fundaţiei” reface, la scară galactică, istoria unui imperiu
şi a unei civilizaţii care face eforturi să supravieţuiască momentelor de criză şi de faliment.
Acţiunea, care se desfăşoară pe o durată de 400 de ani (în cursul mileniului XIII al Imperiului
Galactic), pune în mişcare peste 100 de personaje (aproape în exclusivitate masculine),
distribuite pe aproximativ 40 de planete! Faţă de modelul E.R.B., mai gratuit şi mai baroc,
Isaac Asimov introduce în opera spaţială perspectiva istorică, dezvoltată până la a căpăta
dimensiunile unei adevărate sociogonii S.F.
Când nu este practicată de maeştri, opera spaţială tinde să se rezume la acelaşi număr
de figuri şi de locuri epice comune, rămânând varianta ideală de recuperare a vechilor
epopei, cu accentul pus pe acţiunea sub formă de poveste. De aceea, numeroşi cercetători sau
teoreticieni ai literaturii S.F. înclină să acorde operei spaţiale, ca gen, o judecată de valoare
negativă. Dar procedând astfel se comite nu numai o eroare de metodă (căci genurile nu pot
fi judecate valoric decât prin cazurile particulare care le ilustrează), ci şi una de înţelegere a
literaturii S.F. care, fără opera spaţială, şi-ar descompleta domeniul şi ar fi silită să renunţe la
o parte importantă din istoria ei.

Spre deosebire de opera spaţială, distopia reprezintă o formă de S.F. angajat. Opera
spaţială este un produs al civilizaţiei americane, cu un gust mai pronunţat pentru aventură
şi pentru senzaţional; distopia se consolidează în Europa, sub impulsul marilor frământări
politice şi sociale, al revoluţiilor şi al ideologiei din sistemele filosofice ale istoriei.
Termenul distopie defineşte o povestire utopică, îndreptată împotriva iluziilor din
utopia socială sau tehnică implicită epocii în care trăieşte autorul ei. Ea mai este cunoscută
sub numele de anti-utopie sau utopie „in reverse”, în critica anglo-americană, sau de „utopie
minus” şi „utopie manetekel” (după formula biblică „Mané, tekel, fares”), în critica germană.
„Regula” generală a genului pretinde ca într-o distopie scriitorul să descrie o lume
ostilă omului, privit ca individ sau ca umanitate. Demonstraţia sau operaţiunea logică pe
care o sugerează ca literatură distopia echivalează cu procedeul cunoscut drept „reducere la
absurd”. Într-o distopie, valoarea redusă la absurd este omul.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 77

Ca literatură, distopia se constituie odată cu S.F.-ul, în a doua jumătate a secolului


al XIX-lea, şi se impune în epoca dintre cele două războaie mondiale, când omul anti-
umanizează ştiinţa, când se nasc marile dictaturi totalitare şi încep să se înmulţească actele
de represiune şi de cinism politic şi social. Ca realitate însă, distopia este un fenomen vechi, şi
toată istoria universală e plină de momente în care omul este redus la absurd şi umilit, şi care,
dacă nu s-ar fi petrecut cu adevărat, ar părea de natură literară.
Cele mai cunoscute distopii sunt „Le monde tel qu’il sera” (1845-1846), de Émile
Souvestre, „O poveste a zilelor ce vor veni” (1897) şi „Când se va trezi cel care doarme” (1899),
de H. G. Wells, „The Iron Heel” (1907), de Jack London, povestirea lui E. M. Forster, „The
Machine Stops” (1928), „Noi” (1920), de Evgheni Zamiatin, „Metropolis” (1926), de Thea von
Harbou, soţia regizorului Fritz Lang, „Minunata Lume Nouă” (1932), de Aldous Huxley,
„1984” (1949), de George Orwell şi „Fahrenheit 451” (1951), de Ray Bradbury.
Dintre acestea, exemple clasice sunt distopiile lui Huxley, Orwell şi Bradbury.
Prima, „Minunata Lume Nouă”, este istoria unui viitor ipotetic, din „anul 632 după
Ford”, în care indivizii sunt produşi pe cale artificială, într-un „centru de fertilizare”, după
„metoda Bokanowsky”, şi respectând, ca în cazul oricărei producţii de mărfuri, legea cererii
şi a ofertei. Emoţia şi sentimentele au dispărut, în locul noţiunii de a naşte se întrebuinţează
formula de a destupa (a scoate din sticlă), iar cuvântul „mamă”, amintire jenantă a unor
vremuri barbare, este scris „m...ă”, ca expresiile incomode din romanele ad usum delphini.
Femeile sunt disponibile şi pneumatice (grase) şi în general, au relaţii strict fizice cu mai
mulţi parteneri. În sectoarele de predestinare socială, oamenii sunt „calibraţi” ca viitori
lucrători sau directori, pentru a funcţiona în frig sau pe căldură, la tropice, în mine sau în
oţelării. „Calibrarea” se face fie pe cale chimică, în stare embrionară, fie prin hipnopedie, după
principiul „62.000 de repetiţii fac un adevăr”. Un rol important în această societate împărţită
pe caste îl joacă o substanţă numită „soma”, un tranchilizant care este consumat pentru a
diminua stările de iritare sau de insatisfacţie. Efectul obţinut pe această cale poartă numele de
„concediu”. La ieşirea din fabrici, castele inferioare primesc zilnic o porţie fixă de soma. Cum
era de prevăzut, delictul esenţial în această lume de două miliarde de locuitori, care dispun
de numai 10.000 de nume, este delictul de personalitate. Individualiştii sunt exilaţi în locuri
izolate, în Islanda, în insula Sf. Elena sau în Falkland. Literatura a dispărut şi ea, G. B. Shaw
(considerat autor antic) fiind unul dintre puţinii scriitori a cărui operă mai poate circula.
Singura formă de artă este filmul, pitoresc şi violent erotic.
Influenţat de romanul lui Arthur Koestler, „Darkness at Noon” (1940), „1984”, de
George Orwell (1903-1950), plăsmuieşte un univers halucinant prin coerenţa cinismului şi
prin insistenţa cu care sunt analizate tehnicile opresiunii. S-a spus de aceea, pe bună dreptate,
că George Orwell reprezintă veriga de legătură care lipsea între Swift şi Kafka.
La Orwell, Anglia s-a transformat în anul 1984 într-o ţară a dictaturii absolute. Oamenii
locuiesc în „complexuri de locuinţe”, într-o singurătate desăvârşită. Singura raţiune a

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


78 literatură și lingvistică

căsniciei este aceea de a produce copii. Iubirea este un delict, ca şi „delictul de gândire”,
iar pericolul cel mai mare la care se expun indivizii este acela de a vorbi în somn. Pentru a
comunica în scris între ei, oamenii utilizează cărţi poştale pe care sunt imprimate un număr
de enunţuri dintre care cele considerate inutile urmează să fie şterse. Pentru a călători pe o
distanţă mai mare de 100 de kilometri este nevoie de o aprobare specială. Romanele sunt
scrise de maşini programate de un comitet al planificării, iar poeziile sunt compuse de un
versificator de stat. Un rol esenţial în această lume îl joacă „poliţia gândirii”. Instrumentele ei
principale de control sunt televizorul (care funcţionează neîntrerupt, emiţând şi înregistrând
în acelaşi timp), microfonul (montat nu numai în case, dar şi pe străzi, în spatele unui copac,
pe o pajişte) şi elicopterele, care patrulează neîntrerupt, supraveghind toate încăperile dintr-o
clădire. Evenimentele esenţiale ale cărţii sunt actele de trădare sau de delaţiune, care se produc
de fiecare dată într-un mod surprinzător.
Una dintre temele esenţiale ale distopiei lui Orwell o constituie problema adevărului
în istorie. În Ministerul Adevărului, un număr de „găuri ale memoriei”, de conducte,
înghit toate mărturiile despre trecut. În această instituţie, istoria este necontenit rescrisă, dar
pentru a realiza acest lucru sunt „rescrise” mai întâi documentele ei - ziarele, cărţile, filmele,
desenele şi fotografiile: „O zi după alta şi aproape din minut în minut, trecutul era pus de acord
cu prezentul”. Clasicilor, lui Chaucer, Shakespeare, Milton sau Byron li se pregătesc ediţii în
limba nouă. Romanul se încheie de altfel cu o „Mică gramatică” în care este descrisă „limba
nouă” a Oceaniei, aşa cum va arăta ea în anul 2050. Care este sensul existenţei acestei limbi?:
„În momentul în care limba veche a fost înlocuită, a dispărut şi ultima verigă de legătură cu
trecutul”.
Cât priveşte „Fahrenheit 451”, s-a menţionat că romanul ar reprezenta o reacţie
la campania antiintelectuală din anii ’50, a senatorului american Joseph Mc Carthy. Dar
obiceiul de a-i persecuta pe intelectuali, de a le cenzura sau arde cărţile este mai vechi şi
poate fi întâlnit în cele mai diverse epoci istorice. Acţiunea romanului se petrece într-un oraş
din Statele Unite, după ce omenirea a trecut prin două războaie mondiale şi se pregăteşte
să-l dezlănţuie pe al treilea. Atmosfera seamănă cu cea din distopiile lui Huxley, Orwell
sau Zamiatin. Oamenii sunt extrem de violenţi, se denunţă unii pe alţii (la Orwell copiii
îşi denunţă mama, la Bradbury eroul este denunţat de propria lui soţie) şi este o amintire
îndepărtată vremea în care, jucându-se, copiii nu se omorau unii pe alţii. În fiecare noapte
se produc nouă sau zece încercări de sinucidere, muzeele sunt pline de picturi fără nici un
înţeles şi, din oră în oră, escadrile de avioane de bombardament planează deasupra oraşului,
producând un zgomot infernal. Acesta este de altfel semnalul ritmic al cărţii, leit-motivul
ei apăsător. Personajul principal al cărţii, tânărul Guy Montag, face parte dintr-o unitate de
pompieri care are misiunea de a incendia cărţile, „pentru a şterge pe deplin ultimele resturi
ale istoriei culturii”. Pompierii poartă pe cap căşti negre cu semnul „451”, care reprezintă
temperatura, în grade Fahrenheit, la care se aprinde hârtia. „Este o meserie foarte frumoasă,

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 79

declară Guy Montag la începutul romanului. Luni îl arzi pe Miller, miercuri pe Melville, vineri
pe Faulkner, îi arzi până la cenuşă, şi pe urmă arzi şi cenuşa. Aceasta este deviza noastră”.
Cele cinci reguli de bază ale pompierilor din „Fahrenheit 451” sunt: „1. Dă imediat ascultare
alarmei; 2. Dă repede foc; 3. Arde totul; 4. Prezintă-te imediat înapoi şi 5. Fii pregătit pentru
alarma următoare”. Arzându-se cărţile, trecutul şi tradiţia sunt scoase din domeniul legalităţii
şi al istoriei. În felul acesta, „a fost odată” devine o expresie scandaloasă, şi cine vrea să spună
că este cuprins de disperare sau că a ajuns la capătul răbdărilor, poate exprima toate aceste
stări de spirit prin formula „îmi vine să citesc o carte!”.
Aproape toate distopiile exprimă aşadar un număr de primejdii potenţiale care,
instituţionalizate, pot duce la pierderea libertăţii, la desfiinţarea omului ca individ, la
transformarea lui într-un număr sau într-o marionetă. Denton şi Elizabeth, eroii lui Wells
din „O poveste a zilelor ce vor veni” sunt două matricole în Compania muncii, 0714709 g.f.b.
n 95 şi 000764 b.c.d. gama41. Personajele din „Noi” sunt numere („mărimi aritmetice
medii”), matematicianul D-503, poetul R-13 şi prietena lor O-90. La Huxley, „69 de surori
pe deplin identice deservesc 69 de maşini pe deplin identice”. În romanul lui Orwell, Winston
Smith, personajul principal, poartă şi el un număr, 6079.
În toate distopiile, aparatul birocratic şi represiv a luat proporţii monstruoase,
valorile culturale şi-au pierdut semnificaţia şi omul este manipulat pe căi rafinate, cu
ajutorul drogurilor sau prin biocontrol. Represiunea are în vedere toate aspectele existenţei,
cuprinzând nu numai mijloacele de comunicaţie verbală („limba nouă” şi cărţile poştale ale
lui Orwell), dar şi pe cele sexuale („biletele roz” la Zamiatin, femeia pneumatică la Huxley).
Prin tehnica surprizei şi prin contrast, autorul de distopii realizează o neaşteptată
valoare de protest din aducerea unui caz de normalitate într-un context anormal (casa veche
a lui Zamiatin, ţigările, vinul, mobila, cărţile, hainele de modă veche pe care, îmbrăcându-le,
realizezi un gest politic, iubirea devenită la Orwell act de conspiraţie).
În fine, comună tuturor distopiilor este şi prezenţa personajului din clandestinitate, a
mişcărilor de restauraţie şi de emancipare (sălbaticul lui Huxley, care îl citeşte pe Shakespeare,
anticarul lui Orwell, bătrânii profesori universitari din „Fahrenheit 451”, care au învăţat pe
dinafară şi conservă literatura din cărţile arse de pompieri).
Se poate spune deci că, faţă de opoziţia tipică a S.F.-ului (vechi/nou, prezent/viitor) şi
faţă de opoziţia clasică prezentă în orice utopie (rău/bine), distopia introduce o opoziţie nouă
(normal/anormal). Iar pentru a deveni literatură, schema aceasta este pusă în mişcare prin
acţiunea „personajului din clandestinitate” sau, şi mai simplu, prin scoaterea unui fapt de
normalitate din contextul lui firesc şi aducerea lui în contextul anormal.
Din acest punct de vedere, se poate spune că şi curentul cyberpunk, fenomen care se
sustrage mainstreamului, fie şi cel al literaturii SF, are legături apropiate cu distopia, dacă
este urmărit ca gest anarhic. În schimb, prin faptul că operele acestui gen al literaturii S.F.
prezintă, în cvasi-totalitatea lor, o societate dintr-un viitor (de cele mai multe ori destul de

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


80 literatură și lingvistică

apropiat) dominat de tehnologie, şi cu precădere tehnologii informatice şi cibernetice, se


poate spune că ele fac parte din hard S.F., aşa cum este el unanim perceput.

În opoziţie cu povestirile S.F. care se derulează într-o perspectivă mai largă (călătoriile
spaţiale, descoperirea de tărâmuri noi, conflicte intergalactice), curentul cyberpunk are ca
teme predilecte hackerul, inteligenţa artificială, corporaţiile multinaţionale şi se desfăşoară în
majoritatea cazurilor într-un viitor apropiat, pe Pământ. Locul unde se desfăşoară acţiunea
este împânzit de personaje distopice, „punk”, în sensul că personajele fac tot ce pot pentru a se
descurca într-un univers dezorganizat, unde „viitorul” este deja „trecut” şi se regăsesc într-o
zonă a incertitudinilor care separă o „aproape apocalipsă” de un univers post-apocaliptic, în
care văd acţiunile lor lovindu-se de interese impalpabile, dar în acelaşi timp implacabile.
Scriitorii cyberpunk împrumută diverse elemente din romanele poliţiste, din po-
vestirile post-moderniste, din romanele „noir”, pentru a zugrăvi o latură suburbană (în sens
social), haotică şi nihilistă a unei societăţi complet informatizate, dacă nu chiar robotizate.
Această viziune a unui viitor sumbru este deseori situată la antipodul celei imaginate de
scriitorii anilor 1940. În cartea sa „The Gernsback Continuum”, William Gibson explică
sarcastic dispreţul culturii cyberpunk faţă de romanul utopic. În scrierile cyberpunk, acţiunea
se desfăşoară cel mai adesea liniar, în ciberspaţiu, ceea ce are tendinţa de a estompa graniţa
dintre virtual şi realitate.
Romanul „Neuromantul” al lui William Gibson este considerat „opera arhetipală a
genului cyberpunk” şi a avut parte de o atenţie fără precedent din partea criticii şi a cititorilor,
chiar în afara graniţelor SF-ului, fiind considerat o „evocare a vieţii de la sfârşitul anilor
’80”. Autorul a avut aici un presentiment genial despre ceea ce va deveni piatra de hotar, în
domeniul tehnologiilor, a anilor ’90: Internetul. Gibson realizează cu adevărat o operă de
anticipaţie, imaginând un viitor în care tehnologia, cu o dezvoltare hipertrofică, sfârşeşte
prin a invada iremediabil mediul uman, prin a-l înlocui; un univers rece unde informatica
îşi dezvăluie puterea de control, care îl întăreşte pe cel al autorităţilor, unde ea îşi sacralizează
omniprezenţa infiltrându-se în inima organismelor umane, prin intermediul unui întreg
arsenal de gadgeturi electronice.
Este vorba de o viziune mai degrabă pesimistă a viitorului nostru. Astfel, în
operele cyberpunk ni se înfăţişează probleme precum poluarea, explozia criminalităţii,
suprapopularea, decalajul tot mai mare dintre minoritatea celor bogaţi şi majoritatea celor
săraci. Cyberpunk-ul zugrăveşte un portret sinistru şi întunecat al lumii care va fi fost atunci
complet dominată de software şi unde multinaţionalele au înlocuit, în marea majoritate a
cazurilor, orice formă de guvernare.
În literatura cyberpunk găsim tot ceea ce ar trebui să ne aducă ştiinţa şi tehnologia
în deceniile care vor veni. Toate domeniile tehnologiei sunt abordate, deşi accentul cade pe
tehnologiile relaţionate cu informatica şi electronica. Important este şi conceptul de „tehno-

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


literatură și lingvistică 81

acceleraţie”: tehnologia avansează mai repede decât gândirea (şi societatea); omul pare
depăşit de Maşină.
Literatura cyberpunk popularizează şi ideea fuziunii dintre umanitate şi spirit şi maşină,
dând astfel naştere unor hibrizi din carne şi metal. Noţiunea de membre artificiale, mai exact
proteze inteligente, mai rezistente şi mai sensibile decât membrele naturale, a fost introdusă
tot de cyberpunk. De manieră generală, numeroase personaje ale operelor cyberpunk posedă
un corp ale cărui însuşiri au fost sporite în mod artificial, fie prin intermediul nano-maşinilor,
fie prin utilizarea unor droguri. Se poate presupune că o atare fascinaţie pentru „maşini”
vine de la descoperirea de către marele public, la finele anilor 1970, a puterii de calcul a
computerelor abia apărute şi a posibilităţilor pe care le promitea atunci informatica.
Totuşi, dacă William Gibson este unanim recunoscut ca părinte al curentului
cyberpunk, nu îl putem trece cu vederea pe Philip K. Dick, al cărui roman din 1968, „Visează
androizii oi electrice?”, înfăţişează numeroase dintre elementele curentului S.F. de mai târziu:
societatea alienată, lumea condusă de tehnologie, atmosfera întunecată unde omul se pierde
în noianul de gadgeturi electronice. Acţiunea romanului se petrece într-un apropiat viitor
post-apocaliptic, în care Pământul şi populaţia sa au fost grav afectate de un război nuclear.
Majoritatea speciilor de animale au fost exterminate sau sunt pe cale de dispariţie din cauza
radiaţiilor. A avea un animal este un semn al poziţiei sociale, dar accentul este pus pe empatia
experimentată de oameni faţă de animale. Deckard, protagonistul, este pus în faţa celor şase
androizi din modelul retras Nexus-6 (ultimul şi cel mai performant model), care au evadat.
Profitând de această însărcinare, romanul explorează problema a ceea ce înseamnă să fii om.
Spre deosebire de oameni, androizii nu sunt empatici. În principiu, Dick prezintă calităţile
definitorii care separă oamenii de androizi.
În concluzie, cyberpunk-ul este un fenomen de contracultură, dar mai mult decât atât,
este un gest anarhic. Cultură a „delirului” (după Paul Virilio), formă a artei de a răspunde
tehnologiei, chiar formă revoluţionară, dedicată destrămării oricărui liant ce semnalează
realitatea drept consens, cyberpunk-ul se vrea o manieră de blocaj în faţa controlului în masă.
Cyberpunk-ul e lumea însăşi devenită S.F., o realitate definită electronic, care punctează un
traseu în care natura devine cultură şi cultura în cele din urmă se transformă în sistem semiotic
imanent. Noua modalitate de formatare a lumii intens digitalizate e spaţiul simulacrului
prin excelenţă. Cyberpunk-ul e naraţiunea „modului tehnologic de a fi în lume” . Universul
virtual nu e atât un metaunivers, situat dincolo de simţuri, căci presupune o implicare
senzorială, cât un paraunivers, situat în vecinătatea celui real. Separarea ciberspaţiului de
realitatea virtuală e imposibilă întrucât ele sunt în interdependenţă, chiar în suprapunere
a semnificaţiilor. Cyberpunk-ul operează cu un prezent continuu care se desfăşoară în
baza noţiunii de simultaneitate. Cel mai probabil timpul, dacă oricum e golit de varianta sa
cronologică, e privit ca mediu elastic, subiectiv, asemenea unei „bucle a evenimentului” care
poate fi accesată în multitudinea pliurilor sale, inclusiv ca viitor care s-a întâmplat deja.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


82 cultură şi civilizaţie

Discurs motivațional,
ideologie națională și
exemple medievale în
discursul lui Nicolae Iorga,
de la Iași, din 14 decembrie 1916

S ori n L angu, profesor

Primul Război Mondial a fost un eveniment care a polarizat societatea românească,


existând numeroase opinii asupra acțiunilor care trebuiau luate. Odată luată decizia, România
avea un drum de urmat, dar în curând s-a dovedit că nu era pregătită, nici moral, nici logistic,
pentru ce va urma. Declarației de război din 14/15 august îi corespunde atacul asupra
armatelor austro-ungare. În scurt timp suntem atacați în Dobrogea, în Transilvania suntem
împinși înapoi, pentru ca la începutul lui septembrie să suferim dezastrul de la Turtucaia. De
aici înainte evenimentele se succed rapid: forțarea Carpaților, ocuparea Constanței, forțarea
Jiului, a Oltului, Argeșului, a Dunării, părăsirea Bucureștiului, stabilizarea frontului pe linia
Focșani-Nămoloasa-Galați în noiembrie.
Casa Regală, Parlamentul, Guvernul, oameni simpli se mută în Moldova așteptând
iarna, încercând să se spere. În acest context se deschide una din cele mai negre sesiuni
din istoria Parlamentului românesc, sesiune care avea rolul de a reda puțină încredere unei
națiuni. Este ales noul guvern, de uniune națională, se citește „mesajul Tronului”, apoi au
loc dezbateri mai mult sau mai puțin interesante. În Senat lucrurile sunt anoste, pentru ca
în Cameră să fie ceva mai aprinse. Momentul culminant îl va constitui discursul lui Nicolae
Iorga.
Începutul discursului are rolul de a capta atenția publicului, care nu-și revenise
după discursul lui A.C. Cuza, care „a fost un spectacol întristător”. Iorga specifică că nu are
intenția de a găsi vinovați, că nu dorește să stabilească cine a greșit, pentru că rolul lui, și

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


cultură şi civilizaţie 83

al Parlamentului, este, acum, cel de a conduce


România, de a oferi o cale de ieșire din situația
grea în care ne aflam. Și astfel apare că poporul
nostru trece printr-o „mare suferință”. Cine ne-o
cauzează? Nu sunt menționați direct, ci apar sub
formula „deci exploatatorii de mașini vor vedea
ce le va aduce la urmă execuția care le-a dat iluzia
că au supus jumătate din nenorocita Europă”.
Și astfel avem fixat binomul ei-noi! Noi -
„se îndreaptă către noi în același timp privirile,
pline de o rugăciune tăcută, ale unui popor sfios,
care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori
cuvinte mari pentru suferințele lui, dar care le-a
simțit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută”, în
timp ce ei - „Se mai îndreaptă însă asupra noastră
ochiul de ură al străinului, care vrea să știe cum
suferim de rana pe care a făcut-o, și acestui străin,
la urmă, trebuie să-i răspundem”. Binomul este
maniheistic, caracteristic sindromului „cetății
Nicolae Iorga
asediate”. Iorga nu a fost deloc un patetic în
studiile sale istorice, dar acum folosește patetismul pentru a coagula energiile disparate ale
națiunii. Avem fixate deja principale repere ale noastre: creștinismul „priviri, pline de o
rugăciune tăcută”, cumințenia – „popor sfios” și suferințele lui continue „suferințele lui, dar
care le-a simțit cu atât mai adânc”. Reperele dușmanilor, care acum apar și mai nedefiniți,
adică „străinii”, sunt ura și dorința de a provoca suferință. Așadar, noi nu avem prieteni, avem
doar dușmani, și dușmanul nu este în interior, printre noi, ci în exterior, ca să-l cităm pe
Sartre „infernul sunt ceilalți”.
Partea principală a discursului e centrată pe două motive: Regele Ferdinand și armata
română. Iorga subliniază, chiar de la început, că el vorbește total dezinteresat, că nu e omul
guvernului, nu e consilier, astfel, mărturia lui e și mai demnă de crezare. Pentru Iorga
sacrificiul lui Ferdinand e sacrificiul suprem, să renunți la țara în care te-ai născut, la familia
ta, pentru țara adoptivă, e ceva de negăsit, în viziunea lui Iorga, în toată istoria Europei.
Pentru a sublinia și mai mult ideea de sacrificiu, pe care poate românii nu o apreciază la
întreaga ei valoare, Iorga recurge la medieval: el ia cea mai mare figură a Evului Mediu, Ștefan
cel Mare, „a fost o vreme când vorbeam aici cu mândrie de Ștefan cel Mare: mare pentru
talentul lui militar și pentru energia lui nebiruită; mare printr-o încordare care a izbutit să
oprească în loc, atunci când ea reprezenta un Stat, o ordine și o făgăduială de viitor, acea
putere a barbariei” pentru ca apoi să sublinieze sacrificiul lui Ferdinand prin comparația cu

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


84 cultură şi civilizaţie

voievodul moldovean „la Ștefan cel Mare, de la sine a venit hotărârea la care s-a oprit. El e
epic, drama internă i-a lipsit”.
Ceea ce a făcut Ferdinand se transformă într-o icoană, cuvântul nu e pus întâmplător,
e o trimitere la sacralitate, la protecție divină - și atunci chiar era momentul de a cere ajutor
divinității, o icoană care are egal în istorie doar alte două: Ștefan cel Mare, amintit deja, și
Mihai Viteazul.
Partea cea mai consistentă a discursului e dedicată armatei române, armată care duce
greul războiului. Din nou exemplul lui Ștefan „Tot sufletul oștirii românești se găsește astfel în
acei care se întorc astăzi copleșiți de număr, cum au fost copleșiți soldații lui Ștefan străbunul,
și gata ca și dânșii să se întoarcă asupra biruitorilor. Cel din urmă soldat cu haina sfâșiată de
suferințele și răbdările îndelungate față de asprimea naturii și de cruzimea dușmanului aduce
în făptura lui morală pe toți aceia pe care nu-i vom mai vedea aievea niciodată”. Armata
română e doar temporar învinsă, soldații noștri vor reveni și-i vor distruge pe „sclavii
înarmați”. Din nou comparația: sclavii nu au suflet, nu au conștiință, ei nu vor fi niciodată
învingători, ei sunt niște unelte și atât; noi avem suflet, avem conștiință, noi știm de ce luptăm,
noi avem dimensiune morală, și de aceea putem să fim copleșiți, dar nu învinși. Noi avem
motivație de a purta acest război „pentru a căpăta dreptul nostru întreg”, ceilalți nu. Armata
noastră rămâne acum coloana noastră vertebrală, reperul nostrum, e „sfânta noastră armată”,
și oricine ar reproșa ceva ar face „un act de nepatriotism, dar și un act de nedreptate față de
partea cea mai sănătoasă, mai plină de făgăduieli și de viitor a neamului nostru”.
Iorga atinge, foarte subtil, un punct nevralgic al politicii românești: împroprietărirea
țăranilor. Raționamentul este următorul: armata română reprezintă poporul, iar cea
mai frumoasă parte a poporului e reprezentată de țăranul roman; ori Ferdinand a făcut o
promisiune, și aceasta constă în faptul că „țărănimea română nu va fi străină pe pământul
pe care sângele celor mai de aproape alor săi l-au sfințit din nou prin sacrificiul lor”. E un
avertisment clar, în primul rând pentru membrii Parlamentului, că nu au dreptul de a se
împotrivi acestei legi, parlament dominat de liberali și conservatori, parlament care s-a
împotrivit mult timp împroprietăririi țăranilor.
Iorga apoi meditează la atacatori, zugrăviți în cuvinte dure: „Să pleci însă de acasă,
tulburând lumea întreagă, ca să ai o mai mare parte la prada materială a pământului, să nu te
mulțumești cu aceasta, când arunci zeci de milioane de tineri nevinovați, plini de bunătate, de
iubire, de energie în sufletul lor, într-un mormânt pe care toată mizerabila presă de justificare
care ar urma după război nu va fi în stare să-l închidă, să culegi tot ce omenirea are mai
abject ca origine, mai degradator ca vicii, mai rapace și mai călcător de orice simțăminte
omenești, pentru a le arunca pe acest bun pământ ospitalier, care a fost jumătate de mie de
ani zid de ocrotire pentru creștinătate și cultură apărate cu trupuri românești până astăzi, este
unul din acele acte de nebunie istorică de pe care cea mai rafinată filosofie politică nu poate
curăți pecetea de sânge închegat al crimei neispășite. Victoria criminalilor are în ea însăși

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


cultură şi civilizaţie 85

sancțiunea ei, și, ori dacă este un om, ori dacă este o națiune, cea din urmă căutătură a jertfei
este și cea mai crudă osândă a ucigașului”. Atacatorii sunt mai condamnabili în acțiunea lor
pentru că ei s-au îndreptat asupra acestui pământ, care i-a găzduit de nenumărate ori, care a
fost „pavăză a creștinității”, adică noi care i-am apărat suntem astăzi atacați, și ca o ironie a
istoriei, împreună cu fostul inamic al Creștinătății.
Sfârșitul trebuia să fie apoteotic, și este, dar pentru asta nu ajungea simpla invocare a
vitejiei, cumințenei, sfințeniei noastre etc.; era nevoie de ceva puternic, ori asta nu prea putea
oferi situația de atunci, trebuia venit cu niște exemple puternice, capabile să strângă energii
și să formeze mitologii.
Primul ne obligă să nu abandonăm, să luptăm până la capăt: „Și unul dintre acești
strămoși, mare, fiindcă a fost nenorocit și el, întro [într-o] clipă de supremă restriște, când i
se zicea: lasă țara și du-te sub jug, el, Gheorghe Ștefan, din părțile unde luptă ostașii noștri
la Oituz, a strigat: decât să plec pentru totdeauna de aici, «mai bine să mă mănânce câinii
pământului acestuia»”.
Al doilea exemplu e menit să continuăm să credem, să avem speranță: „Undeva, aici
aproape, în codrii Vasluiului, este o bisericuță frumoasă de lemn de stejar, în care ai crede că
s-au cuprins numai țăranii din vecinătate. În această bisericuță, acum trei sute de ani, Vasile
Lupu, izgonit de tătari, s-a strâns cu familia lui și cu toți boierii, și a înălțat în fiecare zi de
sărbătoare rugăciuni către Dumnezeu. Vremea a trecut, tătarii s-au dus, dreptatea fiind a lui
Dumnezeu, care este creștin, bun și milos și dă biruința celui drept.” Așadar, Dumnezeu e
cu noi, Dumnezeu e creștin, și așa cum pe vremea lui Vasile Lupu, Dumnezeu apăra cu noi
pământul creștin, acum, fiind „bun și milos”, iar noi crezând în continuare în el, și rugându-
ne la el vom fi ajutați să scăpăm de dușmani. Românii apar ca niște cruciați moderni, care
pierd temporar Ierusalimul, dar care acum se regrupează pentru victoria finală.
Ultima frază e o promisiune, o amenințare și vom putea zice ca Petru Rareș, fiul lui
Ștefan, că „vom fi iarăși ce am fost, și mai mult decât atâta.” Apoteotic sfârșit!
Discursul este considerat unul din cele mai faimoase din întreaga istorie a discursurilor
politice și a avut o istorie deosebită: discursul este tipărit în mii de exemplare și apoi distribuit
soldaților în tranșee, miilor de bejeniți de peste tot. I. G. Duca crede că „Fapt este că Iorga a
știut sä exprime ceea ce era în conștiinta fiecăruia, să aprindă flacăra care lâncezea în toate
sufletele, să redeștepte prin evocarea gloriei trecutului, speranțele naționale cu o intensitate
mișcătoare și să plimbe adunarea care se târa chinuit prin văgăunele întunecoase ale
mizeriilor dezastrului bejaniei și restriștei, pe culmile luminoase ale izbânzilor răsplătitoare
și ale marilor înfăptuiri viitoare.”
Discursul lui Iorga este, în primul rând, un discurs motivaţional, el încearcă să creeze o
conexiune cu sentimentele, temerile sau obiectivele ascultătorilor din acel moment, să explice
de ce și cum se schimbă situația, să motiveze și să provoace pe cei care te ascultă (sau citesc)
să adopte alte sentimente, valori personale  sau obiective. Iorga se racordează la temerile

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


86 cultură şi civilizaţie

auditorilor, explică situația în mod confortabil pentru ei, apoi îi motivează să spere într-o
răsturnare de situație, ajutându-se cu exemple medievale.
Evident că el apelează la coordonatele de ideologie națională: sindromul cetății
asediate și creștinismul. Sindromul cetății asediate vine încă din antichitate: în vremuri de
război, calamități etc., e nevoie de coagularea energiilor: așa pot fi motivate, cel puțin în parte,
războaiele Franței revoluționare, ale Reich-ului hitlerist, statul Israel, Correa de Nord sau
poziția SUA după 11 septembrie 2001. La noi este folosit masiv în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, având și suportul evenimentelor din 1859 și 1866, când noi am pus Europa „în
fața faptului împlinit”, pentru a reveni în forță în perioada regimului Ceaușescu, și cu puseuri
în perioada postdecembristă. În România sfârșitului de secol XIX noi suntem „singuri”, iar
starea asta de izolare este sporită și mai mult de hotărârile tratatului de pace de la Berlin,
unde nu numai că nu am fost ascultați, ni s-au impus cedări teritoriale ca și de altă natură.
Primul sentiment apărut a fost cel de înșelare, apoi cel de nesiguranță: „ce se va întâmpla data
viitoare?”. Ideologia națională de la sfârșit de secol XIX și început de secol XX se bazează pe
acest sentiment de insecuritate, de teamă, de frustrare. Convenția cu Antanta nu spulberă
acest sentiment, „poporul sfios” se confruntă cu „ochiul de ură al străinului”, niciun cuvând
de aliați, de tratate etc., noi singuri trebuie „să fim mai buni”.
Creștinismul este și el o constantă a ideologiei naționale prezentă în discurs: „privirile,
pline de o rugăciune tăcută”, „trei mari icoane”, „sfântă armată”, „pământul nostru cel sfânt”, „în
colțul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânța de credință”, legitimând,
dacă mai era cazul, lupta noastră, iar victoria finală va fi a noastră pentru că „Dumnezeu, care
este creștin, bun și milos și dă biruința celui drept”.
Evul Mediu este invocat prin prisma tuturor acestor repere: la vremea aceea făcea parte
din ideologia națională, am amintit deja românii – pavăză a creștinătății, apoi reprezintă baza
creștinismului românesc, între domnitorii români și creștinism existând o simbioză evidentă
– Ștefan și Mihai sunt „icoane” ale poporului roman, iar motivațional Evul Mediu oferă
platforma necesară de exemple inspiraționale, de modele clasice care să dea speranță.
Concluzionând, discursul lui Nicolae Iorga reușește melanjul perfect pentru, probabil,
cel mai inspirat discurs motivațional din istoria noastră: ancorat în trecut prin câteva
personalități excepționale, eludând prezentul și sperând la viitor dătător de speranță.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


cultură şi civilizaţie 87

E L E NA G H IC A
( D ora d’ I stria )

radu moțoc, inginer

„O nepermisă uitare acoperă vălul său nedrept, o strălucitoare figură femeiască din
veacul al XIX-lea”, avea să scrie prof. Avram Vasculescu despre Elena Ghica, în Editura Cartea
Românească, în anul 19411.
Faptul că Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900 (1979) și Istoria
Literaturii Române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu (1985), nu pomenesc niciun
cuvânt despre această scriitoare, ne determină să găsim o explicație, dacă se poate.
Elena Ghica s-a născut la București, în data de 22 ianuarie (3 februarie) 1828, fiind
primul copil din cei șase ai Marelui Ban al Craiovei, Mihai Ghica (1794-1850), și ai Ecaterinei
(Catinca) născută Faca (1809-1853)2.
Mihai Ghica era amator de literatură, pictură, numismatică şi arheologie, și colecționa
obiecte de artă și antichități. Era membru al Societății de Istorie și Arheologie din Odessa
(1842) și a fondat Muzeul Național din București.
Ecaterina, mama Elenei, era o femeie inteligentă și cultivată, fiind interesată de pictură,
literatură și muzică. A tradus în românește, în 1839, cartea De l’éducation des enfants, scrisă
de D-na Campan3.
Având asemenea părinți, era firesc să fie bine educată. Au contribuit substanțial și
profesorii: J.A. Vaillant și Georges Papadopoulos. La numai 15 ani, tânăra prințesă a tradus
„Iliada” lui Homer în limba germană. Știa foarte bine nouă limbi: româna, engleza, germana,
franceza, greaca, latina, rusa și albaneza, pe care le vorbea cu multă ușurință.
A făcut studii muzicale cu Cicarelli, Persiani, Balfi și H. Ronconi, iar pictura cu celebrul
pictor venețian Schiavoni, care a lucrat în Moldova în perioada 1837-1843. Prinţesei îi plăcea
vânătoarea, călăria, ascensiunea pe munți și înotul, în orele libere4.
1. Avram Vasculescu, Dora d’Istria, Seria, C 114, Cunoștințe folositoare, Ed. Cartea Românească,
București
2. Le Site de la Famille Ghika, 2010
3. Ibidem, pag. 1
4. Avram Vasculescu, Op. cit., pag. 3
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
88 cultură şi civilizaţie

După abdicarea domnitorului Alexandru Ghica, în


anul 1842, care s-a exilat la Viena, întreaga familie a fratelui
său, Mihai Ghica, a călătorit la Viena, Berlin, Dresda și
Veneția. Acest periplu a durat șapte ani.
Un episod interesant legat de excelenta cunoaștere
a limbii grecești, constituie întâlnirea de la curtea regelui
Prusiei, Friederich Wilhelm, care îl roagă pe savantul
Alexandru Humboldt să descifreze inscripția elenă săpată pe
mai multe basoreliefuri. Acest savant, care a fost și profesorul
Elenei Ghica, a rugat-o pe eleva lui să descifreze aceste
inscripții, lucru pe care prinţesa l-a făcut cu mare ușurință5.
La vârsta de 21 de ani, întreaga familie revine în țară,
după Convenția de la Balta-Liman (aprilie 1849). Pe moment,
turcii au părăsit țara, dar trupele rusești au rămas. În acest
Elena Ghica (Din lucrarea „Portrete
istorice” a lui G. I. Ionnescu-Gion context, Elena Ghica cunoaște un tânăr ofițer rus, care era
editată în anul 1894) prințul Alexandru Kotzoff-Massalski, descendent din familia
țarilor, cu care se căsătorește în anul 18496.
Se mută cu soțul ei la Sankt Petersburg, unde este preocupată de muzică și pictură. A
expus două peisaje la Academia Imperială, pentru care a primit o medalie, în anul 1854, din
partea juriului7.
Războiul din Crimeea, încheiat cu pacea de la Paris, din 1856, a determinat-o pe tânăra
prințesă să-şi manifeste opiniile foarte liberale, care au deranjat oficialitățile ruse, avertizând-o
de mai multe ori şi obligând-o să părăsească Rusia țaristă, în anul 1855, la vârsta de 27 de ani.
Acest episod neplăcut este relatat de Doamna Georgeta Filitti într-un număr din
Magazinul Istoric: „Principesa a fost poftită la Palatul Poliției din Sankt Petersburg, fiind
întâmpinată la trăsură chiar de titularul locului. Odată ajunsă în hol, a simțit că podeaua îi
fuge de sub picioare: o trapă s-a lăsat în jos și principesa s-a trezit în beciul sinistrei instituții.
O bătaie cu cnutul pe părțile nevăzute de soare a recompensat libertatea de spirit a româncei.
Trapa s-a ridicat apoi la loc și musafira a fost condusă cu același ceremonial plin de prevenire
la trăsură. A doua zi, principesa părăsea Rusia și se întorcea în Europa”8.
Dar și brutalitatea soțului a hotărât-o să nu mai calce niciodată în Rusia9. Pentru
început a plecat în Elveția, unde l-a pierdut pe fiul ei proaspăt născut.
După ce face mai multe călătorii prin Grecia, Asia, America, Anglia, Italia, Franța și
Germania, în anul 1860 se stabileşte definitiv în Italia. Aici locuiește în mai multe localități
5. Avram Vasculescu, Op. cit. pag. 4. Și Familia Ghica, pag. 2
6. G.I. Ionescu-Gion, Portrete istorice, Ed. Librăriei H. Steinberg, București, 1894, pag. 139
7. Fam Ghica, Op. cit. pag. 2
8. Ion Andreiță, Dora d’Istria: 175 de ani de la naștere, Corespondență din Roma.
9. Avram Vasculescu, Op. cit. pag. 100

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


cultură şi civilizaţie 89

precum Torino, Riviera di Ponente, Genova, Pegli și Florența,


unde, în 1872, pe Via Leonardo da Vinci, se afla o casă zidită
de filoromânul Angelo de Gubernatis, pe care o cumpără. Era
o vilă pe care a mărit-o și înfrumusețat-o şi-a împodobit-o
cu o superbă grădină cu arbori exotici. Vila aceasta a fost
denumită Vila d’Istria, unde a primit foarte mulți musafiri și
a trăit până la sfârșitul vieții10.
În anul 1855, publică prima lucrare, începută la Sankt
Petresburg, intitulată: La vie monastique dans l’église orientale,
pe care o semnează: Dora d’Istria. Această denumire poate
reprezenta: Dor de Dunăre (Istru), dar poate fi și vechea
denumire a unei localități de pe malul lacului Sinoe (Istria)11.
În 11 iunie 1855, a efectuat o ascensiune în Alpi, fiind
Elena Ghica. Portret publicat de
considerată prima femeie care a avut curajul să urce la o așa
Liviu Bordaș
înălțime, unde a depus un steag tricolor, brodat de ea cu
litere de aur12.
Un contemporan al Dorei, doctorul și filosoful Paolo Mantegazza, avea să mărturisească
depre viața prințesei în Florența: „…Cei mai mulți vizitatori, din orice națiune sau clasă
socială, care se îndeamnă să aibă cinstea de a o cunoaște și a o admira, ea nu vorbește deloc
de operele pe care le-a scris sau de cele pe care le va scrie. Primește pe toți cu o grație așa
de ospitalieră, cu o curtoazie atât de naturală, că face pe cel mai umil dintre vizitatorii săi
să uite că ea e de două ori prințesă și mai mult încă, Regină a Olimpului cugetătorilor și
scriitorilor”13.
După 60 de ani, într-o sâmbătă de 17 noiembrie 1888, s-a stins din viață la Florența,
lăsând prin testament vila sa Primăriei oraşului, în folosul Institutului de surdo-muți din
localitate. Averea sa din România a lăsat-o Primăriei București, care nu a dat numele său
niciunei străzi și românii au uitat-o.
A solicitat ca ceremonia înhumării să se facă civil, iar corpul să-i fie incinerat în fața
consulilor român și rus. Cenușa sa a fost depusă în crematoriul de la Trespiane, departe de
țara sa14.
Împortante sunt numeroasele sale scrieri, fiind considerată ca o scriitoare democrată,
apărătoare a drepturilor popoarelor balcanice și a neamului românesc, și a fost o luptătoare
pentru emanciparea femeiei.

10. G.I. Ionescu-Gion, Op. cit. pag. 140


11. Fam Ghica, pag. 2
12. Ibidem, pag. 3
13. Avram Vasculescu, Op. cit. pag. 102
14. G.I. Ionescu-Gion, Op. cit. pag. 141

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


90 cultură şi civilizaţie

A pus în lumină probleme esențiale și vitale, care afectau


viitorul politic și social al grecilor, albanezilor, românilor și
slavilor.
În tot ce a scris se pot remarca două idei principale:
- Libertatea în orice țară, pentru toți egalitate,
democrație sănătoasă și logică. O înspăimânta Rusia, țara
despotismului, fără ideal.
- Credința sigură în progres, având o aversiune
constantă contra obscurantismului oriental sau tiraniei
iezuite15.
Operele literare ale scriitoarei Dora d’Istria sunt
foarte numeroase și impresionează prin diversitatea temelor
abordate. Din fericire, acum putem beneficia de biografia
poate cea mai cuprinzătoare făcută de italianul Bartolomeo
Cecchetti (1838-1889), care a cunoscut-o foarte bine pe
prințesă. Este și traducătorul în limba italiană a lucrării: Gli
Albanesi in Romenia – Storia dei principi Ghica (Firenze, Portretul Dorei d’Istria făcut la
Veneția de pictorul F. Schiavoni
1873)
(1863)
Acest remarcabil paleograf și arhivist a împărțit
activitatea literară a prințesei din perioada 1853-1873, pe mai multe domenii:
1. Istorie literară.
- Poezia populară din Peninsula Balcanică (naționalitățile română, albaneză, serbă,
bulgară, și greacă)
- Poezia populară a finomongolilor: La poésie des Ottomans.
- Epopeele: Les études indiennes dans la haute Italie; L’epopea persiana; Les épopées
asiatiques.
- Portrete literare: Două portrete ale lui Eliade Rădulescu, unul în L’Ilustration din 14
noiembrie 1868, și altul la moartea lui, în Neologos din 23 mai și 4 iunie 1872; Littérature
roumaine; French literature under the first empire.
2. Chestiunile religioase
- La vie monastique dans l’Eglise orientale (Viața monastică în Biserica orientală)
- The Orthodox Church (Biserica ortodoxă)
- Les Roumains et la Papauté (România și Papalitatea)
3. Chestiuni sociale
- Probleme feminine: Des femmes par une femme (care a fost publicată la Paris și la
Bruxelles, fiind tradusă în greacă, italiană și germană și discutată în marile ziare din Europa);
Les femmes en Orient; Les femmes fortes

15. Avram Vasculescu, Op. cit, pag. 106

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


cultură şi civilizaţie 91

- Chestiuni de polemică în contra războiului.


4. Economie politică și agricultură, pe care scriitoarea le-a studiat în perioada anilor
1870-1873.
- Munca în America, publicat în „Neologos” din Constantinopol, care cuprinde
amintiri din călătoria sa în Statele Unite.
5. Chestiuni artistice
- Venise
6. Chestiuni politice între anii 1855-1860
- Observazioni sull’organizzazione dei Principati Danubiani
- Gli Albanesi musulmani
- I. Klefti della Grecia moderna
7. Istoria, în care România și popoarele din Balcani sunt subiecte de predilecție. Acest
capitol cuprinde studii, biografii și articole istorice:
- Les Héros de la Roumanie
- La Suisse allemande
- Gli Albanesi în Rumenia
- La Nationalité hellénique d’aprés les historiens
8. Romanele
- Le proscrit de Biberstein -1857
- Eléonore de Haltingen - 1871
- Ghislaine - 1871
- La Venitienne - 1867
9. Viața Orientală
- Serbările române - 1861
- Les Orientaux à Paris - 1867
- Esquisses Albanaises - 1868
- Scènes de la vie serbe - 1868
10. Descrieri de călătorie
- Excursions en Roumélie et en Moreée
- Les Alpes; Le Jura; Le Jorat
- Le iles Ioniennes
- Paysages de la Suisse italienne; De la Roumanie16.
Dora d’Istria a colaborat la foarte multe reviste17 și scriitorii care au studiat viața și
scrierile ei au fost consemnați de Cecchetti. Apare în mai multe dicționare printre care:
- Dictionnaire des Contemporains, a lui Vapereau - 1893
- Dictionnaire de la Conversation, a lui Duckett și Louvet

16. Avram Vasculescu, Op. cit, pag. 106-108 și G.I. Ionescu-Gion, Op. cit, pag. 142-145
17. G.I. Ionescu–Gion, Op. cit, pag. 145

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


92 cultură şi civilizaţie

- Universal Lexikon, Pier


- Dizionario dei Contemporanei, a lui A. de
Gubernatis
- Enciclopedia Română, Diaconoviciu, 1904
- Nouveau Larousse ilustré, 189718.
Un loc important în operele Dorei d’Istria sunt aceste
patru titluri, din multitudinea celor scrise de ea:
- La Suisse allemande
- La vie monastique dans l’Eglise orientale
- Les Femmes en Orient și Les Femmes par une femme
Pentru Elveția, autoarea a fost în admirația acestei
națiuni, care a știut să lupte eroic pentru eliberarea de sub
jugul străin și a știut să întemeieze o republică democratică.
Pentru a doua lucrare remarcată, autoarea combate
monahismul-călugăria, considerând că este contrar
adevăratelor precepte ale Evangheliei, împiedicând progresul omenirii19.
Deosebit de sensibilă, autoarea nu putea rămâne indiferentă la chestiunea feminină, pe
care o pune în valoare în cele două volume. Nu ezită să consemneze lipsurile, dar și calitățile
femeilor din Orient. Toate într-o conjunctură istorică cu obiceiuri, stare morală și materială,
suferințele și aspirațiile acestor femei.
Fiind deosebit de apreciată, primește foarte multe onoruri la cel mai înalt nivel:
- Parlamentul grec, prin decretul din 1868, a proclamat-o în unanimitate cetăţeană de
onoare a Greciei;
- Orașele italiene Oratino, Castelli, Carovilli au declarat-o cetățeană de onoare a lor.
- Regele Carol I a decorat-o cu Medalia Benemerenti de aur, clasa I-a;
- A fost a admisă în mai multe academii precum: cele din Italia, Franța, Germania,
Grecia, Turcia, Asia minoră și Austria, dar nu și în Academia Română;
- Începând cu anul 1860, a fost membră de onoare la mai multe societăți precum:
Societatea de Arheologie din Atena (1860); Societatea de Geografie din Franța (1866);
Ateneul din Veneția (1868); Academia din Milano (1868); Academia Raffaello din Urbino
(1971); Academia Quiriti din Roma (1873); Academia Pitagorica din Napoli (1873);
Academia Națională de Litere din Barcelona; Institutul de Arheologie din Buenos Aires
(1873); Societatea italiană pentru studii orientale (1873) etc.20
- Apreciată pentru activitatea sa literară, dar și pentru calitățile ei sufletești, peste 30 de
biografi au scris despre viața și activitatea ei de scriitoare. În România, Cezar Bolliac și Radu
Ionescu au atras atenția publicului românesc asupra acestei strălucite scriitoare.
18. Ibidem, pag. 146
19. Avram Vasculescu, Op. cit. pag. 115 și G. I. Ionescu-Gion, Op. cit. pag. 146
20. Familia Ghica, Op. cit. pag. 7

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


cultură şi civilizaţie 93

Și G.I. Ionnescu-Gion i-a rezervat un loc de cinste Dorei d’Istria în galeria „Portretelor
istorice”, apărută la București, în anul 189421.
S-a bucurat și de foarte multe traduceri în limba italiană (Bartolomeo Cecchetti, N.
Camarda și Zanovi Bicchierai); în limba greacă (D-na Skusis, N. Dragumis, Dr. Kurz); în
limba engleză (Hume Greenfield și Anna C. Johnson); în limba albaneză (D. Camarfa și
Mitko).
În România începuse o traducere a operelor principale în perioada anilor 1876-1877 de
către Grigore Peretz, care a pus în prefață biografia făcută de Cecchetti, tradusă în românește
de Sihleanu22.
Radu Ionescu a observat motivul pentru care scrierile Elenei Ghica sunt prea puțin
cunoscute; este lipsa traducerilor în limba română. Culmea este că în Rusia cărțile ei au fost
traduse încă din perioada anilor 1865-1866.
Cezar Bolliac își va asuma misiunea de a edita în limba română toate volumele și se
adresează astfel Ministerului Instrucțiunilor Publice, timp de mai mulți ani, cu rugămintea
să sprijine tipărirea acestui autor român: „care a putut să-și facă un nume european, ale
cărui scrieri ocupă un loc onorific în toate bibliotecile din Europa, publice sau particulare”23.
Din diferite motive, miniștrii conservatori sau liberali
nu s-au arătat interesați de acest proiect. În anul 1873,
Cezar Bolliac se adresează lui Dimitrie Gr. Ghica, văr cu
scriitoarea, care era și administratorul Eforiei Spitalelor
Civile. Venirea în țară a Elenei Ghica în anul 1875, a
stimulat probabil tipărirea a două volume în anii 1976-
1977. Intenția mărturisită pe ultima copertă de a tipări
în final paisprezece volume a rămas doar un vis frumos,
pentru că din cauza unor dificultăți financiare nu a mai
fost posibilă editarea în continuare. Niciuna dintre cărțile
Elenei Ghica nu a mai fost tradusă sau măcar reeditată în
România.
Pe bună dreptate, Cezar Bolliac se întreaba: - A
cui e vina? A tuturor literaților români și mai cu seamă a
miniștrilor de Instrucțiune Publică24.

21. Avram Vasculescu, Op. cit. pag. 121


22. G.I. Ionescu-Gion, Op.cit. pag. 147
23. Liviu Bordaș, Opere incomplete ale Dorei d’Istria. Istoria unei ediții la 1870. Caiete Critice, nr.10-11,
2008, pag. 53.
24. Ibidem, pag. 56

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


94 cultură şi civilizaţie

Nina Arbore
personalitate marcantă
a artei avangardiste
românești
1 3 0 de ani de la naș tere

C ornel i u S toi ca, critic de artă

Arta românească din perioada dintre cele două războaie mondiale a atins cote solare,
impunându-se pe plan internațional și datorită contribuției substanțiale la dezvoltarea
acesteia a unor artiste, între care pictorița și graficiana Nina Arbore ocupă un loc de primă
mărime. Nu numai că este creatoarea unei opere durabile, dar în contextul luptei politice din
acea vreme pentru emanciparea femeilor, ea a fost și o neobosită militantă pentru organizarea
feministă a artistelor și pentru promovarea artei
feminine. A-i readuce numele în actualitate și a-i
cinsti memoria în anul împlinirii a 130 de ani de la
naștere este mai mult decât o datorie morală, mai
ales că foarte mult timp artista și opera sa au fost pe
nedrept date uitării.
Nina Tamara Arbore s-a născut la 8 ianuarie
1889, la Tecuci, într-o familie de intelectuali,
Ecaterina și Zamfir C. Arbore. A crescut într-un
mediu favorabil culturii și artei. Tatăl său (n. 14
decembrie 1845, Cernăuți – m. 2 aprilie, 1933,
București), erudit om de știință, scriitor și gazetar,
descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni,
fervent dușman al absolutismului țarist, participant
la frământările din mișcarea socialistă europeană, a
venit în România în 1871. În 1881, i s-a recunoscut Nina Arbore

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


cultură şi civilizaţie 95

cetățenia română, a lucrat în redacția ziarelor „Românul”, „Telegraful”, „Telegraful român”,


„Corespondența română”, a fost funcționar la Arhivele Statului în vremea când director
era Bogdan Petriceicu Hasdeu, a condus aproape trei decenii serviciul statistic al primăriei
Capitalei, iar după 1900 a fost și profesor de limba rusă la Școala Superioară de Război. A scris
lucrări memorialistice („Temniță și exil”, 1894; „Nihiliștii”, 1895; „În exil”, 1896 ; „În temnițele
rusești”, 1923; „În pușcăria Petro–Pavlovsk”, 1924), dar cele mai importante au rămas pentru
caracterul lor monografic și valoarea științifică „Basarabia în secolul XIX”, premiată și editată
de Academia Română (1898), și „Dicționarul geografic al Basarabiei” (1904).
Fiica sa, Nina Tamara Arbore, a urmat studiile liceale la București, perioadă în care
a luat lecții de artă cu pictorul Nicolae Vermont. În 1906 s-a înscris la Academia de Arte
Frumoase din München, unde i-a avut profesori pe expresioniștii germani Friedrich Fehr,
Angelo Jank și Karl Schmidt-Rottluf. După trei ani, când ajuns să și expună în cadrul
Asociației Artiștilor Kunstverein, a părăsit capitala Bavariei, îndreptându-se spre Paris. Aici,
a frecventat Academia liberă a celebrului pictor Henri Matisse, artist care îi va influența
în mod decisiv creația. A debutat cu trei lucrări („Pălăria verde”, „Portret”, „Un bătrân”) la
Salonul Oficial al Artiștilor în Viață (București, 1912). În 1914 s-a reîntors în țară și s-a integrat
asociațiilor și grupurilor avangardiste din acea perioadă din care făceau parte Victor Brauner,
Marcel Iancu, Max Herman Maxy, Corneliu Michăilescu, Milița Petrașcu, Mattis Teutsch
ș.a. În 1916, împreună cu Cecilia Cuțescu-Storck și Olga Greceanu, a fondat, la București,
Asociația „Femeile pictore și sculptore”, care a avut un rol foarte important în promovarea
pe plan național și internațional a artei feminine, precum și în recunoașterea profesională a
femeilor-artist (în acea vreme femeile nu aveau încă drepturi egale cu bărbații). Și-a deschis
expoziții personale în 1921, 1922, 1928 și a expus, de asemenea, la Societatea „Tinerimea
Artistică” (1915, 1919, 1920, 1940), Societatea „Arta română” (1921), Salonul Oficial de
pictură și sculptură (1924, 1925, 1927, 1928, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1935,
1939), Salonul Oficial de desen și gravură (1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1935), Gruparea
„Contimporanul” (1924), Grupul „Arta Nouă” (1932), Asociația „Grupul nostru” (1933) și la
alte manifestări de profil organizate în țară și în străinătate. Timp de doi ani a fost profesoară
la Academia de Artă Modernă și Decorativă înființată de M. H. Maxy în 1924. A colaborat cu
desene cu caracter social la revistele „Adevărul literar și artistic”, „Cuvântul liber”, „România
muncitoare”. În 1929 a fost distinsă cu Diploma de Onoare cl. I la Expoziția Internațională de
Arte Plastice de la Barcelona (Spania). Spre sfârșitul anului 1933, a participat, împreună cu
Marcel Iancu, M. H. Maxy, Olga Greceanu, Tania Șeptilici, Margareta Sterian, Milița Petrașcu,
Mac Constantinescu și arhitectul Octav Doicescu la Expoziția artei futuriste Mondiale,
organizată la Roma (Italia) de Filippo Tommaso Marinetti, poet și editor italian, fondator al
mișcării futuriste și teoretician al acesteia. Multe lucrări i-au fost achiziționate de Bogdan-
Pitești, care a fost și un remarcabil colecționar și susținător financiar al artiștilor. Între 1927-
1930, artista a participat și la expozițiile Societății de Arte Frumoase din Basarabia.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


96 cultură şi civilizaţie

În 1936, Ninei Arbore i s-a încredințat


zugrăvirea Bisericii ortodoxe „Sfinții Împărați
Constantin și Elena” din Constanța. Aici, sprijinită
de o echipă din care făceau parte Virgil Manoliu din
București și pictorii basarabeni I. Filatev și V. Ivanov,
ea a realizat pictura din interior pe o suprafață de
2000 m. p. în tehnica frescă, pe un fond de aur de 14
carate, icoanele iconostasului (în tempera pe lemn),
brâurile din interior și icoana cu sfinții patroni
ai bisericii de pe timpanul portalului de la intrare
(în mozaic). Coerenţa conceptuală şi originalitatea
plastică a întregului ansamblu iconografic, în care
convieţuiesc într-o deplină armonie tradiţia şi
modernitatea, l-au determinat pe pictorul și criticul
de artă Tache Soroceanu să afirme în articolul „Nina
Nina Arbore, Portretul lui Zamfir Arbore,
1935, xilogravură, 255 c 190 mm, Cabi-
Arbore, iconograf ” publicat în revista „Adevărul
netul de Stampe al Academiei Romane literar și artistic” din 24 octombrie 1937: „Artista și-a
arătat întreaga măsură a talentului ca decoratoare,
fiindcă păstrând canoanele stilului bizantin, a făcut operă de înnoitor, operă personală, spontană
şi lucidă până la detalii. Aş putea spune că blânda fiică a lui Zamfir Arbore, aşa de modestă
totdeauna, aşteptând o zi a ei, a ajuns la cea mai mare izbândă: s-a găsit pe ea însăşi” (apud
Eduard Andrei - Ipostaze ale modernităţii în pictura religioasă din secolul XX: Nicolae Tonitza,
Nina Arbore, Costin Ioanid, în „Studii şi cercetări de istoria artei/ Arta plastică”, 2016, pag.
62).
În 1937, în timp ce încă mai lucra la decorarea bisericii de la Constanța, artista a trăit
o mare dramă. Sora sa mai mare, Ecaterina (n. 1873, Geneva, Elveția), medic de profesie, cu
studii de specialitate la București, Paris și Sankt Petersburg, poetă, prozatoare, cu o operă
importantă pe plan profesional, dar și o ferventă militantă socialistă, care după preluarea în
1917 a puterii de stat în Rusia de către bolșevici a plecat în 1924 în U. R. S. S., unde a deținut
mai mulți ani importante funcții politice, a căzut victimă epurărilor staliniste. Considerată
„dușman al poporului”, a fost arestată, torturată și executată prin împușcare, la Tiraspol, la
2 decembrie 1937. Unul din capetele de acuzare a fost și susținerea trecerii la scrierea cu
alfabet latin în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), creată de
autoritățile sovietice la 12 octombrie 1924 în componența Ucrainei.
După acest eveniment tragic din viața familiei sale, Nina Arbore a mai executat
decorația murală la Biserica „Sfântul Ilie Tesviteanul” din Sinaia (1939), un nou prilej de
a-și demonstra înalta măiestrie în pictura religioasă. Din expozițiile colective a lipsit până
prin 1939-1940, când este prezentă din nou, destul de timid, la Salonul Oficial și Tinerimea

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


cultură şi civilizaţie 97

Artistică. A încetat din viață la 7 martie 1942, la București. Despre creația ei au scris cele
mai autorizate voci ale criticii de artă din acea vreme (Alexandru Bogdan-Pitești, George
Oprescu, Alexandru Busuioceanu, Oscar Walter Cisek, Aurel D. Broșteanu, Ionel Jianu, Petru
Comarnescu, Ștefan I. Nenițescu, H. Blazian), dar și artiști ca Nicolae Tonitza, Francisc Șirato
și Marcel Iancu. Mai aproape de noi, istoricul și criticul de artă Gheorghe Vida i-a consacrat
un album monografic (Gheorghe Vida, Nina Arbore, din seria Maeștri basarabeni ai secolului
XX, Editura ARC, Chișinău, 2004).
Registrul tematic al creației Ninei Arbore este restrâns, pictorița abordând cu
predilecție portretul, natura statică și, mai rar, peisajul, în special cel urban. Definindu-și
idealul estetic spre care tinde, ea declara într-un interviu acordat lui Petru Comarnescu,
publicat în „Rampa” din 20 martie 1927: „Caut prin linii cât se poate de simple și cât se poate
de construite, nu numai exteriorul unui chip, ci și interiorul lui. De aceea eu nu depersonalizez,
ci personalizez. Urăsc tot ce-i vulgar și insistent. Caut
măreție și seriozitate clasică. Când compun, nu uit
niciodată decorativul. Fac pictură de șevalet, nu de aer
liber. Nu tind către frescă. Caut măreție, ținută nobilă
și caracteristicul obiectului”. În genul portretului,
artista și-a făcut „Autoportretul” în mai multe rânduri,
și-a portretizat tatăl („Portretul tatălui meu, Zamfir
C. Arbore”), fratele adoptiv („Dumitru Arbore”), a
imortalizat chipuri ale unor artiști pe care nu i-a numit
(„Actrița”, „Portretul unui artist”), ale unor scriitori
(„Poetul”, „Panait Istrati”, „Ion Minulescu” , „Scriitoarea
Ștefania Zottoviceanu Rusu”) sau ale unor persoane,
care, ca nume, au rămas și ele în zodia anonimatului,
tablourile fiind intitulate simplu: „Portret”, „Portret de
fetiță”, „Portret de bărbat”, „Portret de bărbat cu câine”, Nina Arbore, Dumitru Arbore,(Portretul
„Două surori”, „Portret de femeie cu câine” etc. Aceste fratelui pictoriţei Nina Arbore), u.p.,
44,5 x 35,5 cm
portrete se disting prin fermitatea liniei de contur, o
linie aproape sculpturală, prin noblețea construcției și prin sondajul în psihologia modelelor,
întreprins cu scopul de a le concentra în expresia figurii anumite trăsături de ordin moral.
Uneori, personajele sunt proiectate pe fundaluri cu motive decorative, alteori acestea, prin
unele elemente utilizate, amintesc de pictura orientală. Naturile statice sunt și ele clare,
riguros construite, desenului subordonându-i-se nemijlocit culoarea. Se simte plăcerea cu
care artista pictează, atitudinea ei contemplativă față de flori și de obiectele care alcătuiesc
recuzita compozițiilor. Critica interbelică a remarcat în tablourile sale soliditatea meșteșugului,
măiestria execuției, poeticitatea viziunii, sensibilitatea și puritatea culorilor. Încercând să-i
stabilească coordonatele stilistice, criticul de artă Eleonora Costescu subliniază că „pictura

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


98 cultură şi civilizaţie

acesteia reprezintă o încercare de sinteză, lucid și conștient urmărită, a unor elemente formale
în aparență divergente, a căror savantă îmbinare a făcut în trecut gloria artei clasice. Multe
dintre operele sale reprezintă o formă de echilibru între desen, culoare și compoziție, tradusă
printr-o încercare de împăcare prin concesii reciproce, între sistemul plan al culorilor (atât de
strălucit aplicat de Matisse) și cel tradițional, tridimensional, al valorilor. Prin importanța
acordată construcției formei, Nina Arbore se înscrie în rândul acelei părți din pictura noastră
dintre cele două războaie mondiale, ce a avut drept protagoniști pe un Ressu, pe un Ștefan
Dimitrescu, sau pe un Iser din perioada începuturilor sale, pictură care, fără a neglija resursele
expresive ale culorii, a văzut în noblețea construcției, în expresivitatea ritmului, în fermitatea
și măreția compoziției, în valoarea plastică, și nu doar grafică a liniei, în echilibrul elementelor
de limbaj având ca punct de vizare forma, idealul aspirațiilor lor estetice”. „Coloritul Ninei
Arbore, conchide Eleonora Costescu, se caracterizează prin sobrietate voită, printr-o armonie
mai mult severă, foarte departe (ceea ce denotă personalitate) de somptuoasele armonii ale
maestrului care i-a fost Matisse” („Arta”, nr. 9, 1971, pag. 33).
Un capitol important al creației Ninei Arbore îl constituie și lucrările ei de grafică. A
practicat gravura în acvaforte și acvatinta, xilogravura în culori sau numai în alb-negru, a
desenat foarte mult, a fost prezentă cu lucrări realizate în aceste tehnici la expozițiile amintite.
Referindu-se la desenele din expoziția personală din 1928, deschisă la Librăria „Hasefer”
din București, Oscar Walter Cisek scria: „În aceste desene severe e mai multă artă decât în
uleiurile pretențioase ale altor expoziții, e, înainte de toate, un stil care pipăie volumul redându-l
și urmărește strângerea suprafețelor și construirea lor într-un ritm linear predominant, care vine
să caracterizeze totodată ființa redată în sensul ei formal în spațiu. E o artă sinceră și foarte
îndepărtată de tot ce poate fi numit gest ușor și feminin, surâs și joc, muzică și amurg […] În
artele plastice românești din anii de după război n-au fost realizate decât foarte puține desene
care ar putea sta cu cinste alături de acelea expuse acum de Nina Arbore” (Oscar Walter Cisek,
Nina Arbore, în vol. Eseuri și cronici plastice, Editura Meridiane, București, 1967, pag. 148 –
149).
Ignorată în anii comunismului, datorită rădăcinilor aristocratice ale familiei sale în
descendență paternă (bunicul său, boierul Zamfirache Arbore Ralli, a avut moșia în satul
Dolna, raionul Strășeni, Republica Moldova), Nina Arbore, prin creația sa, ocupă un loc
distinct în istoria picturii și graficii din perioada interbelică, o perioadă foarte fertilă pentru
arta noastră națională, când aceasta a atins mari altitudini calitative și când, alături de
bărbați, s-au afirmat în plastica românească și foarte multe femei (Cecilia Cuțescu-Storck,
Olga Greceanu, Milița Petrașcu, Elena Popea, Michaela Eleutheriade, Maria Ciurdea-Steurer,
Irina Codreanu, Nadia Grossman-Bulighin, Merica Râmniceanu, Magdalena Rădulescu,
Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, Lucia Demetriade-Bălăcescu, Margareta Sterian, Mina
Byck – Wepper, Nuni Dona, Nutzi Acontz, Celinne Emilian, Theodora Cernat-Popp, Rodica
Maniu Mützner).

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


cronică de întâmpinare 99

Op rea S am D.
Dumne z eu, Diavolul ,
î ngerii și creaț ia
lor - omul
G alaț i : Axis L ibri , 2 0 1 7

Andrei Parapi ru, bibliotecar ,


bi bl i o t e c a „V. A . U re c h i A” Ga l aț i

Conceput ca un compendiu de cercetare comparată, volumul lui Sam Oprea este


o sinteză autentică de date convergente din câteva domenii apropiate, precum teologia,
ontogeneza, biologia, istoria religiilor și filosofia, toate acestea fiind îndeajuns de disecate
spre a li se clarifica apoi unitatea. Autorul procedează atât cu precizia omului de știință în
dezbaterea subiectelor sale, cât și cu temeritatea cuiva care are încontinuu de întrețesut noi și
noi ipoteze prin neîncetata reașezare a perspectivelor de lucru pentru a-și verifica ipotezele:
[…] informațiile „de la lume adunate” m-au determinat, într-un târziu, să răspund mai real și
mai exact problemelor și întrebărilor privitoare la creație, rezultate din lecturarea mitologiilor
mari ale lumii și a surselor religioase, (Biblie, evanghelii etc.) ultimele conținând fracturi
evidente de logică ce strică armonia pe care o presupune relatarea completă și reală a creației.
Scrisă într-un stil accesibil, cartea Dumnezeu, Diavolul, îngerii și creația lor - omul
a lui Sam Oprea urmărește analizarea consecventă a datelor aparent contradictorii potrivit
metodei științifice. Biblia constituie doar unul dintre punctele de plecare, însă datele ei sunt
surprinse ca incomplete și copleșite de mulțimea parcă infinită a altor evidențe. De exemplu,
realitatea cosmogonică a Big Bang-ului, a moleculei de ADN, a condițiilor apariției vieții pe
pământ sunt numai expresia unei ordini mai exacte, ce poate fi observată în fiecare aspect
al existenței. Mitologiile, adică informațiile de bază ce fundamentează religiile, sunt doar
explicații metaforizate ale acestor evenimente.
Reflectarea exclusiv biblică asupra lui Dumnezeu se dovedește, pe de altă parte,
reducționistă și improprie înțelegerii științifice. Sam Oprea probează că Spiritul din spatele

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați


100 cronică de întâmpinare

universului e mult prea înalt pentru a putea fi cuprins în denumirea de Dumnezeu și că


ar putea fi vorba de mult mai multe ființe divine care să realizeze întregul creației. Biblia
este receptată ca material religios, puternic distorsionat de aparențe, dacă este acceptată fără
discernământ. În acest context, cercetătorul obiectiv ajunge la cu totul alte concluzii decât cele
standard. Discutând despre actul inițial la care Satan recurge spre a-l momi pe om în lumea
sa, scriitorul afirmă că: La o analiză obiectivă și neinfluențată a textelor biblice, se constată că
Diavolul din Geneză a făcut ca omul să capete minte, ceea ce sincer vorbind nu este rău, fără ca
în continuare să fie prezentate și alte acțiuni rele și periculoase, concrete și convingătoare pentru
ca noi oamenii să-l considerăm dușman.
Îngerii sunt, potrivit studiului, zeități, fii ai cerului sau fii ai lui Dumnezeu care au inițiat
bazele de cunoaștere ale actualei civilizații umane. Omul, centrul de interes al ființelor divine,
angelice sau demonice și al creației este conceput ca fiind inițiat în lumea supranaturală mai
mult cu potențial evolutiv decât suficient religios. De aceea identitatea lui originară e sondată
în profunzimea destinului său.

Anuar ştiințific | Nr. 6/2019


10PENTRU CARTE

Legea nr. 357/2018 pentru instituirea anului 2019 ca


„Anul Cărții” în România

În vigoare de la 06 ianuarie 2019

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 3 din 03 ianuarie 2019.

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Art. 1. - Se instituie anul 2019 ca „Anul Cărții” în România.


Art. 2. - (1) Cu prilejul sărbătoririi „Anului Cărții” se organizează evenimente
culturale dedicate acestei inițiative.
(2) Autoritățile administrației publice centrale și locale pot acorda sprijin logistic
și/sau financiar, după caz.
Art. 3. - (1) În „Anul Cărții” se lansează Programul național „România citește”,
denumit în continuare Programul. Programul se va desfășura în cadrul unităților
de învățământ primar și gimnazial și presupune organizarea de întâlniri
săptămânale ale elevilor cu voluntari, precum părinți, personalități publice,
jurnaliști. În cadrul Programului, voluntarii vor lectura împreună cu elevii
fragmente din operele literare incluse în programa școlară.
(2) Programul presupune și organizarea de întâlniri bianuale ale elevilor cu
scriitori români contemporani, de anvergură națională sau locală, care să lectureze
fragmente din propriile creații literare, în scopul încurajării lecturii și promovării
acestora.

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea


prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicată.
PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTAȚILOR, PREȘEDINTELE SENATULUI
FLORIN IORDACHE CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON
POPESCU-TĂRICEANU

București, 27 decembrie 2018


Nr. 6 / 2019

Decretul nr. 1306/2018 privind promulgarea Legii pentru instituirea


anului 2019 ca „Anul Cărții” în România

În vigoare de la 03 ianuarie 2019

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 3 din 03 ianuarie 2019.

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) și ale art. 100 alin. (1) din Constituția României,
republicată,
Președintele României decretează:
Anuarul
stiintif ic
´ ´
Articol unic. - Se promulgă Legea pentru instituirea anului 2019 ca „Anul Cărții” în România

al Bibliotecii „V.A. Urechia”


ISSN:
și se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREȘEDINTELE ROMÂNIEI
KLAUS-WERNER IOHANNIS

București, 27 decembrie 2018


din Galati
´
ISSN 2392 – 8352
Editura
Axis Libri