Niculcea (Pavel) Marilena

Tema nr 1 limba franceza

Profesor : Anca Petrescu

Timiditatea
Agnès, 24 ani… Asezată pe marginea scaunului, cu capul intre umeri, Agnès n-a
prea deschis gura toată seara/ n-a prea vorbit toată seara. Când să plece de la gazde, a vrut
să le mulțumească și s-a afundat într-un fel de noroi verbal. Ajungând acasă, și-a ținut un
discurs interior, acoperit de reflectări strălucitoare. Tot ceea ce ar fi trebuit să spună mai
devreme!
Dar acolo, de față cu ceilalți, capul îi era complet gol. Un prieten a venit și i-a
șoptit câteva propuneri/cuvinte amabile/ politicoase. Păcat! Capul ei încă suna a
gol..Funestă timiditate! Acest rău, acest dezastru interior, această frică de ceilalți care
doar o fac să se lichefieze/să-și piardă toată energia sub privirile lor sau remarcile lor. În
orice caz, simptomele timidității sunt repertoriate/clasificate perfect: în acest pachet de
emoții la fel de paralizante atât unele cât și celelalte, se găsesc amestecate nodul în gât,
roșul în obraji, urechile roșii, sudorile reci...Corpul vă trădează, mașina/ mașinăria nu mai
răspunde si naufragiu psihologic pe care l-am fi vrut ascuns în sinele cel mai profund
apare atunci în ochii tuturor.
Si dacă în acel moment puteam radiografia creierul, am fi văzut acolo o violentă
modificare a schimburilor chimice, o furtună a neuroendocrinologiei și o
abundență/inundație de adrenalină. Rezultat: vasodilatația (care provoacă roșeața),
transpirația excesivă, pierderea tonicității musculare (picioarele care tremură), uscarea
mucoaselor care supără/jenează vorbirea, perturbarea sistemului de reglare a temperaturii
(senzații succesive de cald și rece) fără a uita disconfortul psihic, creierul (aflat) în
punctul mort și memoria face un pas greșit sau vă abandonează, în mod laș.
“ Este scris în gene/ în ADN, timiditatea se moștenește asemenea ochilor albaștri
sau a picioarelor plate” afirmă geneticienii. (Este) fals, corectează behavioriștii. Copiii
timizi sau cei care au puțină încredere în ei, se știe deja că reproduc comportamentul
părinților.” Este faimosul “efect oglindă”. Tatăl și mama de asemenea pot fi “psihotoxici”
menținând o presiune constantă asupra copilului lor, devalorizându-l sau chiar
dezamorsându-i/ înlăturându-i orice dorința de autonomie sau împlinire. “Nu face asta, nu
face aia”, “Imită-l mai degrabă pe tatăl tău sau pe sora ta mai mare”, “Taci! Lasă-i pe cei
mari să vorbească”.
De asemenenea trebuie știut că adesea copiii sunt receptaculul tuturor dorințelor,
așteptărilor părinților. În mod clar, ei încearcă să-și modeleze copilul după imaginea lor și
nu-l privesc așa cum este el, ci așa cum ar vrea ei să fie.
Pe scurt, copilul devine timid pentru că nu se poate plia pe profilul/imaginea ce se
așteaptă de la ei. Același scenariu la vârsta adultă: timiditatea este acolo încă expresia
unei indispoziții/mâhniri provocate de decalajul dintre imaginea pe care o afișăm în fața
celorlați și ceea ce suntem noi cu adevărat.
“ În spatele timidității se ascunde/se află aproape întotdeauna o imensă lipsă de
încredere în sine care duce la lipsa de încredere în ceilalți și mai ales la un ideal al sinelui
foarte mare/ridicat, ne spune doctorul Anne Blanchard-Rémond, neuropsihiatru. Asta se
întâmplă deoarece își creează ideea perfectă despre el că timidul nu mai poate acționa
normal. Nu acordă nici cea mai mică șansă eșecului, perspectiva însăși a acestuia îl
împiedică să acționeze...Timiditatea se traduce de asemenea în frica de a nu fi la înălțime,
de a dezamăgi pe celălalt...”.
Jacques Thomas, Top Santé, mai 1992.